Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Burebista
Aşezările dacice din Munţii Orăştiei din timpul lui Burebista şi Decebal
(Grădiştea Muncelului, Costeşti, Blidari), au avut ca avanpost cetatea de la
Polovragi, având rol de antene avansate şi controlau drumurile dinspre sud. Cetatea
de la Polovragi a fost plasată pe terenul ce făcea legătura între Buridava dacică
(Cosota - Ocniţa) de lângă Olt, puternic centru de exploatare a sării, şi cetăţile de la
gura Jiului (Tg. Jiu de azi) şi Bumbeşti Jiu −VÂRTOP, BÂRLEŞTI, ce controlau
Valea Jiului spre Pasul Vâlcan – Sarmizegetusa şi pe de altă parte, drumul spre
Baia de Aramă, Drobeta, la Dunăre, de aşa numitul drum al sării al Mehedinţilor
folosit din plin de romani după anul 102.
Argumentez acest lucru deoarece, romanii au dezvoltat după anul 102
cetăţile de la Drobeta şi de la Bumbeşti-Jiu, Buridava romană de la Stolniceni,
construind şi drumuri de înaltă calitate, drumuri pietruite şi late de 4 m., partea
centrală a drumurilor fiind mai ridicată pentru scurgerea apelor.
Romanii, când au venit în Dacia, ştiau precis locul zăcămintelor de aur,
aramă, sare şi căile de acces.
Printre primii oameni de ştiinţă care au făcut studii asupra Cetăţii de la
Polovragi şi a Peşterii din localitate, a fost şi geologul Dr. Mircea Trifulescu în anii
1960. Într-un articol publicat în revista Studii şi Cercetări de Dacoromânistică, la
p. 90, arată: ,,În timpul căutării geologice a versantului estic al Cheilor Olteţului, la
371 m de Oborul Jidovilor, spre Crucea lui Ursache, cota 1000 m., am observat că
pe culmea calcarelor jurastice cutate apar două nivelări a căror conformaţie
geometrică denotă o activitate entropică (umană), adică o netezire artificială”.
Crucea lui Ursache
Acest argument geometric m-a determinat să formulez ipoteza că, pe cele
două platouri lungi de 83 m cel nordic, şi 133 m (platoul sudic), cu diferenţe de
altitudine dintre ele de 7 m, o fi existat o fortificaţie antică. Cetatea fiind pe platoul
muntelui Padeş, la cota de 1000 m, şi cu o mare vizibilitate înspre sud, circa 10-15
km, având şi rol strategic.
În 1965, arheologul şi istoricul Al. Vulpe a adus un detaşament de armată şi
a efectuat excavările necesare.
Din şanţurile de lângă ziduri s-au găsit monede romane cu inscripţia
FLAMINO, ROMA din sec. I î.e.n. şi două greceşti, una de tip Dyrrhachium, şi
alta Apollonia din sec. II î.e.n., şi 3 tetradrahme de argint de la Filip al II-lea şi alte
obiecte: piroane de fier, cuţitaşe, vârfuri de săgeţi şi de lance, pinteni de cal,
catarame, fibule, ceramică lucrată cu mâna şi cu roata, vase sub formă de borcan
ornamentate cu bâuri alveolate sub formă de şnur, ceşti, castroane.
S-au mai descoperit o plăcuţă de bronz dreptunghiulară (101x 66 mm)
lucrată în bazorelief. Pe avers, este un călăreţ bărbos cu pantaloni strâmţi, cu o
cămaşă şi pe umeri-i flutura o manta, iar pe cap avea o bonetă răsfrântă în faţă,
semănând cu o căciulă dacică.
În faţa şi spatele călăreţului sunt două personaje identice cu îmbrăcămintea
corespunzătoare lumii greco-romane. Piesa este asemănătoare cavalerului trac.
Aceste relicve găsite arată că există o legătură între căpeteniile locale din cetate şi
lumea sudică, stabilite de pe vremea regelui Burebista care cucerise cetăţile
Pontului Euxin, Histria, Tomis, Calatis, legături economico şi religioase.
S-a mai găsit un ciob dintr-un vas ceramic cu înscrisuri de litere latine,
DEEEBA.
Polovragiul se înscrie ca a treia localitate după Grădiştea Muncelului şi
Buridava dacică de la Ocniţa unde s-a găsit pe un vas inscripţia în limba greacă a
numelui regelui dac, Thiamarcos: „Basileos Thiamarkos Epoiei”care s-ar traduce
„Thiamarkos l-a făcut (pentru) regele…”
2
Sub cetate, la cota de 600 m., găsim Peştera de la Polovragi. Mai găsim în
zonă Grota Urşilor şi Oborul Jidovilor în versantul estic, pe chei. Formele
geometrice plate de relief sunt de vârste halogene sub 100 000 de ani, pe care au
locuit strămoşii noştri geto-dacii, având şi o climă cu influenţe mediteraniene,
favorabilă vieţii.
Peştera Polovragi a cărei ieşire se află pe drumul forestier din Cheile
Olteţului la cota de 600 m şi 580 m în amonte, are mai multe galerii cunoscute de
pe vremea geţilor şi loc de adăpost al populaţiei încă de pe acele vremuri. Ea este
cunoscută ca loc de adăpost al zeului dacilor Zamolxis, zeu monoteist cunoscut ca
zeu al Soarelui, al sănătăţii şi care, prin preoţii săi, propaganda nemurirea.
Tot pe munte, în 1897 s-a găsit un obelisc care avea patru feţe de 1,9 m, fără
nicio inscripţie. Nicolae Densuşianu aprecia că este vorba despre ,,o columnă
monolitică de granit, tăiată în patru feţe şi terminată la vârf printr-o mică piramidă,
un obelisc în formă puţin phalică, ce a fost înfipt într-o bază de lespezi tăiate şi
îngropate în pământ”. Toare feţele sunt frumos poleite însă fără inscripţie, aşezat
pe un umuli vechi, destinat să eternizeze memoria unui însemnat eveniment.
4
Înălţimea părţii superioare ce o reproducem aici, este de 1.09 m, lăţimea de jos a
feţelor principale de 0,45 m., segmentul al doilea sau partea superioară a acestui
monolit este pierdut. Vechimea acestui monument ce formează un specimen unic
între monumentele de piatră tăiată şi poleită ale Europei se reduce la timpuri foarte
îndepărtate. Această descriere a fost făcută după lucrarea ,,Dacia preistorică” a lui
N. Densuşianu din 1913.
În Peştera Muierilor de la Baia de Fier s-au găsit, în afară de schelete de
animale (urşi, mamut, leu, vulpi, capră), şi schelete de om datate de 26000 de ani.
Au mai fost descoperite două podoabe din bronz; o suliţă de aramă, o verigă din
epoca bronzului (1700-1000 î. Hr.), o zăbală de cal, urme de cuptoare primitive de
topit fierul, fier care a fost folosut şi de dacii din cetatea Polovragi.
Legat de Peştera Muierilor, care este lângă râul Galben, lipsită de curenţi, cu
intrarea însorită şi care putea adăposti peste 200 de suflete, este şi povestea cu
Dealul Muierilor situat în dreapta Olteţului la 5 km de peşteră, langă satul meu,
Ponoare.
Pe acest deal, încă din acea perioadă, se adunau femeile şi copiii de pe văi
atunci când se dădea alarmă că, înspre Cetatea Polovragi, se îndreptau populaţii
vrăjmaşe pe firul Olteţului.
Cetatea Polovragi, aşezată pe un vârf de munte ca un cuib de păsări, avea o
mare vizibilitate înspre sud de circa 10-15 km atunci când era senin şi în caz că
veneau vrăjmaşii, populaţii dace de pe traseu, aprindeau focuri pe înălţimile
dealurilor şi fumul era vizibil ca un semnal de alarmă. În această situaţie, femeile şi
copiii se adunau pe coama Dealului Muierilor şi de aici alergau spre Peştera
Muierilor pentru adăpost.
Fiind copil, de multe ori mi-am pus întrebarea: de ce se numeşte Dealul
Muierilor, fără să găsesc un răspuns şi, totodată, mă minunam că toponimele
lacurilor copilăriei mele poartă numele de Denghiu, Plăviţoiu, Alexandru, Coasta
Bisericii, Dealul Viilor, podişcă, Groeşti, explicaţii aflate când am mers la şcoală şi
am mai aflat că în urmă cu 500 de ani, pe aceste locuri trăiau familii de oameni
izolaţi. iar print-o hotărâre a lui Matei Basarab, aceste familii au fost aduse la
drumul care pleacă de la mine din Poienari, trece pe coama dealului la Măgura,
Minciuneşti, Bumbeşti-Deal, Cârligei şi coboară în drumul ce merge spre Târgu
Jiu.
Despre Poeni.Poienari
Primele documente care aduc date despre satele comunei Bumbeşti-Piţic,
sunt din anul 1521, din vremea domnitorului Neagoe Basarab – 30 iulie 1521,,iar
am dat Mircii cu fraţilor săi şi feciorilor lor în Poeni (Poienari) din partea
Donciului şi frătâni-său sau Vâlcului, dintr-o funie jumate ce iaste către Cârliţei”.
(Din monografia comuni Bumbeşti-Piţic. Al. Popescu şi Viorica Popescu)
Se mai vorbeşte şi despre localizarea loturilor, despre răsărit pe la capul
hotarului Câlnicului, despre hotarul Sârbeşti din matca râului Terota spre hotarul
5
Zorleşti la miază-zi până la matca Văii Ursului unde se hotărăşte cu hotarul
Zorleşti.
În 1793 este descris în acte vinăriciu din Poienari. Alexandru C. Morunzi
Vodă ce se leagă de existenţa viilor în Poienari – Dealul Viilor, lângă coasta
bisericii. Domnitorii închiriau bisericilor fie sate, fie încasare de biruri. În acte se
vorbeşte de un boier Bumbu care a cumpărat multe loturi de la cetăţenii din
Poienari şi Cârligei.
Despre Ponoare – document al lui Radu Mihnea Voievod (1620-1630),
întăreşte lui Oprea o ocină în ,,Ponor”.
Date legate de vechime
Novaci 1502, Cernădie 1521, Bia de Fier 1502, Sârbeşti 1521, Alimpeşti
1568, Zorleşti 1535.
Despre Cetatea de la Polovragi s-au emis ipoteza că este fosta cetate de la
ARCINNA, enunţată de Ptolemeu şi că era una dintre cele mai strălucitore aşezări
din Dacia.
Istoricul antic Lucius Florus Anneus ne spunea despre daci că trăiesc aninaţi
în munţi, ca nişte cuiburi de vulturi.
Geograful Ptolomeu a plasat localitatea Arcinna în sec. I-II d.Hr. pe locul
unde se afla Tg. Jiu. Vasile Pârvan în Getica, localizează această Arcinna tot în
partea superioară a Jiului, la întretăierea marilor drumuri ce treceau din sudul
Olteniei spre trasee de dincolo de munţi şi dinspre Ţara Severinului spre
trecătoarea dinspre Valea Jiului unde găsim castrul de pământ de la Bârleşti
(Bumbeşti-Jiu, Vârtop, Pinosa, precum şi sediul de la Curtişoara).
S-a emis ideea că cetatea şi-ar fi încetat existenţa în sec. II.
În Dicţionarul Topografic şi Statistic al României din 1872, Dimitrie
Frunzescu, face referire la Racoviţa, comună rurală în judeţul Vâlcea, plaiul
Horezu, compusă din satul cu acelaşi nume şi mahalaua Oteşti.
Datează de mai bine de 200 de ani şi s-a întemeiat pe ruinele cetăţii romane
SARGIDA, unde s-a găsit o piatră cu inscripţia latină << populi SARGIDA-
VENSIS>>>.
Urmele acestei cetăţi se văd în formă dreptunghiulară cu patru intrări. Este
situată la poalele Muntelui Milescu. Are o populaţie de 587 de locuitori, 2 biserici,
una în Racoviţa şi cealaltă în Oteşti. Cea din Racoviţa s-a zidit în anul 1711.
Biserica din Oteşti s-a fondat în anul 1707. Şcoala e frecventată de 32 de copii.
Locuitorii se ocupă cu creşterea vitelor, fabricarea varului, transportul sării
de la Ocnele Mari, facerea de şiţă de brad, plugăria.
Amintirile din mintea unui copil nu se şterg niciodată. Îmi amintesc că la
vârsta de 7-8 ani, alergam pe văile şi dealurile satului Ponoare, pe la Podişcă,
Groeşti, Dealul Viilor, Dealul Muierii sau Coasta Bisericii. Pe timp de vară, în
timpul cositului fânului, desculţ fiind şi cu oile pe vale, jucam cu cei de seama mea
diverse jocuri: jalea, oina, purceaua, masa. De asemenea, îmi amintesc şi de
6
strigătul negustorilor ambulanţi care vindeau sarea de la Ocnele Mari şi de păcură
necesară ungerii osiilor căruţelor şi carelor (,,Sare vindem!”, ,,Păcură Vindem!”),
strigăte perpetuate de 2000 de ani, sarea fiind cea necesară vieţii, fiind adusă de
Ocnele Mari (Ocniţa Cosota). Aşa mi s-au luminat ochii şi mintea în legătură cu
cetăţile dacilor: Buridava dacică, Cosota şi Cetatea de la Polovragi.
Comuna Polovragi, Judeţul Gorj, plaiul Novaci se compune din două cătune:
Polovragi şi Obrejeni. Are 322 de familii, 1063 suflete, din care 273 contribuabili.
Are o şcoală frecventată de 59 de copii şi o biserică zidită în 1806 de jupân
Petre Diaconescu. În comună se află 14 mori, 33 piue, 41 fântâni şi 7 cârciumi. Se
fac 2 bâlciuri la 23 aprilie şi 20 iulie.
Are o mănăstire locuită de 7 călugări şi 1 egumen, zidită în 1640 de jupân
Donciu Pârâianu. De la mânăstire, la 12 km spre N., se află o peşteră cu stalactite
şi stalagmite la care vizitatorii merg printr-o potecă îngustă de 200 m, deasupra
albiei Olteţului, pe o potecă foarte sălbatică, pe muntele înspre Ardeal, Ţara
Haţegului.
Polovragi, Polul Vraciului. Pomenită de Mircea cel Bătrân ca Polovraci în
colecţia Biblioteca Enciclopedică de Istoria a României – Ion Donat – Domeniul
Domnesc în Ţara Românească (sec. XIV − XVI), p. 135
Atestat documentar începând cu 1480 – Polovragi.
Denumirea au pus-o în legătură cu o plantă numită Polovraga cu care se
tămăduiau bolnavii aduşi la bolniţă de la mănăstirea Polovragi.
8
pe care îi iau ca martori, că voi îndeplini acest jurământ şi poruncile lui, pe cât
mă ajută forţele şi raţiunea:
Să respect pe cel care m-a învăţat această artă la fel ca pe propriii mei
părinţi, să împart cu el cele ce-mi aparţin şi să am grijă de el la nevoie; să-i
consider pe descendenţii lui ca fraţi şi să-i învăţ această artă, dacă ei o doresc,
fără obligaţii şi fără a fi plătit.
Să transmit mai departe învăţăturile acestei arte fiilor mei, fiilor maestrului
meu şi numai acelor discipoli care au jurat după obiceiul medicilor, şi nimănui
altuia.
Atât cât mă ajută forţele şi raţiunea, prescripţiunile mele să fie făcute numai
spre folosul şi buna stare a bolnavilor, să-i feresc de orice daună sau violenţă.
Sacră şi curată îmi voi păstra arta şi îmi voi conduce viaţa.
Nu voi opera piatra din băşică, ci voi lăsa această operaţie celor care fac
această meserie.
În orice casă voi intra, o voi face numai spre folosul şi bunăstarea
bolnavilor, mă voi ţine departe de orice acţiune dăunătoare şi de contacte
intime cu femei sau bărbaţi, cu oameni liberi sau sclavi.
Orice voi vedea sau voi auzi în timpul unui tratament voi păstra în secret,
pentru că aici tăcerea este o datorie.
Dacă voi respecta acest jurământ şi nu îl voi călca, viaţa şi arta mea să se
bucure de renume şi respect din partea tuturor oamenilor; dacă îl voi trăda
devenind sperjur, atunci contrariul."
Platon (427-347 î. Hr.), discipol a lui Socrate (469-399ă. Hr.).
Jurământul depus de Socrate către medicul trac (unul din ucenicii lui
Zamolxis), era un jurământ geto-dac. Nici Platon, nici Socrate nu pomenesc de
Hipocrate.
Cultul lui Zamolxis, ca legislator şi rege, era pe întreg teritoriu tracic.
Jurământul lui Hipocrate din Cos care nu este altceva decât jurământul medicilor
teaci, la care s-au adăugat numele zeului Apollo, Asclepios, Higea şi Panaceea.
Platon, despre Zamolxis, referindu-se la preoţii-medici daci, regele nostru,
care este zeu, spune că ,,precum nu trebuie să încercăm a vindeca ochii fără să fi
vindecat întâi capul, ori corpul fără trup, aşa nu se poate să încercăm a vindeca
9
trupul fără să îngrijim şi de suflet şi tocmai de aceea sunt boli la care nu se pricep
medicii, avem întregul la care ar trebui să se ocupe, căci, dacă acesta merge rău,
este cu neputinţă ca partea să meargă bine”.
Este un principiu integralist de medicină sacerdotală, şcoală asemănătoare
şcolii medicale din Cos, care a culminat cu Hipocrate (460-337 î.Hr.), supranumit
părintele medicini ,,de va îmbolnăvi vreun om, atunci să chemaţi preoţii bisericilor
care are îndrăznire de la Dumnezeu să se roage pentru acelaşi Dumnezeu, pentru
rugăciunile preoţilor lui va da sănătate bolnavului şi+l va scul adin boală”.
În aceeaşi perioadă, la Grădiştea de Munte s-a găsit o trusă medicală care
conţinea 5 borcane de lut pentru păstrarea alifiilor, un bisturiu de fier, o pensetă de
bronz.
Pe lângă relatările lui Iordanes, ne mai stau mărturie cele 21 de denumiri
dacice înscrise cu sinonime în textele lui Pedanius Dioscoride şi Pseudo-Apuleius.
Herodot, despre legenda că Zamolxis ar fi fost sclav al învăţătorului Pitagora
din Somos.
I.I. Russu spunea că „Zamolxe, zeitate autohtonă la geţi, nu poate fi decât
«zeu al pământului», ca personificare a generosului fundament şi izvor al vieţii”.
Zeii buni, dătători de viaţă şi belşug, alungă duhurile rele, ei având şi rol de
vindecător, despre cum vorbeşte şi Platon.
Despre boli din trimpul dacilor avem date puţine, însă, după cum
consemnează poetul Ovidiu în scrierile sale, se plânge de terenul mlăştinos şi de
febră interminabilă (referitoare la paladism) şi datorită acestei aceste boli în aoraşul
grec Istria de pe malul lacului Sinoe şi să fi fost pus la adăpost sub protecţia lui
Apollo, vindecătorul. Truse medicale cu bisturiu şi pensă s-au găsit la Grădiştea
Muncelului în 1954.
Medicul şi Dioscoride Pedamios (n. cca 40 – d. Cca 90), medic, farmacolog,
botanist grec, a trăit la Roma în timpul împăratului Nero. A scris ,,De Materia
Medica” şi unul din cele mai însemnate atlase botanice din istorie. Aici sunt
menţionate şi unele plante medicinale în limba dacă.
Codex Anciae Julianae, editura din 512, este copia cea mai veche şi
valoroasă a farmacologiei De Materia Medica a dr. Dioscoride Pedamios. Este cel
mai vechi ierbar conservat din sec. VI în păstrare la Biblioteca Naţională a Austriei
din Viena.
Denumiri dacice de plante medicinale în două documente al lui Pedanius
Dioscoride şi Pseudo-Apuleius.
Unele plante consemnate în greacă, latină şi limba dacă de către un copist
dac. Printre ele (mărul lupului, omag, pedicuţa, brânca ursului, ştir, ştir alb, talpa
gâştei, brânduşa de toamnă, limba boului, strigoaie, mărar, brusture, rodul
pământului, pelin, curpeni (strugurel de pământ), ţintaură, rostopască, cucută,
dovleac, pir gros, merişor, scai, iederă, spânz, măselariţă, sunătoare, stânjenel,
muşeţel, mentă, păpădie (iarba bubei), laur, pătlagină (pătrunjel de câmp), limba
10
broaştei, rozmarin, mur (mure), zmeur, salvie, Boz (Boj), cimbrişor de munte, de
grădină, urzică, lumânărică, coada boului, vacii.
Despre Zamolxis şi medicina lui
Când a apărut Hipocrate, cel care a învăţat primele principii şi noţiuni de
medicină de la Herodicus şi Selimbria (medici traci).
În temelia medicinei hipocratiene, s-au reflectat concepţiile avansate ale
ucenicilor lui Zamolxis.
Un copist de prin sec. III, rescriind lucrarea lui Dioscoride a adăugat
conform nomenclaturii latine şi greceşti şi pe cea din limba dacă.
Este vorba de 42 denumiri arătate mai sus.
Legat de medicina dacilor, scheletul descoperit la Poiana (Tecuci) al cărui
craniu prezintă urmele unei trepanaţii cicatrizate reuşite, bolnavul supravieţuind,
arată că era înaintată medicina.
Descrierea lui Iordanes despre daci şi igiena lor, legile belagine (despre
Deceneu şi distrugerea viilor), transmisese oral prin descântece.
Zamolxis şi nemurirea oglindite în timp.
Apartenenţa omului la eternitate şi infinitul devenirii universale.
Aici putem avea o concepţie de viziune senină asupra fenomenului morţii
prin înţelegerea ei, exemplu fiind ciobanul din Mioriţa sau eroina Ana din Meşterul
Manole care considera jertfa ca o condiţie a creaţiei şi a nemuririi.
Se pare că primul zeu cu virtuţi tămăduitoare este Apollo, numit salvatorul
sau chiar medicul (Medicină şi Adevăr, Radu Ozun, E. Poenaru, p. 66).
Aşa cum îl întâlnim şi în cetăţile de pe malul Pontului Euxin – Histria şi
Tomis, iar Homer în Iliada şi Odiseea, descrie o epidemie în rândul armatelor
tratată de către strălucitul zeu Apollo.
Tot despre Asclepios, fiul lui Apollo, că ar fi sigur din Tracia şi are ca
simbol şarpele încolăcit în jurul bastonului cunoscut ca simbol al vindecătorilor din
Mesopotamia, iar toiagul indică condiţia de peregrin a zeului, sau chiar a
profesiunii tămăduitoare, iar în viitor formând cârja arhierească şi i s-au ridicat
nenumărate statui în cetăţile greceşti şi dacice, teritoriul Pontului Euxin. Oare,
dacii, în cetatea de la Polovragi, nu au avut şi ei, oare, un templu dedicat
medicinei? Eu zic că da, obeliscul descoperit în 1897 sub formă de coloană înaltă
de 1,9 m. cu o piramidă şi un phalus în cap şi aşezat pe un tumul, reprezenta
stilistic izvorul vieţii. În Egipt, în timpul celei de-a 18-a dinasti a lui MerkaBa,
câmpul ele4ctromagnetic al tuturora era activat şi protejat. ,,Mer” înseamnă ,,câmp
de lumină în rotaţie”, ,,Ka” înseamnă ,,spirit” , iar ,,Ba” înseamnă ,,suflet”.
Aceasta este una diontre credinţele legate de Treime, neinterpretată de creştinism
ca şi ,,Trup, spirit şi suflet”.
11
Templele ridicate pentru cultul acestui zeu deservit de preoţii slujitori ai
zeului s-au impus ca instituţie medic-religioasă. Cel mai cunoscut fiind cel din
Epidaur, din Grecia Antică.
În Grecia Antică, un cuvânt greu asupra medicinei, matematicii, geormetriei,
cosmogoniei a avut Pitagora, cel care a fundamentat pentru univers numărul şi
armonia şi a fost investit ca fiu al lui Apollo, născut în Insula Samos (590-570 î.
Hr.). Se spune că l-a avut ca elev şi sclav pe Zamolxis, întemeietor de religie,
înaintea lui Buddha, Iisus şi Mahomed.
Se spune că la începutul medicinei hieratice a dacilor, se situează Zamolxis,
zeu şi profet. Legendele îl plasează la începutul unei noi credinţe, al unei uimitoare
reforme care pătrunde în viaţa poporului dac şi care,ulterior, l-a zeificat.
Azi, Polovragiul este cunoscut în întreaga Românie prin mai multe elemente:
1. Peştera de la Polovragi;
2. Mănăstirea de la Polovragi;
3. Cheile Olteţului care despart Munţii Parângului de Munţii Căpăţânii,
distanţa dintre ei fiind de 1m;
4. Bolovanul de la Polovragi, vreme de secole – obeliscul descris în 1897 şi
a cărui vechime nu se cunoaşte.
Am prezentat pe scurt existenţa Cetăţii de la Polovragi, veche din sec. II-I
î.e.n., poate şi mai demult, ţinând cont că, în zona din apropiere, s-a găsit în Peştera
Muierilor un craniu de femeie datat de 26000 de ani, precum şi a cuptoarelor de
fier de la Baia de Fier de pe râul Galbenu.
Pe acest fond, se pune întrebarea: de unde provine numele de Polovragi?
Consider că, în urma celor prezentate, legat de religia dacilor şi a lui
Zamolxis, preot-medic, şi ca re au avut şi temple dedicate lor, precum şi găsirea
monezilor greceşti cu efigia lui Apollo, zeul tămăduitor, după cum s-a găsit un
templu la Histria – ,,Apollo videcătorul” după cum a scris şi poetul Ovidiu legat de
12
o epidemie de friguri (paludism) a cetăţii Histria. Odată cu venirea romanilor care,
şi ei îl aveau ca zeu pe Apollo, localitatea să fi căpătat o denumire dedicată acestui
zeu, asumată şi de populaţie dacică, ulterior căpătând denumirea de Polovragi de la
Apollo – Polo, care, unindu-se prin sec. VI-IX cu cuvântul vraci din limba
slavonă, slavii trăind în comuniune cu populaţia dacică şi romană – daco-romanii.
Din sec. XV, localitatea este recunoscută ca Polovraci, după cum denotă
documentele istorice expuse mai sus, însă, în limbajul popular persistă încă
Polovraci şi Polovragi.
În concluzie, Polovraciul derivă din cuvântul Apollo, unit cu cuvântul slav
vraci, rezultând denumirea de POLOVRACI.
Biserica de la Polovragi este menţionată în 1482 de Basarab cel Tânăr.
Fortificaţiile dacice de la Polovragi datează din sec I-II. Î.Hr. după relicva
cavalerului trac călare pe cal, iar în faţă şi spate sunt două personaje cu îmbrăminte
greco-romană cu mâna ridicată, ca de salut, în spatele calului este un copac şi
probabil în jurul lui un şarpe încolăcit (cum sunt mai multe alte piese cu cavalerul
trac). Pe verso, un vas grecesc cu 2 păsări (cocoşi). Cocoşul întrupează curajul
bărbăţilor în luptă. Este un simbol solar, vestitor al luminii, duşman al forţelor
întunericului. Toate duhurile rele dispar la cântatul cocoşului , transformând spaţiul
respectiv, îl sacralizează. În creştinism el este aşezat pe turnurile bisericilor,
simbolizând veghea sufletului în aşteptarea sosirii duhului, are darul cunoaşterii
secretelor vieţii şi morţii, precum şi a fertilităţii pământului, dar şi al fecundităţii
oamenilor. La cetatea de la Polovragi s-a găsit acel neegalat obelisc de 1,09 m., cu
4 feţe lustruite, iar în cap avea ca un fel de piramidă, dând un aspect de phalus
aşezat pe o înălţime.
Consider că acesta reprezenta un simbol al fecundităţii, în jurul lui
desfăşurându-se diverse dansuri cu caracter magic.
Într-o excursie efectuată în Norvegia, am văzut că pe turlele bisericilor lor
este reprezentat simbolul cocoşului şi al lupului.
13
Biserica din Norvegia cu simbolului cocosului Biserică din Norvegia cu simbolul lupului şi
cocoşului pe turle
Sf. Gheorghe
14
Având aceste elemente, plăcuţa de bronz cu cavalerul trac, fiind cea mai
veche reprezentare descoperită pe teritoriul României ce se găseşte la Muzeul
Naţional Militar din Bucureşti, pavilionul A, cavalerul trac simbolizând .apărarea
vieţii, ulterior devenind Sf. Gheorghe cu data de sărbătoare de 23 Aprilie,
consemnată în istorie ca zi de sărbătoare religioasă la Polovragi şi alături de Sf. Ilie
pe 20 iulie, ca Sfânt aducător de ploaie, fulgere şi tunete precum Zeul Gebelidos,
Zamolxis – zeul nemuritor şi vindecător al dacilor.
16
CONCLUZII
Peştera Polovragi
Odată cu cucerirea Daciei, Traian a distrus şi cetatea de la Polovragi
(distrusă în sec. II), şi au înfiinţat această aşezare − Sargidava lângă Muntele
Milescu şi au perpetuat şi activitatea medicală însă dedicată zeului lor, Apollo
Tămăduitorul, rămânând până în zilele noastre sub denumirea de Polovragi de la
Apollo şi vraci, cuvânt însuşit de slavi care au dăinuit aici între sec. VI-IX.
17
În Dicţionarul Geografic al României găsim denumirea de Polovraci.
Dr. Ioniţescu C-tin, medic primar oftalmolog, Rm. Vâlcea, Prof. engleză-religie, gr.I, Rm. Vâlcea
născut în sat Ponoare, comuna Bumbeşti-Piţic Ioniţescu Daniela
18
Imagini cu obiceiuri locale din localitatea Polovragi
20