Teodor T. Mitra.

Despre vrute și nevrute, despre Cher dar și mai multe

________________________________________________________________________________________________________

Despre VALEA BONARULUI

Foarte puțini dintre urmașii cherenilor de atădată născuți după desăvârșirea colectivizării [martie 1962] își mai amintesc câte
ceva despre ,,Valea Bonarului”. Menționată scriptic în primele ,,Cărți funduare” această vale își avea ,,obârșia”, mai precis
reunea apa tuturor pâraielor din marea Pădure a Cherului și se vărsa în Crișul Repede, constituind în aval (aproape de
vărsare) granița dintre Oradea și Oșorhei. Această vale era alimentată și de de alt curs de apă care aduna apele provenite din
pădurea de la Tău Bancului și cea de la Tău Fiarelor, o dovadă în acest sens constituindu-l Podul Bonarului, care era
jumătatea distanței dintre Podu Popii și Cotu Olfului. „Valea Bonnar-Valea Bonarului” este notată în toate hărţile şi cărţile
funciare încă din sec. XIX și străbătea teritoriul satului, de la est la vest prin Râturile Cherului, vărsându-se în Crişul Repede,
la N-V de Oşorhei.
Pe vremuri în gropile săpate în patrea dinspre Poiană a Văii Bonarului cele câteva familii de țigani din cartierul „Ţigani”
sau „de pe Tălece”, a căror ocupaţie de bază pe timpul verii era ,,făcutul vaioajelor”[chirpici] din argila de foarte bună calitate din
Poiana cea Mare a Cherului, amestecată cu pleavă de paie de secară, orz sau grâu şi frământate cu apă din Valea Bonarului,
sau din gropile rămase după scoaterea lutului [pământ argilos], care se umpleau cu apă de ploaie de vară.
Dintre aceştia i-aş aminti pe cei familia „Granci”, „a Reli”, „a Gabori”, „a Miculi”, „a Petri”, „a Toaderi”, a căror
porecle erau la fel de pitoreşti ca şi „aspectul lor comercial”: Tărcuşea, Troplea, Relea, Grancea, Gusti, etc. Pe Harta Iosefină
a Comitatului Bihor 1782-1785 [Call. XXVI, Sectio XXI, Planşa 26-23] se vede clar stilizarea unui pod (cu siguranță din lemn), peste Valea
Bonar a Cherului, precum și vechiul Drum al Băilor ce lega Cheriul, de Rontău, trecând pe lângă actualul Temeteu și fosta
Garnizoană Turcească de pe vremea ocupației otomane [1660-1692], unde exista inclusiv o moschee.
În perioada ocupației otomane Valea Bonarului avea un important rol strategic, cu atât mai mult cu cât sub actualul
Temeteu al Cherului, turcii aveau amenajate ,,depozite pentru prada de război”, cel puțin așa ni s-a transmis nouă din generație
în generație, ultimul cherean care ne povestea despre acele ,,catacombe” fiind regretatul Cuc T. Crăciun-Crăciunea Deli
Chechi, ultimul mare și adevărat prieten al generației ,,Voinței Maxima”.
Odată cu cucerirea cetăţii Oradea turcii au înfiinţat Paşalâcul de Oradea, care va domina cinci comitate: Bihor, Zarand,
Crasna, Solnocul de Mijloc şi Solnocul din Lăuntru. Turcii au părăsit Bihorul în anul 1692, când austriecii au cucerit cetatea
Oradea prin acelaşi mijloc de golire a apei din şanţul de apărare. Austriecii au aflat de modalitatea de evacuare a apei din şanţ de
la un martor ocular al asediului din anul 1660.
„S-a ocupat Oradea, Ardealul a rămas fără inimă”, îi scria, la sfârşitul lui august 1660, serdarul Köse Ali paşa sultanului
Mehmed al IV-lea. Cea mai puternică dintre cetăţile principatului Transilvaniei căzuse în mâinile turcilor, care aşa au găsit de
cuviinţă să îi pedepsească pe bihoreni pentru că l-au sprijinit pe principele rebel Gheorghe Rákóczi.
Ali paşa cucerise cetatea în fruntea unei armii de 45.000 de oameni, contra a 850 de apărători. În ciuda uriaşei
disproporţii, orădenii nu au capitulat decât după şase săptămâni de asediu, când în toată cetatea mai rămăseseră doar 300 de
oşteni.
Vremurile erau tulburi, Oradea nu putea să primească ajutor de la principele Transilvaniei, Acaţiu Barcsai, deoarece el
însuşi era captiv al armatei condusă de Ali paşa. În timpul asediului, turcii au bătut cetatea cu tunurile instalate pe dealurile din
jur, zdrobindu-i rând pe rând bastioanele, dar nu o puteau lua cu asalt, datorită şanţului de apă, despre care călătorul turc Evlia
Celebi scria că este „cât o mare”. „E atât de larg şi de adânc încât şi galera lui Capudan-paşa s-ar putea plimba în el ”, scria
călătorul.
Soarta a ţinut însă cu turcii, cărora secretul golirii şanţului le-a fost dezvăluit de o femeie, în schimbul eliberării fiului ei,
rob la otomani. Episodul este descris de renumitul cronicar Miron Costin în letopiseţul său: „ Oradiia cu oamenii lui Racoţii
aşedzată, pre atuncea o bătea Ali-paşea, care au şi luatu-o, ieşindŭ o făméie den cetate şi arătândŭ turcilor apa de unde
veniia, de-ncungiura cetatea. Acéia apă abătându-o turcii de la cetate în laturi, au luatu-o, vestită între cetăţile Ardealului ”.
Era 27 august 1660 şi Oradea cădea în mâna turcilor. Vestea a fost primită cu mare bucurie la Stambul. „ Sultanul cel
măreţ, de bucurie, a poruncit ca în tot Imperiul Otoman să fie gătire şi veselie”, nota cronicarul Hasa Vegihi.
Apărătorii cetăţii au obţinut condiţii de predare onorabile. Pentru comitatul Bihorului şi alte zone înconjurătoare (n.n.
M.T.-inclusiv Cheriul) urmau 32 de ani de stăpânire turcească. În timpul ocupațiai, autorităţile otomane nu au recunoscut
drepturile şi privilegiile nobilimii ungare, de aceea aceasta a părăsit comitatele subjugate de turci.
Pentru a putea stăpâni şi controla mai bine această zonă din apropierea Oradiei, au fost intemeiate aşezări turceşti,
numite garnizoane, în jurul oraşului. O asemenea aşezare turcească a existat la S-E de Temeteul (cimitirul) din Cheriu,
deasupra Temeteului și „Râtului Tomalău“, foarte asemănătoare cu aşezarea descoperită pe teritoriul satului vecin Rontău, din
aceaşi perioadă cu cetatea Oradiei. Ruinele acestei aşezări, a satului turcesc şi a moscheei există şi azi pe Dealul Tomalău.
Cu puţin efort ar putea fi scoasă la suprafaţă, reconstituită şi pusă în valoare, avându-se în vedere potenţialul turistic
imens a acestei zone extraordinare a Băilor 1 Mai şi Felix. Ce oportunitate extraordinară ar fi pentru Cher și împrejurimi !
Bătrânii Cherului de altădată, obişnuiau să relateze faptul că pe Dealul Tomalău s-ar afla o comoară, care din povestirile
străbunilor, emana o flacără, vizibilă din sat, mai ales în nopţile întunecoase. Comoara se presupune că ar fi un valoros ,,tezaur
ascuns de turci” în Moscheea din Cheriu, la retragerea lor forţată în urma capitulării de la 28 mai 1682, dar pe care n-au apucat
să-l recupereze din cauza grabei cu care au fost nevoiţi să părăsească aceste meleaguri. Biserica turcească din Rontău dăinuie
şi azi, fiind transformată în biserică creştină. Ridicarea topografică iozefină (în germană Josephinische Landesaufnahme),
denumită și „Prima ridicare topografică”, este primul proiect unitar de ridicare topografică a Imperiului Habsburgic. Cele 3589
planșe inițiale, desenate și colorate de mână, au fost apoi completate până la 4096 de secțiuni.
1
Teodor T. Mitra. Despre vrute și nevrute, despre Cher dar și mai multe
________________________________________________________________________________________________________

Au fost denumite după Iosif al II-lea, împărat romano-german. În prezent sunt păstrate în Arhiva de război [Kriegsarchiv] a
Arhivelor de stat ale Austriei. Ridicarea topografică iozefină, începută sub domnia Mariei Theresia, a fost terminată sub cea a
lui Iosif al II-lea, împărat romano-german. Hărțile erau desenate de mână și erau făcute la scara de 1 țol vienez: 400 klafteri
vienezi (ceea ce corespunde aproximativ cu scara de 1:28.800). Variațiile de altitudine erau redate prin hașuri și nu prin curbe de
nivel.
Având la bază aceste ridicări topografice, s-au confecționat hărți la scara de aproximativ 1:115.200. Și acest set este
considerat ca fiind parte din Josephinische Landesaufnahme.
Analizând cu atenție localizarea Cherului pe Harta Iosefină a Comitatului Bihor de la 1782-1785 , în centru se poate
observa amplasarea Sfintei Biserici Ortodoxe de lemn din Cheriu-Bihor de la sfârșitul secolului al XVIII-lea [stilizată prin cruce].
La est de Biserică (tot stilizate), erau amplasate cele 12 case din Ulița Mică a acelor vremuri. În partea de miazăzi
(sud) a Bisericii se observă amplasarea celor 30 gospodării situate pe vechea Uliță Mare Dinsus, iar la apus (vest) de biserică,
se văd, stilizate cele 17 gospădării ale josanilor acelei perioade.
În partea de miazăzi a așezării se poate vedea stilizarea unui pod (cu siguranță din lemn), peste Valea Bonar, precum
și vechiul Drum al Băilor ce lega Cheriul de Rontău. Se observă clar că această vale își are obârșia în Pădurea Cherului.
Pe linia marcată care indică vechiul Drum al Băilor, ce lega Cheriul de Rontău se observă (stilizat) podul peste Valea
Bonarului, iar în stânga-jos se observă stilizarea vechii Mori de apă peste Peța, din Rontău.
Până la vărsarea în Crișul Repede se observă cele 3 poduri peste Valea Bonarului, primul care lega Cherul de Ron-
tău și Oradea, al doilea fostul Pod al Bonarului, iar cel de-al treilea peste drumul care lega Oșorheiul de Oradea.
Drumul către Oradea trecea pe deasupra Râtului Tomalău, prin Tău Fiară, ocolind actualul Podu Popii, trecând peste
fostul Pod al Bonarului și pe la Cotul Olfului (actualul resort Solay, ridicat pe solele de la Olf ale cherenilor noștri).
Localitatea Cheriu fiind situată pe terasa a III-a erodată lateral de valea Bonarului, neregularizată și colmatată, care
și-a creat propria albie. La ploi abundente inundă și afectează terenuri agricole.

Valea Bonarului în Harta Iosefină de la 1782-1785

 2
Teodor T. Mitra. Despre vrute și nevrute, despre Cher dar și mai multe
________________________________________________________________________________________________________

VALEA BONAR la 2011

Localitatea Cheriu este situată pe terasa a III-a erodată lateral de valea Bonarului, neregularizată și colmatată, care și-
a creat propria albie. La ploi abundente inundă și afectează terenuri agricole. Se impun lucrări de regularizare, decolmatare și
amenajare maluri. În anul 2011 în urma recensământului au fost înregistrate următoarele date: Oşorhei 3023 locuitori, 922
gospodării, 969 clădiri, 55005 m 2 camere, Alparea 1067 locuitori, 326 gospodării, 366 clădiri, 23520 camere (m 2), Cheriu 836
locuitori, 235 gospodării, 271 clădiri, 14051 camere (m2), Felcheriu 379 locuitori, 142 gospodării, 198 clădiri, 8537 camere,
Fughiu 960 locuitori, 341 gospodării, 359 clădiri, 18736 m 2 locuibili. Drumul comunal DC 86 Oradea-Cheriu-Felcheriu 8
km. Drumul comunal DC 54 Oradea-Cheriu 5 km. În anul școlar 2019-2020, Școala primară nr.2 Cheriu nr. 154 este
menționată cu un corp de clădire în care funcționează 2 cadre didactice, unul nedidactic și 34 de elevi ciclul primar (clasele I-
IV).
Curuț Ioan-Nelu Trianu Goioabi din Cheriu nr. 62 (tel. 0748-361537) este menționat ca făcând parte din ,,Grupa de
intervenție din Structura Serviciului Voluntar pentru Situații de Urgență” a comunei Oșorhei-Bihor.
Centura ocolitoare Oradea/Oșorhei km 0+160.00, intersecția centurii cu drumul comunal DC54, care face legătura
cu localitățile Cheriu și Felcheriu, supratraversează pârâurile Bonar, Tăşad și Magistrala CF300 Cluj (km 4+977.00)-Epis-
copia Bihor la următoarele poziții km: 1).Pasaj peste valea Bonar-km 1+350.00; 2).Supratraversare peste râul Tăşad-km
3+200.00; 3). Pasaj peste Magistrala CF300-km 4+850.00. Această centură ocolitoare începe din sensul giratoriu existent al
Centurii Oradea, respectiv intersecția cu localitățile Cheriu și Felcheriu, are o lungime totală de 5.837 metri și se racordează
la drumul național DN1(E60) la intrarea în localitatea Oșorhei, sensul de mers Cluj-Napoca-Oradea (girația existentă către local -
itatea Fughiu)[Hotărârea Nr. 19/27 februarie 2020 privind aprobarea Planului de analiză și acoperire a riscurilor aferent comunei Oșorhei-Bihor, pentru anul 2020, precum și Referatul de aprobare în -
tocmit de Primarul Comunei Oșorhei, înregistrat sub nr.2461 din 24.02.2020]
.
Siturile de importanţă comunitară ROSCI0050 Crișul Repede amonte de Oradea și ROSPA0123 Lacurile de acumulare
de pe Crișul Repede au fost înfiinţate prin Ordinul Ministrului mediului şi dezvoltării durabile 1964/2007 privind instituirea
regimului de arie naturală protejată a siturilor de importanţă comunitară, și respectiv prin Hotărârea de Guvern 1284/2007
privind declararea ariilor speciale de protecţie avifaunistică ca parte integrantă a reţelei ecologice europene Natura 2000 în
România.
Cele două situri analizate conservă sectorul de curs mijlociu şi inferior al Crișului Repede ca habitat pentru mai multe
habitate și specii protejate de plante, nevertebrate, pești și amfibieni în situl de interes comunitar și păsări în aria de protecție
specială avifaunistică, care prezintă aici populații stabile. Modificările antropice ale albiei datorate realizării a două mari acu -
mulări de apă, care schimbă tipul de curgere a apei pe o lungime mare de râu, nu afectează aceste specii, ci aduce mai degrabă
un plus de importanță sitului prin statutul său de loc de repaus și iernare pe rutele de migrație ale păsărilor acvatice.
În Valea Bonarului, noi cherenii pescuiam mreană vânătă/mreană pătată, moioaga (Barbus petenyi, sinonim Barbus
meridionalis petenyi), un pește dulcicol de 10–25 cm din familia ciprinidelor, cu spinarea vânătă (de unde și numele), ab -
domenul alb-gălbui. Trăiește în grupuri mici, compuse din pești de diferite vârste și dimensiuni. Mreana vânătă este moderat
fotofobă și preferă apele de lângă mal cu multă vegetație și numeroase adăposturi în albia râului, locuri unde stă ziua. În timpul
verii caută ape proaspete și oxigenate, cu curs rapid. Nu întreprinde migrații și iernează pe loc, stând la adânc în stare latentă în
locuri ascunse.
Un alt pește nativ în Valea Bonarului, țiparul (Misgurnus fossilis) era pe cât de raspândit, pe atât de interesant prin
obiceiurile lui. Nu are cerinți, căci nici apa nu-i este totdeauna de nevoie, putând trăi câtva timp și în nămolul numai umed.
Trupul cilindric înspre cap e turtit lateral numai spre coadă. N-are solzi mari, ci numai niște solzișori mărunti și răzleți.
Are o gură măricică, iar de jur împrejurul ei 10 fire de mustăți destul de lungi.
O înotătoare pe spate, mică, alte 2 perechi pe burtă, departate una de alta, una scurtă mai spre vârful cozii, unde se află o
înotătoare lățită, îi sunt podoabele trupului. Miscările lui iuți, abia îl poți tinea în mână, le datorește cozii numai mușchi.
Își duce viața pe fundul apelor mâloase. Culoarea e la fel cu a mâlului, asa încât când stă întins nici nu-l poti zări. Pe
spate este mai mult cafeniu, pe burtă mai galben, chiar portocaliu. Două dungi mai închise, una lată, alta mai îngustă, sunt trase
regulat de-a lungul trupului. Peste tot însă este stropit cu punctișoare negre, pare că ar fi firele de mâl lăsate pe fundul unui vas.
Din vreme în vreme vine la suprafață, înghite o gură de aer și apoi iar se bagă în mâl, unde găsește hrana lui favorită:
melci mici, viermișori sau pui de alți pești. Când balta seacă ori apa îngheață, n-are habar. Se înfundă în mâl și asteaptă vremuri
mai bune.
E răbdător din fire și mai ales îndură foamea îndelungă vreme. De el nu se poate spune ,,a se zbate ca peștele pe uscat”,
căci ca poate respira și aerul din atmosferă. N-are plămâni, dar pentru aceasta îi servește o parte din intestinul subțire. Câțiva
cercetători români (D. Călugăreanu, Th. Bușniță) au lămurit respirația aeriană a țiparului. O parte din intestin are structura unui
plămân, fiind foarte bogata în vase cu sânge. Animalul înghite aerul; ajungând în dreptul intestinului subțire, oxigenul e luat de
sânge; iar acidul carbonic este dat afară pe anus. Ca să nu se împiedice actul respirației și să nu sufere pereții asa de bogați în
vase, restul alimentelor mistuite, înainte de a trece prin porțiunea respiratorie a intestinului, este învelit într-un sac alunecos și
astfel e dat ușor afară. Se întelege cum țiparul poate trăi fără de apă, respirând aerul dinafară. Cât despre mâncare, econom cum
este, își adună în jurul intestinului întotdeauna o cantitate de grăsime, ,, bani albi, pentru zile negre”. Dar țiparul mai este vestit
și prin altceva. Lui iarăși nu i se mai poate spune vorba: ,,mut ca un pește”. Când îl scoți din apă ,,țipă”; are un glas ca de
șoarece, dar scurt. E aerul cuprins în intestin și care prin strângerea bruscă a tubului este dat afară. Mai are o însușire, făcând
concurență buratecului. E nervos din cale-afară, simtind cu mult înaintea omului schimbările atmosferice. Cînd e vremea a
ploaie, dar mai ales cu trăsnete și fulgere, țiparul e neliniștit, chiar cu 24 de ceasuri înainte, nu-și află loc, ridicându-se mereu în
fața apei să se răcorească, să înghită aer.
2
Teodor T. Mitra. Despre vrute și nevrute, despre Cher dar și mai multe
________________________________________________________________________________________________________

E un barometru viu. Ţiparul e hrana săracului. Nu e prea căutat pentru stomacurile delicate, măcar că borșul de țipari și
țiparii prăjiți nu au gust rău. Înainte de a fi pregătit, e bine să fie ținut în apă curată, proaspătă, mereu schimbată, ca să i se
scoată gustul de mâl. Țiparul sau chișcarul (Misgurnus fossilis) este un pește dulcicol, bentonic, din familia cobitide
(Cobitidae) ordinul cipriniformelor (Cypriniformes), din apele stătătoare sau lent curgătoare, cu funduri mâloase și cu vegetație.
Trăiește, de obicei, pe fund, îngropându-se deseori în acesta. Are talia obișnuită de 20–25 cm, rareori atinge 32 cm.
Corpul este alungit, mai mult sau mai puțin cilindric, ușor comprimat lateral spre coadă și acoperit cu solzi foarte mici,
fără a prezenta o linie laterală evidentă. Corpul este învelit într-un mucus foarte lunecos. Capul este mic, cu botul scurt. Gura
mică, inferioară, este prevăzută cu 10 mustăți, dintre care 4 pe vârful botului (pe maxila superioară), 2 mai lungi la colțurile
gurii și 4 pe mandibulă. Ochiul este mic. Sub ochi și ascuns sub piele, se află un țep mic. Înotătoarele sunt rotunjite și mici.
Înotătoarea dorsală situată deasupra înotătoarei ventrale. Înotătoarea anală, cu baza scurtă, se inserează în urma verticalei
posterioare a înotătoarei dorsale. Înotătoarea caudala este mică și rotunjită. Pe spate și pe fața ventrală a pedunculul caudal se
întinde câte o mică creastă.
Coloritul fundamental a corpului este galben, spatele este brun sau cafeniu închis, abdomenul bate în galben portocaliu
sau este roșcat. Pe spate, se află numeroase pete mici verzui-negricioase și dungi închise, dispuse longitudinal. Pe laturi este
cafeniu deschis, cu o dungă neagră lată longitudinală, sub această dungă și deasupra ei, sunt numeroase puncte și pete, unele
dintre ele contopindu-se și formând alte 2 dungi longitudinale, mai înguste și incomplete. Toate înotătoarele sunt gălbui. Hrana
constă din moluște mici, viermi, larve de insecte și insecte, înghite și mâl. Se folosește ca nadă la pescuitul sportiv.
şi broaşte, iar vegetaţia din jur era demnă de Delta Dunării !

http://www.mmediu.ro/app/webroot/uploads/files/2016-03-22_PM_REG_ROSCI0050_ROSPA0123.pdf
 4
Teodor T. Mitra. Despre vrute și nevrute, despre Cher dar și mai multe
________________________________________________________________________________________________________
http://www.mmediu.ro/app/webroot/uploads/files/2016-03-22_PM_REG_ROSCI0050_ROSPA0123.pdf