Mircea cel Bătrân (n. 1355, Curtea de Argeș, Argeș, România – d.

31 ianuarie 1418, Curtea de

Argeș, Argeș, România) a fost domnul Țării Românești între 23 septembrie 1386 -
noiembrie 1394 (sau mai 1395) și între ianuarie 1397 - 31 ianuarie 1418.
A fost fiul lui Radu I și fratele lui Dan I (dar numai după tată), căruia i-a urmat la tron.[2] În actele
oficiale apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur
stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn...”. În istoriografia română apare și sub
numele Mircea cel Mare.[3]
În timpul lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească a ajuns la cea mai mare întindere teritorială din
istoria sa. Acest fapt a adus cu sine și o întărire a autorității sale, exprimată în titulatura pompoasă
(care încludea și titlul de despot „al țărilor lui Dobrotici”) și în reprezentarea numismatică. Podunavia
din titlurile lui Mircea cel Bătrân era Timocul din Serbia de astăzi.[4]
Radu I a avut doi fii: pe Dan, mai mare, cu doamna Ana și pe Mircea, cu doamna Calinichia. P. P.
Panaitescu[5] a afirmat: „Dan și Mircea nu erau fii din aceeași căsătorie a tatălui lor.” Și mai departe:
„Așadar Mircea și Dan nu erau frați buni...numele primei soții a lui Radu , Ana, care a fost maica lui
Dan vodă, iar Calinichia era o altă persoană, a doua doamnă a lui Radu.” Asupra originii doamnei
Calinichia există mai multe păreri între istorici. Între principalele teze, sunt de amintit următoarele.[6]
Se pare că Mircea a avut un frate mai mic, jupan Staico, menționat într-un singur document de danie
al domnitorului pentru mănăstirea Snagov; Staico dăruiește mănăstirii satul Ciulinița de pe Buzău.[7]

 Doamna Calinichia este a patra fiică a cneazului Lazăr al Serbiei, potrivit unei cronici sârbești
târzii (din secolul al XVII-lea). Totuși, cea de-a patra fiică a cneazului s-a căsătorit cu Nicolae de
Gara în 1387.[8]
 Doamna Calinichia este, în opinia lui Nicolae Iorga, o prințesă bizantină, pentru că numele ei
este grecesc și de la ea ar fi moștenit Mircea titlul de despot.[9] P. P. Panaitescu argumentează
că acest nume este unul monastic ortodox, iar Mircea este despot în virtutea stăpânirii sale în
Dobrogea.[10]
 Doamna Calinichia este una și aceeași persoană cu doamna Ana, schimbându-și numele în
momentul călugăririi.[11]
 Doamna Calinichia este originară dintr-o familie boierească din Oltenia, judecând după întinsele
moșii pe care le deține acolo.[6][12]
[necesită citare]
Soția lui Mircea a fost doamna Mara, al cărei chip se păstrează pe tabloul votiv de la schitul
Brădet.
Știri directe asupra ascendenței acesteia nu au parvenit, însă prin interpretarea altor documente, în
care este înfățișată ca mare proprietară de terenuri lângă lacul Balaton în Ungaria, majoritatea
specialiștilor acceptă descendența acesteia din familia de Cilly, de origine germană, venită în
Ungaria din Carintia.[13][14] Prin aceasta s-ar explica în plus anume afirmații în legătură cu înrudirea
dintre Mircea și Vladislav al II-lea Iagello, acesta din urmă căsătorit a doua oară cu Ana de Cilly[15].
Cu regele polon Mircea mai avea două legături îndepărtate de rudenie, pornite de la Nicolae
Alexandru[16]. [necesită citare]Doamna Mara a murit înainte de 1427, însă la 22 iunie 1418 încă mai era în
viață.
Pomelnicele mănăstirilor Tismana și Arnota menționează o a doua soție a lui Mircea, doamna Anca.
[17]

Mircea a avut mai mulți fii, căci - spun Ducas și Chalcokondil - „ducând o viață liberală, a avut mulți
copii naturali”, „care după moartea lui s-au apucat să se lupte între ei pentru domnie”. Mihail, asociat
la domnie în 1418, moare în 1420. Alți urmași, care au ajuns pe tronul Țării Românești, sunt Radu
Praznaglava (d. 1427), Alexandru Aldea (d. 1436) și Vlad Dracul (d. 1447), acesta din urmă fiind
tatăl lui Vlad Țepeș. Un fiu cu nume necunoscut a fost luat ostatec la turci în 1417. În cronici mai
sunt pomenite două fiice ale lui Mircea: Ana (căsătorită cu marele celnic Radić) și încă o fată, Arina
(căsătorită cu sultanul Musa Celebi).[18]
Dintre nepoții lui Mircea, fiii lui Dan I, sunt de amintit Dan al II-lea care va ajunge să și domnească,
Ioan aflat în 1397 la Ragusa și probabil Vlad Uzurpatorul. Anumiți istorici îl consideră pe Vlad ca
fiind fiul lui Radu, deci frate cu Mircea.[19]
Numele lui însemna „Mircea cel Vechi” (din bătrâni, din trecut), dar odată cu evoluția limbii a ajuns
să-și piardă sensul inițial, pentru că numele în sine s-a păstrat neschimbat. Supranumele „cel
Bătrân” (în slavonă: starîi) presupune, în general, în limbajul de cancelarie medieval primul domnitor
cunoscut cu acest nume. Întrucât în Țara Românească nu se obișnuia numerotarea domnilor, ca în
Occident, Mircea a primit acest nume postum pentru a fi deosebit de nepotul său Mircea al II-lea și
de Mircea Ciobanul, care a domnit în secolul al XVI-lea.[20]

Mircea urcă pe tron după moartea fratelui său Dan, petrecută la 23 septembrie 1386. El
găsește Țara Românească în plin proces de dezvoltare datorită politicilor înțelepte promovate de
înaintașii săi și va continua consolidarea economiei, armatei, administrației și Bisericii.[21][22]
Rezultatele obținute i-au permis să reziste tendințelor de expansiune ale Regatului Ungar și
ale Poloniei, care urmăreau în special controlul asupra gurilor Dunării și să stăvilească forțele
otomane aflate în plină expansiune în Balcani.[necesită citare]

Politica internă[modificare | modificare sursă]

Mircea a stăpânit un teritoriu întins, pe care l-a organizat într-o formă centralizată. L-a asociat la
domnie pe fiul său cel mai mare, Mihail I, înainte de 27 decembrie 1391.[23]
Economia țării a fost întărită prin măsuri privind sistemul de impozite și taxe, prin emiterea de
monedă în cantități suficiente și cu valori potrivite, precum și prin stimularea schimburilor comerciale
cu țările vecine cu care încheie tratate și privilegii în acest sens. S-au înființat noi surse de venit în
urma deschiderii minelor de aramă, în timp ce producțiile de cereale, animale și sare cresc.
Administrația a fost organizată centralizat, punându-se accentul pe sfatul boieresc alcătuit în
principal din dregătorii curții. De asemenea, se înmulțește numărul funcționarilor însărcinați cu
adunarea impozitelor și judecarea pricinilor și le sunt stabilite clar jurisdicția precum și datele pentru
strângerea dărilor.
Armata a fost organizată în „oastea cea mare”, alcătuită în principal din țărani, și oastea cea mică
sau curtea. Este de semnalat faptul că Mircea păstrează dreptul de oaste asupra satelor scutite și se
pare că reactivează această obligație pentru ohabele create de domnii anteriori. În paralel,
înzestrează armata cu arme[care?] și întărește sau înființează cetăți în punctele strategice ale țării.
Mircea a ctitorit o serie de mănăstiri și biserici pe întreg cuprinsul țării, care vor deveni în timp centre
de cultură prin activitatea copiștilor și caligrafilor, precum și prin crearea școlii de pictură religioasă și
activitatea zugravilor acestora. În 1401, mitropolitul Țării Românești a primit titlul de „exarh al
plaiurilor”, având astfel jurisdicție și asupra credincioșilor din Ardeal.[necesită citare]

Politica externă
În timp ce organiza țara, Mircea a fondat și alianțe solide pentru a-și mări șansele de a păstra
independența țării. A păstrat relații strânse cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, bazate pe
interesul reciproc în lupta împotriva extinderii Imperiului Otoman. Trebuie menționat faptul că Mircea
a fost vasalul regelui ungar, care i-a recunoscut ca feude ducatele Făgăraș, Amlaș și Banatul de
Severin; în plus i-a mai acordat castelul Bran și cetatea Bologa cu 18 sate[24]. Cu toate că jurământul
de credință nu s-a păstrat până în zilele noastre, aluzii la existența acestuia se regăsesc în tratatul
de ordin politic și militar între cele două țări, încheiat la Brașov în 1395[25]. Tratatul încheiat la Brașov
de Mircea cel Bătrân cu regele Sigismund la 7 martie 1395 conține clauze reciproce pe picior de
egalitate: „Nos, Mirchya, vaivoda Transalpinus, dux de Fugaras et banus de Zeuerin” - așa începe
actul latinesc păstrat (în Arhiva Națională a Ungariei), care amintește apoi de Sigismund: „a arătat
față de noi osebita bunăvoință a maiestății sale, de când ne-am cunoscut <precum și> prielnicul și
prietenescul său sprijin...”[26]
Domnitorul muntean a stabilit o alianță cu voievodul Petru Mușat al Moldovei încă din 1389.[27] Prin
intermediul lui Petru I, domnul Moldovei, a reușit în 1389 să încheie cu regele Vladislav al II-lea al
Poloniei o alianță îndreptată împotriva lui Sigismund de Luxemburg, în cazul în care acesta din urmă
ar fi pornit un război cu una din cele două țări. Tratatul a fost înnoit în 1404, cu termeni mai puțini
preciși. După întrevederea din 1406 de la Severin, în care regele Sigismund i-ar fi cerut lui Mircea
cetatea Licostomo (Chilia Veche),[28] relațiile dintre Ungaria și Țara Românească se înrăutățesc.
Pentru a contracara o eventuală campanie militară a regelui ungar, domnul muntean reînnoiește în
1410 tratatul cu Polonia.[necesită citare]
În 1400, Mircea l-a îndepărtat de la tronul Moldovei pe Iuga Ologul și l-a impus ca domn
pe Alexandru cel Bun, fiul lui Roman Mușat.[29] Până la moartea voievodului muntean, relațiile dintre
cele două țări au rămas cordiale.[necesită citare]
Mircea a mai întreținut relații de bună vecinătate și cu regii/țarii din sudul Dunării.[30] În perspectiva
căderii Dobrogei sub stăpânirea otomană, ceea ce i-ar fi adus inamicul în zona porturilor dunărene,
Mircea preia inițiativa și o alipește Țării Românești în 1388.[31]