Teodor T. Mitra.

Despre vrute și nevrute

________________________________________________________________________________________________________

ISTORIA VELENȚEI

Velența este un cartier în Oradea, situat în partea de est a orașului. Este cel mai vechi cartier al orașului, atestat ca
așezare la scurt timp după cetatea Oradiei. Satul Velența a fost fondat într-o zonă mlăștinoasă de meșteșugari și negustori. Este
unul din cele mai vechi cartiere orădeane, așezarea fiind menționată din timpuri stăvechi, la 1291-1294, fiind posesiune a epis -
copală alături de Episcopia. Denumirea cartierului provine din limba maghiară, cuvântul Várad-Velence însemnând în traducere
liberă Veneția Oradiei. Asocierea cu celebrul oraș italian s-a datorat faptului că apele pârâului Peța inundau constant zona și așa
mlăștinoasă, făcând-o să pară o mică Veneție. O altă legendă referitoare la atribuirea acestei denumiri spune că, în centrul vechii
așezări, undeva în apropiere de Școala cu clasele I-IV „Lucreția Suciu”, locuia o comunitate mică de italieni, care ar fi putut in-
fluența adoptarea acestui nume. Poate că a existat şi o mică minoritate de italieni care să fi influenţat adoptarea acestui nume,
însă spre epoca modernă apectul aşezării era unul profund rural, chiar dacă existau şi activităţi meşteşugăreşti. De altfel aşezarea
mai avea un nume Tykol, precizat la 1374, Venetia alio Tykol. Într-un document emis la 18 ianuarie 1435, în timpul episcopu-
lui Giovani de Curzola (1435-1438), este amintit un anume Zenyth cives italicus, care deţinea o casă în Velenţa. Probabil că
locuitorul făcea parte dintre cei care au venit împreună cu episcopii italieni orădeni, cum era şi emitentul documentului. Sin -
gurele două monumente medievale ecleziastice urbane parţial cercetate în Oradea sunt doar două şi provin din Velenţa. Acestea
sunt biserica şi mănăstirea ordinului franciscan conventual atinsă cu prilejul refacerii Maternităţii din Oradea în 1989 şi o biser -
ică gotică identificată în dreptul Morii Răsăritului pe strada Miron Costin în 2008. Probabil pe amplasamentul actual al bisericii
catolice un vechi lăcaş de cult dispărut în urma incendiului din 1338. În 1340 episcopul catolic Andrei Bathori a ridicat o biser -
ică din piatră şi mănăstirea din lemn a călugăriţelor clarise. În secolul XVIII şi XIX aici funcţiona o biserică barocă cu
hramul ,,Sf. Ecaterina”. La 1722 Velenţa era un târg iobăgesc cu 129 de capi de familie şi cu patru preoţi dintre care unul era
catolic, unul greco-catolic şi trei ortodocşi, precum şi un învăţător pentru români, în total o populaţie de vreo 650 de locuitori.
La aceştia trebuie adăugaţi şi oaspeţii aşezaţi în preajma cetăţii încă de principii ardeleni, împreună cu puţinii nobili, astfel că se
poate ajunge la o cifră de 1250 de locuitori. Potrivit recensământului lui Iosif al II-lea din 1785, a fost calculată şi media de
membrii de familie, aici mai mică decât media ardeleană, de unde rezultă o prolificitate mai scăzută, 3,81 suflete pe familie.
Este poate un comportament specific unei populaţii pe cale de urbanizare. Istoricii interesaţi de demografie au observat o miş -
care de populaţie temporară specifică unei populaţii care este legată de activităţi urbane. Potrivit unor date demografice, comu -
nitatea românească era foarte importantă fiind majoritară în această parte a Oradiei. Sub grafie maghiară sunt identificate nume
precum Baba, Ardelean, Popa, Silaghi, Cioară, Ursu, Câmpean, Pop, Suciu, Moguţa, Vodă sau Nichita. În secolul al XVIII –
lea Velenţa era unul dintre locurile predilecte de aşezare a celor care neavând drept de cetăţenie nu se puteau aşeza în oraş. Unii
dintre aceştia au fost „grecii” din Oradea atestaţi cu mult mai devreme, încă din 1643, când principele Gheorghe Rakoczi I îi
aminteşte cu contribuţia de 1.000 de taleri faţă de cei din Hunedoara, Târgu Mureş, Haţeg, Alba-Iulia, Şebeş, Orăştie care împre -
ună plăteau 3000 de taleri. Cu această denumire erau desemnaţi grecii propriu zişi, dar şi aromânii din Balcani, la care se adău -
gau şi sârbii. La nord de Criş s-a şi păstrat un loc în Dealul Viilor denumit „ Görög oldal” – „locul grecilor”, „partea grecilor”,
cel mai probabil în sens de loc de vie. În veacul al XVIII – lea în Velenţa se afla o puternică comunitate de aromâni care se ocu -
pau cu comerţul. Împreună cu ceilalţi ortodocşi, în special românii localnici sau aşezaţi aici pentru activităţi comerciale, ei au
ridicat biserica ortodoxă cu hramul Mihail şi Gavril construită între anii 1768-1779 pe locul unei foste biserici de lemn. Ea
fost clădită de meşterul Schultz şi sfinţită în data de 7 iulie 1779 printr-o ceremonie solemnă oficiată mitropolitul ortodox de
Karlovits. Edificiul din Velenţa a fost în secolulul al XVIII-lea singura biserică ortodoxă din Oradea. Abia în 1790 s-a oficiat
prima slujbă în noul aşezământ cunoscut mai târziu sub numele de „Biserica cu Lună”. Demersurile lor datau începând cu 1702
când negustorii „greci” din Velenţa cereau „îngăduirea construirii unei biserici” cum se aminteşte în Istoria Oraşului Oradea.
După istoricul Nicolae Iorga edificiul a reprezentat un adevărat panteon confesional al românilor din această parte de ţară. Din -
tre negustorii orădeni care primiseră din 1712 dreptul ca „jumătate din consilierii oraşului să fie de religie răsăriteană” primul
jude, primar al târgului Oradea a fost Samuil Horvath, ales apoi în funcţie de şase ori, acela care a donat ortodocşilor din
Oradea terenul pe care s-a construit Biserica cu Lună. Pentru despăgubirea cheltuielilor făcute de el în folosul comunităţii,
Oradea a decis să i se doneze loc de casă, o vie şi o păşune, precum şi dreptul de a deţine o cârciumă şi o moară pe Criş. Din
cele expuse rezultă darea de mână şi destoinicia în afaceri a negustorilor ortodocşi din târgurile orădene, dintre care, în prima
jumătate a secolului al XIX –lea, se va ridica şi Emanoil Gojdu. În epoca modernă centrul aşezării a fost în actuala Piaţă a
Tineretului cunoscută anterior sub numele de Templom Ter sau Piaţa Bisericii cu biserica romano-catolică ridicată între 1858-
1862 şi vechea primărie a Velenţei. Calea Clujului a fost uliţă de comersanţi şi meşteşugari. Aici activa încă de la 1750 Asoci -
aţia calfelor de cizmari din Oradea şi Velenţa. Construirea gării Oradea-Est şi acordarea unei importante funcţii prin înfiinţarea
triajului pentru traficul de mărfuri în 1880 a făcut ca zona să devină una de depozite şi fabrici, inclusiv cu zone pentru muncitori,
dar şi una de „barieră” unde activau noii veniţi din preajma oraşului [https://www.oradeamea.com/velenta/]. Caracterul mlăștinos al terenului s-
a datorat faptului că această zonă era străbătută de un braț al Crișului Repede, care se întâlnea cu apele Peței în apropierea
cetății. Acest curs secundar al râului este astăzi secat. Cum zona era străbătută de mai multe cursuri de apă cu potențial eco -
nomic, activitatea din zonă s-a concentrat pe morărit, fapt demonstrat de numeroasele mori care au rămas mărturie până în
prezent (Moara de Răsărit, Moara Velența, Moara Seleuș). Statutele Capitlului Orădean din 1374 menționează două vămi
ale orașului: în Ulița Veneția (Velența) și Ulița Vămii (acum strada Sucevei). Documentul menționează mai multe cartiere ale
orașului, printre care : Olosigul (Villa Latinorum), Veneția (Vicus Veneția), Bologna (Villa Bon).
1
 Teodor T. Mitra. Despre vrute și nevrute
________________________________________________________________________________________________________

În secolul al XIV-lea episcopul de Oradea dăruieşte mai multe pământuri conventului Sf. Ana din Velenţa şi „două pive
zidite în Oolosig, pe râul Vezens, după un meșteșug nou, într-un şanţ sau albie nouă”[Titus Roşu-Aşezări ori1dene de pe dreapta Crişului Repede, pînă
la jumătatea secolului al XVI-lea, în revis:a Ţara visurilor noastre, editată de Liceul .,Emanuil Gojdu”, Oradea, seria a III-a, aprilie-iunie, 1975, p. 19]
. Începând cu sfârșitul secolului al
XV-lea, Oradea va începe să primească din partea regalității mai multe privilegii care se vor reflecta consistent în evoluția sa de
ansamblu. Primul a fost cel determinat de rapida incursiune otomană asupra orașului, din 7 februarie 1474, când oștile lui Ali
Oglu Malcovici, Begul de Semendria, au atacat Oradea, profitând de absența lui MateiCorvin din țară. Deoarece orașul a fost
distrus într-o proporție destul de mare, regele a hotărât să-l repopuleze și să-l readucă la starea de normalitate, cât mai grabnic.
Astfel, la 16 aprilie 1474, acordă cetățenilor din Olosig, Vadkert (Sfântul Laurențiu) și Velența scutirea de plata tricesimei
(taxă vamală luată după mărfurile introduse în târg), pe tot teritoriul Ungariei și din toate categoriile de produse - ulterior docu -
mentul va fi reîntărit de către regele Ferdinand I de Habsburg, la 18 mai 1553. În ,,Conscrierea comitatului Bihor de la 1552”,
așezarea Velencze (Velența), aparținân domeniului Episcopiei catolice de Oradea (Domini Epicopi), este menționată ca
având 24 porți, adică 48 de case [file:///C:/Users/User/Downloads/24-Crisia-Muzeul-Tarii-Crisurilor-XXIV-1994.pdf]. Orașuiul Oradea, în privința căruia literatura
istorică și-a pronunțat cuvântul ca fiind la origine un oraș episcopal [Ștefan Pascu, Meșteșugurile din Transilvania până în secolul al XVI-lea, București, 1954, p. 48] , s-
a format pe baza mai multor așezări rurale, așa-numitele 7 locuri comunale, care au luat ființă în jurul cetății Bihorului,
pomenită în anul 1075 [Doc. Rom. C. Transilvania, I (1075-1250), 1951, p. 1] , locuri care cu timpul au devenit ulițe și apoi cartiere orădene. Unele din
ele și-au păstrat până azi vechile denumiri din primele pomeniri documentare: Velența, Episcopia Bihorului, Olosig, pe când
celelalte nu se mai păstrează: Wolf [pentru chereni Olf] Cherul având în proprietate Pădurea Tău Bancului/Wolf, defrișată după
reforma agrară), Salca și Vadkert. În 1598 apare denumirea de Oradea Mare, termen care în secolul XVIII-lea este deja
consacrat (Gross-Wardein, Cf. Coriolan Suciu [Dicționar istoric al localităților din Transilvania, II, București, 1968, p. 17] . În 1808 apărea și numele de
Oragyea mare. În timpul stăpânirii turcești, vreme în care catolicismul a pierdut foarte multe din privilegiile sale politice și
economice, Oradea devine oraș liber, începând cu anul 1556 și este înzestrat cu privilegii de către principii acatolici
(protestanți). După instaurarea stăpânirii habsburgice în 1691, instituțiile catolice încep să fie reașezate în vechile lor drepturi.
În 1722 Velența este separată de orașuiul Oradea și înzestrată cu statut de oppidum, ca domeniu terestral al episcopiei catolice.
În anul 1769 începe reglementarea urbarială în comitatul Bihorului, iar în 1772 se pun în aplicare urbariile. Rezultlatele
analizei urbariului Velenței din 1772 erau: 256 familii încadrate în 97 familii de iobagi sau coloni; 23 familii de jeleri cu
casă; 9 familii de jeleri fară casă; 116 familii de oaspeți; 5 familii de nobili; 5 familii de preoți; 1 familie de învățător. La un
anume interval de timp se' făceau conscrieri care erau consemnate veniturile, care la rândul lor, creșteau sau descreșteau în
funcție de mișcicarea populației, mai precis de trecerea unor familii dintr-o categorie socială în alta. Conscrierea din 1776
menține unele date identice sau aproape identice cu cele din urbariul din 1772. Se menține numărul sesiilor iobăgești, 12,5
precum și numărul zilelor de robotă raportate la aceste sesii, adica 912+7/8. Cum acest număr de zile erau prestate în 1772 de
către cei 97 de capi de familii iobăgești, numărul lor ramâne neschimbat și în 1776. Sc mențin neschimbate daturile pretinse de
la întreaaga obște: 17 stânjeni de lemne de foc; 17 cupe de unt; 35 claponi; 35 pui; 210 ouă. De asemenea se menține
neschimbată robota pretinsă de la jeleri: 18 zile pe an pentru capul familiei de jeleri cu casă și 12 zile pe an pentru cel fără casă.
Elementele noi pe care le aduce conscrierea din 1776 sunt următoarele: creșterea numărului familiilor de jeleri de la 23 la 58
pentru cei cu casă și de la 9 la 25 pentru cei fără casă. Convingerea noastră este aceea că ei proveneau din altă parte, veniți din
alte sate, ca urmare a procesului avansat de jelerizare, apropiat de ,,libera migrație”, proces caracteristic secolului XVIII.
Întrucât recensământul lui Iosif II din 1785 înregistrează în Velența 204 jeleri, devine explicabilă creșterea numărului jeleri1or
de la 1772 până la 1776. Alte elemente noi menționate în .conscrierea din 1776 sunt: convertirea în bani a zilelor de robotă la
prețul de 20 de creițari pentru ziua prestată cu vitele și 10 creitari pentru ziua prestată cu palmele. Este încă o dovadă că
episcopia nu dispunea în Velența de alodiu pe care să-l lucreze în regie proprie cu munca de robotă; carăușiile, echivalate în zile
de robotă cu vitele, sunt și ele convertirte în bani, la prețul zilei de robotă prestată cu vitele; daturile erau și ele convertite în
bani. Alte elemente noi pe care conscrierea le menționează, in comparație cu urbariul din 1772, sunt nona și dijma din cereale,
prima percepută în calitate de stăpân feudal, iar a doua percepută pe seama bisericii, ambele fiind convertite în bani. Atât nona,
cât și dijma erau pretinse în găleți de Bratislava, unitatea de masură cu care operează și urbariul din 1772. În sfârșit, conscrierea
din 1776 înregistrează și imobilele (povernele și moara), materialele din care erau ccnstruite, echivalarea lor în bani, precum și
arenda pe care a aduceau. Operațiunile militare dintre anii 1691-1692 (retragerea turcilor după 32 ani de ocupație a Orăzii și
împrejurimilor) au supus orașul și localitățile învecinate unui serios efort, provocând daune majore, pe care noua administrație
austriacă se va grăbi să le repare. Alături de reântărirea acelor părți ale Cetății care avuseseră de suferit, s-a trecut și la
recensarea imobilelor care mai stăteau încă în picioare (în Olosig au fost numărate 114 case, dintre care mai puteau fi locuite
doar 21, iar în Oradea și Velența nu a mai fost găsită nici o clădire întreagă ). Personalitatea care a impus liniile de dezvoltare
ale vieții spirituale orădene de la începutul secolului al XIX-lea, a fost episcopul greco-catolic Samuil Vulcan (între 1806 și
1839). Acestea sunt biserica şi mănăstirea ordinului franciscan, atinse de refacerea Maternităţii din Oradea, în 1989, şi o bis-
erică gotică localizată în vecinătatea Morii Răsăritului, pe actuala stradă Miron Costin. În iunie 1836, timp de trei zile, cel mai
mare incendiu din istoria orașului pustiește târgul Oradea. În incendiu au ars printre altele: Primăria orașului, Biserica Sfântul
Ladislau, Cetatea Oradea, Consistoriul din Velența, Catedrala greco-ortodoxă. Biserica Ortodoxă hramul ,,Sfinții Arhangheli
Mihail și Gavril” din Oradea, prima catedrală ortodoxă a Bihorului, a fost construită în perioada 1768-1779 în locul unei bis-
erici de lemn, lucrările fiind conduse de inginerul de origine austriacă Schultz. Biserica a fost refăcută în urma gravului incendiu
din anul 1836, lucrările fiind finalizate în anul 1864.
2
 Teodor T. Mitra. Despre vrute și nevrute
________________________________________________________________________________________________________
Atunci, în 1864, i se atașează și turnul ajungând la forma actuală. Biserica din Oradea-Velența este cea mai veche bis-
erică ortodoxă din Oradea, funcționând, la fel ca și cea de dinaintea ei, drept Catedrală episcopală, până la desființarea Epis -
copiei Oradiei (în anul 1712), în timpul regimului habsburgic. Apoi, în perioada de până la reânființarea episcopiei (în anul
1920), pe lângă ea a funcționat Consistoriul Eparhial, aici slujind episcopii Aradului, care au avut în grijă arhipăstorească și
ținutul Bihorului. În prezent, în vechile clădiri administrative ale Consistoriului Eparhial își desfășoară activitatea Fun-
dația ,,Consistoria Efrem Banianin” a Parohiei Velența I, care are în grijă un azil de bătrâni. Lăcașul bisericesc are un număr
de 49 icoane și trei uși cu inscripții în limba greacă. Amvonul are nouă icoane de ierarhi. În biserică sunt expuse icoane pictate
pe lemn și pânză din secolul al XVIII-lea extrem de valoroase, inclusiv o pictură ce datează din 1787 înfățișând răstignirea, pe
Sfinții Cosma și Damian, pe Sfânta Fecioară Maria cu pruncul în brațe. De asemenea, trebuie precizat că acestea n-au fost răsfi -
rate la întâmplare, ci au fost construite pe vechiul curs al pârâului Peța. Decretul imperial 2824/4 decembrie 1849, stipulează
unirea celor patru târguri din vecinătatea cetății Oradea (Oradea, Olosig, Velența și Subcetate) într-un oraș unificat, Oradea
Mare. După 1850, numele orașului a fost Nagyvárad (Oradea Mare), ca urmare a unirii cu cetatea a suburbiilor: Olosig/Olaszi
(„italienesc”), Velența (atestată pentru întâia oară în 1291-1294), Orașul Nou/Újváros și Subcetate/Váralja. Începând cu sfârși-
tul secolului al XV-lea orașul va începe să primească din partea regalității mai multe privilegii care se vor reflecta consistent în
evoluția sa de ansamblu. Primul a fost cel pricinuit de rapida incursiune otomană asupra orașului din 7 februarie 1474 când oștile
lui Ali Oglu Malcovici, begul de Semendria, au atacat Oradea profitând de absența lui Matei Corvin din țară. Deoarece orașul a
fost distrus într-o proporție destul de mare, regele a hotărât să-l repopuleze și să-l readucă la starea de normalitate cât mai grab -
nic, la 16 aprilie 1474 acordând cetățenilor din Olosig, Vadkert (Sfântul Laurențiu) și Velența scutirea de plata tricesimei (taxă
vamală luată după mărfurile introduse în târg) pe tot teritoriul Ungariei și din toate categoriile de produse. Documentul va fi
reântărit de către regele Ferdinand I de Habsburg la 18.05.1553. Cronicarul turc Evlia Celebi specifica faptul că, arătând că
Oradea, recent cucerită (1660), a fost populată la început de locuitori veniţi din Rumelia (Balcani). Între aceştia vor fi fost şi din -
tre cei care au format odinioară garnizoana cetăţii. Numai aşa se poate explica apariţia unui cartier al ortodocşilor în suburbia
oraşului Oradea. Aceştia au deţinut şi o biserică, ridicată cu aprobarea turcilor, desigur, în schimbul unor foloase materiale, în
viitorul cartier ortodox Velenţa. Ea este înregistrată în şematismul episcopiei de Carloviţ pentru anul 1667. Se pare că aici a
fost şi sediul unei episcopii. O ladă arhierescă din 1674, care servea la transportul odăjdiilor episcopeşti, îmbrăcată în piele de
căprioară şi antimisul din mătase galbenă, stau drept mărturie. E posibil ca acesta să fie un episcop ce se perinda în timpul
vizitelor canonice în mai multe locaţii, unde-şi stabilea reşedinţa. Mult mai clar vorbeşte despre acest sediu episcopesc chiar un
Registru de casă (de socoteli), în care sunt înscrise veniturile şi cheltuielile parohiei din Velenţa. Pentruanul 1691 sunt înregis-
trate următoarele cheltuieli la casa eparhială: 18 crăiţari pentru retezul de la poarta „ residenţiei episcopeşti”; 6 crăiţari pentru un
car cu spini necesari la gardul „residenţiei”; 3 florini „pentru froşpontul Măriei Sale” (n.a. episcopului). Eepiscopul rezident din
preajma anului 1690, deci încă din timpul stăpânirii otomane, ar fi Efrem Veniamin (Beniamin), un grec, care în ianuarie 1691 a
primit de la teologul grec Nichifor Ieromonahul, mitropolit de Suceava, un Tipicon, imprimat în 1647 la Veneţia. La jumătatea
secolului al XIX-lea are loc și unificarea celor 4 orășele din jurul cetății (Oradea-Olosig, Oradea-Orașul Nou, Oradea-Subcetate
și Oradea-Velența, în 1684), sub o singură administrație. Nu există un act oficial în acest sens, dar la 4 noiembrie autoritățile
habsburgice l-au numit ca primar singur pe Bölönyi Menyhért. Acesta va reorganiza administrația orașului, instituind în acest
scop mai multe noi instituții. Nemulțumiți de prestația sa austriecii îl vor schimba la 25 iunie 1851 cu Csorba János, recunoscut
pentru loialitatea sa față de curtea imperială și pentru energia sa pentru rezolvarea problemelor orașului. În urbariul Velenţei la
1772 sunt amintite „acele pământuri obişnuite a se însămânţa cu porumb şi care sunt situate înăuntrul centurii din vecină -
tatea imediată a târgului”[Ion Bratu şi Ion Puşcaş, Urbariul Velenţei la 1772, în Lucrilri ştiinţifice. istorie-ştiinţe sociale-pAdagogie, p. 159]. În urma asediului austriac din
1691-1692, oraşul Oradea a fost distrus aproape complet rămânând numai 21 de case locuibile. A fost nevoie de un efor imens
din partea noii administraţii imperiale şi a locuitorilor pentru a reface urbea şi ai imprima o dezvoltare modernă, efort reluat
după revolta curuţilor care a năruit ceea ce s-a edificat în anii precedenţi. Datorită meritelor comunităţii orădene la înfrângerea
insurgenţilor, împăratul Carol al VI-lea a emis un decret imperial în 1712 care reîntărea privilegiile anterioare ale oraşului,
acordând în plus scutiri semnificative cu scopul de a spori numărul populaţiei [Mihai Georgiţă, Contribuţii la istoricul cetăţii Oradea – secolele XVIII-XIX, în
Crisia, XXX (2000), p. 185-186]
. La nivel local, aşezarea unor noi locuitori s-a reglementat prin contractul de convieţuire semnat de reprezen -
tanţii orăşenilor, în anul 1713, la Viena [Ştefan Lupşa, Istoria bisericească a românilor bihoreni, vol. I, Oradea, 1935, p. 62]. Oradea habsburgică s-a dezvoltat pe
vetrele vechilor târguri Olosig şi Velenţa şi mai noului Ujváros; pe parcursul secolului al XVIII-lea, fiecare dintre acestea şi-a
avut propria administraţie. După primirea privilegiilor, cele trei consilii de conducere au intrat în conflict cu stăpânul de dome -
niu, respectiv cu Episcopia romano-catolică, care deţinea Olosigul şi Velenţa, şi cu Capitlul romano-catolic care avea Oraşul
Nou (Ujváros), deoarece aspirau săşi câştige independenţa. Aflată în plin proces de recuperare, de punere în practică a liniilor de
contrareformă, Episcopia şi Capitlul romano-catolic nu doreau în nici un chip ca Oradiei să-i fie acordat statutului de oraş liber
regesc. În anul 1748, Capitlul spunea, într-o scrisoare adresată împărătesei Maria Tereza, că acest fapt ar periclita poziţiile
catolicismului local, întrucât un mare număr de inşi de alte confesiuni se stabilesc în târg, iar consiliul local, în mare majoritate
necatolic, nu era interesat în menţinerea catolicismului în Oradea [Istoria oraşului Oradea, Editura Cogito, Oradea, 1995, p. 169]. Îngrijorare firească atât
timp cât elementul catolic a fost restaurat cu multă greutate, după ce la începutul secolului el era aproape inexistent, dominând
numeric protestanţii şi cei de rit grec. Bunăoară, primul episcop latin de după eliberarea oraşului de sub stăpânirea turcească,
Benkovics Augustin, a fost nevoit să invite clerul ortodox din oraş la procesiunea prilejuită de Ziua Domnului nedispunând de
cler şi credincioşi proprii [Ştefan Lupşa, Istoria bisericească a românilor bihoreni, vol. I, Oradea, 1935, p. 184; Ştefan Lupşa, op. cit., p. 32; Nicolae Firu, Biserica ortodoxă din Bihor în luptă cu
unirea 1700-1750. Schiţă istorică, Caransebeş, 1913, p. 37]
.
3
 Teodor T. Mitra. Despre vrute și nevrute
________________________________________________________________________________________________________

În 1754 în Oradea ortodocşii au înfiinţat o şcoală pe strada Peţei [Nicolae Firu, Date şi documente cu privire la istoricul bisericii greco-ortodoxe române din
Oradea Mare, Arad, 1909, p. 9]
; ea nu putea să funcţioneze dacă nu avea copiii în apropiere, deci alte case. În acelaşi an, preoţii ortodocşi
din Oradea solicitau ajutorul episcopului Sinesie, deoarece consilierii de confesiune răsăriteană au fost alungaţi, împotriva pactu -
lui de convieţuire, în locul lor fiind puşi greco-catolici şi romano-catolici; ei reprezentau cetăţenii de confesiunea lor în conduc -
erea oraşului, ale căror „porţi” nu sunt pomenite, pentru anul 1800 sunt menţionate 684 de case [Lakos Lajos, Nagy-várod múltija és jelenjéből,
Nagyvárod, 1904, p. 176]
. În anul 1769 erau recenzate în Velenţa şi Oradea un număr de 224 de case ortodoxe [Cristian Apati, Conscrierea parohiilor orto-
doxe din Bihor realizată în anul 1769, în Cele Trei Crişuri, seria a III-a, 2007, nr. 11-12, p. 24]
. În Oradea (Varadini), dintre cele 258 de „porţi”, 240 erau case, 8
alodii, iar diferenţa este acoperită de: crâşma oraşului (educilio civitatis), „La casa dintr-un arbore verde” sau „La arborele
verde” (ad viridem arborem), casa oraşului (domo civica), seminarul romano-catolic (familia venerabilis seminary)[A funcţionat în
noua clădire ridicată vis-à-vis de catedrala Sf. Ladislau, sub acelaşi acoperiş cu sediul episcopal, cf. Istoria oraşului…, p. 450.]
, capitlul (venerabilis capituli)[În Istoria oraşului…, p. 186 se
spune că episcopul Forgách a obligat Capitlul să se mute în Olosig, iar aici îl regăsim în Oradea]
, casa ţiganilor oraşului (in domo civis zingari), îngrijitorul capitlu-
lui (in cura[to]ribus v. capituli), conventul capuchin (in conventu pp. capucino familia), altă instituţie publică in domo civica
zdaria, casa sării (in emporio salis); dintre alodii remarcăm pe cel al oraşului şi pe cel al seminarului romano-catolic (in alo-
dio civitatis, in alodio v. seminar).
Despre VELENȚA

Cartierul orădean Velenţa

Velenţa are o vechime de câteva sute de ani. Iniţial a fost un sat, atestat în 1291 şi care s-a numit
Venecys,
Venecys, apoi Vico venetiis,
venetiis, sugerând prezenţa meşterilor veneţieni ori a negustorilor ,, venetici”.
venetici”. Numele popular era Oraşul
soldaţilor (Katona
(Katona város),
város), aici locuind soldaţi ai cetăţii Oradea. Velența este un cartier în Oradea, situat în partea de est a
orașului. Numele Velența provine din maghiarul Váradvelence/
Váradvelence/Várad-Velence (în trad. „Veneția
„Veneția Oradiei”).
Oradiei”). Este cel mai vechi
cartier al orașului, atestat ca așezare la scurt timp după cetatea Oradiei. Satul Velența a fost fondat într-o zonă mlăștinoasă de
meșteșugari și negustori. După 1850, numele orașului a fost Nagyvárad (Oradea-Mare (Oradea-Mare), ), ca urmare a unirii cu cetatea a
suburbiilor: Olosig/Olaszi („italienesc”), Velența,
Velența, Orașul Nou/Újváros și Subcetate/Váralja. Velenţa aparţinea episcopiei
orădene, dar cu administraţie proprie, şi avea o mănăstire de călugăriţe cu hramul Sfânta Ana, Ana, ridicată de episcopul Andrei
după anul 1340 pe locul unde azi se află biserica catolică ,, Neprihănita Zămislire”.
Zămislire”. Biserica Ortodoxă hramul ,,Sfinții
,,Sfinții
Arhangheli Mihail și Gavril”
Gavril” din Velența/Oradea a fost construită în perioada 1768-1779 în locul unei biserici de lemn,
lucrările fiind conduse de inginerul de origine austriacă Schultz. Biserica a fost refăcută în urma gravului incendiu din anul
1836, lucrările fiind finalizate în anul 1864 când i se atașează și turnul ajungând la forma actuală. Lăcașul bisericesc are un
număr de 49 icoane și trei uși cu inscripții în limba greacă. Amvonul are nouă icoane de ierarhi. În biserică sunt expuse icoane
pictate pe lemn și pânză din secolul al XVIII-lea extrem de valoroase, inclusiv o pictură ce datează din 1787 înfățișând
răstignirea, pe Sfinții Cosma și Damian, pe Sfânta Fecioară Maria cu pruncul în brațe. În epoca modernă, satul avea câteva sute
de locuitori, români, maghiari, macedo-români, sârbi, iar centrul său de greutate era Piaţa Bisericii (Templom(Templom Tér).
Tér). Velenţa
avea zeci de case, iar actuala stradă Griviţei se numea Şanţului,
Şanţului, semn că era un acces către Cetate.
Cetate. Locuitorii se ocupau cu
agricultura, creşterea animalelor, stupăritul şi meşteşuguri precum cojocărit şi curelărit. Pârâul Peţa era folosit atât pentru
morărit, cât şi ca scăldătoare, apa sa umplând o baie a mănăstirii, ce folosea ca loc de tratament pentru bolnavi. Pe malul
Crişului acostau bărcile cu care se transporta marfă pe râu. Cărămidăria Obermann se afla în anul 1837/1838 în cartierul
Velenţa. Cărămidăria Pajzs István din cartierul Seleuş este amintită în 1896. Velenţa a devenit cartier al Oradiei-Mari în
perioada 1850-1860, odată cu unificarea celor patru localităţi care au compus oraşul. Dacă atunci era o zonă periferică, săracă şi
cu uliţe desfundate, azi poate fi considerată semicentrală, fiind înconjurată de alte cartiere. Centrul său se află tot în Piaţa
Bisericii,
Bisericii, numită azi Piaţa Tineretului,
Tineretului, unde se află acum biserica catolică veche din 1862. Mai veche este, însă, biserica
ortodoxă ,,Sfinţii
,,Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”
Gavril” de pe strada Şcoalelor, monument istoric, terminată în 1779. Culoarul Peţei a
dispărut, iar blocurile existente azi pe strada Războieni au apărut în anii 1960, urmate către finalul anilor ’80 de cele de pe strada
Seleuşului. Planurile vremii erau ca întreg cartierul să fie sistematizat, lucru care nu s-a mai întâmplat. În Velenţa de azi există o
gară feroviară, o autogară, mai multe şcoli gimnaziale, un liceu şi o universitate privată. Biserica ortodoxă cu hramul Sfinţii
Arhangheli Mihail şi Gavril. În cartierul Velenţa (pe strada Anton Bacalbaşa la nr.6) se află una dintre cele mai vechi biserici
din oraş. Sufocată de cabluri, înghesuită de clădiri modeste se înalţă peste toate. Ea a fost construită în stil baroc, între anii 1768-
1779 pe locul unei mai vechi biserici din lemn, sub îndrumarea unui constructor austriac pe nume Schultz. Era epoca toleranţei
religioase, când în Imperiul Habsburgic s-a pemis şi altor culte (ortodocşi, reformaţi ş.a.) să-şi ridice lăcaşe de cult din zid. Până
la finalizarea Bisericii cu Lună a servit drept Catedrală episcopală. În anul 1836 un mare incediu a cuprins oraşul, afectând
numeroase clădiri printre care şi această biserică. A fost refăcută pe parcursul mai multor ani şi finalizată în 1864, când i s-a
adăugat şi turnul. La interior se găsesc picturi şi icoane vechi, deosebit de valoroase. A fost renovată în anul 2004. Biserica
Parohială Romano-Catolică cu hramul Neprihănita Zămislire se găseşte în Piaţa Tineretului din Cartierul Velenţa. Ea a fost
construită între anii 1858 şi 1862, după planurile arhitectului (constructorului) Guttman Jozsef. Înălţimea turnului este de 12m.
Stilul arhitectural îmbină elemente neoromantice şi neogotice. La interior sunt şi decoraţiuni de factură neobarocă. Pe acest
amplasament au existat de-a lungul timpului alte două biserici romano-catolice. Pe vremuri Velenţa/ Velenţa/Velence (Várad-
Velence/
Velence/Veneţia Oradiei)
Oradiei) era un sat din preajma Cetăţii Oradea.
Oradea. Numele lui vine de la muncitorii italieni veniţi din regiunea
Veneto din Italia (capitala Veneţia),
Veneţia), pietrari iscusiţi, dar şi negustori care au ajutat la reconstruirea Cetăţii orădene. Zona era
una mlăştinoasă, care amintea de locurile lor natale.
5
 Teodor T. Mitra. Despre vrute și nevrute
________________________________________________________________________________________________________
Este atestată existenţa unei biserici romano-catolice pe aceste locuri, înainte de cucerirea otomană de la 1660, care a dus
la distrugerea tuturor lăcaşurilor de cult, creştine, din zonă. După ce imperialii austrieci i-au alungat pe turci a fost reinstaurat
creştinimul. În anul 1734 a început construirea unei biserici parohiale romano-catolice închinate Sfintei Ecaterina/ Ecaterina/Szent
Katalin.
Katalin. Construcţia ei a durat zeci de ani până pe la 1810 se pare. Piaţa unde a fost amplasată a fost denumită Templom tér, tér,
adică Piaţa Bisericii. Biserica veche a fost distrusă în incendiul de la 1836, care a afectat mare parte din oraş şi astfel s-a luat de -
cizia construirii actualei biserici. Întâia reşedinţă episcopală ortodoxă din Ţara Crişurilor a fost pe lângă curtea voievodală
a lui Menu Morut, din cetatea Bihariei , în sec. al IX-lea, care, invocând în tratativele cu trimişii lui Arpad, suzeranitatea îm- îm-
păratului ortodox de Bizanţ, Bizanţ, adeverea organizarea bisericească a ţinutului său, condusă de un episcop greco-ortodox, greco-ortodox, sfetnicul
său, aşa cum era şi la celelalte voievodate. Nu întâmplător, tot aici, după cucerirea maghiară, s-a instaurat sediul comitatului Bi -
hor şi o episcopie latină catolică, spulberându-se astfel centrul politic şi bisericesc al subjugaţilor români ortodocși [Sursa: Pr. Prof.
Mircea Păcurariu, Viaţa bisericească a românilor din părţile nord-vestice ale ţării până la începutul secolului al XVIII-lea, în vol. Mărturii-evocări, Oradea, 1980, p.155-156]
. De-abia pe la sfârşitul
sec. al XVII-lea au fost îngăduiţi episcopi ortodocşi la Oradea, Oradea, avându-şi sediul pe lângă vechea biserică din Velenţa, Velenţa, centrul
ortodox al urbei. urbei. Diploma leopoldină din 4 martie 1695 pomeneşte de un episcop „schismatic „schismatic””[Notă: ortodox] la Oradea,
Oradea, Efrem Ba- Ba-
nianin,
nianin, aflat aici încă din vremea stăpânirii turceşti. În socoţile bisericii din Velenţa pentru anii 1690-1691 stă scris: „Pentru „Pentru
retezul la căputul [poarta, la noi la bihoreni] residenţiei episcopeşti s-a plătit 18 cruceri, pentru un car de spini la residenţie s-a dat 6
cruceri”[Sursa: Florian Dudaş, Constantin Butişcă, Cosmin Pintea, Vechea catedrală ortodoxă a Bihorului, Oradea, 2004, p.33] . Urmaşul episcopului Efrem a fost Petru
cruceri”
Hristofor,
Hristofor, care a păstorit aici până în anul 1712, în aceeaşi reşedinţă episcopală, după care, sub puternica presiune a Episcopiei
romano-catolice din Oradea, privilegiată de habsburgi, Episcopia Ortodoxă de Oradea n-a mai primit dreptul de a avea un ier -
arh titular, Bihorul intrând sub jurisdicţia Episcopiei Aradului, Aradului, ce conducea administraţia bisericească printr-un Consiliu
Eparhial numit Consistoriu. Consistoriu. Reşedinţa Consistoriului a rămas în vechea matcă ortodoxă a Velenţei , lângă impunătoarea bis- bis-
erică ce s-a înălţat aici între anii 1768-1779 şi care a preluat titlul de Catedrală Episcopală. Episcopală. Incendiul năprasnic şi devastator de
trei zile din anul 1836, care a distrus o bună parte a clădirilor din Oradea, a mistuit şi reşedinţa Consistoriului. După zidirea Bis -
ericii cu Lună (1784-1790), centrul bisericesc şi naţional s-a strămutat treptat în Oraşul Nou, Nou, astfel că şi Consistoriul din Ve- Ve-
lența,
lența, ce avea în componenţa lui pe cei mai de vază clerici şi mireni ai urbei, s-a apropiat de noua catedrală, menită şi dorită să
devină şi ea episcopală şi în jurul căreia au gravitat cele mai însemnate evenimente ale vieţii românilor din Bihor în toată
această perioadă, până la Marea Unire. Consistoriul a avut abia în anul 1882 o reşedinţă proprie, când s-a cumpărat o casă mod -
estă în centrul oraşului, pe strada Poştei nr. 6, cu suma de 6250 florini, care a servit ca locuinţă vicarului episcopesc, preşedinte
al Consistoriului şi pentru birourile consistoriale. Era o casă veche, fără etaj, întunecoasă, cu igrasie, desfăşurată în două aripi,
cu 6 şi respectiv 5 camere, joasă şi retrasă de la frontul stradal. În anul 1912 s-a mai cumpărat o casă veche, vizavi de Biserica
cu Lună, str. Capucinilor nr. 1, cu 120.000 de coroane, bani împrumutaţi, cu scopul de a se clădi în locul ei o reşedinţă episco -
pală. Lipsa fondurilor a năruit însă acest plan [Sursa: Actele Sinoadelor eparhiale ale Eparhiei ortodoxe române a Orăzii Mari, Oradea, 1922, p.135] . Odată cu făurirea
României Mari, visul milenar al tuturor românilor, descătuşată de orice înlănţuiri, viaţa bisericească a credincioşilor transilvă -
neni a căpătat un puternic avânt de afirmare şi organizare, restaurându-se vechile scaune episcopale de la Oradea, în 1920, de la
Cluj, în 1921, de la Sighet, în 1937 şi apoi în Banat, la Timişoara, în 1939. S-a împlinit astfel planul mitropolitului Andrei Şa -
guna de a avea o puternică centură de cetăţi spirituale la graniţa etnică de vest a tării, pentru apărarea şi propăşirea fiinţei
naţionale. Întreprinderea [Fabrica de conserve] ,,Avântul ,,Avântul”” din Oradea a fost cea mai mare fabrică de conserve din România [Sursa: I. Bratu şi I.
Puşcaş, Consideraţii în jurul reglementării urbariale a localităţii Velenţa din 1772 în ,,Lucrări ştiinţifice", seria B, 1970. În https://www.oradeamea.com/velenta/...]]
.

Velența. Piaţa Bisericii (Templom

(Templom Tér)
Tér) și Biserica Ortodoxă Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril (sus) și
Moara de apă (jos)
5
Teodor T. Mitra. Despre vrute și nevrute
________________________________________________________________________________________________________

Târgul Velenţa şi diverticulul Wolff

Domeniul feudal era o unitate economică puternică. Această situaţie rezultă şi din numărul şi proporţiile edificiilor arhi -
tectonice de pe aceste domenii. Târgul Velenţa şi diverticulul Wolff sunt edificii ridicate în localităţile din cuprinsul domeni-
ilor ecleziastice din Bihor în secolul al XVIII-lea [Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Bihor, Fond Episcopia romano-catolică de Oradea, Registre economice, d. 370 (în contin-
uare ANDJ-Bh, Fond Episcopia romano-catolică ... ). Dosarul conţine Conscrierea Domeniului Oradea la anul 1778, un document în limba latină medieval]
. Diverticulul era un prediu din
vecinătate [ANDJ-Bh, Fond Episcopia romano-catolică ... , f. 171-172] . Cârciuma domenială construită din material solid, compusă din 3 camere,
bucătărie, o pivniţă, tot din material solid, sub formă boltită, cu o capacitate de 200 urne. Are în curte şi o fântână căptuşită cu
tegule. Totul e evaluat la 872 florini. b) Măcelăria domenială mică, din bârne de lemn şi acoperită cu trestie; este evaluată la 18
florini. c) În afara târgului, în districtul Wolff, la drumul spre Transilvania, între terenul arabil şi fânaţul Velenţei, se află Cârci-
uma domenială numită în nemţeşte „Wolff”=Olf pentru chereni; în ungureşte cârciuma lui ,,Feher Farkas", construită în urmă
cu 5 ani, din material solid şi acoperită cu şindrilă; compusă din 3 camere, bucătăria şi pivniţa de aproximativ 50 urne; evaluată
la 1030 florini [Sursa: Raluca Ciomaga-Arhitectura bihoreană a secolului al XVIII-lea. Construcţii rurale de pe domeniile feudale din Bihor. Lucrare publicară în revista Biharea XXXVII 2010, pag. 23].

BISERICA ORTODOXĂ DIN VELENȚA

Apariţia Paşalâcului de Oradea în anul 1660 şi instaurarea administraţiei otomane în Bihor a însemnat pentru Biserica
ortodoxă un reviriment. Ofensiva calvină era frânată tocmai într-un moment în care atinsese proporţii îngrijorătoare. Preoţi
români calvini au fost numiţi şi în această perioadă, însă dogmele răsăritene aveau acum apărători susţinuţi de noua putere. Doc -
umentele calvine vorbesc despre episcopi ortodocşi veniţi în Bihor cu scrisori de la Patriarhul Constantinopolului . Este
vorba despre episcopi itineranţi, instituţie care a funcţionat o bună perioadă în Imperiul Bizantin. Aşadar, aceşti episcopi aveau
autoritate spirituală pentru a întreprinde vizite canonice, a examina şi a pedepsi preoţi, pe cei bigami, pe cei căsătoriţi a doua
oară şi pe cei călcători ai conduitei creştine. Asemenea vizite sunt pomenite în zona Aleşd, Pomezeu şi Beiuş. Liderii calvini se
plângeau că la Chişlaz „după războiul cu turcii” a venit un episcop român care a pedepsit şi bătut pe preoţii care au trecut la
calvinism. Odată cu otomanii şi-au făcut apariţia tot mai mulţi ortodocşi, în special comercianţi şi funcţionari ce lucrau şi trăiau,
ca pretutindeni la sudul Dunării, în folosul şi proximitatea turcilor. De altfel, cronicarul Evlia Celebi a specificat acest fapt,
arătând că Oradea, recent cucerită, a fost populată la început de locuitori veniţi din Rumelia (Balcani). Între aceştia vor fi fost şi
dintre cei care au format odinioară garnizoana cetăţii. Aşa se poate explica apariţia unui cartier al ortodocşilor în suburbia
oraşului Oradea. Aceştia au deţinut şi o biserică, ridicată cu aprobarea turcilor, desigur, în schimbul unor foloase materiale, în
viitorul cartier ortodox Velenţa. Ea este înregistrată în şematismul episcopiei de Carloviţ pentru anul 1667. Se pare că aici a
fost şi sediul unei episcopii. O ladă arhierescă din 1674, care servea la transportul odăjdiilor episcopeşti, îmbrăcată în piele de
căprioară şi antimisul din mătase galbenă, stau drept mărturie. E posibil ca acesta să fie un episcop ce se perinda în timpul
vizitelor canonice în mai multe locaţii, unde-şi stabilea reşedinţa. Mult mai clar vorbeşte despre acest sediu episcopesc chiar un
Registru de casă (de socoteli), în care sunt înscrise veniturile şi cheltuielile parohiei din Velenţa. Pentruanul 1691 sunt înregis-
trate următoarele cheltuieli la casa eparhială: 18 crăiţari pentru retezul de la poarta „ residenţiei episcopeşti”; 6 crăiţari pentru un
car cu spini necesari la gardul „residenţiei”; 3 florini „pentru froşpontul Măriei Sale” (n.a. episcopului). Episcopul rezident din
preajma anului 1690, deci încă din timpul stăpânirii otomane, ar fi Efrem Veniamin (Beniamin), un grec, care în ianuarie 1691
a primit de la teologul grec Nichifor Ieromonahul, mitropolit de Suceava, un Tipicon, imprimat în 1647 la Veneţia. Formarea
unui Paşalâc la Oradea a însemnat dispariţia puternicului centru protestant şi ascensiunea treptată a românilor şi a bisericii lor,
devenind astfel o comunitate foarte greu de ignorat în comitatul Bihor. Izgonirea turcilor din jurul Vienei, în toamnaanului 1683,
aducea în centrul Europei o nouă configuraţie a graniţelor. Ofensiva habsburgică a înregistrat însă un recul în anul 1690, deter -
minându-l pe împăratul Leopold I să acorde anumite privilegii celor de credinţă răsăriteană care îl vor sprijini împotriva turcilor
şi se vor aşeza la graniţa imperiuluisău. Astfel, în luna august 1690 a emis prima diploma privilegială acordată „ naţiunii ilirice”.
Datorită fluctuaţiilor războiului, actul a fostreânnoit în 1695. De această dată diploma enumera eparhiile care intrau sub juris -
ticţia arhiepiscopului Arsenie al III-lea. Între ele se regăsea Oradea, condusă de Efrem Beniamin. După acesta nu mai este am -
intit al episcop al Oradiei decât, pasager, în timpul mişcării curuţilor, Petru Hristofor. Cert este că episcopia de Arad s-a extins la
începutul secoluluial XVIII-lea şi asupra comitatului Bihor, titulatura episcopilor de pe Mureş integrând şi Oradea-Mare.
La 1722 Velenţa era un târg iobăgesc cu 129 de capi de familie şi cu patru preoţi dintre care unul era catolic, unul
greco-catolic şi trei ortodocşi, precum şi un învăţător pentru români, în total o populaţie de vreo 650 de locuitori. La aceştia
trebuie adăugaţi şi oaspeţii aşezaţi în preajma cetăţii încă de principii ardeleni, împreună cu puţinii nobili, astfel că se poate
ajunge la o cifră de 1250 de locuitori. Potrivit recensământului lui Iosif al II-lea din 1785, a fost calculată şi media de membrii
de familie, aici mai mică decât media ardeleană, de unde rezultă o prolificitate mai scăzută, 3,81 suflete pe familie. Este poate
un comportament specific unei populaţii pe cale de urbanizare. Istoricii interesaţi de demografie au observat o mişcare de popu -
laţie temporară specifică unei populaţii care este legată de activităţi urbane. Potrivit unor date demografice, comunitatea
românească era foarte importantă fiind majoritară în această parte a Oradiei. Sub grafie maghiară sunt identificate nume precum
Baba, Ardelean, Popa, Silaghi, Cioară, Ursu, Câmpean, Pop, Suciu, Moga, Moguţa, Vodă sau Nichita.
6
Teodor T. Mitra. Despre vrute și nevrute
________________________________________________________________________________________________________
 Până la reânfiinţarea episcopiei, în anul1920, ortodocşii bihoreni au fost vegheaţi doar de un vicar al episcopului arădean.
Până la inaugurarea Consistoriului din Velenţa, între vicari s-au numărat: la 1724, „Arsenie, exarha de la Oradea Mare”, apoi
protopopul Ioan, care între 1720-1721 a ridicat biserica de lemn din Velenţa, Ignatie, ieromonahul Metodie, ce semna ca „epis-
copesc namesnic” şi protopopul Ioan Miatovici. Hărţuită în permanenţă, comunitatea simţea lipsa unui episcop. Adunaţi la
Oradea în anul 1727, protopopii bihoreni, de Lunca, de Criş, de Cefa, de Pomezeu şi Oradea, alături de ei mulţi preoţi, cereau
autorităţilor instalarea unui episcop ortodox în Oradea: „După ce noi din graţia Maiestăţii Sale Imperiale şi a Încoronatului
Crai al Ungariei, ne-am câştigat episcop fiind noi la o turmă ce nu are mamă dulce, batjocorindu-ne pe noi un timp şi uniişi
alţii, streini de sfânta noastră biserică şi de legea noastră, văzând noi şi ştiind că fieştecare naţiune are episcop de legea ei,
numai noi românii din Bihor suntem fără păstor sufletesc, drept aceea… ştiind că în timpurile fericite şi noi am avut episcopi
de legea noastră … am căzut înaintea Maiestăţii Voastre şi O-am rugat să ne deie şi nouă un episcop de legea noastră …”. În-
suşi episcopii de Arad vorbeau de eparhia Oradiei: „întru păzita alui Dumnezeu eparhianoastră a Orăzii cei Mari”, scria Isaia
Antonovici în anul 1732; sau: „din Oradea Mare în pravoslavnica episcopească rezidenţie”. Lăsată fără păstor, Biserica orto-
doxă din Bihor a avut de suferit datorită nenumăratelor atacuri prozelite ale catolicismul angajat într-o adevărată bătălie de re -
cuperare a numărului de credincioşi pierduţi în favoarea Reformei. Primul pas major înspre restaurarea Episcopiei ortodoxe de
Oradea l-a constituit înfiinţarea Consistoriului de Oradea-Velenţa. La Congresul naţional bisericesc de la Timişoara, din anul
1790, reprezentanţii credincioşilor ortodocşi bihoreni au cerut activarea la Oradea a unui consistoriu dependent de Episcopia
ortodoxă de Arad. Răspunsul favorabil a venit după doi ani „cu puteare porunci curteşti prin fostă înainte Cancelarie Ilirico-
cortească supt 28 de zile lunii fevruarie anului 1792 nr. 736 dată”. Cu toate acestea, Consistoriul nu a fost inaugurat în acel an.
În cele din urmă, prin intimatul nr. 2151, din 25 ianuarie 1793, Curtea şi-a dat acordul. Eparhia Aradului se afla într-o postură
inedită, cuprindea două consistorii. Cu toate că era împotriva canoanelor, noul ofciu era însă în rezonanţă cu politica statului
habsburg care, în spiritul luminat al timpului şi sub zodia toleranţei religioase, dorea o administrare mai eficientă a mediului
ortodox bihorean, astfel încât modernizarea societăţii româneşti din această regiune să-i fie mai facilă. Modul de organizare şi
atribuţiile noului organ administrativ au avut la bază „constituţia ecleziastică” a naţiunii ilire, Rescriptul declarator, publicat în
anul 1779, şi Sistemul consistorial şi reguilamentul lui de funcţionare în eparhiile ortodoxe ale Imperiului Romano- German,
apărut în anul 1782. Pentru punerea pe picioare a Consistoriului trebuia avut în vedere şi Rescriptul prea înalt din 28 februarie
1792. Funcţiile consistoriale erau următoarele: un preşedinte, trei asesori (numărul lor a crescut ulterior, fiind incluşi toţi pro -
topopii), un notar şi un tălmaci. Toate persoanele care urmau a ocupa aceste slujbe trebuiau să corespundă din punct de vedere
profesional şi moral: „să împlinească locul de asesori cu o consideraţie bine chibzuită a capacităţii acelora şi în altor bune
calităţi morale... în considerarea paragrafulu i2 al Sistemului consistorial, să se aducă numai decât dovezile necesare în
această privinţă”. La instalarea în funcţie asesorii depuneau un jurământ prin care se legau să judece imparţial toate cauzele, să
păstreze confidenţialitatea, iar împăratului şi Bisericii le jurau credinţă. Redăm un asemenea jurământ din anul 1814: „ Acest ju-
rământ puind noi aceşti mai jos iscăliţi [când] am primit slujba asesoriei consistorialnice, în Varod-Velenţe, în 19 mai 1814,
Simeon Popovici, parohul Velenţei Orăzii, Thodor Drimbo, administratorul protoprezviteratului Luncii, Theodor Balint, ad -
ministratorul protoprezviteratului Beiuş, Thoma Popovici, paroh în Bicaci şi Melentie Stancovici, parohul Orăzii Mari...Eu
n.n. mă jor cu Dumnezeul cel atotputernic, precum eu tuturor şi fieşte căruia înaintea acestui conzistorium pârătoarelor
părţi, de în ce pâră adecă Proţes, sau încredinţare mie ca unui ales asesor, acestui consistorium vor căde înainte fără de
toată deschilinirea feţelor, de bogat sau sărac, necăutând spre rugăminte sau oarece cinste, sau bunăvoinţă, dragoste, urăci -
une sau milă, precum eu înaintea lui Dumnezeu acelui viu şi aceluiaş dreptate a judecadatoriu sănt, dreaptă şi adevărată sen -
tenţie, adecă judecată voiu spune şi întru împlinire voiu aduce şi fără de lene lucru datorinţei mele voiu împlini, ne având os -
ăbită pricină în toată sesia de faţă a fi şi a veni mă voi nevoi, nici tainele cele din lăuntru şi sfătuirile a consistoriului
nimănui nu le voiu vesti, nici descoperi şi pre lăngă aceste precum l atot prealuminatul şi mult biruitoriu Împărat şi Craiul
nostru Franţisc credincios voiu fi, aşa şi întoate spre hasna şi binele lui a lucra nevoindu-mămă voiu sili, biseareci mele şi
eparhialnicului episcop credincios voi fi, nu într-alt chip, nici într-un feliu de ascunse şi tainice soţietăţi sau înfrăţietăţi, pre -
cum în lontro în ţară, aşa şi din afară cu aceiaş nu mă voi însoţi. Aşa Dumnezeu să-mi ajute, Amin ”. Din anul 1843, repro-
ducem jurământul depus de traducătorul consistorial Ioan Popp, „tălmăciutoriul cinstitului consistorium de leagea g.n. unită a
Orăzii Mari”. Acest text este adaptat funcţiei semnatarului: „eu dregătoria tălmăcii, care mă învrednicesc astăzi de la cinstitul
consistorium, întru acest chip a o primi, cu cea mai mare sârguinţă şi curăţenie [a] cugetului o voi duce, acealea cemi-s-or
încredinţa mie spre tâlcuire, sau cuvântul sau în scris fără părtinire sau apăsarea înţelesului ,drept numai după starea lor cea
adevărată le voitălmăci”. Competenţa Consistoriului era limitată la cause pur spirituale şi bisericeşti, conform secţiunii I, ar-
ticolul 4, din Sistemul Consistorial. Un consistoriu ortodox putea judeca cauzele matrimoniale şi cele ce priveau ritul şi disci -
plina bisericească. Cauzele matrimoniale reprezintă cea mai mare parte dintre pricinile judecate. Toate conflictele maritale care
nu puteau fi aplanate pe plan local, de paroh sau protopop, ajungeau a fi judecate la sediul Consistoriului, în Oradea-Velenţa.
Persoanele în cauză erau citate pe filiera Consistoriu-protopop-paroh-credincios: „cucernicia ta pre numitul Moţoc Vasile pă
mâne dimineaţa la 9 ceasuri aici de faţa cinstitului Consistorium să-l trimiţi nezmintit... M. Manuilo vici [protoprezviterul Orăzii Mari]”.
Abaterile preoţilor, reclamate în „instanţiile” credincioşilor, erau investigate de către comisii numite în sesiile consistoriale: „fi-
indcă întru aceste inştanţii grele hibe ale preotului se dau înainte, pentru aceia să încredinţează binecucerniciile lor chir Ioan
Clintoc administratorul protoprezviteratului Peşteşului şi Ilie Popovici parohul M. Tileagdului... Dat din sesia consistorial -
nică... 1814”.
7
Teodor T. Mitra. Despre vrute și nevrute
________________________________________________________________________________________________________
 O altă îndatorire a Consitoriului era aceea de a examina candidaţii la treapta preoţiei, având reglementată această
chestiune în Rescriptul Declarator: „cel ce vrea să se facă preot ori diacon, sau cere o parohie, trebuie să aducă nu numai at-
estat de studii de la dascălul său, ci şi voia consistoriului, care-l va cerceta în privinţa învăţăturii trebuincioase pentru
dobândirea cinului, cu mare băgare de seamă”. Punerea în practică a acestei sarcini este dovedidă de o sumă de documente:
„parohul din Chişlaca, protopopiatul Beliului, anume Mihail Popovici, încă înainte praznicului Învieriilui Hristos au răposat,
cărue mulţi prunci fără detoată mângâere rămăindu-i, cel mai mare de vârstă, anume Ioan Popovici, viind la Curte Episco -
pească de Velenţe până în ceasul acesta întru învăţătura ce cuvincioasă cătră preoţie s-au deprins şi eczamen înainte me şi
rânduitul spre aceia Ioan Irimovici, capelanul de Velenţe, au dat”. De pregătirea de la consistoriu, care se finaliza cu un exa -
men, ştiau şi credincioşii din Lazuri de Beiuş. În cererea lor, semnată de namesnicul Beiuşului şi al Meziadului, Gherlan Mihail,
se precizează că parohia „iaste vacantă, adecă fără preot”, din care cauză ei se roagă „păntru un diac al lor din neamul pre-
oţilor lor…Cinstitul consistorium să-l primească la examen şi să-l rânduiască cătră sfinţirea diaconiei, de-ar fi cu putinţă nu
în târzie vreme şi preot desăvârşit”.De asemenea, Consistoriul avea datoria de a elabora situaţii statistice privind clerul, credin -
cioşii, bisericile şi averile acestora, pe care le prezinta periodic forurilor superioare, atât celor bisericeşti cât şi celor laice. De-
alungul anilor, au fost realizate multe centralizatoare. În acelaşi timp, Consistoriul primea diferite intimate şi rezoluţii imperiale,
precum şi hotărâri ale structurilor ecleziastice superioare. Toate acestea erau dezbătute în „ sesiile” consistoriale, traduse dacă
era necesar, copiate, iar apoi distribuite protoprezviterilor sau administratorilor pentru a fi aduse la cunoştinţa parohilor şi a cred -
incioşilor, prin citirea în biserică şi „icuirea” lor pe uşile bisericilor. Consistoriul avea obligaţia nu doar de a distribui în teritoriu
dorinţele statului şi a ale superiorilor ierarhici, ci şi de a veghea la respectarea acestora. Aria de competenţă a Consistoriului
din Oradea-Velenţa se întindea asupra comunităţilor ortodoxe de pe cuprinsul comitatului Bihor. De multeori în documente
acest areal este numit „Districtul Orăzii Mari” , iar reşedinţa consistorială apare drept „Curtea Episcopească de Velenţe”. Din-
tre cei care au condus acest oficiu administrativ-bisericesc amintim pe Teodor Arsici, primul preşedinte, Maxim Manuilovici,
ajuns episcop al Vârşeţului, Atanasie Boţco, Miron Romanu, Ioan Meţianu, Iosif Goldiş, Vasile Mangra şi Roman Ciorogariu.
Cel puţin până la 1848, acest teritoriu imens a fost împărţit în şapte protopopiate: Oradea-Mare, Peştiş, Lunca, Pomezeu, Beiuş,
Meziad şi Beliu. Sub aspect numeric tabloul de mai jos surprinde imaginea Bisericii ortodoxe bihorene înainte de înfiiinţarea
Consistoriului şi la câţiva ani după.
Iată situația Protopopiatului Oradea Mare la:
1769, un număr de 82 parohii, între care și parohia din Cheriu, 9 filii, 3469 case, 82 de biserici (între care și Biserica
Română din Cheriu), 106 preoți parohi și 3 diaconi;
1786, un număr de 79 parohii, între care și parohia din Cheriu, 9 filii, 5937 case, 77 de biserici (între care și Biserica
Română din Cheriu), 83 preoți parohi + 1 post vacant pe lângă cele anterioare și 3 diaconi;
1791, un număr de 80 parohii, între care și parohia din Cheriu, 7 filii, 83 preoți parohi, 2(+2) posturi vacante pe lângă
cele anterioare, 11 supranumerari, 8 capelani și 6 diaconi;
1811, un număr de 82 parohii, între care și parohia din Cheriu, 13 filii, 8238 case, 49792 credincioși, 85 preoți parohi, 2
posturi vacante pe lângă cele anterioare, 14 capelani și 8 diaconi;
1819, un număr de 83 parohii, între care și parohia din Cheriu, 7 filii, 8126 case, 497111 credincioși, 89 preoți parohi,
617 lanțuri=358 ha[(a) 1 pogon = 0,50 ha = 50 ari = 5.000 m2; b) 1 jugăr = 57,55 ari = 5.755 metri pătrați; c) 1 lanț = 5.800 metri pătrați/0,58 ha] de pământ + 3 sesii[lot de pământ, parte
dintr-un domeniu, asupra căruia țăranul dependent avea drept de posesie în schimbul rentei către stăpânul feudal și care putea fi transmis ereditar]
;

8
Teodor T. Mitra. Despre vrute și nevrute
________________________________________________________________________________________________________
 VELENȚA la 1921, văzută de N. IORGA

Nicolae Iorga în lucrrea ,,Vechimea și originea elementului românesc în părțile Biharei (Bihorului)”, publicată sub
egida ,,Cele trei Crișuri, Crișul Negru No. 3”, la Editura Tipogr. Adolf Sonnenteld. Oradea-Mare, 1921, pag. 14-15, consem-
nează: ,,Prezența arhiereilor greci în aceste părți se datorește și caracterului oriental, balcanic pe care-1 avea negustorimea
neungurească din Oradea. La început, regii Ungariei din veacul al XII-lea așezaseră în umbra cetății lor pe acei italieni al
căror nume îl pomenește și azi parte din oraș, acei olaszy, după care românii cunosc un Olosig rusesc, cartiere se chiamă
Venetia (Velencze), Bologna (Bolonia), Padova (Padua), de pe urma acelei depărtate colonizări italiene. În Ratvaros erau
sârbi. Grecii făceau parte din companiile orientale răspândite prin deosebite centre, de laTokay pe Tisa, până la Sibiu și
Brasov. La 1702 ei cereau prin reprezentanții lor, Ladislau Seresti [adecă: din seres, dar numele de Ladislau arată o a doua generație, crescut ă în Ungaria, dacă nu
trecută la catolicism]
și Gheorghe Guri, a li se ingădui clădirea unei biserici nouă în locul celei vechi care amenință ruină, o biserică
ortodoxă, firește, supusă vlădicăi sârbesc pentru Cenad și Inău. Biserica există și azi lângă cea unită și înlocuiește pe cea
veche de la Velența, în legătură cu dânsa, în care și-au făcut mormintele familiile Gavra, Puspoki, Pudera, Jiga (Zsiga). Un
Mihali Kristoff de la 1788 se intitulează assessor; dintre greci, erau la 1810 și jurați ai orașului. Și o rudă a episcopului unit
Dragosi, jupâneasa Dragosi Teodora, soața, jupânului Stupa Teodor, neguțător, este între cei cari fac danii. La 1804 clopotul
bisericii ortodoxe din Velența Orăzii e facut cu cheltuiala norodului grecesc, sârbesc și românesc”. Nicolae Iorga
conchide: ,,În curând românii singuri erau să ramâie. Încunjurimea românească românizase pe negustori”.
Cu alte cuvinte, românii de e religie ortodoxă fiind majoritari în zona Orăzii, cu referire specială la Velența, au reușit să-
și păstreze nu numai biserica, dar și religia lor ortodoxă, în care s-au născut și pe care n-au abandonat-o, în ciuda tuturor repre -
saliilor și opreliștilor la care au fost supuși de către asupritorii lor catolici. Același Nicolae Iorga, la 1921, se întreabă
retoric: ,,Dacă aceste lucruri s-au putut face de (către) instinctul popular, contra statuui străin, ce n-arputea face Românimea
de astăzi când Statul însuși este acolo ca s-o ajute ? ”. Acest lucru se întâmpla la doi ani după Marea Unire.

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/79/Nicolae_Iorga_-_Vechimea_
și_originea_elementului_românesc_în_părțile_Biharei_(Bihorului).pdf

Velența la 1881