Mircea Cel Bătrân

Mircea cel Bătrân
33 limbi
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric
Unelte














De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Pentru alte sensuri, vedeți Mircea cel Bătrân (dezambiguizare).
Mircea cel Bătrân
(Mircea I Basarab)
Domn al Țării Românești
Despot al Dobrogei
Ban al Severinului
Herțeg de Amlaș și Făgăraș
Mircea cel Bătrân. Pictură din biserica Episcopiei de
Argeș
Date personale
Născut 1355
Curtea de Argeș, Argeș, România
Decedat 31 ianuarie 1418

Curtea de Argeș, Argeș, România
Înmormântat Mănăstirea Cozia
Părinți Radu I
Doamna Calinichia
Frați și surori Dan I
Căsătorit cu Doamna Mara
Copii Alexandru I Aldea

Mihail I al Valahiei
Radu Praznaglava
Vlad al II-lea Dracul
Religie creștinism ortodox[*]
Ocupație militar
Limbi vorbite limba română[1]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară Dinastia Basarabilor
Domnie 23 septembrie 1386 – noiembrie 1394

Predecesor Dan I
Succesor Vlad I Uzurpatorul
Domnie ianuarie 1397 – 31 ianuarie 1418
Predecesor Vlad I Uzurpatorul
Succesor Mihail I al Valahiei
Modifică date / text
Mircea cel Bătrân (n. 1355, Curtea de Argeș, Argeș, România – d. 31

ianuarie 1418, Curtea de Argeș, Argeș, România) a fost domnul Țării
Românești între 23 septembrie 1386 - noiembrie 1394 (sau mai 1395) și între
ianuarie 1397 - 31 ianuarie 1418.
A fost fiul lui Radu I și fratele lui Dan I (dar numai după tată), căruia i-a urmat la tron.
[2]
În actele oficiale apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos
iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn...”. În istoriografia
română apare și sub numele Mircea cel Mare.[3]
În timpul lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească a ajuns la cea mai mare întindere
teritorială din istoria sa. Acest fapt a adus cu sine și o întărire a autorității sale,
exprimată în titulatura pompoasă (care încludea și titlul de despot „al țărilor
lui Dobrotici”) și în reprezentarea numismatică. Podunavia din titlurile lui Mircea cel
Bătrân era Timocul din Serbia de astăzi.[4]
Familia[modificare | modificare sursă]
Mircea și Mihail în bolnița mănăstirii Cozia

Radu I a avut doi fii: pe Dan, mai mare, cu doamna Ana și pe Mircea, cu
doamna Calinichia. P. P. Panaitescu[5] a afirmat: „Dan și Mircea nu erau fii din
aceeași căsătorie a tatălui lor.” Și mai departe: „Așadar Mircea și Dan nu erau frați
buni...numele primei soții a lui Radu , Ana, care a fost maica lui Dan vodă, iar
Calinichia era o altă persoană, a doua doamnă a lui Radu.” Asupra originii doamnei
Calinichia există mai multe păreri între istorici. Între principalele teze, sunt de amintit
următoarele.[6]
Se pare că Mircea a avut un frate mai mic, jupan Staico, menționat într-un singur
document de danie al domnitorului pentru mănăstirea Snagov; Staico dăruiește
mănăstirii satul Ciulinița de pe Buzău.[7]
 Doamna Calinichia este a patra fiică a cneazului Lazăr al Serbiei, potrivit unei
cronici sârbești târzii (din secolul al XVII-lea). Totuși, cea de-a patra fiică a
cneazului s-a căsătorit cu Nicolae de Gara în 1387.[8]
 Doamna Calinichia este, în opinia lui Nicolae Iorga, o prințesă bizantină, pentru
că numele ei este grecesc și de la ea ar fi moștenit Mircea titlul de despot.[9] P. P.
Panaitescu argumentează că acest nume este unul monastic ortodox, iar Mircea
este despot în virtutea stăpânirii sale în Dobrogea.[10]
 Doamna Calinichia este una și aceeași persoană cu doamna Ana, schimbându-și
numele în momentul călugăririi.[11]
 Doamna Calinichia este originară dintr-o familie boierească din Oltenia, judecând
după întinsele moșii pe care le deține acolo.[6][12]
[necesită citare]
Soția lui Mircea a fost doamna Mara, al cărei chip se păstrează pe tabloul
votiv de la schitul Brădet.
Știri directe asupra ascendenței acesteia nu au parvenit, însă prin interpretarea altor
documente, în care este înfățișată ca mare proprietară de terenuri lângă
lacul Balaton în Ungaria, majoritatea specialiștilor acceptă descendența acesteia din
familia de Cilly, de origine germană, venită în Ungaria din Carintia.[13][14] Prin aceasta
s-ar explica în plus anume afirmații în legătură cu înrudirea dintre Mircea și Vladislav
al II-lea Iagello, acesta din urmă căsătorit a doua oară cu Ana de Cilly[15]. Cu regele
polon Mircea mai avea două legături îndepărtate de rudenie, pornite de la Nicolae
Alexandru[16]. [necesită citare]Doamna Mara a murit înainte de 1427, însă la 22 iunie 1418
încă mai era în viață.
Pomelnicele mănăstirilor Tismana și Arnota menționează o a doua soție a lui Mircea,
doamna Anca.[17]
Mircea a avut mai mulți fii, căci - spun Ducas și Chalcokondil - „ducând o viață
liberală, a avut mulți copii naturali”, „care după moartea lui s-au apucat să se lupte
între ei pentru domnie”. Mihail, asociat la domnie în 1418, moare în 1420. Alți urmași,
care au ajuns pe tronul Țării Românești, sunt Radu Praznaglava (d. 1427), Alexandru
Aldea (d. 1436) și Vlad Dracul (d. 1447), acesta din urmă fiind tatăl lui Vlad Țepeș.
Un fiu cu nume necunoscut a fost luat ostatec la turci în 1417. În cronici mai sunt
pomenite două fiice ale lui Mircea: Ana (căsătorită cu marele celnic Radić) și încă o
fată, Arina (căsătorită cu sultanul Musa Celebi).[18]
Dintre nepoții lui Mircea, fiii lui Dan I, sunt de amintit Dan al II-lea care va ajunge să
și domnească, Ioan aflat în 1397 la Ragusa și probabil Vlad Uzurpatorul. Anumiți
istorici îl consideră pe Vlad ca fiind fiul lui Radu, deci frate cu Mircea. [19]
Originea supranumelui de „cel Bătrân”[modificare | modificare

sursă]
Numele lui însemna „Mircea cel Vechi” (din bătrâni, din trecut), dar odată cu evoluția
limbii a ajuns să-și piardă sensul inițial, pentru că numele în sine s-a păstrat
neschimbat. Supranumele „cel Bătrân” (în slavonă: starîi) presupune, în general, în
limbajul de cancelarie medieval primul domnitor cunoscut cu acest nume. Întrucât în
Țara Românească nu se obișnuia numerotarea domnilor, ca în Occident, Mircea a
primit acest nume postum pentru a fi deosebit de nepotul său Mircea al II-lea și
de Mircea Ciobanul, care a domnit în secolul al XVI-lea.[20]
Domnia lui Mircea[modificare | modificare sursă]

Mircea urcă pe tron după moartea fratelui său Dan, petrecută la 23 septembrie 1386.
El găsește Țara Românească în plin proces de dezvoltare datorită politicilor înțelepte
promovate de înaintașii săi și va continua consolidarea economiei, armatei,
administrației și Bisericii.[21][22]
Rezultatele obținute i-au permis să reziste tendințelor de expansiune ale Regatului
Ungar și ale Poloniei, care urmăreau în special controlul asupra gurilor Dunării și să
stăvilească forțele otomane aflate în plină expansiune în Balcani.[necesită citare]
Politica internă[modificare | modificare sursă]
Mircea a stăpânit un teritoriu întins, pe care l-a organizat într-o formă centralizată. L-
a asociat la domnie pe fiul său cel mai mare, Mihail I, înainte de 27 decembrie 1391.
[23]
Economia țării a fost întărită prin măsuri privind sistemul de impozite și taxe, prin
emiterea de monedă în cantități suficiente și cu valori potrivite, precum și prin
stimularea schimburilor comerciale cu țările vecine cu care încheie tratate și privilegii
în acest sens. S-au înființat noi surse de venit în urma deschiderii minelor de aramă,
în timp ce producțiile de cereale, animale și sare cresc.
Administrația a fost organizată centralizat, punându-se accentul pe sfatul boieresc
alcătuit în principal din dregătorii curții. De asemenea, se înmulțește numărul
funcționarilor însărcinați cu adunarea impozitelor și judecarea pricinilor și le sunt
stabilite clar jurisdicția precum și datele pentru strângerea dărilor.
Armata a fost organizată în „oastea cea mare”, alcătuită în principal din țărani, și
oastea cea mică sau curtea. Este de semnalat faptul că Mircea păstrează dreptul de
oaste asupra satelor scutite și se pare că reactivează această obligație pentru
ohabele create de domnii anteriori. În paralel, înzestrează armata cu arme[care?] și
întărește sau înființează cetăți în punctele strategice ale țării.
Mircea a ctitorit o serie de mănăstiri și biserici pe întreg cuprinsul țării, care vor
deveni în timp centre de cultură prin activitatea copiștilor și caligrafilor, precum și prin
crearea școlii de pictură religioasă și activitatea zugravilor acestora. În 1401,
mitropolitul Țării Românești a primit titlul de „exarh al plaiurilor”, având astfel
jurisdicție și asupra credincioșilor din Ardeal.[necesită citare]
Politica externă[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Politica externă a lui Mircea cel Bătrân.
Sigismund de Luxemburg Vladislav al II-
lea al Poloniei
În timp ce organiza țara, Mircea a fondat și alianțe solide pentru a-și mări șansele de
a păstra independența țării. A păstrat relații strânse cu Sigismund de Luxemburg,
regele Ungariei, bazate pe interesul reciproc în lupta împotriva extinderii Imperiului
Otoman. Trebuie menționat faptul că Mircea a fost vasalul regelui ungar, care i-a
recunoscut ca feude ducatele Făgăraș, Amlaș și Banatul de Severin; în plus i-a mai
acordat castelul Bran și cetatea Bologa cu 18 sate[24]. Cu toate că jurământul de
credință nu s-a păstrat până în zilele noastre, aluzii la existența acestuia se regăsesc
în tratatul de ordin politic și militar între cele două țări, încheiat la Brașov în 1395[25].
Tratatul încheiat la Brașov de Mircea cel Bătrân cu regele Sigismund la 7 martie
1395 conține clauze reciproce pe picior de egalitate: „Nos, Mirchya, vaivoda
Transalpinus, dux de Fugaras et banus de Zeuerin” - așa începe actul latinesc
păstrat (în Arhiva Națională a Ungariei), care amintește apoi de Sigismund: „a arătat
față de noi osebita bunăvoință a maiestății sale, de când ne-am cunoscut <precum
și> prielnicul și prietenescul său sprijin...”[26]
Domnitorul muntean a stabilit o alianță cu voievodul Petru Mușat al Moldovei încă
din 1389.[27] Prin intermediul lui Petru I, domnul Moldovei, a reușit în 1389 să încheie
cu regele Vladislav al II-lea al Poloniei o alianță îndreptată împotriva lui Sigismund de
Luxemburg, în cazul în care acesta din urmă ar fi pornit un război cu una din cele
două țări. Tratatul a fost înnoit în 1404, cu termeni mai puțini preciși. După
întrevederea din 1406 de la Severin, în care regele Sigismund i-ar fi cerut lui Mircea
cetatea Licostomo (Chilia Veche),[28] relațiile dintre Ungaria și Țara Românească se
înrăutățesc. Pentru a contracara o eventuală campanie militară a regelui ungar,
domnul muntean reînnoiește în 1410 tratatul cu Polonia.[necesită citare]
În 1400, Mircea l-a îndepărtat de la tronul Moldovei pe Iuga Ologul și l-a impus ca
domn pe Alexandru cel Bun, fiul lui Roman Mușat.[29] Până la moartea voievodului
muntean, relațiile dintre cele două țări au rămas cordiale.[necesită citare]
Mircea a mai întreținut relații de bună vecinătate și cu regii/țarii din sudul Dunării. [30] În
perspectiva căderii Dobrogei sub stăpânirea otomană, ceea ce i-ar fi adus inamicul în
zona porturilor dunărene, Mircea preia inițiativa și o alipește Țării Românești în 1388.
[31]
Conflictul cu Imperiul Otoman[modificare | modificare sursă]

Bătălia de la Nicopole. Miniatură din cronica lui
Jean Froissart, 1398
Mircea a intrat în conflict cu Imperiul Otoman din cauza intervențiilor sale în sprijinul
popoarelor creștine din sudul Dunării. În 1395, Baiazid I (zis și Ildîrîm sau Fulgerul) a
trecut Dunărea în fruntea unei forțe însemnate (aprox. 40.000 de soldați, după unii
autori). Mircea bazându-se pe o armată mai mică (aprox 12.000 de soldați),
neputându-se opune într-o luptă deschisă, a ales o tactică de hărțuire. În ziua de 17
mai 1395 (după alte surse 10 octombrie 1394[32]), armata Țării Românești înfrânge
avangarda otomană într-un loc mlăștinos și împădurit, numit Rovine. Bătălia nu este
decisivă, căci Mircea cel Bătrân, după o luptă dată lângă Argeș, pierde tronul și se
retrage în Transilvania. Strategia militară abordată de către acesta precum și tactica
retragerii îi aduce o oarecare faimă între conducătorii acelei vremi. În Țara
Românească, turcii îl așază în scaun pe un anume Vlad, care va fi înlăturat de către
Mircea abia în 1397, cu ajutor militar din partea lui Sigismund de Luxemburg.
[necesită citare]
În 1396 Mircea, în calitate de principe creștin vasal regelui maghiar, participă la

cruciada anti-otomană inițiată de o parte a capetelor încoronate și o parte a nobilimii
occidentale și condusă teoretic de regele maghiar. După câteva succese minore,
cruciada s-a încheiat lamentabil cu dezastrul de la Nicopole din 25 septembrie.
Oastea valahă, formată din cavalerie ușoară, nefiind invitată să ia parte la șarja
cavaleriei grele, se retrage fără a intra în luptă.[necesită citare]
În scrierea istoricului grec Dionisie Fotino[33] este descrisă bătălia de la Nicopole:
„Baiazet,...devastând Bulgaria, s-a apropiat de marginile Dunărei, către Nicopole.
Acolo i-a eșit înainte Sigmund Domnul Transilvaniei, și generalissimul regelui
Ungariei Sigismund, cu mulțime de oștire compusă din Unguri, Transilvani, Germani
și două mii nobili din Franța, cari veniseră cu comitele de Nevers în ajutoriu. Dar
Baiazet, neîngrozindu-se a căzut asupra lor, și atâta vărsare de sânge a făcut, în cât
a sfărâmat cu totul oștirile aliate, și Sigmund abia a scăpat cu o barcă pescărească.”
Este de menționat că Dionisie Fotino îl denumește pe Mircea cu numele Mircea I
Bassarab, „carele s'a făcut deplin domnitor al Țerei Muntenesci, adecă atât peste
cele 13 județe (împreună cu al Brăilei) cât și peste cele 5 ale Banatului Craiovei de
peste Olt.”(Dionisie Fotino, op. cit. p. 16).
Mahomed I
Anul următor, în 1397, pe râul Ialomița, precum și în anul 1400, Mircea cel Bătrân
zdrobește categoric două incursiuni otomane ce se întorceau peste Dunăre din
expediții de jaf în Transilvania.
Înfrângerea sultanului Baiazid I de către Timur Lenk (Tamerlane sau Timur cel
Șchiop) la Ankara în vara lui 1402 a deschis perioadă de anarhie în Imperiul Otoman,
ca urmare Mircea a organizat împreună cu regele maghiar o campanie împotriva
turcilor. În 1404 Mircea a reușit să se impună din nou drept conducător
peste Dobrogea. Mai mult, el a luat parte la lupta pentru tronul imperiului otoman și l-
a ajutat, prin sprijin militar, pe Musa Celebi (fiul lui Baiazid I) să devină sultan (pentru
o perioadă scurtă), după moartea căruia a sprijinit și alți pretendenți (în 1416 pe
Mustafa Celebi, frate al lui Musa, apoi pe șeicul Bedr-ed-Din). În anul 1409 Musa a
venit în Țara Românească, fiind primit de Mircea. În anul următor, cu ajutor de la
domnul român și de la despotul Serbiei, Ștefan Lazarevici, forțele lui Musa au învins
pe cele ale fratelui său Soliman (Suleiman), ucis după ce fugise de pe câmpul de
luptă. La 17 februarie 1411, Musa era proclamat sultan la Edirne (Adrianopol).[34]
Cu toate acestea, sultanul Mahomed I reușește să-și înfrângă oponenții și plănuiește
o expediție de pedepsire a voievodului valah.[necesită citare]
Sfârșitul domniei[modificare | modificare sursă]
Pentru a evita campania sultanului, Mircea semnează spre sfârșitul domniei (1415
sau 1417) un tratat de pace cu Imperiul Otoman, care recunoștea
libertatea Valahiei în schimbul unui tribut anual de 3.000 de piese de aur. Totodată,
domnul român a fost obligat să trimită turcilor un fiu ostatic drept garanție.
Mircea cel Bătrân a încetat din viață la 31 ianuarie 1418, fiind înmormântat la ctitoria
sa de la Cozia, la 4 februarie același an. La domnie a urmat fiul său Mihail I, asociat
încă din 1408.[necesită citare]
„Principe între creștini cel mai viteaz și cel mai ager”, așa cum a fost numit de către
istoricul german Leunclavius,[35] Mircea a domnit peste Valahia timp de 32 de ani. Pe
plan intern, domnitorul s-a dovedit un bun gospodar, prin măsurile economice
înțelepte pe care le-a luat, și un adevărat creștin, lăsând în urma sa mai multe locașe
de cult. Pe lângă succesele militare, Mircea a fost un strălucit diplomat, atât în
relațiile cu Ungaria și Polonia, cât și cu Imperiul Otoman, căruia i-a determinat o
bună bucată de timp situația internă.[36] Reușind să împiedice în mod eficient
expansiunea otomană în nordul Dunării, Mircea cel Bătrân devine o figură
proeminentă a luptei creștinilor din Balcani.[necesită citare]
Țara Românească în timpul domniei lui Mircea cel
Bătrân[modificare | modificare sursă]
Teritoriile stăpânite de Mircea cel Bătrân[modificare | modificare sursă]
Țara Românească în timpul lui Mircea cel Bătrân

(întindere maximă după 1404)
Granițele Valahiei s-au schimbat deseori până la mijlocul secolului al XVI-lea, însă în
timpul domniei lui Mircea Țara Românească a ajuns la întinderea teritorială maximă
din Evul Mediu: de la Olt în nord la Dunăre în sud și de la Porțile de Fier în vest până
la Marea Neagră în est.
Titulatura domnească prezentă în actele rămase de la Mircea cel Bătrân poate oferi
o cronologie aproximativă a întinderii teritoriale valahe, căci, potrivit istoricului Anca
Ghiață, „o cronologie strictă a stăpânirii Țării Românești ținând seama numai de
prezența sau absența unor formule în titulatura domnitorilor nu poate fi unicul criteriu
în deslușirea realităților istorico-teritoriale”. Pentru a completa imaginea de
ansamblu, trebuie cercetate și actele de danie, dovezile arheologice, cronicile (cu
precădere contemporane) etc.
Cel mai lung titlu al lui Mircea apare din 1406 până la sfârșitul domniei sale, sub
forma: „Eu, întru Hristos Dumnezeu binecredincios și binecinstitor și de Hristos iubitor
și autocrat, Io Mircea mare voievod și domn din mila lui Dumnezeu și cu darul lui
Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată Țara Ungrovlahiei și a părților de peste
munți, încă și către părțile tătărești și Amlașului și Făgărașului herțeg și domnitor al
Banatului Severinului și pe amândouă părțile pe toată Podunavia, încă până la
marea cea mare și stăpânitor al cetății Dârstorului”.
Banatul de Severin[modificare | modificare sursă]
Mircea este și domn al Banatului Severinului (din 1388/9). Într-un document din 20
iunie 1400 Severinul nu mai apare în titulatura lui Mircea, însă, doar pe baza acestui
fapt, nu se poate concluziona cu certitudine că banatul i-ar fi fost luat înapoi de către
regele Ungariei. De-a lungul stăpânirii lui Mircea în această parte, s-au succedat o
serie de bani: boierii Stănilă, Radul, Dragomir, Drăgan și Aga. Aceștia se pare că
erau dregători militari, cu atribuții administrative și judecătorești locale[37]. La sfârșitul
anului 1406, la Severin a avut loc o întâlnire între Mircea și Sigismund de
Luxemburg. „Întâlnirea dintre Sigismund și Mircea - a presupus P. P. Panaitescu-
trebuie să fi fost în legătură și cu instalarea comitelui florentin în Banat și
întărirea Orșovei la marginea Țării Românești”.
De remarcat faptul că pentru început acest teritoriu a fost lăsat cu neîncredere sub
stăpânirea lui Mircea. Din 1388 și până în 1393 au continuat să existe bani de
Severin numiți de regele ungar[38], însă aceștia rezidau în Banatul Timișoarei. După
bătălia de la Rovine, convingându-se că poate lăsa cu încredere feudele ardelene și
Banatul de Severin sub cârmuirea lui Mircea, Sigismund suspendă funcția de ban de
Severin. Această situație va dura până la 1428.[39]
Podunavia[modificare | modificare sursă]
Titlurile purtate de Mircea cel Bătrân conțin și Podunavia: „ Io Mircea mare voievod și
domn din mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste
toată Țara Ungrovlahiei și a părților de peste munți, încă și către părțile tătărești și
Amlașului și Făgărașului herțeg și domnitor al Banatului Severinului și pe amândouă
părțile pe toată Podunavia..." Localizarea Podunaviei în zona Timocului a fost
susținută și în lucrări recente[40][41] În Timoc trăiau mulți români ceea ce explică
utilizarea titlului de Podunavia de către unii domnitori munteni din secolele
următoare. Tradiția populară a reținut construirea Mănăstirii Coroglași în Timoc de
către Mircea cel Bătrân.
Amlașul și Făgărașul[modificare | modificare sursă]
Ducatele Amlaș și Făgăraș

Întocmai ca și în cazul Banatului de Severin, profitând de scurta anarhie din Regatul
Ungar, Mircea a preluat Amlașul și Făgărașul în virtutea vechiului drept de moștenire
de la Vladislav I. Sigismund de Luxemburg le-a lăsat sub stăpânirea vasalului său,
deși cu neîncredere până la bătălia de la Rovine.
Cele 12 documente date pentru Țara Făgărașului permit să se stabilească granițele
acestei feude: în nord Oltul (Mircea se intitulează într-un act: „domn al Țării
Făgărașului până la Olt”), în sud se învecina cu Țara Românească. Cel mai vestic
sat menționat în documente este Scoreiul (1391), însă Petre P. Panaitescu nu
exclude ca și Porumbacu să fi făcut parte din Țara Făgărașului, ținând seama de
elementele de relief care puteau constitui granița de est a feudei[42]. Pe aceleași
baze, granița estică a fost stabilită cu aproximație pe culmile ce despart Țara
Oltului de Țara Bârsei (Munții Perșani, Munții Măgura Codlei). Cele mai estice sate
menționate în documentele păstrate sunt Cuciulata, Dopca și Fântâna.
Se constată o unificare a administrației, stării sociale, bisericii și dărilor din Țara
Făgărașului cu cele din Țara Românească. Boieri munteni stăpâneau moșii în
Făgăraș, la fel cum boieri locali, români, primiseră și ei danii acolo de la domnitorul
Țării Românești. Cu toate acestea, Sigismund de Luxemburg, ca senior, își păstra
toate prerogativele stăpânirii pe teritoriul ducatului făgărășean. Spre exemplu, în
1397 dă porunci și ține scaun de judecată pe când se afla în Făgăraș.
Amlașul este și el bine delimitat în două acte din 1366 și 1383. Ultimul indică
următoarele hotare: muntele Berch, Apoldul de Sus, râul Hepsich zis Virdupatec, râul
Amlaș, Firthysdorf (dispărut), râul Wecherd, Saporcha (Topârcea), muntele
Nykusberg sau Mikloshege, Chirna voda, satul Feketeviz (Săcel), apa Chirvod
Olachorum, râul Kisyrval, semita Olachorum, șanțul boilor zis Tysgrad, râul
Bidenbach și satul Varalya (Orlat). Așadar acest domeniu cuprindea cinci sate
românești (Săliște, Galeș, Vale, Sibiel și Cacova) și castelul Amlaș.
Ducatul Făgărașului, ca și Amlașul, nu avea legături bune ori directe cu Țara
Românească, astfel încât, pentru trimiterea corpurilor de oaste, Mircea trebuia să
apeleze la voievodul Ardealului și să tranziteze pe teritoriul stăpânit de acesta.
Cetatea Bran[modificare | modificare sursă]
Cetatea Bran i-a fost oferită lui Mircea de către Sigismund în 1395. Va rămâne sub
stăpânirea Țării Românești până în timpul lui Mihail I, când, pe 7 iunie 1419, în urma
numeroaselor proteste ale brașovenilor împotriva castelanilor munteni, cetatea este
luată înapoi de regele ungar.[43]
Cetatea Bologa[modificare | modificare sursă]
Între 1399 și 1410 Mircea cel Bătrân a mai stăpânit în Ardeal și cetatea Bologa.
Aceasta i-a fost acordată de către regele Sigismund fie după lupta de la Nicopole, fie
în preajma lui 1398. Există o singură mențiune documentară a acestei stăpâniri,
datând din 23 ianuarie 1399.[44][45]
Granița dinspre Moldova[modificare | modificare sursă]
În privința graniței dintre Moldova și Țara Românească (sectorul dintre Carpați și
Prut) au existat două teorii de-a lungul timpului. Prima dintre ele considera că ținutul
Putnei a aparținut Munteniei, în timp ce a doua, larg acceptată de către istorici în ziua
de azi,[46] considera că încă din timpul lui Mircea granița se afla pe Milcov și Siret.
Prima teorie avea ca argumente mai multe mențiuni istorice. În 1408, Alexandru cel
Bun acordă un privilegiu negustorilor din Liov în care menționează că acei care vor
merge către Țara Românească vor plăti taxă „la graniță, la Bacău... vama de graniță,
fie la Bacău, fie la Bârlad” (traducerea lui B. P. Hasdeu).[47] Prin urmare nu numai
Putna, dar și Tecuciul și Covurluiul erau sub stăpânirea domnului muntean. De
asemenea, în 1482, potrivit cronicarului Ureche, pe 10 martie voievodul Ștefan cel
Mare a luat cetatea Crăciunei, cu ținutul tot, din mâinile muntenilor, alipindu-le
Moldovei. Mai mult, o interpolare ulterioară cronicii lui Ureche arată că în
1475 „aducând și pre ai săi boieri și oameni de cinste de au vorovit și au tocmit, de
au despărțit din Milcovul cel Mare, o parte de pârâu ce vine pre lângă Odobești și
trece de dă în apa Putnei și până astăzi este hotarul țării Moldovei și al Țării
Românești acel pârâu ce se desparte din Milcovul cel Mare. Iară mai înainte au fost
având țările amândouă pricină, că Țara Românească vrea să fie hotarul său până în
apa Trotușului, iar moldovenii nu-i lasă, până au vrut Dumnezeu de s-au tocmit așa”.
P. P. Panaitescu a analizat aceste argumente în monografia sa dedicată lui Mircea
cel Bătrân, demontându-le și dovedind că granița se afla pe Milcov.
În primul rând observă că Hasdeu a tradus greșit cuvântul slavon краи prin graniță în
loc de margine. În lumina acestei corecturi, istoricul precizează că în acele vremuri
vămile se plăteau mai ales în târguri. Bacăul și Bârladul fuseseră alese ca târguri de
margine, întrucât nu mai erau alte asemenea așezări până la granița munteană
(Galați nu era încă târg). În continuare prezintă câteva documente moldovenești care
indicau stăpânirea moldovenească în acele ținuturi încă din vremea lui Alexandru cel
Bun.
Referitor la pasajele din Grigore Ureche, precizează că acesta a scris în secolul al
XVII-lea, în vreme ce letopisețele slavone contemporane nu pomenesc nimic despre
luarea ținutului din jurul Crăciunei, ci numai a cetății înseși. Mai mult, acest act este
de fapt o recuperare a fortificației aflată pentru scurtă vreme sub stăpânire
munteană, întrucât la 1473 Ștefan își avea staroștii săi la Crăciuna.
În legătură cu ultimul fragment citat din cronica lui Ureche, Panaitescu o socotește
doar o interpolare târzie, lipsită de suport: în 1423, Alexandru cel Bun întărește,
printr-un act, trei sate de pe Putna unui boier. În 1435, boierul moldovean Petre
Hudici stăpânește seliștea Lumineni pe Milcov. La acestea se pot adăuga
numeroase documente din aceeași perioadă care indică precis stăpânirea Moldovei
asupra ținutului Putnei.
La final, Panaitescu face o referire la tratatul din 1475 între Ștefan cel Mare și Matei
Corvin, în care se vorbește despre „granițele țării Moldovei cu Țara Românească
după vechile limite și datine [...] statornicite de Ștefan I al Moldovei și Vlad
Transalpinul și apoi [...] conform privilegiilor încheiate de ambe părți de voievozii
Alexandru și Mircea”. Cum Mircea și-a întins stăpânirea către părțile tătărești abia în
1404, istoricul concluzionează că granița dintre Moldova și Țara Românească în
vremea domnitorului muntean a rămas aceeași: pe Milcov.
Spre părțile tătărăști[modificare | modificare sursă]
După 1404 Mircea își extinde stăpânirea și la nordul gurilor Dunării, cuprinzând
cetatea Licostomo. În lumina ultimelor cercetări, nu mai poate fi vorba despre o
identitate între acest port și Chilia, ci despre o așezare individuală, aflată în
preajma Vâlcovului și a Peripravei.[46] Granițele aproximative au fost stabilite de către
P. P. Panaitescu[48] astfel: în vest Prutul, în nord pădurile basarabene (lăsând astfel
lagunele în stăpânirea lui Mircea), în est Marea Neagră (până undeva în zona
limanelor Sasic ori Șagani - Albei).
Dobrogea[modificare | modificare sursă]
Inscripție în limba greacă din 1409, descoperită la

Silistra: „Io Mircea, marele voievod și domn a toată Ungrovlahia, a izbăvit [Dârstorul
de turci]”.
În 1388, în timpul conflictului dintre armatele otomane ale lui Ali bei și cele creștine
ale țarului Șișman și ale despotului Ivanco, Mircea trimite trupe muntene care ocupă
unele cetăți dobrogene, însă acțiunea acestora este respinsă de către otomani. Însă,
după plecarea oștii turcești, în anul următor, Mircea reușește să cucerească
toată Dobrogea, cu cetatea Silistrei.[49][50]
Mircea păstrează organizarea locală (dovadă -existența funcționarilor cu titlul
balcanic de chefalia)[51] însă va face donații de pământ dobrogean boierilor săi și
mănăstirilor.[52] Chefalia este un termen de origine greacă, însemnând „căpetenie”,
care pe teritoriul Silistrei era cel ce conducea o unitate teritorial- administrativă.
Sub stăpânirea voievodului muntean (intitulat în acte despot al țării lui Dobrotici),
[53]
comerțul dobrogean va cunoaște prosperitatea economică, dovadă fiind
numeroasele tezaure monetare aparținând lui Mircea ori lui Petru Mușat, găsite
la Niculițel, Enisala și Ecrene.[51] Deosebit de activitatea comercială efectuată pe
mare, economia locală se baza pe bogăția oilor și a peștelui.[54]
Mircea pierde Dobrogea cel mai probabil după înfrângerea de la Nicopole (1396),
însă o recuperează în 1404 cu ajutorul lui Sigismund de Luxemburg. Puține știri
există în legătură cu victoria din 1404, anume doar o scrisoare a regelui ungar din
același an, în care menționează despre „frumoasele izbânde dobândite de voievodul
Valahiei împotriva turcilor, cu ajutor trimis din partea regelui”[55]. În 1409, Mircea
respinge un nou atac al otomanilor lângă Silistra, fapt menționat într-o inscripție
comemorativă în limba greacă descoperită în acest oraș: „Io Mircea, marele voievod
și domn a toată Ungrovlahia, a izbăvit [Dârstorul de turci]”.[56]
Spațiul Carpato-Danubiano-Pontic în 1404, la apogeul

puterii lui Mircea cel Bătrân, în timpul Interregnului Ottoman.
Dobrogea va fi pierdută din nou de către Țara Românească în 1420, la doi ani după
moartea lui Mircea, reintrând de câteva ori, temporar, în componența Țării Românești
până în 1428.[57]
Populația și clasele sociale[modificare | modificare sursă]
Lipsa oricărei mențiuni istorice nu lasă să se întrevadă numărul locuitorilor din Țara
Românească din vremea lui Mircea. Prin raportare la perioada ulterioară, a lui Vlad
Țepeș, istoricii au estimat acest număr la 4-500.000[58]. Populația era mai deasă în
zona fertilă a Dunării și a bălților apropiate, lângă marile târguri, și mai rară
în Bărăgan și zonele acoperite de păduri (codrii Vlăsiei, Teleormanul). Din
documentele mănăstirilor se constată existența unui număr important de sate în
zona podișului Mehedinți, în Argeș, Vâlcea și Gorj. Nu în ultimul rând, zone
consistent populate au fost și văile principalelor râuri din partea centrală și estică a
țării (Dâmbovița, Prahova, Slănic, Teleajen, Buzău) precum și malul mării.
Potrivit cronicarului bizantin Chalkokondyl, muntenii din vremea lui Mircea erau în
majoritate țărani, ocupându-se cu păstoritul. Principalele orașe de atunci
(Argeș, Târgoviște, Severin, Bistrița, Buzău, Târgu
Jiu, Râmnic, Câmpulung, Pitești, Russenart, Giurgiu, Brăila, Turnu) erau legate de
drumuri pentru negustori și cărăuși. Principalul drum comercial al vremii era cel
dintre Bran și Brăila, pe ruta Târgoviște - Târgșor - Gherghița - Valea
Ialomiței - Orașul de Floci. Orașele se aflau în proprietatea domniei, care le
administra prin intermediul unui vornic domnesc, un pristav pentru iarmaroace, un
birar și un folnog.[59] Orășenii se ocupau mai mult cu agricultura, judecând după felul
dărilor lor. Totodată, aici se regăseau și negustorii localnici.
Proprietarii de pământuri cu drept de moștenire, care aveau sate sau oameni pentru
a le lucra, formau clasa boierilor. Aceștia erau datori domnitorului cu serviciul militar
și erau puși în dregătorii. Pământurile lor erau păstrate în familie generație după
generație, dacă nu erau vândute către altă spiță de boieri. În acest caz, trebuia plătită
către domnie o sumă care ajungea chiar până la jumătatea valorii moșiei vândute.
[60]
Pe o treaptă inferioară se situau cnezii (sau moșnenii), oameni liberi care-și lucrau
singuri pământul. Și în cazul vânzării, și în cazul moștenirii, către domnie trebuia
plătită darea calului (un cal, sau un cal și o cupă) pentru confirmarea stăpânirii în
continuare asupra pământului de către cumpărător ori moștenitor.[61] Aceasta arată că
domnul era de fapt proprietarul superior al pământurilor. O categorie aparte a
proprietarilor de pământ erau mănăstirile. Ele primeau danii din partea voievodului,
uneori cu ohabă (imunitate, anume nici un dregător domnesc nu avea voie să-și
exercite drepturile acolo sau să impună ceva; uneori oamenii de pe acele moșii erau
scutiți de oaste - nu însă în timpul domniei lui Mircea). În vremea lui Mircea, ohaba a
fost rară în rândul boierilor, însă în timp, fiind de cele mai multe ori un drept ereditar
și fiind acordată din ce în ce mai mult ca răsplată, aproape toate familiile boierești au
ajuns să aibă scutiri, ceea ce a slăbit puterea armată ca și mijloacele de răsplată de
care dispunea domnul.[62]
Șerbii erau agricultorii datori să muncească pe moșia pe care se aflau, pentru boier.
Aceștia aveau dreptul să-și schimbe stăpânul, nefiind legați de glie.[63] Ultima clasă
socială era cea a robilor țigani. Aceștia erau datori să execute munci grele ori
speciale (scoaterea sării din mină etc.) și să furnizeze domniei o dajdie.[64]
Viața economică[modificare | modificare sursă]
Moneda. Schimburile în natură[modificare | modificare sursă]
În timpul lui Mircea, monedele erau folosite mai ales de către străini și negustori. În
țară, tranzacțiile se făceau însă preponderent în natură. Spre exemplu în 1440, deci
la peste douăzeci de ani de epoca voievodului muntean, ieromonahul Dorotei
cumpără șase vii, plătind în schimb cu 3100 de vedre de vin. Se cunosc cazuri în
care pentru cumpărarea moșiilor au fost dați cai, boi și chiar „un caftan de
îmbrăcăminte”.[65]
Moneda Țării Românești era ducatul de argint. În vremea lui Mircea cel Bătrân s-au
emis mari cantități de monedă având un număr însemnat de sigle diferite. Pe fiecare
dintre acestea pe lângă legenda obișnuită, era trecută câte o literă, pentru a putea
identifica meșterul monetar care le-a bătut. Ducații de tipul I au pe avers stema
dinastică a domnitorului, iar pe revers un coif pe care se află acvila valahă. Ducații de
tipul al II-lea au pe avers stema dinastică a lui Mircea, timbrată cu un coif peste care
se află stema țării, iar pe revers reprezentarea lui Mircea în costum bizantin, cu
lancea în mâna dreaptă și globul crucifer în mâna stângă. Pe lângă aceste tipuri de
ducați, realizați din argint, a fost bătută și o serie redusă din aramă amestecată cu
argint.
A fost emisă de asemenea și monedă măruntă, numită ban, care prezintă pe avers
stema dinastică timbrată cu un coif pe care stă acvila valahă, iar pe revers o cruce cu
brațe egale despicate, cu un număr divers de globule în fiecare cartier.
Costin C. Kirițescu consideră că în timpul lui Mircea au fost bătute și monede
mărunte de bronz pentru a circula în Dobrogea.[66]
În timpul domniei lui Mircea moneda românească a cunoscut o devalorizare, în
paralel cu dezvoltarea vieții economice. Aceasta s-a datorat în parte intensificării
schimburilor monetare și a emisiunii mari aflată în circulație,[67] dar mai ales efortului
financiar pe care voievodul muntean a trebuit să îl facă în contextul conflictelor cu
otomanii.[68]
Agricultura[modificare | modificare sursă]
Paralel cu producția internă de cereale (grâu, mei, ovăz, orz) și legume, care erau
pentru consumul intern sau mergeau la export peste Dunăre, Țara Românească
importa din Ardeal importante cantități din aceste produse. De cele mai multe ori
erau încheiate înțelegeri ori tratate comerciale potrivit cărora se obțineau scutiri de
vamă. Se obișnuia ca rezervele de cereale și legume boabe să fie depozitate în
grânare subpământene, construite astfel încât apa de ploaie să nu pătrundă la
ele. Morile, în majoritate de apă, erau răspândite în toată țara și reprezentau un
privilegiu care aparținea mănăstirilor, boierilor sau domnului. Acesta din urmă trebuia
să acorde permisiunea sa pentru a putea fi înființată o nouă moară.
Alături de aceste produse, în Țara Românească se mai produceau cantități
însemnate de vin și fructe, livezile de nuci și alți pomi fiind des pomenit în actele de
proprietate.
Cea mai mare bogăție agricolă o reprezentau însă turmele de animale și produsele
rezultate din exploatarea lor. Se creșteau boi, vaci, cai, oi, porci precum și albine.
Pieile de vite, brânzeturile, ceara și mierea de albine erau exportate în cantități
însemnate. Ultimele două produse ajungeau până la Raguza și Ancona. De
asemenea se exporta și mult pește, aflat din belșug în râurile și bălțile Țării
Românești.
Mircea a acordat privilegii păstorilor români din Ardeal pentru ca aceștia să poată să-
și pască oile în munții din Țara Românească și să se folosească de pajiștile și bălțile
din țară nestingheriți. Chiar și în cazul unui război între cele două țări, satele
păstorilor români erau protejate de către un boier trimis special.[69]
Ocnele și minele[modificare | modificare sursă]
Sarea și arama extrasă din mine au reprezentat o sursă însemnată de venit. Ocnele
reprezentau un bun al domniei, fiind concesionate și zeciuite. Cea mai importantă
ocnă era cea de la Ocnele Mari, lângă Vâlcea. Sarea se exporta mai ales în sudul
Dunării, de unde se adunau astfel venituri importante. Vlad Dracul mărturisește
despre cetatea Giurgiu că „nici o piatră din acest castel nu e, care să nu fi costat pe
tatăl meu [Mircea] un bolovan de sare”, ceea ce demonstrează cum singură
vânzarea sării a fost de ajuns pentru ca acea cetate să fie ridicată.[70]
Mircea a avut inițiativa să înființeze o mină de aramă la Baia de Aramă cu puțin
înainte de anul 1392. Zeciuiala provenită de aici a fost dăruită mănăstirii Tismana,
care o comercializa sau o utiliza la manufactura produselor specifice (clopote,
sfeștnice etc.). Arama sau obiectele realizate din aceasta erau exportate în Ardeal și
alte zone (spre exemplu, cetatea Caffa a cumpărat trei clopote de aramă în 1419).
Legăturile comerciale cu Ardealul, Polonia și țările transdunărene [modificare | modificare
sursă]
Privilegiu comercial acordat de Mircea brașovenilor
(1413)
Țara Românească întreținea legături comerciale intense cu Ardealul, în special cu
orașul Brașov. Cel mai important drum comercial, pe care brașovenii erau obligați să-
l urmeze, făcea legătura între Bran și Brăila, trecând prin Cetatea
Dâmbovița, Rucăr, Câmpulung, Târgoviște și Târgșor. Ei mai puteau opta ca
destinație finală pentru portul Orașului de Floci. Din Ardeal se importau produse
industriale, în special arme, și erau aduși meșteri specializați (arhitecți, zidari, meșteri
de sulinare și heleștee etc.). În schimb Țara Românească exporta mai mult produse
agricole. Vămile erau plătite de către negustori numai în cazul mărfurilor exportate
(adică cele cu care plecau în Ardeal). Acestea erau la Bran în cazul Brașovului și la
vadul Oltului pentru Sibiu, ultima dăruită mănăstirii Cozia. În timp ce brașovenii
aveau voie să-și desfacă produsele în partea răsăriteană a țării, sibienilor le revenea
apusul.[71]
În contextul acestor schimburi se remarcă existența privilegiilor comerciale
amănunțite. Acestea stabileau vămile și cuantumul lor pentru diverse categorii de
produse, drepturile și îndatoririle negustorilor, precum și eventualele scutiri de plată.
Cele mai importante privilegii comerciale privind Ardealul sunt:
 Privilegiul regelui Sigismund de Luxemburg pentru mănăstirile Vodița și Tismana

(1419) prin care erau scutite de vamă la ieșirea din Ardeal[72]
 Privilegiul regelui Sigismund pentru brașoveni (1395),[73] care îl înnoia pe cel al
regelui Ludovic cel Mare (1358)[74]
 Privilegiul voievodului Știbor al Ardealului pentru brașoveni (1412),[75] confirmat de
 Privilegiul lui Mircea pentru brașoveni (1413), redactat în două exemplare, slavon
(6 august)[76] și latin (25 august)[77], care mai conținea alte prevederi suplimentare.
Mircea inițiază în vremea sa legăturile comerciale cu Polonia și Liovul. Pentru a-i
atrage pe negustorii polonezi, domnitorul muntean le acordă la început scutire de
vamă (cu excepția celei din Târgoviște), urmând ca sumele cuvenite să fie plătite din
visteria sa. Totodată, negustorii lioveni sunt lăsați liberi să-și desfacă orice marfă
oriunde în țară. Singura condiție impusă era ca domnul să aibă dreptul de a cumpăra
primul, pentru nevoile curții. Acestea au fost stabilite prin privilegiul comercial din
1403.[78] În 1409 Mircea acordă un nou privilegiu[79] prin care condițiile se schimbă
întrucâtva. De această dată domnul are dreptul de a cumpăra primul chiar și de la
negustorii care sunt doar în trecere prin Târgoviște, vama din acest oraș este
precizată (tricesima, adică una din treizeci), sunt menționate mărfurile aduse și se
interzice exportul argintului.
Țara Românească întreținea schimburi comerciale și cu țările de peste Dunăre,
precum și cu statele italiene (mai ales Genova și Veneția), ale căror negustori își
ancorau vasele în portul Licostomo. De la aceștia din urmă Țara Românească
importa mărfurile orientale (stofe scumpe, mirodenii, parfumuri etc.) și exporta ceară,
miere, blănuri, etc.[80]
Vadurile de peste Dunăre erau la ostrovul Lopatna (lângă Brăila), Orașul de
Floci, Dârstor, Giurgiu, Șiștova, Nicopole, Țimbru și Calafat-Vidin (punct esențial în
comerțul cu Raguza). În toate aceste puncte se aflau schele pe ambele maluri ale
fluviului. Comerțul sud-dunărean s-a intensificat după cucerirea Bulgariei de către
turci.[81]
Este de menționat faptul că Mircea interzice prin dispozițiile sale să fie luate
despăgubiri de la compatrioții negustorilor datori, precum era obiceiul în evul mediu.
[82]
Administrația[modificare | modificare sursă]

Prin titlul său, Mircea avea conștiința că este un domnitor și stăpânitor ortodox, ales
de Dumnezeu și uns de Biserica Răsăritului.[83] Prin această formulare era subliniată
și independența țării, căci domnitorul fusese pus pe tronul său de către singur
Dumnezeu, prin hotărârea adunării elective, nu de vreun alt rege sau împărat. [84] Titlul
nu cuprinde însă și realitățile politice ale epocii, fiindcă Mircea nu stăpânește ca un
autocrat absolut, ci ca un domnitor respectat, care ține seama de datini în deciziile
sale, luate cu ajutorul boierilor din sfat.
Domnul era apărătorul supușilor săi (comandantul oștilor, împărțitorul suprem de
dreptate) și cel spiritual al țării, ca și ctitor de lăcașe pentru înălțarea de slujbe. El
adună, prin funcționarii săi, veniturile domniei (așadar ale statului) și are inițiative
întru „ridicarea țării”: tratate comerciale, batere de monedă, înființarea minelor etc.
Ca și senior feudal între boieri, avea privilegiul de dominium eminens (stăpân peste
toate pământurile țării). În relațiile externe, domnul reprezenta țara față de suveranii
străini.
Toate aceste prerogative erau exercitate în limitele datinilor și cu sprijinul și
aprobarea sfatului domnesc. Astfel, în hrisoave și tratatele comerciale externe ale lui
Mircea sunt precizate numele boierilor consultați, ca și garanție a consultării sfatului.
Dregătoriile[modificare | modificare sursă]
Sfetnicii domnești dețineau cele mai importante poziții în administrație. În timpul lui
Mircea, în documente sunt pomenite minim șase și maxim unsprezece dregătorii,
apărute cu preponderență sub influență bulgară.[85] Dregătorii îl urmau pe voievod
prin țară și îndeplineau funcția de consilieri și martori ai acestuia. Prin atribuțiile lor
zilnice, ei alcătuiau o curte legată strâns de persoana domnitorului.
Prima mențiune a unei dregătorii (vornicia) în Țara Românească datează din 4
septembrie 1389.
Vornicul este cel mai înalt dregător al țării, fiind trecut întotdeauna în capul listei de
boieri din hrisoave.[86] El era judecătorul și șeful curții.
Banul (de Severin) îndeplinește funcția unui dregător militar, cu drept de judecată
locală, care execută și poruncile administrative ale domnului.
Logofătul ține socotelile domniei, scrie hrisoavele mai importante și pune pecetea pe
toate acestea. El coordonează activitatea grămăticilor.
Vistiernicul se îngrijește de veniturile și plățile domniei.
Spătarul, pe lângă faptul că poartă sabia domnească la ospețe și ceremonii, este și
șeful oștii în timpul războiului.
Stolnicul se îngrijește de mesele domnești.
Paharnicul, numit inițial picernic, varsă de băut domnitorului.
Comisul are în administrație grajdurile domnești.
Alte dregătorii menționate în hrisoavele lui Mircea sunt cele
de pivnicer, pitar și namestnic.
Sfetnicii domnești pomeniți în documente în timpul lui Mircea cel Bătrân
Vistiern Pivnic Namest

Vornic Ban Logofăt Spătar Stolnic Paharnic Comis Pitar
ic er nic
 Vladi  Stănil  Șerb  Filos  Sin  Brate  Coste  Stan  Lu  Ghi  Iarc
slav ă an  Bald  Va i a ciul baș nea ân
 Vlad  Radul  Drăg ovin sea  Bere  Gherg
 Radul  Drag an  Alde ndei hina
omir  Man a  Zorz
 Drăg ciul  Miha a
an  Mic il  Man
 Aga ul ea
Administrația locală[modificare | modificare sursă]

Administrația locală era asigurată de dregători mai mici, boieri localnici sau trimiși ai
domniei. În cazul ohabelor (satelor cu scutire), cârmuirea aparținea proprietarului
acelui sat (boier sau mănăstire); în restul localităților administrația era asigurată de
către dregători locali și trimiși domnești.
Județele Țării Românești în secolele XIV - XVI

Țara era împărțită pe județe, conduse de către căpitani numiți în vremea lui Mircea
județi. În hrisoave sunt pomenite Motru, Jaleș, de Baltă, Jiu etc. Orașele și târgurile
aparțineau domniei. Primele erau conduse de juzi (corespunzători
Richterilor transilvăneni), iar cele din urmă de către pârcălabi. Consiliile orășenești
erau alese de către locuitori. Reprezentantul domnului într-un oraș era vornicul,
ajutat de un pristav și un folnog (corespondentul villicului-administrator
transilvănean), astfel că administrația locală era dublată de una domnească. Orașele
aveau o autonomie pronunțată: domnul era stăpânul moșiei pe care se aflau
acestea, însă contra unei dări speciale acorda libertatea organizării de iarmaroace,
de cultivare a pământului etc. Tot domniei aparțineau și cetățile de apărare. Astfel,
puterea domnului în țară era destul de mare, căci el controla toate centrele
importante și nu boierii sau mănăstirile.[87]
În ceea ce privește taxele și judecățile, Țara Românească a avut parte de sisteme
ambulante ale fiscului și magistraturii. Globnicii și judecătorii treceau prin localitățile
fără scuteli (așadar unde aveau jurisdicție) la anumite date. De asemenea, alți
funcționari erau trimiși pentru a răspândi sau împlini porunci domnești, numite de
Mircea în hrisoave „milosteniile/slujbele și prestațiile domniei mele”.[88]
Trebuie menționat că după cucerirea Dobrogei, Mircea cel Bătrân a păstrat acolo
vechea administrație locală. Dregătorii dobrogeni erau numiți chefalia, un cuvânt de
origine grecească ce desemna la origine un fel de guvernator de ținut, ales dintre
marii latifundiari. În Dobrogea, titlul chefalia avea sensul de cârmuitor de oraș.
Veniturile și cheltuielile domniei[modificare | modificare sursă]
Veniturile domniei veneau în principal din dările, birurile, prestațiile și dăjdiile cuvenite
acesteia, vămile neconcesionate, morile, braniștile și bălțile domniei, amenzile și
taxele de judecată percepute în țară etc. Toate acestea intrau în visteria instituției
domniei, căci, în afară de orașe, domnul ca persoană de regulă nu mai dispunea de
alte moșii.[89] Acest lucru se va schimba peste veacuri, când la cârma țării vor ajunge
și boieri ori vlăstare înstărite. Astfel, pentru a împroprietări mănăstiri, Mircea e nevoit
să cumpere terenuri de la boieri.
Vămile erau percepute în târguri (de târg sau de trecere), la vadurile Dunării, la
munte (numite și de plai), și la graniță. Domnul avea dreptul să acorde scutiri sau să
le concesioneze. Vama era plătită în bani sau în natură, iar boierii garantau cu
averea lor că acest lucru se întâmpla cu strictețe.
Birul era principalul impozit perceput de domnie, chiar și în satele cu ohabă. Acesta
era aplicat asupra satului, iar fruntașii repartizau sarcinile pe gospodării. Alte taxe
mai erau dijma de produse (a oilor, a porcilor, a găleților de grâne, a vinului, din
ceară și miere, a coșurilor de fructe, a laptelui și a peștelui, a fânului etc.). Tot în
categoria dijmei se mai înscriu veniturile de la ocnele de sare și din minele de aramă.
Toate acestea erau adunate de către funcționari specializați (câblari, vinăceri etc.) în
„casele domnești” — de fapt hambare și depozite din care domnul putea face, la o
adică, daruri în natură. Este de menționat că Mihail, voievodul coregent, avea o
„casă” separată. Mai sunt de amintit amenzile (sau gloabele) și răscumpărările de
suflet (sau dușegubinele), în cazul crimelor.
La aceste produse naturale se mai adăugau obiectele de tezaur, de obicei din
materiale prețioase.
Prestațiile datorate domniei constau în principal din transporturi, călăuze pentru
îndrumarea și paza convoaielor domnești, cositul fânului, tăiatul lemnelor, lucrul la
întreținerea și repararea cetăților, paza la graniță, prinderea vânatului etc.
Cheltuielile domniei erau reduse la nevoile curții și ale cetăților, precum și la plata
aprovizionării pentru oaste. Se mai adăugau milosteniile domnești pentru biserici ori
mănăstiri precum și darurile și soliile trimise în străinătate. Boierii nu erau plătiți,
întrucât aveau moșii întinse și bogate, iar puținii funcționari ambulanți (numiți și
„rabotnici”, pentru că își crestau socotelile pe răboj) primeau o parte din venitul
adunat.
Armata[modificare | modificare sursă]
Ruinele cetății Giurgiu, una dintre cele mai

importante fortificații ale lui Mircea cel Bătrân. A fost construită în vremea acestui
voievod
Armata din timpul lui Mircea era o oaste de țară (națională și a domnului) și era
formată din întreaga populație în stare să poarte arme. Aceasta purta numele
de Oastea cea mare. Datorită faptului că domnitorul avea nevoie de mulți ostași, el
nu dă niciodată ohabe (scutiri) întregi, ci întotdeauna cu precizarea „numai singură
oastea s-o facă domniei mele”.[90] Astfel, pe lângă boieri, țăranii liberi sau șerbi,
obligația oștii revenea și târgoveților și satelor mănăstirești. „Este clar deci că dacă
oastea cea mare era o exceptare de la drepturile de scutire, însemna că ea rămâne
la dispoziția și în slujba domnului, fără amestecul proprietarului. Noi nu avem deci o
oaste feudală” (P. P. Panaitescu).[91]
Oastea cea mică este așa numita curte, constituită în principal din boieri și săteni
privilegiați, datori să se afle la dispoziția domnului, cu arme, cât mai repede cu
putință. Din această oaste făceau parte categorii precum plăieși, datori a apăra
trecerea peste munți, și opăcinașii, care aveau obligația de a furniza vâslași[92].
Prezența mercenarilor la curtea lui Mircea nu este exclusă,[93] deși prima mențiune a
acestora datează din vremea lui Dan al II-lea. Ei erau călări, sau pedeștri, în număr
de câteva sute, „pesemne aleși dintre orășenii sau țăranii mai săraci, fără pământ,
obligați să-și câștige viața cu leafă.”[94]
Arme, aplice și pinteni din Țara Românească (cca. 1400)

În oastea lui Mircea, cavaleria ocupa un loc important. Moșnenii și boierii erau datori
să dea „darea calului” către domnie la moartea lor sau în alte situații (tranzacțiile cu
pământuri etc.). Pe lângă caii acestora, mai existau herghelii ale domniei lăsate în
grija anumitor sate. Caii din urmă erau duși să pască de obicei în lunca Dunării. Între
călăreți se deosebea ceata cavalerilor în armuri, existentă încă de pe vremea lui
Radu I,[95] când tatăl lui Mircea avusese la dispoziție 10.000 de cavaleri îmbrăcați în
platoșe și zale fabricate la Veneția. În vremea lui Mircea, cavalerii români sunt
pomeniți cu ocazia unui turnir în Ungaria, la Buda (1412). De asemenea, picturile
murale bisericești, refăcute mai târziu după modele din vremea lui Mircea, prezintă
cavaleri în zale închinându-se.
În ceea ce privește armamentul din vremea lui Mircea cel Bătrân, preponderente
erau arcurile cu săgeți și, în mai mică măsură, săbiile. Cronica bulgară menționează
cum în bătălia de la Rovine cerul s-a întunecat de mulțimea săgeților, iar mai târziu,
în lupta de la Posada dintre regele Sigismund al Ungariei și Vlad I al Țării Românești,
muntenii au folosit săgeți otrăvite.[96] Cronicarul Wawrin menționează și arbaletele, iar
cronica bulgară lăncile. Potrivit lui Chalkokondyl, pavezele (scuturile) românilor erau
asemănătoare cu cele ale tătarilor,[97] probabil din lemn acoperit cu piele.[98] Armele
erau procurate în principal de la sașii din Ardeal, dar erau lucrate și în Țara
Românească din materie primă adusă tot de peste munți. Armele de foc erau puține,
constând probabil din câteva tunuri și bombarde. Praful de pușcă se fabrica
folosind salitră importată din Transilvania.
Apărarea era asigurată printr-un sistem de cetăți care aparțineau domniei. Înspre
Moldova exista cetatea Crăciuna, înspre Ardeal cetatea Dâmboviței și cea de
la Căpățâneni, iar pe Dunăre Licostomo, Dârstor, Giurgiu, Turnu, și Severin. În
ducatele transilvănene mai existau cetățile Făgăraș, Breaza, Sibiel și Amlaș, iar în
Dobrogea Hârșova, Vicina și Enisala. Acestea erau întreținute și reparate de către
satele din jur.[necesită citare]
Biserica[modificare | modificare sursă]
Mitropolia Țării Românești[modificare | modificare sursă]
În 1359 voievodul Nicolae Alexandru a înființat la Argeș prima mitropolie a Țării
Românești, pe al cărei scaun s-a suit kir Iachint, adus din Vicina. În 1370 Vladislav
Vlaicu înființează și cea de-a doua mitropolie a țării, la Severin. Mitropoliții valahi
erau numiți și unși de către Patriarhul din Constantinopol.
La urcarea pe tron, Mircea îi găsește ca mitropoliți pe Antim Critopol la Argeș și
Atanasie la Severin. În perioada următoare, cei doi vor participa — separat sau
împreună — la ședințele sinodului patriarhal. Antim, care era și „locțiitor
al Nicomediei”, a stat la Constantinopol din februarie până în martie 1389, după care
din iulie apare și Atanasie. În ianuarie 1392 ambii mitropoliți ai țării sunt trecuți ca
martori în hrisovul lui Mircea pentru mănăstirea Cozia. Atanasie se află iarăși la
Constantinopol din noiembrie 1396 până în martie 1397 și din 1400 până în 1401.
În 1389, mitropolitul Antim se retrage din scaun, fiind bătrân și bolnav, însă în scurt
timp se instalează din nou, cu aprobarea Patriarhiei, cu toate că astfel se încălcau
canoanele patriarhului Fotie. A trăit până pe la 1401, după care în scaunul argeșean
i-a urmat Teodor.
Ca urmare a acordului din 1396 dintre Ungaria și Patriarhie, pe fondul unei relaxări
confesionale și a unei creșteri a pericolului otoman, mitropolitul de Argeș primește
titlul de „exarh al plaiurilor”, urmând a păstori și ținuturile românești de peste munți.
[necesită citare]
Mănăstirile ortodoxe[modificare | modificare sursă]

Biserica mănăstirii Cozia, ctitorie a lui Mircea cel
Bătrân. Pridvorul cu stâlpi datează din vremea lui Constantin Brâncoveanu, iar
fântâna din timpul lui Neagoe Basarab
Cea mai importantă ctitorie a lui Mircea este mănăstirea de la Cozia, ce poartă
hramul Sfânta Treime. Aceasta cuprinde caracterele arhitectonice ale școlii sârbești
din Valea Moravei și păstrează în bună parte vechile sculpturi ornamentale. Pictura a
fost refăcută după vechiul model, în secolul al XVIII-lea. În biserică se regăsește și
mormântul marelui voievod.[necesită citare]
Trebuie spus că Mircea a ctitorit ridicarea unei noi mănăstiri, pe locul dăruit de
boierul Nan Udobă, pentru a înlocui vechea Cozie, ridicată probabil în vremea
lui Radu I[99] și aflată la cca. un kilometru depărtare, la piciorul muntelui Cozia, în locul
strâmt unde se curma valea Oltului. După clădirea noii mănăstiri pe un teren mai
larg, călugării și starețul s-au mutat aici, păstrând însă vechile privilegii, averi și moșii.
[necesită citare]
Articol principal: Mănăstirea Cozia.

Alte mănăstiri din Țara Românească ce ființau în vremea lui Mircea erau cele ale
starețului Nicodim, Vodița și Tismana, mai apoi Cotmeana în județul Argeș, ridicată
de Mircea în 1389, Snagov, atestată în 1408 — însă cea veche, nu cea care se mai
vede și astăzi și care a fost ridicată de Neagoe Basarab — Glavacioc, care fusese
dăruită cu două sate în Teleorman și Strugalea, neidentificată încă în teren, ctitorie a
boierilor Baldovin logofătul, jupân Șerban, Radul al lui Stan și jupân Gal. La acestea
se mai adaugă biserica de la Brădet și prin tradiție cele de la Scoreiu și Rășinari. P.
P. Panaitescu presupune că mai exista o mănăstire și în Țara Făgărașului, căci aici
este menționat „Stanciul egumenul”.[100]
Legăturile cu ortodoxia din alte țări[modificare | modificare sursă]
În vremea lui Mircea au fost continuate daniile către mănăstirea Cutlumuș de
la Muntele Athos, ctitorită și dăruită de către înaintașii săi Nicolae
Alexandru și Vladislav Vlaicu. Deși nu s-a păstrat hrisovul de danie, un document din
vremea lui Neagoe Basarab (1514) menționează: „unde și prea cinstitul [...] străbunul
nostru Mircea voievod a înnoit ctitoria, pe care a făcut-o Țara Românească”[101]. Chiar
și boierii făceau danii către această mănăstire: în 1413 jupân Aldea logofătul
dăruiește satul său Cireașov, de lângă Slatina.
Biserica mănăstirii Coroglași, ridicată de Mircea cel Bătrân în Timoc[102]
În timpul domniei lui Mircea, ulterior cuceririi Vidinului de către turci (în
1396), moaștele Sf. mucenițe Filofteia au fost aduse în țară și așezate la Biserica
Domnească Sf. Nicolae din Argeș. Mai târziu, acestea au fost mutate în biserica
episcopală din oraș, unde se găsesc și astăzi. Atât starețul Nicodim de la
Tismana cât și mitropolitul Antim Critopol au purtat o corespondență bogată cu
patriarhul Evtimie de Târnova, între anii 1375 - 1393. Patriarhul bulgar este autorul
unui număr mare de scrieri bisericești, iar faima sa era „nu numai în neamul
bulgarilor, ci râvna sa apostolească s-a întins și în toate părțile de la miază-noapte și
până la ocean, iar în apus până în Iliria”.[103] Între elevii săi s-au numărat învățatul
(mai târziu arhiepiscopul de Kiev) Grigore Țamblac, precum și cronicarul Constantin
Costenețki.[necesită citare]
Până astăzi s-au păstrat două scrisori ale patriarhului Evtimie către starețul Nicodim
(ultima fragmentar) și una către mitropolitul Antim. Din acestea se poate observa că
Evtimie de Târnova era privit ca o autoritate în materie dogmatică și liturgică, la care
apelau prelații din Țara Românească ori de câte ori se iveau chestiuni mai
complicate,[104] precum și tonul diferit de adresare. Dacă lui Nicodim îi răspunde din
postura unui învățat mai luminat, cu Antim tratează chestiunile pe picior de egalitate
frățească.[necesită citare]
În prima scrisoare către Nicodim, patriarhul îi răspunde la câteva întrebări asupra
unor probleme de credință religioasă, dând și citate din Sfinții Părinți. În ce-a de-a
doua epistolă îi oferă sfaturile cerute pentru educația morală a tinerilor care se
pregătesc de preoție. Aceste epistole erau menite a fi citite preoților și călugărilor și
arată că Nicodim se ocupa și de pregătirea preoților din Țara Românească. În
epistola către mitropolitul Antim, patriarhul bulgar îi atrage atenția asupra
ereziei bogomilice, care circula în țările ortodoxe la acea dată, și îl sfătuiește să îi
dojenească pe aceia care o răspândeau.[necesită citare]
Aceste legături între comunitățile ortodoxe balcanice au permis importante schimburi
culturale și bisericești.
Relațiile cu Biserica Catolică[modificare | modificare sursă]
Conciliul de la Konstanz reprezentat în cronica

lui Ulrich von Richental
Au existat cu certitudine comunități catolice pe teritoriul Țării Românești încă de la
începutul secolului al XIV-lea, în orașele în care se aflau sași veniți din Ardeal (în
special Câmpulung, Argeș, Târgoviște și Severin). Este de amintit mormântul
comesului Laurentius de Longo Campo, datând din 1300.
Dacă până în vremea lui Vladislav Vlaicu comunitățile catolice depindeau de
episcopia din Ardeal, voievodul Radu I înființează (fie din motive politice, fie la
îndemnul soției sale) prima episcopie catolică de pe teritoriul țării, la Argeș. Nu se
știe unde se afla clădirea episcopatului, întrucât bisericuța Sân Nicoară, luată în
discuție, avea o arhitectură de factură bizantină, iar pe la 1788 încă se mai slujea
acolo în legea Răsăritului. Întâiul episcop catolic a fost italianul Nicolae Antonii.
Tot în vremea lui Radu I, ca replică a mitropoliei ortodoxe de Severin, Papa Urban al
VI-lea l-a numit pe franciscanul Grigore episcop de Severin.[necesită citare]
În timpul lui Mircea s-au succedat următorii episcopi: Francisc (1390), George
(1394), Andrei (1396), Francisc (1399), George din Peč (1402), necunoscuți (1402 -
1418) și Ioan de Antiquavilla (1418) la Argeș și Lucas Ianuis (1390), Francisc de
Minerva (1394), Nicolae Demetrii (1399) și Iacob de Canallis (1412) la Severin.
Aceștia nu locuiau în orașele episcopale, iar titlul lor era mai mult onorific.[105]
Casa în care au fost ținute lucrările Conciliului de

la Konstanz
O mănăstire catolică, purtând hramul Sf. Maria, a existat și la Târgoviște, însă a fost
distrusă de turci în 1395. Mircea a reclădit-o, astfel că aceasta mai exista încă la
1417. A fost pomenită și în 1640, de către misionarul Bakšič. Un lăcaș catolic se pare
că a existat și la Râmnicu Vâlcea, pe locul bisericii ortodoxe Sf. Dumitru de mai
târziu.[necesită citare]
La inițiativa împăratului roman Sigismund de Luxemburg, în 1414 a fost convocat
un conciliu religios la Konstanz, (în Germania), care avea un triplu scop: eradicarea
„ereziei” husite, aplanarea schismei papale dintre Roma și Avignon, precum și unirea
Bisericilor Catolică și Ortodoxă. Ședințele Conciliului de la Konstanz s-au prelungit
până în 1418, an în care au început discuțiile privind chestiunea unirii bisericești.
Domnii Țării Românești și Moldovei au făcut act de prezență prin câte un boier:
Thobermur (Dobromir), respectiv Giorgius de Samusinis (probabil Gheorghe din
Sămușeni), menționați în cronica lui Ulrich von Richental (scrisă în cinstea acestui
eveniment în perioada 1420 - 1430). Tot în aceasta sunt enumerate și orașele
moldo-valahe cu importante comunități catolice: Kylo (Chilia), Sorscha (Suceava),
Mencz (Neamț), Jessmarkt (Iași), Molda (Baia), Langnaw (Câmpulung), Ergx
(Argeș?), Zürm (Severin), Behlo (Hârlău sau Bacău), Burlat (Bârlad) și altele
neidentificate. Această delegație reprezintă prima participare înregistrată în istorie a
românilor la un congres internațional.[106]
Cultura[modificare | modificare sursă]
Despre cultura din vremea lui Mircea cel Bătrân se știe prea puțin, în mare parte din
cauza faptului că nu s-au păstrat vechile manuscrise de la mănăstirile Cozia,
Tismana, Cotmeana și Snagov.
Cahle din vremea lui Mircea înfățișând cavaleri.

Au fost descoperite la Târgoviște
Până în timpurile noastre a ajuns un Polieleu (glorificare în versuri și cântări a Maicii
Domnului) compus de „kir Filotei monahul, fost mare logofăt al lui Mircea
voievod” (este vorba de Filos logofătul, călugărit sub numele de Filotei). Această
lucrare a cunoscut o răspândire foarte largă, ajungând să fie copiată chiar și
în Rusia, Serbia, Bulgaria sau Cehia.
De asemenea, tot din aceeași perioadă a mai supraviețuit o Evanghelie copiată de
călugărul Nicodim de la Tismana pe pergament, un Hexæmeron al lui Ioan Exarhul,
o Evanghelie din secolul al XII-lea care a aparținut mitropolitului Antim Critopol, și
un Tetraevanghel din 1404-1405, împodobit cu miniaturi de către Nicodim de la
Tismana. Acesta este considerat cel mai vechi manuscris miniat din Țara
Românească. Ferecătura Tetraevanghelului este realizată în tehnica au repaussé și
redă scena răstignirii Mântuitorului.
În domeniul olăritului, se remarcă vasele având litere sau propoziții incizate în pasta
moale (de exemplu pe o strachină smălțuită de la curtea domnească scrie „[Io]an a
scris în luna martie 8 zile”), și cahlele de sobă având reprezentați cavaleri în zale,
descoperite la Târgoviște. Figurile reprezentate pe vasele de ceramică sunt diverse:
oameni, animale, etc.
Într-o povestire bizantină („Călătoria lui Mazaris în iad”, 1415) se arată cum un grup
de artiști greci, veniți în Țara Românească din motive comerciale, au fost primiți
foarte bine de către „prea mărinimosul voievod”.[necesită citare]
Epitaf din 1395-1396, în Muzeul Național de Artă

al României din București
Ca operă arhitecturală, din vremea lui Mircea datează numai biserica cea mare de la
Cozia. Pictura murală însă este mai nouă, ea fiind restaurată complet la sfârșitul
secolului al XVIII-lea. În tezaurul bisericii se mai păstrează încă un epitaf din 1396,
țesut pe mătase albastră și brodat cu aur și argint. De asemenea, la jumătatea
secolului al XIX-lea încă se mai găsea acolo și mantaua voievodului, prefăcută într-o
sfită preoțească. „Stofa acestei mantale e un ce prea curios și care merită să fie
văzută; este de pluș ce cuprinde niște flori galbene pe un câmp verde spălăcit, cu
ceva fir pe dânsul și cu oarecare însemnări roșii, cât se poate de solid și curat”.[107]
În cancelaria domnească se cunoșteau limbile slavonă, latină și probabil greacă.
Grămăticii erau puțini, astfel că trebuiau să își urmeze domnul oriunde se ducea
acesta, căci ei cunoșteau formulele juridice consacrate. D. P. Bogdan considera
că „formularele hrisoavelor slavo-române în totalitatea și armonizarea lor sunt un
produs propriu spiritului românesc al epocii, impregnat de mediul slav, elementele
componente importate din mediul bizantin prin intermediul sud-slav și din mediul
apusean prin intermediul sârb sau ungaro-latin, modelându-se după nevoile
cancelariei muntene”.[108] Aceasta înseamnă mai multă precizie, simplificare și
prezența mai multor elemente juridice față de corespondentele sârbe sau bulgare.[109]
Fresce contemporane care îl înfățișează pe Mircea cel

Bătrân[modificare | modificare sursă]
În ipostază tânără, Mircea se regăsește în frescele ctitoriilor sale de
la Brădet și Cozia. În primul caz, domnitorul poartă o coroană dublă și costum
specific secolului al XIV-lea. Se regăsește alături de doamna Mara, însă fără fiul
Mihail. La Cozia, în paraclis (sau bolniță, cum mai e cunoscut), Mircea apare cu părul
netăiat și o coroană similară străbunicului său Basarab I. Costumul său este bine
detaliat, pieptarul prezentând patru vulturi bicefali bizantini ce semnifică rangul de
despot al voievodului. Pantalonii sunt strâmți, iar încălțămintea are vârful ascuțit.
Alături de el se află Mihail, foarte tânăr.[necesită citare]
Portretul din biserica mare a mănăstirii Cozia a fost refăcut în timpul domniei
lui Neagoe Basarab, după vechiul model. Mircea capătă coroana mare din secolul al
XVI-lea, similară cu cea a lui Neagoe, însă Mihail rămâne cu coroana veche.
Costumele sunt mai puțin detaliate, iar de data aceasta Mircea poartă acvila bicefală
pe genunchii pantalonilor. La români, vulturul bicefal se intâlnește pentru prima dată
la Mircea cel Bătrân, datorită înrudirii sale prin mamă (Doamna Calinichia) cu
Imperiul Roman de Răsărit. Simbolul se va regăsi apoi la toți Cantacuzinii.[110]
În sfârșit, portretul cel mai cunoscut al său se află în biserica episcopală de la Argeș,
realizat în prima jumătate a secolului al XVI-lea după modelele mai vechi.[111]
Heraldica Țării Românești în vremea lui

Mircea[modificare | modificare sursă]
Sigiliu din 1390 aflat pe tratatul dintre Mircea și Vladislav al
Poloniei Stema lui Mircea cel Bătrân, așa cum se regăsește pe

monedele sale
Sigiliul aflat pe tratatul încheiat în 1390 între Mircea cel Bătrân și regele
polon Vladislav al II-lea prezintă ca stemă a Țării Românești un scut francez vechi
mobilat cu o acvilă având capul conturnat și aripile strânse, însoțită la stânga sa de o
cruce, o stea în șase colțuri și o semilună „crai nou”.[112] Pe monedele emise în
această perioadă acvila cruciată este plasată pe post de cimier, deasupra unui coif
care timbrează stema dinastică a lui Mircea.[necesită citare]
Din 1403 datează cel mai vechi sigiliu muntenesc păstrat care prezintă așa numita
„Nova plantatio”. El prezintă două capete încoronate redate în profil, despărțite de o
tulpină bifurcată în partea superioară. Există opinia că cele două personaje ar fi
Mircea și fiul său Mihail.[113]
În martie 1395 voievodul muntean semnează la Brașov un tratat de alianță cu regele
ungar Sigismund. Neavând la el pecetea cea mare, Mircea confirmă cu sigiliul cel
mic,[114] reprezentând un leu rampant. De asemenea, la înnoirea tratatului cu Polonia,
în 1411, Mircea folosește atât sigiliul de stat, cât și pe cel mic.[115]
Vezi și: Stema Țării Românești
Stema dinastică a lui Mircea, regăsită pe monedele sale, prezintă un scut francez
despicat cu primul câmp fasciat în 8 piese iar al doilea plin. Uneori, jumătatea
fasciată apare în partea stângă a stemei. Pe ducați, această stemă este timbrată
de un coif care are pe post de cimier acvila cruciată. Câmpul plin al scutului este
marcat deseori cu diverse sigle servind ca indicații de emisiune și de ateliere
monetare.[necesită citare]
În cronica lui Ulrich von Richental (copia de la Aulendorf, din 1483) se află și o
stemă atribuită „principelui Despot al Țării Românești”, care prezintă un scut de
argint încărcat cu un leu negru încoronat, profilat spre dreapta. Tot în această
copie (căci originalul s-a pierdut) se regăsește și stema voievodului Valahiei Mici
(Olteniei) (ori a boierului Dobromir după unele variante),[115] anume un scut de
argint ce cuprinde un leu încoronat, profilat spre dreapta, și însoțit de o semilună
în partea inferioară și de o stea în cea superioară. În copia din 1536 a cronicii mai
există încă o stemă pentru Țara Românească înfățișând pe un scut de argint doi
negri adorsați, goi, dansând. Aceste steme, precum și cele care desemnau
Moldova (trei capete de negri) au dat naștere la numeroase supoziții și discuții
între istorici.[116]
Sigiliul cel mic al lui Mircea aplicat pe tratatul cu Polonia în 1411
Stema Țării Românești în cronica lui Ulrich von Richental (varianta din 1483)

Stema Olteniei (ori a boierului Dobromir) în cronica lui Ulrich von Richental (varianta din 1483)
Stemă atribuită eronat Țării Românești în cronica lui Ulrich von Richental (varianta din 1536)
Mircea cel Bătrân în conștiința

urmașilor[modificare | modificare sursă]
Stema județului Durostor

Voievodul muntean a fost evocat de-a lungul vremii în literatură (Grigore
Alexandrescu - „Umbra lui Mircea. La Cozia” în 1844, Dimitrie Bolintineanu „Viața
lui Vlad Țepeș Vodă și Mircea cel Bătrân” în 1863 și poezia „Mircea cel Mare și
solii”, Mihai Eminescu - „Scrisoarea III” în 1881, D. Ciurezu - „Noaptea-n miez la
mănăstire”, Eugen Jebeleanu - „Cozia”, Ion Brad - „Epitaf la mănăstirea
Cozia”, Victor Tulbure - „Mircea”, Ioan Alexandru - „Imnul lui Mircea cel
Bătrân”, Dan Ioan - „Cavalerii Ordinului Basarab”),teatru Dan Tarchila - Io ,
Mircea Voievod , sculptură (statui în Piața Centrală din Târgoviște, în Râmnicu
Vâlcea, Pitești, Turnu Măgurele, Tulcea, București, Constanța), pictură (în special
frescele ctitoriilor), film (Sergiu Nicolaescu - „Mircea” în 1989). De asemenea, o
serie de instituții de învățământ (colegii naționale din Constanța și Râmnicu
Vâlcea, Academia Navală din Constanța ce administrează și bricul Mircea etc.),
străzi, piețe și cartiere poartă numele marelui domnitor.[necesită citare]
Epoca lui Mircea a beneficiat de o atenție largă a specialiștilor în istorie și
disciplinele conexe, elaborându-se un important număr de lucrări în acest sens.
Chipul domnitorului a figurat și pe stema județului Durostor, în perioada
interbelică, ca simbol al stăpânirii sale pe acel teritoriu.[necesită citare]
Emisiuni monetare comemorative[modificare | modificare sursă]
Moneda comemorativă de circulație, cu valoarea nominală de 50 bani „Mircea cel

Bătrân” 2011
La 12 septembrie 2011, Banca Națională a României a pus în circulație o
monedă de alamă, cu valoare nominală de 50 bani „Mircea cel Bătrân”, dedicată
aniversării a 625 de ani de la urcarea pe tron a domnitorului Mircea cel Bătrân.
Are pe avers, suprapus parțial peste un cerc hașurat, un grupaj de elemente:
inscripțiile „ROMANIA“ și „50”, un fragment din imaginea mănăstirii Cozia, anul de
emisiune „2011”, valoarea nominală a monedei „50 BANI” și stema României, iar
pe revers portretul domnitorului Mircea cel Bătrân într-un medalion oval și
inscripția în arc de cerc „MIRCEA CEL BATRAN 1386-1418” pe un fundal care
sugerează un ornament mural de pe biserica mănăstirii Cozia. Are aceleași
caracteristici tehnice cu monedele aflate în circulație la cupiura de 50 bani și va
circula în paralel cu monedele de 50 bani, emisiunea 2005 și emisiunea 2010.
Simultan, Banca Națională a României a lansat în circuitul numismatic o monedă
din aur, de calitate „proof”,[117] pentru colecționare, cu valoare nominală de 200 lei,
dedicată aniversării urcării pe tron a voievodului Mircea cel Bătrân.[118][119]
Note[modificare | modificare sursă]

1. ^ IdRef, accesat în 22 mai 2020
2. ^ Panaitescu, p. 52
3. ^ Hasdeu, p. 130; Xenopol, p. 89; Iorga, p. III
4. ^ Marian Coman, Putere și teritoriu.Polirom,2011,p.227
5. ^ P. P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân. Ediția a II-a, editura Corint,2000, pp. 50-51. ISBN 973-
653-070-1
6. ^ a b Panaitescu, p. 56
7. ^ Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor , vol.2 , Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1976, p. 90
8. ^ I. Ruravăț, Despre cneazul Lazăr, Novi Sad, 1887, p. 2
9. ^ N. Iorga, Istoria românilor, III, p. 271
10. ^ Panaitescu, p. 55-56
11. ^ Daniel Barbu, Umbra lui Mircea la Cozia. O ipoteză genealogică, în AG, I (VI), 1994, nr. 1-2,
p. 17-25
12. ^ C-tin C. Giurescu, p. 362
13. ^ Șt. Andreescu, Alianțe dinastice ale domnilor Țării Românești (sec. XIV-XVI), în „Românii în
istoria universală”, III/1, Iași, 1987, p. 675-677
14. ^ Matei Cazacu, Anca Dumitrescu, Culte dinastique et images votives en Moldavie au XVe
siécle. Importance des modéles serbes în CB, 15, 1990, p. 13-102
16. ^ Panaitescu, p. 59-61
17. ^ N. Șerbănescu, N. Stoicescu, Mircea cel Mare (1386 - 1418). 600 de ani de la urcarea pe
tronul Țării Românești, București, 1987, p. 19-21
18. ^ One Version of Romania's History: Empire Period, 1390-1399.
19. ^ Panaitescu, p. 69, n. 7 (precizările aparțin editorului Gheorghe Lazăr)
21. ^ C-tin Giurescu, p. 362
22. ^ M. Manea, A. Pascu, B. Teodorescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până la
revoluția din 1821, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1997, p. 230
23. ^ Rezachevici, p. 79
24. ^ Pentru toate acestea, detalii la Panaitescu, p. 231 - 247 împreună cu notele de la p. 248 -
250 întocmite de editorul Gheorghe Lazăr
26. ^ Nicolae Constantinescu, Mircea cel Bătrân, Editura Militară,București, 1981, p. 110
27. ^ M. Manea, A. Pascu, B. Teodorescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până la
revoluția din 1821, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1997, p. 231.
28. ^ Constantinescu, p. 144.
29. ^ Rezachevici, p. 473
30. ^ Panaitescu, p. 38.
31. ^ Panaitescu, p. 254 - 258.
33. ^ Dionisie Fotino, Istoria generală a Daciei sau a Transilvaniei, Țerei Muntenesci și a
Moldovei, Viena, 1818 (în l. greacă, tradusă de George Sion, 1859), tomul II, p. 17. Cota BCU
Iași III 1396
34. ^ Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român. Editura Univers enciclopedic,
București, 1997, p. 90
36. ^ Giurescu, p. 385
38. ^ 1388 - 1390: Kaplai Ianos; 1390 - 1391: Mihai Perényi; 1392: Gerbeni Szemere; 1392 -
1393: Ditrich Bebek.
40. ^ Coman Marian, Putere și teritoriu. Țara Românească medievală (secolele XIV-XVI)
Capitolul: Frontiera sârbească a Țării Românești în vremea lui Mircea cel Bătrân. Ed. Polirom,
2016
41. ^ Andrei Pippidi, Monarhia în Evul mediu Românesc. p.37. în National si Universal in istoria
românilor. Studii oferite prof. dr. Serban Papacostea cu ocazia împlinirii a 70 de ani [National
and Universal in the Romanian History. Studies Offered to Professor Serban Papacostea on
his 70th Birthday] - Bucuresti (1998)
45. ^ I. A. Pop, Stăpânirile lui Mircea din Transilvania, în „Revista de Istorie”, 1986, nr. 7, p. 691-
692.
46. ^ a b Panaitescu, p. 288, n. 3 (precizările aparțin editorului Gheorghe Lazăr)
47. ^ Hasdeu, Istoria critică a românilor, I., p. 2.
48. ^ Panaitescu, p. 367; vezi și harta sa de la p. 19
49. ^ Panaitescu, p. 255-257
50. ^ C-tin C. Giurescu, p. 363-364
51. ^ a b Panaitescu, p. 258
54. ^ idem
56. ^ A. Pippidi, Sur une inscription greque de Silistra, în „Revue des Études Sud-Est
Européennes”, XXIV, 1986, nr. 4, p. 323-332
57. ^ În ceea ce privește momentul intrării definitive a Dobrogei sub dominația turcă, opiniile
istoricilor sunt împărțite. Nicolae Iorga (în Studii istorice asupra Chiliei și Cetății Albe,
București, 1898, p. 70 - 71) socotește că acest teritoriu a intrat definitiv sub stăpânirea
otomană în 1416. C. C. Giurescu (în Istoria Românilor, I, București, 1938, p. 469), Ștefan
Ștefănescu (în Țara Românească de la Basarab I „Întemeietorul” până la Mihai Viteazul,
București, 1970, p. 59) și Gheorghe I. Brătianu (în Marea Neagră, București, 1988, p. 238)
sunt de părere că acest lucru s-a întâmplat în 1417, iar Viorica Pervain (în Lupta antiotomană
a țărilor române în anii 1419 - 1420, AIIA, Cluj-Napoca, 19, 1976, p. 73) — în 1420. Există, de
asemenea, o serie de istorici care consideră că Dobrogea a căzut sub stăpânirea otomană
treptat, în etape. Astfel, M. M. Alexandrescu-Dersca-Bulgaru (în Aspecte ale vieții economice
din târgurile și orașele Dobrogei sub stăpânire otomană (sec. XV - XVII), în
„Studii.Revista.Istorică”, 1, 26, 1973, 1, p. 33 - 36) este de părere că ofensiva otomană în
acest sens a început în 1417 și s-a terminat în anii 1445 - 1452, în urma cruciadei europene
cu sfârșitul tragic la Varna, iar Anca Ghiață (în Condițiile instaurării dominației otomane în
Dobrogea, în SISEE, I, 1974, p. 43 și urm.) plasează începutul în 1420 și finalul în 1484, când
otomanii cuceresc și gurile Dunării. Maria Chiper (în Dan al II-lea, domn până la „Marea cea
Mare”. Tradiție și realitate în RRH, 40, 1987, 10, p. 974) argumentează că Dan al II-lea a
stăpânit și el, vremelnic, măcar o parte din teritoriul Dobrogei, iar Radu-Ștefan
Ciobanu (în Lupta domnilor Țării Românești - de la Mihail până la Vlad Țepeș - pentru
apărarea unității cu Dobrogea în MN, Volum omagial dedicat centenarului independenței
României, IV, 1978, p. 87 - 90), bazându-se pe dovezile arheologice descoperite în
cetatea Enisala, împinge această stăpânire cu dese întreruperi a domnilor români până în
vremea lui Vlad Țepeș.
58. ^ Pentru bibliografie, vezi P. P. Panaitescu, op. cit., p. 95, n. 1 (lista a fost alcătuită de editorul
Gheorghe Lazăr)
60. ^ Panaitescu, p. 80 - 86
64. ^ Panaitescu, p. 93 - 94
66. ^ Costin C. Kirițescu, Sistemul bănesc al leului și precursorii lui, vol. 1, București, 1997, p. 73
68. ^ C. Știrbu, P. Stancu, Date noi privind emisiunile monetare ale lui Mircea cel Mare, în vol.
„Marele Mircea Voievod”, p. 98 - 99
69. ^ Panaitescu, p. 108 - 109: „Chiar în caz când noi am avea ceartă și luptă cu toată țara
Ardealului, noi vrem să păzim ace trainică cu voi și chiar vă vom trimite în timp de război pe
un boier al nostru cu o săgeată, ca să apere orașul vostru și să-l ferească de incursiuni
războinice”.
71. ^ pentru toate aceste probleme Panaitescu, p. 112 și urm.
72. ^ P. P. Panaitescu, Documentele Țării Românești. I. Documente interne (1369 - 1490),
București, 1938, p. 125
73. ^ Zimmerman, Urkundenbuch, III, p. 127 - 128
74. ^ Eudoxiu Hurmuzachi, Documente, I/2, p. 58
75. ^ Eudoxiu Hurmuzaki, Documente, III, p. 544 - 547
76. ^ Ioan Bogdan, Relațiile Țării Românești cu Brașovul, p. 1 și urm.
77. ^ Eudoxiu Hurmuzaki, Documente, XV/1, p. 8 - 10
78. ^ B. P. Hasdeu, Arhiva istorică, I-1, p. 3-4
79. ^ E. Kaluźniacki, Dokumenta moldawskie i multanskie y archiwum miasta Lwowa, Lwow,
1878, p. 22 - 23, și o copie la Panaitescu, Anexa II.
80. ^ Bibliografie asupra problemei în Panaitescu, p. 135, n. 34 alcătuită de editorul Gheorghe
Lazăr
84. ^ Bogdan Murgescu (coordonator), Istoria României în texte, Ed. Corint, București, 2001, p.
87, n. 1
86. ^ Cu o singură excepție, când se află după ban, în privilegiul lui Mircea
pentru brașoveni (1413) ce se păstrează într-o copie târzie.
88. ^ P. P. Panaitescu, Documentele Țării Românești, p. 106, 163.
92. ^ N. Stoicescu, Despre organizarea pazei hotarelor, p. 191-222
94. ^ idem
96. ^ Hurmuzaki, Documente, I-2, p. 395
97. ^ Chalkokondzl, Cronica, ed. Bonn, p. 136
101. ^ Gr. Nandriș, Documentele slavo-române din mănăstirile Muntelui Athos, București, 1936
102. ^ Cristea Sandu Timoc, Povești populare românești, Editura Minerva, 1988, p. 350
103. ^ Arhimandrit Leonid, Noi contribuții la istoria Bulgariei, în revista Glasnik din Belgrad, nr.
XXXI, 1871, p. 279
107. ^ A. Pelimon, Impresiuni de călătorie în România, București, 1858, p. 118
108. ^ D. P. Bogdan, Diplomatica slavo-română din secolele XIV și XV, București, 1938, p. 161
110. ^ Claudiu Marian Bunăiașu, Xenia Negrea, Alina Tenescu, Creativity, imaginary, language,
Editura: SITECH, Craiova, 2014, p.104, ISBN 606-11-4381-8
111. ^ Nicolae Iorga, Domni români după portrete și fresce contemporane, Sibiu, 1930, p. IV
112. ^ Cernovodeanu, p. 43
113. ^ Cernovodeanu, p. 64
114. ^ Xenopol, p. 97
115. ^ a b Cernovodeanu, p. 78
116. ^ Dogaru Maria, Din heraldica României, Ed. Jif, Brașov, 1994, p. 81
117. ^ Calitatea proof se obține din contrastul dintre fondul lucios al câmpului monedei și
gravura mată a acesteia.
118. ^ Banca Națională a României: 625 de ani de la urcarea pe tron a domnitorului Mircea cel
Bătrân: monedă din aur pentru colecționare și monedă comemorativă din metal comun
destinată circulației
119. ^ „Moneda noua 50 bani- Mircea cel Batran”. Arhivat din original la 1 iulie 2012. Accesat
în 3 mai 2014.
Bibliografie[modificare | modificare sursă]

 P. P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, ediția a II-a, Editura Corint, București,
2000; prima ediție, în 1944.
 Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, Ed. All Educațional, București,
2003.
 Nicolae Constantinescu, Mircea cel Bătrân, Ed. Militară, București, 1981.
 V. Mărculeț, A.V. Ștefănescu, S. Ion, Gherghina Boda, G. Marcu, M. Chiriac,
Elena-Gabriela Maximciuc, I. Mărculeț, S. Stoica, Dicționarul domnilor Țării
Românești și ai Moldovei, Ed. Meronia, București, 2009.
 Bogdan Petriceicu Hasdeu, Istoria critică a românilor, vol. I, București, 1875.
 Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. I, Iași, 1889.
 Nicolae Iorga, Studii și documente cu privire la istoria românilor, vol. III,
București, 1901.
 Rezachevici, Constantin (2001). Cronologia critică a domnilor din Țara
Românească și Moldova a. 1324 - 1881. I. București: Editura
Enciclopedică. ISBN 973-45-0387-1.
 Nicolae Stoicescu, Organizarea statală în vremea domniei lui Mircea cel Mare,
în Revista de Istorie, Tom 29, Nr. 7 1986, pp. 625–641
 Dan Cernovodeanu, Știința și arta heraldică în România, Ed. Științifică și
Enciclopedică, București, 1977.
Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

 Musa, fiul lui Baiazid, Mihai Tiuliumeanu, în Revista Misterele
Dunării Arhivat în 26 ianuarie 2020, la Wayback Machine., Vol. III, Nr. 8-10,
Martie-Septembrie 2019
 Marele Mircea Voievod, Ion Pătroiu, Editura Academiei Republicii Socialiste
România, 1987
 Mircea cel Mare (1386-1418): 600 de ani de la urcarea pe tronul Țării
Românești, Niculae Șerbănescu, Nicolae Stoicescu, Editura Institutului Biblic
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987
 Pe urmele lui Mircea cel Mare, Constantin Căzănișteanu, Editura Sport-
Turism, 1987
 Istoria Țării Românești 1290-1690, Letopisețul Cantacuzinesc, ed. critică de
Const. Grecescu și Dan Simonescu, București, 1960, LXII + 253 p.
Legături externe[modificare | modificare sursă]

 Un uzurpator al istoriei - Mircea cel Bătrân, 8 iulie 2013, Emil Goga, Atac de
Constanța - Arhivat în 18 august 2013, la Wayback Machine.
 Mircea cel Batran – Cosmarul de la Rovine, 23 noiembrie 2009, Alexandru
Safta, Descoperă
Vezi și[modificare | modificare sursă]
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Mircea cel Bătrân
 Politica externă a lui Mircea cel Bătrân

 Familia Basarabilor
Predecesor: Domn al Țării Românești Succesor:

Dan I 1386 - 1394/1395 Vlad Uzurpatorul
Predecesor: Domn al Țării Românești Succesor:
Vlad Uzurpatorul 1397 - 1418 Mihail I
Succesor:
Predecesor: Despot al Dobrogei
Cucerit de Imperiul
Dobrotici 1388 - 1418
Otoman
[arată]
v•d•m
Domnii Țării Românești
[ascunde]
v•d•m
Conducătorii Dobrogei
jupan Gheorghe • jupan Dimitrie
jupan Tatos • jupan Sacea • jupan Sestlav
Balică • prințul Teodor • despotul Dobrotici • despotul Ivanco • Mircea cel Bătrân • Mihail I • Radu al II-lea Prasnaglava • Dan al II-lea
GND: 118930206
ISNI: 0000 0000 2732 5279
LCCN: n81117004
trol de
oritate
SUDOC: 081060246
VIAF: 263761486
WorldCat Identities (via VIAF): 263761486

Categorii:
 Nașteri în 1355
 Decese în 1418
 Domni și domnitori ai Țării Românești
 Dinastia Basarabilor
 Nobili români
 Români pe monede și bancnote românești
 Români din secolul al XIV-lea
 Români pe medalii românești
 Români din secolul al XV-lea
 Șefi de stat din secolul al XIV-lea
 Șefi de stat din secolul al XV-lea
 Români pe mărci poștale românești
 Ctitori de edificii religioase
 Decese pe 31 ianuarie
 Eponime ale localităților din România
 Ultima editare a paginii a fost efectuată la 14 noiembrie 2023, ora 09:45.

Mircea Cel Bătrân

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mircea Cel Bătrân

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mircea cel Bătrân

Decedat 31 ianuarie 1418

Înmormântat Mănăstirea Cozia

Frați și surori Dan I

Căsătorit cu Doamna Mara

Copii Alexandru I Aldea

Religie creștinism ortodox[*]

Limbi vorbite limba română[1]

Familie nobiliară Dinastia Basarabilor

Domn al Țării Românești

Domnie 23 septembrie 1386 – noiembrie 1394

Succesor Vlad I Uzurpatorul

Domn al Țării Românești

Domnie ianuarie 1397 – 31 ianuarie 1418

Predecesor Vlad I Uzurpatorul

Succesor Mihail I al Valahiei

Modifică date / text

Mircea cel Bătrân (n. 1355, Curtea de Argeș, Argeș, România – d. 31

Familia[modificare | modificare sursă]

Mircea și Mihail în bolnița mănăstirii Cozia

Originea supranumelui de „cel Bătrân”[modificare | modificare

Domnia lui Mircea[modificare | modificare sursă]

Conflictul cu Imperiul Otoman[modificare | modificare sursă]

În 1396 Mircea, în calitate de principe creștin vasal regelui maghiar, participă la

Țara Românească în timpul lui Mircea cel Bătrân

Ducatele Amlaș și Făgăraș

Inscripție în limba greacă din 1409, descoperită la

Spațiul Carpato-Danubiano-Pontic în 1404, la apogeul

 Privilegiul regelui Sigismund de Luxemburg pentru mănăstirile Vodița și Tismana

Administrația[modificare | modificare sursă]

Sfetnicii domnești pomeniți în documente în timpul lui Mircea cel Bătrân

Vistiern Pivnic Namest

Administrația locală[modificare | modificare sursă]

Județele Țării Românești în secolele XIV - XVI

Ruinele cetății Giurgiu, una dintre cele mai

Arme, aplice și pinteni din Țara Românească (cca. 1400)

Mănăstirile ortodoxe[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Mănăstirea Cozia.

Conciliul de la Konstanz reprezentat în cronica

Casa în care au fost ținute lucrările Conciliului de

Cahle din vremea lui Mircea înfățișând cavaleri.

Epitaf din 1395-1396, în Muzeul Național de Artă

Fresce contemporane care îl înfățișează pe Mircea cel

Heraldica Țării Românești în vremea lui

Sigiliu din 1390 aflat pe tratatul dintre Mircea și Vladislav al

Poloniei Stema lui Mircea cel Bătrân, așa cum se regăsește pe

Sigiliul cel mic al lui Mircea aplicat pe tratatul cu Polonia în 1411

Mircea cel Bătrân în conștiința

Stema județului Durostor

Moneda comemorativă de circulație, cu valoarea nominală de 50 bani „Mircea cel

Note[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Mircea cel Bătrân

 Politica externă a lui Mircea cel Bătrân

Predecesor: Domn al Țării Românești Succesor:

jupan Tatos • jupan Sacea • jupan Sestlav

ISNI: 0000 0000 2732 5279

WorldCat Identities (via VIAF): 263761486

S-ar putea să vă placă și