1

Lupta pentru independenţă a Ţărilor Române în secolele XIV-XVI

1. Situaţia internaţională
În a doua jumătate a sec. XIV. Ţara Românească şi Moldova se aflau în plin proces de constituire
statală şi de afirmare a neatârnării, manifestându-se ca importante forţe politice în sud-estul european.
Asigurându-şi ieşirea la mare, statele medievale româneşti au stârnit tendinţele expansioniste ale marilor
puteri vecine : Ungaria, Polonia şi Imperiul Otoman.
Situaţia internaţională a Ţărilor Române în sec. XIV-XV a fost determinată de două fenomene:
 Rivalitatea polono-ungară
 Rapida ascensiune a puterii otomane
Regatul ungar reuşise să depăşească criza provocată de marea invazia mongolă din 1241 şi de
stingerea dinastiei arpadiene (1291) şi să reia politica expansionistă în timpul regilor Ludovic cel Mare
(1342-1382) care a ocupat şi tronul Poloniei şi al Regatului celor două Sicilii şi Sigismund de Luxemburg
(1387-1437) care a ocupat şi tronul Imperiului Romano-German.
Polonia se întărise în timpul domniei regilor Cazimir al III-lea cel Mare (1333-1370) şi Vladislav
Iagello(1386-1434), ultimul reuşind să dea grele lovituri Ordinului teuton, care împiedica ieşirea Poloniei la
Marea Baltică şi să realizeze unificarea Poloniei cu Lituania, întinzând graniţele statului până la Marea
Neagră.
Întemeiat în anul 1299 de Osman I statul turcilor otomani va cunoaşte o rapidă ascensiune
favorizată de excelenta organizare a armatei, fanatismul turcilor, stabilitatea politică, decăderea statelor
balcanice şi dezbinarea dintre statele creştine din Apusul Europei care nu au acordat un sprijin real statelor
răsăritene în confruntările lor cu turcii.
În 1354 turcii cuceresc primul teritoriu european -Gallipoli. Murad I (1359-1389) îşi i-a titlul de
sultan şi organizează armata permanentă care avea la bază corpul de elită al ienicerilor( care proveneau din
rândul copiilor daţi ca tribut de statele creştine vasale-tributul sângelui) Baiazid I (1389-1402) transformă
Bulgaria în provincie turcească şi Serbia într-un stat vasal. După înfrângerea lui Baiazid de către Timur
Lenk în bătălia de la Ankara(1402), în statul otoman izbucnesc lupte pentru tron între fii săi. În 1413
Mahomed I reface unitatea statului.
În timpul lui Murad II (1421-1451) şi Mahomed II (1451-1481) turcii cuceresc întreaga Peninsulă
Balcanică. Cea mai importantă cucerire a fost cea a Constantinopolului (1453) moment ce marchează
transformarea statului otoman într-un imperiu. În timpul următorilor sultani : Baiazid II (1481-1512), Selim
I (1512-1521) şi Soliman Magnificul (1521-1566) Imperiul îşi extinde graniţele în Nordul Mării Negre,
Orientul Mijlociu, bazinul Mării Roşii şi Nordul Africii devenind o superputere.

2. Caracteristicile conflictelor româno-otomane şi ale domniilor marilor voievozi

Rivalitatea polono-ungară a reprezentat unul din factorii determinanţi ai situaţiei internaţionale a
Moldovei şi Ţării Româneşti influenţând şi poziţia lor faţă de forţa expansionistă otomană. Ele au căutat să
contracareze presiunea Ungariei şi pe cea a Poloniei acceptând suzeranitatea uneia sau a celeilalte. Mai
târziu, atunci când Ţările Române s-au aflat sub impactul direct al forţei otomane, raporturile vasalice cu
Polonia şi Ungarie au dobândit pentru conducătorii români valenţele unui sistem de apărare la nivel
european. Cele două linii de expansiune în spaţiul românesc : cea catolică, polonă şi ungară, pe de o parte,
şi cea islamică, turco-otomană, pe de alta, au înrâurit adânc şi pentru timp îndelungat evoluţia tinerelor state
Moldova şi Ţara Românească.
Cucerind Peninsula Balcanică şi atingând la sfârşitul sec XIV linia Dunării, statul otoman a ajuns o
ameninţare directă pentru Ţările Române care vor îndeplini rolul de bastioane de rezistenţă ale civilizaţiei
creştine împotriva islamismului. Prima ciocnire militară dintre turci şi români a avut loc în anul 1369 în
timpul domniei lui Vladislav – Vlaicu(1364-1377). Pe parcursul următorului secol şi jumătate ciocnirile vor
fi foarte dese, marii eroi români ai acestor lupte fiind Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Iancu de
Hunedoara, Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare.
O caracteristică comună a acestor domnii o constituie măsurile luate pe plan intern în vederea
consolidării statului:
 Întărirea sistemului de cetăţi
 Întărirea armatei
 Asigurarea prosperităţii economice
 2

 Sprijinirea forţelor sociale favorabile politicii de centralizare: mica boierime ( nobilime, ţărănimea
liberă şi orăşenimea )

3. Mircea cel Bătrân

Primul mare conducător român al luptei antiotomane a fost domnul Ţării Româneşti Mircea cel
Bătrân (1386-1418) despre care un cronicar turc scria că este „cel mai viteaz şi mai ager dintre principii
creştini ”. În momentul urcării pe tron a lui Mircea, statul otoman devenise deja cel mai puternic stat din
Balcani. Obiectivul major pe care l-a urmărit Ţara Românească în această vreme a fost preântâmpinarea
vecinătăţii directe cu forţele otomane, oprirea înaintării acestora cât mai departe de Dunăre.
Luptele cu turcii au început în 1388, când aceştia au cucerit statul dobrogean, dar Mircea a
intervenit şi i-a alungat alipind Dobrogea la statul muntean. În 1389 un corp de oaste din Ţara Românească
participă alături de forţele sârbeşti conduse de cneazul Lazăr la lupta de la Câmpia Mierlei (Kossovopolje).
În 1391 turcii întreprind prima lor expediţie de pradă la nordul Dunării dar sunt înfrânţi. În 1393 Mircea
întreprinde o campanie la sudul Dunării, distrugând centrul de acângii (trupe de pradă turceşti) de la
Karinovasi.
În 1394, după unii istorici sau 1395, după alţii are loc campania sultanului Baiazid la nordul
Dunării încheiată cu înfrângerea de la Rovine. Bătălia de la Rovine a fost prima mare victorie obţinută de
români contra turcilor. În 1396 Mircea a participat la Cruciada de la Nicopole organizată cu scopul
alungării turcilor din Europa. Neţinând seama de sfaturile lui Mircea, considerat de Sigismund al Ungariei
„un bărbat viteaz, activ şi puternic care, luptându-se în mai multe rânduri cu turcii, a triumfat în chip
glorios” trufaşii cavaleri apuseni s-au avântat în luptă fără a-şi lua măsuri de precauţie şi au fost încercuiţi
şi zdrobiţi de spahii şi ienicerii lui Baiazid. Astfel a eşuat una din puţinele tentative făcute de creştinătate de
ai alunga pe turci din Europa.
După Nicopole, Mircea va rămâne principalul adversar al turcilor în sud-estul Europei. Europenii
nu au ştiut să profite nici de criza izbucnită în statul otoman după bătălia de la Ankara(1402). Mircea a fost
singurul conducător creştin care a încercat să se folosească de luptele izbucnite între fii lui Baiazid pentru a
împiedica refacerea statului otoman. După ce a refăcut unitatea statului(1413) Mahomed I şi-a îndreptat
forţele împotriva lui Mircea, care susţinu-se pe alţi fraţi ai săi. Între anii 1416-1417 turcii atacă Dobrogea
pe care o vor cuceri definitiv în anul 1421. Acest teritoriu românesc va deveni paşalâc turcesc până în anul
1878, în pofida încercărilor de dezrobire făcute de Mihai Viteazul şi Radu Şerban la cumpăna secolelor
XVI-XVII.

4.Alexandru cel Bun (domn al Moldovei între anii 1400-1432)

Urcat pe tron cu sprijinul lui Mircea, Alexandru a dus o politică de alianţă faţă de acesta şi faţă de
Polonia contracarând astfel ambiţiile expansioniste ale Ungariei. Domnia lui Alexandru cel Bun a fost o
domnie paşnică, singurele acţiuni militare fiind :
 Sprijinirea polonezilor în luptele cu teutonii (Grunwald-1410) şi Marienburg (1422)
 Respingerea tentativei turcilor de a ocupa Cetatea Albă(1420)

5. Iancu de Hunedoara(voievod al Transilvaniei între 1441-1456)

După moartea lui Mircea şi a lui Alexandru cel Bun, Ţara Românească şi Moldova au cunoscut o
perioadă de instabilitate provocată de luptele pentru tron, fapt ce va favoriza amestecul puterilor vecine în
politica lor internă şi va duce la pierderea unor teritorii (Turnu, Giurgiu şi Dobrogea) şi la plata unui tribut
către sultanul otoman. Transilvania va ajunge astfel să fie ameninţată de turci. De aceea voievozii
Transilvaniei se vor amesteca în luptele interne din cele două ţări vecine căutând să susţină forţele
antiotomane.
Ridicat din mijlocul nobililor român din Ţara Haţegului, Iancu va dobândi demnitatea de voievod
al Transilvaniei după ce mai înainte o deţinuse pe cea de ban al Severinului (1438) şi dobândise o vastă
experienţă militară la curtea regelui Ungariei şi a ducelui de Milano.
Luptele cu turcii încep chiar în anul 1441, când Iancu înfrânge o oaste a acestora în Serbia. În
martie 1442, turcii pătrund pe neaşteptate în Transilvania şi-l înfrâng pe Iancu în bătălia de la Sântimbru.
Iancu reuşeşte însă să-şi strângă o nouă armată cu care îi sileşte pe turci să se retragă. Apoi trece în Ţara
Românească impunându-l ca domn pe Basarab II. Sultanul trimite o armată pentru a transforma Ţara
Românească în paşalâc. Iancu trece munţii şi îi înfrânge pe turci în bătălia de pe Ialomiţa(2 septembrie
1442).
 3

Biruinţele obţinute au făcut să renască speranţa alungării turcilor din Europa. Este plănuită o
cruciadă al cărei conducător urma să fie Iancu. În toamna anului 1443 Iancu pleacă în campanie cu forţe
transilvănene, muntene şi ungureşti urmând să fie ajuns din urmă de forţele venite din Apus. Are loc
„Campania cea lungă”. Turcii sunt înfrânţi în mai multe bătălii dar dificultăţile de aprovizionare, iarna grea
şi întârzierea ajutoarelor îl determină pe Iancu să accepte pacea oferită de Murad II. La insistenţele papei
pacea este ruptă şi campania este reluată în toamna anului 1444. De această dată ea se încheie cu victoria
turcilor în bătălia de la Varna (10 noiembrie 1444).
Devenit şi guvernator al Ungariei în 1446, Iancu i-a măsuri pentru consolidarea frontului
antiotoman impunând ca domni în Ţara Românească pe Vladislav al II-lea iar în Moldova pe Bogdan al II-
lea . În 1448 are loc o nouă bătălie cu turcii, la Câmpia Mierlei încheiată cu un eşec.
După cucerirea Constantinopolului (1453) Mahomed II îşi îndreaptă eforturile în direcţia cuceririi
Belgradului, care i-ar fi deschis drumul spre Europa Centrală. Sarcina apărării Belgradului i-a revenit lui
Iancu de Hunedoara. În bătălia care s-a angajat acum Iancu a obţinut o strălucită victorie, fapt ce l-a
determinat pe papa Calixt al III-lea să-l numească „ Atletul cel mai puternic al lui Cristos”. Din păcate la
numai 2 săptămâni, Iancu murea răpus de ciumă.

6. Vlad Ţepeş (domn al Ţării Româneşti în 1448,1456-1462 şi 1476)

După moartea lui Iancu de Hunedoara conducerea luptei antiotomane a fost luată de Vlad Ţepeş,
fiu al lui Vlad Dracul şi nepot al lui Mircea cel Bătrân. În 1459 el refuză să mai plătească tribut şi rupe
relaţiile cu Poarta. Încercarea turcilor de al prinde printr-un vicleşug a eşuat. În iarna anilor 1461-1462
Ţepeş întreprinde o expediţie la sudul Dunării şi eliberează cetatea Giurgiu, care anterior devenise raia
turcească.
În aprilie 1462 Mahomed II invadează Ţara Românească. După mai multe lupte de hărţuială , în
noaptea de 16-17 iunie Ţepeş atacă duşmanul lângă Târgovişte provocându-i grele pierderi. Deşi victorios
el este trădat de boieri şi îşi va pierde tronul în favoarea fratelui său Radu cel Frumos. Retras în
Transilvania Ţepeş va fi arestat din ordinul regelui Ungariei Matei Corvin. El va rămâne închis până în
1476 când la îndemnul lui Ştefan cel Mare, Matei l-a eliberat pentru a-şi relua tronul. Nu a domnit însă
decât 2 luni fiind ucis de boieri, în urma uneltirilor lui Laiotă Basarab şi ale turcilor

7. Ştefan cel Mare (domn al Moldovei între 1457-1504)

Domnia lui Ştefan cel Mare a reprezentat punctul culminant al luptei pentru neatârnare şi afirmare
suverană a românilor în sec XV. De a lungul unei domnii de aproape 50 de ani, marele domn a făcut din
Moldova un factor însemnat al politicii internaţionale în această parte a Europei. El a înţeles că adevărata
putere nu o dă întinderea teritoriului sau abundenţa resurselor, ci munca, principiile morale şi seriozitatea
cu care un popor îşi croieşte destinul. Activitatea sa remarcabilă în sfera politicii externe îl va determina pe
cronicarul polon Ian Duglosz să declare despre Ştefan că :„ este cel mai vrednic să i se încredinţeze
conducerea şi stăpânirea lumei şi mai ales cinstea de comandant împotriva turcilor”.
Domnia lui Ştefan cel Mare s-a desfăşurat încă de la început în condiţiile rivalităţii dintre cele trei
Mari Puteri : Ungaria, Polonia şi Imperiul Otoman, care, deopotrivă aspirau la dominaţia Moldovei.
Obiectivele politicii externe a lui Ştefan cel Mare urmăreau închegarea unui sistem de relaţii capabile să
menţină integritatea şi neatârnarea Moldovei. Din punct de vedere strategic, Ştefan a urmărit să nu se
confrunte cu doi duşmani în acelaşi timp.
Prima etapă a politicii externe a lui Ştefan are în vedere emanciparea de sub suzeranitatea Poloniei
şi Ungariei. În 1459 el încheie o convenţie cu Polonia, prin care regele Cazimir al IV-lea îl recunoştea ca
domn şi-l îndepărta pe Petru Aron( refugiat în Polonia după ce fusese înfrânt de Ştefan la Doljeşti-1457, şi
îşi pierduse tronul), în schimbul unei suzeranităţi formale asupra Moldovei.
Cucerirea de către Ştefan a Chiliei (1465) ,expediţia întreprinsă de el în Transilvania în scopul
prinderii lui Petru Aron, precum şi sprijinul acordat saşilor l-au determinat pe regele Ungariei Matei Corvin
să invadeze Moldova în 1467. Invazia s-a încheiat cu înfrângerea armatei regale în bătălia de la Baia (14-15
decembrie). Se încheia astfel ultima încercare a Ungariei de a aduce Moldova sub suzeranitatea sa.
A doua etapă a politicii externe a lui Ştefan o constituie luptele cu turcii. Încercarea Imperiului
otoman de a pune stăpânire pe Caffa, Mangop, hanatul Crimeii, Chilia şi Cetatea Albă, creează o situaţie
periculoasă pentru Moldova, sub aspect militar şi economic. Ţelul politicii lui Ştefan se îndreaptă de acum
spre contracararea politicii otomane. În anul 1469 turcii asmut asupra Moldovei pe tătarii de pe Volga.
Hoardele tătăreşti sunt înfrânte în bătălia de la Lipnic.
 4

Conştient de pericolul otoman, Ştefan încearcă să-şi întărească poziţia prin aducerea sub controlul
său a Ţării Româneşti, unde domnea fratele lui Vlad Ţepeş, Radu cel Frumos, omul turcilor. După 3 ani de
lupte (1470-1473) Ştefan reuşeşte să-l îndepărteze pe Radu cel Frumos (înfrânt în bătălia de la Soci din
1471) înlocuindu-l cu Laiotă Basarab, care însă îl va trăda.
Încercarea de a scoate Ţara Românească din sistemul otoman şi refuzul lui Ştefan de a mai plăti
tribut i-au determinat pe turci să-i trimită un ultimatum prin care cereau achitarea tributului şi cedarea
Chiliei şi Cetăţii Albe. Respingerea ultimatumului l-a determinat pe sultan să trimită în toamna anului 1474
o puternică armată condusă de Soliman paşa împotriva Moldovei. Ştefan aplică tactica pământului pustiit
retrăgându-se spre nord. Bătălia decisivă s-a dat la confluenţa Racovei cu Bârladul, în faţa oraşului Vaslui
la 10 ianuarie 1475 şi s-a încheiat cu o strălucită biruinţă a moldovenilor. Bătălia de la Vaslui cunoscută în
istorie şi sub numele de bătălia de la Podul Înalt a fost cea mai mare victorie obţinută de Ştefan şi „ cel mai
mare dezastru suferit de turci de la începutul Islamului”, conform aprecierii unor persoane din anturajul
sultanului.
După victorie, Ştefan, conştient că sultanul nu renunţase la planul său de a cuceri Moldova, trimite
o scrisoare circulară şefilor statelor europene anunţând biruinţa („…am luat sabia în mână şi cu ajutorul
lui Domnului Dumnezeului nostru atotputernic, am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii şi i-am călcat
în picioare şi pe toţi i-am trecut sub ascuţişul sabiei noastre”) şi încercând să obţină sprijin în vederea
unei noi confruntări(„…vă rugăm pe domniile voastre să ne trimiteţi pe căpitanii voştri împotriva
duşmanilor creştinătăţii”), atrăgând în acelaşi timp atenţia asupra poziţiei strategice a Moldovei: „ …şi
dacă această poartă a creştinătăţii care este ţara noastră va fi pierdută, va fi în primejdie toată
creştinătatea”. La 12 iulie el semnează cu Matei Corvin un tratat de alianţă antiotomană.
Promisiunile de ajutor din partea statelor creştine nu vor fi însă respectate. Între timp Mahomed al
II-lea cucereşte Caffa şi Mangopul şi aduce sub controlul său pe tătari. În vara anului 1476 se produce o
dublă invazie: dinspre sud venea armata Cuceritorului, iar dinspre răsărit tătarii. Ştefan a fost nevoit să-i
lase pe ţărani, care formau grosul armatei, să plece de pentru a-şi pune la adăpost familiile de urgia
tătarilor, rămânând în faţa turcilor cu numai 12 000 de oameni. A aplicat aceeaşi tactică a pustiirii şi a făcut
un efort supraomenesc încercând să oprească cei 150 000 de turci la Valea Albă (Războieni). În bătălia care
s-a angajat acum (26 iulie 1476), moldovenii au fost copleşiţi de numărul adversarilor. Deşi victorios,
Mahomed II n-a reuşit să ocupe nici o cetate. Foamea, setea, ciuma şi hărţuielile lui Ştefan l-au determinat
pe sultan să ordone retragerea, urmărit de forţele refăcute ale moldovenilor. Astfel campania din anul 1476
s-a încheiat cu un eşec pentru sultan care nu a reuşit să cucerească Moldova.
În toamna aceluiaşi an oştile lui Ştefan şi ale lui Matei Corvin pătrund în Ţara Românească
înscăunându-l domn pe Vlad Ţepeş. Luptele cu turcii se desfăşoară în continuare pe teritoriul Ţării
Româneşti, fiecare parte căutând să impună acolo un domn favorabil ei. Domnii impuşi de Ştefan (Basarab
Ţepeluş şi Vlad Călugărul) nu se vor dovedi însă la înălţimea situaţiei, trecând de partea adversarilor
creştinătăţii.
În anul 1484 noul sultan Baiazid II se îndreaptă împotriva Moldovei cucerind Chilia şi Cetatea
Albă. Pierderea celor 2 cetăţi a însemnat o grea lovitură pentru Ştefan care , cu toate eforturile diplomatice
şi militare nu a reuşit să le redobândească. În anii următori el mai câştigă două victorii contra turcilor la
Cătlăbuga (1485) şi Scheia (1486), dar neprimirea nici un ajutor de la principii creştini şi sleirea forţelor
Moldovei după 17 ani de război continu, îl determină să încheie pacea cu puternicul Imperiu, acceptând
plata unui tribut.
A treia etapă a politicii externe a lui Ştefan a însemnat reluarea luptelor cu polonezii. Relaţiile cu
Polonia s-au deteriorat din ce în ce mai mult culminând cu invazie regelui Ioan Albert în Moldova din anul
1497 soldată cu zdrobirea armatei poloneze la Codrii Cosminului (26 octombrie). După o expediţia a lui
Ştefan în sudul Poloniei, în 1499 se încheie o pace prin care Polonia recunoştea independenţa Moldovei şi
îi restituia Pocuţia. La 2 iulie 1504, la moartea sa, Ştefan lăsa urmaşilor o ţară bogată şi prosperă între
hotare stabile, liberă şi cu un prestigiu recunoscut.

8.Ţările Române în secolul XVI

Moartea lui Ştefan a însemnat sfârşitul unei epoci de glorie. Scăderea numărului ţăranilor liberi,
nesfârşitele lupte interne, prăbuşirea regatului maghiar (1526), politica şovăitoare a puterilor creştine faţă
de turci şi apogeul statului otoman vor permite Porţii să-şi instaureze dominaţia asupra celor 3 Ţări
Române. Dominaţia otomană s-a manifestat prin:
 Ocuparea unor teritorii româneşti şi transformarea lor în provincii turceşti
(Turnu,Giurgiu,Dobrogea,Chilia, Cetatea Albă,Brăila,Tighina, Timişoara)
 5

 Numirea domnilor de către sultan

 Pătrunderea în sfatul domnesc a unor elemente străine (greci, levantini)
 Plata tributului (haraciului)
 Peşcheşurile
 Aprovizionarea Constantinopolului şi a oştilor otomane
 Lucrul la drumuri, cetăţi, corăbii
Statele româneşti nu vor fi totuşi transformate în paşalâcuri datorită luptelor susţinute de Radu de
la Afumaţi (1522-1529), Petru Rareş (1527-1538;1541-1546) şi Ion Vodă cel Viteaz (1572-1574). Ele îşi
vor păstra autonomia, instituţiile statului, biserica, întreaga structură administrativă şi politică, frontierele,
cu unele pierderi teritoriale. Păstrarea fiinţei statale a constituit un cadru de dezvoltare şi de perpetuare a
civilizaţiei româneşti.

9. Mihai Viteazul ( domn al Ţării Româneşti între 1593-1599)

Mihai Viteazul deschide în istoria poporului român o nouă epocă, care se va desfăşura sub semnul
marii lui înfăptuirii politice: Unirea Ţărilor Române. Ridicându-se împotriva regimului dominaţiei otomane
şi biruind în raporturile cu Poarta, el a dovedit resursele puterii pe care Ţara Românească le avea. Sporind
prestigiul acesteia prin unirea Ţărilor Române, Mihai Viteazul a pus sub semnul întrebării, deopotrivă,
stăpânirea otomană şi tendinţele de dominaţie al Imperiului Habsburgic şi Poloniei.
În momentul urcării pe tron a lui Mihai, situaţia Ţărilor Române se înrăutăţise foarte mult.
Obligaţiile băneşti către Poartă deveniseră tot mai mari, iar autonomia statelor româneşti era tot mai mult
ştirbită ceea ce vădea intenţia turcilor de a le transforma în paşalâcuri. Singura soluţie era reluarea luptei
antiotomane, alături de puterile creştine.
Imediat după urcarea pe tron, Mihai va adera la Liga Sfântă (alianţa antiotomană alcătuită din
Imperiul Habsburgic, Spania, Veneţia, Statul papal şi alte state italiene). Anterior Sigismund Bathory,
principele Transilvaniei şi Aron Vodă, domnul Moldovei aderaseră şi ei la Ligă.
Răscoala antiotomană a început la 13 noiembrie 1594 prin uciderea tuturor turcilor aflaţi în Ţările
Române. Apoi au fost atacate şi eliberate cetăţile de pe malul stâng al Dunării, cu excepţia Giurgiului. În
prima jumătate a anului 1595 Mihai înfrânge forţele turco-tătare venite să-i pedepsească pe răsculaţi în
bătăliile de la Putineiu, Stăneşti şi Serpăteşti. Apoi Mihai trece Dunărea şi pustieşte unele cetăţi turceşti.
Dificultăţile apărute în aprovizionarea Constantinopolului şi teama că exemplul românesc ar putea
fi urmat de alte popoare din Balcani l-au determinat pe noul sultan Mahomed al III-lea să trimită o
puternică armată condusă de Sinan -paşa cu misiunea de a transforma Ţara Românească şi Moldova în
paşalâcuri. După mai multe ciocniri pe linia Dunării, Mihai se retrage la Călugăreni unde, folosind cu
pricepere terenul (râul, mlaştina, pădurea) reuşeşte şi datorită puterii exemplului personal, să-i înfrângă pe
turci în bătălia de pe data de 23 august 1595. Victoria de la Călugăreni a fost definită de Nicolae Iorga ca
fiind „briliantul cel mai strălucit al cununei gloriei române”.
Totuşi, superioritatea numerică a adversarului l-a determinat pe Mihai ca, în ciuda victoriei
obţinute să se retragă spre munţi aşteptând ajutor de la aliaţii săi. Între timp, Sinan-paşa a ocupat
Bucureştii şi Târgovişte începând acţiunea de organizare a paşalâcului. În luna septembrie oştile lui Mihai,
Sigismund şi Ştefan Răzvan, noul domn al Moldovei, împreună cu un contingent de artilerişti toscani trec
la contraofensivă silindu-i pe turci să se retragă. Ajunsă la Giurgiu, armata otomană este atacată în timp ce
încerca să traverseze fluviul şi este în totalitate zdrobită după care românii eliberează cetatea. Această
victorie simbolizează recâştigarea independenţei Ţărilor Române. În perioada care urmează, în relaţiile cu
Poarta, Mihai alternează negocierile cu politica de confruntare armată.
Înscăunarea lui Ieremia Movilă în Moldova şi a lui Andrei Bathory în Transilvania au înrăutăţit
situaţia lui Mihai, deoarece cei doi au renunţat la lupta antiotomană şi au sprijinit planurile Poloniei de a-l
înscăuna în Muntenia pe Simion Movilă. Izolat în faţa pericolului otoman şi ameninţat să-şi piardă tronul,
Mihai va acţiona cu rapiditate. În 1599 Mihai pătrunde în Transilvania îl înfrânge pe Andrei Bathory în
bătălia de la Şelimbăr (28 octombrie) şi devine principe al Ardealului. În mai 1600 el pătrunde în Moldova
silindu-l pe Ieremia Movilă să fugă . Pentru prima dată în istorie cele 3 Ţări Române erau unite sub aceeaşi
cârmuire. Mihai se va intitula „ Domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”
Unirea înfăptuită de Mihai a fost favorizată de unitatea etnică, lingvistică, religioasă şi de
civilizaţie dintre cele trei Ţări Române, de strânsele legături economice dintre ele, de solidarizarea lor în
lupta antiotomană şi de succesele obţinute în 1595 prin forţele armate unite ale tuturor statelor româneşti.
 6

Unirea politică a Ţărilor Române a stârnit nemulţumirea ungurilor, polonezilor, turcilor şi

austriecilor care nu vedeau cu ochi buni constituirea unui stat puternic românesc, ce le-ar fi stânjenit
planurile lor expansioniste Profitând de absenţa lui Mihai din Transilvania, nobilimea maghiară, care nu
accepta să fie condusă de un român ortodox şi se temea că-şi va pierde privilegiile, se răscoală trecând de
parte generalului imperial Gheorghe Basta. Mihai este înfrânt în bătălia de la Mirăslău (18 septembrie
1600). În Moldova, polonezii îl readuseseră pe Ieremia Movilă, continuându-şi înaintarea în Ţara
Românească pentru al înscăuna pe Simion Movilă. Mihai trece munţii dar este înfrânt în bătălia de la
Bucov (20 octombrie).
El se duce la Praga, la curtea împăratului Rudolf II. După ce nobilii maghiari din Transilvania s-au
răsculat şi împotriva împăratului, acesta îl însărcinează pe Mihai ca împreună cu Basta să-l înlăture pe
Sigismund, proclamat principe al Transilvaniei. Oastea lui Mihai şi oastea lui Basta înfrâng oastea lui
Sigismund în bătălia de la Gurăslău (3 august 1601) în timp ce în Muntenia boierii Buzeşti îl alungaseră pe
Simion Movilă, proclamându-l domn pe Mihai.
Personalitatea lui Mihai era însă prea puternică şi stânjenea interesele Habsburgilor. De aceea, la
19 august 1601 Mihai era asasinat din ordinul lui Basta. Prin asasinarea lui Mihai Viteazul ,poporul român
a pierdut pe cel mai mare erou al sau. Deşi trupul i-a fost ucis, idealul său a rămas si a constituit un
permanent exemplu pentru urmaşi, fiind în cele din urmă pus în practică în 1918. Referindu-se la acest
aspect, Nicolae Iorga scria ”De la 1600 nici un român n-a mai putut gândi unirea fără uriaşa lui
personalitate, fără paloşul sau securea lui ridicate spre cerul dreptăţii, fără chipul lui de curată şi
desăvârşită poezie tragică”.

10. Concluzii
Secolul XV a rămas înscris în istoria europeană ca un secol al efortului românesc în apărarea
civilizaţiei europene. Ţările Române au desfăşurat în prelungirea luptei antiotomane purtată de Mircea cel
Bătrân, un efort constant, de-a lungul unui veac întreg reuşind să îndepărteze pericolul transformării lor în
paşalâcuri, şi în acelaşi timp , să stăvilească, pentru un timp, pătrunderea otomanilor în Europa centrală.
Prin aceasta, românii au adus o contribuţie strălucită la istoria Europei. Ei au fost apărători ai civilizaţiei
europene.
Ameninţarea otomană i-a determinat pe domnii şi voievozii români să se implice activ în viaţa
politică internaţională. Ei au participat la marile campanii antiotomane promovate de statele creştine
(cruciadele târzii), dar, conştienţi şi de faptul că turcii nu sunt singurul pericol pentru statele lor, au încercat
în primul rând să formeze o alianţă defensivă între cele trei Ţări Române. Cel care a reuşit să realizeze mai
mult decât o simplă alianţă a fost Mihai Viteazul. Pentru prima oară de la vechea Dacie, aceasta a reunit tot
spaţiul de la nord de Dunăre sub un singur sceptru.