Mircea cel Bătrân 

(n. 1355, Țara Românească[*], România – d. 31 ianuarie 1418, Curtea de

Argeş, România) a fost domnul Țării Românești între 23 septembrie 1386 - noiembrie 1394 (sau
mai 1395) și între ianuarie 1397 - 31 ianuarie 1418.
A fost fiul lui Radu I și fratele lui Dan I (dar numai după tată), căruia i-a urmat la tron.[1] În actele
oficiale apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur
stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn...”. În istoriografia română apare și sub
numele Mircea cel Mare.[2]
În timpul lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească a ajuns la cea mai mare întindere teritorială din
istoria sa. Acest fapt a adus cu sine și o întărire a autorității sale, exprimată în titulatura
pompoasă (care încludea și titlul de despot „al țărilor lui Dobrotici”) și în reprezentarea
numismatică.Podunavia din titlurile lui Mircea cel Bătrân era Timocul din Serbia de astăzi.[3]

Cuprins

 1Familia
 2Originea supranumelui de „cel Bătrân”
 3Domnia lui Mircea
o 3.1Politica internă
o 3.2Politica externă
 3.2.1Conflictul cu Imperiul Otoman
o 3.3Sfârșitul domniei
 4Țara Românească în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân
o 4.1Teritoriile stăpânite de Mircea cel Bătrân
 4.1.1Banatul de Severin
 4.1.2Podunavia
 4.1.3Amlașul și Făgărașul
 4.1.4Cetatea Bran
 4.1.5Cetatea Bologa
 4.1.6Granița dinspre Moldova
 4.1.7Spre părțile tătărăști
 4.1.8Dobrogea
o 4.2Populația și clasele sociale
o 4.3Viața economică
 4.3.1Moneda. Schimburile în natură
 4.3.2Agricultura
 4.3.3Ocnele și minele
 4.3.4Legăturile comerciale cu Ardealul, Polonia și țările transdunărene
o 4.4Administrația
 4.4.1Dregătoriile
 4.4.2Administrația locală
 4.4.3Veniturile și cheltuielile domniei
o 4.5Armata
o 4.6Biserica
 4.6.1Mitropolia Țării Românești
 4.6.2Mănăstirile ortodoxe
 4.6.3Legăturile cu ortodoxia din alte țări
 4.6.4Relațiile cu Biserica Catolică
o 4.7Cultura
 5Fresce contemporane care îl înfățișează pe Mircea cel Bătrân
 6Heraldica Țării Românești în vremea lui Mircea
 7Mircea cel Bătrân în conștiința urmașilor
 o 7.1Emisiuni monetare comemorative
 8Note
 9Bibliografie
 10Lectură suplimentară
 11Legături externe
 12Vezi și

Familia[modificare | modificare sursă]

Mircea și Mihail în bolnița mănăstirii Cozia

Radu I a avut doi fii: pe Dan, mai mare, cu doamna Ana și pe Mircea, cu doamna Calinichia. P. P.
Panaitescu[4] a afirmat: „Dan și Mircea nu erau fii din aceeași căsătorie a tatălui lor.” Și mai
departe: „Așadar Mircea și Dan nu erau frați buni...numele primei soții a lui Radu , Ana, care a
fost maica lui Dan vodă, iar Calinichia era o altă persoană, a doua doamnă a lui Radu.” Asupra
originii doamnei Calinichia există mai multe păreri între istorici. Între principalele teze, sunt de
amintit următoarele.[5]
Se pare că Mircea a avut un frate mai mic, jupan Staico, menționat într-un singur document de
danie al domnitorului pentru mănăstirea Snagov; Staico dăruiește mănăstirii satul Ciulinița de pe
Buzău.[6]

 Doamna Calinichia este a patra fiică a cneazului Lazăr al Serbiei, potrivit unei cronici
sârbești târzii (din secolul al XVII-lea). Totuși, cea de-a patra fiică a cneazului s-a căsătorit cu
Nicolae de Gara în 1387.[7]
 Doamna Calinichia este, în opinia lui Nicolae Iorga, o prințesă bizantină, pentru că
numele ei este grecesc și de la ea ar fi moștenit Mircea titlul de despot.[8] P. P. Panaitescu
argumentează că acest nume este unul monastic ortodox, iar Mircea este despot în virtutea
stăpânirii sale în Dobrogea.[9]
 Doamna Calinichia este una și aceeași persoană cu doamna Ana, schimbându-și numele
în momentul călugăririi.[10]
 Doamna Calinichia este originară dintr-o familie boierească din Oltenia, judecând după
întinsele moșii pe care le deține acolo.[5][11]
Soția lui Mircea a fost doamna Mara, al cărei chip se păstrează pe tabloul votiv de la schitul
Brădet.
Știri directe asupra ascendenței acesteia nu au parvenit, însă prin interpretarea altor documente,
în care este înfățișată ca mare proprietară de terenuri lângă lacul Balaton în Ungaria, majoritatea
specialiștilor acceptă descendența acesteia din familia de Cilly, de origine germană, venită în
Ungaria din Carintia.[12][13] Prin aceasta s-ar explica în plus anume afirmații în legătură cu înrudirea
dintre Mircea și Vladislav al II-lea Iagello, acesta din urmă căsătorit a doua oară cu Ana de
Cilly[14]. Cu regele polon Mircea mai avea două legături îndepărtate de rudenie, pornite de
la Nicolae Alexandru[15]. Doamna Mara a murit înainte de 1427, însă la 22 iunie 1418 încă mai era
în viață.
Pomelnicele mănăstirilor Tismana și Arnota menționează o a doua soție a lui Mircea, doamna
Anca.[16]
Mircea a avut mai mulți fii, căci - spun Ducas și Chalcokondil - „ducând o viață liberală, a avut
mulți copii naturali”, „care după moartea lui s-au apucat să se lupte între ei pentru
domnie”. Mihail, asociat la domnie în 1408, moare în 1420. Alți urmași, care au ajuns pe tronul
Țării Românești, sunt Radu Praznaglava (d. 1427), Alexandru Aldea (d. 1436) și Vlad Dracul (d.
1447), acesta din urmă fiind tatăl lui Vlad Țepeș. Un fiu cu nume necunoscut a fost luat ostatec la
turci în 1417. În cronici mai sunt pomenite două fiice ale lui Mircea: Ana (căsătorită cu marele
celnic Radić) și încă o fată, Arina (căsătorită cu sultanul Musa Celebi).[17]
Dintre nepoții lui Mircea, fiii lui Dan I, sunt de amintit Dan al II-lea care va ajunge să și
domnească, Ioan aflat în 1397 la Ragusa și probabil Vlad Uzurpatorul. Anumiți istorici îl consideră
pe Vlad ca fiind fiul lui Radu, deci frate cu Mircea.[18]

Originea supranumelui de „cel

Bătrân”[modificare | modificare sursă]
Numele lui însemna „Mircea cel Vechi” (din bătrâni, din trecut), dar odată cu evoluția limbii a
ajuns să-și piardă sensul inițial, pentru că numele în sine s-a păstrat neschimbat. Supranumele
„cel Bătrân” (în slavonă: starîi) presupune, în general, în limbajul de cancelarie medieval primul
domnitor cunoscut cu acest nume. Întrucât în Țara Românească nu se obișnuia numerotarea
domnilor, ca în Occident, Mircea a primit acest nume postum pentru a fi deosebit de nepotul
său Mircea al II-lea și de Mircea Ciobanul, care a domnit în secolul al XVI-lea.[19]

Domnia lui Mircea[modificare | modificare sursă]

Mircea urcă pe tron după moartea fratelui său Dan, petrecută la 23 septembrie 1386. El
găsește Țara Românească în plin proces de dezvoltare datorită politicilor înțelepte promovate de
înaintașii săi și va continua consolidarea economiei, armatei, administrației și Bisericii.[20][21]
Rezultatele obținute i-au permis să reziste tendințelor de expansiune ale Regatului Ungar și
ale Poloniei, care urmăreau în special controlul asupra gurilor Dunării și să stăvilească forțele
otomane aflate în plină expansiune în Balcani.

Politica internă[modificare | modificare sursă]

Mircea ajunge să stăpânească un vast teritoriu, pe care îl va organiza într-o formă centralizată,
sub autoritatea domniei care era stabilită la Curtea de Argeș. Din 1408 îl va asocia la domnie pe
fiul cel mare, Mihail I, acesta avându-și curtea la Târgoviște.
Economia țării este întărită prin măsuri privind sistemul de impozite și taxe, prin emiterea de
monedă în cantități suficiente și cu valori potrivite, precum și prin stimularea schimburilor
comerciale cu țările vecine cu care încheie tratate și privilegii în acest sens. Se înființează noi
surse de venit în urma deschiderii minelor de aramă, în timp ce producțiile de cereale, animale și
sare cresc.
Administrația este organizată centralizat, punându-se accentul pe sfatul boieresc alcătuit în
principal din dregătorii curții. De asemenea, se înmulțește numărul funcționarilor însărcinați cu
adunarea impozitelor și judecarea pricinilor și le sunt stabilite clar jurisdicția precum și datele
pentru strângerea dărilor.
Armata este organizată în oastea cea mare, alcătuită în principal din țărani, și oastea cea mică
sau curtea. Este de semnalat faptul că Mircea păstrează dreptul de oaste asupra satelor scutite și
se pare că reactivează această obligație pentru ohabele create de domnii anteriori. În paralel,
înzestrează armata cu arme și întărește sau înființează cetăți în punctele strategice ale țării.
Mircea ctitorește o serie de mănăstiri și biserici pe întreg cuprinsul țării, care vor deveni în timp
centre de cultură prin activitatea copiștilor și caligrafilor, precum și prin crearea școlii de pictură
religioasă și activitatea zugravilor acestora. În 1401, mitropolitul Țării Românești primește titlul
de „exarh al plaiurilor”, având astfel jurisdicție și asupra credincioșilor din Ardeal.

Politica externă[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Politica externă a lui Mircea cel Bătrân.

Sigismund de Luxemburg

Vladislav al II-lea al Poloniei

În timp ce organiza țara, Mircea a fondat și alianțe solide pentru a-și mări șansele de a păstra
independența țării. A păstrat relații strânse cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, bazate
pe interesul reciproc în lupta împotriva extinderii Imperiului Otoman. Trebuie menționat faptul că
Mircea a fost vasalul regelui ungar, care i-a recunoscut ca feude
ducatele Făgăraș, Amlaș și Banatul de Severin; în plus i-a mai acordat castelul Bran și
cetatea Bologa cu 18 sate[22]. Cu toate că jurământul de credință nu s-a păstrat până în zilele
noastre, aluzii la existența acestuia se regăsesc în tratatul de ordin politic și militar între cele două
țări, încheiat la Brașov în 1395[23]. Tratatul încheiat la Brașov de Mircea cel Bătrân cu regele
Sigismund la 7 martie 1395 conține clauze reciproce pe picior de egalitate: „Nos, Mirchya,
vaivoda Transalpinus, dux de Fugaras et banus de Zeuerin” - așa începe actul latinesc păstrat (în
Arhiva Națională a Ungariei), care amintește apoi de Sigismund: „a arătat față de noi osebita
bunăvoință a maiestății sale, de când ne-am cunoscut <precum și> prielnicul și prietenescul său
sprijin...”[24]
Domnitorul muntean a stabilit o alianță cu voievodul Petru Mușat al Moldovei încă din 1389.
[25]
 Prin intermediul lui Petru I, domnul Moldovei, a reușit în 1389 să încheie cu regele Vladislav al
II-lea al Poloniei o alianță îndreptată împotriva lui Sigismund de Luxemburg, în cazul în care
acesta din urmă ar fi pornit un război cu una din cele două țări. Tratatul a fost înnoit în 1404, cu
termeni mai puțini preciși. După întrevederea din 1406 de la Severin, în care regele Sigismund i-
ar fi cerut lui Mircea cetatea Licostomo (Chilia Veche),[26] relațiile dintre Ungaria și Țara
Românească se înrăutățesc. Pentru a contracara o eventuală campanie militară a regelui ungar,
domnul muntean reînnoiește în 1410 tratatul cu Polonia.
În 1400 Mircea l-a îndepărtat de la tronul Moldovei pe Iuga Ologul și l-a impus ca domn
pe Alexandru cel Bun, fiul lui Roman Mușat. Până la moartea voievodului muntean, relațiile dintre
cele două țări vor rămâne cordiale.
Mircea a mai întreținut relații de bună vecinătate și cu regii/țarii din sudul Dunării.[27] În perspectiva
căderii Dobrogei sub stăpânirea otomană, ceea ce i-ar fi adus inamicul în zona porturilor
dunărene, Mircea preia inițiativa și o alipește Țării Românești în 1388.[28]
Conflictul cu Imperiul Otoman[modificare | modificare sursă]

Bătălia de la Nicopole. Miniatură din cronica lui Jean Froissart, 1398

Mircea a intrat în conflict cu Imperiul Otoman din cauza intervențiilor sale în sprijinul popoarelor
creștine din sudul Dunării. În 1395, Baiazid I (zis și Ildîrîm sau Fulgerul) a trecut Dunărea în
fruntea unei forțe însemnate (aprox. 40.000 de soldați, după unii autori). Mircea bazându-se pe o
armată mai mică (aprox 12.000 de soldați), neputându-se opune într-o luptă deschisă, a ales o
tactică de hărțuire. În ziua de 17 mai 1395 (după alte surse 10 octombrie 1394[29]), armata Țării
Românești înfrânge avangarda otomană într-un loc mlăștinos și împădurit, numit Rovine. Bătălia
nu este decisivă, căci Mircea cel Bătrân, după o luptă dată lângă Argeș, pierde tronul și se
retrage în Transilvania. Strategia militară abordată de către acesta precum și tactica retragerii îi
aduce o oarecare faimă între conducătorii acelei vremi. În Țara Românească, turcii îl așază în
scaun pe un anume Vlad, care va fi înlăturat de către Mircea abia în 1397, cu ajutor militar din
partea lui Sigismund de Luxemburg.
În 1396 Mircea, în calitate de principe creștin vasal regelui maghiar, participă la cruciada anti-
otomană inițiată de o parte a capetelor încoronate și o parte a nobilimii occidentale și condusă
teoretic de regele maghiar. După câteva succese minore, cruciada s-a încheiat lamentabil cu
dezastrul de la Nicopole din 25 septembrie. Oastea valahă, formată din cavalerie ușoară, nefiind
invitată să ia parte la șarja cavaleriei grele, se retrage fără a intra în luptă.
În scrierea istoricului grec Dionisie Fotino[30] este descrisă bătălia de la Nicopole:
„Baiazet,...devastând Bulgaria, s-a apropiat de marginile Dunărei, către Nicopole. Acolo i-a eșit
înainte Sigmund Domnul Transilvaniei, și generalissimul regelui Ungariei Sigismund, cu mulțime
de oștire compusă din Unguri, Transilvani, Germani și două mii nobili din Franța, cari veniseră cu
comitele de Nevers în ajutoriu. Dar Baiazet, neîngrozindu-se a căzut asupra lor, și atâta vărsare
de sânge a făcut, în cât a sfărâmat cu totul oștirile aliate, și Sigmund abia a scăpat cu o barcă
pescărească.” Este de menționat că Dionisie Fotino îl denumește pe Mircea cu numele Mircea I
Bassarab, „carele s'a făcut deplin domnitor al Țerei Muntenesci, adecă atât peste cele 13 județe
(împreună cu al Brăilei) cât și peste cele 5 ale Banatului Craiovei de peste Olt.”(Dionisie Fotino,
op. cit. p. 16).

Mahomed I

Anul următor, în 1397, pe râul Ialomița, precum și în anul 1400, Mircea cel Bătrân zdrobește
categoric două incursiuni otomane ce se întorceau peste Dunăre din expediții de jaf
în Transilvania.
Înfrângerea sultanului Baiazid I de către Timur Lenk (Tamerlane sau Timur cel Șchiop)
la Ankara în vara lui 1402 a deschis perioadă de anarhie în Imperiul Otoman, ca urmare Mircea a
organizat împreună cu regele maghiar o campanie împotriva turcilor. În 1404 Mircea a reușit să
se impună din nou drept conducător peste Dobrogea. Mai mult, el a luat parte la lupta pentru
tronul imperiului otoman și l-a ajutat, prin sprijin militar, pe Musa Celebi (fiul lui Baiazid I) să
devină sultan (pentru o perioadă scurtă), după moartea căruia a sprijinit și alți pretendenți (în
1416 pe Mustafa Celebi, frate al lui Musa, apoi pe șeicul Bedr-ed-Din). În anul 1409 Musa a venit
în Țara Românească, fiind primit de Mircea. În anul următor, cu ajutor de la domnul român și de
la despotul Serbiei, Ștefan Lazarevici, forțele lui Musa au învins pe cele ale fratelui
său Soliman (Suleiman), ucis după ce fugise de pe câmpul de luptă. La 17 februarie 1411, Musa
era proclamat sultan la Edirne (Adrianopol).[31]
Cu toate acestea, sultanul Mahomed I reușește să-și înfrângă oponenții și plănuiește o expediție
de pedepsire a voievodului valah.

Sfârșitul domniei[modificare | modificare sursă]

Pentru a evita campania sultanului, Mircea semnează spre sfârșitul domniei (1415 sau 1417) un
tratat de pace cu Imperiul Otoman, care recunoștea libertatea Valahiei în schimbul unui tribut
anual de 3.000 de piese de aur. Totodată, domnul român a fost obligat să trimită turcilor un fiu
ostatic drept garanție.
Mircea cel Bătrân a încetat din viață la 31 ianuarie 1418, fiind înmormântat la ctitoria sa de
la Cozia, la 4 februarie același an. La domnie a urmat fiul său Mihail I, asociat încă din 1408.
„Principe între creștini cel mai viteaz și cel mai ager”, așa cum a fost numit de către istoricul
german Leunclavius,[32] Mircea a domnit peste Valahia timp de 32 de ani. Pe plan intern,
domnitorul s-a dovedit un bun gospodar, prin măsurile economice înțelepte pe care le-a luat, și
un adevărat creștin, lăsând în urma sa mai multe locașe de cult. Pe lângă succesele militare,
Mircea a fost un strălucit diplomat, atât în relațiile cu Ungaria și Polonia, cât și cu Imperiul
Otoman, căruia i-a determinat o bună bucată de timp situația internă.[33] Reușind să împiedice în
mod eficient expansiunea otomană în nordul Dunării, Mircea cel Bătrân devine o figură
proeminentă a luptei creștinilor din Balcani.
Țara Românească în timpul domniei lui Mircea cel
Bătrân[modificare | modificare sursă]
Teritoriile stăpânite de Mircea cel Bătrân[modificare | modificare
sursă]

Țara Românească în timpul lui Mircea cel Bătrân (întindere maximă după 1404)

Granițele Valahiei s-au schimbat deseori până la mijlocul secolului al XVI-lea, însă în timpul

domniei lui Mircea Țara Românească a ajuns la întinderea teritorială maximă din Evul Mediu: de
la Olt în nord la Dunăre în sud și de la Porțile de Fier în vest până la Marea Neagră în est.
Titulatura domnească prezentă în actele rămase de la Mircea cel Bătrân poate oferi o cronologie
aproximativă a întinderii teritoriale valahe, căci, potrivit istoricului Anca Ghiață, „o cronologie
strictă a stăpânirii Țării Românești ținând seama numai de prezența sau absența unor formule în
titulatura domnitorilor nu poate fi unicul criteriu în deslușirea realităților istorico-teritoriale”. Pentru
a completa imaginea de ansamblu, trebuie cercetate și actele de danie, dovezile arheologice,
cronicile (cu precădere contemporane) etc.
Cel mai lung titlu al lui Mircea apare din 1406 până la sfârșitul domniei sale, sub forma: „Eu, întru
Hristos Dumnezeu binecredincios și binecinstitor și de Hristos iubitor și autocrat, Io Mircea mare
voievod și domn din mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste
toată Țara Ungrovlahiei și a părților de peste munți, încă și către părțile tătărești și Amlașului și
Făgărașului herțeg și domnitor al Banatului Severinului și pe amândouă părțile pe toată
Podunavia, încă până la marea cea mare și stăpânitor al cetății Dârstorului”.
Banatul de Severin[modificare | modificare sursă]
Mircea este și domn al Banatului Severinului (din 1388/9). Într-un document din 20 iunie 1400
Severinul nu mai apare în titulatura lui Mircea, însă, doar pe baza acestui fapt, nu se poate
concluziona cu certitudine că banatul i-ar fi fost luat înapoi de către regele Ungariei. De-a lungul
stăpânirii lui Mircea în această parte, s-au succedat o serie de bani: boierii Stănilă, Radul,
Dragomir, Drăgan și Aga. Aceștia se pare că erau dregători militari, cu atribuții administrative și
judecătorești locale[34]. La sfârșitul anului 1406, la Severin a avut loc o întâlnire între Mircea și
Sigismund de Luxemburg. „Întâlnirea dintre Sigismund și Mircea - a presupus P. P. Panaitescu-
trebuie să fi fost în legătură și cu instalarea comitelui florentin în Banat și întărirea Orșovei la
marginea Țării Românești”.
De remarcat faptul că pentru început acest teritoriu a fost lăsat cu neîncredere sub stăpânirea lui
Mircea. Din 1388 și până în 1393 au continuat să existe bani de Severin numiți de regele
ungar[35], însă aceștia rezidau în Banatul Timișoarei. După bătălia de la Rovine, convingându-se
că poate lăsa cu încredere feudele ardelene și Banatul de Severin sub cârmuirea lui Mircea,
Sigismund suspendă funcția de ban de Severin. Această situație va dura până la 1428.[36]
Podunavia[modificare | modificare sursă]
Titlurile purtate de Mircea cel Bătrân conțin și Podunavia: „ Io Mircea mare voievod și domn din
mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată Țara Ungrovlahiei
și a părților de peste munți, încă și către părțile tătărești și Amlașului și Făgărașului herțeg și
domnitor al Banatului Severinului și pe amândouă părțile pe toată Podunavia..." Localizarea
Podunaviei în zona Timocului a fost susținută și în lucrări recente[37] [38] În Timoc trăiau mulți
români ceea ce explică utilizarea titlului de Podunavia de către unii domnitori munteni din
secolele următoare. Tradiția populară a reținut construirea Mănăstirii Coroglași în Timoc de către
Mircea cel Bătrân.
Amlașul și Făgărașul[modificare | modificare sursă]

Ducatele Amlaș și Făgăraș

Întocmai ca și în cazul Banatului de Severin, profitând de scurta anarhie din Regatul Ungar,
Mircea a preluat Amlașul și Făgărașul în virtutea vechiului drept de moștenire de la Vladislav I.
Sigismund de Luxemburg le-a lăsat sub stăpânirea vasalului său, deși cu neîncredere până la
bătălia de la Rovine.
Cele 12 documente date pentru Țara Făgărașului permit să se stabilească granițele acestei
feude: în nord Oltul (Mircea se intitulează într-un act: „domn al Țării Făgărașului până la Olt”), în
sud se învecina cu Țara Românească. Cel mai vestic sat menționat în documente
este Scoreiul (1391), însă P. P. Panaitescu nu exclude ca și Porumbacu să fi făcut parte din Țara
Făgărașului, ținând seama de elementele de relief care puteu constitui granița de est a feudei[39].
Pe aceleași baze, granița estică a fost stabilită cu aproximație pe culmile ce despart Țara Oltului
de Țara Bârsei (Munții Perșani, Munții Codlei). Cele mai estice sate menționate în documentele
păstrate sunt Cuciulata, Dopca și Fântâna.
Se constată o unificare a administrației, stării sociale, bisericii și dărilor din Țara Făgărașului cu
cele din Țara Românească. Boieri munteni stăpâneau moșii în Făgăraș, la fel cum boieri locali,
români, primiseră și ei danii acolo de la domnitorul Țării Românești. Cu toate acestea, Sigismund
de Luxemburg, ca senior, își păstra toate prerogativele stăpânirii pe teritoriul ducatului
făgărășean. Spre exemplu, în 1397 dă porunci și ține scaun de judecată pe când se afla
în Făgăraș.
Amlașul este și el bine delimitat în două acte din 1366 și 1383. Ultimul indică următoarele hotare:
muntele Berch, Apoldul de Sus, râul Hepsich zis Virdupatec, râul Amlaș, Firthysdorf (dispărut),
râul Wecherd, Saporcha (Topârcea), muntele Nykusberg sau Mikloshege, Chirna voda, satul
Feketeviz (Săcel), apa Chirvod Olachorum, râul Kisyrval, semita Olachorum, șanțul boilor zis
Tysgrad, râul Bidenbach și satul Varalya (Orlat). Așadar acest domeniu cuprindea cinci sate
românești (Săliște, Galeș, Vale, Sibiel și Cacova) și castelul Amlaș.
Ducatul Făgărașului, ca și Amlașul, nu avea legături bune ori directe cu Țara Românească, astfel
încât, pentru trimiterea corpurilor de oaste, Mircea trebuia să apeleze la voievodul Ardealului și să
tranziteze pe teritoriul stăpânit de acesta.
Cetatea Bran[modificare | modificare sursă]
Cetatea Bran i-a fost oferită lui Mircea de către Sigismund în 1395. Va rămâne sub stăpânirea
Țării Românești până în timpul lui Mihail I, când, pe 7 iunie 1419, în urma numeroaselor proteste
ale brașovenilor împotriva castelanilor munteni, cetatea este luată înapoi de regele ungar.[40]
Cetatea Bologa[modificare | modificare sursă]
Între 1399 și 1410 Mircea cel Bătrân a mai stăpânit în Ardeal și cetatea Bologa. Aceasta i-a fost
acordată de către regele Sigismund fie după lupta de la Nicopole, fie în preajma lui 1398. Există
o singură mențiune documentară a acestei stăpâniri, datând din 23 ianuarie 1399.[41][42]
Granița dinspre Moldova[modificare | modificare sursă]
În privința graniței dintre Moldova și Țara Românească (sectorul dintre Carpați și Prut) au existat
două teorii de-a lungul timpului. Prima dintre ele considera că ținutul Putnei a aparținut Munteniei,
în timp ce a doua, larg acceptată de către istorici în ziua de azi,[43] considera că încă din timpul lui
Mircea granița se afla pe Milcov și Siret.

Mircea cel Bătrân - litografie publicată de Dimitrie Papazoglu în anul 1891 după fresca din Biserica
Domnești - Târgoviște

Prima teorie avea ca argumente mai multe mențiuni istorice. În 1408, Alexandru cel Bun acordă
un privilegiu negustorilor din Liov în care menționează că acei care vor merge către Țara
Românească vor plăti taxă „la graniță, la Bacău... vama de graniță, fie la Bacău, fie la Bârlad”
(traducerea lui B. P. Hasdeu).[44] Prin urmare nu numai Putna, dar și Tecuciul și Covurluiul erau
sub stăpânirea domnului muntean. De asemenea, în 1482, potrivit cronicarului Ureche, pe 10
martie voievodul Ștefan cel Mare a luat cetatea Crăciunei, cu ținutul tot, din mâinile muntenilor,
alipindu-le Moldovei. Mai mult, o interpolare ulterioară cronicii lui Ureche arată că în
1475 „aducând și pre ai săi boieri și oameni de cinste de au vorovit și au tocmit, de au despărțit
din Milcovul cel Mare, o parte de pârâu ce vine pre lângă Odobești și trece de dă în
apa Putnei și până astăzi este hotarul țării Moldovei și al Țării Românești acel pârâu ce se
desparte din Milcovul cel Mare. Iară mai înainte au fost având țările amândouă pricină, că Țara
Românească vrea să fie hotarul său până în apa Trotușului, iar moldovenii nu-i lasă, până au
vrut Dumnezeu de s-au tocmit așa”.
P. P. Panaitescu a analizat aceste argumente în monografia sa dedicată lui Mircea cel Bătrân,
demontându-le și dovedind că granița se afla pe Milcov.
În primul rând observă că Hasdeu a tradus greșit cuvântul slavon краи prin graniță în loc
de margine. În lumina acestei corecturi, istoricul precizează că în acele vremuri vămile se plăteau
mai ales în târguri. Bacăul și Bârladul fuseseră alese ca târguri de margine, întrucât nu mai erau
alte asemenea așezări până la granița munteană (Galați nu era încă târg). În continuare prezintă
câteva documente moldovenești care indicau stăpânirea moldovenească în acele ținuturi încă din
vremea lui Alexandru cel Bun.
Referitor la pasajele din Grigore Ureche, precizează că acesta a scris în secolul al XVII-lea, în
vreme ce letopisețele slavone contemporane nu pomenesc nimic despre luarea ținutului din jurul
Crăciunei, ci numai a cetății înseși. Mai mult, acest act este de fapt o recuperare a fortificației
aflată pentru scurtă vreme sub stăpânire munteană, întrucât la 1473 Ștefan își avea staroștii săi
la Crăciuna.
În legătură cu ultimul fragment citat din cronica lui Ureche, Panaitescu o socotește doar o
interpolare târzie, lipsită de suport: în 1423, Alexandru cel Bun întărește, printr-un act, trei sate de
pe Putna unui boier. În 1435, boierul moldovean Petre Hudici stăpânește seliștea Lumineni pe
Milcov. La acestea se pot adăuga numeroase documente din aceeași perioadă care indică precis
stăpânirea Moldovei asupra ținutului Putnei.
La final, Panaitescu face o referire la tratatul din 1475 între Ștefan cel Mare și Matei Corvin, în
care se vorbește despre „granițele țării Moldovei cu Țara Românească după vechile limite și
datine [...] statornicite de Ștefan I al Moldovei și Vlad Transalpinul și apoi [...] conform privilegiilor
încheiate de ambe părți de voievozii Alexandru și Mircea”. Cum Mircea și-a întins stăpânirea
către părțile tătărești abia în 1404, istoricul concluzionează că granița dintre Moldova și Țara
Românească în vremea domnitorului muntean a rămas aceeași: pe Milcov.
Spre părțile tătărăști[modificare | modificare sursă]
După 1404 Mircea își extinde stăpânirea și la nordul gurilor Dunării, cuprinzând
cetatea Licostomo. În lumina ultimelor cercetări, nu mai poate fi vorba despre o identitate între
acest port și Chilia, ci despre o așezare individuală, aflată în preajma Vâlcovului și a Peripravei.
[43]
 Granițele aproximative au fost stabilite de către P. P. Panaitescu[45] astfel: în vest Prutul, în
nord pădurile basarabene (lăsând astfel lagunele în stăpânirea lui Mircea), în est Marea Neagră
(până undeva în zona limanelor Sasic ori Șagani - Albei).
Dobrogea[modificare | modificare sursă]

Inscripție în limba greacă din 1409, descoperită la Silistra: „Io Mircea, marele voievod și domn a toată
Ungrovlahia, a izbăvit [Dârstorul de turci]”.

În 1388, în timpul conflictului dintre armatele otomane ale lui Ali bei și cele creștine ale țarului
Șișman și ale despotului Ivanco, Mircea trimite trupe muntene care ocupă unele cetăți
dobrogene, însă acțiunea acestora este respinsă de către otomani. Însă, după plecarea oștii
turcești, în anul următor, Mircea reușește să cucerească toată Dobrogea, cu cetatea Silistrei.[46][47]
Mircea păstrează organizarea locală (dovadă -existența funcționarilor cu titlul balcanic
de chefalia)[48] însă va face donații de pământ dobrogean boierilor săi și mănăstirilor.
[49]
 Chefalia este un termen de origine greacă, însemnând „căpetenie”, care pe teritoriul Silistrei
era cel ce conducea o unitate teritorial- administrativă.
Sub stăpânirea voievodului muntean (intitulat în acte despot al țării lui Dobrotici),[50] comerțul
dobrogean va cunoaște prosperitatea economică, dovadă fiind numeroasele tezaure monetare
aparținând lui Mircea ori lui Petru Mușat, găsite la Niculițel, Enisala și Ecrene.[48] Deosebit de
activitatea comercială efectuată pe mare, economia locală se baza pe bogăția oilor și a peștelui.
[51]

Mircea pierde Dobrogea cel mai probabil după înfrângerea de la Nicopole (1396), însă o
recuperează în 1404 cu ajutorul lui Sigismund de Luxemburg. Puține știri există în legătură cu
victoria din 1404, anume doar o scrisoare a regelui ungar din același an, în care menționează
despre „frumoasele izbânde dobândite de voievodul Valahiei împotriva turcilor, cu ajutor trimis
din partea regelui”[52]. În 1409, Mircea respinge un nou atac al otomanilor lângă Silistra, fapt
menționat într-o inscripție comemorativă în limba greacă descoperită în acest oraș: „Io Mircea,
marele voievod și domn a toată Ungrovlahia, a izbăvit [Dârstorul de turci]”.[53]
Dobrogea va fi pierdută din nou de către Țara Românească în 1420, la doi ani după moartea lui
Mircea, reintrând de câteva ori, temporar, în componența Țării Românești până în 1428.[54]

Populația și clasele sociale[modificare | modificare sursă]

Lipsa oricărei mențiuni istorice nu lasă să se întrevadă numărul locuitorilor din Țara Românească
din vremea lui Mircea. Prin raportare la perioada ulterioară, a lui Vlad Țepeș, istoricii au estimat
acest număr la 4-500.000[55]. Populația era mai deasă în zona fertilă a Dunării și a bălților
apropiate, lângă marile târguri, și mai rară în Bărăgan și zonele acoperite de păduri (codrii
Vlăsiei, Teleormanul). Din documentele mănăstirilor se constată existența unui număr important
de sate în zona podișului Mehedinți, în Argeș, Vâlcea și Gorj. Nu în ultimul rând, zone consistent
populate au fost și văile principalelor râuri din partea centrală și estică a țării
(Dâmbovița, Prahova, Slănic, Teleajen, Buzău) precum și malul mării.
Potrivit cronicarului bizantin Chalkokondyl, muntenii din vremea lui Mircea erau în majoritate
țărani, ocupându-se cu păstoritul. Principalele orașe de atunci
(Argeș, Târgoviște, Severin, Bistrița, Buzău, Târgu
Jiu, Râmnic, Câmpulung, Pitești, Russenart, Giurgiu, Brăila, Turnu) erau legate de drumuri pentru
negustori și cărăuși. Principalul drum comercial al vremii era cel dintre Bran și Brăila, pe
ruta Târgoviște - Târgșor - Gherghița - Valea Ialomiței - Orașul de Floci. Orașele se aflau în
proprietatea domniei, care le administra prin intermediul unui vornic domnesc, un pristav pentru
iarmaroace, un birar și un folnog.[56] Orășenii se ocupau mai mult cu agricultura, judecând după
felul dărilor lor. Totodată, aici se regăseau și negustorii localnici.
Proprietarii de pământuri cu drept de moștenire, care aveau sate sau oameni pentru a le lucra,
formau clasa boierilor. Aceștia erau datori domnitorului cu serviciul militar și erau puși în
dregătorii. Pământurile lor erau păstrate în familie generație după generație, dacă nu erau
vândute către altă spiță de boieri. În acest caz, trebuia plătită către domnie o sumă care ajungea
chiar până la jumătatea valorii moșiei vândute.[57] Pe o treaptă inferioară se
situau cnezii (sau moșnenii), oameni liberi care-și lucrau singuri pământul. Și în cazul vânzării, și
în cazul moștenirii, către domnie trebuia plătită darea calului (un cal, sau un cal și o cupă) pentru
confirmarea stăpânirii în continuare asupra pământului de către cumpărător ori moștenitor.
[58]
 Aceasta arată că domnul era de fapt proprietarul superior al pământurilor. O categorie aparte a
proprietarilor de pământ erau mănăstirile. Ele primeau danii din partea voievodului, uneori
cu ohabă (imunitate, anume nici un dregător domnesc nu avea voie să-și exercite drepturile acolo
sau să impună ceva; uneori oamenii de pe acele moșii erau scutiți de oaste - nu însă în timpul
domniei lui Mircea). În vremea lui Mircea, ohaba a fost rară în rândul boierilor, însă în timp, fiind
de cele mai multe ori un drept ereditar și fiind acordată din ce în ce mai mult ca răsplată, aproape
toate familiile boierești au ajuns să aibă scutiri, ceea ce a slăbit puterea armată ca și mijloacele
de răsplată de care dispunea domnul.[59]
Șerbii erau agricultorii datori să muncească pe moșia pe care se aflau, pentru boier. Aceștia
aveau dreptul să-și schimbe stăpânul, nefiind legați de glie.[60] Ultima clasă socială era cea a
robilor țigani. Aceștia erau datori să execute munci grele ori speciale (scoaterea sării din mină
etc.) și să furnizeze domniei o dajdie.[61]

Viața economică[modificare | modificare sursă]

Moneda. Schimburile în natură[modificare | modificare sursă]
În timpul lui Mircea, monedele erau folosite mai ales de către străini și negustori. În țară,
tranzacțiile se făceau însă preponderent în natură. Spre exemplu în 1440, deci la peste douăzeci
de ani de epoca voievodului muntean, ieromonahul Dorotei cumpără șase vii, plătind în schimb
cu 3100 de vedre de vin. Se cunosc cazuri în care pentru cumpărarea moșiilor au fost dați cai,
boi și chiar „un caftan de îmbrăcăminte”.[62]
Moneda Țării Românești era ducatul de argint. În vremea lui Mircea cel Bătrân s-au emis mari
cantități de monedă având un număr însemnat de sigle diferite. Pe fiecare dintre acestea pe
lângă legenda obișnuită, era trecută câte o literă, pentru a putea identifica meșterul monetar care
le-a bătut. Ducații de tipul I au pe avers stema dinastică a domnitorului, iar pe revers un coif pe
care se află acvila valahă. Ducații de tipul al II-lea au pe avers stema dinastică a lui Mircea,
timbrată cu un coif peste care se află stema țării, iar pe revers reprezentarea lui Mircea în costum
bizantin, cu lancea în mâna dreaptă și globul crucifer în mâna stângă. Pe lângă aceste tipuri de
ducați, realizați din argint, a fost bătută și o serie redusă din aramă amestecată cu argint.
A fost emisă de asemenea și monedă măruntă, numită ban, care prezintă pe avers stema
dinastică timbrată cu un coif pe care stă acvila valahă, iar pe revers o cruce cu brațe egale
despicate, cu un număr divers de globule în fiecare cartier.
Costin C. Kirițescu consideră că în timpul lui Mircea au fost bătute și monede mărunte de bronz
pentru a circula în Dobrogea.[63]
În timpul domniei lui Mircea moneda românească a cunoscut o devalorizare, în paralel cu
dezvoltarea vieții economice. Aceasta s-a datorat în parte intensificării schimburilor monetare și a
emisiunii mari aflată în circulație,[64] dar mai ales efortului financiar pe care voievodul muntean a
trebuit să îl facă în contextul conflictelor cu otomanii.[65]
Agricultura[modificare | modificare sursă]
Paralel cu producția internă de cereale (grâu, mei, ovăz, orz) și legume, care erau pentru
consumul intern sau mergeau la export peste Dunăre, Țara Românească importa din Ardeal
importante cantități din aceste produse. De cele mai multe ori erau încheiate înțelegeri ori tratate
comerciale potrivit cărora se obțineau scutiri de vamă. Se obișnuia ca rezervele de cereale și
legume boabe să fie depozitate în grânare subpământene, construite astfel încât apa de ploaie
să nu pătrundă la ele. Morile, în majoritate de apă, erau răspândite în toată țara și reprezentau un
privilegiu care aparținea mănăstirilor, boierilor sau domnului. Acesta din urmă trebuia să acorde
permisiunea sa pentru a putea fi înființată o nouă moară.
Alături de aceste produse, în Țara Românească se mai produceau cantități însemnate de vin și
fructe, livezile de nuci și alți pomi fiind des pomenit în actele de proprietate.
Cea mai mare bogăție agricolă o reprezentau însă turmele de animale și produsele rezultate din
exploatarea lor. Se creșteau boi, vaci, cai, oi, porci precum și albine. Pieile de
vite, brânzeturile, ceara și mierea de albine erau exportate în cantități însemnate. Ultimele două
produse ajungeau până la Raguza și Ancona. De asemenea se exporta și mult pește, aflat din
belșug în râurile și bălțile Țării Românești.
Mircea a acordat privilegii păstorilor români din Ardeal pentru ca aceștia să poată să-și pască oile
în munții din Țara Românească și să se folosească de pajiștile și bălțile din țară nestingheriți.
Chiar și în cazul unui război între cele două țări, satele păstorilor români erau protejate de către
un boier trimis special.[66]
Ocnele și minele[modificare | modificare sursă]
Sarea și arama extrasă din mine au reprezentat o sursă însemnată de venit. Ocnele reprezentau
un bun al domniei, fiind concesionate și zeciuite. Cea mai importantă ocnă era cea de la Ocnele
Mari, lângă Vâlcea. Sarea se exporta mai ales în sudul Dunării, de unde se adunau astfel venituri
importante. Vlad Dracul mărturisește despre cetatea Giurgiu că „nici o piatră din acest castel nu
e, care să nu fi costat pe tatăl meu [Mircea] un bolovan de sare”, ceea ce demonstrează cum
singură vânzarea sării a fost de ajuns pentru ca acea cetate să fie ridicată.[67]
Mircea a avut inițiativa să înființeze o mină de aramă la Baia de Aramă cu puțin înainte de anul
1392. Zeciuiala provenită de aici a fost dăruită mănăstirii Tismana, care o comercializa sau o
utiliza la manufactura produselor specifice (clopote, sfeștnice etc.). Arama sau obiectele realizate
din aceasta erau exportate în Ardeal și alte zone (spre exemplu, cetatea Caffa a cumpărat trei
clopote de aramă în 1419).
Legăturile comerciale cu Ardealul, Polonia și țările transdunărene [modificare | modificare
sursă]
Privilegiu comercial acordat de Mircea brașovenilor (1413)

Țara Românească întreținea legături comerciale intense cu Ardealul, în special cu orașul Brașov.

Cel mai important drum comercial, pe care brașovenii erau obligați să-l urmeze, făcea legătura
între Bran și Brăila, trecând prin Cetatea Dâmbovița, Rucăr, Câmpulung, Târgoviște și Târgșor. Ei
mai puteau opta ca destinație finală pentru portul Orașului de Floci. Din Ardeal se importau
produse industriale, în special arme, și erau aduși meșteri specializați (arhitecți, zidari, meșteri
de sulinare și heleștee etc.). În schimb Țara Românească exporta mai mult produse agricole.
Vămile erau plătite de către negustori numai în cazul mărfurilor exportate (adică cele cu care
plecau în Ardeal). Acestea erau la Bran în cazul Brașovului și la vadul Oltului pentru Sibiu, ultima
dăruită mănăstirii Cozia. În timp ce brașovenii aveau voie să-și desfacă produsele în partea
răsăriteană a țării, sibienilor le revenea apusul.[68]
În contextul acestor schimburi se remarcă existența privilegiilor comerciale amănunțite. Acestea
stabileau vămile și cuantumul lor pentru diverse categorii de produse, drepturile și îndatoririle
negustorilor, precum și eventualele scutiri de plată. Cele mai importante privilegii comerciale
privind Ardealul sunt:

 Privilegiul regelui Sigismund de Luxemburg pentru mănăstirile Vodița și Tismana (1419)

prin care erau scutite de vamă la ieșirea din Ardeal[69]
 Privilegiul regelui Sigismund pentru brașoveni (1395),[70] care îl înnoia pe cel al
regelui Ludovic cel Mare (1358)[71]
 Privilegiul voievodului Știbor al Ardealului pentru brașoveni (1412),[72] confirmat de
 Privilegiul lui Mircea pentru brașoveni (1413), redactat în două exemplare, slavon (6
august)[73] și latin (25 august)[74], care mai conținea alte prevederi suplimentare.
Mircea inițiază în vremea sa legăturile comerciale cu Polonia și Liovul. Pentru a-i atrage pe
negustorii polonezi, domnitorul muntean le acordă la început scutire de vamă (cu excepția celei
din Târgoviște), urmând ca sumele cuvenite să fie plătite din visteria sa. Totodată, negustorii
lioveni sunt lăsați liberi să-și desfacă orice marfă oriunde în țară. Singura condiție impusă era ca
domnul să aibă dreptul de a cumpăra primul, pentru nevoile curții. Acestea au fost stabilite prin
privilegiul comercial din 1403.[75] În 1409 Mircea acordă un nou privilegiu[76] prin care condițiile se
schimbă întrucâtva. De această dată domnul are dreptul de a cumpăra primul chiar și de la
negustorii care sunt doar în trecere prin Târgoviște, vama din acest oraș este precizată
(tricesima, adică una din treizeci), sunt menționate mărfurile aduse și se interzice exportul
argintului.
Țara Românească întreținea schimburi comerciale și cu țările de peste Dunăre, precum și cu
statele italiene (mai ales Genova și Veneția), ale căror negustori își ancorau vasele în portul
Licostomo. De la aceștia din urmă Țara Românească importa mărfurile orientale (stofe scumpe,
mirodenii, parfumuri etc.) și exporta ceară, miere, blănuri, etc.[77]
Vadurile de peste Dunăre erau la ostrovul Lopatna (lângă Brăila), Orașul de
Floci, Dârstor, Giurgiu, Șiștova, Nicopole, Țimbru și Calafat-Vidin (punct esențial în comerțul
cu Raguza). În toate aceste puncte se aflau schele pe ambele maluri ale fluviului. Comerțul sud-
dunărean s-a intensificat după cucerirea Bulgariei de către turci.[78]
Este de menționat faptul că Mircea interzice prin dispozițiile sale să fie luate despăgubiri de la
compatrioții negustorilor datori, precum era obiceiul în evul mediu.[79]

Administrația[modificare | modificare sursă]
Prin titlul său, Mircea avea conștiința că este un domnitor și stăpânitor ortodox, ales
de Dumnezeu și uns de Biserica Răsăritului.[80] Prin această formulare era subliniată și
independența țării, căci domnitorul fusese pus pe tronul său de către singur Dumnezeu, prin
hotărârea adunării elective, nu de vreun alt rege sau împărat.[81] Titlul nu cuprinde însă și
realitățile politice ale epocii, fiindcă Mircea nu stăpânește ca un autocrat absolut, ci ca un
domnitor respectat, care ține seama de datini în deciziile sale, luate cu ajutorul boierilor din sfat.
Domnul era apărătorul supușilor săi (comandantul oștilor, împărțitorul suprem de dreptate) și cel
spiritual al țării, ca și ctitor de lăcașe pentru înălțarea de slujbe. El adună, prin funcționarii săi,
veniturile domniei (așadar ale statului) și are inițiative întru „ridicarea țării”: tratate comerciale,
batere de monedă, înființarea minelor etc. Ca și senior feudal între boieri, avea privilegiul
de dominium eminens (stăpân peste toate pământurile țării). În relațiile externe, domnul
reprezenta țara față de suveranii străini.
Toate aceste prerogative erau exercitate în limitele datinilor și cu sprijinul și aprobarea sfatului
domnesc. Astfel, în hrisoave și tratatele comerciale externe ale lui Mircea sunt precizate numele
boierilor consultați, ca și garanție a consultării sfatului.
Dregătoriile[modificare | modificare sursă]
Sfetnicii domnești dețineau cele mai importante poziții în administrație. În timpul lui Mircea, în
documente sunt pomenite minim șase și maxim unsprezece dregătorii, apărute cu preponderență
sub influență bulgară.[82] Dregătorii îl urmau pe voievod prin țară și îndeplineau funcția de
consilieri și martori ai acestuia. Prin atribuțiile lor zilnice, ei alcătuiau o curte legată strâns de
persoana domnitorului.
Prima mențiune a unei dregătorii (vornicia) în Țara Românească datează din 4 septembrie 1389.
Vornicul este cel mai înalt dregător al țării, fiind trecut întotdeauna în capul listei de boieri din
hrisoave.[83] El era judecătorul și șeful curții.
Banul (de Severin) îndeplinește funcția unui dregător militar, cu drept de judecată locală, care
execută și poruncile administrative ale domnului.
Logofătul ține socotelile domniei, scrie hrisoavele mai importante și pune pecetea pe toate
acestea. El coordonează activ