TEMA 7

SPAȚIUL ROMÂNESC ÎNTRE DIPLOMAȚTIE ȘI CONFLICT ÎN EVUL MEDIU ȘI LA

ÎNCEPUTURILE MODERNITĂȚII

SITUAȚIA INTERNAȚIONALĂ ÎNTRE SECOLELE XIV-XVII

- la jumătatea secolului XIV, declinul Hoardei de Aur permite creșterea puterii

Ungariei și a Poloniei care manifestă tendințe de expansiune asupra spațiului
românesc;
- principalul pericol pentru Țările Române îl reprezintă Impreiul Otoman, care la
sfârșitul secolului XIV ajunsese pe linia Dunării după victoriile împotriva
bizantinilor, sârbilor și bulgarilor ale căror state sunt desființate.
- În secolul XVI, în timpul sultanului Soliman Magnificul (1520-1566), Imperiul
Otoman atinge apogeul puterii sale;
- La sfârșitul secolului XVI, la inițiativa papalității se formează Liga Sfântă,
alianță antiotomană din care făceau parte Habsburgii, Spania și ducatele
italiene.

OBIECTIVELE POLITICII EXTERNE ale Țărilor Române au fost în Evul Mediu

menținerea independenței politice și a autonomiei, dar și apărarea integrității
teritoriale. Pentru atingerea lor, domnitorii români au folosit:

- mijloace diplomatice – sistemul de alianțe al țărilor române – au pus în

practică politica „blocului românesc” antiotoman (Iancu de Hunedoara, Ștefan
cel Mare, Mihai Viteazul au încercat să impună pe tronul Țărilor Române
domni fideli luptei antiotomane). Țările Române au încheiat alianțe
antiotomane cu statele vecine ( Polonia, Ungaria), dar si cu cele din Occident în
cadrul „cruciadelor târzii”
- mijloace militare – Țările Române au avut cu Imperiul Otoman un „conflict
asimetric” – inferioritatea numeric îi obligă pe români să ducă cu turcii un
război de uzură. Strategia folosită este, de regulă, una defensivă, de apărare a
teritoriului( excepție face Iancu de Hunedoara care în luptele cu turcii a folosit
tactica ofensivă). Disproporția de forțe i-a determinat pe români să evite
bătăliile decisive, preferând luptele de hărțuire și atragerea inamicului în zone
favorabile lor. De asemenea, tactica „pământului ars”, prin care se distrugeau
recoltele, locuințele, iar populația se retrăgea în locuri greu accesibile, pluc
nimicirea detașamentelor plecate după hrană, făceau ca armata invadatoare
să fie lipsită de posibilități de aprovizionare și informare, ceea ce o demoraliza.
Imperiul Otoman va prefera să mențină Țările Române într-o stare de
dependență mai ales economică( trebuiau să plătească tributul anual), dar
și politică și militară, în condițiile rezistenței întâmpinate la nordul Dunării,
dar și a faptului că Țările Române nu se aflau pe direcția de înaintare a
turcilor spre Europa Centrală, prin Belgrad și Viena.

MIRCEA CEL BĂTRÂN (1386-1418) – în timpul domniei sale, Țara Românească va

atinge cea mai mare întindere teritorială.

- 7 martie 1395 – Tratatul de la Brașov dintre Mircea cel Bătrân și regele

Ungariei, Sigismund de Luxemburg, este prima alianță antiotomană din sud-
estul Europei. Sigismund îi recunoștea lui Mircea cel Bătrân stăpânirea în
Amlaș și Făgăraș, în sudul Transilvaniei, cu titlul de feude, dar și în Banatul de
Severin.
- Mircea cel Bătrân va declanșa conflictul cu turcii, preluând stăpânirea
Dobrogei (1388) și intervenind în favoarea sârbilor în bătălia de la Câmpia
Mierlei (Kossovopolje – 1389). În 1395, sultanul Baiazid I întreprinde o
expediție în Țara Românească, având ca obiectiv cucerirea ei și îndepărtarea
influenței maghiare în regiune. Lupta decisivă s-a dat în mai 1395 la Rovine și
s-a încheiat cu victoria categorică a lui Mircea. Consecințele victoriei au fost
îndepărtarea pericolului otoman și organizarea primei mari coaliții
continentale antiotomane, la care va participa și domnitorul român – cruciada
de la Nicopole din 1396 încheiată cu victoria turcilor.
- 1417 – la sfârșitul domniei sale, Mircea cel Bătrân încheie pace cu turcii,
plătește tribut și le cedează Dobrogea.

ALEXANDRU CEL BUN (1400-1432) – domn al Moldovei. Respinge un prim atac

otoman asupra Moldovei la cetățile Chilia și Cetatea Albă în 1419-1420.

IANCU DE HUNEDOARA (1441-1456) – voievod al Transilvaniei. Este singurul

voievod român care în luptele cu turcii a folosit tactica ofensivă.

- 1444 – participă la cruciada de la Varna în care turcii câștigă, iar regele

Ungariei, Vladislav este ucis în luptă. În 1446, Iancu devine și guvernator al
Ungariei.
- 1456 – la Belgrad, Iancu obține o mare victorie împotriva sultanului Mehmed
II, oprind înaintarea turcilor spre Europa Centrală.

VLAD ȚEPEȘ( 1448, 1456-1462, 1476) – domn în Țara Românească.

- Ostil(manifestă dușmănie) puterii otomane, Vlad Țepeș încheie o alianță cu

Matei Corvin, regele Ungariei, refuza plata tributului către turci( 1459) și
organizează o campanie în sudul Dunării (1461-1462) devastând o întinsă
regiune. Mehmed II hotărăște să întreprindă o campanie de pedepsire a lui
Vlad Țepeș. Având forțe net inferioare, domnul Țării Românești adoptă tactica
„pământului pârjolit” și hărțuirea inamicului. În iunie 1462 , Vlad Țepeș
inițiază celebra diversiune în apropiere de Târgoviște cunoscută sub numele
de „atacul de noapte”. În urma acestei diversiuni în tabăra otomană,
destabilizată, armata turcească se retrage la ordinul sultanului Mehmed II.

ȘTEFAN CEL MARE (1457-1504) – domn al Moldovei

- Domnul Moldovei, Ștefan cel Mare, a avut următoarele obiective în politica
externă: emanciparea Moldovei de sub tutela marilor puteri vecine și lupta
antiotomană. În prima pare a domniei, Ștefan cel Mare are în prim plan
relațiile cu Ungaria și Polonia care rivalizau pentru a deține supremația asupra
Moldovei, gurilor Dunării și Chiliei. Orientarea spre Polonia a fost gândită
pentru a-i asigura protecția împotriva tendințelor expansioniste ale Regatului
Ungar, pentru a stăpâni Chilia și pentru a avea controlul asupra drumurilor
comerciale ce străbăteau Moldova spre gurile Dunării.
- Relațiile diplomatice cu Polonia au fost reglementate prin tratatul de la
Overchelăuți din 1459 încheiat cu regele Cazimir IV. Acest tratat a avut doua
consecințe importante: îndepărtarea de la hotarele Moldovei a lui Petru Aron
și distanțarea diplomatică a Moldovei de Ungaria și Țara Românească.
- Actiunile militare și diplomatice ale lui Ștefan cel Mare i s-au părut sultanului
Mehmed II atât de primejdioase încât a trimis împotriva lui Ștefan, în iarna
1474-1475, o oaste evaluată la circa 120.000 de oameni conduși de Soliman
pașa.
Domnul Moldovei dispunea de circa 40.000 de oșteni, plus trupe trimise de
Polonia și Ungaria. Bătalia s-a dat la Podul Înalt ( Vaslui) , la 10 ianuarie 1475
și s-a încheiat cu Victoria lui Ștefan cel Mare. Și-au spus cuvântul tactica
pământului pârjolit, care a lipsit de hrană cavaleria otomană, precum și buna
folosire a terenului, care nu a permis desfășurarea oastei lui Soliman. Ceața
coborâtă în dimineața bătăliei a fost folosită de Ștefan pentru a dezorienta
forțele otomane și a le dezorganiza.

- O altă confruntare a lui Ștefan cel Mare cu Imperiul Otoman a avut loc în 1476.
Cu toate că efectivele sale erau împuținate, Ștefan a încercat să-i oprească pe
turci la Valea Albă ( Războieni). Lupta din iulie 1476 s-a încheiat cu înfrangerea
moldovenilor. Victoria lui Mehmed II a rămas nefructificată: nici una din
cetățile Moldovei, și , în primul rând Suceava, nu a putut fi cucerită. Oastea
otomană, slăbită de lipsuri și privată de aportul tătarilor siliți să se retragă în
 Crimeea, a început retragerea, mai ales că din Transilvania venea un corp de
oaste în sprijinul lui Ștefan.
- În 1487 Ștefan încheie pace cu turcii plătind tribut și păstrând autonomia țări

MIHAI VITEAZUL (1593-1601) – domn al Țării Românești. În 1594 aderă la Liga

Sfântă (alianța antiotomană) și declanșează lupta împotriva turcilor.

- În condițiile creșterii pericolului otoman, Mihai Viteazul trimite o delegație de

boieri și clerici la principele Transilvaniei, Sigismund Bathory. Pe 20 mai 1595,
aceștia încheie un tratat la Alba Iulia care prevedea colaborarea antiotomană,
dar și vasalitatea Țării Românești față de Transilvania și subordonarea lui Mihai
față de boieri. Fiind într-o situație grea, domnul Țării Românești acceptă
tratatul. Mihai Viteazul se va emancipa de sub tutela lui odată cu semnarea
tratatului cu împăratul habsburgilor, Rudolf II, la Mănăstirea Dealu în 1598.

- Revolta lui Mihai Viteazul va determina reacția Porții otomane. Sultanul va

declara Moldova și Țara Românească provincii turcești, numind la conducerea
lor pașale. Campania lui Sinan-pașa la nord de Dunăre atinge apogeul in lupta
de la Călugăreni din 23 august 1595. Turcii aveau o armată de 100.000 de
oameni, iar Mihai Viteazul 16.000 de oameni plus 7.000 conduși de Albert
Kiraly, ca ajutor trimis din Transilvania. Lupta se încheie cu un ușor avantaj
pentru turci. Mihai se va retrage spre munți așteptând ajutorul lui Sigismund
Bathory. Între timp, Sinan-pașa ocupă Bucureștiul și Târgoviște și își numește
reprezentanți în administrație. În timpul retragerii turcilor spre Dunăre, Mihai
Viteazul îi atacă cu ajutor de la Sigismund și în octombrie 1595 obține o mare
victorie la Giurgiu.

- 1598 – tratatul antiotoman de la Mânăstirea Dealu, dintre Mihai Viteazul și

Rudolf II, împăratul habsburgilor. Prin acest tratat, Mihai Viteazul se elibera de
obligațiile asumate la Alba Iulia, în 1595, de către delegația munteană, fiind
recunoscut da domn, iar fiul său Nicolae, ca moștenitor al tronului. Mihai
Viteazul își asuma obligații militare antiotomane ce erau însă condiționate de
 sprijin financiar din partea Imperiului Habsburgic, pentru echiparea unei
armate de 5.000 de ostași.

- În 1600 Mihai Viteazul va realiza unirea politică a Țărilor Române, aplipind

Transilvania și Moldova la Țara Românească. Acest fapt va nemulțumi
puterile vecine, iar în august 1601 Mihai Viteazul va fi asasinat din ordinul lui
Rudolf II, împăratul Imperiului Habsburgic.

- la sfârșitul secolului XVII – începutul secolului XVIII (începuturile modernității

în spațiul românesc) domnitorii din Țara Românească (Șerban Cantacuzino,
Constantin Brâncoveanu) și Moldova (Dimitrie Cantemir) vor încerca, cu
ajutorul Austriei și Rusiei să își scoată statele de sub suzeranitatea otomană.

- Propunându-și să înlăture suzeranitatea otomană, deși abia ocupase tronul

Moldovei, Dimitrie Cantemir a hotărât să se alieze cu țarul Petru I al Rusiei.
Această hotărâre s-a materializat prin tratatul semnat la Luțk pe 24 aprilie
1711 , prin care țarul, în schimbul recunoașterii suzeranității sale, se angaja să
susțină domnia ereditară în cadrul familiei lui Cantemir, să asigure protecția
Moldovei, în cazul în care Rusia ar fi încheiat pace cu Imperiul Otoman și să
asigure „ospitalitate” în Rusia domnitorului și urmașilor săi dacă turcii i-ar fi
ocupat țara. Tratatul preciza în același timp granițele Moldovei.