Teodor T. Mitra.

Mărturii despre Cheru Bihorului

________________________________________________________________________________________________________

VETRELE ȘI SOLELE CHERULUI

Satul Cheriu din judeţul Bihor, este conform găselniței mele, cel mai vehi sat atestat documentar din județ, încă de la
1177, numai Oradea, care fiind municipiu, am găsit-o mai veche, la 1113. Amintirile scrise rămase despre Cheru Bihorului
sunt foarte puţine. Dealtfel actele scrise, oricât de multe ar fi, nu ne pot da niciodată toate lămuririle pe care le pretindem pentru
înţelegerea sociologică a unei asemenea probleme. Fără îndoială că, dacă am fi siliţi să reconstituim istoria socială a satului
Cheriu şi să ne lămurim asupra genezei ,,umblării pe bătrâni”, numai cu ajutorul exegezei actelor, munca mea ar fi zadarnică.
Dar am la îndemână o altă metodă: aceea de a studia până la epuizare prezentul şi a-l înţelege, astfel ca el să-mi furnizeze, nu
numai sugestii în tălmăcirea actelor, dar şi jalonul final de ajungere al întregii deveniri istorice a cărei reconstituire mi-am
propus să o fac, așa cum consider eu. Acest studiu al prezentului, ca tehnică specială istorică, a fost până acum înţeles mai ales
în comentarea tradiţiilor şi supravieţuirilor, a acelor ,,survivals” de care vorbesc folcloriştii tradiţionişti. A te mărgini exclusiv la
ele, ar fi din nou o pornire pe cale stearpă: amintirile oamenilor sunt tendenţioase; reţin, falsificând, numai ceeace este de folos
actual. Am însă, o altă metodă, oarecum inedită, a cărei necesitate şi eficacitate încerc să o demonstrez, care nu este o
prezentare finală de rezultate, pe acestea neavându-le deocamdată nici eu la dispoziție. Deocamdată înseamnă: până la
întrebuinţarea ridicărilor topografice, pe care o pretind ca tehnică nouă de lucru în reconstituirile monografice ale trecutului
satului Cheriu-Bihor. Şi iată cum anume: sistemul juridic al umblării pe bătrâni se bazează pe o devălmăşie de cote părţi
proporţionale, care lasă urme înfăptuite în pământ: sunt măsurători, parcelări, potriviri cantitative, veşnic aceleaşi, între
diverse ,,câmpuri”, ,,puste”, ,,râturi”, ,,delniţe”, ,,ogrezi”, etc., reprezentând ,,bătrânii”; anume ordine de apariţie, în diverse
locuri, ale aceloraşi proporţionalizări de suprafeţe de pământ, care, dacă le ştim măsura pe baza unor ipoteze cumpănit chibzuite,
ne vor putea permite să reconstituim însuş sistemul juridic care le stă cândva la temelie şi fără de care aceste materializări în
parcelări de pământ apar ca absurde. Şi aceasta ne va fi cu putinţă chiar dacă, în răstimp, sistemul umblării pe bătrâni a pierdut
orice semnificaţie practică şi chiar în lipsa izvoarelor istorice şi a tradiţiilor. Un sat umblă pe bătrâni în momentul când întreg
hotarul satului este stăpânit în devălmăşie pe cote părţi proporţionale, fie aparente, fie ascunse, socotite conform indicaţiilor unei
spiţe de neam. Devălmăşia aceasta poate însă uneori înceta: cotele părţi încremenesc în ţineri private, devălmăşia fiind
înlocuită cu proprietatea deplină. Amintirea unui sistem unitar sătesc de organizare a proprietăţii devălmaşe, dispare. Insă
ceeace rămâne este proporţionalizarea dintre ,,proprietăţile” reprezentând vechile cote părţi, la rândul lor corespunzând
proporţiilor dintr-o anumită spiţă de neam, care la rândul ei se poate reconstitui. Iar structura populaţiei, înţeleasă sub raportul
unor anumite proporţii de familii reprezentând diferite clase sociale, precum şi modul lor de distribuţie teritorială, ca loc de
aşezare şi ca locuri de cultură în sânul hotarului sătesc, constitue un nou punct de sprijin care se adaogă celui oferit de simplul
calcul de suprafeţe. Fără îndoială, vânzările, donațiile, înzestrările, pot complică la nesfârşit problema. Cu atât mai mult cu cât,
o bună bucată de vreme, după ce satul încetează de a mai fi ,,un sat genealogic”, cum îl numea. N. Iorga, adică ,,după ce străini
în foarte mare număr invadează satul, tot se mai obişnueşte a se învestmânta noile stări de lucru în formele spiţei de neam,
acum deplin mincinoase. Cumpărătorii mărunţi sunt integraţi în spiţe de neam, la locul cuvenit lor faţă de întinderea
pământului pe care îl au, ori sunt socotiţi deadreptul ca ,,bătrâni”, atunci când au cumpărat atâta pământ cât se cade să aibe
un ,,bătrân”. Apoi, odată cu apariţia vremurilor noi capitaliste, se părăseşte până şi acest sistem de camuflare în formele vechii
umblări pe bătrâni şi obştia satului se desface, dând loc unei comune de proprietari izolaţi. Realizată în timpul suzeranităţii
austriece asupra teritoriului bihorean, Conscrierea comitatului Bihor din 1552 este deosebit de importantă pentru studiul
raporturilor de proprietate de la mijlocul secolului al XVI-lea. Ea ne dezvăluie realităţile existente înainte de triumful Reformei
din 1556-1557, când raporturile de proprietate s-au schimbat aproape complet prin dispariţia celui mai mare proprietar funciar:
Episcopia romano-catolică şi capitlulul acesteia. Sunt precizate aşezările aflate încă în posesia voievozilor români,
nominalizându-se global şi districtele (pertinentia=pertinență) cu aşezări în exclusivitate româneşti. Pentru a avea o imagine
mai completă, autorii au dat la sfârşit lista satelor componente ale districtelor menţionate în conscriere, atestate documentar la
acea dată, unde Cheriul/Nagy Keer figurează cu 16 porți=32 gospodării, Felcheriu (Kiss Keer) cu 4 porți, Rontău cu 13 porți,
toate aparținând de Capitulul de Oradea (Capituli Varadiensis)[file:///C:/Users/User/Downloads/24-Crisia-Muzeul-Tarii-Crisurilor-XXIV-1994%20(7).pdf].
Registrele de dijmă ale comitatului Bihor, din anii 1581-1582, înscriu pe toţi locuitorii din satele bihorene, care la acea dată
dădeau dijmă din porci beneficiind de pădurile şi păşunile fiscal [F.A.S.O., Fond Episcopia rom. cat. Oradea, Acte economice, dosar 2614; [David Prodan-Iobăgia în
Transilvania în secolul al XVI-lea, vol. I, Bucureşti, vol. II, p. 809-810; V. Maxim- Contribuţii Ia geografia istorică a comitalului Bihor în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în Crisia, Oradea, 1975, p. 97-101]
.
Importante izvoare privind exploatarea şi utilizarea pădurilor sunt urbariile domeniilor Oradea şi Beiuş din anul 1600 [David Prodan-
Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-lea, vol. I, Bucureşti, vol. II, p. 780-859]
. Ţăranii beneficiau de lemne de foc şi de construcţii din pădurile domeniale
aflate în hotarul satelor în condiţiile în care conveneau cu stăpânul, de obicei în schimbul unor prestaţii în muncă. De pildă,
muncile auxiliare de la berăria din Rontău erau efectuate în contul robotei de către locuitorii din 6 localităţi apropiate (Rontău,
Alparea, Cheriu, Felcheriu, Sântelec şi Cihei). Ei tăiau şi transportau lemnele necesare la berărie, din pădurea Cheriu şi
efectuau lucrările de reparaţii. Întreţinerea morilor domeniale de asemenea era obligaţia supuşilor în contul
robotei [file:///C:/Users/User/Downloads/13-Crisia-Muzeul-Tarii-Crisurilor-XIII-1983.pdf. Accesat 11.12.2020]. În conscrierile urbariale şi în alte acte ale comitalului
Bihor sau ale stăpânilor de pământ din prima jumătate a secolului al XVIII-lea nu se găsesc menţiuni despre vetrele satelor ci
numai despre hotarele lor. Conscrierea militară din anul 1692 [redactată îndată după alungarea turcilor din Bihor], arată că majoritatea satelor au
fost arse şi distruse [Mezosi Kâroly-Bihar vermegye a torok uralom megszunese idejeben/Comitatul Bihor după ocupața turcească-1962, Budapesta, 1943, p. 53-120, citat de V. Maxim, I. Godea-
Consideraţii istorice şi demografice privind tipologia aşezărilor rurale din nord-vestul Romaniei, în Biharea II, Oradea, 1974, pag. 12]
.
1
 Teodor T. Mitra. Mărturii despre Cheru Bihorului
________________________________________________________________________________________________________
Populaţia refugiată din calea cotropirii otomane din 1660-1692, încetul cu încetul s-a retras la vechile vetre, majoritatea
satelor ridicându-se din nou. În satele Alparea şi Cheriu,, pe vechea vatră au rămas numai ruinele bisericilor şi acum se
cultivă porumb”. Jugul turcesc a fost schimbat cu jugul austriac. Marii stăpâni de pământ alungaţi în secolele XVI şi XVII
reintră, datorită noilor donaţii, în vechile lor privilegii alături de fiscul regal care va stăpâni posesiunile feudalilor dispăruţi.
Puţinele registre de dijmă care ni s-au păstrat din ultimul deceniu al secolului al XVII-lea menţionau la 1694 că dijma din
cereale, miei, iezi şi banii creştinătăţii, au fost culeşi din satele de pe Crişul Repede, iar în anii 1695-1696 din satele
existente în secolele precedente, ca şi azi. La începutul secolului al XVIII-lea constatăm o fluctuaţie a populaţiei, o mişcare a
locuitorilor de la un sat la altul din cadrul comitatului Bihor şi din comitatele vecine, adică locuitorii din zone cu terenuri mai
slabe se aşază în sate de cîmpie, unde condiţiile pentru dezvoltarea agriculturii erau mai avantajoase. Pentru a explica acest
fenomen s-au utilizat datele oferite de registrele de dijmă din anul 1717, în care se consemnează la majoritatea locuitorilor dacă
sunt din partea locului sau de unde au venit aici. Astfel în Ioşia cele 13 familii înregistrate toate erau venite din Oradea, părţile
Transilvaniei şi satele Harsany şi Monostor Paly (azi în R.P.U.); în Cheriu din 24 familii una era din partea locului iar 23
din părţile Transilvaniei; în Alparea din 26 familii, 21 erau din părţile Transilvaniei [Arh. St. Oradea, fond Capitlul episc. rom. cat. Oradea, Instrumenta
literalia, Fasc. XXVIII., a, f. 2, 10-14]
. În schimb în satele Felcheriu, Sântelec şi cele 8 de pe Valea Crișului Repede, majoritatea locuitorilor şi
în unele cazuri chiar toţi erau din partea locului. În satele Felcheriu, Măgeşti, Josani şi Dobricioneşti toţi locuitorii erau din
partea locului. La Husasăul de Criş din 31 familii numai 2 erau venite din altă parte. La Ineul de Criş erau venite 9 familii, iar 48
erau de aici [Arh. St. Oradea, fond Capitlul episc. rom. cat. Oradea, Instrumenta literalia, Fasc. XXVIII., a, f. 2, 15-18] . În satele de câmpie, cum este cazul satelor Cheriu
și Alparea, cu pământ mai mult şi de mai bună calitate, care au fost confruntate între 1660-1692 cu cotropirea turcească,
expediţii de jaf sau alte calamităţi ale vremii, locuitorii în parte au dispărut iar în parte au plecat în alte părţi. Aici existau acum
terenuri disponibile spre care s-au îndreptat locuitorii din zonele apropiate determinaţi de aceste condiţii avantajoase. La această
dată chiar stăpânii de pământ care aveau domenii întinse acordau unele înlesniri locuitorilor, pentru a-i atrage şi menţine pe
domeniu, asigurîndu-şi astfel forţa de muncă necesară. Trebuie să subliniem că nu era vorba de o mişcare în masă a populaţiei şi
de la distanţe mari, în satele cu terenuri disponibile vin locuitori din alte părţi ale comitatului, cum a fost cazul familiei Iancu
Dărvășanu, venită în Cheriu din Darvaș (astăzi în Ungaria), localitate majoritar românească și ortodoxă, în acea perioadă. Pe
baza informaţiilor oferite de conscrierea din anul 1722, a domeniului capitlului episcopiei romano-catolice de Oradea, satul
nostru Cheriu-Bihor, este analizat alături de alte 20 de sate şi 9 predii situate în jurul Orăzii. Aceste sate sunt de tip adunat, cu
intravilanele de-a lungul văilor sau drumurilor şi pământul de cultură în hotarul satului [Ana Ilea, Veronica Covaci-Realităţi social-economice bihorene în
conscrierea din anul 1722 (II), Crisia XIII, 1983, p. 143-166 . În file:///C:/Users/User/Downloads/13-Crisia-Muzeul-Tarii-Crisurilor-XIII-1983%20(1).pdf]
. Conscrierea înregistrează pentru
fiecare localitate în parte numele capilor de familie, categoria socială, eventuale funcţii economice sau administrative, cantitatea
sesiei, suprafaţa terenului arabil şi a fânaţului în sesie sau care se împarte anual între locuitori, animalele mari şi mici, morile şi
cazanele de fiert ţuică. În cazul unor localităţi tabelele înscriu şi numărul fraţilor şi fiilor care trăiesc împreună cu capii de
familie. Tabelele sunt urmate apoi de observaţii privind aşezarea satelor, aprecieri asupra pământului şi a obligaţiilor feudale ale
supuşilor. Pe baza acestor observaţii, în cele ce urmează, vom analiza principalele aspecte economico-sociale din viaţa acestor
sate şi vom desprinde principalele trăsături ale dezvoltării feudalismului la începutul secolului al XVIII-lea în părţile Bihorului.
Se impune a arăta aici în primul rând situaţia pământului în virtutea dreptului feudal, modalităţile de folosinţă, calitatea şi
productivitatea lui. Conscrierea face referiri la toate categoriile de terenuri aflate în perimetrul satelor, toate de drept
aparţinătoare stăpânului de pământ şi date în folosinţă locuitorilor în anumite condiţii. Supuşii în majoritatea cazurilor deţineau
sesii compuse din intravilan, teren arabil şi fânaţ. În conscriere însă noţiunea de sesie nu este bine definită. Marea majoritate a
supuşilor sunt înscrişi cu sesie întreagă, indiferen de suprafaţa arabilului şi a fânaţului. De multe ori sunt înscrişi cu sesie şi
jelerii, chiar dacă deţin sau nu pământ de cultură. E posibil deci ca în cazul nostru cantitatea sesiei înscrisă să desemneze numai
intravilanul din vatra satului. La acea vreme încă nu se punea problema stabilirii constitutivului sesiei, pământul era încă
suficient, raportat la numărul locuitorilor, existând în plus largi posibilităţi de defrişare a noi terenuri. În ce priveşte vatra
satului constatăm că aproape în toate cazurile, chiar dacă satele au fost părăsite vremelnic, locuitorii s-au aşezat pe vechea
vatră, pe fostele intravilane şi şi-au refăcut gospodăriile. Începând cu 1692, ne-au rămas conscripţii care au încercat să
realizeze o imagine coerentă a întregului comitat Bihor. Cunoaştem relativ puține aşezări a căror situație s-a înrăutătit din cauza
unor anumite evenimente militare. Numărul acelor aşezări care sunt designate de conscrierea camerală ca fiind părăsite de 30 de
ani este surprinzător de mic (doar 5: Almoşd, Buduslău, Latabar, Leta, Păuleşti), iar întâmplarea poate fi pusă în legătură, chiar
şi numai din cauza situării lor geografice, cu evenimentele militare care au culminat cu cucerirea cetătății Oradea de către turci
(1660). În legătură cu numărul totuşi foarte mare de aşezări dispărute care figurează în conscrierea camerală, pot fi incluse în
următoarele categorii: aşezări care, nefiind vizitate de conscriptori, au fost desemnate ca distruse, depopulate, independent de
starea lor reală; aşezări despre care ştim cu sigurantă că au trebuit să fie locuite şi în anul 1692, locuirea lor fiind dovedită
indirect de alte izvoare documentare. Cât privește Cheriul, Felcheriul, Alparea, Fughiu sau Oșorheiul, nici una din aceste
așezări nu apar în conscrierea camerală din 1692 a județului Bihor, ca fiind părăsite și ulterior repopulate [file:///C:/Users/User/Downloads/22-
Crisia-Muzeul-Tarii-Crisurilor-XXII-1992, pag. 98. pdf]
. În Conscrierea din 1722, Cheriul apare cu 31 familii (155 locuitori), 31 sesii (câte 1
sesie/familie) , 93 sesii arabil divizat anual, 93 sesii fânaț, 83 boi, 44 vaci, 2 cai, 55 porci, 11 capre și 8 stupi. Se poate spune că
actuala vatră a Cherului de Bihor este ,,vechea vatră românească ”[locuită de populația românească], pe când,, vatra ngurească ”[locuită de
populația maghiară reformată]
, situate în jurul Temeteului de astăzi, a fost ocupată de turci, care au instalat acolo o garnizoană, ,,populația
fiind decimată și distrusă”[Jako Zsigmond, Bihar megye a torok pusztittis elott, Budapest, 1940] , iar biserica lor reformată transformată în moschee, după
spusele bătrânilor chereni de altădată.
2
 Teodor T. Mitra. Mărturii despre Cheru Bihorului
________________________________________________________________________________________________________
În lucrarea sa „Comitatul Bihor înainte de pustiirea turcească”, istoricul clujan de etnie maghiară Jako Zsigmond,
susţine că în secolelele X-XI au ajuns în părţile Oradiei fragmente din triburile maghiare Megyer şi Ker, ultimii aşezându-se la
sud-est de Oradea, pe dealurile ce încep aici [Jako Zsigmond, Comitatul Bihor înainte de pustiirea turcească, Budapest, 1940, pg. 119]. Aşezaţi într-o zonă populată
cu sate româneşti, locuitorii unguri fie au fost asimilaţi până la începutul secolul XVII de românii autohtoni majoritari, fie au
fost ocupați, decimați și distruși de turci, cum a fost cazul celor din ,, partea ungurească a Cherului” din zona Temeteu-
Tomalău.
Terenul arabil în general era situat în hotarul satului şi dispus în două câmpuri (călcături). Locuitorii deţineau suprafeţe
egale de pământ în cele două câmpuri. La majoritatea satelor se menţionează existenţa celor două câmpuri. Alte situaţii erau la
Sălacea, unde arabilul era împărţit în 3 câmpuri, la Uileacul de Munte unde locuitorii aveau teren arabil foarte puţin, sub
promontoriu, la Felcheriu unde terenul era de asemenea puţin, dispus într-un singur câmp, de calitate mediocră şi necesita
muncă pentru defrişare, iar la Sântelec era dispersat în parcele mici între păduri, dealuri şi văi, unde locuitorii puteau defrişa. În
satele de pe valea Crişului Repede, exceptând Ineul de Criş, precum şi în cele de sub dealurile Orăzii, deci și în Cheriu,
arabilul era de calitate medie, pietros, argilos, după o câblă semănată, terenul fiind arat de 2-3 ori cu 4-6 boi se obţinea o
producţie până la 2½ câble grâu. Întâlnim în această perioadă două modalităţi de folosinţă a arabilului, adică dat supuşilor
definitiv în sesie sau împărţit anual între locuitori după puterile lor de a-l cultiva. În majoritatea satelor arabilul, inclusiv în
Cheriu, era dat în sesii. Nu putem stabili un criteriu în acest sens nici în funcţie de zona geografică, nici de calitatea sau
cantitatea pământului. Arabil în sesie întâlnim în toate satele din zonă de deal, dar în acelaşi timp şi în cele mai mari sate din
câmpia Eriului. Ca suprafaţă terenul arabil este raportat la cantitatea de boabe de grâu care se însămânţau pe o anumită
suprafaţă, folosindu-se drept unitate de măsură câbla de Debreţin. Din lucrarea cercetătorului Ioan Godea „ Monumente de
arhitectură populară din nord-vestul României: Biserici de lemn din valea Crișului Repede . Muzeul Țării Crișurilor, 1974,
pag. 28” aflăm „…despre unele biserici de lemn românești, fie că se proceda la repararea celor existemnte, fie chiar se
construiesc din nou. La recomandarea protopopului Hataș Vasile, episcopia catolică din Oradea aprobă pentru Biserica
Română[n.n. ortodoxă] din Cheriu 1 marjă de fier [provenit de la manufacturile din Drăgănești și Pocioveliște] . Fierul s-a ridicat, deoarece protopopul
semnează de primirea lui la 3 mai 1739”. Iată dovada că la începutul veacului al XVIII-lea exista în Cheriu[Notă: pe locul actualei Case
parohiale]
, o biserică din lemn, ortodoxă, care conform aceleași surse datează din anul 1642, deci înaintea ocupației otomane [1660-
1692]
. Acţiunea de aliniere a satelor bihorene a început în anul 1769 concomitent cu pregătirile pentru conscrierea urbarială din
anul 1772, care implica măsurători noi a intravilanelor, în suprafaţă de o metretă de Bratislava [1 iugăr] şi a sesiilor, a căror
suprafeţe erau condiţionate de una din cele 4 categorii în care erau incluse localităţile din Bihor. Dintre stăpânii de pământ, cei
mai receptivi la ordinele imperiale au fost Capitlul şi Episcopia romano-catolică de Oradea. Începând cu anul 1772 actele
capitlului consemnează măsurile luate pentru aliniere în majoritatea din cele 56 posesiuni pe care le stăpânea, între care și Cheru
de Bihor. La data de 15-16 februarie 1772 în şedinţa capitulară s-a relatat cuprinsul poruncii regale transmisă de comitat, ca în
toate posesiunile în care casele sunt aşezate fără ordine să fie distruse şi trase la linie (ad ordinem redigant). În acest scop
provizorii vor lua măsuri severe ca în posesiuni să se desemneze fiecăruia intravilan suficient iar restul teritoriului să fie
considerat ţarină sau fînaţ [ASO, Fond Capitlul Episcopiei romano-catolice de Oradea. Registre nr. 69, p. 156] . Măsuri şi mai severe s-au luat un an mai tâziu
(1773), la intervenţiile comitalului. Filiala Arhivelor Statului Oradea deţine un important fond documentar de hărţi şi planuri
cadastrale, acoperind secolele XVII-XX, care surprind realităţi fizico- şi economico-geografice, demografice, lingvistice,
social-economice şi culturale, constituindu-se astfel în surse documentare de prim ordin asupra evoluţiei comunităţilor omeneşti
pe o arie geografică determinată. Documentele de acest gen sunt organizate în două fonduri la Filiala Arhivelor Statului
Oradea, unul cuprinzând hărţile, celălalt planurile cadastrale. Mai numeros este fondul care însumează planurile, chiar dacă
perioada de timp pe care o acoperă este mai redusă (a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, primele decenii ale secolului al
XX-lea). De aceste planuri beneficiază cea mai mare parte a localităţilor aparţinătoare judeţului Bihor, înţeles între limitele sale
de după Unirea din 1918; s-au păstrat însă frecvent şi planuri ale unor localităţi din afara Bihorului românesc dar care au
aparţinut celor două mari domenii ecleziastice orădene: al Episcopiei romano-catolice şi al Capitlului episcopiei romano-
catolice. Cele mai numeroase, mai detaliate, cu succesiune periodică în timp pentru aceleaşi sate, sunt tocmai planurile
localităţilor aparţinătoare celor două domenii amintite. Pornite mai timpuriu pe calea modernizării, a producţiei pentru piaţă,
cele două domenii au acordat o atenţie din ce în ce mai mare organizării proprietăţilor, delimitării acestora de domeniile vecine
sau, mai târziu, separării alodiilor de pământurile iobăgeşti. În consecinţă, administraţiile lor economice au apelat la serviciile
unor geometri şi cartografi cunoscuţi, din Viena sau din alte centre importante ale Imperiului Habsburgic, care au întocmit
planuri de calitate. Planurile la scară mare, cuprind zeci de secţiuni şi sunt însoţite de o serie de date cu privire la locuitori, la
proprietăţile pe care le deţin, la distribuirea lor în cadrul hotarului, nemaipunând la socoteală amănuntele topografice şi
toponimice înregistrate. Dacă pentru secolul al XVIIl-lea şi pentru primele decenii ale secolului al XIX-lea, aceste planuri sunt
în limbile latină, germană şi maghiară, pentru perioada următoare ele vor fi aproape în exclusivitate în limba maghiară.
Redactarea, lor în aceste limbi contrastează cel mai adesea cu realităţile toponimice şi onomastice ale satelor româneşti
majoritare, pe care le consemnează şi pe care nu le pot ascunde nici limba nici grafia străină, nici stâlcirea lor de către cei care
întocmesc planurile, în marea majoritate a cazurilor necunoscători ai limbii române, nici traducerile în maghiară, la care se
recurge adesea. Partea cea mai valoroasă a acestor planuri pentru istoricul localităţilor bihorene, o constituie toponimia
consemnată. În lucrarea intitulată ,,Realități social-economice bihorene în Conscrierea din anul 1722”, apărută în ,,Crisia-
Muzeul-Tarii-Crisurilor-XIII-1983”[file:///C:/Users/User/Downloads/13-Crisia-Muzeul-Tarii-Crisurilor-XIII-1983.pdf. Accesat 11.12.2020], sub semnătura Anei Ilea și
Veronicăi Covaci, se face analiza unui număr de 21 sate şi 9 predii situate în jurul Orăzii, pe valea Crişului Repede şi în
extremitatea nordică a Bihorului. Pe hartă se poate constata distribuirea acestor modalităţi de executare a defrişărilor.
 3
Teodor T. Mitra. Mărturii despre Cheru Bihorului
________________________________________________________________________________________________________

În afara zonei premontane şi montane apar consemnate şi în alte localităţi din zona de deal şi câmpie, cu un fond forestier
apreciabil în cadrul hotarului (Cheriu, Felcheriu, Cordău, Holod, Gepiş). Terenurile care se pretau cel mai uşor a fi defrişate
erau cele acoperite cu tufişuri, cu „târsi”[Notă: spini,la noi la chereni], operaţiunea de înlăturare a „târşilor” trebuia executată ritmic,
pentru obţinerea şi menţinerea în cultură a terenurilor arabile, a fânaţelor şi a păşunii, în permanenţă ameninţate cu reintegrarea
în cadrul ecosistemului natural forestier [Lucia Apolzan, op. cit., p. 26]. Toponimia PLANURILOR surprinde şi acest fenomen: un fost teren
de cultură a devenit CÂMPU SĂLBATIC (KIMPU SZALBATEK), la Cheriu în 1826, reocupat de pădure. Planurile cadastrale
ale localităţilor bihorene consemnează: DELNIŢA PETRII (GYIELNITZA PETRI), RÂTU DĂNILII (RITU DANYILI), la
Cheriu în 1826, pământuri de cultură obţinute în dauna PĂDURII MARI[F.A.S.O., fond colecţia de planuri, inv. 170], OGRADA PANDURIŢII
(OGRADA PANDURICZI) şi OGRADA BADIULUI (OGRADA BAGYULUJ), la Felcheriu în 1858[F.A.S.O., fond colecţia de planuri, inv. 171].
Desele întreruperi ale ofensivei defrişărilor, regresele pământurilor de cultură, cauzate de războaie, de scăderi ale populaţiei, au
condus adesea la reocuparea de către tufărişuri şi mărăcini a terenurilor de cultură. ,, Depopulării satelor îi corespunde reculul
culturilor”, mai cu seamă în sectoarele periferice. De aici şi reconsiderarea acestei tehnici în perioadele de linişte care urmau. În
multe localităţi operaţiunea de înlăturare a mărăcinilor poartă denumirea de „curăţire”. Desigur, odată epuizate posibilităţile
rentabile de curăţire a locurilor cu târşi din marginea pădurii, s-a trecut la defrişarea propriu-zisă a pădurii. Defrişările marilor
codri erau în general lucrări de lungă durată şi se efectuau adesea în etape, prin acţiunea conjugată a mai multor tehnici [Ştefan Imreh,
Ioan Pataki, op. cit., p. 165.]
. Alţi termeni legaţi de operaţiunea de despădurire, cu frecvenţă ridicată pe planurile noastre sunt poiană[Notă:
derivat din din cuvântul slav poljana]
, cu sensul de teren lipsit de vegetaţie arborescentă, acoperit cu iarbă, în interiorul unei păduri [DEX] şi
prelucă, cu înţeles de poiană mai îngustă, în devenire, incipientă, în care mai pot exista şi copaci. Pe planurile cadastrale
bihorene are frecvenţă mai mare toponimul poiană[Georgeta Moraru, op. cit., p. 16], cum ar fi POIANA, un loc defrişat în pădurea capitulară
de la Alparea (1846, 1890)[F.A.S.O., fond colecţia de planuri, inv. 52, 854], POIENI (POENY) şi POIANA FLORII MOISII, pe planul localităţii
Cihei (1823) [F.A.S.O., fond colecţia de planuri, inv. 190], sau POIENILE (POJENILE), din păşunea Cheriului, de la începutul secolului XIX.
Nu excludem existenţa unor poieni naturale, rezultate din jocul naturii, dar prezenţa poienilor de natură antropică este un
fenomen mult mai larg, pus în evidenţă de locurile cu această denumire prezente pe planurile amintite. O semnificaţie
asemănătoare are şi toponimul RARIŞTE. Apariţia unei „rarişti” în pădure se poate datora unor factori naturali sau unor factori
antropici, a doua categorie fiind legată de acţiunea de defrişare. Planurile cadastrale bihorene consemnează RARISTE, în
pădurea Wolff, a Cheriului. Multe dintre ele constituie „câmpuri”, în accepţiunea de locuri luate în folosinţă de om, cel mai
adesea cultivate. Astfel de „câmpuri”, contribuie la formarea a numeroase toponime minore în locurile cu defrişări frecvente, un
exemplu în acest sens fiind CÂMPU SĂLBATEC, cuprins de pădure la Cheriu în 1826, devenit CÂMPU CEL SĂLBATEC
(KIMPU CSEL SZALBAGYIK) în 1860[F.A.S.O., fond Colecţia de planuri, inv. 170, 172. citat de B. Ştefănescu, Evoluţia agriculturii bihorene în lumina planurilor cadastrale (sec.
XVIII-XIX) în file:///C:/Users/User/Downloads/19-Crisia-Muzeul-Tarii-Crisurilor-XIX-1989.pdf]
. Nu toate pământurile defrişate deveneau însă „câmpuri” arate şi
semănate; unele erau transformate în ogrăzi, locuri separate, cu pomi fructiferi şi fînaţe, care se coseau de mai multe ori pe an,
separate de obicei prin garduri sau şanţuri de restul hotarului, în care vitele aveau acces doar toamna târziu; sunt situate de
obicei mai aproape de vatra satului, fără însă ca această apropiere să se constituie într-o regulă strictă: LA OGRĂZI (LA
OGREZ), un loc sub forma unui golf în Pădurea Mare, ocupat de un teren arabil şi un fânaţ, la Felcheriu[F.A.S.O., fond colecţia de planuri,
inv. 261]
, OGRADA PANDURIŢII pe planul Felcheriului (1858)[F.A.S.O., fond colecţia de planuri, inv. 171]. Rezultate ale operaţiunilor de
defrişare pot fi adesea fânaţele, râturile sau veljurile. Locurile cu aceste denumiri sunt de multe ori şi arabile în procesul de
alternare permanentă a terenurilor cu anumite destinaţii; sunt mai ales terenuri plane, situate de-a lungul văilor, uneori
mlăştinoase, smulse sau nu pădurii: RÂTU PUSTII (RITU PUSZTI), RÂTU DANILII, fânaţe obţinute în dauna Pădurii Mari,
la Cheriu (1826) [F.A.S.O., fond colecţia de planuri, inv. 170] . Terenurile agricole ale Cheriului, pe care eu le consemnez ca fiind sole, mi-au
fost puse la dispoziție de către consăteanul și vecinul meu mai în vârstă, Cearnău P. Ioan-Ionica Petri Brudi, poreclit Nisu.
Aceste sole se află în jurul localităţii, ceea ce a creat şi creează avantaj pentru gospodari, deoarece nu se pierde mult timp cu
deplasarea la locul de muncă, cu transportul produselor din câmp şi al gunoiului de grajd pe terenurile ce urmau să fie ingrăşate
natural. Duleauăle (drumurile de pe hotar) erau bine întreţinute de către birăii din trecut, prin mobilizarea la aceste acţiuni a
tuturor locuitorilor, fiind refăcute în fiecare primăvară, starea acestora constituind un criteriu de apreciere a spiritului
gospodăresc a fiecărui birău. Satul dispune de un teren agricol destul de fertil, hotarul sau întinderea terenurilor deţinute de
chereni fiind împărţit în aceste sole sau trupuri mari de pământ delimitate prin duleauă (drumuri de acces) bine conturate şi
întreţinute. Până la colectivizare, locuitorii deţineau suprafeţe de teren dispersate în cadrul acestor sole, suprafeţele variind între
câteva jugăre (1 jugăr=5755 metri pătraţi) şi câteva holde (1 holdă=0,5755 ha). După încheierea colectivizării, vechea împărţire
a terenului pe sole a fost modificată, din raţiuni ce ţin de mecanizarea agriculturii, dar şi din raţiuni de ordin psilogic, menite să
şteargă orice mejdie, pentru ca ţăranul să nu-şi mai poată recunoaşte fostele proprietăţi, pe care oricum nu putea să le uite şi de
care nu putea fi despărţit şi rupt sentimental. Acest lucru s-a adeverit imediat după evenimentele din decembrie 1989, când
fiecare proprietar sau urmaş a ştiut cu exactitate, atât locul cât şi amplasamentul şi dimensiunile fiecărei sole care i-a fost răpită
abuziv prin colectizare. Principalele sole sau trupuri de teren în care era împărţită suprafaţa agricolă a satului înainte de
cooperativizare, erau cunoscute cu denumirile: CÂNEPIŞTI; ŢIGANI, INJILER, FURNICAR, ŞUMNEU, MOŞENI,
MUTATĂU, FÂNTÂNELE, CORZI, PUSTE, COASTE, TĂU FIARĂ, TĂNEI, OLF (WOLF). După ,,revoluţia”/lovitura de
stat din 1989, solele din Cher poartă următoarele denumiri: INJILER; CÂNEPIŞTE; REPORT CÂNEPIŞTE; CÂNEPIŞTE
FURNICAR; FURNICAR; FURNICAR POLIGON; ŢIGANI; ŢIGANI POLIGON; MOŞENI; RÂTURI TĂNEI;
CÂNEPIŞTE SELEUŞ VALE; CÂNEPIŞTE SELEUŞ CET; CÂNEPIŞTE SAT; CORZI GRAJD;
 4
Teodor T. Mitra. Mărturii despre Cheru Bihorului
________________________________________________________________________________________________________
PUSTA CET TĂU FIARĂ; PUSTA RÂTURI PODU POPII SAT; COASTI RÂTURI PUSTĂ PODU POPII SAT;
CORZI LOLOAIE; MUTATĂU; COASTE RÂT CIMITIR POIANĂ; INEAŢĂ; FÂNTÂNELE POP IOANI; FÂNTÂNELE
CORZI GRAJD; FÂNTÂNELE ALPAREA; REFORMA AGRARĂ DRUM RONTĂU PĂDURE; REFORMA AGRARĂ
ŞIMLEU; REFORMA AGRARĂ DRUM RONTĂU CET; REFORMA AGRARĂ CET ORADEA; COASTE RÂT TĂNEI
PODU POPII; PUSTE CIMITIR PAŞUNE POIANĂ; WOLF I; WOLF II; WOLF III; HALDA CET. Toate acestea sunt
terenuri arabile, dar satul dispunea şi de o păşune, împărţită în următoarele sole: Cânepişte, Levente, Râtu Folului, Între borte,
Poiana cea Mică, Poiana cea Mare, Şumneu, precum şi de fâneţe, numite de chereni ,,Râturi”: ,,Râtu Șumneului”, ,,Râtu din
Sus”, ,,Râtu Căminului”, ,,Râturile din Jos”, ,,Râtu Toii”, ,,Râtu de la Moșeni”, ,,Râtu Titanului”, ,,Râtu Pădurițâ”,,,Râtu de
la Fântânele”, ,,Râtu Tăneiului”, ,,Râtu Olfului”, ,,Râtu de la Temeteu vacilor”. Toponimele date de generaţiile care au locuit
din timpuri străvechi pe aceste meleaguri dovedesc permanenţa locuirii acestui teritoriu, precum şi faptul că locuitorii au fost
martorii unor evenimente aici. Toponimul „Ţigani” vine de la faptul că această parte a hotarului începe de la cătunul locuit de
minoritatea pitorească, care s-a integrat perfect în comunitatea eminamente românească şi ortodoxă a Cheriului. Toponimul
„Cânepişti” denumeşte porţiunea de teren fertil în care pe vremuri se cultiva cânepa pentru nevoile gospodăreşti. Toponimul
„Tănei” provine de la faptul că în acea zonă proprietarul terenurilor din jur şi-a ridicat o gospodărie de „ om avut”, cu toate
anexele şi utilităţile vremii: casă, grajduri, colniţă, sin, fântână, pomi fructiferi [nuci, meri, peri, pruni, cireşi, vişini, caişi, piersici, chiar şi viţă-de-vie] ,
gospodărie numită ,,tănei”. Ruinele acestor clădiri au dăinuit inclusiv pe vremea colectivizării, fântâna a fost distrusă şi
acoperită de comunişti, imediat după colectivizare, dar au ,, scăpat” trei nuci falnici, în care ne urcam când mergeam cu vacile,
pentru a-i urmări cu privirea pe cioşi (paznicii de câmp ai colectivului), deoarece vacile noastre păşteau liniştite în ,,Valea
Tăneiului” pe râturile colectivului. Spre sfârşitul verii nucile de „La Tănei” erau cele mai gustoase din lume ! De cum începeau
să se cojească şi până ajungeau să se coacă (câte mai apucau) toţi băieţii din sat ne urcam până în vârful nucilor, uneori puneam
nuci în vârful zbiciului (bici) şi ,,zbângâneam” cu ele, luându-ne la întrecere care reuşeşte să lanseze la distanţa cea mai mare
(uneori peste 100 m) nuca. Dintre „specialiştii zbângânitului” de la noi din acea perioadă i-aş aminti pe: Leucea Gheorghe
(Tancu), Buzguţa Ioan şi Buzguţa Petru (Nuţu şi Petrea Manini), Simoc Gheorghe (Ghiţa Cani), Gherman Eugen şi
Gherman Aurel (Jenu şi Aurelu Crăciuni Jembli), Mitra Gheorghe (Ghița Ţilichi), Mitra Lazăr (Lăzărica Ionichi Lăzari
Todi), Mitra Teodor (Dele Trianu Ioani Iosâ), Mitra Vasile (Lica Ţâghi), Silaghi Cornel şi Silaghi Ioan (Cornelu şi Nuţu
Nicoari Bâcului), Leucea Crăciun (Crăciune Puciuli), Mitra Gheorghe-Mircea (Ghiţa Ganului), Popa Ioan (Ciunea) ş.a.
Toponimul „Furnicar” provine de la faptul că în acea zonă se găseau multe muşuroaie de furnici. „Şumneu” (Şimleu, de fapt
Şumleu) derivă de la celebrul deal, la poalele căruia se află pământurile respective. Pe vremuri, până la colectivizare, gospodarii
care semănau „la Şumneu”, în special porumb, erau oblgaţi să păzească holdele împotriva atacurilor de gligani (mistreţi) şi
ciute (cerbi, căprioare), îndeosebi noaptea, când făceau foc mare şi zgomot puternic pentru a speria animalele sălbatice. Nu de
puţine ori cei care „stăteau de pază”, se întorceau a doua zi cu câte un „trofeu”, constând fie într-o pereche de coarne superbe,
provenite în urma „luptelor pentru supremaţie” între cerbi, ce avea loc chiar în mijlocul holdei de tenchi (porumb), fie chiar cu
câte un „pui de gligan” sau o căprioară, prinşi „în zmâc” (capcană-laţ). De braconaj nu putea fi vorba, deoarece omul îşi păzea
în mod legitim proprietatea, iar fondul cinegetic al Cheriului a fost din totdeauna foarte bogat. Foarte puțini dintre urmașii
cherenilor de atădată născuți după desăvârșirea colectivizării (martie 1962) își mai amintesc câte ceva despre ,,Valea
Bonarului”. Menționată scriptic în primele ,,Cărți funduare” această vale își avea ,,obârșia”, mai précis reunea apa tuturor
pâraielor din marea Pădure a Cherului și se vărsa în Crișul Repede, constituind în aval (aproape de vărsare) granița dintre
Oradea și Oșorhei. Această vale era alimentată și de de alt curs de apă care aduna apele provenite din pădurea de la Tău
Bancului și cea de la Tău Fiarelor, o dovadă în acest sens constituindu-l Podul Bonarului, care era jumătatea distanței dintre
Podu Popii și Cotu Olfului. „Valea Bonnar”/Valea Bonarului este menţionată în toate hărţile şi cărţile funciare încă din sec.
XIX și străbătea teritoriul satului, de la est la vest prin Râturile Cherului, vărsându-se în Crişul Repede, la N-V de Oşorhei. Pe
vremuri în gropile săpate în patrea dinspre Poiana cea Mare a Văii Bonarului, cele câteva familii de țigani din cartierul
„Ţigani” (situat la extremitatea răsăriteană a Uliții Mici, până la Duleul Zilului, unde au locuit printre alții Ceuca, Grancea,
Piscu, Relea, Gusti Reli) sau „de pe Tălece”, a căror ocupaţie de bază pe timpul verii era ,,făcutul vaioajelor” (chirpici) din
argila de foarte bună calitate de pe Poiană (imaş, pășune), amestecată cu pleavă de paie de secară, orz sau grâu şi frământate cu
apă din Valea Bonarului, sau din gropile rămase după scoaterea lutului (pământ argilos), care se umpleau cu apă de ploaie de
vară. Dintre aceştia i-aş aminti pe cei familia „Granci”, „a Reli”, „a Gabori”, „a Miculi”, „a Petri”, „a Toaderi”, a căror
porecle erau la fel de pitoreşti ca şi „aspectul lor comercial”: Tărcuşea, Troplea, Relea, Grancea, Gusti, etc. Pe Harta Iosefină
a Comitatului Bihor 1782-1785 [Call. XXVI, Sectio XXI, Planşa 26-23] se vede clar stilizarea unui pod (cu siguranță din lemn), peste Valea
Bonar a Cherului, precum și vechiul Drum al Băilor ce lega Cheriul, de Rontău, trecând pe lângă actualul Temeteu și fosta
Garnizoană Turcească de pe vremea ocupației otomane [1660-1692], unde exista inclusiv o moschee. În perioada ocupației otomane
Valea Bonarului avea un important rol strategic, cu atât mai mult cu cât sub actualul Temeteu al Cherului, turcii aveau
amenajate ,,depozite pentru prada de război”, cel puțin așa ni s-a transmis nouă din generație în generație, ultimul cherean care
ne povestea despre acele ,,catacombe” fiind regretatul Cuc T. Crăciun-Crăciunea Deli Chechi, ultimul mare și adevărat
prieten al generației ,,Voinței Maxima”. Odată cu cucerirea cetăţii Oradea turcii au înfiinţat Paşalâcul de Oradea, care va
domina cinci comitate: Bihor, Zarand, Crasna, Solnocul de Mijloc şi Solnocul din Lăuntru. Turcii au părăsit Bihorul în anul
1692, când austriecii au cucerit cetatea Oradea prin acelaşi mijloc de golire a apei din şanţul de apărare. Austriecii au aflat de
modalitatea de evacuare a apei din şanţ de la un martor ocular al asediului din anul 1660. „S-a ocupat Oradea, Ardealul a rămas
fără inimă”, îi scria, la sfârşitul lui august 1660, serdarul Köse Ali paşa sultanului Mehmed al IV-lea.
 5
Teodor T. Mitra. Mărturii despre Cheru Bihorului
________________________________________________________________________________________________________

Cea mai puternică dintre cetăţile principatului Transilvaniei căzuse în mâinile turcilor, care aşa au găsit de cuviinţă
să îi pedepsească pe bihoreni pentru că l-au sprijinit pe principele rebel Gheorghe Rákóczi. Ali paşa cucerise cetatea în fruntea
unei armii de 45.000 de oameni, contra a 850 de apărători. În ciuda uriaşei disproporţii, orădenii nu au capitulat decât după şase
săptămâni de asediu, când în toată cetatea mai rămăseseră doar 300 de oşteni. Vremurile erau tulburi, Oradea nu putea să
primească ajutor de la principele Transilvaniei, Acaţiu Barcsai, deoarece el însuşi era captiv al armatei condusă de Ali paşa. În
timpul asediului, turcii au bătut cetatea cu tunurile instalate pe dealurile din jur, zdrobindu-i rând pe rând bastioanele, dar nu o
puteau lua cu asalt, datorită şanţului de apă, despre care călătorul turc Evlia Celebi scria că este „ cât o mare”. „E atât de larg şi
de adânc încât şi galera lui Capudan-paşa s-ar putea plimba în el”, scria călătorul. Soarta a ţinut însă cu turcii, cărora secretul
golirii şanţului le-a fost dezvăluit de o femeie, în schimbul eliberării fiului ei, rob la otomani. Episodul este descris de renumitul
cronicar Miron Costin în letopiseţul său: „Oradiia cu oamenii lui Racoţii aşedzată, pre atuncea o bătea Ali-paşea, care au şi
luatu-o, ieşindŭ o făméie den cetate şi arătândŭ turcilor apa de unde veniia, de-ncungiura cetatea. Acéia apă abătându-o
turcii de la cetate în laturi, au luatu-o, vestită între cetăţile Ardealului ”. Era 27 august 1660 şi Oradea cădea în mâna turcilor.
Vestea a fost primită cu mare bucurie la Stambul. „Sultanul cel măreţ, de bucurie, a poruncit ca în tot Imperiul Otoman să fie
gătire şi veselie”, nota cronicarul Hasa Vegihi. Apărătorii cetăţii au obţinut condiţii de predare onorabile. Pentru comitatul
Bihorului şi alte zone înconjurătoare [Notă: inclusiv Cheriul] urmau 32 de ani de stăpânire turcească. În timpul ocupației, autorităţile
otomane nu au recunoscut drepturile şi privilegiile nobilimii ungare, de aceea aceasta a părăsit comitatele subjugate de turci.
Pentru a putea stăpâni şi controla mai bine această zonă din apropierea Oradiei, au fost intemeiate aşezări turceşti, numite
garnizoane, în jurul oraşului. O asemenea aşezare turcească a existat şi lângă Temeteul (cimitirul) din Cheriu, deasupra
locului numit „Râtul Tomalău“, foarte asemănătoare cu aşezarea descoperită pe teritoriul satului vecin Rontău, din aceaşi
perioadă cu cetatea Oradiei. Ruinele acestei aşezări, a satului turcesc şi a moscheei există şi azi pe Dealul Tomalău. Cu puţin
efort ar putea fi scoasă la suprafaţă, reconstituită şi pusă în valoare, avându-se în vedere potenţialul turistic imens a acestei zone
extraordinare a Băilor 1 Mai şi Felix. Ce oportunitate extraordinară ar fi pentru Cher și împrejurimi ! Bătrânii Cherului de
altădată, obişnuiau să relateze faptul că pe Dealul Tomalău s-ar afla o comoară, care din povestirile străbunilor, emana o
flacără, vizibilă din sat, mai ales în nopţile întunecoase. Comoara se presupune că ar fi un valoros ,,tezaur ascuns de turci” în
Moscheea din Cheriu, la retragerea lor forţată în urma capitulării de la 28.05.1682, dar pe care n-au apucat să-l recupereze din
cauza grabei cu care au fost nevoiţi să se retragă. Biserica turcească din Rontău dăinuie şi azi, fiind transformată în biserică
creştină. Ridicarea topografică iozefină (în germană Josephinische Landesaufnahme), denumită și „Prima ridicare
topografică”, este întâiul proiect unitar de ridicare topografică a Imperiului Habsburgic. Cele 3589 planșe inițiale, desenate
și colorate de mână, au fost apoi completate până la 4096 de secțiuni. Au fost denumite după Iosif al II-lea, împărat romano-
german. În prezent sunt păstrate în Arhiva de război (Kriegsarchiv) a Arhivelor de stat ale Austriei. Ridicarea topografică
iozefină, începută sub domnia Mariei Theresia, a fost terminată sub cea a lui Iosif al II-lea, împărat romano-german. Hărțile erau
desenate de mână și erau făcute la scara de 1 țol vienez: 400 klafteri vienezi (ceea ce corespunde aproximativ cu scara de
1:28.800). Variațiile de altitudine erau redate prin hașuri și nu prin curbe de nivel. Având la bază aceste ridicări topografice, s-au
confecționat hărți la scara de aproximativ 1:115.200. Și acest set este considerat ca fiind parte din Josephinische
Landesaufnahme. Analizând cu atenție localizarea Cherului pe Harta Iosefină a Comitatului Bihor de la 1782-1785, în
centru se poate observa amplasarea Sfintei Biserici Ortodoxe de lemn din Cheriu-Bihor de la sfârșitul secolului al XVIII-lea
(stilizată prin cruce). La est de Biserică, erau amplasate [tot stilizate] cele 12 case din Ulița Mică a acelor vremuri. În partea de
miazăzi (sud) a Bisericii Ortodoxe din totdeauna, se observă amplasarea celor 30 gospodării situate pe vechea Uliță Mare
Dinsus, iar la vest de biserică, se văd, stilizate cele 17 gospădării ale Uliță Mari Dinjos a acelei perioade.
În partea de miazăzi a așezării se remarcă stilizarea unui pod [cu siguranță din lemn], peste Valea Bonar, precum și vechiul Drum al
Băilor ce lega Cheriul de Rontău. Se observă clar că această vale își are obârșia în Pădurea Cherului. Pe linia marcată care
indică vechiul Drum al Băilor, ce lega Cheriul de Rontău se observă [tot stilizat] podul peste Valea Bonarului, iar în stânga-jos se
observă stilizarea vechii Mori de apă peste Peța, din Rontău. Până la vărsarea în Crișul Repede se observă cele 3 poduri peste
Valea Bonarului, primul care lega Cherul de Rontău și Oradea, al doilea fostul Pod al Bonarului, iar cel de-al treilea peste
drumul care lega Oșorheiul de Oradea [drumul E60/DN1 Oradea-Cluj]. Drumul din Cher către Oradea trecea pe deasupra Râtului
Tomalău, prin Tău Fiară, ocolind Podu Popii, trecând peste fostul Pod al Bonarului și pe la Cotul Olfului[actualul resort Solay, ridicat pe
solele de la Olf ale cherenilor noștri]
. Localitatea Cheriu fiind situată pe terasa a III-a erodată lateral de valea Bonarului, neregularizată și
colmatată, care și-a creat propria albie. La ploi abundente inundă și afectează terenuri agricole. Se impun lucrări de regularizare,
decolmatare și amenajare maluri. Centura ocolitoare Oradea/Oșorhei km 0+160.00, intersecția centurii cu drumul comunal
DC54, care face legătura cu localitățile Cheriu și Felcheriu, supratraversează pârâurile Bonar, Tăşad și Magistrala CF300 Cluj
(km 4+977.00)-Episcopia Bihor la următoarele poziții km: 1).Pasaj peste valea Bonar-km 1+350.00; 2).Supratraversare peste
râul Tăşad-km 3+200.00; 3).Pasaj peste Magistrala CF300-4+850.00 [Sursa: Hotărârea Nr. 19/27 februarie 2020 privind aprobarea Planului de analiză și acoperire a
riscurilor aferent comunei Oșorhei-Bihor, pentru anul 2020, precum și Referatul de aprobare întocmit de Primarul Comunei Oșorhei, înregistrat sub nr.2461 din 24.02.2020]
.
 6
Teodor T. Mitra. Mărturii despre Cheru Bihorului
________________________________________________________________________________________________________

Podul din Drumul Băilor peste Valea Bonarului (centru, jos) și Podul Bonarului (stânga, sus) pe Harta Iosefină (1782-1785)

Localitaea Nagy-Ker/Cheriu (sus) și valea Bonarului cu Podul din Drumul Băilor (jos) pe Harta Iosefină de la 1782-1785
 7
Teodor T. Mitra. Mărturii despre Cheru Bihorului
________________________________________________________________________________________________________

Tabel din Conscrierea de la 1722

Copyright©: http://arhivelenationale.ro/site/download/inventare/Microfilme-Ungaria.-Rolele-621-624.-Inv.-2064.pdf