Mircea cel Bătrân (n. 1355 – d.

31 ianuarie 1418) a fost domnul Țării Românești între 23

septembrie 1386 - noiembrie1394 (sau mai 1395) și între ianuarie 1397 - 31 ianuarie 1418.
A fost fiul lui Radu I și fratele lui Dan I (dar numai după tată), căruia i-a urmat la tron[1]. În actele
oficiale apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur
stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn...”. În istoriografia română apare și sub
numele Mircea cel Mare.[2]
În timpul lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească a ajuns la cea mai mare întindere teritorială
din istoria sa. Acest fapt a adus cu sine și o întărire a autorității sale, exprimată în titulatura
pompoasă (care încludea și titlul de despot „al țărilor lui Dobrotici”) și în reprezentarea
numismatică.

Familia[modificare | modificare sursă]

Mircea și Mihail în bolnița mănăstirii Cozia

Radu I a avut doi fii: pe Dan, mai mare, cu doamna Ana și pe Mircea, cu doamna Calinichia.
Asupra originii acesteia din urmă există mai multe păreri între istorici. Între principalele teze, sunt
de amintit următoarele[3]
Se pare că Mircea a avut un frate mai mic, jupan Staico, menționat într-un singur document de
danie al domnitorului pentru mănăstirea Snagov; Staico dăruiește mănăstirii satul Ciulinița de pe
Buzău.[4]

 Doamna Calinichia este a patra fiică a cneazului Lazăr al Serbiei, potrivit unei cronici
sârbești târzii (din secolul al XVII-lea). Totuși, cea de-a patra fiică a cneazului s-a căsătorit
cu Nicolae de Gara în 1387[5].
 Doamna Calinichia este, în opinia lui Nicolae Iorga, o prințesă bizantină, pentru că numele ei
este grecesc și de la ea ar fi moștenit Mircea titlul de despot.[6] P. P. Panaitescu
argumentează că acest nume este unul monastic ortodox, iar Mircea este despot în virtutea
stăpânirii sale în Dobrogea[7].
 Doamna Calinichia este una și aceeași persoană cu doamna Ana, schimbându-și numele în
momentul călugăririi[8].
 Doamna Calinichia este originară dintr-o familie boierească din Oltenia, judecând după
întinsele moșii pe care le deține acolo[3][9].
Soția lui Mircea a fost doamna Mara, al cărei chip se păstrează pe tabloul votiv de la schitul
Brădet.
Știri directe asupra ascendenței acesteia nu au parvenit, însă prin interpretarea altor documente,
în care este înfățișată ca mare proprietară de terenuri lângă lacul Balaton în Ungaria, majoritatea
specialiștilor acceptă descendența acesteia din familia de Cilly, de origine germană, venită în
Ungaria din Carintia[10][11]. Prin aceasta s-ar explica în plus anume afirmații în legătură cu
înrudirea dintre Mircea și Vladislav al II-lea Iagello, acesta din urmă căsătorit a doua oară cu Ana
de Cilly[12]. Cu regele polon Mircea mai avea două legături îndepărtate de rudenie, pornite de
la Nicolae Alexandru[13]. Doamna Mara a murit înainte de 1427, însă la 22 iunie 1418 încă mai
era în viață.
Pomelnicele mănăstirilor Tismana și Arnota menționează o a doua soție a lui Mircea, doamna
Anca[14]
Mircea a avut mai mulți fii, căci - spun Ducas și Chalcokondil - „ducând o viață liberală, a avut
mulți copii naturali”, „care după moartea lui s-au apucat să se lupte între ei pentru
domnie”. Mihail, asociat la domnie în 1408, moare în 1420. Alți urmași, care au ajuns pe tronul
Țării Românești, sunt Radu Praznaglava (d. 1427), Alexandru Aldea (d. 1436) și Vlad Dracul (d.
1447), acesta din urmă fiind tatăl lui Vlad Țepeș. Un fiu cu nume necunoscut a fost luat ostatec
la turci în 1417. În cronici mai sunt pomenite două fiice ale lui Mircea: Ana (căsătorită cu marele
celnic Radić) și încă o fată, Arina (căsătorită cu sultanul Musa Celebi).[15]
Dintre nepoții lui Mircea, fiii lui Dan I, sunt de amintit Dan al II-lea care va ajunge să și
domnească, Ioan aflat în 1397 la Ragusa și probabil Vlad Uzurpatorul. Anumiți istorici îl
consideră pe Vlad ca fiind fiul lui Radu, deci frate cu Mircea[16].

Originea supranumelui de „cel Bătrân”[modificare | modificare sursă]

Numele lui însemna „Mircea cel Vechi” (din bătrâni, din trecut), dar odată cu evoluția limbii a
ajuns să-și piardă sensul inițial, pentru că numele în sine s-a păstrat neschimbat. Supranumele
„cel Bătrân” (în slavonă: starîi) presupune, în general, în limbajul de cancelarie medieval primul
domnitor cunoscut cu acest nume. Întrucât în Țara Românească nu se obișnuia numerotarea
domnilor, ca în Occident, Mircea a primit acest nume postum pentru a fi deosebit de nepotul
său Mircea al II-lea și de Mircea Ciobanul, care a domnit în secolul al XVI-lea[17].

Domnia lui Mircea[modificare | modificare sursă]

Mircea urcă pe tron după moartea fratelui său Dan, petrecută la 23 septembrie 1386. El
găsește Țara Românească în plin proces de dezvoltare datorită politicilor înțelepte promovate de
înaintașii săi și va continua consolidarea economiei, armatei, administrației și Bisericii [18][19].
Rezultatele obținute i-au permis să reziste tendințelor de expansiune ale Regatului Ungar și
ale Poloniei, care urmăreau în special controlul asupra gurilor Dunării și să stăvilească forțele
otomane aflate în plină expansiune în Balcani.
Politica internă[modificare | modificare sursă]
Mircea ajunge să stăpânească un vast teritoriu, pe care îl va organiza într-o formă centralizată,
sub autoritatea domniei care era stabilită la Curtea de Argeș. Din 1408 îl va asocia la domnie pe
fiul cel mare, Mihail I, acesta avându-și curtea la Târgoviște.
Economia țării este întărită prin măsuri privind sistemul de impozite și taxe, prin emiterea de
monedă în cantități suficiente și cu valori potrivite, precum și prin stimularea schimburilor
comerciale cu țările vecine cu care încheie tratate și privilegii în acest sens. Se înființează noi
surse de venit în urma deschiderii minelor de aramă, în timp ce producțiile de cereale, animale și
sare cresc.
Administrația este organizată centralizat, punându-se accentul pe sfatul boieresc alcătuit în
principal din dregătorii curții. De asemenea, se înmulțește numărul funcționarilor însărcinați cu
adunarea impozitelor și judecarea pricinilor și le sunt stabilite clar jurisdicția precum și datele
pentru strângerea dărilor.
Armata este organizată în oastea cea mare, alcătuită în principal din țărani, și oastea cea mică
sau curtea. Este de semnalat faptul că Mircea păstrează dreptul de oaste asupra satelor scutite
și se pare că reactivează această obligație pentru ohabele create de domnii anteriori. În paralel,
înzestrează armata cu arme și întărește sau înființează cetăți în punctele strategice ale țării.
Mircea ctitorește o serie de mănăstiri și biserici pe întreg cuprinsul țării, care vor deveni în timp
centre de cultură prin activitatea copiștilor și caligrafilor, precum și prin crearea școlii de pictură
religioasă și activitatea zugravilor acestora. În 1401, mitropolitul Țării Românești primește titlul
de „exarh al plaiurilor”, având astfel jurisdicție și asupra credincioșilor din Ardeal.
Politica externă[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Politica externă a lui Mircea cel Bătrân.

Sigismund de Luxemburg
Vladislav al II-lea al Poloniei
În timp ce organiza țara, Mircea a fondat și alianțe solide pentru a-și mări șansele de a păstra
independența țării. A păstrat relații strânse cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, bazate
pe interesul reciproc în lupta împotriva extinderii Imperiului Otoman. Trebuie menționat faptul că
Mircea a fost vasalul regelui ungar, care i-a recunoscut ca feude
ducatele Făgăraș, Amlaș și Banatul de Severin; în plus i-a mai acordat castelul Bran și
domeniul Bologa cu 18 sate[20]. Cu toate că jurământul de credință nu s-a păstrat până în zilele
noastre, aluzii la existența acestuia se regăsesc în tratatul de ordin politic și militar între cele
două țări, încheiat la Brașov în 1395[21]. Tratatul încheiat la Brașov de Mircea cel Bătrân cu
regele Sigismund la 7 martie 1395 conține clauze reciproce pe picior de egalitate: „Nos, Mirchya,
vaivoda Transalpinus, dux de Fugaras et banus de Zeuerin” - așa începe actul latinesc păstrat
(în Arhiva Națională a Ungariei), care amintește apoi de Sigismund: „a arătat față de noi osebita
bunăvoință a maiestății sale, de când ne-am cunoscut <precum și> prielnicul și prietenescul său
sprijin...”[22]
Domnitorul muntean a stabilit o alianță cu voievodul Petru Mușat al Moldovei încă
din 1389.[23] Prin intermediul lui Petru I, domnul Moldovei, a reușit în 1389 să încheie cu
regele Vladislav al II-lea al Poloniei o alianță îndreptată împotriva lui Sigismund de Luxemburg,
în cazul în care acesta din urmă ar fi pornit un război cu una din cele două țări. Tratatul a fost
înnoit în 1404, cu termeni mai puțini preciși. După întrevederea din 1406 de la Severin, în care
regele Sigismund i-ar fi cerut lui Mircea cetatea Licostomo (Chilia Veche)[24], relațiile dintre
Ungaria și Țara Românească se înrăutățesc. Pentru a contracara o eventuală campanie militară
a regelui ungar, domnul muntean reînnoiește în 1410 tratatul cu Polonia.
În 1400 Mircea l-a îndepărtat de la tronul Moldovei pe Iuga Ologul și l-a impus ca domn
pe Alexandru cel Bun, fiul lui Roman Mușat. Până la moartea voievodului muntean, relațiile
dintre cele două țări vor rămâne cordiale.
Mircea a mai întreținut relații de bună vecinătate și cu regii/țarii din sudul Dunării.[25] În
perspectiva căderii Dobrogei sub stăpânirea otomană, ceea ce i-ar fi adus inamicul în zona
porturilor dunărene, Mircea preia inițiativa și o alipește Țării Românești în 1388.[26]
Conflictul cu Imperiul Otoman[modificare | modificare sursă]
Bătălia de la Nicopole. Miniatură din cronica lui Jean Froissart, 1398
Mircea a intrat în conflict cu Imperiul Otoman din cauza intervențiilor sale în sprijinul popoarelor
creștine din sudul Dunării. În 1395, Baiazid I (zis și Ildîrîm sau Fulgerul) a trecut Dunărea în
fruntea unei forțe însemnate (aprox. 40.000 de soldați, după unii autori). Mircea bazându-se pe o
armată mai mică (aprox 12.000 de soldați), neputându-se opune într-o luptă deschisă, a ales o
tactică de hărțuire. În ziua de 17 mai 1395 (după alte surse 10 octombrie 1394[27]), armata Țării
Românești înfrânge avangarda otomană într-un loc mlăștinos și împădurit, numit Rovine. Bătălia
nu este decisivă, căci Mircea cel Bătrân, după o luptă dată lângă Argeș, pierde tronul și se
retrage în Transilvania. Strategia militară abordată de către acesta precum și tactica retragerii îi
aduce o oarecare faimă între conducătorii acelei vremi. În Țara Românească, turcii îl așază în
scaun pe un anume Vlad, care va fi înlăturat de către Mircea abia în 1397, cu ajutor militar din
partea lui Sigismund de Luxemburg.
În 1396 Mircea, în calitate de principe creștin vasal regelui maghiar, participă la cruciada anti-
otomană inițiată de o parte a capetelor încoronate și o parte a nobilimii occidentale și condusă
teoretic de regele maghiar. După câteva succese minore, cruciada s-a încheiat lamentabil cu
dezastrul de la Nicopole din 25 septembrie. Oastea valahă, formată din cavalerie ușoară, nefiind
invitată să ia parte la șarja cavaleriei grele, se retrage fără a intra în luptă.
În scrierea istoricului grec Dionisie Fotino[28] este descrisă bătălia de la Nicopole:
„Baiazet,...devastând Bulgaria, s-a apropiat de marginile Dunărei, către Nicopole. Acolo i-a eșit
înainte Sigmund Domnul Transilvaniei, și generalissimul regelui Ungariei Sigismund, cu mulțime
de oștire compusă din Unguri, Transilvani, Germani și două mii nobili din Franța, cari veniseră cu
comitele de Nevers în ajutoriu. Dar Baiazet, neîngrozindu-se a căzut asupra lor, și atâta vărsare
de sânge a făcut, în cât a sfărâmat cu totul oștirile aliate, și Sigmund abia a scăpat cu o barcă
pescărească.” Este de menționat că Dionisie Fotino îl denumește pe Mircea cu numele Mircea I
Bassarab, „carele s'a făcut deplin domnitor al Țerei Muntenesci, adecă atât peste cele 13 județe
(împreună cu al Brăilei) cât și peste cele 5 ale Banatului Craiovei de peste Olt.”(Dionisie Fotino,
op. cit. p. 16).
Mahomed I
Anul următor, în 1397, pe râul Ialomița, precum și în anul 1400, Mircea cel Bătrân zdrobește
categoric două incursiuni otomane ce se întorceau peste Dunăre din expediții de jaf
în Transilvania.
Înfrângerea sultanului Baiazid I de către Timur Lenk (Tamerlane sau Timur cel Șchiop)
la Ankara în vara lui 1402 a deschis perioadă de anarhie în Imperiul Otoman, ca urmare Mircea
a organizat împreună cu regele maghiar o campanie împotriva turcilor. În 1404 Mircea a reușit să
se impună din nou drept conducător peste Dobrogea. Mai mult, el a luat parte la lupta pentru
tronul imperiului otoman și l-a ajutat, prin sprijin militar, pe Musa Celebi (fiul lui Baiazid I) să
devină sultan (pentru o perioadă scurtă), după moartea căruia a sprijinit și alți pretendenți (în
1416 pe Mustafa Celebi, frate al lui Musa, apoi pe șeicul Bedr-ed-Din).
Cu toate acestea, sultanul Mahomed I reușește să-și înfrângă oponenții și plănuiește o expediție
de pedepsire a voievodului valah.
Sfârșitul domniei
Pentru a evita campania sultanului, Mircea semnează spre sfârșitul domniei (1415 sau 1417) un
tratat de pace cu Imperiul Otoman, care recunoștea libertatea Valahiei în schimbul unui tribut
anual de 3.000 de piese de aur. Totodată, domnul român a fost obligat să trimită turcilor un fiu
ostatic drept garanție.
Mircea cel Bătrân a încetat din viață la 31 ianuarie 1418, fiind înmormântat la ctitoria sa de
la Cozia, la 4 februarie același an. La domnie a urmat fiul său Mihail I, asociat încă din 1408.
„Principe între creștini cel mai viteaz și cel mai ager”, așa cum a fost numit de către istoricul
german Leunclavius[29], Mircea a domnit peste Valahia timp de 32 de ani. Pe plan intern,
domnitorul s-a dovedit un bun gospodar, prin măsurile economice înțelepte pe care le-a luat, și
un adevărat creștin, lăsând în urma sa mai multe locașe de cult. Pe lângă succesele militare,
Mircea a fost un strălucit diplomat, atât în relațiile cu Ungaria și Polonia, cât și cu Imperiul
Otoman, căruia i-a determinat o bună bucată de timp situația internă[30]. Reușind să împiedice în
mod eficient expansiunea otomană în nordul Dunării, Mircea cel Bătrân devine o figură
proeminentă a luptei creștinilor din Balcani.