Mircea cel Batran

Mircea cel Bătrân (n. 1355 - d. 31 ianuarie 1418)

a fost domn al Țării Românești între 23
septembrie 1386 - noiembrie 1394 (sau mai
1395) și între ianuarie 1397 - 31 ianuarie 1418.
A fost fiul lui Radu I și fratele lui Dan I pe care l-a
urmat la tron după moartea acestuia, la 23
septembrie 1386[1]. În actele oficiale apare ca
„În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de
Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea
mare voievod și domn...”. În istoriografia română
apare și sub numele Mircea cel Mare.
 Domnia lui Mircea cel Batran

Mircea urcă pe tron după moartea fratelui său Dan, petrecută la

23 septembrie 1386. El găsește Țara Românească în plin proces
de dezvoltare datorită politicilor înțelepte promovate de înaintașii
săi și va continua consolidarea economiei, armatei, administrației
și Bisericii.
Rezultatele obținute i-au permis să reziste tendințelor de
expansiune ale Regatului Ungar și ale Poloniei, care urmăreau în
special controlul asupra gurilor Dunării, și să stăvilească forțele
otomane aflate în plină expansiune în Balcani.
 Politica internă
Mircea ajunge să stăpânească un vast teritoriu, pe care îl va organiza într-o formă centralizată,
sub autoritatea domniei care era stabilită la Curtea de Argeș. Din 1408 îl va asocia la domnie pe
fiul cel mare, Mihail I, acesta avându-și curțile la Târgoviște.
Economia țării este întărită prin măsuri privind sistemul de impozite și taxe, prin emiterea de
monedă în cantități suficiente și cu valori potrivite, precum și prin stimularea schimburilor
comerciale cu țările vecine cu care încheie tratate și privilegii în acest sens. Se înființează noi
surse de venit în urma deschiderii minelor de aramă, în timp ce producțiile de cereale, animale și
sare cresc.
Administrația este organizată centralizat, punându-se accentul pe sfatul boieresc alcătuit în
principal din dregătorii curții. De asemenea, se înmulțește numărul funcționarilor însărcinați cu
adunarea impozitelor și judecarea pricinilor și le sunt stabilite clar jurisdicția precum și datele
pentru strângerea dărilor.
Armata este organizată în oastea cea mare, alcătuită în principal din țărani, și oastea cea mică
sau curtea. Este de semnalat faptul că Mircea păstrează dreptul de oaste asupra satelor scutite și
se pare că reactivează această obligație pentru ohabele create de domnii anteriori. În paralel,
înzestrează armata cu arme și întărește sau înființează cetăți în punctele strategice ale țării.
Mircea ctitorește o serie de mănăstiri și biserici pe întreg cuprinsul țării, care vor deveni în timp
centre de cultură prin activitatea copiștilor și caligrafilor, precum și prin crearea școlii de pictură
religioasă și activitatea zugravilor acestora. În 1401, mitropolitul Țării Românești primește titlul de
„exarh al plaiurilor”, având astfel jurisdicție și asupra credincioșilor din Ardeal.
Politica externă

În timp ce organiza țara, Mircea a fondat și alianțe solide

pentru a-și mări șansele de a păstra independența țării.
A păstrat relații strânse cu Sigismund de Luxemburg
(stânga), regele Ungariei, bazate pe interesul reciproc în
lupta împotriva extinderii Imperiului Otoman. Trebuie
menționat faptul că Mircea a fost vasalul regelui ungar,
care i-a recunoscut ca feude ducatele Făgăraș, Amlaș și
Banatul de Severin; în plus i-a mai acordat castelul Bran
și domeniul Bologa cu 18 sate. Cu toate că jurământul de
credință nu s-a păstrat până în zilele noastre, aluzii la
existența acestuia se regăsesc în tratatul militar între cele
două țări, încheiat la Brașov în 1395.
 Conflictul cu Imperiul Otoman

Mircea a intrat în conflict cu Imperiul Otoman datorită intervențiilor sale în sprijinul

popoarelor creștine din sudul Dunării. În 1395, Baiazid I (zis și Ildîrîm sau Fulgerul) a
trecut Dunărea în fruntea unei forțe însemnate (aprox. 40.000 de soldați, după unii
autori). Mircea bazându-se pe o armată mai mică (aprox 12.000 de soldați),
neputându-se opune într-o luptă deschisă, a ales o tactică de hărțuire. În ziua de 17
mai 1395 (după alte surse 10 octombrie 1394), armata Țării Românești înfrânge
avangarda otomană într-un loc mlăștinos și împădurit, numit Rovine. Bătălia nu este
decisivă, căci Mircea cel Bătrân, după o luptă dată lângă Argeș, pierde tronul și se
retrage în Transilvania. Strategia militară abordată de către acesta precum și tactica
retragerii îi aduce o oarecare faimă între conducătorii acelei vremi. În Țara
Românească, turcii îl așază în scaun pe un anume Vlad, care va fi înlăturat de către
Mircea abia în 1397, cu ajutor militar din partea lui Sigismund de Luxemburg.
În 1396 Mircea, în calitate de principe
creștin vasal regelui maghiar,
participă la cruciada anti-otomană
inițiată de o parte a capetelor
încoronate și o parte a nobilimii
occidentale și condusă teoretic de
regele maghiar. După câteva succese
minore, cruciada s-a încheiat
lamentabil cu dezastrul de la
Nicopole(in fotografia din stânga
Bătălia de la Nicopole. Miniatură din
cronica lui Jean Froissart, 1398) din
25 septembrie. Oastea valahă, fortată
din cavalerie ușoară, nefiind invitată
să ia parte la șarja cavaleriei grele, se
retrage fără a intra în luptă.
Anul următor, în 1397, pe râul Ialomița, precum și în
anul 1400, Mircea cel Bătrân zdrobește categoric
două incursiuni otomane ce se întorceau peste
Dunăre din expediții de jaf în Transilvania.
Înfrângerea sultanului Baiazid I de către Timur Lenk
(Tamerlane sau Timur cel Șchiop) la Ankara în vara
lui 1402 a deschis perioadă de anarhie în Imperiul
Otoman, ca urmare Mircea a organizat împreună cu
regele maghiar o campanie împotriva turcilor. În
1404 Mircea a reușit să se impună din nou drept
conducător peste Dobrogea. Mai mult, el a luat
parte la lupta pentru tronul imperiului otoman și l-a
ajutat pe Musa Celebi să devină sultan (pentru o
perioadă scurtă), după moartea căruia a sprijinit și
alți pretendenți (Mustafa Celebi, frate al lui Musa,
apoi pe șeicul Bedr-ed-Din).

Cu toate acestea, sultanul Mahomed I (dreapta)

reușește să-și înfrângă oponenții și plănuiește o
expediție de pedepsire a voievodului valah.
 Sfârșitul domniei

Pentru a evita campania sultanului, Mircea semnează spre sfârșitul domniei (1415 sau 1417)
un tratat de pace cu Imperiul Otoman, care recunoștea libertatea Valahiei în schimbul unui
tribut anual de 3.000 de piese de aur. Totodată, domnul român a fost obligat să trimită la
Constantinopol un fiu drept garanție.
Mircea cel Bătrân a încetat din viață la 31 ianuarie 1418, fiind înmormântat la ctitoria sa de la
Cozia, la 4 februarie același an. La domnie a urmat fiul său Mihail I, asociat încă din 1408.
„Principe între creștini cel mai viteaz și cel mai ager”, așa cum a fost numit de către istoricul
german Leunclavius, Mircea a domnit peste Valahia timp de 32 de ani. Pe plan intern,
domnitorul s-a dovedit un bun gospodar, prin măsurile economice înțelepte pe care le-a luat, și
un adevărat creștin, lăsând în urma sa mai multe lăcașe de cult. Pe lângă succesele militare,
Mircea a fost un strălucit diplomat, atât în relațiile cu Ungaria și Polonia, cât și cu Imperiul
Otoman, căruia i-a determinat o bună bucată de timp situația internă. Reușind să împiedice în
mod eficient expansiunea otomană în nordul Dunării, Mircea cel Bătrân devine o figură
proeminentă a luptei creștinilor din Balcani.Mormantul sau se afla la Manastirea Cozia.
Teritoriile stăpânite de Mircea cel Bătrân

Granițele Valahiei s-au schimbat

constant de-a lungul istoriei,
însă în timpul domniei lui
Mircea Țara Românească a
ajuns la întinderea teritorială
maximă din Evul Mediu: de la
Olt în nord la Dunăre în sud și
de la Porțile de Fier în vest până
la Marea Neagră în est.