Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict în Evul Mediu

şi la începuturile modernităţii

La sfârşitul secolului al XIV-lea, Ţările Române s-au confruntat cu un mare pericol, cel al expansiunii
Imperiului Otoman, care a atins linia Dunării în timpul sultanului Baiazid I Fulgerul. În acest context,
românii au realizat adevărate epopei de vitejie şi curaj, în timpul voievozilor Mircea cel Bătrân (1386-1418),
Vlad Ţepeş (1456-1462-cea de-a doua domnie), Iancu de Hunedoara (1441-1456), Ştefan cel Mare (1457-
1504) sau Mihai Viteazul (1593-1601). Domnitorii români şi-au apărat ţara în condiţii extrem de dificile,
războiul purtat de ei având un caracter asimetric, datorită disproporţiei numerice. Lipsa unor oşti numeroase
i-a făcut să apeleze la tactici de luptă inteligente, unele cu caracter defensiv, cum ar fi tactica pământului
pustiit şi retragerea în faţa inamicului, altele cu caracter ofensiv, cum ar fi atacul în teritoriul inamic,
hărţuirea oştilor duşmane, atragerea adversarilor în locuri mlăştinoase şi înguste gândite drept capcane,
folosirea avantajului vremii nefavorabile şi a cunoaşterii locurilor, încercarea de ucidere a sultanului etc.
Astfel, Mircea cel Bătrân i-a atras pe turci într-un loc mlăştinos, la Rovine, în 1394 sau 1395, acolo unde l-a
înfrânt pe sultanul Baiazid I Fulgerul, însă data şi locul bătăliei nu se cunosc cu exactitate, iar unii istorici
consideră că a fost chiar vorba de două bătălii diferite în acei ani. Un alt exemplu de atragere a turcilor într-
un loc mlăştinos şi îngust a fost bătălia de la Călugăreni, din august 1595, când Mihai Viteazul a obţinut o
victorie la limită în faţa marelui vizir Sinan Paşa. Un domnitor care a încercat să îl suprime pe sultanul
Mahomed al II-lea a fost Vlad Ţepeş, în celebrul său atac de noapte din tabăra sultanului de lângă Târgovişte,
în iunie 1462. Atacul nu şi-a atins ţinta, însă sultanul a putut constata că are de-a face cu un inamic redutabil
şi inteligent.
Cea mai importantă victorie românească din Evul Mediu împotriva turcilor este considerată bătălia de la
Vaslui-Podul Înalt, unde turcii conduşi de Soliman Paşa au suferit o dramatică înfrângere în faţa oştilor
moldovene în fruntea cărora se afla Ştefan cel Mare. Domnitorul a gândit foarte bine locul bătăliei şi s-a
folosit de avantajul oferit de ziua ceţoasă din 10 ianuarie 1475, reuşind astfel o victorie categorică.
Românii nu au reuşit întotdeauna să le ţină piept turcilor prin forţa armelor, aşa că au apelat şi la
diplomaţie, semnând tratate şi înţelegeri cu caracter antiotoman, cum au fost următoarele: Tratatul de la
Braşov, din martie 1395, încheiat între Mircea cel Bătrân şi regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, a
reprezentat primul acord antiotoman din istoria sud-estului Europei; Scrisoarea circulară, din ianuarie 1475 a
fost trimisă de Ştefan cel Mare principilor apuseni, după lupta de la Vaslui-Podul Înalt, pentru a le face
cunoscută această victorie strălucită a sa împotriva turcilor şi pentru a le cere ajutor, în vederea unor bătălii
viitoare; Tratatul antiotoman de la Alba-Iulia, din mai 1595, a fost încheiat de către boierii trimişi de Mihai
Viteazul, cu principele Transilvaniei Sigismund Bathory şi prevedea realizarea unui bloc comun antiotoman.

Au existat şi altele astfel de tratate, însă – uneori - domnii români preferau să se înţeleagă cu turcii înşişi,
respectând obligaţiile impuse de aceştia (plata tributului, darurile sau peşcheşurile, aprovizionarea Porţii cu
diferite produse) prin documente numite capitulaţii, în schimbul păstrării autonomiei ţărilor lor.

Domnia lui Mihai Viteazul (1593-1601)

În secolul al XVI-lea, Imperiul Otoman a ajuns la apogeu, în timpul domniei sultanului Soliman
Magnificul, reuşind să supună o mare parte a Europei. La sfârşit de secol, tributul Ţărilor Române ajunsese la
sume exorbitante, doar Ţara Românească având de plătit un tribut anual de 155.000 de galbeni. În contextul
creşterii ameninţătoare a puterii otomanilor, în Europa s-a format un organism antiotoman numit Liga Sfântă,
care era condusă de împăratul Rudolf al II-lea de Habsburg.
În Ţara Românească, Mihai Viteazul a ajuns pe tron în toamna anului 1593, cu sprijin turcesc, motiv
pentru care era considerat plecat turcilor şi era ocolit de soliile Ligii Sfinte.
Astfel, el a fost obligat să ia iniţiativa luptei antiotomane, prin uciderea creditorilor turci în noiembrie 1594,
acţiune urmată de atacarea cetăţilor turceşti de la Dunăre. Fiind conştient că turcii vor riposta, Mihai a trimis
o delegaţie de boieri în Transilvania, pentru a intra oficial în Liga Sfântă. Tratatul antiotoman s-a semnat la
Alba Iulia, la 20 mai 1595, cu principele Transilvaniei Sigismund Bathory. Prin acest tratat, Mihai devenea
vasalul lui Sigismund Bathory în lupta antiotomană, fapt care îl nemulţumea, însă nu se putea opune direct,
întrucât ştia că va fi atacat de turci.
În august 1595, când turcii au intrat în Ţara Românească, domnitorul i-a întâmpinat într-un loc îngust şi
mlăştinos, la Călugăreni, unde a obţinut o victorie controversată împotriva marelui vizir Sinan Paşa. După
retragerea lui Mihai, pentru a obţine ajutoare, turcii au ocupat ţara, dar au fost alungaţi de Mihai şi aliaţii săi
în toamna aceluiaşi an. Cea mai importantă victorie a lui Mihai împotriva turcilor a fost cea de la Giurgiu, din
octombrie 1595, când turcii au fost obligaţi să treacă Dunărea pentru a se salva.
În anii următori, Mihai a căutat să scape de sub tutela lui Sigismund Bathory, motiv pentru care a încheiat
cu trimişii împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg Tratatul de la Mănăstirea Dealu, în 1598, tratat care avea
tot caracter antiotoman, dar prin care devenea vasal direct al împăratului, ieşind de sub autoritatea principelui
Transilvaniei.
Deoarece în anul 1599, Sigismund Bathory a renunţat la tron în favoarea vărului său, cardinalul Andrei
Bathory, iar acesta a reluat plata tributului către turci, Mihai s-a gândit să organizeze o campanie în
Transilvania, pentru a readuce această ţară în coaliţia antiotomană. Campania, organizată în tomna anului
1599, a dus la victoria lui Mihai la Şelimbăr şi la unirea Transilvaniei cu Ţara Românească. Mihai intra
triumfător în Alba Iulia, capitala Transilvaniei, care va deveni un simbol al unirii. În primăvara anului 1600,
Mihai a întreprins o campanie în Moldova, pentru alungarea domnitorului de acolo, care era supus turcilor şi
pentru unirea acestei ţări cu celelalte două ţări româneşti. În mai 1600, Mihai se intitula într-un document,
domn al celor trei ţări româneşti.
Din păcate, forţele ostile unirii românilor au făcut ca Mihai să piardă stăpânirea ţărilor româneşti, fiind
obligat să plece în exil, pentru a cere ajutorul împăratului Rudolf al II-lea.

Împăratul i-a oferit ajutor militar, dar încrederea lui în Mihai nu era deplină. La întoarcerea lui din imperiu,
Mihai a reuşit să recucerească Transilvania, dar generalul austriac ce îl însoţea, George Basta, îi era inamic.
La câteva zile de la victorie, în august 1601, Mihai Viteazul a fost ucis în tabăra sa de pe Câmpia Turzii, din
ordinul lui George Basta, iar unirea politică a ţărilor române s-a destrămat.
Chiar dacă opera politică a lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, el rămâne totuşi voievodul care a
realizat prima unire a românilor din istorie, un simbol al Unirii, un personaj de prim rang al istoriei noastre.