Colegiul Național Costache Negri

Domnitori români în lupta anti-

otomană

Elev: Maftei Darius Ionuț

 Introducere
•În Evul Mediu, cele trei state medievale românești (Țara Românească, Moldova și
Transilvania) au fost tot timpul înconjurate de mari puteri, care au manifestat tendințe de
hegemonie asupra spațiului românesc. Astfel, se afirmă: Regatul Ungariei, Regatul
Poloniei, Cnezatul Moscovei (toate acestea sunt puteri creștine). Din secolul al XIV-lea în
S-E Europei la aceste puteri se adaugă o nouă putere, de această dată necreștină,
păgână, cea a Imperiului Otoman.

•La finele secolului al XIV-lea, în expansiunea sa, Imperiul Otoman ajunge la Dunăre, în
apropierea Țărilor Române. Va urma o perioadă dificilă pentru statele medievale
românești, cu numeroase conflicte militare antiotomane, iar statutul politic al acestora
se va modifica de la independență la autonomie.
 •Conflictele militare din această perioadă au demonstrat
hotărârea românilor de a apăra integritatea țărilor lor, în
acest sens orientându-se acțiunile mai multor domnitori
români. În această perioadă domnitorii români au
participat și la cruciadele purtate de creștinii europeni
împotriva otomanilor musulmani.

•Voievozii români care se afirmă în lupta antiotomană

sunt Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Mihai Viteazul (în
Țara Românească), Ștefan cel Mare (Moldova), Iancu de
Hunedoara (Transilvania). Astfel, în lupta antiotomană
rolul primordial l-a avut instituția domniei, reprezentată
de domn, alături de celelalte instituții medievale precum
Oastea cea Mare, Sfatul Domnesc, Biserica.

• Preocupările domniei au fost de consolidare și construire a

unor cetăți de apărare pentru a putea face față atacurilor
Imperiului Otoman. De asemenea, domnitorii români au
inițiat numeroase acțiuni diplomatice menite să sprijine
dorința de păstrare a independenței și a integrității
teritoriale.
•În contextul infloririi militare,
economice și politice, Imperiul
Otoman era nevoit să cucerească
țările Române și pentru a păstra
prestigiul de stat puternic și pentru a
statisface necesitățile economice ale
imperiului. Pentru ași continua
expansiunea Imperiul Otoman și
domnitorii români au încheiat diferite
tratate.
 • Mircea cel Bătrân (n. 1355, Țara Românească(d), România – d. 31 ianuarie 1418,
Mircea cel Bătrân Curtea de Argeș, Argeș, România) a fost domnul Țării Românești între 23 septembrie
1386 - noiembrie 1394 (sau mai 1395) și între ianuarie 1397 - 31 ianuarie 1418.

• Mircea cel Bătrân a fost primul domnitor român a luptat împotriva otomanilor. La
1395 obține o victorie la Rovine împotriva sultanului Baiazid I, însă a fost nevoit să
plătească tribut, țastfel devine i primul domnitor care a plătit tribut. Alexandru cel
Bun, a fost primul domnitor din Moldova care a opus rezistență Imperiului Otoman, la
1420 respinge primul atac turcesc.

• Mircea bazându-se pe o armată mai mică (aprox 12.000 de soldați), neputându-se

opune într-o luptă deschisă, a ales o tactică de hărțuire. În ziua de 17 mai 1395
(după alte surse 10 octombrie 1394), armata Țării Românești înfrânge avangarda
otomană într-un loc mlăștinos și împădurit, numit Rovine. Bătălia nu este decisivă,
căci Mircea cel Bătrân, după o luptă dată lângă Argeș, pierde tronul și se retrage în
Transilvania. Strategia militară abordată de către acesta precum și tactica retragerii îi
aduce o oarecare faimă între conducătorii acelei vremi. În Țara Românească, turcii îl
așază în scaun pe un anume Vlad, care va fi înlăturat de către Mircea abia în 1397,
cu ajutor militar din partea lui Sigismund de Luxemburg.
•Mircea a fondat și alianțe solide pentru a-și
mări șansele de a păstra independența țării. A
păstrat relații strânse cu Sigismund de
Luxemburg, regele Ungariei, bazate pe
interesul reciproc în lupta împotriva extinderii
Imperiului Otoman. Trebuie menționat faptul
că Mircea a fost vasalul regelui ungar, care i-a
recunoscut ca feude ducatele Făgăraș, Amlaș și
Banatul de Severin; în plus i-a mai acordat
castelul Bran și cetatea Bologa cu 18 sate.Cu
toate că jurământul de credință nu s-a păstrat
până în zilele noastre, aluzii la existența
acestuia se regăsesc în tratatul de ordin politic
și militar între cele două țări, încheiat la Brașov
în 1395.
 Ștefan cel Mare

• Ștefan al III-lea (n. 1438-1439, Borzești – d. 2 iulie 1504,

Suceava), supranumit Ștefan cel Mare sau, după
canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română, Ștefan
cel Mare și Sfânt, a fost domnul Moldovei între anii 1457 și
1504. A fost fiul lui Bogdan al II-lea, domnind timp de 47 de
ani, cea mai lungă domnie din epoca medievală din Țările
Române.
• Pe parcursul domniei a dus peste 40 de războaie sau bătălii, marea lor majoritate
victorioase, cele mai semnificative fiind victoria de la Baia asupra lui Matei Corvin în
1467, victoria de la Lipnic împotriva tătarilor, în 1469 sau victoria repurtată în Bătălia
de la Codrii Cosminului asupra regelui Poloniei Ioan Albert, în 1497. Cel mai mare
succes militar l-a reprezentat victoria zdrobitoare din Bătălia de la Vaslui împotriva
unei puternice armate otomane conduse de Soliman-Pașa - beilerbeiul Rumeliei, la
10 ianuarie 1475. În urma pierderii acestei bătălii, În anul următor sultanul Mehmed
al II-lea va conduce în persoană o expediție în Moldova încheiată cu înfrângerea
armatei Moldovei, în bătălia de la Valea Albă-Războieni.

• După 1476, Ștefan a fost nevoit să accepte suzeranitatea Imperiului Otoman,

obținând condiții foarte bune pentru Moldova. În schimbul unui tribut anual modic,
țara își conserva intacte instituțiile și autonomia politică internă.
• Mihai Viteazul (n. 15 ianuarie 1558, Floci, Țara Românească – d. 19
august 1601, Câmpia Turzii, Principatul Transilvaniei) a fost domnul Mihai Viteazul
Țării Românești între 1593-1600. Pentru o perioadă (în 1600), a fost
conducător de facto al celor trei state medievale care formează
România de astăzi: Țara Românească, Transilvania și Moldova.
Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deținut dregătoriile de
bănișor de Strehaia, stolnic domnesc și ban al Craiovei.

• Aderarea Țării Românești la „Liga Sfântă” a condus la izbucnirea (13 noiembrie 1594)
unei revolte antiotomane soldată cu suprimarea creditorilor levantini și a întregii
garnizoane otomane staționată în București.

• Pe acest fundal cunoscut și ca Războiul cel Lung, Mihai pornește o ofensivă generală
împotriva Înaltei Porți, atacând cetățile turcești de pe ambele părți ale Dunării
(Giurgiu, Turnu, Hârșova, Silistra ș.a.). Urmează o serie de victorii împotriva tătarilor și
turcilor (la Putineiu și pe locul numit „Padina Șerpătești” de lângă satul Stănești)
culminată cu incendierea Rusciucului.

• După modelul victorios al lui Mihai, Aron Vodă pornește o campanie similară, în care
cazacii lui Aron Vodă, uniți cu ardelenii, respingeau la vadul de la Isaccea pe Domnul
adus de Turci, pentru a fi așezat în Scaunul Moldovei (Ștefan Surdul, fost Domn al
Moldovei).
•Datorită recunoașterii ca suzeran a lui Sigismund Bathory de către
Aron Vodă și succesorul său, Răzvan Ștefan, Mihai trimite o
delegație de boieri la Alba Iulia pentru a reglementa diplomatic
relațiile munteano-transilvănene. Delegația, compusă din 13
persoane, condusă de mitropolitul Eftimie și din care mai făceau
parte episcopii Luca al Buzăului și Teofil al Râmnicului, marele
vornic Mitrea, vornicul Hristea, logofeții Dimitrie, Preda și Borcea,
vistiernicul Dan, postelnicul Teodor, clucerul Stamate, Radu
Buzescu și Vintilă,[19] a negociat aderarea la această alianță și a
semnat la Alba Iulia la 20 mai 1595 un tratat cu Bathory prin care
Mihai devenea vasal al lui Sigismund. Ei și-au depășit atribuțiile
inițiale, probabil din dorința de a îngrădi puterea domnului
sporind-o simultan pe a lor. Cu toate acestea, Mihai a acceptat
tratatul, deoarece Transilvania era singurul stat vecin ce îi putea
asigura spatele în lupta împotriva turcilor.

•Același tratat cu Sigismund Bathory, din 1595, prevedea ca toate

bisericile românești din Ardeal să fie așezate sub jurisdicția
Mitropoliei de la Târgoviște. Această prevedere implică și o
evidentă tendință anticalvină, fiindcă în luna iunie a aceluiași an
au fost supuse bisericile din Țara Făgărașului, autorității
Mitropoliei ortodoxe de la Alba Iulia, unde a rezidat mitropolitul
ortodox, hirotonisit în Țara Românească.
•În încercarea de a opri înaintarea turcilor conduși de Sinan Pașa, un
albanez, înlocuitorul marelui vizir Ferhad, spre București, Mihai
Viteazul, la comanda unei armate de circa 16.000 de ostași, din care
6.000 erau secui conduși de Albert Király, i-a atacat pe otomani la
Călugăreni în 13/23 august 1595.Bătălia, evocată în poemul „Pașa
Hassan” al poetului George Coșbuc, s-a soldat cu pierderea de către
turci a unui steag, a mai multor tunuri și a circa 7000 de combatanți,
insuficient însă pentru a-l opri din marșul spre București. Mihai s-a
retras temporar în munți, așteptând sprijinul lui Sigismund Báthory, în
timp ce turcii, în frunte cu Sinan Pașa, s-au instalat la mănăstirea Radu
Vodă, iar Sinan a început să numească funcționari otomani pentru
administrarea noului pașalâc, și a ridicat o întăritură improvizată[24] -
„palanca” lui Sinan, o cetate ale cărei ruine se văd pe înălțimea de la
mănăstirea Radu-Vodă. Turcii încep organizarea pașalâcului la
București și Târgoviște, introducând garnizoane și transformând
bisericile în moschei (Mihai Bărbulescu ș.a., op. cit., p. 190).

•Primind în munți sprijin din Moldova și, mai ales din Transilvania,
Mihai Viteazul a luat comanda unei armate puternice și numeroase,
care i-a îndepărtat pe otomani din Târgoviște (5–8 octombrie 1595) și
apoi București (12 octombrie 1595), după care le-a provocat pierderi
grele în retragerea lor disperată peste Dunăre la Giurgiu (15–20
octombrie 1595). Astfel, campania otomană, sub conducerea lui Sinan
Pașa, pornită cu intenția de a transforma principatele în pașalâcuri, s-
a sfârșit cu un răsunător eșec, cu ecouri în Apusul Europei.
 Concluzie

•Din cele expuse mai sus observăm faptul că

lupta anti-otomană a fost o expresie a politicii
externe a țărilor Române și aceasta se
confirmă prin faptul că poporul și-a dorit
independența și păstrarea creștinității și au
luptat pentru aceasta.
•În ce privește părerea mea, eu consider, că
aceste lupte s-ar putea numi unele sfinte,
puține popoare sunt pe acest glob care au
putut să opună atâta rezistență dușmanului.