TARILE ROMANE IN TIMPUL DOMNIEI LUI

MIRCEA CEL BATRAN SI ALEXANDRU CEL

BUN
 Mircea cel Batran
Mircea cel Bătrân (n. 1355 - d. 31 ianuarie 1418)
a fost domn al Țării Românești între 23
septembrie 1386 - noiembrie 1394 (sau mai
1395) și între ianuarie 1397 - 31 ianuarie 1418.
A fost fiul lui Radu I și fratele lui Dan I pe care l-a
urmat la tron după moartea acestuia, la 23
septembrie 1386[1]. În actele oficiale apare ca
„În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de
Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea
mare voievod și domn...”. În istoriografia română
apare și sub numele Mircea cel Mare.
 Originea supranumelui de „cel Bătrân”

Numele lui însemna „Mircea cel Vechi” (din bătrâni, din trecut), însă
odată cu evoluția limbii a ajuns să-și piardă sensul inițial, deoarece
numele în sine s-a păstrat neschimbat. Supranumele „cel Bătrân” (în
slavonă: starîi) presupune, în general, în limbajul de cancelarie
medieval primul domnitor cunoscut cu acest nume. Întrucât în Țara
Românească nu se obișnuia numerotarea domnilor, ca în Occident,
Mircea a primit acest nume postum pentru a fi deosebit de nepotul său
Mircea al II-lea și de Mircea Ciobanul, care a domnit în secolul al XVI-lea
 Domnia lui Mircea cel Batran

Mircea urcă pe tron după moartea fratelui său Dan, petrecută la

23 septembrie 1386. El găsește Țara Românească în plin proces de
dezvoltare datorită politicilor înțelepte promovate de înaintașii săi
și va continua consolidarea economiei, armatei, administrației și
Bisericii.
Rezultatele obținute i-au permis să reziste tendințelor de
expansiune ale Regatului Ungar și ale Poloniei, care urmăreau în
special controlul asupra gurilor Dunării, și să stăvilească forțele
otomane aflate în plină expansiune în Balcani.
 Politica internă
Mircea ajunge să stăpânească un vast teritoriu, pe care îl va organiza într-o formă centralizată,
sub autoritatea domniei care era stabilită la Curtea de Argeș. Din 1408 îl va asocia la domnie pe
fiul cel mare, Mihail I, acesta avându-și curțile la Târgoviște.
Economia țării este întărită prin măsuri privind sistemul de impozite și taxe, prin emiterea de
monedă în cantități suficiente și cu valori potrivite, precum și prin stimularea schimburilor
comerciale cu țările vecine cu care încheie tratate și privilegii în acest sens. Se înființează noi
surse de venit în urma deschiderii minelor de aramă, în timp ce producțiile de cereale, animale și
sare cresc.
Administrația este organizată centralizat, punându-se accentul pe sfatul boieresc alcătuit în
principal din dregătorii curții. De asemenea, se înmulțește numărul funcționarilor însărcinați cu
adunarea impozitelor și judecarea pricinilor și le sunt stabilite clar jurisdicția precum și datele
pentru strângerea dărilor.
Armata este organizată în oastea cea mare, alcătuită în principal din țărani, și oastea cea mică
sau curtea. Este de semnalat faptul că Mircea păstrează dreptul de oaste asupra satelor scutite și
se pare că reactivează această obligație pentru ohabele create de domnii anteriori. În paralel,
înzestrează armata cu arme și întărește sau înființează cetăți în punctele strategice ale țării.
Mircea ctitorește o serie de mănăstiri și biserici pe întreg cuprinsul țării, care vor deveni în timp
centre de cultură prin activitatea copiștilor și caligrafilor, precum și prin crearea școlii de pictură
religioasă și activitatea zugravilor acestora. În 1401, mitropolitul Țării Românești primește titlul de
„exarh al plaiurilor”, având astfel jurisdicție și asupra credincioșilor din Ardeal.
Politica externă

În timp ce organiza țara, Mircea a fondat și alianțe solide

pentru a-și mări șansele de a păstra independența țării. A
păstrat relații strânse cu Sigismund de Luxemburg
(stânga), regele Ungariei, bazate pe interesul reciproc în
lupta împotriva extinderii Imperiului Otoman. Trebuie
menționat faptul că Mircea a fost vasalul regelui ungar,
care i-a recunoscut ca feude ducatele Făgăraș, Amlaș și
Banatul de Severin; în plus i-a mai acordat castelul Bran și
domeniul Bologa cu 18 sate. Cu toate că jurământul de
credință nu s-a păstrat până în zilele noastre, aluzii la
existența acestuia se regăsesc în tratatul militar între cele
două țări, încheiat la Brașov în 1395.
Domnitorul muntean a stabilit o alianță cu voievodul Petru
Mușat al Moldovei încă din 1389. Prin intermediul lui Petru I,
domnul Moldovei, a reușit în 1389 să încheie cu regele
Vladislav al II-lea al Poloniei (dreapta) o alianță îndreptată
împotriva lui Sigismund de Luxemburg, în cazul în care acesta
din urmă ar fi pornit un război cu una din cele două țări.
Tratatul a fost înnoit în 1404, cu termeni mai puțini preciși.
După întrevederea din 1406 de la Severin, în care regele
Sigismund i-ar fi cerut lui Mircea cetatea Licostomo (Chilia
Veche), relațiile dintre Ungaria și Țara Românească se
înrăutățesc. Pentru a contracara o eventuală campanie
militară a regelui ungar, domnul muntean reînnoiește în 1410
tratatul cu Polonia.

În 1400 Mircea l-a îndepărtat de la tronul Moldovei pe Iuga

Ologul și l-a impus ca domn pe Alexandru cel Bun, fiul lui
Roman Mușat. Până la moartea voievodului muntean,
relațiile dintre cele două țări vor rămâne cordiale.
Mircea a mai întreținut relații de bună vecinătate și cu
regii/țarii din sudul Dunării. În perspectiva căderii Dobrogei
sub stăpânirea otomană, ceea ce i-ar fi adus inamicul în zona
porturilor dunărene, Mircea preia inițiativa și o alipește Țării
Românești în 1388.
 Conflictul cu Imperiul Otoman

Mircea a intrat în conflict cu Imperiul Otoman datorită intervențiilor sale în sprijinul

popoarelor creștine din sudul Dunării. În 1395, Baiazid I (zis și Ildîrîm sau Fulgerul) a
trecut Dunărea în fruntea unei forțe însemnate (aprox. 40.000 de soldați, după unii
autori). Mircea bazându-se pe o armată mai mică (aprox 12.000 de soldați),
neputându-se opune într-o luptă deschisă, a ales o tactică de hărțuire. În ziua de 17
mai 1395 (după alte surse 10 octombrie 1394), armata Țării Românești înfrânge
avangarda otomană într-un loc mlăștinos și împădurit, numit Rovine. Bătălia nu este
decisivă, căci Mircea cel Bătrân, după o luptă dată lângă Argeș, pierde tronul și se
retrage în Transilvania. Strategia militară abordată de către acesta precum și tactica
retragerii îi aduce o oarecare faimă între conducătorii acelei vremi. În Țara
Românească, turcii îl așază în scaun pe un anume Vlad, care va fi înlăturat de către
Mircea abia în 1397, cu ajutor militar din partea lui Sigismund de Luxemburg.
În 1396 Mircea, în calitate de principe
creștin vasal regelui maghiar, participă
la cruciada anti-otomană inițiată de o
parte a capetelor încoronate și o
parte a nobilimii occidentale și
condusă teoretic de regele maghiar.
După câteva succese minore, cruciada
s-a încheiat lamentabil cu dezastrul de
la Nicopole(in fotografia din stânga
Bătălia de la Nicopole. Miniatură din
cronica lui Jean Froissart, 1398) din
25 septembrie. Oastea valahă, fortată
din cavalerie ușoară, nefiind invitată
să ia parte la șarja cavaleriei grele, se
retrage fără a intra în luptă.
Anul următor, în 1397, pe râul Ialomița, precum și în
anul 1400, Mircea cel Bătrân zdrobește categoric
două incursiuni otomane ce se întorceau peste
Dunăre din expediții de jaf în Transilvania.

Înfrângerea sultanului Baiazid I de către Timur Lenk

(Tamerlane sau Timur cel Șchiop) la Ankara în vara
lui 1402 a deschis perioadă de anarhie în Imperiul
Otoman, ca urmare Mircea a organizat împreună cu
regele maghiar o campanie împotriva turcilor. În
1404 Mircea a reușit să se impună din nou drept
conducător peste Dobrogea. Mai mult, el a luat
parte la lupta pentru tronul imperiului otoman și l-a
ajutat pe Musa Celebi să devină sultan (pentru o
perioadă scurtă), după moartea căruia a sprijinit și
alți pretendenți (Mustafa Celebi, frate al lui Musa,
apoi pe șeicul Bedr-ed-Din).

Cu toate acestea, sultanul Mahomed I (dreapta)

reușește să-și înfrângă oponenții și plănuiește o
expediție de pedepsire a voievodului valah.
 Sfârșitul domniei

Pentru a evita campania sultanului, Mircea semnează spre sfârșitul domniei (1415 sau 1417) un
tratat de pace cu Imperiul Otoman, care recunoștea libertatea Valahiei în schimbul unui tribut
anual de 3.000 de piese de aur. Totodată, domnul român a fost obligat să trimită la
Constantinopol un fiu drept garanție.
Mircea cel Bătrân a încetat din viață la 31 ianuarie 1418, fiind înmormântat la ctitoria sa de la
Cozia, la 4 februarie același an. La domnie a urmat fiul său Mihail I, asociat încă din 1408.
„Principe între creștini cel mai viteaz și cel mai ager”, așa cum a fost numit de către istoricul
german Leunclavius, Mircea a domnit peste Valahia timp de 32 de ani. Pe plan intern,
domnitorul s-a dovedit un bun gospodar, prin măsurile economice înțelepte pe care le-a luat, și
un adevărat creștin, lăsând în urma sa mai multe lăcașe de cult. Pe lângă succesele militare,
Mircea a fost un strălucit diplomat, atât în relațiile cu Ungaria și Polonia, cât și cu Imperiul
Otoman, căruia i-a determinat o bună bucată de timp situația internă. Reușind să împiedice în
mod eficient expansiunea otomană în nordul Dunării, Mircea cel Bătrân devine o figură
proeminentă a luptei creștinilor din Balcani.Mormantul sau se afla la Manastirea Cozia.
Manastirea Cozia
Teritoriile stăpânite de Mircea cel Bătrân

Granițele Valahiei s-au schimbat

constant de-a lungul istoriei,
însă în timpul domniei lui
Mircea Țara Românească a
ajuns la întinderea teritorială
maximă din Evul Mediu: de la
Olt în nord la Dunăre în sud și
de la Porțile de Fier în vest până
la Marea Neagră în est.
 Dobrogea
În 1388, în timpul conflictului dintre armatele otomane ale lui Ali bei și cele creștine ale țarului Șișman și ale
despotului Ivanco, Mircea trimite trupe muntene care ocupă unele cetăți dobrogene, însă acțiunea acestora
este respinsă de către otomani. Însă, după plecarea oștii turcești, în anul următor, Mircea reușește să
cucerească toată Dobrogea, cu cetatea Silistrei.

Mircea păstrează organizarea locală (dovada existenței chefaililor, funcționarii de tip balcanic) însă va face
donații de pământ dobrogean boierilor săi și mănăstirilor.

Sub stăpânirea voievodului muntean (intitulat în acte despot al țării lui Dobrotici), comerțul dobrogean va
cunoaște prosperitatea economică, dovadă fiind numeroasele tezaure monetare aparținând lui Mircea ori
lui Petru Mușat, găsite la Niculițel, Enisala și Ecrene. Deosebit de activitatea comercială efectuată pe mare,
economia locală se baza pe bogăția oilor și a peștelui.

Mircea pierde Dobrogea cel mai probabil după înfrângerea de la Nicopole (1396), însă o recuperează în
1404 cu ajutorul lui Sigismund de Luxemburg. Puține știri există în legătură cu victoria din 1404, anume
doar o scrisoare a regelui ungar din același an, în care menționează despre „frumoasele izbânde dobândite
de voievodul Valahiei împotriva turcilor, cu ajutor trimis din partea regelui”. În 1409, Mircea respinge un
nou atac al otomanilor lângă Silistra, fapt menționat într-o inscripție comemorativă în limba greacă
descoperită în acest oraș: „Io Mircea, marele voievod și domn a toată Ungrovlahia, a izbăvit [Dârstorul de
turci]”.

Dobrogea va fi pierdută din nou de către Țara Românească în 1420, la doi ani după moartea lui Mircea,
reintrând de câteva ori, temporar, în componența Țării Românești până în 1428.
 Alexandru cel Bun

Alexandru cel Bun a fost

domnitor al Moldovei între 29
iunie 1400 - 1 ianuarie 1432. Fiu
al lui Roman I, Alexandru cel
Bun a avut una dintre cele mai
lungi domnii, caracterizată
printr-o perioadă de linişte şi
prosperitate.
 Viaţa şi domnia

Alexandru este fiul lui Roman I Muşat, dintr-o a doua căsătorie cu Anastasia, din ramura
Koriatovici, a dinastiei lituane a Gedyminilor, vară a regelui Poloniei, Vladislav Jagello. Din prima
căsătorie a tatălui său, Alexandru mai avea trei fraţi, Ştefan I, Mihail şi Iuga. Este primul din
neamul Bogdăneştilor, care poartă nume de botez de origine grecească, Alexandru. I s-a spus
„cel Bun” mult după moarte, „Alexandru Vodă cel Bătrân şi Bun” apare în Letopiseţul lui
Grigore Ureche, în primul sfert al secolului al XVII-lea. A fost asociat la domnie cu fratele său
Bogdan, cel puţin în titlul actelor tatălui său din 1392-1393. Bogdan mai este menţionat în
câteva acte, până la 28 iunie 1411. Alexandru şi-a asociat la domnie fiul cel mare, din a doua
căsătorie, Iliaş, între 2 august 1414 - 20 august 1431.
Alexandru cel Bun a avut patru soţii: Margareta, Ana (Neacşa), Ringala - vară primară a lui
Vladislav Jagello, şi Marena (Marina, Maria). Printre fii lui Alexandru, care i-au succedat la
conducerea Moldovei, se numără Iliaş, Ştefan al II-lea, Petru al II-lea, Bogdan al II-lea – tatăl lui
Ştefan cel Mare şi Petru Aron.
Alexandru cel Bun s-a stins la începutul anului 1432 şi a fost înmormântat la mânăstirea Bistriţa.
Manastirea Bistrita
 Politica externă
Abil politician, Alexandru a reuşit să menţină un echilibru între Polonia şi Ungaria. Pe 12 martie
1402 încheie un tratat de vasalitate cu regele Poloniei, Vladislav Jagello(Vladislav al II-lea al
Poloniei), care va fi reînnoit în 1404, 1407 şi 1411. Prin acest tratat, Alexandru a căutat să se
apere de pretenţiile lui Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, care vroia să reinstaureze
suzeranitatea maghiară asupra Moldovei şi mai ales să controleze Chilia, punctul terminus al
drumului central-european spre gurile Dunării.
Pe 15 martie 1412, Vladislav Jagello şi Sigismund de Luxemburg semnează tratatul de la Lublau.
Acesta prevedea ca în cazul neparticipării lui Alexandru la campania antiotomană luată în
considerare, Moldova să fie împărţită între cei doi conducători, Poloniei revenindu-i Suceava şi
Cetatea Albă, iar Ungariei, Romanul şi Chilia. Tratatul de la Lublau nu a fost pus niciodată în
aplicare, pentru că Alexandru şi-a onorat obligaţiile asumate prin recunoaşterea suzeranităţii
polone şi datorită faptului, că divergenţele polono-ungare s-au dovedit întotdeauna mai
puternice decât interesele comune. În calitate de vasal, Alexandru a trimis corpuri de oaste la
Grünwald în 1410, respectiv Marienburg în 1422, care au luptat alături de armata poloneză,
împotriva cavalerilor teutoni.
În 1420 are loc primul atac turcesc asupra Moldovei. Atacate pe mare, Chilia şi Cetatea Albă,
sunt apărate cu forţe proprii de Alexandru.
În ianuarie 1429, Alexandru este informat de marele cneaz al Lituaniei, despre
prevederile tratatului de la Lublau. În consecinţă, Alexandru îi acordă sprijinul său,
fratelui lui Vladislav Jagello, Swidrigaillo, care dorea să fondeze un mare stat lituanian.
În acelaşi timp el s-a apropiat de Sigismund de Luxemburg, fiind dispus să renunţe
temporar la Chilia.
Adept al politicii blocului românesc, Alexandru intervine în Ţara Românească, unde îl
ajută pe Radu al II-lea Prasnaglava în 1422, să ocupe tronul Ţării Româneşti în
defavoarea lui Dan al II-lea, care era sprijinit de regele Ungariei; iar în iunie 1431, îl
instalează ca domn pe boierul Alexandru Aldea.
La sfârşitul domniei, Alexandru se întoarce împotriva Poloniei, organizând o
campanie, care a dus oastea Moldovei până la Cameniţa, pe teritoriul actual al
Ucrainei.
 Politica internă
Pe plan intern a consolidat şi sistematizat structurile bisericeşti şi administrative ale
ţării. A reuşit să pună capăt conflictului cu Patriarhia din Constantinopol, izbucnit ca
urmare a refuzului scaunului ecumenic de a-l recunoaşte pe Iosif, o rudă a lui Petru
Muşat, ca episcop. Patriarhia din Constantinopol a recunoscut în anul 1401 Mitropolia
Moldovei, aflată la Suceava. O consacrare a statului legal al mitropoliei moldovene a
fost aducerea de către Alexandru a moaştelor Sf. Ioan - un negustor din Trapezunt,
martirizat de tătari la Cetatea Albă (Crimeea) - la Suceava. Organizarea vieţii
bisericeşti a fost continuată prin înfiinţarea a două noi eparhii, Episcopia Romanului şi
Episcopia Rădăuţilor.
Conform tradiţiei istorice, păstrată în cronica lui Grigore Ureche, Alexandru este
fondatorul mai multor dregătorii, printre care cea de logofăt, vornic, spătar, vistiernic,
etc. De altfel, el a stabilit şi atribuţiile dregătorilor în condiţiile progresului social şi
economic al ţării.
Alexandru şi-a pus amprenta şi pe dezvoltarea economică a ţării. El a reglementat
legăturile comerciale cu Polonia, acordând mari privilegii vamale negustorilor din
Lvov, în 1408 şi cu Transilvania, deşi nu se cunoaşte decât indirect privilegiul domnului
Moldovei în favoarea negustorilor din Braşov.
 Realizatori

 Eftemie Diana-Ioana
 Popa Ioana