Zinaida

Gane




Tărâmul Spiritelor Nefericite
roman de fantezie

1



Imaginea Creatorului se destrămă în întunericul adânc al spațiului nemărginit și regina Selia
rămase nemișcată în fața geamului deschis, cu privirea rătăcind printre stele. Gânduri pline de
amărăciune i se învălmășeau în mintea încărcată de durere, iar sufletu-i gemea a neputință, chinuit
până aproape de epuizare. Simțea cum viața i se stinge încet, asemeni unui pârâiaș pe care-l seacă
arșița toridă, și bezna nemiloasă a uitării de sine pune tot mai insistent stăpânire pe cugetul ei. În
disperare, își încleștă mâinile de pervaz, încercând să-și țină echilibrul. Slăbiciunea însă devenea din
ce în ce mai posesivă și regina suspină încet și închise ochii, sprijinindu-și fruntea înfierbântată de
piatra rece.
Parcă percepând suferința nețărmuită a reginei protectoare, natura încremeni, cufundându-
se într-o tăcere înghețată, care depășea hotarele liniștii profunde. Stelele încetară să mai cânte
simfonia nopții, iar cele două luni- să-și cearnă razele lor argintii peste palatul regal și grădina
adormită. Părea că suferința reginei protectoare a trezit din somnul veșniciei neființa, care încet-
încet punea stăpânire pe spațiul nemărginit, învăluindu-l în lințoliul rece al morții. O trezi din
amorțire un sunet prelung, care cobora lin spre palat din adâncurile fără de margini ale Universului,
făcând aerul să vibreze în mii de unde argintii și frunzele copacilor să foșnească tainic.
Dinnn, dinnn, dinnn, se auzeau, străpungând întunericul catifelat al nopții, bătăile melodioase
ale Orologiului Magic al spațiului nemărginit. Dinnn, dinnn, dinnn, repeta ecoul, anunțând
viețuitoarele celor nouă regate că noaptea este stăpână deplină peste tărâmul de poveste. Auzind
bătăile Orologiului Magic, regina Selia își înălță capul obosit de suferință și deschise ochii, ațintindu-
și privirea stinsă spre cerul presărat cu stele. În ochii ei puteai citi durere, deznădejde, dar și
înverșunare. Dintr-odată, i se păru că tăcerea fu săgetată de o șoaptă ascuțită, de parcă o năpârcă ar
fi șuierat în noapte:
- M-am răzzzbunat, păpușșșă însssuflețțțită. Vei pleca în lumea umbrelor, blessstemându-l pe
Creator.
La auzul acestei șoapte șuierate printre dinți, regina Selia tresări speriată. Un fior rece i se
înfipse ca un pumnal în inimă, făcând-o să se ghemuie în sine. Disperată, își astupă urechile cu
palmele și lăsă capul în jos, murmurând:
- Voi pleca în lumea spiritelor, blestemându-l pe Creator... Voi pleca, blestemându-l pe
Creator...
Lacrimi de deznădejde îi brăzdară fața și o paloare de moarte i se așeză pe chip. Oftă adânc,
abandonându-se durerii, și fără de veste se lăsă purtată de undele reci ale râului morții spre
Tărâmul Spiritelor Nefericite. Încet-încet lumina blândă a nopții se mistuia în întuneric și mintea i se
împotmolea în bezna uitării. Ajunsă în fața porților tărâmului, simți dintr-odată o adiere extrem de
parfumată și o voce blândă, care părea că vine din adâncurile nesfârșite ale Universului, șopti:
- Frumoasă regină din altă lume, oprește-te din drumul care te duce spre pieire! De vei
deschide poarta tărâmului, nu vei mai putea să te întorci în lumea celor vii. Vei deveni o umbră
torturată de nefericire, care va căuta o veșnicie, fără să știe pe cine trebuie să caute.
Auzind în sine vocea, regina Selia se curemură. Deschise larg ochii și privi în jur. Din negura
tărâmului se apropia un șuvoi tumultuos de întuneric, înghițind cu nesaț lumina plăpândă a nopții,
care se strecura prin geamul deschis. Îngrozită, făcu câțiva pași îndărăt și, împiedicându-se, se
prăbuși pe covorul din lână albă. Rămase nemișcată un timp, chinuindu-se să înțeleagă ce i se
întâmplă. Avea impresia că se află într-un lăcaș al suferinței, un lăcaș unde-și plâng durerea
sufletele nefericite. Într-un târziu însă mintea începu să i se limpezească și regina trase adânc aer în

2
piept și se ridică în picioare. Mișcându-se ca o somnambulă, se apropie de geam. Se spijini cu mâinile
de pervazul din marmură și-și îndreptă privirea înlăcrimată spre bolta celestă, de parcă ar fi
implorat necuprinsul să-i aline durerea. Și cum stătea strivită de disperare și durere, auzi din nou
aceeași voce caldă, care-i șoptea:
- De ce te lași prinsă în capcana disperării, frumoasă regină din altă lume? Nu știai că pentru
fericire trebuie să lupți?
- Nefertum? șopti uimită regina, alergând nerăbdătoare cu privirea pe cerul luminat de stele.
Nefertum, ai venit în Universul meu să mă ajuți și să-mi alini durerea?
- Nu pot să vin în lumea ta, comoara mea neprețuită. Cu sufletul însă ți-am perceput durerea.
De fiecare dată când porțile dintre cele două universuri se vor deschide, iubirea mea îți va veni în
ajutor. Te rog, nu te lăsa înlănțuită de durere. Durerea îți îneacă sufletul în suferință, paralizându-ți
corpul și încătușindu-ți mintea. Eliberează-ți rațiunea din teascurile nefericirii și nu uita că ești ființa
pe care Creatorul a înzestrat-o cu puteri miraculoase. Mai ai și cele patru daruri pe care ți le-au dat
zeii în Sala Marilor Taine ale Universului. Nu uita de ele! Adio, comoara mea! Adiiiooo!
Vocea zeului Nefertum se stinse încet în depărtare și o liniște de gheață, o liniște înțepenită în
suferință se lăsă ca un blestem peste palatul regal.
- Nefertum! strigă disperată regina, sfredelind înfrigurată cu privirea cerul. Nefertum, nu mă
părăsi!
Poarta dintre cele două Universuri însă se închisese și tânărul zeu născut din floarea sacră de
lotus nu-i auzi chemarea. Oftând din greu, regina Selia se îndepărtă de geam și, așezându-se pe pat,
șopti:
- Te rog să mă ajuți să scap din ghearele durerii. Te rog să-mi spui ce trebuie să fac.
Cu mintea adâncită în gânduri zbuciumate, rămase neclintită mai multe ore în șir. Spre
dimineață însă oboseala o doborî. Fără să-și scoată hainele, se întinse pe pat și adormi. I se arătă în
vis floarea sacră de lotus, care, odată cu primele raze ale soarelui, îl aduse din adâncuri pe tânărul
zeu. Învăluit în scânteieri albastre, Nefertum venea spre ea cu mâinele întinse înainte și ochii
strălucind ca două stele.
- Abandonează în uitare suferința și caută-l în Cetatea Soarelui pe dragonul celestu. Să nu uiți
de cele patru daruri, îi spuse, mângâind-o cu privirea.
- Dragonul celestu? murmură prin somn regina. Unde să-l găsesc pe acest misterios dragon?
Și cum să dau de Cetatea Soarelui?
- Tu ai puterea să găsești ceea ce cauți și să salvezi ființa pe care o iubești, răspunse zeul cu-n
zâmbet dureros de trist pe buze, în timp ce chipul lui se destrăma în noapte.
Apoi totul în jur se transformă în întuneric, un întuneric dens și rece, care o împresura ca o
perdea de fum înecăcios. Cuprinsă de spaimă, rătăcea în obscuritatea înfricoșătoare, căutând cu
disperare un licăr de lumină care să-i arate calea spre liman. Când deznădejdea era cât pe ce s-o
doboare, văzu dintr-odată, pâlpâind slab în întuneric, o luminiță albastră. Își adună ultimele puteri și
fugi spre luminiță, șoptind fără încetare:
- Voi reuși, disperarea nu mă poate învinge. Iubirea este mai puternică decât moartea și eu
voi reuși să găsesc în bezna deznădejdii ceea ce caut. Trebuie doar să mă smulg din teascurile
durerii.
Când Selia se trezi din somn, soarele se ridicase sus pe cerul de un albastru dens și cristalin.
Nici un nouraș nu se vedea albind la orizont. Un vântișor lin răscolea frunzele copacilor din grădina
ce îmbrățișa din două părți palatul și un foșnet dulce acompania trilurile fermecătoare ale păsărilor.
Fluturași multicolori și insecte luminescente zburau deasupra covorului de flori, înfruptându-se din
nectarul dulce. Miresme minunate pluteau pe aripile liniștii, parfumând aerul ce învăluia grădina și

3
palatul. Deși părea că totul în jur se bucură de viață, liniște și soare, un nor de grea tristețe, ca un
ecou al suferinței, plutea deasupra palatului scufundat în tăcere. Regina Selia deschise larg ochii și
oftă din greu. Apoi se ridică în capul oaselor și roti privirea rătăcită în jur, de parcă nu înțelegea
unde se află.
Șezând nemișcată pe marginea patului, regina Hestia nu-și lua ochii de la fiica sa. Într-un
sfârșit, Selia-și opri privirea pe chipul plin de îngrijorare al mamei sale.
- Mamă, murmură cu voce stinsă.
- Aici sunt, scumpa mea, se grăbi să-i răspundă regina Hestia.
Selia se așeză alături de regina elfilor și, apucând-o strâns de mână, i se uită adânc, răscolitor
în ochi și zise:
- Trebuie să plec pe Tărâmul Umbrelor Nefericite, să-l smulg din ghearele uitării pe soțul
meu.
Îngrozită de cele auzite, regina Hestia se făcu albă la față. Rămase un timp cu gura
întredeschisă de uimire, apoi șopti cuprinsă de îngrijorare:
- Fetița mea cea dragă, te rog să înțelegi că cei care ajung în lumea spiritelor nefericite nu pot
să se întoarcă pe pământ. Vor rătăci o veșnicie în suferință, căutând fără să știe pe cine trebuie să
caute. Deși Creatorul ți-a dat puteri miraculoase, nu cred că poți pătrunde pe tărâmul spiritelor. Și
apoi, chiar dacă vei ajunge pe tărâmul suferinței, soțul tău nu-și va aminti de tine și s-ar putea să nu
mai reușești să ieși din lumea umbrelor.
Selia zâmbi enigmatic și zise:
- I-am dat lui Ares o sclipire din scânteia vieții mele și trebuie să mă grăbesc.
Zicând acestea, se ridică în picioare și porni, clătinându-se de slăbiciune, spre ieșire.
- Te rog, nu te grăbi să pleci, o imploră cu voce îndurerată regina Hestia. Îngăduie puțin.
Trebuie să-ți vorbesc.
Regina Selia suspină adânc și, răsucindu-se pe călcâie, se apropie de pat și se așeză alături.
- Vorbește-mi, zise cu voce stinsă, te ascult.
Regina Hestia o strânse la piept și o sărută pe frunte. Apoi îi spuse printre lacrimi:
- Dacă i-ai dat o sclipire din scânteia vieții tale regelui Ares, nu ai putere să înfrunți
primejdiile care-ți vor ieși în cale și te vei prăpădi până a ajunge în lumea umbrelor. Ca să reziști
primejdiilor, trebuie să lași lumina să pătrundă în sufletul tău chinuit de suferință, să-ți limpezească
gândurile și să-ți dea vigoare.
Cu aceste vorbe, regina Hestia o apucă de mână și o conduse în camera secretă. Apropiindu-
se de peretele din fața ușii, deschise un dulăpior din lemn de abanos cu încrustări florale și luă de pe
un raft o sticluță din cristal, în care licărea în scântei albastre un lichid incolor. Privi îndelung
sticluța, apoi se apropie de Selia și spuse:
- Când tatăl tău a părăsit această lume și a plecat spre Tărâmul Spiritelor Viguroase, durerea
mea a fost atât de mare, încât, cu fiecare zi trăită, simțeam cum viața încet mă părăsește și moartea
nemiloasă îmi dă târcoale. Răpusă de durere, îl imploram pe Creator să-mi dea putere să rezist să te
aduc pe lume, apoi să mă trimită și pe mine în lumea spiritelor viguroase. Într-o bună dimineață,
când viața în mine abia de pâlpâia, o vrăjitoare ceru să mă vadă, zicând c-o cheamă Dalia și vine din
pădurea fermecată de la poalele Munților de Smarald. Un dregător de la curte i-a spus că sunt pe
patul morții și nu pot să stau de vorbă cu ea. Dalia însă a insistat, spunându-i că-mi aduce un leac
pentru durerea sufletului, și slujitorul a cedat insistențelor. Cu pas neauzit, vrăjitoarea s-a apropiat
de mine, și-a pus mâna caldă pe fruntea-mi mai rece decât gheața și a zis aproape în șoaptă:
- Regină Hestia, din desișul pădurii fermecate am auzit plânsul inimii tale și am venit să te
ajut. Deși durerea ți-a încătușat voința și sufletul tău geme, copleșit de neputință, ai datoria sfântă să

4
înfrunți necazul și să aduci pe lume noua protectoare. Fă un efort și bea o înghițitură din apa
izvorului uitării, care-ți va da puterea să stăpânești durerea și să-ți eliberezi sufletul din teascurile
morții.
Ridicai cu greu pleoapele împovărate de suferință și privii spre cea care-mi vorbise. O lumină
caldă, azurie izvora din ochii ei adânci și înțelepți, iar vocea ei catifelată îmi alină un pic durerea.
Vrăjitoarea Dalia scoase din trăistuță o sticluță din cristal, care conținea un lichid transparent ce
licărea în scântei albastre și, ridicându-mi încet capul, apropie sticluța de buzele mele.
- Hai, bea, te rog, puțină apă, regină protectoare. Fă un efort. Deși imaginea soțului tău o vei
purta mereu în suflet, te vei simți eliberată de povara suferinței, zise vrăjitoarea, cu chipul luminat
de un zâmbet cald, mângâietor.
Sorbii cu greu din apa izvorului uitării. Ca prin minune, durerea grea și suferința încet-încet
se îndepărtau de mine, precum se îndepărtează norii mânați de vijelie, și eu aveam senzația că mă
scufund în oceanul liniștii depline. Mintea începu să mi se lumineze și sufletul să se elibereze din
teascurile deznădejdii, iar în memorie îmi rămânea, ca o icoană vie, doar chipul zâmbitor și cald al
celui pe care îl iubeam.
Spunând acestea, regina Hestia tăcu. Un zâmbet visător i se întipări pe buzele întredeschise,
și amintirea iluziilor pierdute și a fericirii spulberate îi umezi privirea.
- Bea și tu o înghițitură din apa izvorului uitării, copila mea, zise, într-un târziu, ștergându-și
cu batista lacrimile. Te va ajuta să înfrângi durerea și drama pierderii ființei iubite nu-ți va chinui
sufletul până la istovire.
Selia luă sticluța din mâna reginei Hestia și vru să soarbă apa, însă regina o apucă de mână și
spuse cu voce blândă:
- Nu te grăbi. După ce vei sorbi apa, trebuie să dormi. Te vei deștepta din somn mâine
dimineață cu capul limpede și plină de vigoare. Mâine dimineață vei decide ce trebuie să faci. Acum
însă trebuie să stai la masă. Să știi că nu voi accepta niciun refuz.
Ținându-se de mâini, regina Hestia și Selia au părăsit camera secretă și s-au îndreptat spre
sufragerie. Masa era plină de bucate și cele două băură în tăcere câte o cană de lapte cald și
îmbucară câteva plăcinte. Apoi se îndreptară spre dormitor. După ce sorbi din apa izvorului uitării,
Selia se întinse pe pat și închise obosită ochii. Nu trecură nici 10 minute și se scufundă într-un somn
adânc și liniștit. I se arătă în vis cascada florilor reginei și lacul cu ape liniștite de la poalele Munților
de Smarald, și blânda vrăjitoare Dalia care-i spunea:
- Regină protectoare a celor două tărâmuri, te aștept lângă cascada de la poalele Munților de
Smarald. Să porți pe creștet cununa din flori ale luminii și ale întunericului în care strălucește și
floarea reginei, pe care cele cinci spirite, venite de pe Tărâmul Spiritelor Candide, au binecuvântat-o,
făcând-o să strălucească.

***
Regina Selia se deșteptă din somn odată cu primii zori ai dimineții. Își simțea capul limpede și
gândurile clare. Cu toate că amarul pierderii ființei dragi continua să-i dăinuie în suflet, durerea nu-i
mai stăpânea voința. Suferința, care o adusese aproape în pragul morții, n-o mai chinuia atât de tare
și ea se simți mai plină de puteri ca niciodată. Făcu un efort să se ridice din pat, însă o moleșeală
plăcută o învălui dintr-odată și ea își lăsă din nou capul pe perna din puf și închise de plăcere ochii.
Prin geamul întredeschis părtundea în cameră ciripitul păsărilor, care-i dezmerda auzul, iar
parfumul florilor, ce-și deschideau încet petalele, îi aminti dintr-odată că viața este cel mai de preț
dar al Creatorului și doar el decide când omul este pregătit să plece în veșnicie. Rămase relaxată
vreo 30 de minute, chibzuind de unde să-și înceapă căutările, apoi se ridică în capul oaselor și privi

5
prin geamul deschis. Ziua se arăta posomorâtă. Cerul era acoperit cu nori plumburii și plantele
luminescente din grădina care înconjura jumătatea albastră a palatului cu greu reușeau să împrăștie
semiîntunericul. Totul în jur părea încremenit într-o liniște încordată, o liniște care prevestea
dezlănțuira unei furtuni. Selia se ridică din pat și se apropie de geam. Rătăci câteva clipe cu privirea
încruntată peste norii care se învălmășeau pe cer, împinși spre Munții de Smarald de un vânt tăios și
rece.
- De ce mi-a cerut oare vrăjitoarea Dalia să vin lângă cascada de la poalele Munților de
Smarald și să-i aduc floarea reginei? Să fie doar un simplu vis? Sau poate vrăjitoarea vrea să mă
ajute? se întreba nedumerită în sine. Ca să aflu răspunsul, șopti într-un final, va trebui să fac ceea ce
mi-a cerut vrăjitoarea. Dar mai întâi, voi vorbi cu mama și voi sta la masă.
Își puse în grabă o rochie azurie, brodată la poale cu raze de stele și împodobită cu
mărgăritare. Apoi își pieptănă pletele văluroase și luă din scrinul de pe măsuța din fața oglinzii
cununa din flori fermecate. Printre florile luminii și cele ale întunericului scânteia slab, împrăștiind
în jur reflexe argintii, floarea reginei, pe care o binecuvântaseră cele cinci spirite venite de pe
Tărâmul Spiritelor Candide. Selia oftă cu tristețe și-și puse cununa pe creștet. Apoi luă din scrinul de
pe măsuță mantia fermecată a întunericului și o puse în trăistuța în care ținea darurile zeilor din
Universul paralel.
Când era gata să iasă, în dormitor intră regina Hestia. Părea foarte obosită, iar ochii roșii erau
semnul unei nopți nedormite. Văzând-o îmbrăcată și cu coronița pe creștet, regina Hestia se apropie
în grabă și întrebă cu voce îngrijorată:
- Trebuie să înțeleg, coplia mea cea dragă, că te-ai decis să pleci în căutarea Tărâmului
Sufletelor Nefericite?
- Da, mamă. Trebuie să plec. Mai întâi însă aș vrea să stăm de vorbă.
Regina Hestia suspună adânc și zise cu tristețe:
- Eram sigură că nu vei renunța la această idee nefericită. Fie, pleacă dacă astfel îți dictează
sufletul. Să mergem în sufragerie. Acolo vom sta de vorbă.
După ce au luat în tăcere micul dejun, Selia luă mâinile reginei Hestia în ale sale și, învăluind-
o cu o privire plină de tandrețe, zise:
- În noaptea aceasta mi s-a arătat în vis vrăjitoarea Dalia, care-mi spunea să vin lângă
cascada de la poalele Munților de Smarald. Îmi cerea să port pe creștet cununa din flori magice și să
nu uit să iau floarea reginei, pe care cele cinci spirite venite de pe Tărâmul Spiritelor Candide au
binecuvântat-o.
Apoi tăcu, uitându-se întrebător în ochii înțelepți ai mamei sale. Regina Hestia ridică încet
privirea spre edelvaisul ce licărea în cununa de pe creștetul fiicei sale și îl privi îndelung. I se păru
dintr-odată că floarea reginei se uită la ea țintă cu niște ochi de-o frumusețe rară, în care se
oglindeau imensitatea cerului și profunzimea mării, înțelepciunea timpului și zâmbetul fermecător
al spiritului candid. Surprinsă, închise ochii și-și scutură ușor capul, de parcă ar fi încercat să alunge
o vedenie. Într-un final, își duse mâna la frunte și, lăsând capul în jos, căzu pe gânduri. În sufragerie
se instală tăcerea. După mai multe minute de îngândurare, regina Hestia își întoarse privirea spre
Selia și zise:
- Deși mă doare sufletul și inima-mi se strânge de îngrijorare pentru viața ta, nu voi încerca
să te opresc din drum. Și visul acesta straniu..., murmură, privind-o lung.
Nerăbdătoare să afle semnificația visului, Selia se grăbi s-o întrebe:
- Ce-i cu visul meu, mamă? Spune-mi, te rog, cine ar putea să mi-l tălmăcească?
- Nu știu. Pot să-ți spun doar că floarea reginei este cheia acestei enigme și că la poalele
Munților de Smarald vei afla răspunsul.

6
 Ținându-se de mâini, regina Hestia și Selia au ieșit din palat și s-au îndreptat spre lacul cu
ape fosforescente. Ajunseră pe malul lacului, se așezară pe bancă și rămaseră în tăcere mai multe
minute în șir, cu ochii rătăcind pe oglinda licărindă a apei, în care se zbenguiau mii de peștișori cu
solzi aurii. Un vântișor proaspăt, care aducea miresme de lăcrimioare, împrăștiase norii și cerul
scânteia de un albastru azuriu. Soarele se înălțase de după orizont, cernând cu dărnicie peste
grădina ce îmbrățișa jumătatea albă a palatului o ploaie deasă de raze calde, aurii. După lungi
minute de contemplare, Selia se ridică de pe bancă și zise:
- Trebuie să-mi iau rămas bun de la Ares.
Intră în cavou și se apropie de sicriu. Își pironi privirea înlăcrimată pe chipul ca de marmură
al regelui Ares, îi mângâie cu palma pletele mai negre decât noaptea înnourată, îl sărută pe frunte și
murmură:
- Așteaptă-mă, comoara mea. Eu vin ca să te iau acasă. Te voi găsi în bezna în care rătăcești pe
Tărâmul Spiritelor Nefericite și te voi smulge din ghearele uitării. Nimeni și nimic nu mă va opri din
cale. Așteaptă-mă. În curând ne vom regăsi.
Zicând acestea, își apropie buzele de fruntea rece ca de gheață a regelui și ieși din cavou.
Regina Hestia o aștepta, șezând pierdută în gânduri, pe banca de pe malul lacului. Pășind ușor ca o
pisică, Selia se apropie de ea fără să fie auzită și o îmbrățișă. Luată prin surprindere, regina Hestia
tresări.
- A venit timpul să plec în căutarea soțului meu, zise Selia. Te rog să ai grijă, cât voi lipsi, de
cele două tărâmuri și, când luna cea mare va lumina palatul cu razele ei melancolice și reci, să-l rogi
pe Creator să mă ierte și să mă ajute.
Apoi, sub privirea plină de disperare a reginei Hestia, care ședea înmărmurită pe banca pe de
malul lacului, își puse pe umeri mantia fermecată a întunericului și se făcu nevăzută. Era gata să-și
ia zborul, însă văzând lacrimile curgând șiroaie pe chipul mistuit de tristețe al mamei sale, se opri
brusc și își scoase mantia fermecată.
- Scumpa mea, zise, lăsându-se în genunchi și luându-i mâinile reci într-ale sale, nu plânge.
Mă voi întoarce, îți promit. Am trecut prin greutăți și primejdii mult mai rele și m-am întors acasă.
Te rog să ai încredere în mine. Mă voi întoarce pe planeta celor două tărâmuri, și-l voi aduce acasă
pe protectorul Ares.
Regina Hestia schiță un zâmbet plin de îndoială și amărăciune. Clătinând ușor din cap, o
strânse la piept și o sărută pe frunte. Apoi o îndepărtă puțin și o fixă îndelung cu o privire
rugătoare, de parcă ar fi încercat s-o convingă să nu plece, însă văzând în ochii fiicei sale o sclipire
intensă, ce trăda o hotărâre nestrămutată, murmură cu voce stinsă:
- Îl voi ruga pe bunul Creator să te aibă în pază și să te călăuzească pe căi fără primejdii. Să ai
grijă de tine, fetița mea.
Spunând acestea, se ridică încet de pe bancă și-și șterse cu batista lacrimile. Apoi suspină
îndurerată și, lăsând privirea în pământ, porni cu pași mărunți și legănați pe aleea care șerpuia,
luminată de primele raze ale soarelui, printre copacii semiadormiți. Pășea, strivită de povara
neliniștii și disperării, murmurând printre suspine:
- De ce, de ce mă părăsești și pleci din nou, copila mea? De ce te duci de bună voie spre pieire?
Cuprinsă dintr-odată de un sentiment copleșitor de vinovăție, care i se așeză ca o piatră pe
inimă, regina Selia privea întristată cum cea care-i dăduse viață se îndepărta încet, fără să facă nici
cel mai mic zgomot, de parcă picioarele ei n-ar fi atins lespezile de marmură cu care era pavată
aleea. Pentru o frântură de secundă, i se păru că vede o fantasmă care se strecoară încet printre
copaci.

7
 - O voi revedea oare? se întrebă îngrozită în sine și inima începu să-i bată atât de tare, încât
avu impresia că aude, apropiindu-se din depărtare, bătăi de tobe.
Trase adânc aer în piept, încercând să-și înăbușe neliniștea care îi strângea ca într-o
menghină pieptul, însă durerea despărțirii era atât de copleșitoare, atât de insuportabilă, încât cu
greu reuși să-și stăpânească lacrimile.
Când silueta înveșmântată în straie negre se pierdu printre copacii din grădină, oftă și-și
puse pe umeri mantia fermecată a întunericului. Făcându-se nevăzută, se înălță în aer și porni,
purtând în suflet durerea despărțirii și teama pentru necunoscut, spre Munții de Smarald, unde
spera să găsescă răspuns la întrebările care o chinuiau.
Zbura ca vântul, fără să observe frumusețea peisajelor de poveste, iar cerul, de un albastru
adânc și cristalin, nu-i mai încânta privirea. Și trilurile melodioase ale privighetorilor, care umpleau
pădurile de sunete fermecătoare, nu-i mai mângâiau auzul. În fața ochilor îi stăruia doar chipul
mistuit de suferință al reginei Hestia, iar în minte îi răsuna fără încetare vocea ei îndurerată, care
șoptea printre lacrimi:
- De ce mă lași și pleci din nou, copila mea? De ce te duci de bună voie spre pieire. Știi doar că
cei care se încumetă să calce pe Tărâmul Spiritelor Nefericite, acolo rămân pentru vecie să
rătăcească în întuneric și uitare.
Deodată, un gând îi fulgeră prin minte, provocându-i o strângere de inimă și respirația i se
opri în gât. Inspiră adânc și-și apăsă cu putere mâinile pe piept, încercând să-și potolească
neliniștea. Rămase înțepenită o fracțiune de secundă, de parcă o vrajă i-ar fi paralizat voința. Apoi
tuși înfundat și zise, clătinând din cap:
- Nu, nu pot s-o părăsesc. Trebuie să mă întorc. Nu pot s-o las pradă durerii. Trebuie să rămân
lângă mama mea.
Tocmai când era gata să facă cale întoarsă, auzi, apropiindu-se din depărtare, o șoaptă
sugrumată de durere, care venea parcă dintr-o lume înecată în beznă, o lume a deznădejdii și a
suferinței.
- Aici e întuneric și îngerul hain al morții stăpânește Tărâmul Umbrelor. Te-am căutat atât de
mult în beznă, nu reușesc însă să te găsesc. Deși nu știu pe cine trebuie să caut, știu însă că trebuie să
te găsesc.
La auzul acelei șoapte regina Selia se cutremură. Ochii i se umplură de lacrimi și, fără să mai
stea pe gânduri, porni ca o săgeată spre Munții de Smarald.
- Vin, vin la tine, comoara mea, așteaptă-mă, te voi găsi în bezna care te înconjoară, repeta
într-una și lacrimi amare îi brăzdau obrajii.
Când a ajuns lângă Cascada Florilor Reginei, soarele începuse să se rostogolească lin spre
linia de orizont. Raze piezișe se strecurau cu greu printre crengile doldora de frunze al copacilor de
la poalele Munților de Smarald, luminând cu o lumină blândă, sclipitoare, perdeaua de apă, în
spatele căreia se afla peștera vrăjitoarei Dalia. O cascadă de lumină strălucitor de verde se prăbușea
în jos din vârfurile de smarald ale munților, învăluind pădurea într-o lumină tainică și rece.
Priveliștea era de basm. Mii de șuvițe subțiri de apă, care în cădere sclipeau orbitor, de parcă ar fi
adus din vârful munților comori de nestemate, își găseau odihna într-un lac împodobit cu nuferi albi,
ce răspândeau în jur un parfum diafan. Din când în când, câte un stol de peștișori argintii se ridica la
suprafața lacului, făcându-l să licărească, de parcă o mână năzdrăvană ar fi împrăștiat deasupra apei
o pulbere de stele. Din desișul pădurii străbătea spre cascadă serenada amurgului, care armoniza de
minune cu susurul monoton al apei în cădere.
Selia își scoase mantia fermecată a întunericului și se apropie de lac. Ațintindu-și privirea
rugătoare asupra apei în cădere, murmură:

8
 - O, blândă și înțeleaptă vrăjitoare Dalia, în somn ți-am auzit chemarea și am venit să mă
închin în fața ta și să te rog să mă ajuți.
Apoi scoase din cununa de flori fermecate floarea reginei, o puse pe palmă și întinse mâna
spre cascadă. Rămase în așteptare, cu ochii ațintiți asupra apei în cădere, de parcă ar fi implorat
cascada să se desfacă în două și să deschidă intrarea în peștera vrăjitoarei. Cascada însă continua
nepăsătoare să se prăbușească în lacul cu nuferi albi, ridicând în aer nori de stropi. Mânați de
curenții de aer, stropii se avântau în sus, transformându-se într-o ceață sclipitoare, iar florile
reginei, mângâiate de ultimele raze ale soarelui, care se mistuiau încet în umbrele înserării, licăreau
ca niște mici steluțe în prag de amurg.
Timpul se scurgea cu repeziciune, și soarele, într-un sfârșit, se ascunse după munți, iar
crestele din smarald se stinseră. Încet-încet pădurea fu învăluită într-un semiîntuneric blând, un
semiîntuneric care trezea la viață misterele nopții, cu umbre ce lunecau ca niște fantasme printre
copacii semiadormiți și un murmur confuz de sunete ușoare, care făceau să vibreze liniștea domoală
a înserării.
Și ceața argintie, ce îmbrățișa cascada, se coloră în gri lăptos, asemeni unui nouraș în zi
senină. Legănând ușor frunzele copacilor, un cor de triluri melodioase răzbătea din când în când din
inima pădurii, iar secerile palide ale celor două luni pluteau agale pe bolta de un albastru întunecat,
devenind din ce în ce mai strălucitoare.
Fără să-și ia privirea de la apa în cădere, regina Selia continua să stea nemișcată ca o statuie
pe malul lacului. O adiere înmiresmată de vânt apăru de nicăieri, răvășindu-i pletele și
împrospătându-i fața încordată, iar razele argintii ale celor două luni făceau colierul din diamante cu
piatra puterii și picătura de soare să împrăștie în jur raze multicolore, învăluindu-i chipul într-o
aură strălucitoare. După vreo oră de așteptare, speranța începu s-o părăsească și ea se întrebă cu
amărăciune în gând:
- Să fi fost doar un simplu vis, zămislit de mintea-mi dornică de a găsi o cale spre Tărâmul
Sufletelor Nefericite? Să fi fost doar rodul imaginației mele?
Când noaptea își așternu cu grijă vălul întunecat peste Munții de Smarald, stingând culorile
aprinse ale zilei, iar pădurea se scufundă într-un somn adânc, regina Selia se așeză, cu un sentiment
de dezamăgire și amărăciune în suflet, pe unul din bolovanii de granit de pe malul lacului. Își sprijini
fruntea în palme, apoi scoase un suspin înăbușit și, ghemuindu-se în sine, alunecă încet în mrejele
neliniștii și disperării. Zeci de întrebări, la care nu găsea răspuns, îi invadară gândurile și se
învârtejeau ca niște nori plumburii, răscoliți de o groaznică furtună, în mintea zbuciumată a reginei.
Creierii îi clocoteau de neputință, fruntea îi ardea și inima i se zbătea în piept asemeni unei turturele
închise într-o colivie. Deși încerca din răsputeri s-alunge disperarea, cu ochii sufletului nu reușea să
vadă decât o beznă apăsătoare, o beznă densă, fără nici o sclipire de lumină.
Un întuneric plin de suferință se întindea ca o genune în fața ei, și doar un pas o despărțea de
lumea umbrelor. Într-un final, se pomeni dorindu-și cu disperare să moară, să scape în sfârșit de
aceste chinuri, pe care făptura ei plăpândă nu mai reușea să le îndure, și să-și odihnească sufletul în
lumea spiritelor candide.
Fu scoasă din înțepenire de Orologiul Magic al Universului, care bătea miezul nopții. Auzind
bătăile orologiului, regina Selia tresări. Apoi oftă adânc și se ridică de pe piatră. Aruncă o ultimă
privire deznădăjduită spre perdeaua de apă, în spatele căreia se afla intrarea în peștera unde locuia
vrăjitoarea, și vru să-și ia zborul, însă un foșnet ușor de frunze uscate, care răzbătea din inima
desișului, o făcu să ezite. Se răsuci pe călcâie și privi spre pădure. În lumina argintie a celor două luni
văzu, ieșind din pădure ca o fantasmă, o siluietă zveltă, îmbrăcată în rochie lungă, din stofă ușoară
de culoare argintie, care licărea de parcă ar fi fost țesută din raze palide de lună. Se mișca atât de lin,

9
încât părea că zboară la doar câțiva centimetri de la pământ. Trecură câteva minute și vrăjitoarea
Dalia răsări, îmblânzind semiîntunericul cu zâmbetul ei cald, în fața reginei protectoare.
- Dalia, murmură regina, întinzând mâinile spre vrăjitoare, și chipul i se lumină de un zâmbet
fericit.
În scurt timp însă zâmbetul i se topi. Neliniștea și disperarea i se reașezară, ca o umbră
plumburie, pe chip și ea adăugă cu voce înceată:
- Am auzit în vis chemarea ta și am venit. Însă nu pot fi sigură că...
- Că nu era decât un vis, nu-i așa? întrebă vrăjitoarea, zâmbindu-i cu blândețe. Acum poți fi
sigură că te-am chemat. Am simțit în suflet disperarea ta și, dacă îmi vei permite, voi încerca să te
ajut.
Apoi scoase din trăistuță o sticluță în care scânteia în bătaia lunii un lichid de culoarea
safirului albastru-palid, o agită puțin și zise:
- A trebit să merg în regatul zânelor luminii, să urc până în vârful Muntelui Sacru, unde se
află peștera reginei ursitoarelor Reia, și să iau din cupa fermecată a iluminării și a vieții câteva
picături de elixir miraculos.
Zicând acestea, vrăjitoarea Dalia o apucă pe regina Selia de mână și o conduse spre cărărușa
care șerpuia, albind prin iarba deasă, spre pădurea de la poalele Munților de Smarald. Luminându-și
calea cu picătura de soare, pe care regina o purta în colier, se îndreptară spre o potecă străbătută
ici-colo de rădăcini întortocheate, care alerga neobosită printre copacii deși, ocolind bolovani
enormi, spre creasta unui munte, ce-și prăbușea abrupt stâncile într-o umbră întunecată.
Deși cele două luni cerneau cu dărnicie razele lor reci peste Munții de Smarald, făcându-i să
strălucească ca niște nestemate uriașe, pădurea era învăluită într-un întuneric dens. Coroanele
bogate ale copacilor, cu ramurile împletite, formau o umbrelă verde-sidefie, pe care lumina nu
reușea s-o străbată.
Zgomote misterioase se rostogoleau în unde repezi din vârfurile ascuțite ale munților spre
poalele pădurii, spărgând tăcerea tainică a nopții. Din când în când, câte un șuierat de pasăre
nocturnă săgeta întunericul, făcându-l să vibreze, de parcă o mână năzdrăvană ar fi ciupit coardele
unei harpe uriașe.
- E pasărea care vestește că e trecut de miezul nopții, zise cu voce liniștită vrăjitoarea,
scrutând cu privirea desișul.
Mai merseră un timp, urcând atent pe povârnișul împădurit, care devenea din ce în ce mai
abrupt și mai prăpăstios. Cu cât urcau mai sus, cu atât poteca se făcea tot mai îngustă și mai
impracticabilă, strecurându-se cu greu printre copaci înalți și stânci colțuroase, ca o adâncitură
săpată în piatră de apele neobosite ale unui pârăiaș de munte. Ba cotea la dreapta, cățărându-se cu
înverșunare spre vârful Muntelui Sacru pe marginea unei prăpastii amenințătoare, ba o întorcea
spre stânga, ocolind o stâncă zdrențuită de ani și vântoaice vijelioase. Într-un final, cărarea le
conduse spre o stâncă din rocă argintie, care-și prăvălea o muchie în beznă. La baza stâncii se afla
intrarea într-o peșteră săpată cu mii de ani în urmă de către spiritul planetei. O strălucire neobișnuit
de albastră se revărsa, ca un șuvoi de raze, din adâncurile peșterii, contrastând izbitor cu lumina
domoală, aproape crepusculară, a zorilor plăpânzi ai unei dimineți învăluite într-un nor de ceață
translucidă.
- Am ajuns la poarta Tărâmului Sacru. În această peșteră se află vasul din cristal în care
spiritul planetei a turnat apa fermecată, care poate dezvălui aleșilor secretul tainelor ascunse,
sparse tăcerea vrăjitoarea.
În liniștea adormită a dimineții, vocea ei blajină răsună ca un susur de apă curgătoare.

10
 - Intrarea pe Tărâmul Sacru al Tainelor Ascunse este străjuită de o vrajă. Eu nu am puterea să
destram această vrajă și nici permisiunea spiritului planetei să intru în peșteră. Tu însă, regină
protectoare, ai puteri miraculoase nemaipomenite. Creatorul ți-a dat și piatra puterii, care-ți
permite să treci în alte dimensiuni spirituale. Încearcă, poate reușești să destrami vraja și să
pătrunzi pe acest tărâm al marilor secrete. Acolo vei găsi răspunsul la întrebarea care te frământă zi
și noapte.
Regina Selia își întoarse privirea plină de neliniște spre vrăjitoarea Dalia și cele două se
uitară îndelung una la alta, fără să spună nici o vorbă. Vrăjitoarea îi zâmbea cu bunătate,
îndemnând-o cu privirea să încerce. Selia însă o privea îngândurată, de parcă ceva o împiedica să-i
urmeze îndemnul. Într-un târziu, vorbi cu îndoială în voce:
- Dacă reușesc să desfac vraja și să pătrund pe Tărâmul Tainelor Ascunse, nu-l voi supăra
oare pe spiritul planetei?
- Creatorul ți-a dat puteri divine să protejezi viața în această lume de poveste, zise cu voce
încurajatoare vrăjitoarea. Intuiția îmi spune că spiritul planetei va accepta să te ajute. Hai, încearcă,
nu-ți fie teamă.
- Mă îndemni să pătrund pe Tărâmul Tainelor Ascunse? Și dacă reușesc să intru, ce trebuie să
fac? întrebă, măcinată de îndoială, regina Selia.
- Imediat ce vei trece de bariera fermecată și vei părtunde în dimensiunea spirituală a
tainelor, mulțumește-i spiritului planetei că ți-a îngăduit să calci pe Tărâmul Tainelor Ascunse și
roagă-l să-ți permită să te apropii de vasul din cristal. Dacă spiritul planetei va fi înțelegător și își va
permite să privești în apa fermecată, o rază de lumină strălucitor de albastră te va însoți până-n
adâncul peșterii, unde, pe un postament din marmură albă, vei vedea, strălucind de o lumină tainică
și aurie, vasul fermecat. Ajunsă în fața vasului, pune floarea reginei pe oglinda nemișcată a apei și să
nu-ți iei nici pentru o clipă privirea de la ea, zise vrăjitoarea, împingând-o ușurel cu mâna spre
intrare.
Regina Selia trase adânc aer în piept, vrând să-și înăbușe neliniștea. Apoi, atingând cu mâna
gheața eternității, își adună puterile miraculoase și se concentră în sine. Nu trecu nici o frântură de
secundă, și se făcu nevăzută.
Tărâmul Sacru al Tainelor Ascunse era învăluit într-o lumină albastră, sclipitoare, care se
revărsa de nicăieri. O peșteră care părea să nu mai aibă capăt, pereții căreia străluceau de podoabe
prețioase. Două rânduri de coloane din marmură argintie, cu dantelării de-o frumusețe rară, se
pierdeau în adâncurile pământului, susținând un tavan arcuit, de culoare bleumarin, împodobit cu
diamante, care licăreau asemeni stelelor pe bolta întunecată. Selia căzu în genunchi pe podeaua
pavată cu lespezi șlefuite din marmură albă și, înălțând mâinile și ochii spre tavan, murmură cu voce
rugătoare:
- O, spirit nemuritor la planetei celor două tărâmuri, regina protectoare te roagă s-o ierți c-a
îndrăznit să intre pe Tărâmul Sacru al Tainelor Ascunse și să-i permiți să privească în apa fermecată.
Sufletul meu geme de durere și disperare și nu-mi voi putea găsi liniștea și mântuirea până când nu-
l voi smulge din ghearele îngerului morții pe soțul meu- protectorul Ares. Fie-ți milă de-un suflet
chinuit. Ajută-mă, te implor.
Zicând acestea, regina Selia își lăsă capul în jos și, îndoindu-se din șale, își sprijini fruntea de
podeaua rece. Deși inima-i zvâcnea puternic și disperarea o sufoca, rămase nemișcată și tăcută mai
multe minute în șir. Într-un târziu, liniștea adâncă a peșterii fu săgetată de o voce neomenească, care
zicea:
- Tu ai salvat această lume minunată de uneltirile lui Chaos și Universul paralel de bezna
moartă. Creatorul ți-a dat puterea să protejezi o lume clocotind de viață, însă nu ți-a dat puterea să

11
reziști în lumea spiritelor nefericite. Intrând pe tărâmul celor care rătăcesc în bezna uitării, s-ar
putea să nu mai poți să te întorci în lumea celor vii. Ar fi un risc prea mare și, pierzându-și
protectoarea, planeta se va prăbuși în deznădejde, care se va transforma în suferință.
Apoi, după o scurtă pauză, întrebă cu o notă de mâhnire în voce:
- Chiar vrei să riști cu propria ta viață, fără să fii sigură că vei reuși să înfrunți puterea celui
mai hain înger al morții? De vei rămâne să rătăcești o veșnicie pe Tărâmul Umbrelor Nefericite, 200
de ani planeta celor două tărâmuri nu va avea o protectoare.
Selia suspină adânc și, înălțându-și privirea înlăcrimată spre tavan, zise cu voce tremurândă:
- Prăbușindu-mă în suferință și chinuindu-mi sufletul până la istovire, viața mea se va stinge
încet și eu oricum voi părăsi această lume, și mă voi scufunda în negura uitării.
- Nu mi-ai răspuns la întrebare, spuse vocea.
- În Universul paralel am coborât pe Tărâmul Obscurității și pe Tărâmul Demonilor egipteni
și am înfruntat primejdii de nedescris. Am rezistat și puterii celui decăzut din ceruri. Sper să rezist și
de această dată, și să mă întorc, împreună cu soțul meu, acasă, zise cu voce înceată regina, încercând
să-și ascundă privirea încărcată de neliniște și îndoială.
- Fie, spuse spiritul planetei, privește în apa sacră a tainelor ascunse.
Imediat ce vocea spiritului planetei se stinse, o lumină orbitoare, ca o scăpărare de fulger,
umplu peștera de scânteieri multicolore. Încet-încet lumina însă deveni domoală și o rază albastră
apăru de nicăieri. Rotindu-se de două ori în jurul capului reginei, trecu ca o săgeată printre coloane
și se îndreptă spre adâncul peșterii.
Regina Selia se ridică în picioare și porni în fugă în urma razei. Străbătu un labirint ce cobora
abrupt spre inima pământului și întră într-o sală spațioasă, luminată de trei rânduri de crizanteme
sculptate în cristale galbene, ce împodobeau pereții din smarald. O lumină aurie se revărsa în valuri
ondulatorii din flori, creând o atmosferă de vrajă. În mijlocul sălii se afla un postament din marmură
albă, pe care era așezat un minunat vas din cristal. O apă limpede precum cleștarul și liniștită ca
oglinda nemișcată a unui lac umplea vasul, împrăștiind în jur scântei argintii.
Raza albastră făcu un cerc în jurul vasului. Apoi se înălță și lin se scufundă în apă. Selia se
opri din fugă și cercetă curioasă cu privirea peștera. Sala avea forma ovală și pereții, pe lângă cele
trei rânduri de crizanteme luminescente, erau împodobiți cu minunate cascade parietale.
Mișcându-se ușor, regina Selia se apropie de postament și își fixă privirea pe oglinda argintie
a apei. Apoi scoase din cununa de flori magice edelvaisul care licărea discret și îl lăsă să cadă în apa
sacră a tainelor ascunse. Câteva clipe floarea pluti pe suprafața nemișcată a apei, apoi se scufundă
încet. Cu inima zvâcnind puternic și respirația întretăiată, regina Selia aștepta să se producă o
minune. Trecură mai multe clipe încordate de așteptare și, dintr-odată, floarea reginei apăru din nou
pe oglinda argintie a apei și rămase nemișcată. Selia nu-și lua privirea încordată de la floare.
Timpul se scurgea fără încetare, apa sacră însă tăcea, învăluind floarea reginei într-o ploaie
de scântei argintii. Într-un sfârșit, se produse minunea multașteptată. Pe oglinda încremenită a apei
apăru un chip de o frumusețe rară, care-i zâmbea cu blândețe.
- Cine ești? întrebă uimită regina.
- Sunt spiritul fiicei vrăjitoarei Dalia. Ne-am întâlnit pe Tărâmul Spiritelor Candide, unde
Creatorul te-a trimis să-ți recuperezi scânteile vieții. Nu pot să cred că m-ai uitat atât de repede,
murmură spiritul, cu o ușoară obidă în voce.
- Principesa florilor reginei, șopti Selia și fața-i deveni dintr-o dată visătoare. Spiritul tău a
venit să mă conducă pe Tărâmul Spiritelor Candide când i-am dat scânteile vieții regelui Ares,
salvându-l astfel de la moarte. Odată cu răsăritul soarelui m-ai însoțit până la palatul reginei elfilor.
Cum aș fi putut să uit, adăugă, zâmbindu-i cu recunoștință.

12
 Spiritul fiicei vrăjitoarei Dalia clătină afirmativ din cap și întrebă:
- Spune-mi, regină protectoare, ce te-a făcut să vii pe Tărâmul Tainelor Ascunse și de ce m-ai
chiemat din lumea spiritelor candide?
Un văl de tristețe amestecată cu durere se așiză pe chipul reginei. Suspinând adânc, zise cu
voce abia șoptită:
- Suferința provocată de pierderea ființei iubite m-a adus aici. Soțul meu Ares, nemaiputând
suporta durerea despărțirii, s-a lăsat purtat de valul disperării spre Tărâmul Spiritelor Nefericite,
unde rătăcește în întuneric, căutând fără să știe pe cine trebuie să caute. I-am auzit în somn de
nenumărate ori chemarea.
Zâmbetul pieri de pe chipul luminos al spiritului fiicei vrăjitoarei Dalia, iar privirea i se
întunecă îngrijorată. După ce chibzui un timp în sine, zise cu voce tristă:
- Îți înțeleg durerea, regină protectoare, însă spiritul protectorului Ares, odată prăbușit în
lumea umbrelor nefericite, va rătăci o veșnicie în întunericul uitării, căutând cu disperare, fără să
știe pe cine trebuie să caute.
La auzul celor spuse de către spiritul candid, regina Selia suspină adânc. Ochii i se umplură de
lacrimi și chipul i se înnegură. Scoase din trăistuță batista și-și șterse lacrimile, apoi rosti cu voce
sugrumată:
- Nu pot să-l las să rătăcească în beznă. Trebuie să-l scot din lumea umbrelor. Te implor,
ajută-mă să găsesc drumul spre Tărâmul Spiritelor Nefericite.
Spiritul fiicei vrăjitoarei Dalia se uită lung în ochii reginei, apoi se scufundă din nou într-o
tăcere îngândurată.
- Privește cu atenție, regină protectoare, în apa sfântă a tainelor ascunse, vorbi într-un târziu.
Apa fermecată îți va arăta drumul spre cei care au puterea să te ajute să ajungi în împărăția celui
mai crunt înger al morții. Să nu-ți faci însă prea mari iluzii, deoarece nimeni, nicicând nu s-a întors în
lumea celor vii de pe Tărâmul Spiritelor Nefericite.
Imaginea luminoasă a spiritului candid dispăru de pe oglinda argintie a apei, care brusc
începu să se agite, împroșcând în aer o ploaie de stropi luminescenți. După câteva clipe de zbucium,
apa se întunecă atât de tare, încât părea un hău mai negru decât bezna. Apoi redeveni argintie și
regina Selia văzu, preschimbându-se cu repeziciune, imagini parcă ieșite dintr-o lume nereală.
Lumină care se revărsa din întuneric, întuneric dens, ce scânteia de o lumină tainică, stele dansând
în ritmul muzicii celeste și o beznă densă, înfiorătoare, străbătută de voci mai triste decât
despărțirea de ființa dragă.
Brusc, imaginile dispărură și oglinda apei se întunecă din nou. Într-un final însă se limpezi,
devenind străvezie, și regina Selia văzu, apărând din adâncuri, o cetate circulară, de o frumusețe
nepământeană, care strălucea orbitor, de parcă ar fi fost luminată din interior de un soare
miniatural. Apoi auzi, apropiindu-se, vocea melodioasă a spiritului fiicei vrăjutoarei Dalia, care-i
spunea:
- Apa sacră a tainelor ascunse îți arată Cetatea Soarelui, unde se află Marele Oracol cu care
trebuie să stai de vorbă. Cetatea Soarelui se înalță în adâncurile spațiului nemărginit. Doar
mesagera soarelui se poate apropia de cetate, doar ea te poate duce la cele 12 spirite supreme ale
razelor sfântului soare.
- Mesagera soarelui? făcu uimită și nespus de îngrijorată regina. Cine este această misterioasă
mesageră?
- Mesagera soarelui este o pasăre de o frumusețe ireală, pe care Creatorul a înzestrat-o cu
puteri miraculoase și care poate să zboare până la soare, fără să se transforme în scrum. Ea

13
comunică cu cele 12 spirite supreme ale razelor de soare și răspândește în Univers înțelepciunea
cosmică.
- Spune-mi, te rog, unde aș putea s-o găsesc pe această mesageră? întrebă regina și o umbră
de neliniște și teamă i se așeză pe chip.
- Mesagera soarelui colindă întreg Universul și se arată doar făpturilor cu puteri miraculoase,
care-i oferă gustarea ei preferată- 3 diamante celeste. Aceste diamante apar pe crengile arborelui
Noxi o dată la o sută de ani, după ce Creatorul trimite cele 12 spirite supreme ale razelor de soare pe
Tărâmul blestemat al Morgailor, care se află în apropierea hotarului spațiului nemărginit cu
împărăția haosului.
Trebuie să știi că Noxi nu este un copac obișnuit. El are puterea să absoarbă câte o scânteie
de soare de la cele 12 spirite supreme, când acestea coboară pe asteroidul reginei Noxia. Crengile
acestui copac se transformă fulgerător în mâini puternice, cu gheare ascuțite ca niște pumnale, dacă
cineva îndrăznește să se apropie de diamante. Temerarul este înșfăcat și stors fără nici o milă, până
ce seva vieții se scurge din inima lui în gura căscată a reginei Noxia. Doar regina Tărâmului obscur al
Morgailor poate să culeagă diamantele, care conțin o scânteie de soare. Cu aceste diamante regina
alimentează generatorul de lumină iluzorie.
Nedumerită și înfricoșată de spusele spiritului candid, regina Selia întrebă:
- Dacă diamantele cu scânteia de soare apar pe copac odată cu cele 12 spirite supreme, iar
regina Noxia le folosește pentru a alimenta generatorul de lumină iluzorie, de ce Creatorul trimite
spiritele pe Tărâmul Morgailor? De ce oferă hrană copacului ucigaș?
- Spiritele supreme ale razelor de soare au misiunea să oprească generatorul de lumină
iluzorie, care se află în turnul cel mai înalt al palatului reginei Noxia. Acest generator este de fapt o
capcană și are puterea să creeze iluzia unei lumini strălucitoare aurii, atrăgând ca un magnet
licuricii magici din grădina Universului, pe care cruda regină și morgaii îi preferă ca desert în ziua
când pe crengile copacului înfloresc diamantele.
Copacul este păzit de un monstru sângeros, cu cap de demon, corp de hienă, aripi și gheare
de pasăre răpitoare și coadă lungă de șarpe. Doar o ființă cu puteri miraculoase nemaiîntâlnite, pe
care Creatorul a înzestrat-o cu puterea de a se face nevăzută și știe cum să înțepenească crengile
copacului și să imobilizeze paznicul, poate să se apropie neobservată de copacul ucigaș și are șanse
să culeagă cele trei diamante.
Observând expresia de groază de pe fața reginei protectoare, care stătea înmărmurită cu
ochii larg deschiși și mintea bântuită de imagini cumplite cu bestii fioroase și însetate de sânge,
spiritul fiicei vrăjitoarei Dalia tăcu, cugetând în sine:
- Având puteri atât de mari, regina Selia va reuși să imobilizeze monstrul și să culeagă
diamantele de pe crengile copacului ucigaș, însă va trebui s-o înfrunte și pe mesagera decăzută, care
este o vrăjitoare de temut chiar și pentru ființele cu puteri miraculoase. Va izbuti oare să scape de
regina Noxia și să părăsească vie și nevătămată asteroidul? Trebuie s-o preîntâmpin, să știe ce
primejdie de moarte o paște.
Fixând-o pe regina Selia cu o privire plină de neliniște, spiritul fiicei vrăjitoarei Dalia zise,
clătinând ușor din cap:
- Vei reuși, fără îndoială, să imobilizezi paznicul fioros și să culegi de pe copacul ucigaș
diamantele, însă va trebui s-o înfrunți și pe cruda regină a morgailor, care este o vrăjitoare foarte
iscusită. Ești sigură că-ți vor ajunge puteri s-o înfrunți și să părăsești vie și nevătămată asteroidul
blestemat?
- Pe Tărâmul Obscurității am coborât, în lumea demonilor egipteni am fost, pe cel decăzut din
ceruri în Universul paralel l-am înfruntat și am reușit să scap, acum urmează să mă iau de piept și cu

14
regina morgailor, murmură, cu voce înceată, regina Selia, schițând un zâmbet plin de amărăciune. Se
vede că divinitatea mi-a hărăzit un destin zbuciumat și plin de suferință.
Apoi inspiră adânc și zise:
- Te rog să-mi explici, deoarece nu pot să înțeleg, de ce spiritele supreme ale razelor de soare
nu distrug generatorul de lumină iluzorie? De ce-l opresc, știind că regina Noxia îl va porni din nou?
- Spiritele supreme îl transformă într-o moviliță de cenușă, însă regina Noxia, o dată la o sută
de ani, poate să-l reconstruiască și să-l pornească, alimentându-l cu diamantele de pe copac, zise
spiritul fiicei vrăjitoarei Dalia.
- Vrei să spui că acest generator periculos va funcționa o veșnicie și că nimeni nu poate să-l
distrugă? întrebă, neîncrezătoare, regina, îngustându-și ochii.
Ridicând din umeri, spiritul fiicei vrăjitoarei Dalia încuviință din cap.
Privind abătută în apa tainelor ascunse, regina Selia se întreba în sine cum ar putea să ajungă
în împărăția reginei morgailor. Ghicindu-i gândurile, spiritul candid vorbi:
- Doar preoteasa supremă din Templul Luminii îți poate spune cum să ajungi pe Tărâmul
blestemat al Morgailor, dacă va risca să te trimită într-o lume ostilă, de unde ai putea să nu te mai
întorci.
Apoi zâmbi și spuse cu tristețe:
- A venit timpul să părăsesc Tărâmul Tainelor Ascunse. Rămâi cu bine, regină protectoare, și
să te aibă în pază Creatorul. Îmbrățișeaz-o și sărut-o din partea mea pe mama și spune-i că în lumea
spiritelor candide sunt foarte fericită, se auzea, îndepărtându-se, vocea spiritului fiicei vrăjitoarei
Dalia.
Regina Selia zăbovi un timp lângă postament, privind îngândurată cum imaginea
strălucitoare a Cetății Soarelui dispărea încet de pe oglinda argintie a apei fermecate, apoi,
prinzându-și în cununa cu flori magice floarea reginei, porni cu pas grăbit prin labirintul cu coloane
spre poarta Tărâmului Tainelor Ascunse. Mergea frământată de gânduri, fără să observe frumusețea
draperiilor parietale, care împrăștiau în jur scântei strălucitoare, și nici coloanele frumos
ornamentate cu edere înflorite nu-i mai încântau privirea. Ajunsă în fața porții, își duse mâna
dreaptă spre piatra puterii și murmură abia auzit:
- O, piatră a puterii, ascultă-mi rugămintea, ajută-mă să părăsesc Tărâmul Tainelor Ascunse și
să mă întorc lângă cascada florilor reginei.
Abia apucă să rostească aceste cuvinte, că se și pomeni pe malul lacului, lângă cascada florilor
reginei, unde, așezată pe blocul de granit, o aștepta nerăbdătoare vrăjitoarea Dalia. Văzând-o
apărând ca prin minune, cu chipul abătut și trist, vrăjitoarea se ridică iute în picioare și, întinzându-
și mâinile, se apropie de ea. O cercetă un timp cu o privire iscoditoare, apoi o apucă de umeri și o
întrebă cu voce îngrijorată:
- De ce pari abătută, regină protectoare? În apa binecuvântată a tainelor ascunse nu ai găsit
răspunsul la întrebările care te frământau?
Regina Selia o îmbrățișă pe vrăjitoare, o sărută pe un obraz și zise, mângâindu-i creștetul
cărunt:
- În apa sacră mi s-a arătat imaginea strălucitoare a fiicei tale, care m-a rugat să te îmbrățișez
și să te sărut. Mi-a cerut să-ți spun să n-o mai plângi, deoarece este foarte fericită în lumea spiritelor
candide.
Auzind cele spuse de către regina Selia, vrăjitoarea suspină îndurerată și se grăbi să-și
șteargă lacrimile care-i umezise ochii.
- Apoi, continuă regina, în apa sacră a tainelor ascunse mi s-a arătat Cetatea Soarelui. Spiritul
fiicei tale a zis că trebuie să merg în Cetatea Soarelui și să stau de vorbă cu Marele Oracol. Dar mai

15
întâi, trebuie să mă duc la preotesele din Templul Luminii și să le rog să-mi spună cum să ajund pe
Tărâmul Morgailor, unde crește arborele Noxi și să culeg trei diamante, pe care să le ofer mesagerei
soarelui.
- Mesagerei soarelui? făcu uimită vrăjitoarea, deschizând larg ochii și ridicând din sprâncene.
Regina clătină din cap și zise cu mâhnire:
- Doar mesagera poate să zboare până la Cetatea Soarelui.
Fără să-și ia privirea îngrijorată pe regina Selia, vrăjitoarea Dalia se scufundă în tăcere.
Gânduri grele i se învălmășeau în minte, iar pe chip i se întipărise pecetea neliniștii și îndoielii. Într-
un final vorbi, străduindu-se să nu-și trădeze îngrijorarea:
- Deși o grea povară ți-ai luat pe umeri, iar spaima te va însoți ca o umbră înfiorătoare în
lumea spiritelor nefericite, pentru nimic în lume să nu cotești pe cărarea deznădejdii și să nu te lași
stăpânită de durere. Chiar și atunci când toate ușile se vor închide în fața ta, nu te opri din drum.
Pășește cu încredere și insistență înainte. Dacă iubirea ta este destul de mare, îți va deschide
neapărat o cărăruie doar pentru tine, care te va conduce spre cel pe care îl iubești. Iubirea adevărată
îți va lumina calea în întuneric spre lumea celor vii și-ți va încălzi sufletul în lumea umbrelor
nefericite.
Zicând aceste vorbe, vrăjitoarea Dalia îi întinse sticluța cu elixirul magic.
- Când vei simți că bezna și deznădejdea încearcă să-ți domine rațiunea, spuse, uitându-se în
ochii reginei Selia cu o privire caldă, încurajatoare, bea o picătură din elxirul iluminării și al vieții, și
sufletul tău va rămâne mereu conștient de sine.
Selia luă din mâna vrăjitoarei sticluța cu elixirul magic și o puse în trăistuță. Apoi o îmbrățișă,
o sărută pe un obraz și zise, zâmbindu-i cu recunoștință:
- Înțelepciunea ta și de această dată mi-a mângâiat sufletul și mi-a dat puterea să merg
înainte. Îți voi fi recunoscătoare toată viața pentru sfaturile și ajutorul tău.
Apoi își înălță privirea spre cer. Soarele se ridicase sus de tot și razele cădeau ca o ploaie de
săgeți aurii peste cascadă, colorând vălul de stropi în toate culorile luminii albe. Florile reginei, care
creșteau de o parte și de cealaltă a cascadei, scăldate în picături de apă, licăreau orbitor, de parcă ar
fi fost presărate cu mii de nestemate, creând o atmosferă magică. Pe cer nu se vedea rătăcind nici un
nouraș și aerul era atât de limpede, încât puteai vedea cu ochiul liber, plutind spre orizont ca niște
mici corăbii înaripate, vulturii cu pene aurii. În jur domnea o liniște desăvârșită și armonia era
stăpână peste Munții de Smarald, care se desenau în depărtare strălucitor de verzi pe fundalul
cerului senin.
- E miezul zilei, zise regina Selia cu voce obosită, schițând un zâmbet vag, e timpul să pornesc
spre Templul Luminii. Rămâi cu bine, Dalia!
După ce-și luă rămas bun de la vrăjitoare, își adună puterile miraculoase și se avântă în sus,
spre adâncul necuprins al Universului. Deși repeta într-una în minte că iubirea adevarată are
puterea să înfrângă disperarea, o grea neliniște i se cuibărea încet în suflet, iar inima începu să i se
zbată cu putere în piept.
- De ce oare vocea interioară îmi șoptește într-una că în Templul Luminii nu voi găsi
înțelegere și ajutor? Dacă preotesele luminii vor refuza să mă ajute, cine ar putea oare să-mi spună
cum să ajung pe asteroidul blestemat? se întreba înspăimântată, și disperarea puse din nou
stăpânire pe cugetul ei.
Zbura mai repede ca vântul, fără să observe florile ce licăreau în grădina tainică a
Universului, iar muzica celestă, care cândva îi încânta auzul, îi răsuna în urechi supărător de
monoton. Zeci de întrebări fără răspuns i se învălmășeau în mintea chinuită de incertitudine și

16
teamă și un fior de gheață îi străbătea tot corpul. Oftă adânc, apoi își apăsă palma pe coșul pieptului
și murmură:
- Astâmpără-te, inimă nebună, și voi, gânduri zbuciumate, nu-mi mai tulburați liniștea. Știu că
voi avea de înfruntat pericole de moarte, însă iubirea mă va proteja de rele. Dacă sufletele sunt
pereche, legăturile profunde se păstrează și după moarte. Trebuie să fiu încrezătoare că-l voi găsi pe
soțul meu în bezna disperării și-l voi zmulge din ghearele uitării.
Și cum zbura luptând din răsputeri cu propriile spaime, observă în depărtare, strălucind ca
un diamant uriaș, Templul Luminii. Își trecu mâna peste ochii obosiți de frământări și suferințe și,
trăgând adânc aer în piept, porni într-acolo. Oprindu-se pe treptele din cristal transparent ale
templului, își înălță privirea spre terasa cu flori luminescente, apoi alunecă încet cu ochii peste
coloanele împodobite cu safire. Priveliștea era atât de minunată, atât de nereală, încât regina Selia
uită pentru o clipă de marea ei îngrijorare și chipul i se lumină de-un zâmbet visător.
- E o splendoare, murmură, e opera perfectă a Creatorului.
O scoase din visare o melodie lină. Ușile tempului se deschiseră larg și în prag apăru
preoteasa Hora. Țintuind-o cu o privire plină de neliniște, preoteasa zise:
- Te așteptam. Știam că vei veni. Urmează-mă, regină protectoare. Trebuie să stăm de vorbă.
Străbătură în tăcere lungi coridoare luminate de ghirlande de flori miraculoase, ce
răspândeau în jur o lumină domoală, și săli încăpătoare, pereții cărora scânteiau de podoabe
minunate. Într-un final, intrară într-o încăpere nu prea spațioasă, luminată de 2 candelabre din aur,
care, în loc de lumânări, aveau diamante galbene, ce străluceau de parcă ar fi fost raze de soare. În
mijlocul încăperii se afla o masă rotundă, cu încrustări de flori de crin, împodobite cu safire, și 7
scaune din lemn auriu. Scaunele aveau speteaza înaltă, pe care licărea câte o floare luminescentă.
În jurul mesei ședeau tăcute cinci fecioare de o frumusețe uimitoare. Aveau ochi profunzi, în
care se oglindea seninul cerului, și plete aurii. Purtau rochii lungi din stofă fină ca pânza de păianjen,
țesută din raze de soare și împodobită cu flori de orhidee, iar pe creștete aveau diademe din aur.
Văzând-o intrând pe regina Selia, preotesele o fixară cu privirea. În ochii lor puteai citi
neliniște, îngrijorate, tristețe și dojană. Preoteasa supremă se așeză în capul mesei și o invită pe
regina Selia să se așeze pe scaunul liber de lângă ea. Apoi oftă adânc și zise, învăluind-o cu o privire
tristă:
- Durerea ta, regină protectoare, este și durerea noastră, însă nu stă în puterea preoteselor să
intervină în destinul muritorilor, chiar dacă Demiurgul i-a înzestrat cu puteri miraculoase. Regele
Ares și-a făcut alegerea, fără să fie influiențat de puterea divină. Lăsându-se purtat de valul
disperării spre Tărâmul Spiritelor Nefericite, s-a prăbușit pentru vecie în negura uitării și a
suferinței. Zbuciumul și chinurile tale nu-l vor readuce îndărăt. Întoarce-te pe planeta celor două
tărâmuri, pe care ai jurat s-o protejezi până la moarte, și nu lăsa deznădejdea și suferința să-ți
încătușeze cugetul și să-ți înnegureze chipul. Cu timpul durerea se va retrage în amintire și imaginea
celui drag îți va mângâia, ca o icoană scumpă, sufletul și îți va da tăria să mergi tot înainte.
Cu privirea împăienjenită de lacrimi, regina Selia se uită rând pe rând în ochii celor șase
preotese, apoi, lăsând privirea-n jos, murmură cu voce îndurerată:
- Chiar dacă aș vrea, nu pot să vă urmez îndemnul. Suferința mă urmărește pretutindeni ca o
umbră și este atât de grea, atât de răscolitoare, încât nu-mi vor ajunge forțe să rezist durerii și valul
disperării mă va purta și pe mine în curând spre Tărâmul Spiritelor Nefericite. Vă rog să mă
înțelegeți și să mă ajutați.
- Spune-ne, regină protectoare, cum am putea să te ajutăm? O vom face, dacă ceea ce ne vei
cere stă în puterile noastre, spuse preoteasa Hora.
Regina Selia își șterse lacrimile și zise aproape în șoaptă:

17
 - Vă rog să-mi spuneți cum aș putea să ajung pe asteroidul reginei Noxia.
La auzul celor spuse de către regina protectoare, preotesele o fixară cu ochi plini de uimire și
tulburarea se așternu, ca un nor prevestitor de furtună, pe chipurile lor. În sală se instală, pentru un
timp, tăcerea. O tăcere glacială, încordată, care vorbea de la sine. Înțelegând că preotesele nu sunt
dispuse s-o ajute, Selia le fixă cu o privire înverșunată, în care se putea citi clar: de nu-mi veți spune
cum să ajung pe Tărâmul blestemat al Morgailor, planeta celor două tărâmuri va rămâne fără
protectoare.
Preotesele se uitau la ea înțepenite, fără să scoată un cuvânt. Într-un târziu, regina Selia
sparse tăcerea și zise pe un ton tăios și hotărât:
- De ce nu vreți să înțelegeți că nimeni și nimic nu mă poate convinge să renunț la căutare.
Iubirea mea este atât de mare și dorința de a-l readuce în lumea celor vii pe protectorul Ares este
atât de arzătoare, încât, chiar dacă raținunea ar reuși să mă convingă să nu-mi risc viața, inima n-o
va asculta.
Preoteasa supremă o apucă strâns de mână și uitându-se cercetător în ochii ei, zise cu voce
rece și poruncitoare:
- Taina existenței asteroidului blestemat al mesagerei decăzute este păzită cu strictețe. Puțini
sunt cei care o cunosc și Creatorul le-a interzis să o destăinuie muritorilor. Te rog să-mi spui, regină
protectoare, cine din cei inițiați a îndrăznit să nesocotească porunca Creatorului? Cine este cel care
a divulgat secretul?
Vorbele preotesei o descumpăniră pe regina Selia. Înghițind în sec, încercă să-și umezească
gâtul care o frigea de uscăciune, și-și sprijini bărbia în piept, vrând să-și ascundă încurcătura care i
se citea în privire. După doar câteva secunde însă, își încruntă sprâncenele, să pară cât mai liniștită,
și, ridicând privirea, rosti cu voce apăsată:
- Creatorul mi-a dat puteri miraculoase și eu gândesc în spirit, și văd cu ochii sufletului ceea
ce alții nu pot să vadă.
Preoteasa supremă o pironi cu o privire neîncrezătoare și un zâmbet rece i se întipări pe
buze.
- Cu ochii sufletului ai văzut și unde se află acest tărâm blestemat? întrebă pe un ton tăios,
sfredelind-o cu privirea, de parcă ar fi încercat să-i cerceteze cele mai ascunse ungherașe ale minții.
Selia tuși ușor în pumn, să-și limpezească vocea, și, afișând un zâmbet șters, ce semăna mai
mult cu o grimasă, zise:
- Am aflat că Tărâmul Morgailor se află lângă hotarul spațiului în care înflorește viața cu cel al
haosului primordial, însă nu știu cum să ajung până acolo. Un spirit candid mi-a spus că doar voi ați
putea să mă ajutați.
Preotesele schimbară între ele priviri pline de nedumerire, dar și de îngrijorare, apoi una din
ele întrebă:
- De ce vrei să ajungi pe Tărâmul Morgailor, riscând cu propria ta viață, regină protectoare?
Regina Noxia, care este o vrăjitoare de temut, ar putea să te ucidă și, odată cu ultimul suspin al vieții,
să-și soarbă și puterile cu care te-a înzestrat Creatorul.
- Trebuie să culeg de pe crengile copacului Noxi 3 diamante, pe care să le dau mesagerei
soarelui.
Surprinsă, dar și speriată de spusele reginei Selia, preoteasa supremă se ridică iute în
picioare și întrebă:
- Să culegi de pe crengile copacului Noxi 3 diamante?
Selia clătină din cap.

18
 - Dar știi tu oare, regină protectoare, că acesta nu este un copac obișnuit? Cine îndrăznește să
se apropie de el, își pierde viața. Copacul Noxi are o înfățișare amăgitoare. Ceea ce la prima vedere
pare a fi o creangă, este de fapt o mână vânjoasă, care poate sfărâma, fără mari eforturi, țeasta unui
muritor, chiar dacă acesta are puteri miraculoase. 13 mâini puternice te vor înșfăca și te vor ucide.
- Știu, răspunse liniștită Selia, țintuind-o o privire înverșunată. Știu și nu mi-i frică. În
Universul paralel l-am înfruntat pe cel decăzut din ceruri, care este mai puternic decât Chaos. Nu mă
poate speria un copac care, în loc de crengi, are mâini vânjoase și gheare ascuțite.
Privirea înverșunată și vocea liniștită a reginei le uimi pe cele șase preotese și ele o fixară
îndelung cu priviri curioase, dar și severe. Apoi, ca la comandă, se ridicară de pe scaune și în tăcere
se îndreptară spre ieșire. Se opriră lângă ușă și discutară mai multe minute în șoaptă, aruncându-i,
din când în când, reginei priviri neliniștite. Într-un final, reveniră lângă masă și preoteasa Hora
vorbi:
- Nu stă în puterea noastră să ajutăm o regină protectoare să părăsească lumea celor două
tărâmuri și să meargă spre pieire. Trebuie să stai de vorbă cu Creatorul. Doar el poate să-ți spună ce
trebuie să faci.
Vorbele preotesei Hora o loviră pe regina Selia drept în inimă. Chipul îi păli de moarte și
ochii, de un albastru adânc, deveniră brusc întunecați ca noaptea fără stele. Se uita la preotese cu o
privire rece ca de gheață, și multă vreme nu scoase nici un sunet. Dintr-odată, își cuprinse capul în
palme și izbucni într-un plâns amar. Plânse cu sughițuri mai multe minute în șir. Cele 6 preotese se
uitau la ea cu milă, și ochii li se umeziră. Într-un târziu, regăsindu-și stăpânirea de sine, își șterse
lacrimile și suspină adânc. Apoi se ridică de pe scaun, aruncă o privire plină de reproș spre
preotesele care o fixau tăcute și, fără să-și ia rămas bun, ieși din templu. Se așeză pe treptele din
cristal și-și înălță privirea spre necuprinsul înstelat al Universului. Ședea înțepenită ca o stană de
piatră, rătăcind cu gândul printre stelele care licăreau nepăsătoare, iar sufletu-i gemea de neputință
și durere. Dar tocmai când speranța stătea să se scufunde în disperare, o șoaptă caldă, dulce, se auzi,
apropiindu-se din depărtare.
- Nu dispera, comoara mea. Nu disperaaa!
- Nefertum?! exclamă regina.
Apoi se ridică iute în picioare și, înălțându-și brațele spre cer, murmură cu voce rugătoare,
sfredelind cu ochii adâncurile nemărginite ale spațiului:
- Disperarea îmi încătușează mintea și-mi dărâmă sufletul. Nefertum, nu mă părăsi. Ajută-mă!
Te rog să mă ajuți.
- Disperarea nu a fost nicicând un bun consilier, comoara mea neprețuită. Mergi cu încredere
înainte și iubirea cea adevărată își va veni în ajutor.
- Nefertum! strigă regina și porni ca un fulger spre înaltul de necuprins al cerului. Nefertum,
spune-mi ce trebuie să fac?
- Să nu uiți că doar iubirea adevărată îți poate alina sufletul prăbușit în disperare și-ți poate
arăta calea spre cel pe care îl iubești, șopti Nefertum și vocea i se stinse.
Șoapta venită din altă lume îi aprinse în inimă speranța și-i lumină, de o lumină caldă,
sufletul. Cu ochii strălucind ca două stele, rătăcea ca o cometă prin grădina tainică a Universului,
fără să știe încotro se îndreaptă, iar în urechi îi răsuna într-una vocea caldă a lui Nefertum, care-i
spunea: nu dispera, comoara mea neprețuită, nu dispera.
Dintr-odată, simți cum cineva i-atinge ușor umărul. Întoarse iute capul și îl văzu pe mesajerul
Creatorului, care-i zâmbea prietenos.
- Oprește-te, regină protectoare, din zborul tău haotic, îi zise, și ascultă cu mare atenție ce-ți
voi spune.

19
 Selia se opri din zbor și rămase nemișcată în aer, ațintindu-și privirea plină de uimire spre cel
care-i vorbise. Mesagerul o apucă de mână și o conduse spre luna cea mică. Se așezară pe un bloc de
piatră. Fixând-o cu o privire pătrunzătoare, mesagerul zise:
- Cunosc durerea și motivul zbuciumului tău, regină protectoare, și vreau să te ajut. Dar mai
întâi, promite-mi că vei cugeta adânc asupra celor auzite și doar apoi vei decide să mergi sau să nu
mergi spre asteroidul blestemat de către Creator.
- Promit să te ascult cu multă atenție și să-mi țin emoțiile în frâu, zise regina și lăsă capul în
jos, vrând să-și ascundă nerăbdarea care-i strălucea în privire.
Mesagerul trase adânc aer în piept și, clătinând ușor din cap, zâmbi cu multe înțelesuri. Apoi
roti privirea de jur împrejur, de parcă ar fi dorit să se convingă că în preajmă nu se ascund urechi
curioase și zise cu voce șoptită:
- Tărâmul Morgailor se află pe un asteroid ce rătăcește în apropierea hotarului dintre spațiul
nemărginit și împărăția lui Chaos. Puternică și crudă, regina Noxia este stăpâna acestui blestemat
asteroid. În adâncurile timpului, Noxia a fost cea mai frumoasă și mai desăvârșită mesageră a
Creatorului. Era perfecțiunea întruchipată și Demiurgul îi încredințase să adune în cupa nemuririi
pulberea de stele. Mii de ani și-a îndeplinit cu cinste misiunea, însă încetul cu încetul trufia i se
cuibări în suflet și în capul ei înfierbântat de vanitate se născu un plan perfid. Profitând de
încrederea pe care i-o acordase Creatorul și imaginându-și că stăpânește puterea unui Demiurg,
Noxia a furat căteva picături din seva vieții și le-a amestecat cu pulberea de stele, modelând niște
creaturi frumoase la exterior, însă goale în interior, adică niște ființe lipsite de spirit divin. Noxia le-a
numit morgai. Apoi a ales o mică planetă înfloritoare și a populat-o cu aceste creaturi fără de suflet.
Supărarea Creatorului a fost atât de mare, încât el a decis să distrugă planeta. Un fragment
însă a supraviețuit mâniei și mulți morgai s-au salvat. Drept pedeapsă că a cutezat să nesocotească
ordinea divină, Demiurgul a exilat-o pe trufașa mesageră pe acest asteroid, iar creaturile fără de
suflet, cu scurgerea timpului, s-au transformat în monștri fioroși și muți.
Noxia însă, care s-a declarat regină peste un tărâm ce colcăie de bestii monstruoase, rămase
la fel de frumoasă precum a fost, însă frumusețea ei cu timpul deveni otrăvitoare și rece ca un sloi de
gheață. O frumusețe care, deși cu mii de ani în urmă încânta privirea, provoacă astăzi doar groază,
aversiune și dispreț.
Creaturile fără de suflet de pe asteroidul blestemat se hrănesc o dată la o sută de ani, în ziua
când pe crengile arborelui Noxi apar diamantele, cu energia luminoasă a licuricilor cosmici.
Zbenguindu-se prin grădina înstelată a Universului, licuricii sunt atrași de imaginile amăgitoare,
produse de generatorul de lumină iluzorie, care se află în cel mai înalt turn al palatului reginei
Noxia. Apropiindu-se de Tărâmul Morgailor, licuricii cad în capcană și creaturile mesagerei exilate îi
capturează.
Regina Noxia însă preferă, pe lângă licurici, să se înfrupte și din seva vieții făpturilor cu
puteri miraculoase, sporindu-și astfel puterile magice. Hotarele Tărâmului Morgailor sunt
supravegheate fără încetare de către oștenii reginei. Aceste bestii cu trei coarne și coadă de scorpion
îi vânează fără milă nu doar pe licuricii Universului, ci și pe temerarii curioși, care, vrăjiți de
frumusețea priveliștilor înșelătoare, pe care le crează generatorul de lumină iluzorie, se încumetă să
se apropie de asteroidul blestemat.
Ca să protejeze spațiul nemărginit de urgia mesagerei decăzute, Creatorul a izolat acest
asteroid periculos, învăluindu-l într-un câmp energetic, pe care-l pot străbate doar ființele
înzestrate cu suflete curate și puteri miraculoase.
Regina Noxia este o vrăjitoare puternică și crudă. Având sufletul încărcat de ură și răutate,
puterea ei nu poate străpunge câmpul protector, astfel fiind sortită să rămână pentru vecie

20
prizoniera acelui asteroid. Trebuie să știi însă că puțini sunt în măsură s-o înfrunte pe tărâmul
blestemat.
Mesajerul Creatorului tăcu, săgetând-o cu o privire cercetătoare, de parcă ar fi încercat să
afle dacă cele auzite au determinat-o să renunțe la intenția primejdioasă. În ochii ei însă nu
descoperi decât durere și o hotărâre nestrămutată de a merge până la capăt, chiar cu riscul de a-și
pierde viața.
- Ești sigură, regină protectoare, că vei izbuti să reziști magiei vrăjitoarei Noxia și să părăsești
vie și nevătămată asteroidul blestemat? întrebă, într-un târziu, cu voce aspră mesagerul, fără să-și ia
privirea din ochii ei.
Selia deschise gura să-i răspundă, însă vocea dură și privirea lui intensă o tulburară atât de
tare, încât nu putu rosti nici un cuvânt.
Observând încordarea de pe chipul reginei, mesagerul își arcui buzele într-un zâmbet reținut
și zise, clătinând ușor din cap:
- Nu te grăbi să-mi dai imediat răspunsul.
Regina Selia își umezi cu vârful limbii buzle uscate de emoții, apoi tuși ușor în pumn și spuse
cu voce abia șoptită:
- Suferința pentru pierderea ființei dragi este atât de copleșitoare, încât moartea mă va
urmări ca o umbră, oriunde mă voi duce. Precum vezi, mesagerule, destinul nu-mi oferă nici o
alternativă, așa că sunt decisă să-mi încerc norocul.
Mesagerul Creatorului clătină din cap în semn de dezaprobare și spuse, oftând dezamăgit:
- Văd că regina Noxia și monștrii fără de suflet de pe Tărâmul Morgailor nu te sperie și
nimeni nu este în măsură să te convingă să nu-ți pui în pericol viața. Fie! Te voi ajuta să găsești calea
spre asteroidul blestemat.
Acestea fiind zise, scoase din buzunar un mărgăritar de culoare galben aurie, îl puse pe
palma desfăcută și suflă de trei ori peste el. Apoi rosti în șoaptă trei cuvinte magice. Un mănunchi de
scântei aurii se desprinseră din mărgăritar și se îndreptă, cu viteza unei stele căzătoare, spre
adâncul de necuprins al Universului.
Nu trecu mult timp și o minusculă făptură înaripată apăru, ca prin minune, în fața lor. Părea
un splendid fluturaș cu aripi argintii și ochi enormi, din care izvora o lumină strălucitor de albastră.
Făptura se apropie de fața mesagerului și scoase niște sunete atât de melodioase, atât de minunate,
încât regina avu impresia că în preajmă cântă un flaut fermecat. Mesagerul Creatorului șopti,
arătându-i cu mâna spre regina Selia:
- Îi vei arăta reginei protectoare calea spre Tărâmul Morgailor.
Auzind de asteroidul blestemat, licuriciul prinse a se agita. Flutura speriat din aripioarele
strălucitoare și clipea des din genele lungi și albastre, scoțind niște sunete înfricoșate, iar ochii își
pierdeau încet strălucirea.
Văzându-l agitat și speriat, mesagerul Creatorului îi spuse pe un ton liniștitor:
- Deși se apropie ziua când vrăjitoarea Noxia va porni generatorul de lumină iluzorie, nu
trebuie să-ți fie teamă. O vei conduce pe regina protectoare până aproape de asteroidul blestemat,
apoi te vei întoarce acasă.
Încet-încet ochii stinși și plini de spaimă ai licuriciului începură a străluci din nou.
Fluturându-și lin aripioarele luminescente, se apropie de regina Selia, i se uită uimit în ochi câteva
clipe, apoi i se așeză pe umăr și scoase o avalanșă de sunete melodioase. Selia zâmbi încântată și
zise:
- N-am știut că în Universul nostru există ființe atât de minunate.
Mesagerul schiță un zâmbet plin de tristețe.

21
 - A venit timpul să te părăsesc, regină protectoare. Trebuie să mă întorc în Templul
Înțelepciunii și să-mi primesc pedeapsa, zise cu voce înceată și o umbră de vinovăție i se așeză pe
chip.
- Să-ți primești pedeapsa? făcu nedumerită regina Selia. Cine să te pedepsească și de ce?
- Ajutând un muritor să găsească calea spre asteroidul blestemat al mesagerei decăzute, am
nesocotit voința Creatorului.
Uitându-se la mesager cu o privire vinovată, regina Selia zise:
- Să fi știut că vei fi pedepsit, nu acceptam ajutorul tău.
Apoi lăsă privirea în pământ și murmură:
- Îmi pare foarte rău că vei fi pedepsit din vina mea. Te rog să mă ierți și să-mi înțelegi
durerea.
Mesagerul Creatorului clătină afirmativ din cap, în timp ce buzele-i schițau un zâmbet vag.
Apoi se înălță spre necuprinsul înstelat al Universului și dispăru, de parcă nici nu ar fi șezut, cu doar
câteva clipe în urmă, pe piatra de pe luna cea mică.
Regina Selia rămase un timp cu fruntea sprijinită în palme și cugetând asupra celor auzite.
Dorința irezistibilă de a-l readuce în lumea celor vii pe regele Ares, care o mâna spre asteroidul
blestemat, se învălmășea în mintea ei chinuită de suferință și revoltă cu o neliniște răscolitoare,
dureroasă, generată de spaima în fața unei realități necunoscute și dușmănoase. Și cum stătea
pierdută în frământare, auzi deodată niște sunete superbe, care o scoaseră din înțepenire. Își înălță
încet privirea. Licuriciul se uita la ea cu ochii lui enormi și luminoși, îmbiind-o cu privirea să-l
urmeze. Regina Selia și trecu mâna peste frunte, vrând parcă s-alunge gândurile care-i zbuciumau
sufletul, apoi se ridică de pe piatra răcoroasă și porni în urma licuriciului spre un tărâm de unde s-ar
putea să nu se mai întoarcă.

***
Izolat de restul Universului de un câmp energetic de nestrăbătut, asteroidul blestemat al
reginei Noxia rătăcea ca o nălucă uriașă într-un spațiu unde stelele nu licăreau, iar razele aurii și
dătătoare de viață ale soarelui nu pătrundeau niciodată. În jurul lui domnea un întuneric de
nepătruns și o liniște mai înspăimântătoare decât tăcerea haosului primordial plutea pe aripile
groazei. Munți înalți și ascuțiți ca niște sulițe amenințătoare, cu cline adânci și prăpăstioase,
acoperite până la jumătate cu arbori spinoși, cu frunze lunguiețe roșii, înaintau ca o oștire de giganți
din piatră spre orizontul întunecat, despicând în două părți asteroidul. Râuri tulburi cu unde
vijelioase se prăbușeau, vuind năprasnic, peste stâncile prăpăstioase și își săpau neobosite albia
într-un sol mai tare decât piatra, rostogolindu-se năvalnic spre o mare cu ape aproape negre, care
clocoteau, de parcă mii de creaturi se zvârcoleau fără încetare. Din când în când, ca niște săgeți trase
dintr-un arc uriaș, se avântau spre cerul mai negru decât noaptea oarbă un fel de bestii cu două
capete și ochi de jăratic. Apoi se prăbușeau în apă, ridicând în aer nori de stropi întunecați.
Deși din depărtare asteroidul părea un bloc uriaș de piatră stearpă, terenurile de la poalele
munților nu erau aride. Pâlcuri de copaci cu ramuri contorsionate și frunze de culoare roșie, își
înălțau coroanele spre cerul sumbru, în mijlocul unor câmpii întinse, împânzite de o varietate mare
de specii de plante cu tulpini viguroase și frunze de diferite forme și culori- de la roșu aprins la
cenușiu și negru.
Luminat de o lumină mohorâtă, aproape crepusculară, care răbufnea din cel mai înalt vârf al
munților ca dintr-un crater de vulcan, Tărâmul Morgailor se întindea de o parte și de cealaltă a
munților, înșirându-și, într-o dezordine dezgustătoare, așezările ciudate cât cuprindeai cu ochii.

22
Cărări bătătorite șerpuiau printre construcțiile monstruoase, care semănau cu niște cuiburi uriașe
de termite.
În jurul acestor construcții bizare mișunau haotoc mii de creaturi. Cu trupul scund și îndesat,
aveau picioare scurte și crăcănate, mâini mari și brațe lungi, până aproape de pământ, iar fața-
triunghiulară și disproporționată, adică mult prea mică chiar și pentru statura lor de pigmei. O claie
de păr zbârlit și roșu ca para focului, ce contrasta cu pielea de un gri mohorât, trona ca o căpiță de
fân în flăcări între două urechi neobișnuit de lungi, vârful ascuțit al cărora era acoperit cu păr țepos.
Aveau nasul turtit ca un rât de porc, iar ochii- negri, oblici și mari ca la insecte- ardeau, de parcă ar
fi fost niște cărbuni încinși. Nici o scânteie de inteligență și bunătate nu licărea în privirea lor.
Păreau niște creaturi ieșite dintr-o lume a monștrilor, o lume unde cruzimea, ura și răutatea erau la
ele acasă.
Pe vărful retezat al unui munte scund, care-și prăbușea o muchie într-o prăpastie nu prea
adâncă și întunecată, negrea, în lumina mohorâtă ce învăluia ținutul, un straniu palat, lăsând o
umbră lungă, ascuțită și înfricoșătoare, ce se lățea peste o pajiște acoperită cu iarbă roșie și ciulini
înfloriți.
Clădit din blocuri de granit, palatul reginei Noxia avea forma unui con foarte înalt, care părea
că străpunge, cu vârful său ascuțit ca o lance, bolta fără stele. Etajele de mijloc erau înconjurate de
terase circulare, de pe care curgeau în jos liane cenușii, cu frunze lungi și ascuțite. Prin ferestrele de
forma unor stele cu cinci colțuri străbătea în semiîntunericul din jur o lumină rece, nefirească.
În mijlocul pajiștii, pe un deal nu prea înalt, creștea un copac straniu. Cu tulpina netegă și
lucioasă, de parcă ar fi fost șlefuită de un lemnar iscusit, copacul avea 13 crengi groase, negre ca
tăciunele și drepte ca niște brațe întinse. Pe fiecare creangă albeau câte 3 flori cu șase petale, pe
stigmatul cărora strălucea câte un diamant de culoare galbenă. Un monstru fioros, cu cap mătăhălos
și coadă lungă, încolăcită ca un șarpe în jurul tulpinii, scruta semiîntunericul din jur cu o privire
cruntă și arzătoare ca para focului.
Palatul era înconjurat de o grădină îngustă și în pantă, cu arbori nu prea înalți. Pe crengile
răsucite atârnau, printre frunzele rotunde, cenușii și lucioase, niște fructe ciudate, negre și
lunguiețe ca niște castaraveți, care sclipeau intermitent, de parcă ar fi fost presărate cu pulbere de
argint.
Un zid înalt și crenelat împrejmuia grădina, iar poarta din metal cenușiu era străjuită, de o
parte și de cealaltă, de două statui tăiate din blocuri masive de marmură fumurie, ce reprezentau doi
atleți uriași. Deși la prima vedere statuile păreau foarte frumoase, ochii lor aveau sclipiri haine care
băgau spaima în cei ce se încumetau să se apropie de poartă.
Spre palat șerpuia un drum văluros, ce semăna cu un râu de lavă solidificată. Zeci de
creaturi cu fețe împietrite urcau, pășind legănat ca niște maimuțe, spre palat și dispăreau în dosul
porților întredeschise. Duceau în spate niște cufere în care erau ticsiți mii de licurici. În curtea
încăpătoare era întinsă o masă atât de lungă, încât nu i se vedea capătul, iar lângă o încăpere
dreptunghiulară, cu pereții clădiți din cotileți tăiați din granit, era așezat un vas enorm, de formă
cilindrică și cu pereții transparenți, lângă care stăteau două creaturi ceva mai răsărite decât
celelalte. Cu priviri hapsâne și fețe împietrite, luau cuferele de la hamali și deșertau licuricii în vasul
cilindric.
Izbindu-se cu disperare în pereții transparenți ai vasului, un roi de licurici înfricoșați se
tânguiau a moarte, scoțind niște sunete pe cât de melodioase, pe atât de disperate. Morgaii îi
țintuiau câteva clipe cu priviri flământe și încruntate, fără să scoată vreun sunet, apoi își aburcau în
spate cuferele goale și porneau, pășind legănat, spre poata întredeschisă. Deși creaturile veneau și
plecau fără încetare, în curtea palatului domnea o liniște de criptă, o liniște în care răsunau doar

23
pașii greoi ai creaturilor și tânguirea melodioasă a licuricilor care-și așteptau înspăimântați
sfârșitul.
Morgaii erau în toiul pregătirilor pentru multașteptata sărbătoare, când regina Noxia pornea
generatorul de lumină iluzorie și ei se înfruptau din energia luminoasă a licuricilor cu puteri
miraculoase.
***

După mai multe zile și nopți de zbor printre stele, licuriciul care o însoțea pe regina Selia spre
asteroidul blestemat își încetini goana și-și îndreptă privirea îngrozită spre o umbră uriașă, densă,
neagră, care se deslușea amenințătoare pe fundalul unui cer ce licărea plin de stele. Regina Selia
privi într-acolo, apoi, întorcând capul spre licuriciul care-și flutura cu disperare aripioarele, întrebă:
- Trebuie să înțeleg că umbra care negrește în fața noastră este asteroidul mesagerei
decăzute?
Licuriciul clipi des din gene și scoase un tril melodios. Selia îl învălui cu o privire plină de
recunoștință și se grăbi să-i spună:
- Îți mulțumesc, micuțule, mi-ai fost de mare ajutor. Acum poți să te întorci la prietenii tăi.
Grăbește-te, ei te așteaptă.
Licuriciul însă stătea ca încremenit de groază, uitându-se la Selia cu ochii lui enormi, pe care
spaima și îngrijorarea îi făceau să strălucească mai intens decât oricând. Un zâmbet palid ca o
sclipire fugară de stele în nopțile înnorate flutură pe buzele reginei Selia și ea îi spuse cu voce
înceată, străduindu-se să nu-și trădeze neliniștea și teama:
- Nu-ți face griji pentru mine. Sunt sigură că mă voi descurca. Pleacă liniștit spre casă.
Aruncându-i o ultimă privire înspăimântată, licuriciul porni ca o săgeată spre adâncul
spațiului nemărginit.
Regina-l urmări cu ochii până când lumina lui albastră se mistui în depărtare, apoi inspiră
adânc și se îndreptă spre umbra neagră. Cu privirea rătăcind în întunericul care se adâncea din ce în
ce mai tare și mintea încărcată de neliniște și spaimă, zbura spre asteroidul blestemat, întrebându-
se în sine:
- Mă voi descurca? Voi reuși oare să culeg cele 3 diamante de pe copacul ucigaș și să părăsesc
vie și nevătămată Tărâmul Morgailor?
Apoi își răspundea în șoaptă, deși nesiguranța, ca o durere ascuțită, i se împlântase în inimă:
- Trebuie să reușesc. Iubirea mă va ajuta.
Într-un sfârșit, desluși cu greu în întunericul vâscos asteroidul reginei Noxia. Cu privirea
ațintită înainte, zbura spre zdreanța mohorâtă de pământ, care cândva aparținuse unei mici planete
înfloritoare. Ajunsă în preajma câmpului energetic, se opri și îndreptă piatra puterii spre asteroid.
- O, piatră a puterii, murmură cu voce înceată, ajută-mă să trec de bariera magică și să
pătrund în lumea înspăimântătoare a creaturilor fără de suflet.
Simți deodată furnicături ușoare prin tot corpul și, pe neprins de veste, se pomeni în spațiul
ferecat de către Creator. N-apucă însă să se apropie prea mult de asteroidul blestemat, că o suflare
otrăvită, cu iz de mlaștină stătută, o lovi în față, și un fior de groază o străbătu din cap până-n
picoare. Simțea cum teama pentru necunoscut i se cuibărește în suflet și inima i se zbate dureros în
piept.
Suspinând adânc, se ghemui în sine și rămase nemișcată mai multe minute în șir, luptând din
răsputeri să-și stăpânească îngrijorarea, însă spaima o copleșea din ce în ce mai tare și, într-un final,
se prăbuși din nou în hăul disperării. Imagini de coșmar roiau, ca niște stoluri de corbi negri, în

24
mintea ei chinuită de neliniște și teamă. Privea pierdută în gol, cu ochii larg deschiși, și un suspin, ca
un geamăt de durere, îi răbufni din adâncul pieptului.
În cele din urmă însă reuși să-și înfrângă spaima și să-și limpezească gândurile. Oftă ușurată.
Cu o mișcare lină a mâinii, își șterse broboanele de sudoare de pe frunte. Apoi activă câmpul
energetic protector și își puse pe umeri mantia fermecată a întunericului, făcându-se invizibilă. Cu
simțurile în alertă și privirea ațintită înainte, se apropie de Tărâmul Morgailor. Zbură un timp în
cercuri line deasupra tărâmului, cercetând atent cu privirea așezările ciudate și creaturile care
forfoteau în jur. În fața ochilor i se desfășura o lume înecată în semiîntuneric și tăcere, o lume
stranie și monstruoasă, unde primejdiile o pândeau la fiecare pas.
- Vai mie, murmură în șoaptă, ce mă fac? Sunt singură în această lume a monștrilor fără de
suflet, o lume pe care n-o cunosc și n-am pe nimeni în preajmă să mă susțină și să mă încurajeze. Și
dacă monștrii îmi vor simți prezența? Și dacă au vedere acustică?
Simți din nou cum spaimă i se împlântă, ca un cuțit, în inimă și un tremur ușor îi străbătu tot
corpul. Își petrecu palmele peste ochii plini de îngrijorare, încercând să alunge groaza care o
copleșea din ce în ce mai tare.
- Nu! exclamă după un timp cu voce hotărâtă, clătinând din cap. Nu voi permire spaimelor să
pună stăpânite pe cugetul meu. Chiar dacă această lume este plină de primejdii, iar regina Noxia este
o vrăjitoare crudă, puternică și iscusită, sunt protejată de câmpul energetic și puterea magică a zilei
și a nopții. Mai stăpânesc și o scânteie din sfera focului divin.
Apoi oftă și-și zise în minte:
- Regina Noxia a fost cea mai perfectă mesageră a Creatorului. Deși Demiurgul a exilat-o pe
un asteroid înconjurat de un câmp energetic pe care nu-l poate străbate, sunt sigură că stăpânește
puteri miraculoase, așa că voi avea de înfruntat o adversară de temut. Cu toate acestea, trebuie să-
mi încerc norocul. Sau mor pe acest tărâm blestemat de către Creator, sau reușesc să culeg de pe
crengile copacului ucigaș trei diamante.
Zicând acestea, porni spre muntele pe vârful căruia se înălța spre bolta înecată în beznă
palatul reginei morgailor. Ajunsă deasupra muntelui, cercetă cu interes împrejurimile. În curtea
palatului observă licărind mii de luminițe albastre, care se mișcau fără încetare. Atrasă parcă de o
putere magică, uită de primejdii și porni într-acolo. Deasupra curții se lăsă lin în jos și se opri cam la
vreo 10 pași de la clădirea dreptunghiulară, lângă care se afla vasul cilindric, cu pereții transparenți.
Înaintând pe vârful degetelor, să nu fie auzită, se apropie de vas. Mare-i fu uimirea când văzu mii de
licurici care scoteau niște sunete nespus de triste, zbătându-se îngroziți să iasă din capcana morții.
Rămase câteva clipe nemișcată, cu ochii scăpărând de indignare, lângă vasul cu pereții transparenți.
Fu cuprinsă dintr-odată de o pornire aproape irezistibilă să spargă vasul și să elibereze
licuricii. Pe neprins de veste, se pomeni că întinde mâna, vrând să lovească vasul cu puterea magică
a luminii și a întunericului, însă ceva în adâncul sufletului o reținu, iar vocea interioară-i șopti,
speriată:
- Oprește-te, nesăbuito, de ce te lași condusă de emoții, sau ai uitat că rațiunea este cea care
decide ce trebuie să faci? Mai întâi pune mâna pe cele trei diamante și apoi fă tot ce-ți stă în puteri ca
să salvezi aceste făpturi nenorocite. Dacă cruda vrăjitoare Noxia descoperă acum că ai pătruns pe
asteroidul blestemat, riști să nu mai poți ajunge la copacul ucigaș.
Își trase iute mâna îndărăt și-și strânse pumnii, încercând să-și domolească mânia, care-i
clocotea ca un vulcan în piept. Parcă simțindu-i prezența, licuricii încetară să se zbată și-și
îndreptară privirile strălucitoare spre locul unde se afla regina. În ochii lor se putea citi o mare
spaimă, amestecată cu uimire și o scânteie de speranță.
- Aș zice că mă văd, își spuse în sine. Trebuie să plec imediat de aici.

25
 Se înălță iute deasupra curții și porni, cu o mare greutate în suflet, în căutarea copacului
ucigaș. Făcu câteva cercuri deasupra palatului și a grădinii, cercetând cu atenție fiecare copac, însă
pe crengile lor nu văzu albind nici o floare.
- Oare unde o fi ascuns regina Noxia copacul ucigaș? se întrebă îngrijorată în sine.
Apoi murmură cu voce abia șoptită, ridicând privirea spre cer:
- Știu că ți-am nesocotit voința, Creatorule, și sunt gata să-mi primesc pedeapsa. Te rog însă
să nu mă părăsești și, dacă îmi auzi rugămintea, să mă ajuți să găsesc copacul ucigaș.
Și cum stătea cu ochii ațintiți spre bolta întunecată, auzi în minte vocea mesagerului în straie
negre, care-i spunea în șoaptă:
- Zboară spre pajiștea de la poalele munților. În mijlocul pajiștii răsare din iarba înaltă o
colină. Pe vârful colinei crește un copac cu 13 crengi negre. Pe crengile copacului albesc florile cu
diamante. Să nu uiți, regină protectoare, copacul are crengi ca niște mâini vânjoase și este păzit de
un monstru periculos.
Regina Selia se îndreptă în grabă spre poalele munților. Ajunsă deasupra pajiștii, își aținti
privirile în semiîntunericul din jur. La început nu desluși decât o întindere posomorâtă. Încetul cu
încetl însă ochii i se obișnuiră cu semiîntunericul. Îi atrase atenția un copac straniu, care creștea
singuratic pe vârful unei coline scunde. Zbură într-acolo. Apropiindu-se, observă pe crengile
desfrunzite și negre ca smoala albind câte trei flori de-un alb imaculat, care licăreau slab. Se lăsă lin
în jos și ateriză în apropierea copacului. Își încordă privirea. Lângă tulpina lucioasă observă un
monstru fioros. Cu coada încolăcită în jurul tulpinii, bestia scruta cu ochii lui de jăratic
împrejurimea. Selia făcu câțiva pași în direcția copacului, însă un mârâit amenințător o făcu să se
oprească. Cu ochii scăpărând de răutate, bestia-și rotea furioasă capul, de parcă ar fi căutat pe
cineva.
Concentrându-se în sine, Selia întinse mâna stângă spre copac. Un roi de scântei argintii și
albastre țâșni din mâna ei și se îndreptă, ca o avalanșă sclipitoare, spre copacul ucigaș, învăluindu-l
într-o ceață străvezie, cu licăriri ușoare. Bestia sări în picioare și scoase un urlet care cutremură
văzduhul. Selia se grăbi să-l lovească cu puterea magică a lumini, înțepenindu-l. Doar ochii lui mai
continuau să alerge, scăpărând ca niște fulgere. După ce se convinse că monstrul a fost imobilizat,
smulse un mănunchi de iarbă și se înălță în aer. Ajunsă deasupra copacului, lăsă să-i cadă din mână
iarba. Simțind mișcarea aerului, copacul se cutremură și, cât ai bate din palme, cele 13 crengi luară
înfățișarea unor mâini uriașe, negre, cu gheare lungi și încovoiate ca niște pumnale curbe, care
tremurau spasmodic, încercând să se miște. Selia se apropie de cea mai subțire creangă și o lovi cu
puterea întunericului. Preț de o clipă, creanga tremură ușor, apoi înțepeni. Luându-și inima în dinți,
regina Selia întinse încetișor mâna și culese de pe flori 3 diamante. Le puse cu grijă în trăistuță și,
când tocmai se pregătea să-și ia zborul, văzu, rostogolindu-se din vârful munților ca o avalanșă
îngrozitoare, un rotocol negru de fum dens, clocotitor, și un țipăt ascuțit străpunse semiîntunericul.
Ajuns lângă copacul ucigaș, rotocolul de fum înconjură de câteva ori copacul, apoi se prăbuși
la pământ, luând înfățișarea unei femei de o frumusețe toxică.
Înveșmântată într-o rochie lungă, din stofă moale de culoare purpurie, regina morgailor avea
pletele mai negre decât bezna, care contrastau cu pielea roză și catifelată ca petalele de trandafir.
Peste rochie purta o mantie neagră, cu gulerul din dantelă scrobită. Era înaltă, zveltă, cu trăsături
fine și avea pe creștet o coroană din aur, împodobită cu stele din rubin. Deși avea ochi minunați, de
un verde ce strălucea asemeni smaraldului mângâiat de razele lunii, și buze cărnoase și senzuale,
privirea ei era atât de rece, atât de fioroasă, atât de otrăvitoare, încât regina Selia simți cum îi
îngheață și sângele în vine. Trase adânc aer în piept și vru să se îndepărteze, însă fu cuprinsă brusc
de o senzație stranie, care o țintui locului. Deși vocea interioară îi șoptea fără încetare să se

26
îndepărteze, să fugă cât mai departe de acest loc bântuit de farmece și vrăji, intuiția-i șoptea să nu se
grăbească.
- Ce vrea să-mi spună oare? De ce-mi șoptește să nu mă îndepărtez de copac? se întreba în
sinea ei, fără să-și poată răspunde la întrebare.
Deodată, un gând îi încolți în minte.
- Copacul, murmură abia șoptit, lovindu-se ușor cu palma peste frunte. Cum de am uitat de
acest copac ucigaș? Dacă reușesc să distrug copacul, regina Noxia nu va mai putea porni generatorul
de lumină iluzorie și nici o creatură magică din spațiul nemărginit nu va mai fi ademenită în
capcană.
Rămase un timp nemișcată în aer, cu ochii ațintiți asupra copacului Noxi, în timp ce în minte i
se învârtea întrebarea:
- Cum aș putea oare să-l distrug?
Între timp, regina Noxia se apropie de monstrul înțepenit. Încruntându-și amenințător
sprâncenele subțiri și arcuite, îl fixă îndelung cu o privire rece și plină de nedumerire. Apoi înălță
ochii spre coroana copacului și, preț de câteva secunde, lunecă cu privirea peste crengile
desfrunzite.
Dintr-odată, ochii reginei Noxia scăpărară și se ațintiră asupra crengii de pe care Selia culese
cele trei diamante. Întinse mâna dreaptă spre copac și creanga se lăsă în jos. Apropiindu-se, observă
că pe stigmatul celor trei flori nu mai străluceau diamantele. Furia-i izbucni într-un urlet sinistru,
care săgetă semiîntunericul ca un bubuit prelung, iar chipul i se desfigură de răutate. Îl țintui pe
paznic cu ochii bulbucați de o mânie nestăpânită, iar buzele-i cărnoase deveniră subțiri și întinse ca
două ațe.
- Cine a îndrăznit să se apropie de copacul fermecat? răcni, sfredelind creatura cu o privire
sălbatică. Cine a furat trei diamante? Răspunde-mi, ticălosule! Răspunde-mi, de ce taci ca o bestie
care și-a înghițit limba?
Monstrul o privea înmărmurit, cu ochii plini de spaimă. Cu pumnii încleștați, regina Noxia se
năpusti ca o fiară turbată asupra bestiei înțepenite și prinse a o lovi, fără pic de milă, cu picioarele și
pumnii. După un timp însă se potoli. Își șterse sudoarea de pe frunte și, înălțându-și capul, adulmecă,
ca o fiară care-și urmărește prada, aerul. Apoi alunecă încet cu ochii peste bolta întunecată. Brusc,
își fixă privirea într-un punct și zise cu voce poruncitoare:
- Coboară, fantasmă argintie, venită din lumea Creatorului și spune-mi de ce ai furat trei
diamante de pe copacul meu?
Selia o țintuia de sus cu ochii, zicându-și în sinea ei:
- Prin mantia fermecată a întunericului regina Noxia vede o fantasmă, nu o ființă în carne și
oase. Oricum, nu voi putea trece neobservată de ochii ei. Va trebui s-o înfrunt și cine știe care va fi
finalul?
Pierzându-și răbdarea, regina Noxia țipă înfuriată, iar ochii îi scăpărară de mânie:
- Coboară, am zis, ce mai aștepți? Sau vrei să te dobor eu cu o vrajă?
Fără să stea prea mult pe gânduri, Selia întinse mâinile spre copac. Din mâinile ei țâșni o
lumină orbitor de aurie, înconjurată de scântei argintii și albastre, care se îndreptă, ca un șuvoi de
raze, spre copacul ucigaș. Cât ai clipi din ochi, copacul se aprinse ca o făclie uriașă, iar ramurile
negre se contorsionau spasmodic, șuierând ca o vântoaică în miez de iarnă. Scoțind un urlet
cutremurător, regina Noxia fu prinsă într-un vârtej amețitor, care o înălță spre bolta întunecată și,
luând înfățișarea unui nor de fum, căzu, ca o ploaie neagră și deasă, peste copacului în flăcări.
Trecură câteva secunde și fumul se risipi. Regina Selia văzu cu uimire că focul se stinse, iar copacul
își întindea în lături cele 13 crengi negre, pe care se vedeau 39 de flori cu petalele strânse și

27
înnegrite pe la margini. Cu o expresie triumfătoare pe chip, lângă copac stătea regina Noxia,
străfulgerând-o cu priviri ucigătoare.
În clipa aceea, Selia își aminti de mesagerului Creatorului, care o preîntâmpinase că puterile
reginei Noxia sunt atât de mari, încât puțini ar risca, chiar având puteri magice nemaipomenite, s-o
înfrunte pe tărâmul blestemat.
- Se vede că puterea miraculoasă a luminii și a întunericului nu sunt un pericol pentru o fostă
mesageră a Creatorului, își zise amărâtă în gând regina Selia. Și acum, ce mă fac? Lumina și
întunericul nu au puterea să mă protejeze de farmecele mesagerei decăzute, iar ochii ei ageri mă văd
ca pe o fantasmă agintie, deși port pe umeri mantia fermecată a întunericului. Nu-mi rămâne decât
să sper că regina Noxia nu are puterea să spargă câmpul energetic... Și dacă are această putere? se
întrebă îngrozită și frica încercă din nou să pună stăpânire pe cugetul ei, făcând-o să se ghemuiască
în sine.
Cu voința aproape încătușată, privea cu ochii larg deschiși spre regina Noxia, în ochii căreia
pâlpâia flacăra răzbunării, iar pe buze-i flutura un zâmbet triumfător. Pe neașteptate însă, o scânteie
de speranță se aprinse în sufletul reginei Selia.
- Scânteia focului divin, murmură și buzele-i zvâcniră într-un zâmbet fericit, mai am scânteia
focului divin. Nu cred că mesagera decăzută poate să înfrunte focul sacru al Creatorului.
Spaima i se preschimbă în siguranță și chipul i se lumină de o aură strălucitoare. Părea o
zeitate venită din împărăția soarelui. Își duse mâna în dreptul inimii și o fixă, cu o privire calmă și
neînfricată, pe regina Noxia, care se pregătea să atace. Chipul învăluit într-un evantai de raze
strălucitoare, care împrășiau în jur o lumină aurie, o descumpăni pe regina morgailor. Mesagera
decăzută se uita la Selia cu ochii holbați de nedumerire, șovăind să-și pună în aplicare răzbunarea.
Profitând de ezitarea mesagerei decăzute, regina Selia se grăbi să întândă mâna spre copac și
să pronunțe cuvintele "foc sacru". Din mâna ei țâșni o rază de un albastru orbitor, care lumină, ca
explozia unui meteorit, tărâmul blestemat. În câteva secunde, copacul se transformă într-un
morman de cenușă, din care ieșeau clăbuci de fum înecăcios. Rotindu-se în vârtej, regina Noxia se
înălță din nou deasupra colinei și porni, ca un vifor negru, spre vârfurile golașe ale munților. Apoi
din inima asteroidului răbufni un vuiet asurzitor și în vârful retezat al colinei se căscă un hău fără
de fund, care înghiți cenușa cu tot cu monstrul înțepenit. Încet-încet vuietul se îndepărtă în unde,
stingându-se la poalele munților, iar hăul se închise, de parcă nici nu s-ar fi căscat, cu doar câteva
clipe în urmă, pe vârful colinei. Doar clăbucii de fum continuau să se înalțe, învălmășindu-se, spre
cer.
Regina Selia coborî pe vârful retezat al colinei. Se lăsă într-un genunchi și atinse cu palma
solul. Pământul era cald și răvășit ca după un cutremur, iar în locul copacului blestemat strălucea,
printre bulgării înfierbântați, un pumn de diamante. Adunându-le în grabă, le puse în trăistuță și se
îndreptă spre palatul reginei morgailor. Nu apucă însă să ajungă lângă muntele pe care se înălța
palatul, că în față îi răsări de nicăieri, barându-i calea, o perdea densă de fum, care pulveriza în
semiîntuneric o ploaie de scântei roșii ca focul. Rotind îngrijorată privirea în jur, regina Selia coborî
la poalele muntelui.
Deși prin preajmă nu se vedea țipenie de monstru și liniștea era atât de mută, încât părea că
întreg tărâmul se scufundase în neființă, avea senzația că mii de ochi flămânzi o urmăresc cu
lăcomie. Atinse în grabă piatra puterii și murmură, cu voce abia șoptită:
- Sper că puterea ta nu a slăbit pe acest asteroid blestemat de către Creator. Te rog din toată
inima să mă protejezi de farmecele vrăjitoarei Noxia.
Cu simțurile în alertă și privirea ațintită în semiîntunericul din jur, regina Selia păși pe
drumul care urca, șerpuind printre stânci și copaci scunzi, cu crengi încâlcite și frunze suculente de

28
culoare purpurie, spre palat. Sentimentul de primejdie însă nu-i dădea nici un răgaz și lângă
perdeaua de fum se opri. Și cum stătea nehotărâtă, auzi deodată un hohot de râs nervos și fața
palidă a reginei Noxia răsări din fumul dens și înecăcios. Selia făcu iute câțiva pași îndărăt, fixând-o
cu o privire calmă și semeață.
- Cine eșșști? șuieră printre dinți regina Noxia, uitându-se la Selia cu licăriri de răutate, dar și
de îngrijorare, în privire.
- Cine sunt? întrebă pe un ton tăios regina Selia și ochii îi scăpărară plini de mânie. Chiar vrei
să afli? Dacă insiști atât de mult, îți voi spune. Sunt cea care în Universul paralel l-a înfruntat pe cel
mai puternic slujitor al Creatorului, care a fost alungat din ceruri și închis în străfundurile
pământului, la fel cum ai fost exilată și tu pe acest asteroid pe care l-ai populat cu mii de creaturi
fără de suflet.
Regina Noxia își încruntă sprâncenele îngândurată și se scufundă într-o tăcere grea, de parcă
în mintea ei afectată de trufie și răutate cumpănea asupra celor auzite. Tăcerea ei însă nu dură prea
mult. Un urlet furios străpunse liniștea și fumul începu a se învălătuci în spirală, luând înfățișarea
unui balaur uriaș, cu gura larg căscată, care se năpusti ca o vijelie spre regina protectoare.
Luată prin surprindere, regina Selia nu reuși să se ferească și balaurul lovi în câmpul
protector, împrăștiind în jur o ploaie de scântei. Înțelegând că piatra puterii nu va rezista prea mult,
Selia se concentră în sine și, adunându-și puterile miraculoase, întinse mâinile înainte. Un mănunchi
de raze aurii țâșni din mâinile reginei protectoare și învălui balaurul într-o lumină orbitoare.
Creatura scoase un urlet sfâșietor și se rostogoli în aer, lăsând în urma ei o dâră de fum plumburiu.
Apoi se avântă din nou spre bolta celestă și, luând înfățișarea mesagerei decăzute, țipă cu voce
ascuțită:
- Deși mi-am dat seama că stăpânești puteri miraculoase, lumina ta nu mă îngrozește,
muritoareo, iar magia ta nu poate ține piept magiei mele! Te voi transforma în scrum fără pic de
milă, pe care-l voi împrăștia deasupra munților, să-l poarte vântul neîndurător al urii peste întrg
asteroidul!
Uitându-se la Noxia cu un zâmbet disprețuitor pe buze, regina Selia întinse mâna dreaptă
înainte și spuse cu voce liniștită:
- Încearcă, dacă vrei să simți pe pielea ta delicată puterea focului divin.
Auzind de focul divin, regina morgailor se potoli. Mijindu-și ochii, o sfredeli câteva clipe cu o
privire atentă și neîncrezătoare, de parcă ar fi pus la îndoială cele auzite, apoi înălță mâinile spre
cerul întunecat și răcni de se cutremură asteroidul:
- Voi, făpturi fără de suflet, slugile mele credincioase, ieșiți din ascunzișurile voastre și veniți
la poalele muntelui să ajutați regina să-și potolească setea cu seva vieții unei muritoare, care a
îndrăznit să calce pe tărâmul nostru și să transforme în cenușă copacul Noxi!
Într-o tăcere amorțită, mii de creaturi cu ochi fosforescenți țâșniră din semiîntuneric, de
parcă ar fi stat la pândă, așteptând semnalui mesagerei decăzute. Asemeni unei gloate mute,
înaintau încet, pășind legănat, spre regina protectoare. Orbecăiau, cu priviri răutăciose și flămânde,
în căutarea prăzii. Pe neprins de veste, Selia se pomeni înconjurată de o mulțime de morgai. Deși nu
puteau s-o vadă, monștrii își întindeau spre ea mâinile lungi și diforme, care se încolăceau ca niște
șerpi cu gurile căscate, încercând s-o înșface. Cei care atingeau câmpul energetic însă erau aruncați
în aer la zeci de metri înălțime, prăbușindu-se apoi, fără să scoată nici un sunet, peste mulțimea ce
mișuna în jur.
Regina Selia se înălță spre bolta neagră și porni spre palat. Luând din nou înfățișarea
balaurului, mesagera decăzută porni ca o vijelie în urma ei, țipând isteric:
- Nu ai scăpare, muritoareo! În împărăția mea îți vei găsi sfârșitul!

29
 Apoi lansă spre Selia o vâlvătaie purpurie, care, asemeni unei caracatițe nesățioase, își întinse
spre ea tentacolele de foc. Se auzi un bubuit prelung și un roi de scântei incandescente, ca niște
vărfuri de săgeată, loviră în câmpul energetic, producând niște sunete asemănătoare unor mici
explozii. Regina Selia simți o durere ascuțită în piept și o dogoare aproape insuportabilă care-i
frigea obrajii. Începu să se sufoce.
- Câmpul energetic nu are puterea să reziste magiei mesagerei decăzute, își zise cu neliniște
în sine, trecându-și mâna peste fruntea transpirată și respirând din greu. Vai mie, ce mă fac, șopti
disperată. Cum să mă protejez de farmecele ei?
Simțea cum îi seacă puterile și vederea începu să i se tulbure. Clătină din cap, încercând s-
alunge slăbiciunea, apoi zbură în jos și ateriză lângă o stâncă. Încet-încet se lăsă în genunchi, luptând
din răsputeri să nu cadă în neștire. Tâmplele-i zvâcneau dureros, iar în fața ochilor nu vedea decât
un întuneric de nepătruns. Și cum stătea aproape leșinată, cu bărbia sprijinită în piept, o lumină
orbitoare, ca o lucire de soare pe oglinda nemișcată a unei ape, scăpără, învăluind-o în raze aurii.
Când lumina deveni mai blândă, regina Noxia văzu îngrozită că umbra argintie se
transformase într-o ființă de lumină. O ființă care strălucea orbitor, luminând, ca o stea căzută din
înaltul cerului, Tărâmul mohorât al Morgailor. Speriate, creaturile fără de suflet se prăbușiră la
pământ, acoperindu-și cu mâinile capetele mătăhăloase, iar regina Noxia rămase încremenită, cu
ochii larg deschiși de uimire și spaimă. Într-un târziu, bolborosi:
- Spune-mi ccine eșșști?
Aruncându-i o privire plină de dispreț, Selia se înălță lin spre bolta celestă și, fără să-i
răspundă la întrebare, se îndreptă spre palat. Ajunsă în curtea palatului, se apropie de vasul cu
pereții transparenți, în care se zbăteau de moarte mii de licurici. Văzând-o strălucind ca o stea,
bestiile care stăteau de strajă se prăbușiră la pământ, iar licuricii încetară să se zbuciume și o
priveau cu-n licăr de speranță în ochii lor enormi și luminoși. Selia întinse mâna dreaptă spre vas.
Un fascicul de lumină aurie țâșni din mâna ei și se îndreptă spre vas, făcându-l țăndări. Cât ai clipi
din ochi, mii de licurici o înconjurară, dispărând în evantaiul de raze aurii. Aruncând o ultimă privire
dezgustată spre palat, regina Selia porni spre hotarul Tărâmului Morgailor. Trecu, fără să fie atacată,
pe lângă mesagera decăzută, care continua să stea descumpănită în mijlocul creaturilor prosternate
la picioarele ei, și părăsi asteroidul blestemat. Ajunsă în fața barierei energetice, atinse cu mâna
piatra puterii și murmură abia șoptit:
- Piatră a puterii, te rog, ajută-mă să părăsesc acest spațiu unde lumina soarelui nu
strălucește și să salvez licuricii magici.
Abia reuși să rostească aceste vorbe, că o lumină albastră scăpără orbitor și un trăsnet
răsunător făcu să vibreze aerul înecat în beznă. Treptat chipul luminos al reginei Selia pierdu din
strălucire și ea simți în piept o durere atât de violentă, încât, fără să prindă de veste, se prăbuși în
neștire. Într-un târziu, își reveni. Încordarea și neliniștea o părăsise, însă durerea nu slăbise, iar
ochii o frigeau atât de tare, încât avea impresia că ard în flăcări.
Respirând din greu, își duse mâinile tremurânde spre piept și, deschizând cu greu ochii, roti
privirea în jur. Plutea, purtată pe aripile ocrotitoare ale nopții înstelate, printre florile strălucitoare
din grădina tainică a Universului, iar întunericul cânta cu vocea dulce a tăcerii balada liniștii și
veșniciei. Cu ochii strălucind de bucurie, mii de licurici roiau în jurul ei, luminând împrejurimea, și
un cor de sunete divine îi mângâia auzul. Deși simțea o durere aproape insuportabilă în piept, zâmbi
fericită și murmură, cu greu articulând cuvintele:
- Aaam ssscăăăpat din ghearele regiiinei Noxia și iii-am sssalvat pe liiicuriiici.
Apoi le spuse licuricilor cu voce aproape stinsă:

30
 - Suuunteți liiiberi. Regiiina Noxiiia nu vă mai poate face nici un răuuu. De... de ce nu plecațțți
în luuumea voassstră?
Licuricii cosmici însă continuau să roiască agitați în jurul ei, scoțind niște sunete atât de
minunate, încât regina, deși cu greu reușea să reziste durerii, schiță un zâmbet cald și recunoscător.
- Ce aveți? întrebă nedumerită, străduindu-se să-și înfrângă slăbiciunea. De ce vă agitați așa?
Doar nu vă mai paște nici o primejdie. Nu ne mai aflăm pe Tărâmul Morgailor. Suntem în spațiul
nemărginit, unde puterea Creatorului vă protejează. Hai, plecați spre lumea voastră, unde vă așteptă
mii de licurici.
Unul din licurici se desprinse din roi și, apropiindu-se de fața ei, i se uită adânc și lung în ochi.
Regina Selia auzi în minte o voce pițigăiată, care-i spunea:
- Privește în ochii mei cu ochii sufletului tău, regină protectoare, și în tăcere adâncă vei auzi
ceea ce noi nu putem să-ți spunem în cuvinte.
Regina Selia făcu un efort și își încodă privirea. În ochii enormi și strălucitori ai licuriciului
citi cu ochii sufletului:
- Știm că vrei să ajungi în Cetatea Soarelui și să stai de vorbă cu Marele Oracol. Ca să ajungi în
fața Marelui Oracol, trebuie s-o găsești pe mesagera soarelui. Urmează-ne, îți vom arăta noi unde
rătăcește.
Acestea fiind spuse, licuricii magici se încolonară în fața reginei Selia și porniră, plutind ca o
ceață translucidă, ce licărea în scântei de un albastru strălucitor, spre adâncurile spațiului
nemărginit.
Deși cu greu reușiea să-și păstreze capul limpede, regina Selia îi urmă în tăcere, luptând din
răsputeri cu slăbiciunea și durerea care o copleșeau. Timpul se scurgea nemilos de repede, precum
se scurge viața unui muritor, și ei ajunseră, într-un târziu, în apropierea lunii mari. Sleită de puteri,
regina reuși doar să aterizeze lângă o stâncă scundă și, scufundându-se în neștire, se prăbuși pe
pământul împietrit. O deșteptă din leșin un tril melodios și dulce. Întredeschise cu greu ochii și
încercă să se ridice în capul oaselor, însă își dădu seama că nu poate să se miște. Avea impresia că
este paralizată.
- Se vede că magia mesagerei decăzute a reușit să străbată câmpul energetic protector și m-a
lovit din plin, șopti întristată.
Apoi i se făcu negru în fața ochilor și se prăbuși din nou pe pământul împietrit. O trezi din
leșin același tril răsunător și minunat. Făcu un efort și întredeschise ochii. În fața ei strălucea o sferă
aurie, care iradia raze multicolore. Deși lumina era nespus de strălucitoare, reginei i se păru caldă și
reconfortantă. Fără să-și încordeze privirea, reuși să deslușească în explozia de raze o pasăre
enormă, ochii căreia scânteiau de o lumină tainică și blândă.
Pasărea avea gâtul lung, aripi ca de lebădă și o creastă care strălucea, revărsând în întuneric
o lumină cristalină. Penele-i erau de aur și licăreau, precum licărește roua în diminețile senine, când
primele raze ale soarelui se arată de după orizont.
Un roi de licurici mișuna în jurul păsării, iar câțiva din ei se așezaseră pe trăistuța reginei
Selia și-și fluturau agitați aripioarele, iar din ochii lor, ațintiți asupra ei, se revărsa lumină albastră.
Selia scoase cu greu din trăistuță un pumn de diamante și întinse mâna, cu palma desfăcută. Pasărea
o privi cu interes câteva clipe, apoi ciuguli diamantele. Regina Selia încercă să-i vorbească, însă de
slăbiciune reuși să scoată doar un horcăit înăbușit. Vederea i se împăienjeni din nou și, cu un suspin
prelung, se prăbuși în neștire. Pasărea își flutură de câteva ori aripa, încercând s-o readucă în
simțiri, însă regina continua să zacă leșinată. Înțelegând, într-un final, că străduințele ei sunt
zadarnice, mesagera soarelui o apucă cu ghiarele de mijloc și se avântă spre adâncurile spațiului
nemărginit, îndreptându-se spre Cetatea Soarelui.

31

***
Când regina Selia își reveni din leșin, descopri că se afla într-o încăpere spațioasă, cu pereți ce
scânteiau, de parcă ar fi fost clădiți din picături de soare. Era întinsă pe un pat acoperit cu o
cuvertură țesută din raze de stele, iar prin tavanul transparent se vedea, strălucind orbitor, soarele.
O muzică divină umplea încăperea de pace și visare, mângâindu-i sufletul, și o răcoare
parfumată îi împrospăta obrajii. Deși cu greu reușea să-și miște picioarele, nu mai simțea durerea
ascuțită în piept și mintea îi era clară.
- Unde mă aflu? Cum am ajuns aici? se întrebă în șoaptă, lunecând uimită cu privirea peste
pereții împodobiți cu minunate basoreliefuri florale, care revărsau în încăpere o lumină tainică și
blândă.
Dezorientată, își cuprinse capul în palme și, închizându-și strâns ochii, rămase pradă
gândurilor mai multe minute în șir, chinuindu-se să-și amintească ce i se întâmplase. În memorie
însă nu vedea decât un semiîntuneric posomorât și o liniște înghețată îi țiuia în urechi. Se simțea
pierdută în întuneric și ochii sufletului nu-i arătau nimic. Nu trecu însă mult timp și în memorie îi
reveniră licuricii magici, care zburau ca un roi strălucitor în jurul ei.
- Asta e! exclamă fericită, lovindu-se cu palma peste frunte. Acum îmi amintesc. Am cules
diamante de pe copacul Noxi și am salvat licuricii din ghearele reginei morgailor. Și..., și apoi ce mi s-
a întâmplat? se întrebă, cuprinsă iarăși de neliniște, încruntându-și grațios sprâncenele arcuite. Cum
am ajuns aici?
Scotocea cu înverșunare în memorie, încercând să înțeleagă unde se află. Și cum stătea
răscolind în amintire, îi apăru ca o vedenie în fața ochilor o pasăre enormă, cu penele de aur. Avea
impresia că pasărea ciugulește din palma ei diamante. Apoi imaginea se risipi într-o ceață aurie și
totul se scufundă din nou în întuneric.
- Visez, sau ceea ce-mi arată ochii minții mi s-a întâmplat aievea? se întrebă în șoaptă,
umezindu-și cu limba buzele uscate. Dacă nu este un vis..., s-o fi găsit oare pe mesagera soarelui și
poate, regina se opri la jumătate de frază, rotind curioasă privirea în jur, poate că pasărea de aur m-
a și adus în Cetatea Soarelui?!
Gândul că se află în Cetatea Soarelui o umplu de bucurie, dar și de neliniște, deoarece teama
că tot ce vedea în jur ar putea să fie doar produsul imaginației n-o părăsea nici pentru o clipă.
Mânată de curiozitate, se ridică cu greu din pat și, sprijinindu-se cu mâinile de perete, făcu,
clătinându-se de slăbiciune, câțiva pași și se opri. Se simțea atât de istovită, încât cu greu reușea să
se țină pe picioare. Oftă nemulțumită și roti privirea de jur împrejur. Încăperea nu avea ferestre și
nici o ușă nu se vedea în peretele strălucitor. Doar prin tavanul transparent pătrundeau razele calde
și reconfortante ale unui soare care, deși strălucea orbitor, nu-i obosea ochii. Alunecând încet cu
privirea peste pereții sălii, observă cu uimire că sunt clădiți din diamante galbene, de formă ovală, și
că fiecare diamant răspândește în jur raze multicolore, care proiectau în aer imagini fabuloase.
Fântâni arteziene din care izvora lumină, cascade ce împrăștiau stropi aurii de soare, ape întinse ce
licăreau, de parcă mii de stele s-ar fi scăldat în undele cristaline și tremurânde, și un roi de mici
ființe strălucitoare, asemănătoare spiritului razei de soare din inelul pe care i-l dăruise Marele Zeu
de pe planeta Terra, care scoteau sunete divine, zbenguindu-se în lumina aurie ce izvora de
pretutindeti.
Să se convingă că nu visesază, regina Selia întinse mâna cu palma desfăcută. Cât ai clipi din
ochi, zeci de creaturi minunate o înconjurară. Înțelegând, în cele din urmă, că ceea ce i se arăta
privirii nu era produsul imaginației, zâmbi fericită și murmură:

32
 - Cred că mă aflu în Cetatea Soarelui, iar creaturile minunate, care roiesc în jurul meu, sunt
spirite ale razelor de soare...
N-apucă să-și termine gândul, că în fața ei apăru de nicăieri o entitate din lumină, care iradia
căldură, iubire și candoare. Avea ochii mari și plini de înțelepciune, ce străluceau ca niște stele, iar
părul de aur îi curgea ca o cascadă pe umerii rotunzi. Două aripi aurii fremătau ușor, râspândind în
jur o ploaie de scântei multicolore. Purta o rochie lungă, diafană, care părea țesută din raze de
soare, iar pe creștet avea o coroniță împodobită cu diamante galbene. Semăna cu spiritele razelor de
soare, care roiau în încăpere, însă era mult mai înaltă și avea o ținută maiestoasă.
Plutind ușor, entitatea se apropie de Selia și se uită la ea un timp cu multă curiozitate. Apoi o
apucă de mână și o conduse spre pat.
- Unde mă aflu? întrebă cu voce stinsă regina Selia, târându-și cu greu picioarele în urma
entității.
Ființa de lumină privi îndelung în ochii ei, fără să scoată nici un sunet. Selia simți deodată
cum o lumină vie o împresoară, mângâindu-i sufletul obosit de suferință și în memorie îi reveniră
cuvintele entității cu ochi strălucitori din Templul Luminii, care-i spunea: cel ce poartă în suflet
iubire și înțelepciune divină nu poate fi învins de forțele obscurității moarte.
- Ești încă prea slăbită, muritoareo, și nu ai voie să vorbești. Trebuie să mai rămâi în pat
câteva zile, sparse tăcerea o voce caldă, liniștită, care părea că izvorăște din adâncurile strălucitoare
ale soarelui.
La auzul vocii, Selia își înălță capul spre tavanul transparent. Apoi, ațintindu-și privirea
rugătoare în ochii entității, întrebă:
- Ce mi s-a întâmplat și cum de am ajuns aici?
Împingând-o ușurel cu mâna, entitatea de lumină o ajută să se întindă pe pat, apoi se așeză
pe marginea patului și, luându-i mâinile într-ale sale, zise, zâmbindu-i liniștitor:
- Ești norocoasă, muritoareo. Dacă mesagera ar fi întârziat câteva ore să te aducă în Cetatea
Soarelui, nici elixirul vieții nu ar mai fi putut să te salveze. Acum încearcă să adormi. Vom sta de
vorbă după ce te vei reface.
- Să mă salveze? făcu uimită Selia. Te rog, spune-mi ce mi s-a întâmplat?
- Ai fost lovită în inimă cu o săgeată fermecată, vârful căreia era înmuiat în otrava florilor
care creșteau pe crengile copacului Noxi, de pe asteroidul blestemat de către Creator. Florile
copacului Noxi conțin o toxină mortală pentru vietățile din acest Univers.
Cu sprâncenele încruntate, regina Selia continua să scotocească în memorie, chinuindu-se să-
și amintească ce i se întâmplase. Văzând-o atât de rătăcită în amintiri, spiritul zâmbi amuzat. Apoi,
îndepărtându-i cu o mișcare ușoară a mânii părul de pe frunte, îi spuse cu voce caldă și
mângâietoare:
- Va veni timpul, muritoareo, când îți vei aminti. Acum însă sufletul tău are nevoie de odihnă.
Zicând acestea, se ridică în picioare și se făcu nevăzută. Rămasă singură, regina Selia mai
rătăci în amintire un timp, încercând cu disperare să-și ordoneze gândurile. Într-un final însă,
slăbiciunea o doborî și ea se scufundă într-un somn adânc. În vis îi apăru zeul Nefertum, care o
privea cu ochii lui arzători și-i șoptea cu un zâmbet încurajator pe buze:
- Să nu cazi pradă disperării, comoara mea neprețuită. Iubirea adevărată se poate desăvârși
doar prin durere și doar durerea te poate determina să lupți pentru iubire. Dacă iubirea ta este
adevărată, iar durerea ta este profundă, vei depăși orice obstacol care va apare în calea ta spre cel pe
care îl iubești.
Apoi imaginea zeului se destrămă și în vis i se arătă mesagera soarelui, care-i spunea:

33
 - Ai reușit să arzi copacul Noxi și regina morgailor nu va mai izbuti să pornească generatorul
de lumină iluzorie. Ai salvat licuricii de la moarte și mi-ai oferit gustarea preferată. Regina morgailor
te-a lovit în inimă cu o săgeată fermecată. Muribundă, te-am adus în Cetatea Soarelui și te-am lăsat
în grija celor 12 spirite supreme ale razelor de soare, care te-au salvat, administrându-ți elixirul
vieții.
După două zile și două nopți de somn adânc, regina se deșteptă. Căscă discret, acoperindu-și
gura cu palma, și se întinse ca o pisică, încercând să-și dezmorțească mușchii. Nu simțea nici o
durere, iar mintea îi era clară și liniștită. Deschise larg ochii și roti privirea în jur. În fața patului
stătea, nemișcată ca o statuie din lumină, spiritul suprem al razei de soare, care se uita la ea cu o
privire aspră și pătrunzătoare.
- Trebuie să stăm de vorbă. Te simți în putere să-mi vorbești? întrebă, de data aceasta pe un
ton sever, spiritul suprem al razei de soare.
- Mă simt pe deplin sănătoasă, murmură regina Selia, stânjenită de privirea pătrunzătoare și
vocea severă a entității din lumină.
- Spune-mi cine ești și ce vânturi te-au adus în Cetatea Soarelui, muritoareo? întrebă spiritul
suprem, pe un ton poruncitor.
- Sunt o regină protectoare și am venit de pe planeta celor două tărâmuri, se grăbi să-i
răspundă Selia.
- Ești regina protectoare a planetei celor două tărâmuri, pe care Creatorul a înzestrat-o cu
puterea magică a luminii și a întunericului? întrebă entitatea, alunecând cu ochii pe cununa de flori
ale luminii și ale întunericului, pe care regina Selia o purta pe creștet.
Fixând-o cu o privire rugătoare, Selia încuviință din cap.
- Ce vânturi te-au adus în Cetatea Soarelui, regină protectoare? întrebă spiritul suprem al
razei de soare.
Selia se ridică din pat, își trecu degetele prin plete și zise:
- Am venit să mă închin în fața Marelui Oracol al Sfântului Soare și să-i cer ajutorul. Doar el
poate să mă ajute să găsesc calea spre Tărâmul Spiritelor Nefericite.
Auzind-o vorbind despre Tărâmul Spiritelor Nefericite, entitatea o fixă cu o privire plină de
nedumerire.
- De ce vrei să ajungi pe Tărâmul Spiritelor Nefericite? Din lumea spiritelor rătăcitoare
muritorii nu se mai întorc, zise spiritul razei de soare.
Umbra tristeții și a disperării se reașeză pe chipul reginei și ochii i se umplură de lacrimi.
Oftând adânc, murmură cu voce stinsă:
- Răpus de dor, soțul meu Ares s-a lăsat purtat de undele râului morții spre Tărâmul
Spiritelor Nefericite. Fără el viața mea nu are nici un rost. Sau reușesc să-l scot din împărăția
îngerului neîndurător al morții, sau plec și eu în lumea spiritelor.
Încruntându-și mirată sprâncenele, spiritul suprem al razelor de soare cumpăni un timp,
privind-o țintă, apoi o întrebă:
- Răpus de dor, s-a lăsat purtat de valurile râului morții? L-ai părăsit și el nu a găsit în sine
putere să suporte despărțirea?
- L-am rugat pe Creator să-mi permită să plec în Universul paralel, pe planeta unde am
crescut, ca să-l capturez pe zeul Chaos. 300 de zile pământene am lipsit de acasă.
Cu un licăr de compătimire în ochi, spiritul suprem al razei de soare îi spuse, clătinând ușor
din cap:
- Nici unei ființe muritoare, chiar dacă este înzestrată de către Creator cu puteri miraculoase,
nu i se îngăduie să se apropie de Marele Oracol. Tu însă, regină protectoare, l-ai ajutat pe Creator să

34
salveze Universul nostru de uneltirile lui Chaos și eu voi încerca să te ajut. Sper că și celelalte spirite
supreme vor fi la fel de înțelegătoare și-ți vor permite să stai de vorbă cu Marele Oracol.
Entitatea de lumină o apucă pe Selia de mână și, trecând prin perete ca printr-o perdea de
ceață ce licărea în scântei aurii, o conduse într-o sală de formă circulară, cu pereți clădiți din picături
de soare și împodobiți cu ghirlande împletite din crizanteme albe, din care izvorau necontenit raze
aurii.
În mijlocul sălii se afla o floare uriașă de lotus, cu petale albe. Din inima florii țâșnea și se
avânta spre profunzimea necuprinsului o coloană de lumină, dând naștere unei aure ce scânteia în
toate culorile curcubeului.
În vârful coloanei lumina lua înfățișarea unui cap cu creștetul deschis, în care părtundeau
fără încetare, în ritmul unor sunete divine, șuvoaie de raze aurii. În stânga și în dreapta Marelui
Oracol se aflau câte 6 jilțuri din aur, pe care ședeau 11 entități din lumină, ce semănau ca niște
picături de apă cu ființa care o ținea de mână. Așezându-se pe jilțul rămas liber, spiritul suprem rosti
cu voce gravă:
- Te afli în fața Marelui Oracol al Soarelui, muritoareo, care percepe și destăinuie celor aleși
tainele spațiului necuprins, iar noi suntem cele 12 spirite supreme ale razelor de soare. În custodia
noastră se află Cetatea Soarelui. Spune-le și surorilor mele ce tragică întâmplare a făcut-o pe regina
protectoare a planetei celor două tărâmuri să-și pună în pericol viața și să vină în cetatea unde nici
muritorilor cu puteri miraculoase nu li se îngăduie să calce?
- În apa sfântă a tainelor ascunse mi s-a arătat Cetatea Soarelui, iar un spirit venit de pe
Tărâmul Spiritelor Candide mi-a spus că trebuie să stau de vorbă cu Marele Oracol, care ar putea să-
mi spună cum să ajung pe Tărâmul Spiritelor Nefericite, răspunse, cu o voce timidă, regina, uitându-
se rând pe rând în ochii celor 12 spirite supreme.
Auzind-o vorbind despre Tărâmul Spiritelor Nefericite, umbra neliniștii și îngrijorării se
așeză pe chipurile luminoase ale celor 12 spirite supreme, iar în ochii lor licări uimirea și
dezaprobarea.
- Vrei să ajungi pe Tărâmul Spiritelor Nefericite? De ce? Ești o ființă vie, regină protectoare,
iar viii n-au ce căuta în lumea umbrelor, vorbi, cercetând-o cu o privire iscoditoare și plină de
nedumerire, una din cele 12 spirite supreme.
- Răpus de dor, soțul mei Ares s-a prăbușit în suferință, lăsându-se purtat de undele râului
morții pe Tărâmul Spiritelor Nefericite și rătăcește în întuneric, căutând cu disperare, fără să știe pe
cine trebuie să caute, răspunse dintr-o răsuflare regina. I-aud chemarea zi și noapte, iar în suflet îi
simt durerea.
- Știm că spiritul protectorului celor două tărâmuri binecuvântate de către Creator va rătăci o
veșnicie în lumea umbrelor nefericite, vorbi spiritul suprem, însă nu înțelegem de ce tu, ființă vie cu
puteri miraculoase, căreia nu i-a venit timpul să părăsească lumea celor vii, dorești să ajungi pe
Tărâmul Spiritelor Nefericite. Călcând pe tărâmul suferinței, vei rămâne să rătăcești o veșnicie în
negura uitării, căutând fără să știi pe cine trebuie să cauți.
Apoi oftă adânc și adăugă cu voce tristă:
- Cine calcă pe Tărâmul Spiritelor Nefericite nu mai găsește calea de întoarcere în lumea
celor vii.
- Dacă regele Ares nu se va întoarce pe planeta celor două tărâmuri, viața mea va deveni un
chin insuportabil și sufletu-mi, zdrobit de suferință, se va prăbuși în valurile râului morții, care-l vor
duce spre Tărâmul Spiritelor Nefericite, șopti, cu voce disperată, regina Selia și izbucni în plâns.

35
 În sală se lăsă o tăcere încordată. Cele 12 spirite supreme se uitau la ea îngândurate, iar în
ochii lor licărea înțelegerea și mila. Într-un târziu, unul din spirite se apropie de regina Selia. Îi
zvântă obrajii cu o rază de soare și o întrebă cu voce plină de blândețe:
- Chiar vrei să pleci, primejduindu-ți viața, pe tărâmul suferinței eterne?
Suspinând adânc, regina zise cu voce tremurândă:
- Până a părăsi planeta celor două tărâmuri, i-am dat regelui Ares o sclipire din scânteia vieții
mele și sunt hotărâtă, chiar cu riscul de a rămâne să rătăcesc o veșnicie în bezna uitării, să pătrund
pe Tărâmul Spiritelor Nefericite și să încerc să-l salvez.
Văzând-o hotărâtă să ajungă, cu orice preț, pe Tărâmul Spiritelor Nefericite, cele 12 spirite
supreme ale razelor de soare schimbară priviri pline de înțelesuri. Apoi entitatea care o condusese
pe regina Selia în sala Marelui Oracol al Sfântului Soare spuse:
- Vei fi prima ființă muritoare care va sta de vorbă cu Marele Oracol al Sfântului Soare.
Trebuie să știi însă, regină protectoare, că Marele Oracol poate să refuze să-ți răspundă la întrebări,
deoarece muritorii nu au permisiunea Creatorului să calce în Cetatea Soarelui și să se apropie de
floarea de lotus. Dacă Marele Oracol va rămâne tăcut, iar lumina aurie va deveni strălucitor de
albastră, părăsește cât mai repede încăperea.
- De ce? De ce trebuie să părăsesc în grabă încăperea? întrebă regina Selia, ridicând mirată
din sprâncene.
- Soarele este generator de lumină, căldură și viață, însă tot el poate să transforme în scrum
tot ce este viu, răspunse entitatea de lumină.
Acestea fiind spuse, cele 12 spirite supreme ale razelor de soare se ridicară de pe jilțuri și
dispărură ca prin farmec. Rămasă singură, regina Selia se apropie de Marele Oracol și se lăsă în
genunchi. Apoi, încrucișându-și brațele pe piept, își lipi fruntea de podeaua din marmură și rămase
nemișcată. După un timp, își înălță privirea și, întinzându-și mâinile spre coloana de lumină,
murmură cu voce rugătoare:
- Tu stăpânești înțelepciunea cosmică, știi ce este și ce a fost în adâncurile trecutului, și ai
darul să vezi în oglinda viitorului desfășurarea vremilor. Tu cunoști căile neștiute de către muritori,
care conduc spre tărâmurile fericirii, dar și spre cele ale durerii. Te rog, ascultă rugămintea unei
muritoare, sufletul căreia se zbate în suferință, chinuit până la epuizare de pierderea ființei dragi.
Zicând acestea, regina Selia rămase nemișcată, cu brațele înălțate și privirea ațintită asupra
coloanei de lumină, care izvora, ca un torent strălucitor, din inima florii de lotus.
Dintr-odată, lumina încremeni, iar sala se scufundă în semiîntuneric și tăcere, și o liniște mai
asurzitoare decât tăcerea spațiului fără de viață se lăsă, ca o ceață prevestitoare de nefericire, peste
floarea de lotus.
Minutele se scurgeau unele după altele, însă Marele Oracol tăcea. După mai multe minute de
așteptare, regina Selia-și pierdu speranța și, copleșită de disperarea pe care nu mai reușea s-o
stăpânească, lăsă ochii în pământ. Își sprijini fruntea înfierbântată de încordare în palmele umede și
reci și izbucni într-un plâns amar, ce răsuna ca o sfâșietoare tânguire.
Se scurseră minute bune și, dintr-odată, încăperea fu zguduită de un vuiet cumplit, de parcă
zeci de tunete ar fi cutremurat cerul. Coloana de lumină se avântă cu o putere de nedescris spre
necuprinsul spațiului nemărginit, iar lumina aurie se preschimbă într-una orbitor de albastră.
Regina simți cum inima-i zvâcnește dureros, iar în ochi i se aprinse o disperare fără margini. Deși
spiritele supreme îi ceruse să părăsească imediat încăperea, dacă lumina își va schimba culoarea,
regina Selia își înălță din nou privirea și rămase îngenunchiată în fața Marelui Oracol, murmurând
printre lacrimi:

36
 - Nu vrea să stea de vorbă cu o biată muritoare. Marele Oracol al Sfântului Soare nu vrea să
mă asculte și să-mi răspundă la întrebări. Vai mie, ce mă fac? Cine îmi poate spune cum să ajung pe
Tărâmul Spiritelor Nefericite? Cine ar putea să mă înțeleagă și să-mi aline suferința?
Brusc, se opri din plâns și-și șterse lacrimile cu dosul palmei. Durerea întipărită pe chipul ei
se preschimbă într-o expresie plină de înverșunare, și ea rosti cu voce rece și tăioasă:
- Să știi că nu mă tem de moarte. Voi rămâne îngenunchiată în fața ta, până când razele
fierbinți ale soarelui mă vor transforma în pulbere fără de viață, iar cele patru vânturi ale
Universului o vor împrăștia în cele patru colțuri ale lumii.
Vuietul conteni și niște sunete melodioase umplură încăperea de liniște și pace. Torentul
deveni mai calm, iar sala fu luminată de o lumină caldă, aurie, care izvora neîncetat din crizantemele
ce împodobeau pereții. Trecându-și palma peste frunte, regina Selia răsuflă ușurată. Deși neliniștea
încă-i umbrea chipul, speranța-i încolți din nou în suflet, iar privirea-i devenea tot mai senină și mai
caldă.
- Știu, murmură cu voce rugătoare, că nu este permis unei muritoare, chiar dacă este o regină
protectoare și Creatorul a înzestrat-o cu puteri miraculoase, să intre în Cetatea Soarelui și nu am
nici un drept să-ți adresez vreo întrebare. Te rog însă să-mi ierți îndrăzneala și să încerci să-mi
înțelegi durerea, deoarece doar tu ai puterea să mă ajuți. Fie-ți milă de o biată muritoare. Nu mă lăsa
să mă prăbușesc în hăul deznădejdii și să mă las purtată de valurile râului morții spre Tărâmul
Spiritelor Nefericite.
- Cine ești? răsună deodată o voce neomenească, care părea că vine din adâncurile
nemărginite ale cosmosului.
- Sunt regina protectoare a planetei celor două tărâmuri, se grăbi să răspundă Selia,
încercând să-și stăpânească tulburarea.
- Regina protectoare a planetei celor două tărâmuri a reușit să intre în Cetatea Soarelui,
murmură îngândurată vocea.
Apoi urmă o lungă și apăsătoare tăcere.
- Tu l-ai ajutat pe Creator să salveze Universul de uneltirile lui Chaos? rupse, într-un târziu,
tăcerea Marele Oracol.
- Cu ajutorul focului divin, pe care mi l-a dat Creatorul din Universul nostru, și a pietrei sacre
a Marelui Zeu din Universul paralal am reușit să-l capturez, răspunse regina, fără să-și ia privirea, în
care se înfiripa încet speranța, de la floarea de lotus.
- De ce-ai încălcat legea supremă a spațiului nemărginit, care interzice muritorilor să stea de
vorbă cu oracolul, și ai venit în Cetatea Soarelui, regină protectoare? întrebă, cu o ușoară notă de
reproș în voce, Marele Oracol al Sfântului Soare. Nu știai că cel ce încalcă legea supremă poate fi
aspru pedepsit?
- Durerea m-a adus la tine, Oracol al Sfântului Soare, răspunse, cu voce sugrumată de emoții,
regina Selia.
- Durerea, zici? întrebă Marele Oracol. Deși percep și pot destăinui celor aleși tainele ascunse
în adâncurile vremurilor, eu nu pot alina durerea muritorilor.
O tristețe profundă i se așeză pe chip și regina Selia murmură cu voce înceată, lăsând bărbia
în piept:
- Știu că nu poți să-mi alini durerea. Sfatul tău însă mi-ar fi de mare ajutor.
- Ce te face să crezi că tu ai fi aleasa căreia i se pot destăinui tainele ascunse în adâncurile
lumii? întrebă Marele Oracol.
La auzul celor spuse de către Marele Oracol, ochii reginei se umplură de lacrimi și ea
răspunse, suspinând adânc:

37
 - Nu sunt decât o biată muritoare, care se închină cu pietate în fața Marelui Oracol al
Sfântului Soare și îl imploră s-o ajute.
- Să te ajut? se arătă mirat Marele Oracol. O muritoare-mi cere ajutorul?! Spune-mi, ce taină
ascunsă te frământă și cum aș putea să te ajut?
- Tu cunoști căile neștiute de către muritori, care duc spre tărâmurile durerii.
- Hmm..., făcu Marele Oracol. Ciudat. Extrem de ciudat. De ce ar dori o muritoare vie să
pășească pe căile ce duc spre tărâmurile durerii, unde rătăcesc doar spiritele nefericite?
- Știu că pare o nebunie și, odată ajunsă în lumea umbrelor, aș putea să nu mai văd lumina
soarelui. Cu toate acestea, sunt gata să-mi risc viața în încercarea de a ajunge pe Tărâmul Spiritelor
Nefericite.
Coloana de lumină încremeni din nou pentru câteva clipe, apoi o avalanșă nemaipomenită de
scântei multicolore se revărsă din inima torentului și sala fu înecată în sunete divine, făcând pereții
clădiți din picături de soare să licărească tainic, precum licărește în noapte cerul presărat cu stele.
- Spune-mi, regină protectoare, răsună, ca un reproș al sufletului, vocea neomenească a
Marelui Oracol, ce vrajă te-a făcut să uiți că rațiunea este mereu prudentă și nu se primejduiește de
bună voie?
Țintuindu-l cu o privire în care se zbuciuma o mare de durere și tristețe, regina Selia
răspunse:
- Nu rațiunea este cea care mă mână spre lumi primejdioase. Suferința provocată de
pierderea ființei dragi îmi macină fără odihnă sufletul.
- Iubirea..., rosti cu voce îngândurată Marele Oracol. De la începuturile vremilor iubirea este
cea care clădește o lume și se sacrifică întru totul.
Apoi o întrebă pe un ton mai moale:
- Vrei să cobori pe Tărâmul Spiritelor Nefericite, unde rătăcește în hățișurile uitării spiritul
protectorului Ares?
- Vreau să încerc să-l smulg din bezna uitării și să-l aduc acasă, se grăbi să-i răspundă Selia.
Pentru un timp, în sală se instală din nou tăcerea. O tăcere grea, apăsătoare. Tăcea regina cu
brațele întinse spre suvoiul de lumină, implorând cu ochii să fie ajutată. Tăcea și Marele Oracol. În
cele din urmă, Marele Oracol vorbi:
- Destinul te pune la grea încercare, regină protectoare. Deși ești hotărâtă să calci pe muchia
unui abis fără de margini, care te poate duce la pieire, drumul tău se va intersecta cu drumul lui,
dacă spre el te va purta iubirea adevărată.
- Tu ai darul să vezi și zilele de mâine ale timpului. Te rog să-mi spui, voi reuși să-l smulg pe
protectorul Ares din îmbrățișarea îngerului morții și să-l aduc în lumea celor vii? întrebă, cu voce
rugătoare, regina Selia.
- Ai fost născută cu puterea de a săvârși minuni în numele iubirii și al vieții, urmă răspunsul
sec al Marelui Oracol.
- Răspunsul tău nu-mi limpezește mintea, murmură, decepționată, regina Selia, clătinând
ușor din cap.
Apoi trase adânc aer în piept și întrebă:
- Spune-mi, Oracol al Sfântului Soare, cine mă poate ajuta să găsesc calea spre lumea
spiritelor nefericite?
- În adâncurile spațiului fără de margini, răsună, de data aceasta ca un susur dulce de apă
curgătoare, vocea Marelui Oracol, acolo unde nu a călcat nicicând picior de muritor, se află o tainică
planetă, iar pe o insulă în largul unei mări ce-și freamătă în cascade de lumină trandafirie undele
înspumate, se înalță Templul Ființelor Strălucitoare ale Spiritului, cărora Creatorul le-a încredințat,

38
de la începuturile începuturilor, supravegherea evoluției spirituale a ființelor raționale din spațiului
nemărginit. Acolo, regină protectoare, vei găsi răspunsul la întrebarea care te frământă.
Auzind cele spuse de către Marele Oracol al Sfântului Soare, regina Selia se înnegură la față.
Bruma de speranță care-i licărise în privire se topi și fruntea i se acoperi cu borboane de sudoare.
Cuprinsă de neliniște și teamă, rămase un timp cu bărbia sprjinită în piept și gândurile rătăcind pe
cărări neumblate. Apoi, cu o mișcare bruscă a capului, își aruncă pletele pe spate și, zâmbind cu
amărăciune, murmură:
- Trebuie să ajung pe planeta ființelor strălucitoare ale spiritului. O planetă despre care nu
am auzit și nu știu unde rătăcește.
Zicând acestea, ridică privirea tristă spre Marele Oracol și întrebă:
- Spune-mi, Oracol al Sfântului Soare, cum aș putea să găsesc în necuprinsul infinitului
planeta despre care mi-ai vorbit?
Marele Oracol îi răspunse cu voce rece și distantă:
- În zona obscură a Universului rătăcește steaua daimonilor urii. Acolo trebuie să-l cauți pe
cel care cunoaște drumul spre tărâmul fabulos.
- Steaua daimonilor urii? întrebă speriată regina. În spațiul nemărginit rătăcește o stea unde
s-au oploșit daimonii urii? Creatorul Universului și al vieții a îngăduit existența unei stele unde
mișună daimonii terorii?
- De vei avea curajul să te scufunzi în Torentul Conștiinței și te vei lăsa purtată de șuvoiul ce
se îndreaptă spre zona obscură a Universului, îți vor apare rând pe rând în față 7 uși care se deschid
în cele 7 lumi obscure din adâncurile timpurilor.
Ca să ajungi în spațiul unde rătăcește steaua daimonilor urii trebuie să intri pe ușa luminată
de o lumină nefiresc de palidă, ce luminează întru întuneric. Planeta daimonilor urii este un spațiu
învăluit într-o negură fumurie, cu scânteieri de foc, o lume semimoartă, unde se plăzmuiește ura
pentru opera divină, răspunse Marele Oracol.
Înspăimântată de spusele Marelui Oracol, regina Selia își înclină ușor capul spre umărul
drept și întrebă pe un ton nespus de îngrijorat:
- Cel ce cunoaște drumul spre Tărâmul Ființelor Strălucitoare ale Spiritului este și el un
daimon?
- Vânătorul celestu cunoaște drumul spre tărâmul fabulos. Ființă cu puteri miraculoase,
vânătorul celestu stăpânește spada fermecată a spiritului, care are puterea de a paraliza daimonii
urii și a trimite în neființă spiritele rele.
- Dacă această ființă miraculoasă hoinărește în Universul nostru, de ce trebuie să-l caut în
zona obscură a spațiului nemărginit, unde rătăcește steaua muribundă a daimonilor urii? întrebă
nedumerită regina Selia.
- Caută-l în zona obscură a Universului, lângă tărâmul muribund al daimonilor urii și vei afla
răspunsul, se auzi, îndepărtându-se, vocea rece a Marelui Oracol.
În sală se lăsă deodată o tăcere mai înspăimântătoare decât tăcerea neființei. Muzica divină
se destrămă în torentul luminos și crizantemele încetară să mai strălucească. Regina Selia rămase
îngenunchiată în fața Marelui Oracol, cu ochii rătăcind în gol. Gânduri grele, dureroase, i se
învălmășeau în mintea zbuciumată de neliniște, incertitudine și teamă, iar sufletu-i gemea de
neputință.
- Enigme..., mereu taine mă împresoară fără milă, șoptea printre lacrimi. O viață răvășită de
zbucium și mistere, care mă urmăresc fără să-mi dea măcar un scurt răgaz. O, Creatorule, de ce mi-ai
hărăzit un destin atât de vitreg? De ce mă lași să sufăr fără să am vreo vină? De ce nu-mi dai și mie
măcar un strop de liniște și fericire?

39
 Și cum stătea strivită sub povara neliniștii și spaimei, simți deodată o atingere ușoară, care-i
mângâia creștetul și o căldură blândă o învălui, zvântându-i lacrimile de pe obraji. Regina Selia își
întoarse încet privirea. În fața ei stătea, cu un zâmbet încurajator pe buze, spiritul suprem al razei de
soare care o condusese în sala Marelui Oracol.
- De ce lași disperarea să pună stăpânire pe sufletul tău, regină protectoare a planetei
binecuvântate de către Creator? întrebă spiritul suprem. Ai uitat că disperarea te conduce pe căile
ce duc spre rătăciri și suferință?
Selia oftă adânc și murmură cu voce stinsă, scuturând ușor din cap:
- Nu văd speranța să mai licărească în bezna care mă împresoară. Doar disperarea mă
însoțește pretutindeni ca o umbră.
- Disperarea se dezlănțuie ca o vijelie, aducând cu ea norii negri ai suferinței. Speranța însă
abia de licărește, îndemnâdu-te s-o urmezi, chiar dacă întunericul pare de nepătruns. Deschide larg
ochii sufletului, regină protectoare, și străduiește-te să deslușești în bezna densă a deznădejdii și
durerii licărul slab al speranței, care-ți va mângâia sufletul și-ți va lumina mintea, călăuzindu-te pe
calea care te poate scoate la liman, vorbi, pe un ton încurajator, spiritul suprem al razei de soare.
- Speranța, zici?! murmură regina Selia. Speranța nu este altceva decât o iluzie amăgitoare,
care încearcă să ne aline sufletul când disperarea ne torturează conștiința. O iluzie care într-un final
se destramă ca un miraj și moare, lăsându-ne doar gustul amar al deznădejdii și durerii.
- Speranța moare doar dacă ți-ai lepădat credința, îi spuse cu voce apăsată spiritul suprem,
privind-o cu dojană.
Apoi o apucă de mână și zise:
- Vino cu mine, regină protectoare. Spiritele supreme ale razelor de soare te așteaptă să-ți
vorbească.
Cu sufletul gemând de neputință și ochii stinși, regina Selia se ridică în picioare și, lăsând
privirea în jos, porni ca o fantasmă în urma spiritului suprem. Străbătură în tăcere un lung coridor,
inundat de o lumină nemaipomenit de aurie, care izvora de pretutindeni, și întrară într-o încăpere
spațioasă, cu pereți împodobiți cu safire albastre și picături de soare, care sclipeau ca stelele într-un
amurg târziu pe un cer adânc și limpede.
Tavanul boltit era împodobit cu diamante galbene, din care curgeau în jos neîncetat raze
strălucitoare, creând iluzia unui soare miniatural. În mijlocul sălii se afla o masă ovală, transparentă,
care părea tăiată dintr-un bloc de cristal de stâncă, și care scânteia ca marea mângâiată de razele
blânde ale soarelui care apune. În jurul mesei ședeau pe scaune din aur cu speteze înalte, pe care
strălucea câte un mic soare, 11 spirite supreme ale razelor de soare. Roiuri de minuscule creaturi
luminescente se zbengiau în încăpere. O muzică relaxantă umplea sala de liniște și armonie.
Cu pași neauziți, regina Selia și spiritul suprem al razei de soare se apropiară de masă.
Spiritul suprem se așeză pe unul din cele două scaune libere, iar Selia rămase în picioare lângă
scaun.
- Așază-te, regină protectoare, zise unul din spirite, zâmbindu-i cu blândețe și arătându-i cu
mâna spre scaunul din aur.
Regina Selia șovăi un timp, alunecând cu o privire disperată pe chipurile luminoase ale celor
12 spirite supreme. Apoi se așeză și, deși cu greu reușea să-și ascundă teama și îngrijorarea, schiță
un zâmbet plin de amărăciune, și-și zise în sine:
- În ochii lor licărește blândețea, iar înțelepciunea le înnobilează chipul. Poate îmi vor spune
cum să ajung lângă Torentul Conștiinței și de ce vânătorul celestu, care stăpânește spada fermecată
a spiritului, rătăcește în jurul stelei daimonilor urii?

40
 Parcă citindu-i gândurile, spiritul suprem care o condusese în sala Marelui Oracol al Sfântului
Soare vorbi:
- Deși Marele Oracol ți-a ascultat durerea și ți-a răspuns la întrebări, o umbră de îndoială și
neliniște îți înnegurează chipul. Spune, regină protectoare, de ce ai chipul înnegurat? Ce gânduri
grele-ți torturează mintea?
Regina suspină înfundat.
- Marele Oracol al Sfântului Soare mi-a spus că-l pot găsi pe cel care cunoaște drumul spre
planeta ființelor strălucitoare ale spiritului în spațiul lumilor obscure, unde rătăcește steaua
muribundă a daimonilor, murmură cu voce stinsă.
Apoi înghiți în sec, încercând să-și stăpânească disperarea, și zise:
- În adâncurile spațiului nemărginit trebuie să găsesc Torentul Conștiinței, care mă va duce
spre zona obscură a Universului, unde rătăcește în beznă planeta daimonilor urii. Marele Oracol însă
nu mi-a spus cum să ajung acolo.
Spiritele supreme ale razelor de soare schimbară între ele priviri fugare, în timp ce
îngrijorarea se așeza pe chipurile lor. În cele din urmă, spiritul care o condusese în sală întrebă pe
un ton suspicios:
- Marele Oracol al Sfântului Soare ți-a spus să-l cauți pe deținătorul spadei fermecate a
spiritului în zona obscură a Unversului, unde rătăcește în întuneric și singurătate steaua daimonilor
urii?
Regina clătină afirmativ din cap.
- Dar știi tu oare, regină protectoare, că muritorii care se încumetă să meargă în adâncurile
vremilor și să pătrundă în una din cele 7 lumi obscure acolo-și pot găsi sfârșitul? întrebă un spirit
suprem, țintuind-o cu o privire iscoditoare.
- Sunt gata să înfrunt cele mai mari pericole într-o lume necunosută și ostilă, și chiar să-mi
sacrific viața în numele iubirii, se grăbi să răspundă regina.
- Cutezanța nu este scutul care te poate proteja de răutatea și puterea magică a daimonilor
urii. Dacă daimonii te vor răpune, sufletul tău, după ce va fi torturat pe parcursul a 200 de cicluri
stelare, își va pierde pentru vecie calitățile divine și se va transforma într-un spirt malefic, pe care
daimonii urii îl vor trimite în spațiul nemărginit să răsădească în sufletele ființelor raționale
răutatea, ura, trufia și dezmățul, care ucid tot ce e frumos și sfânt, replică, cu voce dură, spiritul
suprem al razei de soare.
Aruncându-i o privire disperată, regina Selia murmură:
- Inima îmi spune că trebuie să merg înainte. Chiar dacă aș vrea, nu am puterea să renunț la
căutare. Nu pot s-o fac.
Cele 12 spirite supreme ale razelor de soare discutară între ele un timp în șoaptă. Apoi
spiritul care o condusese în sală se ridică de pe scaun și, apropiindu-se de regina Selia, îi spuse cu
blândețe:
- Marele Oracol a binevoit să răspundă la întrebările unei muritoare și ți-a spus unde trebuie
să-l cauți pe cel care cunoaște drumul spre planeta ființelor strălucitoare ale spiritului, iar noi te
vom ajuta să ajungi la Torentul Conștiinței, dacă ești hotărâtă să te lași purtată de șuvoiul care te
poate duce spre pieire.
La auzul celor spuse de către spiritul suprem al razei de soare, vălul tristeții și al suferinței se
derstrămă ca fumul în bătaia vântului, iar chipul reginei Selia se lumină de un zâmbet larg și ochii îi
străluciră de bucurie.
- Mă veți ajuta să ajung la Torentul Conștiinței? întrebă încântată, încercând să-și domine
emoțiile care dădeau năvală.

41
 Surprinse de explozia de bucurie a reginei, cele 12 spirite supreme ale razelor de soare o
fixară un timp cu priviri pline de nedumerire.
- Trebuie să știi, regină protectoare, că deținătorul spadei fermecate a spiritului, care
vânează duhurile haine, supraveghează fără încetare hotarul dintre spațiul ocrotit de către Creator
și cele 7 lumi obscure. Dacă daimonii urii vor reuși să pună stăpânire pe sufletul tău, vânătorul
cosmic îl va dezintegra, zise, într-un final, spiritul suprem care o condusese în sala Marelui Oracol al
Sfântului Soare.
Apoi făcu o lungă pauză, sfredelind-o cu o privire pătrunzătoare, de parcă ar fi încercat s-o
determine să renunțe.
Bucuria de pe chipul palid al reginei se preschimbă din nou într-o tristețe amară și ea șopti,
suspinând din adâncul sufletului:
- Fără protectorul Ares eternitatea în lumea spiritelor fericite pentru mine va fi un chin
insuportabil. Trebuie să risc.
- Am înțeles că moartea nu te sperie și ești hotărâtă să-ți riști viața în numele iubirii, zise
spiritul suprem, și o expresie de admirație, amestecată cu tristețe, i se întipări pe față. Dacă ții
neapărat să-ți înfrunți destinul, să mergem, adăugă și porni spre ieșire.
După ce se închină adânc în fața celor 11 spirite supreme, regina Selia se răsuci pe călcâie și
ieși grăbită din încăpere. Străbătură în tăcere coridorul scăldat în raze aurii de soare. Ajungând la
capătul opus al coridorului, regina Selia văzu, apărând de nicăieri, o ușă semitransparentă, care se
deschise larg în fața lor. Trecând peste prag, spiritul razei de soare și regina Selia se pomeniră într-o
pădure ca-n poveste.
O întindere nesfârșită de copaci cu frunze aurii și flori mai albe și mai strălucitoare decât
zăpada așternută pe vârful unui munte înalt, fremătau lin sub adierea unei brize, care ai fi zis că bate
dinspre mare, deoarece aducea cu ea aroma proaspătă a undelor sărate. Ici-colo străpungeau cu
vârfurile lor ascuțite desișul auriu și se înălțau, licărind ca argintul în bătaia razelor de lună plină,
spre necuprinsul spațiului nemărginit copaci cu tulpini viguroase și frunze lunguiețe argintii, pe
crengile cărora străluceau flori de un albastru intens. Pe sub copaci creștea o iarbă deasă,
mătăsoasă, de culoarea smaraldului, presărată cu flori roșii, portocalii, galbene, verzi, albastre,
violete și indigo.
Valuri-valuri de miresme parfumate se strecurau pe sub coroanele stufoase ale copacilor. Un
splendid curcubeu se arcuia deasupra pădurii, cernând peste copaci o ploaie deasă de raze
multicolore. Priveliștea era nespus de minunată. Făcând câțiva pași pe iarbă, regina Selia se opri.
Rămase nemișcată minute în șir, alunecând cu privirea plină de admirație peste covorul multicolor.
Între timp, spiritul suprem al razei de soare se apropie de un copac cu tulpina albă și frunze
argintii. Întinse mâna și luă de pe o creangă un corn din cristal, ce scânteia de parcă ar fi fost stropit
cu picături de rouă. Apoi apropie cornul de buze și suflă de două ori. Un sunet neobișnuit de cristalin
străbătu desișul scufundat în liniște profundă și se pierdu în adâncurile spațiului.
Nu trecu mult timp și din inima pădurii ieși o creatură învăluită într-o lumină orbitoare,
făcând-o pe regina Selia să închidă strâns ochii. Când redeschise ochii, văzu, frământând pământul
cu picioarele, o creatură neobișnuită. Părea un dragon din lumină, care împrăștia în jur puhoaie de
raze aurii. Doi ochi enormi, albaștri ca cerul limpede în amurg, o priveau țintă, iar în frunte
strălucea, ca o stea în miez de noapte senină, al treilea ochi, din care se revărsa înțelepciune și
blândețe. Dragonul avea coarne de căprioară, din care țâșneau fără încetare șuvoiaie de lumină
aurie și coamă ca razele de soare.
Surprinsă, dar și impresionată de minunata apariție, regina Selia își trecu mâna dreaptă prin
plete și murmură:

42
 - Un dragon din lumină cu trei ochi... N-am mai văzut asemenea minunăție.
Spiritul suprem al razelor de soare se apropie de dragonul cu trei ochi și-i șopti ceva la
ureche. Apoi se răsuci spre regina Selia și zise, mângâind cu mâna coama scânteietoare a dragonului:
- Custodele portalului spre lumea noastră te va duce până la Torentul Conștiinței. Încalecă-l
și ține-te bine. Veți zbura mai iute decât gândul printre stele.
Regina Selia se apropie de dragonul din lumină, însă nu îndrăzni să urce pe spatele lui. Privea
nehotărâtă spre minunata creatură, ochiul din frunte al căreia strălucea din ce în ce mai tare.
- Urcă pe spatele lui, nu avea teamă, o îndemnă, zâmbind îmbietor și împingând-o ușurel cu
mâna, spiritul suprem al razei de soare. Încalecă dragonul din lumină și ține-te strâns cu ambele
mâini de coama lui.
Aruncându-i spiritului suprem o privire plină de recunoștință, regina Selia urcă pe spatele
dragonului. O căldură plăcută o cuprinse dintr-odată și ea simți cum neliniștea care o chinuia de
atâtea zile se risipește ca o ceață străbătută de razele strălucitoare ale soarelui. Avea senzația că se
scufundă într-o mare de lumină, o mare unde nu există suferință și durere, o mare unde liniștea și
fericirea domneau peste eternitate. Chipul i se lumină și un zâmbet senin i se întipări pe buze. Se
simțea atât de relaxată, încât, fără să-și dea seama, se pomeni mângâind coama de lumină a
dragonului.
- E timpul să plecați, auzi deodată, răsunând ca un ecou venit din adâncul pădurii, vocea
melodioasă a spiritului suprem.
Auzind vocea, regina Selia scutură ușor din cap, încercând parcă să iasă din visare, și,
aruncând o ultimă privire spre Cetatea Soarelui, murmură:
- Da, da, e timpul să zburăm spre marele necunoscut.
- Să fii atentă, regină protectoare, Torentul Conștiinței se va desface brusc în două șuvoaie.
Unul de întuneric, care este șuvoiul morții veșnice și altul de lumină, care este cel al vieții eterne.
Șuvoiul morții te va duce spre cele șapte lumi obscure. În cea de-a patra lume rătăcește planeta
daimonilor urii, spuse spiritul suprem.
Zicând acestea, se făcu nevăzută.

***
Dragonul celestu își desfăcu larg aripile, apoi, ca un mănunchi de raze aurii, se avântă spre
adâncurile spațiului nemărginit. Zburau atât de repede, încât regina Selia nu reușea să vadă în jur
decât un ocean clocotitor de întuneric, brăzdat de raze mișcătoare de lumină. Treceau ca vântul pe
lângă lumi scăldate în raze aurii de soare și lumi învăluite în beznă, iar în urechi îi răsuna fără
încetare muzica divină a stelelor, mângâindu-i sufletul obosit de suferință și eliberându-i cugetul din
teascurile neliniștii și spaimei. I se părea că zboară pe aripile veșniciei spre Tărâmul Liniștii
Desăvârșite, unde sufletul își va găși odihna mult râvnită și fericirea o va întâmpina cu brațele
deschise.
Într-un târziu, dragonul din lumină își încetini zborul și regina Selia părăsi Tărâmul Viselor,
revenind în lumea cea reală. Inspiră adânc și-și aținti privirile în întunericul din jur. În fața ochilor i
se desfășura un spațiu înecat în beznă, un spațiu unde stelele nu străluceau și o tăcere
înspăimântătoare înainta încet din adâncul întunericului ca un suflu prevestor de moarte și
primejdii, înăbușind sunetele tainice ale Universului.
Și cum scruta cu înfrigurare bezna moartă, auzi deodată în minte o voce neomenească, care-i
spunea:
- În curând vom ajunge lângă Torentul Conștiinței.

43
 Mai zburară un timp prin întunericul care părea mai dens și mai înfricoșător decât o noapte
oarbă, până se arătă în depărtare o coloană strălucitoare de lumină, care tăia în două bezna și se
pierdea în negurile vremilor primordiale. Brusc, dragonul din lumină cu trei ochi mări viteza și, pe
neprins de veste, ajunseră lângă coloana luminoasă, ce clocotea ca apele învolburate ale unui râu
care se prăbușește de pe creasta înaltă a unui munte.
- Dacă mai ai curajul să te scufunzi în Torentul Conștiinței, coboară, auzi din nou în minte
aceeași voce neomenească.
Imediat ce regina Selia coborî de pe spatele dragonului, acesta dispăru, de parcă l-ar fi
înghițit întunericul. Cu privirea încordată și inima bătând să-i spargă coșul pieptului, regina Selia
scrută cu înfrigurare împrejurimea. Bezna adâncă fără nici o licărire, care se lățea în fața ei cât
cuprindeai cu ochii, și liniștea de gheață, care-i dădea fiori, făcând-o să se ghemuiască în sine,
trezeau la viață năluciri și spaime. Urma să înfrunte de una singură o lume necunoscută și
primejdioasă, o lume colcăind de răutate, o lume care ar putea s-o nimicească și nu era în preajma ei
nici o suflare vie care s-o încurajeze.
Își trecu mâna peste față, de parcă ar fi dorit s-alunge imaginile înfricoșătoare, care se
perindau, ca o peliculă de film, în fața ochilor ei plini de neliniște și groază. Frica însă punea tot mai
insistent stăpânire pe cugetul ei și regina Selia se pomeni dintr-odată tremurând din tot corpul,
asemeni unei frunze biciuite de rafalele vântului tăios și rece în miez de toamnă.
- Curaj, își zise în șoaptă, încercând din răsputeri să-și domolească spaima. Nu-ți fie teamă de
necunoscut. Iubirea și piatra puterii te vor proteja de energii dușmănoase. Și apoi, de ce m-aș teme?
Am mai văzut eu demoni și creaturi ale obscurității. De ce aș crede că în Torentul Conștiinței mă
paște o primejdie de moarte? Este doar un torent de energie luminoasă, iar eu, din voia Creatorului,
stăpânesc puterea magică a luminii și a întunericului. Mai am și piatra puterii, care mă protejează.
Zicând acestea, atinse cu mâna piatra puterii și activă câmpul energetic protector. Apoi se
apropie încet de Torentul Conștiinței, însă nu se grăbi să se scufunde. Mai zăbovi un timp,
cercetându-l atent cu privirea. I se păru atât de dens, atât de învolburat, încât, preț de o clipă, avu
impresia că are în față un râu din lavă aurie, care străbate cu o viteză uimitoare întunericul
înțepenit și mort.
După mai multe clipe de ezitare, întinse mâna și, apropiind-o încet-încet, pătrunse cu vârful
degetelor în torentul tumultuos. Simți brusc o putere nemaipomenit de mare, care o sugea ca un
aspirator în interiorul șuvoiulul clocotitor. Își retrase iute mâna și o privi îndelung, însă nu
descoperi numic suspect. Oftă adânc și-și spuse în șoaptă:
- Trebuie să-mi înfrâng neliniștea care se adapă din frica mea pentru necunoscut, dacă vreau
să-l găsesc pe cel care cunoaște drumul spre planeta ființelor strălucitoare ale spiritului și să ajung
pe tărâmul fabulos.
Închise strâns ochii și se aruncă în Torentul Conștiinței. Simți cum un curent puternic o
împresoară, și, rotindu-se în spirală, o duce cu o viteză de neimaginat spre o lume necunoscută și
plină de primejdii. După un timp, deschise larg ochii și privi în stânga, apoi în dreapta, însă nu reuși
să vadă decât o lumină orbitor de strălucitoare, care se rotea, clocotind ca un vârtej cumplit, în jurul
ei.
Dintr-odată, capul începu să i se învârtă și în față nu văzu decât o beznă moartă, o beznă
înfiorătoare. Avea senzația că iată-iată își va pierde cunoștința. Simțea că se sufocă. Își duse mâinile
tremurânde la tâmple și le apăsă cu putere, încercând parcă să se smulgă din întunericul care-i
învăluia rațiunea. Întunericul însă se făcea tot mai adânc și regina Selia pierdu legătura cu realitatea
și se sufundă în neștire.

44
 Se scurseră minute bune până când vârtejul de lumină se domoli. Valuri strălucitoare o
legănau ușor, ducând-o lin spre adâncurile spațiului nemărginit. În jur era atâta liniște, atâta pace și
o lumină blândă, aurie îi mângâia obrajii palizi ca de ceară, de parcă ar fi încercat s-o readucă în
simțiri.
Trăgând cu nesaț aer în piept, regina Selia întredeschise ochii. Peste sufletul ei se așternea o
liniște tămăduitoare și ea simți cum îi revin puterile. Neliniștea și spaima se risipeau încet, cedând
treptat locul încrederii în sine. Își trecu degetele prin părul răvășit și-și aținti privirea înainte.
Torentul Conștiinței curgea agale, ca un râu strălucitor, învăluind-o într-o lumină blândă, iar
în urechi îi răsuna ușor un susur monoton de apă curgătoare. Se simți dintr-odată atât de protejată,
atât de liniștită, încât zâmbi senin și închise relaxată ochii. Dar tocmai când se pregătea să se lase
purtată de liniște în lumea viselor, auzi în minte vocea spiritului suprem al razei de soare, care-o
avertiza:
- Ia aminte, regină protectoare, Torentul Conștiinței se va desface brusc în două șuvoaie: unul
de lumină aurie, iar celălalt de întuneric dens. Șuvoiul de întuneric te va duce spre cele 7 lumi
obscure.
Regina Selia tresări speriată și zise în șoaptă:
- Vai mie, cum de-am uitat ce mi-a spus spiritul suprem al razei de soare? Cum am putut să
mă las pradă visării?
Roti îngrijorată privirea de jur împrejur. Torentul Conștiinței continua să curgă ca un șuvoi
neîntrerupt și lin, iar în depărtare nu se vedea nici o umbră întunecată. Doar o lumină caldă, blândă
o ducea, legănând-o, spre un tărâm necunoscut. Se liniști puțin și-și încordă privirea, încercând să
străpungă nemărginirea.
Pe neprins de veste, lumina începu din nou să clocotească, formând vârtejuri amețitoare,
apoi se despărți în două brațe. Unul strălucea ca o lumină aurie, iar celălalt negrea, topindu-se în
beznă. Selia își adună puterile și se avântă înainte. Ajungând în preajma celor două brațe, se
cufundă în întuneric.
Un întuneric dens și lipicios ca smoala înfierbântată o împresura, purtând-o lin spre lumi
periculoase. Cu toate simțurile în alertă, scruta cu privirea bezna, sperând să vadă în depărtare vreo
vagă scăpărare de lumină.
Se scurse însă multă vreme până când observă, perindându-se rând pe rând în fața ei, 3 uși
din bazalt, care împroșcau, din când în când, scântei albastre. Trecând de cele 3 uși, se pomeni din
nou în întuneric. Șuvoiul morții continua s-o ducă, legănând-o, spre lumile obscure și întunericul
părea de nepătruns.
Deodată, întunericul fu săgetat, preț de o clipă, de o străfulgerare posomorâtă. Apropiindu-se,
regina Selia observă, scânteind ca o lumină palidă ce lumina întru întuneric, o ușă masivă din granit.
- În sfârșit am ajuns. Uite și ușa care se deschide în spațiul blestemat, unde rătăcește planeta
daimonilor urii. Ușa în spatele căreia se află o lume muribundă, în care mișună doar monștrii fioroși
și spirite demonice, își zise în gând, și, vrând parcă să-și suprime neliniștea, inspiră adânc și se opri
în fața ușii.
Apoi atinse cu mâna piatra puterii și murmură cu voce scăzută:
- O, piatră a puterii, te rog să mă ajuți să pătrund în spațiul unde se plăzmuiește ura pentru
opera divină și să mă protejezi de farmecele daimonilor.
Ușa se deschise încet, fără să facă nici cel mai mic zgomot. Regina Selia făcu un pas spre ușă
și, încordându-și privirea, încercă să străbată întunericul difuz, ce răbufnea ca un puhoi nestăvilit
din adâncurile lumilor obscure și se contopea cu întunericul șuvoiului.

45
 Într-un sfârșit, luându-și inima în dinți, trecu dincolo de ușă. Se pomeni într-un spațiu
mohorât, ce se întindea cât cuprindeai cu ochii. Roti privirea în jur. Pe întinderea întunecată și
tăcută rătăcea, licărind din când în când palid și rece, o planetă solitară.
- Să fie oare acest sumbru corp ceresc planeta daimonilor urii? se întrebă îngrozită.
Apoi, mijindu-și ochii, scrută cu atenție întunericul, căutând cu înfrigurare alte luminițe.
Zadarnică însă-i era căutarea. În jur domnea o noapte înecată în beznă și liniștea era atât de
ascuțită, încât simți cum îi îngheață sângele în vine.
Își strânse pumnii, să-și stăpânească încordarea care-i strângea ca-n clește inima, și porni
spre planeta daimonilor urii, deși presentimentele sinistre n-o părăseau nici pentru o clipă,
împiedicând-o să respire.
Îndepărtându-se de ușă, observă cu uimire o ceață plumburie, care se rotea în vârtejuri
vijelioase, de ai fi zis că iată-iată vor sfărâma planeta în mii de cioburi. Rămase nemișcată un timp,
uitându-se înfricoșată la ceața care părea mai densă decât fumul și mai învolburată decât norii
hărțuiți de-o vijelie. Doar din când în când din inima vârtejurilor răbufneau spre cer, ca din niște
cratere de vulcan, scântei incandescente.
În clipa aceea se simți nespus de singură și neajutorată, impusă de destinul crud să
rătăcească într-o lume neîndurătoare, colcăind de monștri și magie, o lume unde moartea hâdă o
aștepta, rânjind îmbietor și pofticios.
- De ce să-mi fie frică? E doar o ceață, își zise, într-un târziu, în sine, încercând să-și înăbușe
spaima și să se liniștească. O ceață care se rotește într-un vârtej vijelios. O ceață este doar o ceață și
atât!
Apoi oftă adânc și murmură cu voce sugrumată:
- Sper că bunul Creator mă va ajuta să depășesc și acest obstacol care de la distanță pare de
nestrăbătut, iar piatra puterii mă va proteja de rele. Poate de aproape priveliștea mi se va artăta nu
chiar atât de înspăimântătoare.
Făcându-și curaj, porni spre steaua singuratică. Apropiindu-se, își dădu seama că de fapt
planeta nu era îvăluită în ceață. Vârtejuri iluzorii, provocate de magia neagră, se învolburau ca niște
rotocoale de fum deasupra planetei daimonilor urii.
- Asta era! exclamă ușurată, schițând un zâmbet disprețuitor. Daimonii urii își învăluie
planeta într-o perdea țesută din magie neagră, imaginându-și că astfel vor putea să tortureze,
nevăzuți de nimeni, sufletele muritorilor, transformându-le în spectre pline de ură pentru tot ce este
viu.
Atingând cu mâna piatra puterii, regina Selia își puse pe umeri mantia fermecată a
întunericului și se făcu nevăzută. Încredințându-se destinului, trecu, fără să întâmpine o mare
rezistență, prin vălul sumbru de energie învârtejită. În fața ochilor i se înfățișă o priveliște
deprimantă. O lume scufundată într-un amurg sumbru, nefiresc și nespus de trist. Un fel de
semiîntuneric mohorât, străpuns de crestele sterpe și colțuroase ale unor munți înalți, care păreau
niște turnuri uriașe, din vârfurile ascuțite ale cărora țâșneau, din când în când, rotocoale de fum
argintiu. Scânteind, fumul se înălța cu o viteză uluitoare spre perdeaua țesută din magie neagră.
Regina Selia porni spre poalele munților, și, zburând la mică înălțime, cercetă cu privirea
împrejurimile. La început nu desluși prea multe. Încetul cu încetul însă ochii începură să se
obișnuiască cu semiîntunericul și regina văzu un pământ mort și aspru, brăzdat de crăpături adânci,
ce se întindea de la poalele munților până la orizontul care se pierdea în întunericul opac al bolții
celeste.

46
 O ceață fumurie, aproape transparentă, plutea deasupra pământului arid ca niște zdrențe de
nori storși de ploaie. Uriașe petroaie colțuroase zăceau împrăștiate pretutindeni, de parcă o explozie
devastatoare ar fi dărâmat un munte singuratic, iar solul părea pârjolit de-o arșiță cumplită.
Tăcerea și pustietatea, care domneau peste acest tărâm năpăstuit de soartă, păreau mai
înspăimântătoare decât moartea și regina Selia simți cum frica începu din nou să-i dea târcoale.
Coborî la poalele versantului și, rotind privirea de jur împrejur, își zise în sine:
- Din frică, neliniște și disperare se alimentează puterea daimonilor urii. Ca să depășesc
obstacolele care-mi vor ieși în cale în această lume deprimantă, trebuie să-mi înăbuș frica, să fiu
curajoasă și să am încredere în puterile cu care m-a înzestrat Creatorul.
Apoi adăugă cu voce disperată:
- Curajoasă... Cum aș putea să fiu curajoasă și să am încredere în puterile mele, dacă nu am pe
nimeni în preajmă să mă ajute și să mă încurajeze. Rătăcesc de una singură pe această planetă
blestemată, și nici măcar nu știu dacă voi reuși să-l găsesc pe deținătorul spadei fermecare a
spiritului.
Bântuită de neliniște și spaime, se înălță deasupra crestelor tăcute. Mai aruncă o ultimă
privire peste întinderea pustiită de suflul nemilos al morții, apoi, zburând încet, trecu de partea
cealaltă a masivului stâncos și coborî la baza unui perete, care se înălța abrupt și neted, de parcă ar
fi fost șlefuit de o putere năzdrăvană, spre cerul fără stele.
Încordându-și privirea, scrută cu atenție împrejurimile. În semiîntunericul morbid observă,
cam la vreo cincizeci de metri depărtare de la peretele stâncos, o întindere de ape întunecate, care
păreau înțepenite. Din trei părți apa era înconjurată de o pădure mult prea stranie și tristă, o pădure
împietrită. Copaci înalți, cu tulpini drepte și ramuri despuiate, de parcă în furia sa nebună un
uragan năprasnic ar fi smuls toate frunzele, lăsând în urma sa pădurea devastată. Din depărtare
copacii păreau doar niște umbre negre ce licăreau intermitent. O liniște de criptă domnea peste
tărâmul pustiit.
Avea impresia că se află într-o lume încremenită în timp, o lume fără murmur de ape
curgătoare, foșnet de iarbă și scânteieri de viață. În fața acestui tablou sinistru, regina Selia rămase
un timp pierdută.
Dintr-odată, o adiere rece, împinsă de o forță invizibilă, aduse din inima pădurii fiorul
pustietății și al morții și un geamăt sfâșietor, un geamăt prelung de neputință și durere sparse,
pentru o fracțiune de secundă, tăcerea asurzitoare a semiîntunericului. Înspăimântată, regina Selia
se cutremură.
- Cine o fi oare? se întrebă în șoaptă, ațintindu-și privirea spre pădurea muribundă. Am auzit
destul de clar un geamăt. Un geamăt plin de disperare și furie. Nu cred să fi fost vreun daimon
rătăcit printre copacii morți.
Deși vocea interioară îi șoptea să se îndepărteze cât mai repede de acest ținut al disperării și
al suferinței, regina Selia se înălță în aer și porni, mânată de o chemare neînțeleasă și irezistibilă,
spre pădure. Coborî la poalele pădurii și-și ciuli urechile, străduindu-se din răsputeri să prindă
vreun sunet. Pădurea însă tăcea încremenită. O tăcere tulburătoare, o tăcere care părea să izvorască
din adâncurile moarte ale timpurilor, deplângând, cu vocea tristă a suferinței, soarta haină a
planetei.
Cu simțurile în alertă, rămase un timp nemișcată, ascultând tânguirea liniștii. Apoi, pășind
atent pe frunzișul putred, intră în pădure.
O întindere nesfârșită de copaci muribunzi, cu tulpini albe, care scânteiau din când în când, și
crengi despuiate, se înălțau tăcuți, ca o armată de fantasme încremenite, spre cerul care-și cernea
neîntrerupt întunericul vâscos peste această planetă urgisită.

47
 După ce scrută cu atenție desișul, porni pe o cărare prăfuită, ce șerpuia printre tulpinile
copacilor, spre inima pădurii. Rădăcini stoarse de vlagă ieșeau, ca niște șerpi mumificați de o arșiță
dogoritoare, din stratul gros de frunze putrezite și înaintau amenințător spre cărare, intersectând-o
pe alocuri.
Cărarea era flancată din ambele părți de copaci seculari, cu tulpini drepte și crengi
întrețesute, care formau deasupra o cupolă arcuită. Un strat gros de praf acoperea cărarea și
picioarele i se afundau până la glezne. Aerul era înăbușitor și părea încremenit. Cu simțurile
încordate, regina Selia pășea atent, străduindu-se să nu se împiedice de rădăcinile copacilor, care cu
greu puteau fi observate în semiîntuneric. La fiecare pas, se ridica în aer un nor de praf fin, iritându-
i nările și gâtul.
Tuși discret în pumn de câteva ori, uitându-se cu îngrijorare în jur. Apoi își frecă nasul cu
palma, încercând să-și suprime strănutul și grăbi pasul. N-apucă însă să meargă prea mult înainte, că
din adâncul pădurii răzbătu până la ea un sunet înăbușit. Printre tulpinile stoarse de vlagă ale
copacilor se strecura lin, ca o adiere abia perceptibilă de vânt, o șoaptă.
Auzind șoapta, regina Selia se opri din mers și, ciulindu-și urechile, cercetă cu atenție
semiîntunericul din jur. Nu observă însă nici o mișcare și nu auzi nici un sunet. Pădurea părea să-și
doarmă mută și înțepenită somnul veșniciei.
După ce chibzui câteva clipe, decise să-și continuie drumul. Înainta încet spre inima pădurii,
întorcând capul când în stânga, când în dreapta, și străduindu-se să prindă orice sunet. Pădurea însă
continua să tacă și liniștea era atât de ascuțită, încât regina-și acoperi urechile cu palmele și-și zise
în sine:
- Mi s-o fi părut că aud o șoaptă. Într-o pădure tristă, muribundă, unde nu crește nici măcar
un firișor de iarbă, nu poate să trăiască nici o vietate. În această pustietate dezolantă doar moartea
hoinărește.
Oftă nemulțumită și, trecându-și palma rece peste fruntea transpirată de încordare, continuă
să înainteze spre inima pădurii. Mai merse în tăcere un timp, deși fiori reci ca de gheață i se furișau
în suflet, iar spaima și neliniștea se făceau tot mai simțite. Dintr-odată, avu senzația că o putere
magică o împresoară.
- Vai mie, cine să fie oare? șopti îngrozită. Sunt în puterea unei forțe miraculoase și gheața
eternității nu mă protejează.
- Nu-ți fie teaaamăăă, auzi un murmur slab, care părea că se strecoară cu greu din adâncurile
pământului.
- Cine ești? întrebă uimită regina.
- Sunt spiritul secătuit de puteri al acestei planete muribunde, care cândva a fost înfloritoare,
răspunse făptura nevăzută. Deși ți-ai pus mantia fermecată a întunericului, eu te văd și știu că ai
puteri miraculoase.
La auzul celor spuse de către vocea misterioasă, o vagă neliniște se așeză, ca un văl fumuriu,
pe chipul încordat al reginei Selia. După ce cercetă cu atenție desișul, întrebă pe un ton plin de
suspiciune:
- Zici că ești spiritul secătuit de puteri al acestei planete muribunde?
- Știu că-ți vine greu să crezi ceea ce ți-am spus, murmură vocea, însă te rog să ai încredere în
mine și să-mi asculți durerea.
- Cum aș putea să am încredere într-o ființă nevăzută? Și dacă ești un daimon care încearcă să
mă captureze?

48
 - Știu că ești o făptură cu puteri miraculoase și Creatorul te-a înzestrat cu darul de a gândi în
spirit. Oare sufletul tău nu-ți șoptește că sunt un spirit lovit de o mare suferință, care are nevoie de
ajutor?
- Ce te face să crezi că eu sunt persoana care ar putea să te ajute? întrebă regina.
- Creatorul dăruiește puterea de a gândi în spirit doar ființelor care au misiunea să
ocrotească viața, adevărul și ordinea divină, răspunse în șoaptă spiritul planetei.
În clipa aceea, regina Selia își aminti de elixirul adevărului, pe care i-l dăduse Marele Înțelept
de pe Tărâmul Iluminaților din Universul paralel, spunându-i că o va ajuta să distingă adevărul de
minciună și dușmanul de prieten.
- Sufletul îmi spune că cel care-mi vorbește nu este un dușman al ordinii divine, își zise în
gând, răscolind cu privirea semiîntunericul. Elixirul adevărului mi-ar fi dat de știre dacă vocea ar fi
aparținut unui dușman al ordinii divine. Cred că trebuie să-l ascult și, dacă va fi în puterile mele, să-l
ajut.
- Sunt gata să te ascult, vorbi într-un târziu. Dar mai întâi, te rog să mi te arăți. Deși m-a
înzestrat cu puteri miraculoase, Creatorul nu mi-a dat și darul de a-i vedea pe cei ce stăpânesc
puterea de a se face nevăzuți.
Abia apucă să rostească aceste vorbe, că se auzi un susur cristalin, de parcă o mână
năzdrăvană ar fi atins coardele unei harpe fermecate. Apoi o adiere ușoară, parfumată se strecură
printre ramurile nemișcate ale copacilor și regina Selia văzu cu uimire, izbucnind de pretutindeni,
mii de steluțe multicolore, care licăreau în semiîntunericul dens și apăsător ce învăluia pădurea
muribundă. Mișcându-se încet printre tulpinile copacilor, steluțele se adunară în fața ei și luară
înfățișarea unei splendide ființe. Părea fantasma scânteietoare a unei femei de o frumusețe
fascinantă, în ochii mari, înțelepți și dureros de triști ai căreia pâlpâia o mare suferință. Avea părul
argintiu, ca razele melancolice ale unei luni dintr-o lume imaginară, iar pe creștet sclipea o diademă
din flori trandafirii de orhidee. Purta o rochie verde, țesută din pânză diafană ca pânza de păianjen
și împodobită la poale cu flori de toate culorile luminii albe, ce împrăștiau scântei intermitente.
Reginei Selia nu-i venea să-și creadă ochilor. Într-o pădure înțepenită, cu arbori muribunzi și
un strat gros de frunze putrezite, care acopereau pământul ars de sete, o pădure peste care se
prăbușise suflul nemilos al morții, apare dintr-odată o entitate parcă venită dintr-o lume de
poveste. Cele două se uitară un timp una la cealaltă, cercetându-se atent cu ochii. Apoi ființa
miraculoasă suspină dureros și vorbi cu voce stinsă:
- În vremi demult apuse această planetă a fost un paradis înfloritor. Păduri luxuriante cu
arbori luminescenți, ce răspândeau în jur o lumină nespus de azurie, fremătau falnic pe întinderi
fără de sfârșit, înălțându-și coroanele stufoase spre cerul presărat cu stele. Nenumărate râuri cu ape
reci și cristaline se prăbușeau vijelios de pe crestele stâncoase și abrupte ale munților, și, purtându-
și undele spre mări îndepărtate, traversau câmpii mănoase. Păsări cu pene multicolore brăzdau
aerul înmiresmat de flori de-o frumusețe uimitoare și triluri minunate umpleau văzduhul de muzică
divină. Animale fabuloase, din ochii cărora izvorau scântei albastre, populau pădurile, iar sirenele cu
plete verzi și ochii de culoarea cerului senin se zbenguiau printre valurile zbuciumate ale mărilor și
oceanelor. Perfecțiunea și armonia pluteau pe aripile fericirii, învăluind planeta în pace și visare,
iar viața își urma nestingherită cursul, fără să fie amenințată de vreo putere dușmănoasă.
Spiritul planetei suspină din nou și, lăsând privirea amărâtă în pământ, se scufundă într-o
tăcere răscolitoare.
- Năpasta se abătu asupra lumii noastre pe neprins de veste, murmură într-un târziu,
ridicând ochii triști spre regina Selia, care nu-și luase nici pentru o clipă privirea plină de uimire de
la minunata creatură.

49
 Întemnițați de către Creator în subteranele unei planete moarte, daimonii din legiunea urii
au reușit să spargă cele 2 lacăte fermecate, care încuiau cele 2 uși prin care se putea ieși din
subterane și au părăsit în taină meleagurile obscure. Luând înfățișarea unor umbre translucide, s-au
furișat în casa noastră.
Ca să devină stăpâni ai acestei planete înfloritoare, daimonii au capturat mai întâi spiritele
naturii și le-au închis într-o peșteră adâncă, pe care au numit-o Peștera Osândei. Apoi au aruncat
asupra lor blestemul somnului uitării și au barat intrarea în peșteră cu o perdea țesută din farmece
și vrăji.
Lipsită de supravegherea și grija spiritelor ocrotitoare, natura s-a prăbușit în somnul greu al
neființei, uitându-și cu desăvârșire predestinarea. Nu trecu mult timp și pustietatea își înălță
tronul morții pe creștetul planetei și tot ce era viu și înfloritor își pierdu vigoarea. Hărțuită de
daimonii urii, planeta noastră moare.
- Și tu, tu care ești spiritul suprem al acestei planete, căruia Creatorul i-a dat puterea să
dirijeze activitatea și să protejeze spiritele apei, aerului, focului și pământului, cum de ai îngăduit să
fie capturate și încarcerate toate spiritele naturii în Peștera Osândei? întrebă regina Selia, cu greu
reușind să-și înăbușe indignarea și nedumerirea.
Spiritul planetei oftă adânc, iar din ochii umbriți de o nesfârșită suferință se prelinseră, ca
două șiroaie de lacrimi, steluțe cu scânteieri argintii.
- Fără spiritele naturii și susținere divină, spiritul unei planete nu poate ține piept puterii
magice a daimonilor urii, răspunse, cu o notă de vinovăție în voce, spiritul planetei, clătinând ușor
din cap.
Apoi lăsă privirea în pământ și adăugă cu voce disperată:
- Am făcut tot ce mi-a stat în putere să salvez această planetă, însă... daimonii din legiunea
urii au reușit să smulgă din inima pământului arborele vieții și l-au stropit cu apă din izvorul morții.
Cu ajutorul magiei negre, au aprins pe vârful Muntelui Sacru un rug uriaș, flăcările ucigașe ale
căruia au transformat în cenușă copacul sfânt și fructele lui, iar cenușa au împrăștiat-o în spațiul
lumilor obscure.
Spiritul planetei tăcu, uitându-se la regina Selia cu o privire în care vinovăția era umbrită de
amărăciune.
- Planeta a rămas fără protecție divină, adăugă, într-un târziu, cu voce aproape stinsă.
Regina Selia își încruntă sprâncenele și întrebă mirată:
- Cum adică a rămas fără protecție divină? Creatorul veghează fără încetare asupra tuturor
planetelor din spațiului nemărginit.
- Așa a fost până în clipa când daimonii urii au nimicit copacul vieții, răspunse spiritul
planetei.
- Nu pot să cred că Demiurgul, care este stăpânul vieții și al morții în Universul nostru, a
pedepsit, fără să aibă vreun temei, atât de aspru o planetă înfloritoare, vorbi regina Selia, uitându-se
la spiritul planetei cu neîncredere.
- Arborele vieții avea drept sevă roua celestă, iar crengile lui se înălțau până în adâncurile
spațiului nemărginit, de unde absorbeau energii divine, pe care le transmiteau, prin rădăcinile
înfipte adânc în inima planetei, fântânii sacre. Apa din fântâna sacră dădea viață izvoarelor, râurilor,
lacurilor și mărilor. Fără energiile divine, fântâna și-a pierdut puterea și viața pe această planetă
abia de mai mocnește, murmură spiritul planetei.
Apoi oftă din nou și adăugă cu voce plină de durere și regrete:
- Cu ultima suflare a acestei lumi nefericite mă voi stinge și eu pentru vecie, luând cu mine în
mormânt povara grea a vinovăției.

50
 - Vrei să spui că odată cu moartea arborelui vieții Creatorul a încetat să mai alimenteze cu
energii divine această planetă, lăsând-o pradă daimonilor urii? întrebă regina Selia și în ochi îi licări
nedumerirea.
- Odată cu moartea arborelui vieții planeta noastră s-a prăbușit în zona obscură a spațiului
nemărginit. Planetele care ajung în această zonă blestemată pierd legătura cu divinitatea, răspunse
spiritul planetei.
Preț de câteva clipe, regina Selia rămase tăcută, cugetând asupra celor spuse de către spiritul
planetei. Apoi vorbi, uitându-se cu milă la minunata creatură.
- M-ai rugat să-ți ascult durerea și să te ajut, însă nu mi-ai spus ce trebuie să fac. Cum aș
putea să te ajut?
Spiritul planetei întinse mâna cu palma desfăcută spre regina Selia. Pe palmă strălucea, cu o
lumină nespus de aurie, un sâmbure de o frumusețe rară, ce semăna cu o picătură de soare, lucrată
de mâna unui bijutier iscusit. Regina îl privi cu interes un timp, apoi ridică privirea întrebătoare
spre spiritul planetei.
- E sâmburele fructului arborelui vieții. Am reușit să salvez doar un singur sâmbure. Sădit în
inima planetei, sâmburele va încolți și arborele sacru va renaște, zise în șoaptă spiritul planetei și în
ochi i se aprinse o scânteie de speranță, care, în scurt timp însă se transformă într-o profundă
deznădejde.
- Ai salvat sâmburele unui fruct al arborelui sacru? De ce nu l-ai sădit până acum? întrebă
regina Selia, privindu-o cu nedumerire.
- Dacă-l sădeam, ar fi murit.
- De ce? făcu și mai mirată regina.
- Sâmburele arborelui cosmic încolțește doar dacă este sădit pe vârful cel mai înalt al
Muntelui Sacru și stropit cu elixirul iluminării și al vieții, zise în șoaptă spiritul planetei, rotind
îngrijorată privirea în jur.
- Nu poți să urci pe vârful Muntelui Sacru sau nu ai elixirul iluminării și al vieții? întrebă
regina Selia.
- Destrămând vraja care proteja intrarea, daimonii au pătruns în Peștera Sacră și au furat de
pe piedestal cupa fermecată, care, din vrerea Creatorului, o dată la jumătate de an se umplea cu
elixirul iluminării și al vieții, răspunse spiritul planetei.
- Elixirul iluminării și al vieții, își zise în sinea ei regina, fără să-și ia privirea îngândurată de la
spiritul planetei. Și pe această planetă exista o cupă fermecată, care, o dată la jumătate de an, se
umplea cu elixirul iluminării și al vieții.
La fel ca pe planeta celor două tărâmuri, cupa fermecată se păstra într-o peșteră care era
protejată de o vrajă puternică.
- Spune-mi, întrebă, după un timp, regina Selia, privind întrebător în ochii umbriți de tristețe
și neputință ai spiritului planetei muribunde, știi unde au ascuns blestemații de daimoni cupa
fermecată?
Spiritul planetei clătină ușor din cap și o ploaie deasă de scântei multicolore se răspândi,
asemeni unui roi de insecte fosforescente, în semiîntunericul posomorât, luminând discret cărarea.
- Știu, zise suspinând din greu. Deoarece cupa fermecată nu poate fi distrusă, daimonii au
încuiat-o în chivotul în care-și păstrează tăblița din aur cu cele 66 de porunci ale capului legiunii
blestemate.
- Știi și unde ascund daimonii acest chivot? întrebă regina Selia în șoaptă.
Spiritul planetei clătină afirmativ din cap. Apoi, rătăcind cu privirea printre tulpinile
încremenite ale copacilor, șopti:

51
 - La capătul acestei păduri, care-și consumă resemnată ultimele clipe de viață, doi falnici
munți își înalță crestele din diamant albastru spre necuprinsul mohorât al cerului. Când planeta
rătăcea în spațiul ocrotit de către Creator, vârfurile munților străluceau ca două stele, învăluind
tărâmul într-o lumină nespus de azurie.
Cel mai înalt este Muntele Sacru, pe creasta retezată a căruia creștea cândva arborele vieții,
iar cel mai scund, care-și prăvale astăzi stâncile golașe într-un abis mai negru decât bezna, ascunde
în inima sa Peștera Înțelepciunii. O peșteră unde spiritele naturii se adunau în ziua rațiunii supreme
să asculte tăcerea liniștii desăvârșite și să perceapă veșnicia dincolo de infinit, acumulând astfel
înțelepciune și energii divine.
Daimonii au pătruns și în acest loc sacru și l-au transformat într-un depozit, unde își
păstrează tainele lor negre. În peșteră au depozitat și chivotul urii, în care au încuiat cupa fermecată.
Intrarea în grotă este străjuită de o vrajă, pe care eu, fiind secătuit de puterile miraculoase, nu
izbutesc s-o destram.
- Daimonii au reușit să pună stăpânire și pe Peștera Înțelepciunii? întrebă îngrozită regina
Selia. Daimonii se scaldă în energii divine?
Preț de câteva clipe, spiritul planetei se făcu nevuzut, apoi încet-încet steluțele își recăpătară
strălucirea palidă și fantasma licărindă a spiritului planetei apăru din nou pe cărăruia prăfuită.
- De când planeta noastră s-a prăbușit în zona obscură a Universului, peștera nu mai poate să
acumuleze energii divine. Aerul din grotă moare odată cu natura, zise în șoaptă spiritul planetei.
Apoi strânse în pumn sâmburele arborelui sacru și, apropiind mâna de piept, adăugă cu
voce disperată:
- Doar arborele cosmic poate reînvia planeta muribundă.
După ce scrută un timp semiîntunericul, să se convingă că în apropiere nu s-au tăinuit urechi
vrăjmașe, regina Selia se grăbi să scoată din trăistuță flaconașul cu elixirul iluminării și al vieții și
zise cu voce scăzută:
- Vrăjitoarea Dalia de pe planeta celor două tărâmuri mi-a dat acest flacon care conține doar
câteva picături din elixirul iluminării și al vieții.
O scânteie de speranță licări din nou pe chipul deprimat al spiritului planetei. Ochii triști îi
străluciră, luminând poteca, apoi încet-încet se stinseră, pierzându-și strălucirea. Spiritul planetei
șopti cu voce plină de amărăciune:
- Ajung și două picături din elixirul miraculos ca să încolțească. Însă în clipa când vlăstarul va
străpunge diamantul și se va înălța deasupra crestei Muntelui Sacru, un mănunchi de raze orbitor de
albastre va izbucni din inima planetei. Lumina va străbate semiîntunericul și se va avânta ca un
fulger spre cerul înecat în beznă. Observând lumina, întreaga legiune a daimonilor urii va tăbărî
asupra micului vlăstar, iar daimonul suprem îl va stropi din nou cu apă din izvorul morții și va
aprinde în jurul lui rugul osândei, care-l va transforma într-un pumn de cenușă fără pic de viață.
Regina Selia ridică neputincioasă din umeri și zise:
- Aș vrea atât de mult să te ajut, însă nu sunt sigură că îmi vor ajunge puteri să mă iau de
piept cu o întreagă legiune de daimoni.
Spiritul planetei lăsă privirea în pământ. O liniște apăsătoare cobora, ca o povară grea, peste
pădurea muribundă. Totul în jur părea încremenit pentru vecie, și un suflu mai tăios decât
vântoaicele stelare se furișa, ca o fantasmă mult prea hâdă, printre ramurile stoarse de vlagă ale
copacilor, aducând cu el fiorul rece al neființei.
Suferința de pe chipul răvășit de deznădejde al spiritului planetei era atât de adâncă, atât de
răscolitoare, încât, înduioșată, regina Selia, deși neliniștea și încordarea n-o părăseau, se grăbi să
afișeze un surâs încurajator și zise:

52
 - Vom încerca mai întâi să eliberăm din captivitate spiritele naturii și apoi, unindu-ne
puterile, poate că reușim să-i alungăm pe daimoni.
O vreme spiritul planetei rămase îngândurat, de parcă ar fi cântărit în minte spusele reginei.
Apoi, fixând-o cu o privire cercetătoare, întrebă:
- Spune-mi, regină venită din lumea unde ziua este mângâiată de razele dătătoare de lumină
și căldură ale soarelui, iar noaptea împodobește cerul cu mii și mii de stele, ce vânturi rele te-au
adus pe această planetă blestemată de către Creator? Ce te-a făcut să părăsești un spațiu în care
viața înflorește și, punându-ți în pericol sufletul, să rătăcești de una singură pe o planetă unde
umbra nemiloasă a morții hoinărește prin munți, păduri și câmpii în căutarea ultimelor scântei ale
vieții?
Vrând să-și ascundă lacrimile care-i umeziră dintr-odată ochii, regina Selia lăsă capul în jos.
Spiritul planetei o țintuia cu o privire pătrunzătoare.
- Pe chipul tău s-a așezat umbra întunecată a nefericirii, zise într-un târziu spiritul planetei.
Sunt sigură că o suferință grea te-a scos din lumea ta și te-a mânat pe căi primejdioase. Spune-mi,
străină venită din spațiul unde clocotește viața, de ce ai coborât pe o planetă a suferinței, ce te-a
făcut să-ți pui în pericol viața?
Suspinând adânc, regina-și șterse lacrimile și zise:
- M-am scufundat în Torentul Conștiinței ca să ajung pe planeta daimonilor urii în speranță
să-l găsesc pe vânătorul cosmic, care stăpânește spada fermecată a spiritului.
Surprins de spusele reginei Selia, spiritul planetei o fixă cu o privire plină de uimire și
întrebă:
- De ce îl cauți de vânătorul cosmic pe această planetă muribundă? Vânătorul celestu
supraveghează spațiul din jurul lumilor obscure și dezintegrează cu spada fermecată a spiritului
duhurile rele, pe care daimonii le trimit în spațiul ocrotit de către Creator să răspândească viciile și
ura.
- Știu, zise regina Selia, însă când am intrat pe ușa care s-a deschis spre cea de-a patra lume
obscură și m-am apropiat de planeta voastră cu gândul să-l găsesc pe cel ce stăpânește spada
fermecată a spiritului, am simțit dintr-odată o chemare irezistibilă, de parcă o putere miraculoasă
mă îndemna să cobor pe acest tărâm urgisit. Nu am putut rezista chemării, deoarece inima-mi
spunea că pe planeta daimonilor urii îl voi întâlni pe cel care-mi va arăta drumul spre Tărâmul
Ființelor Strălucitoare ale Spiritului.
- Vrei să pătrunzi în adâncurile timpurilor, unde se află Tărâmul Ființelor Strălucitoare ale
Spiritului? făcu spiritul planetei, săgetând-o cu o privire încruntată și plină de nedumerire. Vrei să
ajungi acolo unde nu a călcat nicicând picior de muritor?
Un zâmbet palid, ca o sclipire fugară de stele într-o noapte posomorâtă de toamnă târzie,
flutură câteva clipe pe buzele reginei Selia, apoi umbra tristeții și a deznădejdii i se reașeză pe chip
și ea oftă adânc.
- Oracolul Sfântului Soare mi-a spus că doar ființele strălucitoare ale spiritulului ar putea să
mă ajute să ajung pe Tărâmul Sufletelor Nefericite, șopti regina.
Spriritul planetei o țintui cu o privire îngândurată. După un timp, murmură ca pentru sine,
îngustându-și ochii luminoși și scuturând dezaprobator din cap:
- Tărâmul Spiritelor Nefericite... Să auzi și să nu crezi! O creatură vie vrea să pătrundă în
lumea spiritelor nefericite...De ce ar dori oare o regină frumoasă ca o zeitate, ce vine dintr-o lume de
poveste, să ajungă pe tărâmul suferinței și al nefericirii, de unde nu există cale de întoarcere în
lumea celor vii?!

53
 Apoi tăcu din nou, continuând s-o cerceteze pe regina Selia cu o privire în care dezaprobarea
se îmbina cu o vădită curiozitate.
- Muritorii nu au puterea să pătrundă în adâncurile timpurilor, zise într-un final. Cei ce
îndrăznesc să...
Brusc, spiritul planetei își întrerupse vorba și se făcu nevăzut, și o șoaptă, ca o adiere ușoară
de vânt, ajunse la urechile reginei Selia:
- Pădurea muribundă este bântuită de sufletele nefericiților, pe care daimonii i-au capturat.
Torturându-i pe parcursul a 200 de cicluri stelare, i-au transformat în duhuri rele. Rătăcind
flămânde în căutarea ultimului suspin al vieții, duhurile rele au simțit prezența unei ființe vii și se
apropie. Grăbește-te să părăsești pădurea. Fugi, fugi spre poalele Muntelui Sacru! Ascunde-teee! Te
paște o primejdieee deee moarteee...
Regina Selia își apropie mâna de piept și, atingând piatra puterii, activă câmpul energetic
protector. Apoi, ciulindu-și urechile, își aținti privirile încordate în semiîntunericul difuz și mohorât
al nopții nesfârșite. Văzu o negură mai densă decât bezna, care, învârtejindu-se, se strecura neauzită
printre crengile desfrunzite și nemișcate ale copacilor.
Nu trecură nici câteva minute și regina Selia se pomeni înconjurată de un nor sumbru,
clocotitor, format din spectre cu gurile căscate și ochii bulbucați, care scânteiau ca niște cărbuni
încinși. Duhurile rele rătăceau cu priviri flămânde și haine în căutarea unei scântei de viață, pe care,
deși-i simțeau căldura, nu reușeau s-o vadă. Din când în când, câte un spectru se desprindea din
negura clocotitoare și se apropia, ca o umbră fumurie cu licăriri de foc, de câmpul energetic
protector. Se auzea un trăsnet scurt și o ploaie deasă de scântei se împrăștia printre copacii
înțepeniți.
Pădurea se cutremura de un țipăt ascuțit, care se propaga, asemeni unui ecou macabru, spre
poalele munților, întorcându-se în unde săltărețe spre poteca prăfuită.
Un suflu rece ca de gheață o lovea necruțător în spate și în față. Avea senzația că se află pe
vârful unui munte înzăpezit, în bătaia nemiloasă a unui vânt vijelios. Simțea cum frigul o împresoară
și pielea i se face de găină. Umerii începură să-i tremure și ea se zgribuli de frig. Deși se înfășurase
în mantia invizibălă a întunericului, picioarele îi amorțeau și dinții începură să-i clănțănească în
gură. I se părea că spațiul se comprimă tot mai mult în jurul ei, strivind-o ca într-o menghină.
- Ce frig cumplit mă împresoară, șopti înspăimântată, și un vărtej de farmece, vrăji și
blesteme se adună în jurul meu ca o capcană. Simt cum îmi îngheață și sângele în vine. Să aibă oare
duhurile rele puterea de a străbate câmpul energetic protector? Nu, nu pot să cred, își zise în sine,
deși suspiciunea și nesiguranța i se furișase în minte. Când duhurile rele încearcă să se apropie de
câmpul energetic protector sar scântei și se aude o trosnitură ascuțită. Trebuie să-mi înfrâng
spaima, să mă smulg din încercuire și să mă îndepărtez cât mai repede de această pădure
semimoartă, bânduită de spirite înfometate.
Apoi șopti, strângându-și cu putere pumnii:
- Nu, nu trebuie să-mi fie frică. Sunt protejată de puteri miraculoase, mai am și piatra puterii
și mantia întunericului. Duhurile rele nu pot să mă vadă. Nu m-am temut de demonii din lumea
subterană, de ce m-aș teme acum de spectre înfometate, care roiesc cu gurile căscate, săgetând
întunericul cu ochii lor de foc.
Se scutură ca o pisică, să-și dezmorțească mâinile și picioarele înțepenite. Trase adânc aer în
piept și, adunându-și puterile miraculoase, mai repede ca gândul se înălță deasupra pădurii.
Oprindu-se din zbor, privi în jos, spre poteca străjuită din două părți de copaci cu tulpini ce licăreau
anemic.

54
 Nemaisimțind prezența vieții, duhurile rele se învârtejeau, ca un nor negru de ploaie hărțuit
de vijelie, printre tulpinile copacilor și un cor de țipete sinistre cutremura văzduhul și pădurea
împietrită.
După un timp, asemeni unor fantasme fioroase, scăpărând cu limbi de foc, țâșniră rând pe
rând din negura obscură și se avântară spre cer zeci de spirite cu ochi holbați și lacomi, aducând cu
ele iz de moarte și pustietate.
Rotind privirea în stânga și în dreapta, regina Selia cercetă atent împrejurimile. La capătul
pădurii se desena o umbră densă, uriașă, care înainta ca un zid sumbru, zdrențuit de o putere
supranaturală, spre linia de orizont, pierzându-se în semiîntuneric.
Dintr-odată, o sclipire orbitoare, ca o scăpărare de-o clipă, lumină văzduhul mohorât și
regina Selia desluși în depărtare conturul unor falnici munți, cu crestele aproape transparente, care
se înălțau, ca două turnuri uriașe, deasupra unui lanț nesfârșit de munți cu creste mai domoale.
Unul părea mai scund și-și înălța creasta ascuțită spre întunericul pustiu al cerului. Celălalt
însă era nespus de înalt și avea vârful retezat și neted, de parcă mii de ani ar fi fost șlefuit de ape
tumultuoase. Deși împrejurimile erau învăluite într-un semiîntuneric posomorât, la interval de
câteva zeci de minute vârfurile transparente ale celor doi munți împroșcau în aerul stătut scântei
albastre.
- Să fie oare acesta Muntele Sacru? se întrebă în gând regina, întorcându-și privirea spre
muntele cu vârful retezat. Spiritul planetei mi-a spus că este cel mai înalt munte din lanțul care
străbate întreaga planetă și are creasta din diamant.
Și cum stătea nemișcată, cercetând cu privirea creasta retezată a muntelui, simți din nou
același suflu rece, care o lovea în spate. Se răsuci iute și văzu, apropiindu-se cu viteza unui nor
încărcat de ploaie împins de un vânt puternic, o negură plumburie, brăzdată de scăpărări roșii ca
focul.
- Duhurile rele îmi calcă pe urme ca o haită flămândă de fiare care-și urmărește prada, șopti
regina Selia, apăsându-și pieptul cu mâinile, de parcă ar fi încercat să-și domolească inima, care
bătea să-i spargă coșul pieptului. Cred că ar fi mai înțelept dacă m-aș furișa printre tulpinile
copacilor.
Zbură lin în jos și, furișându-se printre tulpinile licărinde ale copacilor, se îndreptă spre
poalele pădurii. Pierzându-i urma, duhurile rele șuierau înfuriate și se încolăceau ca niște șerpi,
care-și dispută prada. Ajunsă la marginea pădurii, regina Selia scrută un timp desișul. O liniște
apăsătoare, care părea că izbucnește din adâncurile vremii, plutea pe aripile groazei, învăluind
tărâmul. Doar ecoul slab al țipetelor ascuțite ale duhurilor rele ajungea, ca o suflare otrăvită, până la
poalele pădurii.
Aerul părea aproape împietrit. Nici o boare de vânt, sau foșnet de frunze nu spărgea tăcerea
încordată a tărâmului, peste care se lăsase, ca o pânză otrăvită de păianjen, urgia neagră a
pustietății.
Pentru câteva secunde, regina Selia avu senzația că pădurea și munții nu sunt decât o
închipuire a unei minți chinuite de o deznădejde adâncă, o minte care s-a ghemuit în sine și deapănă
fără încetare filmul groazei. Simțind cum spaima din nou o împresoară, se grăbi să aterizeze lângă o
stâncă atât de ferfenițată, încât părea că a fost mușcată de un sfarmă-piatră înfometat. Închise
strâns ochii, apoi își cuprinse capul cu mâinile și șopti cu voce sugrumată de neliniște și încordare:
- Am coborât pe Tărâmul Obscurității și pe meleagurile sumbre ale demonilor din Universul
paralel, unde am văzut o lume înspăimântătoare, o lume clocotind de monștri și înecată în suferință,
însă nu mi-aș fi putut imagina vreodată că în Universul nostru poate exista un loc atât de trist și

55
sumbru, un loc în care timpul a murit, iar tot ce mă înconjoară pare a fi proiecția unei lumi
halucinante.
Rămase un timp descumpănită, neștiind încotro s-o apuce. În spate se înălțau, ca niște
coloane înțepenite de piatră, copaci cu tulpini fosforescente și ramuri moarte, fără nici o frunză. În
față- calea-i era barată de un lanț nesfârșit de munți prăpăstioși, ce sprijineau cu crestele lor pleșuve
un cer nespus de întunecat, un cer lipsit de viață, pe care nu licărea nici o steluță. Și cum stătea
bântuită de incertitudine și spaime, chinuindu-se să-și stăpânească încordarea, auzi deodată o
șoaptă, care-i spunea:
- Cotește la dreapta și mergi tot înainte, până vei da de o potecă brăzdată de crăpături adânci,
ce șerpuiește ca o dungă surie printre bucăți de rocă, arbuști morți de sete și spini pietrificați până
lângă o stâncă măcinată de intemperii și ani, umbra palidă a căreia se oglindește într-o întindere de
ape moarte.
- Cine-mi vorbește? întrebă cu voce înceată regina Selia, scrutând neliniștită semiîntunericul.
- Spiritul planetei, fu răspunsul abia auzit al ființei nevăzute.
Parcă mânată de o putere miraculoasă, regina Selia porni în fugă spre stânca care se
întrezărea în depărtare ca o umbră ce negrea în semiîntunericul difuz. A tot fugit pe cărarea
mărginită din două părți de spini și pâlcuri de arbuști scunzi, cu ramurile contorsionate, care, la cea
mai ușoară atingere, se sfărâmau, precum se sfărâmă între degete frunzele uscate, până când simți
că se sufocă.
Aerul era stătut și mirosea a praf și moarte. Gâfâind din greu, se opri să-și tragă răsuflarea. Își
șterse cu dosul palmei sudoarea de pe frunte și trase cu nesaț aerul uscat și plin de praf în piept.
Tuși de câteva ori în pumn și porni, pășind domol și respirând cu greu, spre umbra stâncii. Ajunsă în
apropierea stâncii, se opri. Ca o presimțire rea, un fior rece îi străbătu șira spinării. Roti privirea în
stânga și în dreapta, sperând să dea de spiritul planetei. În jur însă domnea pustietatea, și nici un
sunet nu tulbura tăcerea plină de mister și groază a semiîntunericului ce învăluia ținutul muribund.
Urmă o lungă și încordată așteptare, care părea să nu mai aibă capăt. Totul în jur i se
desfășura înțepenit în moarte și o grea neliniște i se strecură pe nesimțite în suflet. După mai multe
minute de așteptare, se răsuci lent și privi îndărăt. Din depărtare pădurea apărea ca un palid miraj,
care se desena enigmatic și înfricoșător pe fundalul unui cer posomorât, fără nici un licăr de lumină.
- Să-mi fi părut oare că aud vocea spiritului planetei, care-mi șoptea să merg spre stânca de
pe malul acestei ape nemișcate? se întrebă nedumerită în sine, chinuindu-se să-și stăpânească
înfrigurarea care n-o slăbea nici pentru o clipă. Și acum, ce mă fac? Unde să-l caut pe spiritul
planetei?
Când disperarea era cât pe ce să pună din nou stăpânire pe cugetul ei, i se păru că aude un
geamăt slab, o tânguire înăbușită, ca un scâncet de copil chinuit de-o boală grea. Se răsuci brusc pe
călcâie și-și încordă auzul. În jur însă era atâta liniște, încât, pentru o clipă, avu senzația că asurzise.
- Vai mie, am început să am halucinații, șopti speriată, răscolind cu privirea semiîntunericul
din jur.
Nu trecu însă mult timp și geamătul se auzi din nou. De această dată, avu impresia că vine de
lângă apă. Porni grăbită într-acolo, fără să se gândească la pericolele asestui tărâm bântuit de spitite
flămânde și daimoni.
Ajunsă lângă lacul înțepenit, care, sub un cer opac, părea o întindere de smoală înghețată, se
opri. Alunecă cu privirea de jur împrejur, însă nu reuși să distingă decât un pământ ars de sete, un
pământ mort, pe care nu creștea nici măcar un firișor de iarbă. Își încordă auzul, însă în urechi îi
răsuna doar țiuitul unei tăceri prevestitoare de nenorociri.

56
 Decepționată, își înlătură cu mâna șuvița de păr care-i alunecase pe frunte, zicându-și în
sinea ei:
- Mi s-a părut că cineva se tânguiește lângă această apă moartă, însă în preajmă nu se vede
nici o suflare vie.
După ce chibzui câteva clipe, hotărî să se îndepărteze de lac. Porni cu pas vioi spre pădure,
însă o voce hodorogită o făcu să se oprească.
- Te-am prinsss, te-am prinsss! sâsâia, ca un gânsac care-și îngrozește inamicul, vocea. Te
urmăresssc de multă vreme, insssectă ssstrălucitoare. Credeai că vei ssscăpa din ghearele mele,
assscunzându-te după acessst bolovan. Uite că nu ți-a mersss. Te-am prinsss! Te-am înșșșfăcat și te
voi închide în Peșșștera Osssândei. Însssă capul legiunii noassstre nu va arunca și asssupra ta
blessstemul sssomnului uitării. Te va lăsssa sssă zdohneșșști ca aceassstă urâcioasssă floare, pe care
o voi ssstrivi îndată cu piciorul. Da, da, o voi ssstrivi cu o deosssebită plăcere, așșșa cum am făcut-o
cu toate florile de pe planeta pe care Creatorul vossstru nemilosss a lăsssat-o fără protecție divină.
Daimonii au cucerit-o șșși acum ne aparține. Auzzzi? Ne aparțțține pentru totdeauna, iar ssspiritele
rele vor avea grijă sssă nu rămână pe acest tărâm nici o sssuflare vie.
Străduindu-se să nu facă zgomot, regina Selia se răsuci lent pe câlcâie și-și aținti privirile spre
lacul înțepenit. Îi atrase atenția un pietroi enorm, pe jumătate scufundat în apă, lângă care se mișca
greoi o umbră mătăhăloasă. Pășind tiptil, porni spre bolovan. Cu cât se apropia mai mult de lac, cu
atât umbra se contura din ce în ce mai clar. În cele din urmă, desluși lângă pietroi o matahală
neobișnuit de stranie. Nu mai văzuse în viața ei ceva mai bizar și mai respingător. Pe fundalul
semiîntunericului mohorât, părea o creatură cu pielea mai albă ca zăpada, o creatură prin vinele
căreia cu curgea nici un strop de sânge roșu. Avea capul fără nici un fir de păr și alungit ca un
pepene galben. Două urechi lungi ca de măgar și acoperite cu blană țepoasă de culoare întunecată,
ce contrasta izbitor cu pielea albă, se mișcau fără încetare, iar nasul enorm și încovoiat părea un
clanț de pasăre răpitoare. Monstrul avea fruntea îngustă și teșită ca la maimuță, iar bărbia-
neobișnuit de lungă și acoperită cu multe pliuri din piele, care se prelingeau în unde descrescente
până la piept. Bărbia era străbătută ici-colo de fire țepoase de culoare neagră. Doi ochi enormi și
oblici ca de insectă ardeau ca jăraticul încins, scrutând fără odihnă împrejurimea, de parcă ar fi
căutat pe cineva, iar colții-ascuțiți și încovoiați ca niște pumnale- scânteiau peste buzele cărnoase și
vinete. Monstrul avea labele picioarelor neobișnuit de mari, acoperite cu blană roșcată și țepoasă.
Gol-pușcă până la jumătate și cu aripi acoperite cu piele neagră, părea o arătare venită dintr-
o lume demult apusă, o lume a groazei, în care mișunau doar monștri înspăimântători și cruzi.
- O fi fiind un blestemat de daimon, își spuse regina Selia în sine, schițând o grimasă plină de
dezgust. Zicea că a prins o insectă strălucitoare. O insectă? În această lume moartă, o insectă vie? Ce-
o fi avut oare în vedere? Vorbea și despre o floare, pe care vroia s-o strivească cu piciorul. Trebuie să
mă apropii, să pot vedea ce ține în labă creatura.
Activând în grabă câmpul energetic protector și pășind pe vârful degetelor, regina Selia se
apropie de monstru.
Dintr-odată, bestia înțepeni, iar ochii îi scăpărară. Își arcui spinarea și rămase nemișcată ca o
fiară gata să atace, adulmecând insistent aerul. Apoi începu să-și rotească capul în toate direcțiile,
iar nările îi fremătau, ca nările unei fiare care urmărește prada rănită. În cele din urmă, creatura
scoase un mârâit înfuriat și mormăi cu voce șuierată:
- De n-așșș fi sssigur că pe acessst tărâm nu mai exissstă nici o ssscânteie de viață, așșș zice
că o ființă vie ssse assscunde în preajmă.

57
 Apoi porni, târându-și caraghios picioarele subțiri și strâmbe, spre munți, însă doar după
câțiva pași se opri din nou. Ridăcă capul și, rotindu-l lent când într-o parte, când în alta, mai
adulmecă un timp aerul stătut.
Regina Selia își îndreptă privirea spre mâna daimonului. Semiîntunericul însă era atât de
vâscos, încât nu reușea să deslușească clar ce strânge bestia în pumn. I se păru că monstrul ține
strâns în mâna dreaptă o făptură care licărește slab. Mai făcu câțiva pași spre creatură. Își încordă
privirea și... de uimire, scoase un icnet înfundat. Își astupă în grabă gura cu palma și-și strânse
buzele, de teamă să nu țipe.
Daimonul ținea în mână o gingașă silfidă, îmbrăcată în rochiță roșie ca petalele scânteii
nopții. O silfidă în pieptul căreia viața abia de mai pâlpâia. Auzind icnetul, daimonul tresări, iar
urechile începură a i se roti în toate direcțiile. Ochii oblici i se îngustară și din gâtlej răbufni un fel
de bolborosit furios. Preț de câteva secunde, rămase nemișcat, scrutând cu o privire plină de
suspiciune și răutate împrejurimea, apoi se scutură ca o fiară care a ieșit din apă și făcu un salt în
direcția reginei.
Luată prin surprindere, regina Selia abia de reuși să întindă mâna dreaptă spre monstru și să
lanseze un șuvoi de raze aurii, care luminară, ca un meteorit, împrejurimile. Lovit de lumina
miraculoasă, daimonul rămase înțepenit, cu laba întinsă. Doar ochii lui enormi și oblici, în care
nedumerirea se amesteca cu răutate și scânteieri de spaimă, se mișcau continuu, ca pendulul unui
orologiu.
Protejată de mantia fermecată a întunericului, regina se apropie de bestia împietrită. Atinse
cu mâna piatra puterii și dezactivă câmpul protector. Străduindu-se să nu-l atingă, luă din laba
monstrului silfida și activă din nou câmpul energetic. Mai aruncă o ultimă privire dezgustată spre
creatura care continua să alerge neîncetat cu ochii, de parcă ar fi încercat să străpungă
semiîntunericul, și porni aproape în fugă spre lanțul de munți.
Își încetini fuga lângă un copac cu ramurile despuiate, ce se înălța trist și singuratic cam la
vreo două sute de pași de la lacul cu ape înțepenite. Apropie mâna de față și se uită îndelung la
silfida muribundă, aripioarele căruia încetase să mai licărească. Scutură ușor mâna, vrând să se
convingă că spiritul scânteii nopții este vie, însă silfida rămase nemișcată. Îngrijorată, se grăbi să
scoată din trăistuță vasul cu elixirul iluminării și al vieții și-i picură un strop în gura ușor
întredeschisă. Se auzi un geamt slab, apoi spiritul florii trase adânc aer în piept și întredeschise
ochii. Mare-i fu uimirea când văzu, aplecată asupra ei, o fată de o frumusețe uimitoare. Doi ochi
albaștri ca cerul limpede după o ploaie repede de vară, umbriți de gene lungi și dese, o priveau cu
blândețe și îngrijorare.
- Visez, sau văd aevea o zeiță a frumuseții? murmură cu voce stinsă spiritul scânteii nopții,
clipind des din genele care-și recăpătau încet strălucirea.
Dezvelindu-și dinții într-un zâmbet senin, regina Selia îi răspunse:
- Nu, nu este un vis, micuțo. Sunt o ființă în carne și oase. Atinge-mi mâna, să te convingi că nu
visezi.
Cu o mișcare lină a mâinii, regina Selia o mângâie pe creștet.
- Cine ești și cum de ai reușit să mă smulgi din ghearele daimonului? Doar o făptură pe care
Creatorul ar fi înzestrat-o cu puteri miraculoase nemaipomenite ar fi putut s-o facă, murmură, pe un
ton sfios, silfida, atingând cu degețelul obrazul reginei.
- Sunt regina protectoare a planetei celor două tărâmuri, răspunse Selia.
- Planeta celor două tărâmuri..., făcu îngândurată silfida, apropiindu-și mâna de bărbie și
îngustându-și ochii.
După un timp, întrebă pe un ton plin de uimire:

58
 - Planeta celor două tărâmuri, zici? Vrei să spui că ai venit în lumea noastră muribundă de pe
planeta unde soarele încălzește și luminează Tărâmul Luminii, iar Tărâmul Întunericului este
luminat de plante luminescente? De pe planeta unde unicornul alb paște în pădurea fermecată iarbă
care-și schimbă mereu culoarea, iar unicornul negru hoinărește prin pădurea cu arbori
luminescenți?
Clătinând ușor din cap, regina Selia spuse, zâmbind cu amărăciune:
- Am venit de pe planeta binecuvântată de către Creator.
Micuța silfidă oftă adânc și uitându-se la regina Selia cu o privire plină de durere, vorbi cu
voce înceată:
- Cu mulți-mulți ani în urmă, spiritul planetei ne-a spus că în spațiul nemărginit există o lume
de poveste, o lume minunată cu două târâmuri, o lume populată de ființe cu puteri miraculoase.
Apoi tăcu și în colțul ochilor îi apărură lacrimi, care se prelinseră, ca două picături de rouă, pe
obrăjorii palizi spre bărbia care-i tremura ușor. Lăsând privirea în jos, spiritul scânteii nopții scoase
un suspin plin de durere și adăugă cu voce tristă:
- Ne-a mai vorbit despre o veche profeție, care spunea că va veni o vreme când creaturile
demonice vor cuceri planeta noastră, scufundând-o în bezna lumilor obscure, și un blestem de
moarte se va abate asupra viețuitoarelor. Vor urma ani grei de secetă și întuneric, ani în care viața se
va stinge încet și planeta va deveni un uriaș mormânt.
Râurile, care din adâncurile timpului își purtau undele cu ape cristaline peste câmpii
mănoase, vor seca, mările vor încremeni, apa devenind otrăvitoare, copacii nu vor mai înmuguri,
transformându-se în niște umbre muribunde, păsările și animalele vor pieri, spiritele naturii se vor
cufunda în somnul neființei, iar pământul, care cândva era acoperit cu iarbă și flori, parfumul cărora
se răspândea, ca o cascadă de culori, peste meleagurile îmbelșugate, se va pietrifica de sete, și
crăpături adânci se vor căsca ca niște guri înfometate, brăzdând în lung și în lat câmpiile, pădurile și
munții, care în vremuri bune clocoteau de viață.
Dintr-odată, o scânteie de lumină se aprinse în ochii stinși de suferință ai spiritului florii.
- Spiritul planetei ne-a mai spus, adăugă silfida, cu voce în care pâlpâia speranța, că în ziua
când fiorul morții va hoinări nestingherit printre ramurile împietrite ale copacilor, iar pe vârful
Muntelui Sacru își va înălța tronul hâdos pustietatea și urgia, se va produce o minune. O regină cu
puteri miraculoase, venită dintr-o lume de poveste, va pătrunde în zona lumilor obscure și va
coborî pe steaua aceasta muribundă. Cu puterile cu care a înzestrat-o Creatorul va desface
farmecele, vrăjile și blestemele daimonilor, iar planeta se va întoarce în spațiul unde cerul este plin
de stele, iar viața înflorește.
Zicând acestea, spiritul scânteii nopții tăcu, fixând-o pe regina Selia cu o privire
pătrunzătoare.
- Să fii tu oare regina cu puteri miraculoase, despre care se vorbește în profeție? șopti într-un
târziu, continuând s-o sfredelească cu privirea.
- Nu știu, șopti regina, zâmbind tulburată și ridicând din umeri.
- Nu știi? Dacă nu ești tu regina care a venit să ne salveze, de ce ai părăsit planeta ta plină de
viață și ai coborât pe această stea unde bântuie năpasta, daimonii și spiritele rele? întrebă silfida,
uitându-se la ea cu nedumerire.
O tristețe nemărginită se așeză din nou, ca o umbră mohorâtă, pe chipul palid al reginei Selia.
- Durerea m-a făcut să părăsesc planeta mea, care este într-adevăr nespus de frumoasă, și să
pătrund în zona obscură a spațiului nemărginit, murmură regina.

59
 - Durerea, zici? întrebă și mai nedumerită silfida, întinzând ușor gâtul înainte și ridicând din
sprâncene. Durerea te-a făcut să părăsești o lume ca-n poveste și să cobori pe un tărâm bântuit de
moarte și suferință? Nu cred că o planetă muribundă îți poate alina durerea.
Regina Selia oftă adânc și zise:
- Nu caut alinare în zona lumilor obscure. Am coborât pe steaua daimonilor urii ca să-l găsesc
pe cel ce stăpânește spada fermecată a spiritului.
- Vânătorul celestu? întrebă silfida, făcând ochii mari de uimire. Speri să-l întâlnești pe
această planetă blestemată de către Creator pe vânătorul care stăpânește spada fermecată a
spiritului?
Schițând un zâmbet palid și săltându-și ușurel sprâncenele, regina Selia clătină afirmativ din
cap.
- Nu-l vei găsi pe acest tărâm bântuit de moarte și pustietate, zise, cu voce plângăreață,
spiritul scânteii nopții, scuturând ușor din cap. Cel ce stăpânește spada fermecată a spiritului
veghează fără încetare hotarul dintre cele 7 lumi obscure și Universul în care clocotește viața,
vânând spiritele rele, pe care daimonii urii le trimit în spațiul nemărginit pentru a răspândi trufia,
avariția, invidia, mânia, lăcomia, desfrânarea și agresivitatea.
Vânătorul celestu nu a coborât nicicând pe această planetă ce rătăcește în zona blestemată a
lumilor obscure.
- Inima îmi spune că-l voi întâlni pe această planetă muribundă, rosti, cu fermitate în voce,
regina Selia, deși în ochi i se putea citi îndoiala. Mai întâi însă trebuie să-l găsesc pe spiritul planetei.
Mi-a spus în șoaptă să mă apropii de stânca de lângă lacul cu apă înțepenită, însă acolo era doar
daimonul care te capturase.
Abia apucă să rostească aceste cuvinte, că simți o adiere răcoroasă, care-i răvăși pletele și-i
împrospătă puțin obrazul. Se auzi un foșnet ușor și mii de steluțe, ce licăreau intermitent, răsăriră
în fața ei, apoi se stinseră și o șoaptă îi ajunse la ureche.
- Știam că ai puteri miraculoase și vei salva unica silfidă pe care daimonii nu au reușit s-o
închidă în Peștera Osândei. De vrei cu adevărat să ne ajuți, mergi cât poți de repede înainte, spre
Muntele Scânteietor, care se desenează în fața ta semeț și priporos, din vârful văluros al căruia
răbufnesc, din când în când, scântei strălucitoare, luminând clinele acoperite cu arbori seculari,
aproape morți de sete.
De la poalele muntelui pornește o potecă, care șerpuiește printre bolovani și arbori
muribunzi în jurul muntelui, ba urcând spre creasta zdrențuită, ba coborând spre un defileu adânc.
Când vei ajunge lângă o stâncă uriașă, cu pereți abrupți și acoperiți cu mușchi petrificat de culoare
maronie, poteca se va îngusta brusc și va începe a coborî în pantă lină pe marginea unei prăpastii
adânci și întunecoase spre celălalt versant. Coborând vreo 400 de pași spre poalele versantului,
poteca se va opri în fața unui perete stâncos, cu două creste retezate, care ascunde în inima sa
Peștera Comorilor.
În timpurile când planeta era protejată de către Creator, în peștera cristalelor multicolore,
săpată la începutul timpurilor în coasta Muntelui Scânteietor de ape vijelioase ca puhoaiele de
primăvară și proaspete ca dimineața senină de vară, locuiau spiridușii harnici și înțelepți, care
adunau comorile de nestemate.
Daimonii urii au transformat Peștera Comorilor într-o temniță și au numit-o Peștera Osândei.
Intrarea în peșteră este străjuită de o vrajă foarte puternică, pe care o poate desface doar o ființă ale
cărei puteri miraculoase le depășesc pe cele ale capului legiunii daimonilor urii. Vraja este într-atât
de puternică, încât ceilalți daimoni nu pot s-o desfacă.

60
 Apoi vocea se stinse brusc și semiîntunericul fu învăluit din nou într-o tăcere
cutremurătoare, o tăcere mai ascuțită decât orice țipăt, ce amintea tăcerea încordată a naturii
înainte de dezlănțuirea unei furtuni devastatoare.
- Vrei să ajuți planeta noastră să se întoarcă în spațiul ocrotit de către Creator? întrebă
spiritul scânteii nopții, cu o brumă de speranță în voce.
- Voi încerca, răspunse, pe un ton nesigur, regina Selia, rotind suspicioasă privirea în jur.
Dacă îmi vor ajunge puteri să țin piept legiunii daimonilor urii..., deși...
- Nu ești sigură că vei izbuti? întrebă în șoaptă silfida, cu greu reușind să-și stăpânească
plânsul.
Regina Selia evită să-i răspundă la întrebare. Cu urechile ciulite, scruta semiîntunericul,
sperând să prindă din nou șoapta spiritului planetei, însă tăcerea părea să fi înghițit orice sunet.
După ce așteptă în zadar minute în șir, murmură decepționată:
- Spiritul planetei ne-a părăsit.
- Nu, nu ne-a părăsit, șopti printre lacrimi silfida, așezându-se pe umărul reginei. Ne va însoți
ca o fantasmă nevăzută până la Muntele Scânteietor.
Cu simțurile în alertă și privirea rătăcind în semiîntuneric, regina Selia porni spre Muntele
Scânteietor. Pășea înfiorată pe o câmpie stearpă, arsă de sete și acoperiă cu un strat gros de praf, din
care se ițeau ici-colo bucăți colțuroase de rocă și ceea ce mai rămăsese din tulpinile florilor care
cândva acopereau, ca un covor multicolor, pământul, îmbălsămând aerul cu miresme minunate, spre
umbra palidă și tristă a unui munte prăpăstios, din vârful văluros al căruia izbucneau, din când în
când, scântei strălucitoare, luminând, pentru câteva clipe, cerul înecat în beznă.
După vreo două ore de mers cu pas grăbit, regina Selia simți că nu-i mai ajunge putere să se
miște înainte. De câteva zile nu mai pusese fărâmitură de pâine în gura și setea o chinuia. Se opri din
mers și trase adânc aer în piept. Aerul uscat și îmbâxit de praf însă era atât de dens, atât de
irespirabil, încât cu greu reuși să-și stăpânească tusea. Se lăsă istovită și disperată la pământ și,
cuprinzându-și cu mâinile genunchii, închise strâns ochii, vrând parcă să se smulgă din ghearele
unui coșmar care nu se mai termina. Respirând din greu, rămase nemișcată mai multe minute în șir.
Avea senzația că pustietatea o sufocă, iar tăcerea de mormânt o asurzește. Când era cât pe ce s-
alunece din nou în ceața disperării, auzi clar în memorie vocea caldă și plină de tandrețe a zeului
născut din floarea sacră de lotus, care-i șoptea:
- Nu dispera, comoara mea. Nu dispera. Mergi cu încredere înainte și iubirea cea adevărată îți
va veni în ajutor.
Auzind în amintire vocea lui Nefertum, regina Selia deschise larg ochii și se uită în jur.
Priveliștea i se păru și mai deprimantă. Un cer mai negru decât noaptea fără stele cernea un
semiîntuneric sumbru peste un pământ murind de sete, un pământ pe care nu mai căzuseră de-o
veșnicie stropi binecuvântați de ploaie.
Se ridică cu greu de la pământ și își scutură hainele de praf. Apoi scoase din trăistuță plosca
cu apă fermecată, pe care i-o dăduse, înainte de plecare, spiritul suprem al razei de soare, spunându-
i:
- Apa din această ploscă are puteri miraculoase. Potolește setea și spulberă neliniștea și
spaima.
Bău câteva înghițituri din apa care i se păru mai proaspătă și mai rece decât apa ce izvorăște
din inima unui munte, apoi puse plosca în trăistuță. După doar câteva secunde, simți cum îi revin
puterile, iar slăbiciunea și neliniștea o părăsesc.
- Ce-a fost cu mine? se întrebă în gând nedumerită. De ce mă simțeam atât de epuizată? Să fie
oare setea și foamea de vină?

61
 Spiritul scânteii nopții nu-și lua privirea îngrijorată de la regina Selia, care devenise palidă ca
ceara. Când ochii lor se întâlniră, silfida, săltându-și ușor sprâncenele și înclinând puțin capul,
murmură îngrijorată:
- Mi s-a părut că nu te simți prea bine.
Regina Selia își trecu degetele prin păr, îndepărtându-l de pe frunte, apoi zâmbi senin și zise
pe un ton liniștitor:
- Nu-ți face griji pentru mine. A fost doar o ușoară slăbiciune, dar a trecut. Sunt bine și trebuie
să mergem înainte, chiar dacă daimonii vor încerca să ne oprească. Așează-te pe umărul meu și să
pornim din nou la drum.
Inspiră adânc aerul stătut și porni cu pas vioi spre Muntele Scânteietor. Protejată de mantia
fermecată a întunericului, a mers tot înainte, până când a ajuns lângă albia unui râu secat, mărginit,
de o parte și de alta, de copaci înalți, cu tulpini drepte și lucioase, ce licăreau anemic. Sub povara
unei dureri devastatoare, copacii își întindeau spre albia secată ramurile fără pic de vlagă, de parcă
ar fi sperat să mai găsească în pietrișul alb vreun strop salvator de apă, scoțind din când în când
niște gemete înfundate.
- Copacii gem, sunt încă vii, murmură în șoaptă regina Selia, lunecând cu o privire plină de
tristețe peste peisajul dezolant, vocea însă îi răsună ca un suspin prelung, străpungând tăcerea de
mormânt a tărâmului.
- Agonizează, prăbușindu-se încet în somnul morții, murmură, cu voce îndurerată, spiritul
scânteii nopții.
Așezată pe umărul reginei, silfida îzbucni într-un plâns amar, și plânse cu sughițuri minute în
șir, acoperindu-și fața cu mânuțele. Regina Selia tăcea, ascultându-i neputincioasă tânguirea.
Într-un târziu, spiritul scânteii nopții își șterse obrăjorii umezi și șopti:
- Doar arborele vieții și spiritele copacilor ar putea să-i trezească din somnul greu al morții.
Tulpinile licărinde ale copacilor luminau discret pământul și regina Selia, străduindu-se să
ocolească bolovanii care-i ațineau pe alocuri calea, porni de-a lungul albiei secate a râului spre
Muntele Scânteietor. Cu cât se apropia mai mult de munte, cu atât semiîntunericul se transfoarma
încet în beznă.
Când întunericul se adânci, devenind o negură de nepătruns, regina Selia se opri din mers.
Ciuli urechile și-și încordă privirea. Zadarnic însă încerca să deslușeacă în negura clocotitoare, care
se întindea până la poalele Muntelui Scânteietor, înlălțându-se încet spre cer, vreo umbră, vreun
licăr de lumină. Totul în jur se cufundase brusc într-o noapte atât de întunecată, atât de lipicioasă,
încât i se păru că se află în fața unui perete negru și vâscos.
Zăbovi un timp în fața negurii învolburate, întrebându-se în sine: să-și scoată pelerina
miraculoasă a întunericului și să-și lumineze calea cu florile din cununa fermecată, pe care o purta
pe creștet, și cu picătura de soare din colierul de diamante, sau, încredințându-se destinului, să
încerce să străbată pe bâjbâite întunericul? Vocea interioară însă se grăbi să-i șoptească:
- Nu trebuie să riști. Observând lumina, daimonii și duhurile rele te vor ataca. Daimonii nu
trebuie să știe că te îndrepți spre Muntele Scânteietor. Luându-i prin surprindere, poate vei reuși să-
i imobilizezi și să eliberezi spiritele naturii din Peștera Osândei.
Regina Selia își șterse cu dosul palmei broboanele de sudoare de pe frunte și murmură abia
auzit:
- Spiritul planetei mi-a spus să caut la poalele Muntelui Scânteietor o potecă care șerpuiește
printre rădăcini petrificate și stânci răzlețe, urcând din ce în ce mai abrupt spre creste. În
întunericul acesta înfiorător nu cred că voi reuși să dibuiesc poteca. Ce mă fac? În față nu văd decât

62
o negură clocotitoare, care se pierde în adâncurile cerului, o negură care a apărut pe neașteptate și
ne barează calea spre Peștera Osândei.
- E o capcană, murmură înspăimântată spiritul scânteii nopții. Capcana în care au căzut și
spiritele naturii. Daimonii au aflat că o ființă cu puteri miraculoase a pătruns în zona obscură a
Universului și a coborât pe steaua blestemată de către Creator. Păzește-te, ființă însuflețită!
Daimonii încearcă să te captureze.
- O capcană? întrebă uluită regina. Ce fel de capcană? Ce vrei să spui?
- Capcana pe care daimonii urii au întins-o spiritelor naturii. Atrase de apariția misterioasă și
mânate de curiozitate, spiritele s-au apropiat prea mult de negura aceasta blestemată, care le-a
absorbit, precum absoarbe un pământ murind de sete picăturile de ploaie. Cine este absorbit de
această negură vrăjită, se împotmolește în farmecele daimonilor și nu mai poate ieși din beznă. Rând
pe rând daimonii au capturat toate spiritele înțepenite și le-au încuiat în Peștera Osândei. Din clipa
aceea, tot ce era viu pe planeta noastră s-a prăbușit într-un somn greu, un somn adânc, care vestește
moartea.
- Și tu, tu cum de nu ai căzut în capcana daimonilor? întrebă regina, ridicând a mirare din
sprâncene.
Spiritul scânteii nopții scoase un suspin înăbușit, apoi își trecu mânuța peste ochi, încercând
să șteargă groaza care i se citea în privire, și zise cu voce tremurândă:
- Eu..., eu sunt spiritul scânteii nopții, floare care-și desface petalele și luminează când se lasă
întunericul. Deși noaptea este pentru mine un timp binecuvântat, mi s-a părut prea stranie și
înfricoșătoare această ceață neagră, care apăruse de nicăieri în plină zi senină și împroșca, din când
în când, în aer scântei roșii ca para focului. Era atât de densă, atât de neagră, atât de înfiorătoare,
adăugă, rotunjindu-și înspăimântată ochișorii și clipind din gene. Nu mai văzusem niciodată ceva
asemănător pe planeta noastră.
- Ai grijă, se auzi deodată vocea slabă a spiritului planetei. Nu poți intra în ceața blestemată.
Riști să nu mai poți ieși de acolo. Ca să ajungi la poalele Muntelui Scânteietor, va trebui să te înalți
deasupra negurii și să zbori spre potecă.
Auzind șoapta spiritului planetei, regina Selia ridică privirea spre cer. Ceața plumburie se
înălțase atât de sus, încât aproape că se contopise cu întunericul. În fața ei negrea un zid clocotitor,
care se avântase spre bolta celestă, pierzându-se în necuprinsul înecat în beznă.
- Să zbor deasupra negurii? Spre poalele Muntelui Scânteietor? se întrebă, nedumerită, în
sine.
După ce chibzui o clipă, adăugă în șoaptă:
- Nu văd în fața mea decât o ceață densă, neagră, care se pierde în adâncurile cerului. Dacă
această negură ciudată a învăluit și Muntele Scânteietor, fără un licăr de lumină nu voi putea găsi
poteca care șerpuiește spre Peștera Osândei.
Era gata să-și scoată mantia fermecată a întunericului și, luminându-și calea cu picătura de
soare, să meargă înainte, când un suspin prelung, un suspin parcă izvorât din inima suferindă a
acestei planete muribunde, o făcu să ezite.
- Deși nu pot să te vadă, daimonii au simțit prezența unei făpturi vii, cu puteri miraculoase, și
te vor urmări, oriunde te vei duce. Cu ajutorul farmecelor și blestemelor vor încerca să te găbjească.
Dacă ești sigură că puterile cu care te-a înzestrat Creatorul te vor proteja de farmecele unei legiuni
întregi de daimoni, mergi înainte prin pâcla blestemată, luminându-ți calea cu picătura de soare, îi
spuse în șoaptă spiritul planetei.
Apoi oftă din nou și, după o scurtă pauză, adăugă cu voce stinsă:
- Mai înțelept însă ar fi să ocolești capcana.

63
 - Să ocolesc capcana? Cum aș putea s-o fac? întrebă regina Selia. Nu vezi că negura s-a
contopit cu cerul?
Stând nehotărâtă în fața norilor de ceață, îi reveniră dintr-odată în amintire albul sclipitor al
munților veșnic înzăpeziți de pe planeta copilăriei sale, furtuna de zăpadă care vuia a moarte,
spulberând totul în calea sa, alpiniștii care rătăceau ca niște umbre oarbe în norii învârtejiți de fulgi
și gheață, și tunelul pe care îl înjghebase cu puterea magică a luminii ca să-i salveze de la moarte
sigură pe cei patru tineri nesăbuiți.
Apoi își aminti de puntea de lumină, pe care o arcuise peste lacul în flăcări, vrând să se
protejeze de furia stăpânului Ținutului Demonilor din străfundurile planetei Terra din Universul
paralel.
- Dacă puntea de lumină m-a protejat de blestemele și farmecele demonilor din Universul
paralel, sunt sigură că lumina miraculoasă mă va proteja și de farmecele bestiilor care au capturat
această planetă nefericită, își zise în minte, străduindu-se să-și înăbușe neliniștea care n-o slăbea
nici pentru o clipă.
- Nu, nu, nu cred că ar fi înțelept să recurg la puterea miraculoasă a luminii, murmură,
clătinându-și îngândurată capul. Sunt sigură că daimonii și spiritele rele vor observa lumina și mă
vor aștepta la poalele Muntelui Scânteietor, sau... poate chiar la intrarea în Peștera Osândei, își zise
cu amărăciune în gând, ațintundu-și privirea asupra negurii învolburate.
Cercetă un timp perdeaua de întuneric, care se înălța în fața ei ca o cascadă neagră,
zbuciumată, apoi își zise cu voce hotărâtă:
- Trebuie să risc. N-am altă alternativă. Trebuie cu orice preț s-ajung la Peștera Osândei. Dacă
câmpul de protecție va ceda, voi recurge la focul divin, care are puterea să pârjolească făpturile
demonice.
Vru să pornească spre negura învolburată, însă o grea neliniște o țintui locului.
- Frica și îngrijorarea nu sunt o călăuză bună într-un spațiu mișunând de demoni și spirite
înfometate. Trebuie să am încredere în puterea magică pe care mi-a dat-o Creatorul și să înfrunt cu
demnitate pericolele care-mi vor ieși în cale, își zise într-un târziu, și un licăr de înverșunare îi
străluci în privire.
Spiritul scânteii nopții nu-și lua privirea îngrozită de la regina Selia, care dialoga în gând cu
sine. Observând înverșunarea care-i scânteia în privire, întrebă cu voce plângăreață:
- Ești sigură că pătrunzând în negura țesută din blesteme și farmece vei reuși să scapi din
ghearele daimonilor și ale spiritelor rele? Spiritele naturii, deși Creatorul le-a înzestrat cu puteri
miraculoase, nu au reușit să scape din capcană. Imediat ce au pătruns în negură, s-au transformat în
păpuși înțepenite, care nu mai erau stăpâne pe puterile lor magice, și daimonilor nu le-a fost greu să
le captureze.
Ascunsă după o stâncă, priveam disperată și neputincioasă cum duhurile rele le scoteau una
câte una din ceața blestemată și le duceau spre Peștera Osândei.
Deși îngrijorarea și neliniștea n-o părăseau, regina Selia îi spuse cu voce liniștită:
- Nu vreau să riști și tu, micuțo. Găsește un loc mai sigur și ascunde-te. Salvează-ți viața!
- Să mă ascund?! murmură spiritul scânteii nopții, lăsând colțurile gurii în jos, ca un copil gata
să izbucnească în plâns. Ce rost are să mă ascund, să-mi prelungesc doar pentru o clipă existența
ticăloasă? Nu vezi că tot ce este viu pe această planetă nenorocită se stinge în tăcere? Nu vezi că
planeta noastră se transformă încet într-un mormânt? Tu ești ultima noastră speranță. Dacă
daimonii te vor prinde, și nu vei reuși să eliberezi din Peștera Osândei spiritele naturii și să destrami
blestemul somnului uitării, pe care daimonul suprem l-a aruncat asupra lor, oricum... eu, eu voi
muri. Să mai trăiesc cu spaima în suflet vreo câteva minute? Daimonii și spiritele rele știu că o

64
scânteie de viață rătăcește printre copacii muribunzi. Mă vor vâna fără încetare. Chiar de nu mă vor
pinde, viața mea nu va dura decât o clipă.
Planeta moare. Odată cu planeta, va muri și spiritul ocrotiror, iar eu voi dispărea pentru
eternitate înaintea lui.
Zicând acestea, spiritul scânteii nopții scoase un suspin îndurerat. Apoi își șterse cu mânuța
lacrimile și, încruntându-și grațios sprâncenele, exclamă cu o voce care, deși era încărcată de
amărăciune, trăda o nestrămutată înverșunare:
- Nu..., nu mă voi ascunde! Voi merge cu tine, oriunde te vei duce! Mai bine mor acum, decât
să mor odată cu planeta.
Înduioșată, regina Selia-i aruncă o privire plină de tandrețe, apoi întoarse capul spre ceața
învolburată și rămase nemișcată și tăcută, sfredelind cu ochii bezna. Gânduri-gânduri îi roiau în
mintea încărcată de neliniște și teamă, iar vocea interioară îi șoptea într-una că riscul e prea mare,
că s-ar putea să-și piardă sufletul pe această planetă muribundă, că, pierzându-și sufletul, nu-l va
întâlni nicicând pe regele Ares.
- Să risc..., să intru în negura țesută din blesteme și farmece, bizuindu-mă pe puterea magică a
întunericului și pe piatra puterii? își repeta într-una întrebarea în sine, însă nu găsea răspunsul
potrivit. Și dacă puterea magică a daimonilor și a spiritelor rele este mai mare decât puterea mea?
Cel decăzut din ceruri era cât pe ce să mă doboare. De nu-mi veneau în ajutor zeul cerului senin și al
soarelui și Marele Lup Alb, cine știe ce s-ar fi ales de mine?
Cu mintea torturată de gânduri și îndoieli, își înălță privirea spre cer. Un licăr rece, ca o rafală
de vânt tăios, scăpără, pentru câteva clipe, în ochii ei umbriți de îndoială, apoi se stinse și ochii își
pierdură strălucirea. Privea pierdută spre nicăieri, de parcă ar fi îcercat să evadeze măcar cu gândul
din lumea aceasta bântuită de daimoni și spirite malefice, să fugă din acest coșmar care o chinuia.
- De ce aș risca cu propria mea viață pentru o planetă prăbușită în spațiul lumilor obscure, o
planetă unde viața abia de mai mocnește? Am jurat să protejez planeta celor două tărâmuri. De ce
mi-aș pune în pericol sufletul pentru o planetă blestemată de către Creator? se întreba în sine,
încercând din răsputeri să se convingă că ar fi înțelept și bine să renunțe și să-și continuie căutarea.
Dintr-odată, un gând, ca o străfulgerare, îi trecu prin minte. Obrajii și urechile i se înroșiră, iar
în inimă îi zvâcni nemulțumirea.
- Să renunț? Să nu încerc să-i salvez? Cum aș putea s-o fac? își zise mânioasă în sine. Ce
gânduri egoiste îmi veniră? Datoria mea este să ocrotesc viața, oriunde înflorește. Chiar și pe o
planetă unde viața abia de mai mocnește. Neliniștea și egoismul să-mi fi trezit oare în suflet această
lașitate oarbă?
Supărată pe sine, își încruntă sprâncenele și scutură energic capul, vrând parcă să-și suprime
gândurile nedemne de o apărătoare a ordinii divine, care-i invadase mintea. Apoi deschise larg ochii
și-și aținti din nou privirea spre negura de farmece și vrăji. Simți același suflu rece care o lovea în
față și, speriată, făcu câțiva pași îndărăt. Își roti privirea peste întinderea cufundată în beznă,
încercând să întrezărească vreo mișcare. În jur însă domnea o liniște învăluită în groază, o liniște
atât de încremenită, încât, pentru o frântură de secundă, avu senzația că se scufundă în neant. Doar
suflul rece al pustietății continua să o lovească cu încrâncenare în față, de parcă o forță nevăzută
încerca s-o înțepenească.
- Hai, Selia, nu-ți fie teamă. Pășește cu îndrăzneală în negura de vrăji și blesteme, se îndemnă
în sine, și, atingând cu mâna piatra puterii, adăugă în șoaptă:
- Să mergem, micuțo, să înfruntăm destinul și dacă Creatorul ne va proteja, iar sfânta noapte
ne va lumina cărarea, vom străbate pâcla blestemată și vom ajunge cu bine la poalele Muntelui
Scânteietor, apoi vom urca pe clina prăpăstioasă până la Peștera Osândei.

65
 Zicând acestea, păși cu îndrăzneală înainte, luminându-și calea cu scânteieri de întuneric.
Înainta încet, sondând cu vârful piciorului terenul arid și plin de pietre ascuțite, iar suflul nemilos al
morții o însoțea, încolăcindu-se în jurul ei ca un șarpe uriaș.
Spiritul scânteii nopții se tăinui sub gluga mantiei fermecate a întunericului. Tremurând de
groază, se ținea strâns cu mâinile de colierul din diamante al reginei.
Cu privirea încordată și urechile ciulite, regina Selia scruta cu înfrigurare negura. Deși simțea
în preajmă prezența unor creaturi vrăjmașe, nu reușea să deslușească în întuneric nici o mișcare,
nici un licăr. Se aștepta din clipă în clipă să fie atacată de spiritele rele și inima-i lovea în coșul
pieptului cu puterea unui gong care vestește o nenorocire. Își legă strâns sub bărbie pelerina magică
a întunericului și atinse cu mâna piatra puterii.
- O, piatră miraculoasă, o, piatră a puterii, murmură cu voce rugătoare, te rog, ajută-mă să ies
nevătămată din negura de vrăji, ajută-mă să ajung la Peștera Osândei și să destram blestemul care s-
a abătut asupra acestor spirite nefericite!
Mai merse un timp, orbecăind prin întuneric, fără să fie atacată. Cu cât se adâncea mai mult în
negura vâscoasă, cu atât tăcerea devenea tot mai asurzitoare și țipătul înspăimântător al pustietății
îi vuia în cap ca o vijelie, provocându-i o durere ascuțită. Se opri din mers și își apăsă palmele peste
urechi. Apoi trase adânc aer în piept, încercând să înăbușe tăcerea care o durea atât de tare.
Durerea însă n-o slăbea și regina Selia se lăsă în genunchi și-și cuprinse capul în palme,
gemând înăbușit. Rămase nemișcată un timp, rugând divinitatea s-o ajute. Și cum stătea pierdută în
beznă, cu capul afundat în palme, auzi deodată în minte niște sunete fermecătoare, niște sunete
care-i dezmierdau auzul. O liniște divină i se strecura încet în suflet, iar mintea i se lumina de o
lumină caldă, blândă. Nu mai simțea nici o durere, iar tăcerea n-o mai sufoca. Se ridică iute în
picioare și roti privirea în jur, încercând să străbată întunericul, dar nu văzu decât aceeași beznă
moartă.
Deodată, simți cum cineva-i atinge cu un sărut ușor obrazul. Apoi o voce caldă, cristalină îi
șopti la ureche:
- Te-ai discurcat de minune, însă pericolul nu a trecut. Spiritele rele se învârtesc în jurul
nostru nevăzute, pândind momentul potrivit să ne atace.
- Știu, zise în șoaptă regina Selia. Nu trebuie să-ți fie frică. Sunt sigură că voi găsi puterea să
înfrunt și alte greutăți.
Pășea, șimțindu-se din ce în ce mai sigură de sine, iar țipătul sinistru al tăcerii n-o mai
îngrozea.
- Ai văzut, micuțo? Creatorul nu ne-a părăsit, șopti și buzele i se curbară într-un zâmbet
fericit. Creatorul ne va ajuta să ieșim din capcana blestemată și să alungăm daimonii și spiritele rele
de pe planeta voastră.
Însă..., tocmai când credea ca a scăpat de daimoni și spirite înfometate, tăcerea beznei fu
săgetată de un urlet înfiorător, de parcă o bestie nevăzută și-ar fi chemat haita. Apoi un cor întreg de
țipete stridente răspunse chemării și zeci de umbre licărinde se desprinseră din întuneric ca o vijelie
și o înconjurară. Roiau în jurul ei ca niște viespi înfuriate, săgetând-o cu priviri hapsâne și scoțind
urlete înfricoșătoare.
Protejată de gheața eternității și mantia fermecată a nopții, regina Selia continua să înainteze
încet spre Muntele Scânteietor, luminându-și calea cu scânteieri de întuneric. Înfrunta cu
îndrăzneală negura țesută din blesteme și vrăji, croindu-și drum prin aerul ce devenise atât de dens
și rece, încât avea senzația că străbate nori grei și plumburii, burdușiți cu spini de gheață, care-i
înțepau obrajii.

66
 Din când în când, câte un spectru se desprindea din roiul care nu înceta nici pentru o clipă să
forfotească în jurul ei și se apropia de câmpul protector. Rămânea, pentru o clipă, nemișcat, de
parcă ar fi adulmecat văzduhul, apoi, cu o viteză halucinantă și gura larg căscată, se îndrepta spre
regina invizibilă, râvnind să-i absoarbă scânteile vieții, pe care nu le vedea, însă le simțea parfumul.
Lovindu-se de câmpul energetic, cu o explozie asurzitoare era aruncat în beznă. Căzând pe
pământul împietrit de sete, spiritul se zvârcolea câteva clipe în agonie, horcăind ca o bestie
înjunghiată, apoi încet-încet se distrăma.
Cu urlete încrâncenate, roiul de spirite se retrăgea în negura clocotitoare, însă, doar după
câteva secunde, reapărea, năpustindu-se cu o furie și mai mare asupra reginei invizibile. Bubuituri
sonore, urlete furibunde și țipete ascuțite făceau aerul încremenit de-o veșnicie să tremure în unde,
ca o apă încrețită de o adiere ușoară de vânt.
Scrutând cu îngrijorare întunericul și acoperindu-și cu palmele urechile, regina Selia își
continua cu încăpâținare drumul. Deodată, vacarmul încetă, iar aerul încremeni din nou. Ca niște
fantasme fumurii cu ochi flămânzi și scânteind de lăcomie, spiritele se îndepărtară în grabă,
topindu-se în beznă. O tăcere adâncă se așternu din nou peste împrejurime și negura încetă să
clocoteacă.
Regina Selia se opri din mers și cercetă cu atenție bezna, însă nu desluși nici cel mai ușor
zgomot și nu observă nici o mișcare. Totul în jur părea încremenit și liniștea îi țiuia supărător de
tare în urechi. Spiritele rele dispărură ca prin farmec, de parcă nici nu s-ar fi învârtejit în jurul ei ca
niște monștri înfometați. Simțea cum pielea i se face de găină, iar inima începu să i se strângă,
apăsată de o presimțire sumbră. Atinse în grabă cu mâna piatra puterii și murmură cu voce
rugătoare:
- O, ghiață a eternității, tu ai puterea de a proteja sufletele chinuite împotriva energiilor
demonice. Simt un pericol mare, care stă la pândă în negura de blesteme și vrăji. Te rog, ajută-mă să
scap și de această dată.
După câteva clipe de ezitare, porni cu pași nesiguri spre Muntele Scânteietor. N-apucă însă să
ajungă prea departe, că ceața fu săgetată de o voce tenebroasă, care tuna:
- Oprește-te și ascultă ce-ți voi spune, creatură însuflețită! Deși spiritele înfometate nu au
reușit să-ți absoarbă scânteile vieții, nu ai nici o șansă să scapi din mâinile mele! Eu sunt
nemuritorul stăpân al legiunii daimonilor urii și puterea mea este atât de mare, încât o oarecare
ființă înzestrată cu puterea de a se face invizibilă nu poate să reziste în fața celui care l-a înfruntat
pe atotputernicul Creator.
Înfricoșat, spiritul scânteii nopții scoase un geamăt surd și își lipi fețișoara rece de obrazul
înfierbântat al reginei.
- Nu avem scăpare, șopti, cu voce plângăreață, încleștându-și și mai tare degețelele în colier.
Capul legiunii daimonilor urii are puteri atât de mari, încât nici spiritul planetei noastre nu riscă să-l
înfrunte. Ne va prinde. Pe mine mă va ucide, iar pe tine te va tortura până când sufletul tău își va
pierde calitățile divine și se va transforma într-un spirit răutăcios. Apoi te va trimite să răspândești
în spațiul nemărginit ura, agresivitatea și urgia.
- Nu-ți fie teamă, micuțo, murmură, pe un ton încurajator, regina Selia, deși neliniștea și
încordarea i se citeau în ochi. Intuiția îmi șoptește că providența ne va ajuta și de această dată să
scăpăm vii și nevătămate din negura blestemată, și să eliberăm din Peștera Osândei spiritele
naturii.
- Aș vrea atât de tare să te cred, șopti, printre lacrimi, spiritul scânteii nopții, înghițind de
câteva ori în sec.

67
 Mai merse un timp, înfruntând cu îndrăzneală întunericul și străduindu-se din răsputeri să-și
înăbușe neliniștea. Deși totul în jur părea pecetluit cu sigilul neființei, o tensiune sufocantă și o
încordare gata în orice clipă să răbufnească într-o explozie de groază, se simțea plutind prin negura
încremenită.
- Ești neînfricată, muritoareo, se auzi, ca un trăsnet răsunător, aceeași voce sumbră, apoi un
hohot înspăimântător, un hohot parcă ieșit din străfundurile genunii, făcu să tremure tăcerea, iar
negura, într-o frântură de secundă, se destrămă, precum se destramă întunericul când soarele
răsare.
Un semiîntuneric mohorât învălui tărâmul și aerul încremeni din nou. Încordându-și privirea,
regina Selia desluși cam la vreo 30 de metri depărtare, înălțându-se spre cer asemeni unei umbre
triste, uriașe, Muntele Scânteietor, care, din când în când, împroșca în aer scântei luminescente.
Regina Selia grăbi pasul, însă doar după câțiva metri se opri brusc. În fața ei apăruse,
aținându-i calea, o creatură uriașă, un monstru cu două coarne ascuțite, care tronau între două
urechi enorme. O claie de păr negru, cu scânteieri purpurii, ce contrasta izbitor cu pielea palidă și
acoperită cu solzi cărnoși ca la reptile, încununa o față lătăreață, cu fălci enorme și bărbie lungă,
văluroasă, care-i ajungea până aproape de brâu. Pe creștet purta o stranie coroană, care împrăștia o
lumină roșie, de parcă ar fi fost făcută dintr-un metal incandescent. Ochii bulbucați și oblici se
mișcau ca niște limbi de foc, iar nasul, acoperit cu peri țepoși, semăna cu un cioc enorm de pasăre
răpitore. De la laba piciorului până la brâu era acoperit cu blană deasă, neagră, iar degetele-i
butucănoase, cu unghii negre, încovoiate, semănau mai curând cu niște gheare. O pelerină lungă,
dintr-o stofă grosoloană de culoare neagră, împodobită la poale cu rubine, acoperea niște aripi roșii
ca para focului.
Surprinsă de apariția monstruoasă, regina Selia îl țintui un timp cu o privire plină de
curiozitate. Apoi, oftând dezgustată, schiță o grimasă disprețuitoare.
- Ce creatură fioroasă și dezgustătoare, își zise în sine, încercând să-și suprime spaima care-i
dădea târcoale.
Starea de perplexitate însă nu dură prea mult. Peste doar câteva secunde îl săgetă cu o
privire sfidătoare, iar buzele-i schițară un zâmbet batjocoritor. Apoi își încrucișă mâinile pe piept și,
concentrându-se în sine, își adună puterile miraculoase.
Urmă o explozie de lumină, care se răspândi, ca un evantai de raze ce străluceau ca razele de
soare, până la poalele Muntelui Scânteietor.
Când lumina deveni mai domoală, stăpânul legiunii daimonilor urii descoperi cu uimire în
fața sa o entitate din lumină de o frumusețe de nedescris, învăluită într-o aură cu irizări aurii și
albastre.
Socat de transfigurarea miraculoasă a reginei Selia, daimonul suprem lăsă capul în jos și se
uită la ea un timp pe sub sprâncene. Apoi făcu un salt îndărăt, de parcă lumina l-ar fi fript și mormăi
cu voce plină de nedumerire:
- Ce cauți pe planeta mea?
- Planeta ta? întrebă, cu voce apăsată, regina Selia, privindu-l cu dispreț. Din câte știu,
Creatorul te-a închis în subteranele unei planete moarte, iar tu și haita ta de monștri fioroși ați
încălcat voința Creatorului și ați pus labele de o planetă care nu a fost și nu va fi nicicând a voastră.
Nu sunteți decât niște tâlhari nenorociți.
La auzul spuselor reginei Selia, ochii daimonului scăpărară plini de ură. Scoțind un urlet
cutremurător, se holbă un timp la ea cu o privire ucigătoare, dar și plină de îngrijorare. Apoi buzeie-i
cărnoase i se schimonosiră într-un zâmbet încărcat de ură și, îngustându-și ochii oblici de insectă
răpitoare, întinse spre ea un deget butucănos cu gheară încovoiată și urlă cu voce sfidătoare:

68
 - Creatorul a trimis o muritoare plăpândă să izgonească o întreagă legiune de daimoni de pe
această planetă muribundă? Chiar crezi că ai puterea să înfrunți o întreagă legiune și mii de spirite
înfometate?
Apoi izbucni în hohote nervoase de râs.
- Dar știi tu oare, muritoareo, că eu am capturat toate spiritele naturii și le-am închis în
Peștera Osândei? Dorm somnul veșnic al uitării și nimeni nu le poate deștepta, zise, săgetând-o cu
priviri negre de furie.
Brusc, hohotele i se opriră în gât, de parcă s-ar fi înecat cu propria lui răutate. Cu un șuierat
strident, trase aerul stătut și plin de praf în piept, tuși zgomotos de câteva ori și scoase un răcnet ca
un tunet ce prevestește o furtună.
- Această lume nu mai este protejată de energii divine, deoarece eu, atotputernicul stăpân al
legiunii daimonilor urii, am smuls din inima planetei arborele sacru, l-am stropit cu apă din izvorul
morții și l-am pârjolit în flăcările osândei. Această mizerabilă planetă, care odată clocotea de viață,
din vrerea mea va deveni un bolovan enorm de piatră stearpă și tot ce a fost viu pe acest pământ se
va prăbuși în neființă, zise, pe un ton arogant, bătându-se cu pumnul în piept și scăpărând cu ochii.
Regina Selia îi aruncă o privire furioasă și zise cu dispreț:
- Hai, nu te mai umfla în pene și las-o mai domol. Ce a fost- am văzut, ce va urma- vom vedea.
S-ar putea să ai surprize la care nu te aștepți.
Acestea fiind spuse, întinse mâinile spre daimon. O pală de raze aurii, înconjurată de
scânteieri albastre, țâșni din mâinile reginei și lovi, cu un trăsnet răsunător, monstrul,
împresurându-l. Cu un urlet de fiară încolțită, în care se deslușea furie și durere, daimonul se
prăbuși pe solul sterp. Se auzi o bufnitură, care părea că răbufnește din adâncurile planetei, și Selia
avu senzația că-i tremură pământul sub picioare.
Fără să stea prea mult pe gânduri, se înălță spre cer și, mai repede ca vântul, se îndreptă spre
Muntele Scânteietor, luminând cu o lumină aurie împrejurimea. Părea o cometă singuratică, ce
rătăcește pe un cer înțepenit în beznă. O undă rece, ca o vântoaică în miez de iarnă, însoțită de țipete
sinistre, o împingea din spate, iar urletele înfiorătoare ale daimonului suprem o ajungeau din urmă.
Coborî la poalele Muntelui Scânteietor. Încet-încet își recăpătă înfățișarea de ființă în carne
și oase. Sleită de puteri, se așeză pe-o piatră, implorând în gând gheața eternității s-o protejeze și s-
o ajute. Își simțea gura uscată și obrajii îi ardeau, de parcă ar fi avut febră. Trase cu nesaț aerul stătut
în piept și-și trecu mâna înfierbântată peste fruntea plină de sudoare. Apoi scoase plosca cu apa
fermecată din trăistuță și bău o înghițitură bună. După doar câteva secunde, regina Selia simți cum
își recapătă puterile. Neliniștea și încordarea o părăseau încet, iar oboseala se risipi cât ai clipi din
ochi.
După ce-și recăpătă puterile, turnă câteva picături din lichidul miraculos în căușul palmei și
apropie mâna de umăr.
- Bea și tu din apa fermecată, micuțo. Sunt sigură că-ți este sete și frica te doboară. Vei uita
imediat de spaimă și te vei simți plină de vigoare.
Spiritul scânteii nopții își descleștă degețelele înțepenite în colierul de diamante al reginei, se
aplecă și sorbi lichidul dătător de viață.
- E proaspătă și dulce ca apa care izvora cândva din inima Muntelui Scânteietor, șopti cu
nostalgie în voce, și chipul i se însenină, de parcă o rază de soare i-ar fi mângâiat obrajii înghețați.
În scurt timp însă umbra tristeții i se reașeză pe față.
- Pe planeta noastră nu a mai rămas nici un strop de apă vie. Apa care în vremurile bine avea
puterea să potolească setea și să dea viață, astăzi este moartă, șopti cu amărăciune spiritul scânteii
nopții.

69
 Regina Selia se ridică de pe piatră și își înălță privirile spre munte. Miji ochii, încercând să
deslușească, printre copacii muribunzi și stâncile sfărâmate, cărăruia care urca spre Peștera
Osândei. Semiîntunericul însă era atât de posomorât, încât cu greu reuși, într-un târziu, să observe o
fășie palidă, îngustă, care părea să fie o potecă.
Cu simțurile la pândă și privirea ațintită înainte, porni cu pas alert într-acolo. În fața ochilor i
se desfășura o întindere nesfârșită de arbori desfrunziți, cu ramurile stoarse de viață. Un cimitir
înspăimântător și plin de suferință, unde-și dormeau somnul de veci copaci înalți, care, în timpurile
când planeta era ocrotită de către Creator, fremătau falnic, mângâiați de adieri parfumate de vânt,
într-o pădure ce clocotea de viață. O pădure bântuită astăzi doar de daimoni și spectre înfometate.
- O priveliște mai dezolantă și mai apăsătoare nu am văzut în viața mea, șopti regina. Un
adevărat cimitir al copacilor torturați de sete.
Odată ajunsă la capătul potecii, i se năzări că aude, venind din inima pădurii muribunde, niște
gemete înfundate. Ciulindu-și urechile, roti privirea de jur împrejur, sperând să vadă vreo palidă
scânteie de viață, însă nu auzi decât țipătul sinistru al neființei, și nu văzu decât pustietatea care
prefăcuse tot ce era viu în praf și piatră moartă. Oftă dezamăgită și porni înainte. Cu cât se afunda
mai mult în desișul pădurii, cu atât poteca, pe care de mulți ani nu mai călcase picior de creatură vie,
devenea mai impracticabilă. Picioarele îi lunecau pe lespezile colțuroase, iar aerul prăfuit îi zgâria
gâtlejul.
Mărginită pe partea stângă de un perete de stânci scunde, iar pe dreapta- de arbuști care-și
slobozeau crengile uscate până aproape de pământ, cărăruia înainta spre creasta Muntelui
Scânteietor.
Târându-și cu greu picioarele pe panta abruptă și împiedicându-se de pietrele presărate din
abundență pe potecă, regina Selia urca încet spre o stâncă care, pe fundalul pădurii învăluite în
semiîntuneric, se desena tot mai clar în fața ei ca o umbră plumburie. Ajunsă lângă stâncă, se opri și
scrută împrejurimile. Semiobscuritatea însă era greu de străbătut și tăcerea neagră a pădurii
muribunde o înfiora.
- Ca să ajungem pe versantul celălalt al muntelui, trebuie să ocolim stânca, auzi lângă ureche
vocea slabă a spiritului scânteii nopții. Pe măsură ce vei înainta spre poalele Muntelui Scânteietor,
poteca se va îngusta, șerpuind pe marginea unei prăpastii adânci și întunecoase ca o gură de hău.
Cu pași mărunți și privirea încordată, regina Selia porni de-a lungul stâncii, pipăind pământul
cu vârful piciorului și sprijinindu-se cu spatele de peretele grunzuros. Cărăruia era atât de îngustă și
prăpăstioasă, încât cu greu reușea să-și țină echilibrul și să se miște înainte.
Dintr-odată, semiobscuritatea se preschimbă în întuneric dens. Înfricoșată de bezna care
învălui pădurea, regina Selia se opri și ridică privirea spre cer. O umbră neagră, cu scânteieri de foc,
plutea fără de zgomot deasupra pădurii încremenite. Zburând în cercuri repezi, cobora până
aproape de vârfurile despuiate ale copacilor, apoi se înălța fulgerător spre cerul orb, de parcă ar fi
plutit pe valurile unui ocean zbuciumat. Înfiorat, Muntele Scânteietor se cutremură, iar tăcerea fu
săgetată de un cor de urlete hapsâne.
- Trebuie să ne grăbim, șopti regina. Spiritele rele ne calcă pe urme.
- Nu, nu! Nu trebuie să te grăbești, murmură speriată spiritul scânteii nopții, porțiunea de
cărăruie, pe care urmează s-o străbatem, este îngustă și accidentată. Trebuie să înaintezi încet și cu
mare atenție.
Țipetele furibunde ale spiritelor haine se auzeau din ce în ce mai aproape. Cu privirea ațintită
spre marginea prăpastiei, care cu greu putea fi deslușită în întuneric, și cu mâna lunecând pe
peretele acoperit cu mușchi petrificat, regina Selia înainta încet de-a lungul stâncii. Împiedicându-se
la tot pasul, înconjură, într-un sfârșit, stânca și se pomeni pe celălalt versant al Muntelui Scânteietor.

70
 Urcușul abrupt și cărărușa prăpăstioasă o sleise de puteri. Își șterse cu dosul palmei fruntea
și se așeză pe un pietroi cu vârful retezat și neted să-și tragă răsuflarea. Realitatea crudă însă nu-i
îngădui să-și refacă puterile. Un nor întunecat de spirite se apropia, croncănind ca un stol de corbi
înfometați.
Deși simțea o oboseală aproape dureroasă, nu sorbi din apa fermecată. Călătoria părea să fie
lungă și plină de primejdii, iar plosca era plină doar pe jumătate. Se ridică cu greu în picioare, inspiră
adânc și-și continuă chinul.
Presărată cu pietre și întretăiată, din când în când, de trunchiurile putrede ale copacilor
prăbușiți, cărărușa se desfășura subțire și anevoioasă spre poalele Muntelui Scânteietor, pe o pantă
ceva mai domoală, strecurându-se cu greu printre mormane de roci sfărâmate și stânci singuratice.
Alunecând cu privirea peste întinderea urgisită, regina Selia observă cu stupoare că toți
copacii de pe acest versant al Muntelui Scânteietor erau prăbușiți la pământ, de parcă o vijelie
nemaipomenită ar fi trecut cu tăvălugul morții peste pădure și totul în jur părea căzut pradă
pustietății.
- Ce forțe demonice au devastat pădurea? întrebă mirată, alergând cu ochii peste clina cu
arbori smulși din rădăcină.
- Daimonii urii au smuls toți copacii de pe aceast versant al muntelui, ca să poată
supraveghea Peștera Osândei, răspunse, cu-n suspin adânc, spiritul scânteii nopții. Le este teamă că
spiritul planetei, pe care nu au reușit să-l prindă, va încerca să elibereze spiritele naturii. Ei nu-și
dau seama că spiritul acestei planete nenorocite se stinge încet, și, odată cu ultima suflare a vieții, se
va dizolva în neant.
Cu respirația îngreuiată, regina Selia își continuă drumul spre Peștera Osândei. Însoțită de
țipetele spiritelor rele, care, în tăcerea deprimantă a muntelui, răsunau ca niște chemări războinice
de goarnă, își târa cu greu picioarele, împiedicându-se de pietre și sărind peste trunchiurile
copacilor răsturnați, care blocau cărarea. Ajunse, într-un sfârșit, în preajma unei stânci uriașe, la
baza căreia negrea intrarea într-o grotă.
- Am ajuns lângă Peștera Osândei, șopti spiritul scânteii nopții, tremurând de spaimă.
Privește, zise, ridicând degețelul spre cer, un nor învolburat de spirite se apropie. Se pregătesc să ne
atace. Și daimonii cred că ne așteaptă lângă intrarea în peșteră.
- Nu pot să ne vadă, îi spuse în șoaptă regina, încercând să-i dea curaj. Suntem protejate de
mantia fermecată a întunericului.
- Știu că nu pot să ne vadă, însă spiritele rele simt prezența vieții și se vor năpusti asupra
noastră ca o haită de fiare gata să ne sfâșie.
- Poate ar fi mai bine să te ascunzi după vreo piatră, zise regina. Să mă lași de una singură să
le înfrunt.
- Să mă ascund? întrebă silfida. Ți-am spus doar că nu are rost să mă ascund. Mai bine mor,
decât să mai trăiesc câteva zile, hăituită de daimoni și spirite răutăcioase.
Regina Selia atinse cu mâna piatra puterii și-și zise, cu voce rugătoare, în sine:
- Nu-mi rămâne decât să sper că farmecele daimonilor nu vor putea străbate câmpul
energetic protector.
Apoi se pomeni șoptind nedeslușit:
- Săgețile reginei Noxia au reușit să treacă de câmpul protector. Și dacă daimonul suprem al
legiunii are puterile mesagerei decăzute? Ce mă fac? Nu, nu pot să cred. Nu poate avea un blestemat
de daimon, chiar dacă este capul unei legiuni, puterile cu care Creatorul a înzestrat-o pe mesagera
care aduna pulberea de stele în cupa nemuririi.

71
 Silfida care, la fel ca toate spiritele naturii, avea auzul ascuțit, desluși șoapta reginei și
întrebă, cu voce speriată:
- Crezi că puterile miraculoase ale daimonului suprem le întrec pe ale tale?
- Daimonii sunt creaturi ale beznei și nu stăpânesc puterea miraculoasă a luminii, fu
răspunsul reginei Selia. Nu-ți fie frică. Pe lângă puterea luminii și cea a întunericului, Creatorul mi-a
dat și o scânteie din focul divin, care transformă în cenușă făpturile demonice. De va fi nevoie, voi
recurge și la focul sacru.
Pășind încet și privind atentă în jur, regina Selia se apropia de intrarea în Peștera Osândei. O
adunătură de creaturi monstruoase se agitau în fața peșterii, mișcându-se necontenit încolo și
încoace, și cercetând cu priviri arzătoare și colcăind de răutate semiîntunericul. Deasupra stâncii, un
nor de spirite înfometate zbura în spirală, lăsându-se din ce în ce mai jos, și un cor de țipete
dezgustătoare umplea văzduhul de teroare.
Parcă simțind că ultima scânteie a vieții este în pericol, muntele se clătină din temelie și, cu
un bubuit asurzitor, aruncă spre cer rotocoale de fum argintiu, străbătut de licăriri incandescente.
Pentru o frântură de secundă, povârnișul se lumină de o lumină azurie, de parcă un soare albastru ar
fi trimis o rază să îmbărbăteze tărâmul urgisit. Apoi întinderea se prăbuși din nou în semiîntuneric.
Mârâind ca niște fiare înfuriate și aruncând priviri înfricoșate spre vârful Muntelui
Scânteietor, daimonii se îngrămădiră în fața intrării în Peștera Osândei și se aliniară, formând un zid
de nestrăbătut. Șiruri de spirite țâșneau din norul întunecat, care înțepenise deasupra stâncii, și,
asemeni unor săgeți negre cu vârfurile incandescente, se năpusteau spre gura peșterii.
Regina Selia își încrucișă mâinile pe piept, închise ochii și-și adună puterile miraculoase. Apoi
deschise larg ochii, își aținti privirea spre gloata monstruoasă, și, întinzând mâna dreaptă spre gura
peșterii cu palma desfăcută, lovi în zidul mișcător cu puterea magică a luminii. Explozia orbitoare
de lumină aurie fu însoțită de urlete, blesteme și înjurături. Peste doar câteva secunde însă, se lăsă o
liniște de gheață.
Înțepeniți și muți, daimonii stăteau încolonați în fața peșterii ca niște statui tăiate până la
jumătate din blocuri mari de piatră albă. Răutate, cruzime și nedumerire puteai citi în privirea lor.
Treptat însă răutatea, care mocnea ca jarul în ochii lor enormi, se preschimbă în groază. Fără să
poată face vreo mișcare, roteau privirile de jur împrejur, răscolind cu ochii semiîntunericul difuz, în
speranță să descopere ființa care-i încremenise. Nu reușeau însă să vadă decât copaci smulși cu tot
cu rădăcină și mormane de rocă fărâmițată, și nu auzeau decât țipetele furibunde ale spiritelor rele.
- Trebuie să ne grăbim, șopti, cu voce stinsă, regina Selia. Magia se va risipi peste vreo 30 de
minute și daimonii își vor recăpăta puterile.
Ca o adiere ușoară de vânt, regina Selia trecu pe lângă hoarda împietrită. Când mai rămăsese
doar vreo șase metri până la intrarea în peșteră, munții fură zguduiți de un urlet parcă ieșit din
adâncurile înfricoșătoare ale abisului. Părea că o forță malefică, ascunsă în inima pământului, i-ar fi
zgâlțâit cu o ură nestăpânită. O tumultuoasă avalanșă de pietre licărinde se desprinseră, vuind
asurzitor, din crestele prăpăstioase ale Muntelui Scânteietor și se rostogoliră la vale, lovind, cu o
furie de nedescris, peretele stâncos, care ascundea în străfundurile sale Peștera Osândei.
Regina Selia se opri. Își înălță mai întâi privirea îngrijorată spre creasta muntelui, apoi
alunecă cu ochii peste întinderea de copaci prăbușiți la pământ. Lovind răsunător în trunchiurile
secătuite, pietrele se rostogoleau duruind spre poalele munților, ducând cu ele crengi uscate și
rădăcini pietrificate. Convingându-se că stânca rezista urgiei, regina Selia se liniști.
După un timp, tăcerea mută se lăsă din nou peste muntele torturat de farmecele daimonilor,
și regina Selia coborî privirea spre gura peșterii. Cu un zâmbet necruțător, tremurând spasmodic pe
buzele-i negre și cărnoase, apăru, ca din pământ, în fața ei figura mătăhăloasă a daimonului suprem.

72
Ochii de insectă uriașă îi scăpărau, dornici de răzbunare, iar chipul hâdos i se crispase de ură. Își
aținti prvirea neagră de mânie spre intrarea în peșteră, bolborosind ceva nedeslușit.
- S-a uitat țintă spre mine, de parcă m-ar fi văzut, își zise în sine regina, fixându-l îngrijorată
cu privirea. Cred că bălmăjește o vrajă.
- Deși nu reușesc să te văd, răcni daimonul suprem cu voce metalică, neomenească,
întorcându-se cu fața spre regina Selia, simt suflul vieții palpitând în fața mea. Zadarnic încerci să te
asunzi, ființă muritoare, te voi prinde și supușii mei te vor tortura, până când sufletul tău va deveni
scavul meu credincios.
Apoi ridică înfuriat privirea spre spiritele rele, care se învârtejeau deasupra stâncii, și strigă,
împroșcând cu stropi de salivă în jur:
- Voi, spirite ticăloase, ce mai așteptați? De ce nu începeți vânătoarea? În fața peșterii
rătăcește o creatură vie. Nu mai sunteți înfometate? Nu mai vreți să absorbiți scânteile vieții? Aaa!
urlă de se cutremură și aerul înțepenit, v-ați speriat de o făptură însuflețită, care are putera de a se
transforma într-o ființă de lumină? De ce v-ați teme, blestematelor? Pentru un spitit, chiar dacă este
plin de răutate, lumina nu este un pericol. Mișcați-vă mai repede și absorbiți-i scânteile vieții, iar
mie să-mi dați sufletul acesta păcătos.
Nu trecu mult timp și muntele fu zguduit de urlete îngrozitoare. Sute de spirite, cu ochii
scăpărând de lăcomie și gurile căscate, se năpustiră, ca niște săgeți de foc, spre intrarea în Peștera
Osândei.
Regina Selia înălță mâna stângă spre cer, lovindu-le cu scânteieri de întuneric. Se auziră niște
pocnituri răsunătoare și zeci de spirite se dizolvară în neființă, iar cele care nu au fost lovite de
puterea miraculoasă a întunericului luminescent se împrăștiară, tăinuindu-se în umbra stâncilor.
O tăcere amenințătoare, o tăcere mai răscolitoare decât tăcerea pustietății, coborî din nou
peste Muntele Scânteietor și semiîntunericul se limpezi puțin.
Cu ochii scăpărând de răutate, stăpânul legiunii daimonilor urii își înălță privirile haine spre
cer. Se holba, cu gura larg deschisă de nedumerire, cum rând-pe-rând se prăbușesc în neființă zeci
de spirite înfometate, iar celelalte se împrăștie ca un stol de păsări răpitoare, speriate de
împușcături.
După doar câteva secunde, daimonul suprem își reveni din buimăceală. Își agită câteva clipe
mâinile scheletice și palide în fața ochilor holbați, de parcă ar fi încercat s-alunge un roi de insecte
sâcâitoare, apoi le întinse înainte, cu degetele încovoiate, ca niște gheare de vultur, și făcu un salt
spre regina Selia.
Lovindu-se de câmpul energetic protector, fu aruncat la zeci de metri înălțime, apoi se
prăbuși, ca un sac încărcat cu pietre, peste zidul înțepenit de slujitori ai răului, răsturnându-i la
pământ. Cu un icnet șuierător, daimonul suprem sări iute în picioare și, scoțând un urlet de bestie
încolțită, își desfăcu apile și se înălță, cu viteza unei ghiulele trase din tun, deasupra stâncii. Apoi
prinse a se roti în spirală și, asemeni unui șuvoi de foc, se prăbuși din nou în fața reginei Selia. Luând
înfățișarea unui nor de fum cu scânteieri incandescente, care clocotea furios, acoperi intrarea
sigilată cu blesteme și farmece.
O mână uriașă, palidă și înfricoșătoare, cu unghii ascuțite ca niște pumnale, țâși ca o spadă
din fumul învolburat și se întinse spre regina Selia, pipăind spasmotic aerul cu degete butucănoase.
Regina Selia făcu iute câțiva pași îndărăt. Preț de o clipă, se uită atent la priveliștea ciudată,
apoi își îndepărtă șuvița de păr de pe frunte și, cu un zâmbet sarcastic pe buze, rosti cu voce
batjocoritoare:

73
 - Am mai văzut eu trucuri din acestea. Și vrăjitoarea Noxia, de pe asteroidul blestemat de
către Creator, a încercat să mă înspăimânte, luând înfățișarea unui balaur de fum și foc, cu ochii
strălucind ca doi cărbuni încinși.
La fel de repede cum apăruse, cumplita mână se retrase în rotocoalele de fum. Selia simți
deodată un curent năvalnic, care lovea, cu o putere de vântoaică dezlănțuită, în câmpul protector, de
parcă ar fi încercat s-o împingă spre zidul de daimoni înțepeniți. Apucă cu mâna piatra puterii și se
întrebă cu spaimă în sine:
- Să fie oare magia acestui ticălos de daimon atât de puternică, încât să mă spulbere în
prăpaste ca pe o frunză uscată?
Încerca să se miște spre gura peșterii, însă nu reușea să facă nici un pas. Deși era înconjurată
de câmpul energetic protector, se pomeni prinsă într-o capcană magică, care o împiedica să
înainteze spre Peștera Osândei. Făcu un efort să se tragă îndărăt, însă zadarnică-i fu încercarea.
Rămase nemișcată, de parcă o forță miraculoasă i-ar fi bătut picioarele în cuie. Înspăimântată,
răscolea cu privirea rotocoalele de fum care se învârtejeau în fața peșterii, barându-i calea. Din norul
de fum clocotitor o urmăreau cu o privire furioasă doi ochi haini și plini de răutate.
Dintr-odată, din ochii care o fulgerau cu o privire furibundă, țâșniră limbi ascuțite de foc și o
avalanșă de hohote nervoase se rostogoli spre poalele Muntelui Scânteietor. Hohotele răsunară ca
un semnal pentru spiritele rele, care așteptau, ascunse în umbra stâncilor, să-și reînceapă atacul.
Cu țipete sfâșietoare, spiritele înfometate se desprinseră din întuneric și se înălțară,
învârtejindu-se ca un nor greu de furtună, răscolit de rafale puternice de vânt și spintecat de fulgere,
deasupra stâncii cu două creste.
- Ne va prinde, șopti, cu voce plângăreață, spiritul scânteii nopți. Ne va prinde și ne va ucide.
- Eu zic că nu va reuși, încercă regina Selia s-o liniștească, deși vocea-i tremura ușor, trădând
îngrijorare și nesiguranță.
- În bună încurcătură am intrat, își zise în gând, frământându-și mintea cum să scape din
capcana daimonului. Oare aroganța m-a făcut să cred că aș putea de una singură înfrânge o întreagă
legiune de daimoni și un stol de spirite flămânde? M-a prins ca pe o insectă într-o capcană invizibilă.
Și eu care speram că nu va reuși să țină piept puterii magice cu care m-a înzestrat Creatorul.
După ce-și frământă mințile un timp, hotărî să-și încece norocul cu picătura de soare și cu
puterea magică a luminii, dar și să ceară ajutorul spiritului razei de soare din inelul pe care i-l
dăruise zeul cerului senin și al soarelui din Universul paralel.
- Daimonii sunt creaturi ale lumii subterane, iar soarele este dușmanul lor de moarte, își zise
într-un târziu în sine. Ce-ar fi să încerc să-l mângâi puțin pe șeful legiunii daimonilor cu niște raze
orbitoare de soare?
Atinse cu degetul arătăror soarele de pe inel. Pe fundalul țipetelor sfâșietoare ale spiritelor
rele, care continuau să forfotească ca niște viespi înfuriate deasupra stâncii, sunetele milodioase, pe
care le scotea spiritul razei de soare, răsunară ca o mângâiere pentru sufletul obosit al reginei Selia.
Spiritele muțiră, iar daimonul suprem bolborosi ceva nedeslușit.
- M-ai chemat? se auzi deodată o voce cristalină și o entitate din lumină, cu aripioare ce
fremătau ușor, apăru în fața ochilor reginei.
Încuviințând din cap și cu un zâmbet timid, înfiripându-i-se pe buze, regina Selia zise cu voce
încetă:
- Știu că acest Univers nu este Universul tău, însă te rog să-mi ierți îndrăzneala și, dacă poți,
să mă ajuți.
- Să te ajut? întrebă spiritul razei de soare, rotunjindu-și ochii. Spune-mi, cum aș putea să te
ajut?

74
 - Stăpânul legiunii blestemate a daimonilor urii m-a prins în această capcană fermecată, zise
în șoaptă regina Selia, aruncând priviri suspicioase în jur. Aș vrea să cred că unind puterea magică a
luminii din Universul nostru, cu puterea razelor de soare din Universul paralel, voi reuși să destram
vraja și să scap din strânsoare.
Un zâmbet strălucitor, ca o rază aurie, trimisă de soare să destrame întunericul, flutură, preț
de o clipă, pe buzele micuței entități din lumină.
- Zeul cerului senin și al soarelui din Universul meu mi-a poruncit să te însoțesc oriunde te
vei duce și să te ajut, când vei avea nevoie, zise spiritul razei de soare.
Regina Selia apucă cu mâna picătura de soare și o îndreptă spre ochii bulbucați și plini de
răutate ai daimonului suprem. Un adevărat șuvoi de raze aurii țâșni din diamantul galben și lovi, cu
o lumina aproape orbitoare, rotocoalele de fum, împresurându-le. Apoi, întinzând mâna dreaptă
înainte, lovi cu puterea magică a luminii.
Strălucind ca o steluță aurie, spiritul razei de soare zbura în cercuri, umplând văzduhul de
sunete divine și destrămând vraja cu care daimonul o pironise pe regina Selia. După doar câteva
secunde, fumul dens și înecăcios se împrăștie. Muntele se lumină, de parcă un soare s-ar fi uitat
printre gene la planeta muribundă, iar aerul din jurul Peșterii Osândei se limpezi.
Un urlet sfâșietor, un urlet izvorât dintr-o ură furibundă, dar și dintr-o durere insuportabilă,
spintecă văzduhul. Regina făcu câțiva pași înainte. Nu mai simțea capcana care o ținea pironită. Își
îndreptă privirea spre gura peșterii. Ghemuit la pământ de durere, cu mâinile acoperindu-și ochii și
cu un rânjet fioros pe chipu-i alb ca varul, patronul legiunii daimonilor urii gemea, iar trupul i se
zbătea în convulsii.
Într-un târziu, fără să se ridice de la pământ, daimonul se scutură și, cu un gâlgâit
dezgustător, gemetele i se stinseră în gâtlej. Apoi deschise larg ochii și se uită în gol cu o privire
ștearsă, rătăcită, ca și cum s-ar fi pomenit într-o ceață densă și întunecată. Își duse din nou mâinile
la ochi și îi frecă cu înverșunare, încercând parcă să-și recapete vederea.
Regina Selia îl țintui câteva clipe cu o privire cercetătoare.
- Lumina l-a orbit, își zise în sine, la fel cum l-a orbit pe Chaos. Cred că este momentul
potrivit să încerc să destram plasa din farmece și vrăji, pe care daimonul suprem a întins-o în fața
Peșterii Osândei.
Pășind atent, trecu pe lângă daimonul care stătea trântit cu fața în sus la câțiva metri de la
gura peșterii și, când mai rămăsese vreo doi metri până la intrare, auzi o pocnitură răsunătoare și se
izbi într-un perete nevăzut.
Făcând un pas îndărăt, întinse instinctiv mâinile înainte. Simți deodată un curent puternic,
care-i provoca o durere ascuțită în palme. Speriată, își retrase iute mâinile și le cercetă îngrijorată.
Pe palme însă nu descoperi nici o rană și se liniști.
Între timp, magia luminii, cu ajutorul căreia regina Selia îi imobilizase pe daimonii urii, se
destrămă și bestiile își reveniră din înțepenire. Blestemând, răcnind și împiedicându-se unul de altul
ca o haită înrăită de fiare, se năpustiră spre intrarea în Peștera Osândei. Observându-l trântit la
pământ pe daimonul suprem, care contunua să-și frece cu înverșunare ochii, scoțând, din când în
când, gemete înăbușite, se opriră locului, mormăind înfricoșați și rotindu-și privirile de jur împrejur.
Auzind hărmălaia, regina Selia se răsuci iute pe călcâie și scrută semiîntunericul. În fața ei
stătea alineată, ca o oștire gata de atac, o întreagă legiune de daimoni cu priviri tăioase, dar și
înfricoșate.
Muntele se scufundă din nou într-o tăcere aproape dureroasă. Acalmia însă nu dură prea
mult. Ca un trăsnet prelung, ce vestește o vijelie, muntele fu din nou zguduit de un urlet de bestie
turbată. Cu ochii scânteind de ură și o dorință nestăvilită de răzbunare, daimonul suprem se ridică

75
fulgerător de la pământ. Întinse mâna dreaptă spre regina Selia și, făcând un salt înainte, șuieră
printre dinți blestemul fatal:
- Moartea năpraznică sssă fie ssstăpâna ta!
Dându-și seama că este în pericol de moarte, regina Selia se grăbi să întindă mâna dreaptă
spre daimonul dezlănțuit și să rostească în șoaptă: foc sacru!
Un șuvoi tumultuos de lumină albăstruie țâșni din mâna reginei Selia și se înălță, ca o coloană
strălucitoare, spre adâncurile cerului întunecat, apoi se prăbuși peste stăpânul legiunii daimonilor
urii, transformându-l, cât ai clipi din ochi, într-o torță uriașă, care ardea cu flăcări purpuri, trosnind
ca lemnele uscate în șemineu și împroșcând în aer o ploaie de scântei otrăvitoare.
Rotindu-se ca un titirez, stăpânul legiunii daimonilor urii răcnea de durere și se lovea cu
mâinile arzânde peste cap și pieptul în flăcări, însă, încetul cu încetul, se transformă într-un morman
de cenușă fumegândă.
- L-am trimis pentru eternitate în nea..., vru să spună regina, însă nu apucă să se bucure de
victorie.
Simți dintr-odată cum picioarele i se înmoaie, capul i se învârte, vederea i se încețoșează, iar
pleoapele îi deveniră grele ca de plumb. Se străduia din răsputeri să-și țină deschiși ochii, însă, cu un
suspin ușor, se prăbuși încet pe piatra rece și mintea i se împotmoli în întuneric. Două steluțe aurii
ieșiră din gura întredeschisă a reginei Selia și rămase suspendate deasupra corpului înțepenit.
- Te rog, nu muri, izbucni în hohote de plâns spiritul scânteii nopții, sărutând-o pe obrajii
palizi. Te rog, nu ne părăsi.
Mii de steluțe multicolore apărură de nicăieri și învăluiră într-un lințoliu transparent, cu
licăriri strălucitoare, corpul nemișcat al reginei, de parcă ar fi încercat s-o protejeze de blestemul
morții. Apoi steluțele se adunară într-o sferă de lumină, ce licărea intermitent, și luară înfățișarea
spiritului planetei.
- Nu a murit, șopti, cu voce necăjită, spiritul planetei, mângâind cu mâna fruntea palidă a
reginei și clătinând din cap, încă nu i-a venit sorocul.
La aceste vorbe, spiritul scânteii nopții își șterse cu mânuța lacrimile și, rotunjindu-și ochii de
un albastru strălucitor, se uită îndelung la regina Selia care părea că doarme. Apoi își ridică privirea
spre cele două steluțe luminoase, care licăreau din ce în ce mai slab, și care, într-un sfârșit, se
stinseră.
- Dacă n-a murit, ce-au fost aceste două steluțe care i-au ieșit din gură și s-au stins? întrebă
nedumerită, clipind din gene.
- Două scântei ale vieții, care au părăsit-o pe regina protectoare, răspunse, cu voce amărâtă,
spiritul planetei.
Între timp, din gura întredeschisă a reginei ieși o mică sferă de lumină, care strălucea ca o
steluță. Înălțându-se la câțiva metri deasupra corpului înțepenit, sfera se opri. Văzând-o, spiritul
razei de soare o apucă cu ambele mânuțe și, cu o viteză nemaipomenită, zbură spre cer, pierzându-
se în bezna fără margini.
Crezând că ființa cu puteri miraculoase, care-i înspăimântase atât de tare și-l transformase
într-un morman de cenușă pe daimonul suprem, a murit, daimonii se dezlănțuiră în chiote, urlete și
hohote, tropăind victorioși, ca o herghelie de cai înfierbântați. O hărmălaie nemaipomenită împlu
tărâmul muribund de groază.
Bucuria daimonilor însă nu dură decât vreo câteva secunde. Un bubuit răsunător, ca zeci de
tunete la început de furtună, îi făcu pe toți să amuțească. Din cer cobora, cu viteză mare, o sferă
orbitoare de lumină aurie.

76
 Ajunsă în fața Peșterii Osândei, sfera explodă în mii de raze, luând înfățișarea unei creaturi
care se scălda în lumini multicolore. Deși avea înfățișarea unui bărbat chipeș, de statură uriașă, nu
părea să fie o făptură materială. Ochii lui pătrunzători străluceau ca două stele în miez de noapte
senină, iar pletele-i formau în jurul capului un evantai de raze aurii. Ținea strâns în mâna dreaptă o
spadă lungă, aproape transparentă, care strălucea. Părea făurită dintr-un cristal magic de către un
cioplitor cu puteri miraculoase.
- Vânătorul celestu, murmură spiritul planetei muribunde. Vânătorul celestu a coborât pe
planeta noastră...
Vânătorul celestu se aplecă asupra reginei înțepenite și o privi îndelung, cu o privire
curioasă, apoi vorbi cu voce tunătoare:
- Cine stăpânește focul sacru? Cine a lansat spre adâncurile spațiului nemărginit o coloană de
lumină miraculoasă?
Spiritul planetei muribunde mângâie capul reginei și spuse cu tristețe:
- Regina protectoare de pe planeta celor două tărâmuri binecuvântate de către Creator. Ea
stăpânește focul divin și l-a transformat într-un morman de cenușă fumegândă pe capul legiunii
daimonilor urii, care a terotizat această planetă urgisită.
Vânătorul celestu își încruntă sprâncenele și, coborând din nou privirea plină de mirare
asupra reginei adormite, întrebă, arătând cu degetul spre fața ei:
- Această făptură gingașă și încântătoare, înfășurată într-o mantie fermecată a întunericului,
are puteri atât de mari? De ce zace la pământ fără suflare?
- Daimonul suprem a reușit să străpungă câmpul energetic care o proteja și a lovit-o cu
blestemul morții, răspunse, printre lacrimi, spiritul scânteii nopții.
Vânătorul celestu se lăsă într-un genunchi lângă regina înțepenită și îi atinse ușor cu mâna
ochii închiși.
- Trupul acestei făpturi fermecătoare e încă viu, însă sufletul a părăsit-o, zise cu regret în
voce.
Apoi, ca un colos strălucitor, se ridică în picioare și roti privirea încruntată de jur împrejur.
Norul de spirite rele atârna, ca o umbrelă neagră, uriașă deasupra stâncii, de parcă o vrajă, sau poate
o spaimă mare, le-ar fi înțepenit. Cu un șuierat ascuțit, vânătorul celestu roti deasupra capului
spada fermecată și se avântă în stolul de spirite înfometate. Lovea cu spada în stânga și în dreapta,
iar aerul stătut se umplu de țipete înfricoșate.
Daimonii priveau încremeniți cum spiritele rele, cu niște pocnituri înăbușite, se dizolvau în
aerul stătut, iar norul întunecat se risipea încet.
Când eliberă văzduhul de duhurile rele, vânătorul celestu coborî din nou lângă regina întinsă
pe lespedea de piatră din fața Peșterii Osândei. Văzându-l coborând din cer, daimonii o rupseră de
fugă și se împrăștiată, ca niște găini speriate de vulpe, tăinuindu-se după stânci și copacii doborâți.
- Misiunea mea se încheie aici, zise, cu voce neomenească, vânătorul celestu. Daimonii pot fi
uciși doar cu focul divin. Spada mea îi poate doar înțepeni.
Auzindu-l, spiritul scânteii nopții spuse cu voce plângăreață, arătându-i cu mâna spre regina
Selia:
- Știind că te va întâlni aici, această regină cu sufletul curat și mare a coborât pe planeta
nostră și l-a ucis pe cel mai puternic daimon. Te rog, nu te grăbi să pleci. Așteaptă, poate sufletul ei
se va întoarce.
Înduioșat, vânătorul celestu o țintui un timp cu o privire plină de compătimire pe regina
adormită, apoi buzele-i schițară un zâmbet binevoitor.

77
 - Dacă sufletul acestei ființe fermecătoare se va întoarce vreodată în învelișul terestru, să
trimită spre cer o rază de lumină și eu mă voi întoarce.
Zicând acestea, vânătorul celestu luă din nou înfățișarea unei sfere uriașe de lumină și se
înălță, pierzându-se în întunericul de nepătruns al cerului din spațiul lumilor obscure.
Plângând înăbușit, spiritul scânteii nopții își lăsă capul pe pieptul nemișcat al reginei, iar
spiritul planetei suspină adânc și se lăsă în genunci lângă regina fără suflare.

***
Încetul cu încetul, întunericul se destrăma. O lumină caldă, ce izvora de nicăieri, lumina fața
reginei și sunete divine îi mângâiau auzul obosit de țipete sfâșietoare, tăcere de mormânt și șoapte
misterioase. Întredeschise ochii și, fără să facă vreo mișcare, își aținti privirea înainte.
- Sunt moartă?! murmură, pipăindu-și fruntea cu degetele. Daimonul suprem a reușit să mă
răpună?
Nici un fior de spaimă, sau gânduri pline de regrete nu-i tulburau liniștea. Stătea întinsă pe
un pat din cristal trandafiriu, acoperit cu un giulgiu țesut din raze argintii de stele, care părea mai
subțire decât cea mai fină țesătură de borangic. Pe speteaza înaltă a patului strălucea, răspândind în
jur raze multicolore, o stea.
Capul i se odihnea pe o pernă de forma unei flori trandafirii de orhidee. În jur domnea o
armonie desăvârșită, iar sufletul i se scălda în misterul Marii Liniști. Mintea i se eliberase de spaime,
griji și suferințe. Nu simțea durere, frică, încrâncenare sau regrete. Doar pace, fericire și iubire
pentru opera divină.
Privea visătoare spre cerul de un albastru adânc, fără nici un nouraș, străbătut de păsări
miraculoase, cu pene strălucitoare, și asculta sunetele misterioase, care coborau din profunzimea
spațiului nemărginit.
Într-un târziu, se ridică în capul oaselor și roti curioasă privirea de jur împrejur. Patul se afla
într-o poiană mărginită de copaci de-o frumusețe neobișnuită. Cu tulpini zvelte și coroane stufoase,
își înălțau spre cer ramurile doldora de frunze de un verde sidefiu, printre care se ițeau flori albe,
albastre, galbene și violete. Deasupra patului își apleca crengile mlădioase, cu flori de un alb
strălucitor, un copac cu tulpina înaltă, robustă, de culoare argintie. De pe o creangă o urmărea cu
interes o pisicuță cu blăniță albastră și ochi rotunzi, de culoarea cerului limpede în prag de amurg,
care licăreau jucăuș.
Observând-o, regina Selia zâmbi senin. Apoi întinse mâna spre creangă și zise cu voce
dezmierdătoare:
- Vai, cât ești de drăgălașă, pisicuțo! Te rog, coboară de pe creangă și vino să te mângâi, nu-ți
fie teamă.
- Miau, făcu pisica și sări pe pat. Apoi, cu coada ridicată și călcând cu demnitate, se apropie de
Selia. I se uită atent un timp în ochi, cu o privire scânteind de curiozitate, și începu să toarcă. Regina
se așeză pe pat și o luă în brațe. Se simțea atât de bine, încât nici un gând încărcat de griji și suferință
nu-i tulbura sufletul.
O adiere parfumată se strecura printre frunzele copacilor și un cor de triluri minunate
răzbătea din desișul pădurii. Totul în jur era învăluit într-o lumină aurie, relaxantă, care izvora de
nicăieri.
După un timp, regina Selia lăsă pisica din brațe și coborî din pat. Simțea sub picioare o iarbă
mătăsoasă, care fremăta ușor, mângâiată de un vântișor călduț. Un covor de flori de toate culorile, ce
împrăștiau în jur un buchet de mirezme delicate, strălucea sub ploaia de raze aurii, care se cerneau
din adâncurile vremii.

78
 - Să fi ajuns oare sufletul meu pe Tărâmul Spiritelor Candide? murmură regina, admirând
peisajul minunat.
- Spiritul tău se află pe Tărâmul Spiritelor Candide, însă trupul tău nu a murit. Două scântei îl
țin în viață, îi șopti la ureche o voce cristalină.
- Vocea-mi pare cunoscută, își zise în gând regina, apoi adăugă cu voce răsunătoare, căutând
cu privirea entitatea care-i vorbise:
- Cine-mi vorbește? Aș vrea să te văd.
În ritmul unor sunete melodioase, în fața ochilor reginei Selia apăru spiritul razei de soare
din Universul paralel.
- Tu?! exclamă regina Selia, făcând ochii mari de mirare. M-ai urmat pe Tărâmul Spiritelor
Candide? De ce? Aici își trăesc eternitatea doar spiritele candide.
- Nu te-am urmat, regină protectoare, ci te-am adus aici, răspunse spiritul razei de soare,
zâmbindu-i liniștitor.
- Tu m-ai adus pe Tărâmul Spiritelor Candide? De ce? întrebă și mai uimită regina Selia,
privind-o țintă.
- Stăpânul legiunii daimonilor a reușit să te lovească cu blestemul fatal al morții, răspunse
spiritul razei de soare. T-am adus aici ca să-ți recapeți scânteile vieții.
Încruntându-și sprâncenele și îngustându-și ochii, regina Selia căzu pe gânduri.
- Dacă daimonul suprem a reușit să mă omoare cu blestemul morții, înseamnă că magia lui a
străbătut câmpul protector. Să fie oare mai puternic decât mesagera decăzută? se întreba
nedumerită în sine.
Într-un târziu, își întoarse capul spre spiritul razei de soare, care o urmărea tăcută cu
privirea, și întrebă:
- Blestemul morții, pe care daimonul suprem l-a aruncat asupra mea, a străpuns câmpul
energetic protector și m-a omorât?
- Când l-ai lovit cu focul sacru, în câmpul protector a apărut o breșă și blestemul te-a lovit din
plin, răspunse spiritul razei de soare.
O umbră de tristețe lunecă pe chipul luminos al reginei și ea zise, pe un ton plin de regrete,
lăsând privirea în pământ:
- Îmi pare atât de rău. N-am fost în stare să ajut planeta muribundă. Nu mi-a ajuns
înțelepciune să prevăd ceea ce urma să se întâmple.
- Nu te întrista, regină protectoare. Ai timp să mai încerci, răzbătu din desișul pădurii o voce
de copilă.
Apoi se auzi un foșnet ușor, de parcă o adiere de vânt ar fi răscolit o pajiște acoperită cu
iarbă, și de regina Selia se apropie o tânără superbă. Era sveltă, fermecătoare și purta o rochie albă,
iar în pletele-i de culoarea razelor de soare licărea în scântei argintii o cunună din flori de edelvais.
- A venit timpul să te întorci printre cei vii, regină protectoare, zise, zâmbindu-i larg, fiica
vrăjitoarei Dalia.
- Să mă întorc printre cei vii? făcu mirată Selia, ridicând din sprâncene. Dar...am murit. Cum
aș putea să mă întorc în lumea celor vii?
În vocea ei se simțea o ușoară notă de nemulțumire, de parcă ar fi întristat-o vestea că
trebuie să se întoarcă în lumea zbuciumului și nefericirii. Spiritul fiicei vrăjitoarei Dalia îi aruncă o
privire plină de uimire, apoi o apucă de mână și o conduse spre inima pădurii.
Merseră un timp pe o alee presărată cu picături de soare și mărginită din două părți de tufe
de iasomie înflorită. Printre copaci se plimbau agale căprioare cu ochi scânteietori și blană argintie.
Pisica pășea cu demnitate în urma lor. Ajunseră, în cele din urmă, în fața unui foișor înconjurat de

79
tufe de trandafiri albi cățărători. Perdele aurii, care ajungeau până la pământ, fremătau lin, legănate
de o adiere parfumată.
Brusc, pisica o rupse la fugă și dispăru după perdele. Urcară cele câteva trepte din marmură
albă și intrară în foișor. Fiica vrăjitoarei îi făcu reginei semn cu mâna să se așeze pe un divan la fel de
alb ca rochia pe care o purta. Se așeză și ea alături de regina Selia și o apucă de mână. Pisica scoase
un miorlăit alintat și-i sări pe genunchi.
Deși trilurile păsărilor umpleau pădurea de sunete încântătoare, reginei îi păru dintr-odată
că în jur se înstalase o liniște încordată. Fiica vrăjitoarei continua s-o țintuiască cu o privire
pătrunzătoare, de parcă s-ar fi pregătit să-i comunice o veste tristă.
- Ce vrea să-mi spună oare? se frământa în gând regina, uitându-se întrebător spre fiica
vrăjitoarei, care o privea fără să spună nici o vorbă.
În cele din urmă, fiica vrăjitoarei sparse tăcerea.
- Nu poți rămâne pe Tărâmul Spiritelor Candide, regină protectoare, zise, clătinând din cap.
Încă nu ți-a venit sorocul. Trebuie să părăsești acest tărâm. Misiunea ta în lumea celor vii încă nu s-a
încheiat. Ai multe de făcut. Ești abia la jumătate de cale spre Tărâmul Spiritelor Nefericite. Și planeta
celor două tărâmuri te așteaptă să te întorci.
- Știu, murmură regina Selia. Te rog însă să-mi spui de ce spiritul razei de soare mi-a adus
sufletul pe Tărâmul Spiritelor Candide, dacă trupul meu nu este un cadavru? Două scântei încă îl țin
în viață.
- Te-a adus ca să-ți recapeți cele opt scântei ale vieții, care te-au părăsit.
Regina Selia se uită la ea nedumerită.
- Ce vrei să spui? întrebă pe un ton plin de uimre.
- Creatorul dăruiește ființelor raționale 10 scântei ale vieții. Dacă le pierzi pe toate, sufletul te
părăsește pentru totdeauna. După ce ai fost lovită de blestemul morții, în trupul tău mai pâlpâiau
doar două și sufletul s-a înălțat. Se poate întoarce în lumea celor vii doar dacă ajunge pe Tărâmul
Spiritelor Candide, unde, întins pe patul din cristal miraculos și mângâiat de aromele florilor de pe
copacul vieții, care-și apleacă ramurile deasupra celui adormit, își recapătă scânteile pierdute.
Spiritul razei de soare, deși a ajuns pe planeta celor două tărâmuri dintr-un Univers paralel,
știa că trebuie să te aducă cât mai urgent aici, ca să te poți întoarce.
Regina Selia își aținti privirea în depărtare și căzu pe gânduri. Fiica vrăjitoarei Dalia o privea
tăcută.
- Spune-mi, întrebă într-un târziu, cu-n licăr de neliniște în privire, spiritul protectorului
Ares, care rătăcește pe Tărâmul Spiritelor Nefericite, își mai poate recăpăta cele 10 scântei ale vieții?
Expresia senină, care lumina de o lumină blândă, caldă chipul angelic al fiicei
vrăjitoarei, se preschimbă dintr-odată într-o ușoară întristare.
- Știu că i-ai dat două din scânteile tale regelui Ares și ai pornit slăbită pe această cale plină
de primejdii cu gândul să-l aduci acasă. Sufletul lui ar putea să se întoarcă doar dacă vei reuși să-l
smulgi din ghearele uitării, să-l scoți din lumea spiritelor nefericite și să-l aduci pe acest tărâm al
fericirii, însă nu va fi ușor s-o faci.
Zicând acestea, fiica vrăjitoarei Dalia tăcu, rătăcindu-și minute în șir privirea printre copacii
din pădure.
- Trebuie să știi însă, regină protectoare, că s-ar putea să pierzi bătălia cu destinul, sau... chiar
să nu mai poți să te întorci în lumea celor vii, rămânând pentru eternitate prizoniera stăpânului
Tărâmului Spiritelor Nefericite, care este cel mai feroce înger al morții, zise, într-un sfârșit, și-n ochi
îi licări compătimirea.

80
 Regina Selia oftă adânc. O grea tristețe, ca o umbră a suferinței, i se așeză din nou pe chip.
Lăsă amărâtă privirea în pământ, ca să-și ascundă lacrimile din lumină, care se adunaseră în
colțurile ochilor.
Văzând-o atât de întristată, fiica vrăjitoarei Dalia o mângâie pe creștet și zise, zâmbându-i
liniștitor:
- Nu trebuie să te lași strivită de tristețe, regină protectoare. Tristețea fără înțelepciune
provoacă o profundă suferință, iar suferința prea mare poate sfărâma un suflet îndurerat. Doar o
tristețe care izvorăște din înțelepciune te poate călăuzi spre desăvârșire și doar desăvârșirea îți
poate lumina calea în negura durerii.
Oriunde te va purta destinul, să nu uiți niciodată că iubirea adevărată pentru ființa dragă
poartă în sine o mare de înțelepciune și este un aliat de nădejde pentru tine și un adversar de temut
pentru dușmanii care vor încerca să te doboare. Întoarce-te cu încredere în lumea celor vii, și du-ți
până la capăt misiunea. Destinul s-ar putea să-ți ofere surprize neașteptate și, poate, multe-multe
bucurii.
Fiica vrăjitoarei Dalia se ridică de pe canapea, o apucă pe regina Selia de mână și o conduse
spre inima pădurii, unde, într-o mică poieniță acoperită cu un covor pestriț de flori ce străluceau în
toate culorile zilei senine, se înălța spre cer o ușă neobișnuită, de culoare albastră. Aproape
transparentă, ușa sclipea, de parcă ar fi fost tâiată dintr-un safir uriaș, pe care-l mângâiau razele
blânde ale unui soare dintr-o lume ireală.
Regina Selia își fixă îndelung privirea pe ușa fermecată. O smulseră din contemplare niște
sunete melodioase. Clipi din gene și roti privirea în jurul său. Fiica vrăjitoarei Dalia se uita la ea cu o
privire curioasă, iar spiritul razei de soare își flutura nerăbdătoare aripioarele, umplând poienița de
triluri minunate.
- Regină protectoare, timpul aflării sufletului tău pe Tărâmul Spiritelor Candide expiră.
Trebuie să te întorci în lumea celor vii și să-ți continui căutarea, zise fiica vrăjitoarei, arătându-i cu
mâna spre ușa fermecată. Treci prin ușa spiritelor candide și nu uita: doar iubirea adevărată, care
izvorăște din înțelepciune, este călăuza care-ți va lumina calea în bezna disperării și te va conduce
spre liniște și fericire.
Cu un zâmbet timid și plin de recunoștință, regina Selia o îmbrățișă pe fiica vrăjitoarei Dalia,
o sărută pe un obraz și, în tăcere, trecu prin ușa spiritelor candide. Spiritul razei de soare dispăru în
inel.
Zbura cu o viteză uluitoare printre stelele care-și urmau nepăsătoare calea spre nemurire și
nici nu prinse de veste când se pomeni în spațiul celor 7 lumi obscure. Ajunsă deasupra Muntelui
Scânteietor, coborî în fața Peșterii Osândei și, ca o fantasmă translucidă, se lăsă încet peste trupul
care zăcea pe lespedea de piatră și dispăru.
Văzând fantasma, spiritul planetei se ridică iute în picioare și-și aținti privirile spre regina
nemișcată. Trecură câteva secunde și se produse o minune. Regina Selia trase adânc aer în piept și
deschise larg ochii. Privi atent spre cerul fără stele, apoi roti privirea în jur, să se convingă că a ajuns
pe planeta muribundă.
Spiritul planetei și spiritul scânteii nopții o țintuiau cu priviri în care licărea speranța. Regina
Selia se întinse, ca după un somn adânc, odihnitor și se ridică în picoare.
- M-am întors să fac ce v-am promis, zise zâmbind. Dar mai întâi, vă rog să-mi povestiți ce a
urmat după plecarea sufletului meu. Am reușit să-l ard pe daimonul suprem cu focul sacru, și unde
au dispărut spiritele rele și daimonii?
Spiritul planetei arătă spre o movilă fumegândă de cenușă și zise:

81
 - Cenușa daimonului suprem încă mai fumegă, dar se va răci curând. În lipsa ta a coborât pe
planeta noastră vânătorul celestu, care a dezintegrat cu spada fermecată toate spiritele rele.
Înspăimântați, daimonii s-au risipit ca niște bestii hăituite de vânători și s-au ascuns prin văgăuni și
peșteri.
- Vânătorul celestu! exclamă, decepționată, regina Selia. Vânătorul celestu a coborât pe
planeta bântuită de daimoni și eu, care speram să-l întâlnesc aici, eram plecată pe Tărâmul Spiritelor
Candide...
Spiritul scânteii nopții se grăbi să-i spună:
- I-am anunțat că-l cauți. L-am rugat să nu plece, sperând că sufletul tău se va întoarce, însă
ne-a spus că misiunea lui s-a încheiat și că spada fermecată a spiritului este neputincioasă în fața
daimonilor urii. Doar focul sacru îi poate ucide.
Regina Selia se înnegură la față.
- Va trebui să-l caut la hotarul lumilor obscure, zise cu voce întristată și oftă adânc.
- Ba nu! exclamă spiritul scânteii nopții. Vânătorul celestu ne-a spus că după ce vei curăța
planeta de daimoni, să trimiți o rază de lumină spre Universul plin de viață și el se va întoarce pe
planeta noastră.
Tristețea și îngrijorarea de pe chipul reginei Selia se preschimbară în bucurie. Cu ochii
strălucind de fericire, se adresă spiritului planetei:
- Intrarea în Peștera Osândei a fost blocată cu un blestem, pe care-l stăpânea capul legiunii.
Aș vrea să știu dacă și alți daimoni stăpânesc blesteme și vrăji atât de periculoase și greu de
destrămat?
- Daimonii sunt creaturi ce stăpânesc magia neagră, însă doar daimonul suprem era capabil
să profereze vrăji și blesteme fatale.
Regina Selia făcu câțiva pași spre gura peșterii. Scrută cu atenție împrejurimile, să se
convingă că în preajmă nu s-a tăinuit vreun daimon. Muntele părea că doarme somnul înțepenit al
morții. Nu se auzea nici cel mai neînsemnat zgomot. Nici o adiere de vânt, nici o șoaptă, nici un
foșnet de iarbă nu tulbura tăcerea planetei muribunde.
Întorcându-și privirea spre spiritul planetei, regina Selia zise în șoaptă:
- Să ne unim puterile și să încercăm să destrămăm vraja.
Spiritul planetei clătină cu tristețe din cap și spuse cu o voce nesigură:
- Odată cu moartea copacului sacru, puterile mele miraculoase au slăbit mult. Sper să pot să
te ajut.
Zâmbindu-i încurajator, regina Selia întinse mâinile spre gura peșterii și, adunându-și
puterile miraculoase, rosti în gând:
- O, sfântă zi și sfântă noapte, ajutați-mă să destram vraja și să deschid intrarea în Peștera
Osândei, unde-și dorm somnul uitării spiritele naturii de pe această planetă suferindă.
Spiritul planetei luă înfățișarea unei sfere luminescente și, odată cu coloana de lumină,
înconjurată de scânteieri albastre și argintii, care țâșneau din mâinile reginei, lovi în zidul invizibil
de farmece și blesteme. Aerul din fața peșterii începu a tremura, precum tremură o pânză de
păianjen, stropită cu picături de ploaie, și mici explozii luminară gura peșterii. Într-un final, o
explozie puternică făcu stânca să se cutremure violent, și un vuiet prelung răbufi din inima
Muntelui Scânteietor. O coloană orbitoare de lumină se înălță spre cer, luminând împrejurimile.
După doar câteva minute se instală o liniște apăsătoare și semiîntunericul puse din nou stăpânire pe
Muntele Scânteietor.
Cu mâinile întinse înainte și pipăind aerul cu degetele, regina Selia făcu câțiva pași spre
intrarea în peșteră. Nu întâmpina nici o rezistență.

82
 - Cred că vraja s-a destrămat, zise, zâmbind mulțumită. Eu voi intra în peșteră și voi încerca
să destram blestemul somnului uitării și să eliberez spiritele naturii din captivitatea daimonilor, iar
voi rămâneți să supravegheați intrarea. Dacă veți observa apropiindu-se vreun daimon, să-mi dați
imediat de știre.
Zicând acestea, regina Selia intră cu pași grăbiți în Peștera Osândei, iar spiritul planetei și
spiritul scânteii nopții rămase lângă intrare, să supravegheze peștera. Luminându-și calea cu
picătura de soare, păși atent în întunericul de nepătruns al galeriei, care înainta spre inima
muntelui. După vreo douzeci de metri, galeria dădea într-o sală spațioasă, cu pereții decorați cu
pietre prețioase.
Din tavanul boltit și împodobit cu ornamente minunate, țâșnea o pădure de cristale de toate
culorile, care, în lumina aurie a picăturii de soare, sclipeau fascinant. Un rând de coloane din
marmură argintie, decorată cu picături de stele, despărțea peștera în două jumătăți egale. În
jumătatea stângă a peșterii se afla o cușcă spațioasă, cu gratii dintr-un straniu metal de culoare
purpurie. Ușa era încuiată cu un lacăt care reprezenta un cap de creatură monstruoasă, cu gura
întredeschisă.
Regina Selia se apropie de cușcă. Ceea ce i se arătă privirii, o făcu să se înfioare. Mii și mii de
spirite ale naturii zăceau înțepenite, de parcă ar fi fost niște păpuși aruncate într-o ladă de gunoi.
- Sărmanele de voi, șopti regina îndurerată. Uite ce v-au făcut blestemații de daimoni.
Concentrându-se în sine, își adună puterile miraculoase. Apoi întinse mâna dreaptă spre lacăt
și șopti:
- O, sfântă noapte, ajută-mă să sparg lacătul și să eliberez spiritele naturii, întemnițate de
către creaturile obscurității.
Un roi de scântei argintii se desprinse din mâna reginei și lovi în lacăt. Se auzi o pocnitură și
lacătul se sfărâmă în mii de cioburi, care se împrăștiară pe podeaua placată cu lespezi de marmură
albastră, iar ușa se deschise încet, cu un scârțâit de metal ruginit. Regina Selia întră în cușcă.
Uitându-se cu o privire plină de compătimire la spiritele naturii, atinse cu degetul arătător fruntea
rece a unui omuleț cu barbă stufoasă, care se revărsa până la brâu.
- Hai, Selia, nu pierde timpul, șopti cu voce înceată. Pune-ți în mișcare rațiunea și ajută aceste
nenorocite făpturi ale Creatorului.
Ieși din cușcă și, lăsând îngândurată privirea în pământ, își zise în sine:
- Oare cum aș putea să destram vraja daimonului suprem, care a transformat aceste spirite
minunate în statuiete înțepenite?
- Daimonii sunt creaturi ale beznei și stăpânesc magia neagră, iar magia neagră poate fi
neutralizată doar cu puterea magică a luminii, sparse dintr-odată liniștea deprimantă vocea
melodioasă a spiritului razei de soare.
Vorbele spiritului razei de soare îi readuseră în memorie imaginea entității cu ochi
strălucitori din Templul Luminii, care-i spunea: "Cel ce poartă în suflet iubire și înțelepciune divină
nu poate fi învins de creaturile obscurității." Apoi își aminti de lacrima Marelui Zeu și de Marele Lup
Alb, de pe planeta copilăriei și adolescenței sale.
- Lacrimile Marelui Zeu, îi răsună în amintire vocea Marelui Lup Alb, își dezvăluie puterile
miraculoase și-l ajută doar pe cel care are misiunea să protejeze viața.
- Sper să mă ajute și în Univerusl nostru, gândi în voce Selia. Lacrimia fermecată, pe care o am
în trăistuță, este a zeului cerului senin și al soarelui, deci are puterea razelor de soare. Dacă unesc
puterea magică a luminii din Universul nostru cu puterea magică a razelor de soare din Universul
paralel poate că voi reuși să destram vraja.

83
 După ce reflectă un timp, decise să încerce să destrame vraja cu ajutorul luminii din ambele
universuri. Întinse mâna dreaptă spre spiritele naturii, iar cu cea stângă scoase din trăistuță lacrima
Marelui Zeu. Un șuvoi de raze aurii țâșni din mâna dreaptă a reginei și se cernu ca o ceață
luminescentă peste spiritele adormite. Apoi îndreptă lacrima Marelui Zeu, care răspândea raze
senine, spre spiritele naturii. Cușca fu învăluită într-o lumină aurie, aproape orbitoare, de parcă
soarele din Universul paralel și-ar fi trimis un mesager în Peștera Osândei. Treptat lumina se
domoli. Lacrima Marelui Zeu se stinse încet și ceața se risipi. Se auzi un murmur slab de voci, apoi
un foșnet ușor.
- Am reușit! exclamă cu voce răsunătoare regina Selia, zâmbind fericită. Am destrămat vraja
și spiritele naturii de pe această planetă au scăpat de blestemul somnului uitării.
Spiritul razei de soare zbura în cercuri line deasupa spiritelor naturii și aerul din peșteră
vibra de sunete parcă coborâte dintr-o lume clocotind de viață. Rând pe rând ieși din cușcă poporul
magic al planetei și se opri în fața reginei, uitându-se la ea cu ochi plini de uimire. Regina Selia îi
învălui pe toți într-o privire caldă și zise:
- Bine v-ați întors în lumea celor vii!
În față ieși un omuleț cu pielea albastră, barbă stufoasă și privirea înțeleaptă, și întrebă:
- Ești o mesageră trimisă de către Creator?
- Sunt regina protectoare de pe planeta celor două tărâmuri, răspunse regina Selia.
Omulețul se scărpină la ceafă și se uită la ea un timp pe sub sprâncene, cu scânteieri de
curiozitate, dar și de neîncredere în privire.
- Planeta celor două tărâmuri? Planeta binecuvântată de către Creator? întrebă, plin de
suspiciune. Ce caută o regină dintr-o lume fericită pe o planetă stăpânită de către forțele
obscurității?
- Chiar nu înțelegi ce caut? întrebă regina Selia, ridicând din sprâncene și desfăcând larg
brațele. Vă salvez din ghearele daimonilor urii, care v-au capturat, v-au închis în această peșteră și
au aruncat asupra voastră blestemul somnului uitării.
Un murmur prelung se răspândi în peșteră. Spiritele șușoteau, uitându-se la regina Selia cu
recunoștință și curiozitate, iar chipurile lor se luminau din ce în ce mai tare de o bucurie fără
margini. Într-un final, se apropiară buluc de ea: spirite ale copacilor cu bărbi până la brâu, mii de
silfide cu aripioare scânteietoare, salamandre de foc, undine cu ochi de smarald, naiade, sirene,
tritoni, spiriduși și fauni- o lume întreagă de ființe miraculoase.
O silfidă cu rochiță albastră și plete de culoare azurie se desprinse de la pământ și,
fluturându-și nerăbdătoare aripioarele, se apropie de fața reginei.
- Suntem libere? Putem să ne întoarcem la florile noastre? întrebă, uitându-se cu ochii ei
rotunzi și minunați în ochii zâmbitori ai reginei.
- Sunteți libere, însă eu v-aș sfătui să mai rămâneți un timp în peșteră. Am reușit să-l ucid
doar pe daimonul suprem, iar vânătorul celestu, cu spada fermecată a spiritului, a expediat în
neființă toate spiritele rele. Legiunea încă nu a fost învinsă. Ceilalți daimoni se acund prin păduri și
grote.
Mii de șoapte speriate se auziră, și mii de ochi înspăimântați și plini de tristețe se ațintiră
asupra reginei.
- Vânătorul celestu? murmurau de-a valma spiritele naturii. Deținătorul spadei fermecate a
spiritului a coborât pe planeta noastră urgisită? Daimonul suprem a fost ucis? Să fie oare adevărat?
După un timp, în peșteră se lăsă o tăcere încordată. Poporul magic de pe planeta muribundă
înțepeni în așteptare. Văzându-i speriați și nefericiți, regina Selia afișă un zâmbet liniștitor.

84
 - Nu vă întristați, nu aveți motive pentru spaimă, zise, alunecând cu ochii peste mulțimea
nemișcată. Cu focul sacru, pe care mi l-a dat Creatorul, îi voi sili pe daimoni să părăsească pentru
totdeauna planeta voastră. Aveți puțină răbdare. Nu mai e mult până când planeta se va întoarce în
spațiul unde înflorește viața. Vă veți întoarce neapărat pe la casele voastre, iar planeta, cu ajutorul
vostru, va prospera din nou. Copacii vor înverzi, florile vor înflori, iar râurile își vor purta undele
cristaline și răcoroase spre mări clocotind de viață. După ce îl veți saluta pe spiritul planetei, care stă
de strajă la intrarea în peșteră, vă veți întoarce în inima stâncii, unde veți fi la adăpost. Cu puterea
magică a întunericului luminescent, eu voi bloca intrarea în Peștera Osândei, să nu poată pătrunde
nici un daimon.
Regina își trecu încă o dată privirea peste fețile îngrijorate ale spiritelor naturii, apoi îi
îndemnă cu mâna s-o urmeze și porni cu pas ușor spre ieșire. În liniște deplină, poporul magic al
planetei pășea în urma ei. La intrarea în peșteră îi așteptau, cu sufletul la gură, spiritul planetei și
spiritul scânteii nopții. Când mai rămăsese vreo câțiva pași până la gura peșterii, regina le făcu semn
să se oprească. Ieșind din peșteră, i se adresă în șoaptă spiritului planetei, care o privea
nerăbdătoare.
- Cu ajutorul Creatorului am reușit să sparg lacătul de la cușca în care erau închise spiritele
naturii și să destram blestemul somnului uitării. Poporul tău te așteaptă, zise, arătând cu mâna spre
gura peșterii.
Spiritul planetei o fixă cu o privire uluită. După un timp însă, zâmbi timid și, cu ochii licărind
ca niște stele, porni în fugă spre gura peșterii, urmat de spiritul scânteii nopții. De îndată ce spiiritul
planetei dispăru în întuneric, din peșteră răzbătu un cor înăbușit de voci, apoi se instală din nou
tăcerea. Radiind de fericire, spiritul planetei ieși din Peștera Osândei, se apropie de regina Selia și-i
spuse în șoaptă:
- Ai salvat poporul magic al planetei. Îți sunt nespus de îndatorată.
- E prea devreme să ne bucurăm. Daimonii încă nu au fost învinși, zise regina Selia. Spiritele
naturii trebuie să mai rămână un timp în Peștera Osândei, unde vor fi în siguranță. Voi bloca
intrarea cu puterea magică a nopții, să nu poată pătrunde nici un daimon.
Zicând acestea, regina Selia întinse mâna stângă spre Peștera Osândei. Un șuvoi de scântei
argintii și albastre se desprinseră din mâna ei și luară înfățișarea unui nouraș de ceață argintie, cu
scânteieri albastre, care se lăsă ca o perdea peste intrarea în peșteră. Apoi atinse cu degetul arătător
inelul pe care i-l dăduse Marele Zeu din Universul paralel și spiritul razei de soare apăru în fața ei.
- Știu că abuzez prea mult de bunătatea ta, însă te rog să nu te superi și mă ajuți încă o dată,
zise regina cu voce rugătoare.
- Sunt gata să te ajut de câte ori vei avea nevoie de ajutorul meu, vorbi spiritul razei de soare,
fluturându-și aripiorele și împrăștiind în semiîntunericul posomorât raze aurii.
Regina zâmbi mulțumită.
- De teamă să nu fie prinși de către vânătorul celestu, daimonii s-au tăinuit prin peșteri,
văgăuni și păduri. Tu ești un spirit al unei raze de soare dintr-un Univers paralel. Daimonii nu-ți pot
face nici un rău. Te rog să mă ajuți să-i găsesc. Protejată de mantia fermecată a întunericului, eu te
voi urma.
Ca o săgeată trasă dintr-un arc, spiritul razei de soare se îndepărtă de Peștera Osândei și,
luminând din ce în ce mai slab, se pierdu printre stânci. Selia se grăbi s-o urmeze.
Zburau în cercuri line deasupra munților, cercetând cu privirea fiecare ascunziș, fiecare
stâncă sau bolovan mai mare, însă muntele părea pustiu. Coborâră la poalele versantului și o
porniră, plutind la înălțime mică, spre pădure, însă nici urmă de daimoni, de parcă i-ar fi înghițit

85
pământul. Se înălțară deasupra copacilor și verificară fiecare colțișor de pădure. Zadarnic încercau
să dea de urma lor.
Descurajată, regina Selia coborî pe malul lacului cu ape înțepenite și se așeză pe un trunchi
de copac, iar spiritul razei de soare i se așeză pe umăr. Rămaseră în tăcere vreo câteva minute.
- Peștera Înțelepciunii, unde daimonii își țin chivotul cu cele 66 de porunci, ca o scăpărare de
fulger îi trecu prin minte gândul că daimonii ar fi putut să se ascundă în peștera de pe muntele mai
scund.
- Cred că știu unde se ascund blestemații! exclamă regina Selia și își înălță privirea spre cei
doi munți.
- Ești sigură că știi unde se ascund? făcu mirată spiritul razei de soare.
- Sunt aproape sigură că se ascund în Peștera Înțelepciunii, unde-și țin chivotul urii, în care
au încuiat și cupa iluminării și a vieții, răspunse regina Selia.
Se ridică în grabă de pe trunchi și atinse cu mâna piatra puterii, activând câmpul energetic
protector. Apoi se înălță în aer și se îndreptă spre cei doi munți. Spiritul razei de soare se grăbi s-o
urmeze.
Regina Selia coborî la poalele muntelui scund, pe o potecă care șerpuia printre trunchiuri
petrificate de copaci, și, cotind după o stâncă, se pierdea în semiîntuneric. Poteca părea uscată, largă
și bătătorită, de parcă șiruri nesfârșite de creaturi greoaie ar fi urcat spre creasta muntelui.
Protejată de mantia fermecată a întunericului și cu simțurile în alertă, regina Selia porni spre
vârful muntelui, scrutând atentă cu privirea semiîntunericul.
Cotind după stânca colțuroasă, poteca se îngusta brusc și se desfășura printre grohotișuri
spre Peștera Înțelepciunii. Pe partea stângă era mărginită de o mare nesfârșită de copaci morți de
sete, care cândva fremătau falnic pe o pantă ascendentă până aproape de creasta muntelui. Pe
dreapta- negrea în semiîntunericul mohorât un hău, căscându-se abrupt și înfricoșător, ca o gură
neagră de balaur uriaș.
Luminându-și calea cu picătura de soare, regina Selia pășea încet pe poteca care înainta pe
marginea prăpastiei. Din când în când se oprea și cerceta cu privirea semiîntunericul difuz. După
vreo 50 de metri, poteca coti la stânga, îndepărtându-se de hău, și, urcând în pantă lină, se afundă în
pădure. Într-un sfârșit, se opri în fața unei peșteri, gura căreia abia de putea fi observată la baza unei
stânci uriașe.
Pe vârful stâncii creștea un pâlc de arbuști, care, în timpurile când planeta se afla în spațiul
ocrotit de către Creator, își slobozeau crengile mlădioase și doldora de flori și frunze, umbrind
intrarea în Peștera Înțelepciunii, și care acum preau niște tentacule contorsionate, gata să înșface pe
oricine s-ar fi încumetat să se apropie de gura peșterii. Acoperită pe alocuri cu mușchi petrificat,
stânca părea că izbucnește din trupul înclinat al muntelui, înălțându-și creasta spre cerul prăbușit în
noapte.
- Cred că am ajuns lângă Peștera Înțelepciunii, pe care daimonii au transformat-o într-un
depozit. Dacă peștera se adâncește în inima muntelui și are multe săli și labirinte, va fi destul de
greu să-i scoatem de acolo.
Acestea fiind spuse, peste chipul senin al reginei se lăsă o umbră fumurie de neliniște și
șovăială.
- Oare lumina ar putea să-i izgonescă din adâncurile stâncii? se întreba în sine, uitându-se
îngândurată spre gura peșterii. Chiar dacă nu sunt sigură, oricum trebuie să încerc. Să intru oare în
peșteră, luminându-mi calea cu picătura de soare? Nu! E prea periculos. Mă tem că nu voi reuși să
țin piept de una singură unei întregi legiuni de daimoni. Dacă vânătorul celestu nu s-ar fi grăbit să

86
părăsească planeta muribundă, m-aș fi simțit mai protejată și mai sigură de puterile cu care m-a
înzestrat Creatorul.
Spiritul razei de soare nu-și lua privirea de la regina Selia. Parcă intuindu-i frământările, se
apropie de urechea ei și șopti:
- E prea riscant să intri de una singură în Peștera Înțelepciunii. Cu blesteme și magie neagră,
daimonii pot să te răpună. De ce să nu trimiți o sferă de lumină, care ar putea să inspecteze
labirintele și sălile, și să-i alunge pe daimoni din adâncurile muntelui. Făpturile obscurității urăsc
lumina soarelui.
La auzul celor spuse de către spiritul razei de soare, fața reginei Selia se însenină.
Aruncându-i o privire caldă și plină de recunoștință, zise:
- Știi că s-ar putea să ai dreptate? Voi încerca să-i scot din peșteră cu ajutorul luminii magice.
Daimonilor nu le place lumina strălucitoare. Mai mult chiar, o detestă și fug ca dracul de tămâie de
razele fierbinți ale soarelui.
Cu o scânteie de speranță în suflet, regina Selia întinse mâna dreaptă spre gura Peșterii
Înțelepciunii și murmură cu voce abia șoptită:
- O, lumină miraculoasă, o, raze aurii de soare, ajutați-mă să-i scot pe daimoni din inima
acestui munte și să-i alung de pe planeta muribundă.
Un șuvoi orbitor de lumină țâșni din mâna reginei Selia și luă înfățișarea unei sfere care
împrăștia în jur raze aurii de soare. Apoi, cu viteza unei ghiulele, sfera luminoasă se pierdu în
întunericul adânc al peșterii. Atentă la orice zgomot sau mișcare, regina Selia rămase în așteptare,
cu ochii ațintiți spre gura peșterii. Își apăsa cu mâna stângă pieptul, gata să pronuțe în orice clipă
cuvintele "foc sacru".
Minutele se scurgeau unele după altele, însă din peșteră nu răzbătea niciun sunet. Sfera de
lumină parcă intrase în pământ.
- Să fi greșit, oare? se întreba decepționată în gând regina. Poate daimonii nu s-au ascuns în
Peștera Înțelepciunii? Și eu pierd timpul, așteptându-i la intrare.
Era gata să renunțe, să reînceapă căutările, când auzi, răzbătând din profunzimea muntelui, o
hărmălaie nemaipomenită. Urlete, blesteme, gemete și înjurături curgeau gârlă din gura întunecoasă
a peșterii și se rostogoleau, ca o avalanșă huruitoare, până la poalele muntelui. Regina Selia atinse în
grabă piatra puterii și-și legă strâns sub bărbie mantia fermecată a întunericului, șoptindu-și
bucuroasă:
- Ba n-am greșit. Intuiția nu m-a dat de sminteală nici de această dată. În Peștera Înțelepciunii
s-au ascuns blestemații.
Apoi întinse mâna stângă înainte și rămase în așteptare, cu ochii ațintiți spre gura peșterii.
Dintr-odată, din adâncurile peșterii răbufni în semiîntunericul din jur o lumină strălucitoare și sute
de daimoni, cu urlete înspăimântate și blesteme, țâșniră buluc afară. Ieșind ca o minge de foc din
Peștera Înțelepciunii, sfera de lumină se înălță deasupra crestei muntelui, învăluind-o în raze aurii
de soare.
Regina Selia rosti cu voce răsunătoare cuvintele "foc sacru" și îndreptă șuvoiul focului divin
spre gloata înspăimântată. Se auzi o bubuitură asurzitoare, de parcă un vulcan s-ar fi trezit dintr-un
somn de-o veșnicie, și daimonii se transformară în torțe fumegânde. Alergau cuprinși de flăcări, și
muntele se zguduia de urlete de disperare și durere, ecoul cărora se propaga peste întreg tărâmul.
Apoi lumina încet se stinse, muntele se scufundă în semiîntuneric și se lăsă din nou tăcerea.
Doar rotocoale de fum urât mirositor și negru, ce împroșcau în aerul stătut scântei purpurii, se
înălțau încet spre cer.

87
 Deși urgia focului divin a fost devastatoare, câțiva daimoni au reușit să se salveze,
rostogolindu-se ca niște bolovani mânați de puhoaie vijelioase pe panta abruptă a muntelui.
Cu puterea miraculoasă a întunericului, regina Selia blocă intrarea în Peștera Înțelepciunii,
apoi se înălță lin deasupra stâncii și-și aținti privirile în semiîntunericul din jur. Nici o mișcare, nici
un zgomot nu tulbuta pădurea încremenită. Însoțită de spiritul razei de soare, coborî spre poalele
muntelui, cercetând cu privirea fiecare bolovan. Daimonii parcă se dizolvase în noapte. După mai
multe ore de căutare, decise să se întoarcă la Peștera Osândei și să elibereze spiritele naturii.
Lângă intrarea în peșteră o așteptau spiritul planetei și spiritul scânteii nopții. Coborî în fața
lor. Cele două o țintuiră cu priviri îngrijorate și întrebătoare.
- Legiunea daimonilor urii practic nu mai există. I-am pârjolit cu focul divin aproape pe toți.
Au scăpat doar câțiva și s-au ascuns. Am încercat să dau de ei, însă nu am reușit, zise regina. Rămași
puțini, nu cred că mai sunt periculoși pentru planeta voastră.
Spiritul planetei se uită la ea îndelung cu o privire în care bucuria era umbrită de neliniște și
spaimă.
- Văd în ochii tăi neliniște și teamă. Crezi că daimonii rămași ar putea să ne împiedice să
trezim la viață planeta? întrebă regina Selia.
Spiritul planetei oftă adânc și zise:
- Pericolul cel mare a trecut, însă chiar dacă a rămas nevătămat un singur daimon, ne poate
face o groază de probleme.
- Ce fel de probleme? întrebă nedumerită regina.
- Daimonii sunt creaturi ale obscurității, care stăpânesc magia neagră. Ar putea fura cupa
fermecată și planeta va rămîne fără elixirul iluminării și al vieții.
- Nu vor reuși să se atingă de cupa fermecată. După ce i-am izgonit din Peștera Înțelepciunii,
am blocat intrarea cu puterea magică a nopții.
Apoi își îndepărtă șuvița de păr care i se lipise de fruntea transpirată și adăugă:
- Cred că a venit timpul să eliberăm spiritele naturii.
Spiritul planetei clătină afirmativ din cap, iar spiritul scânteii nopții bătu din palme și sări în
sus de bucurie că-și va revedea prietenii.
Selia se apropie de intrarea în Peștera Osândei și, întinzând mâna stângă înainte, murmură
cu voce stinsă:
- Puterea miraculoasă a întunericului luminescent să destrame vraja care blochează întrarea
în Peștera Osândei.
Un șuvoi de scântei argintii și albastre țâșni din mâna reginei și se roti ca un vârtej în fața
intrării. Din peșteră se auziră șoapte speriate.
- Ieșiți, nu vă fie teamă, zise, pe un ton îmbietor, regina Selia.
Rând pe rând din Peștera Osândei ieșiră spiritele naturii. Pășeau încet, uitându-se cu teamă
în jur, de parcă s-ar fi așteptat să fie atacate de forțele obscurității, și o înconjurară pe regina Selia.
Înțepeniți și-n liniște deplină, se uitau la ea cu priviri întrebătoare, dar și pline de speranță. Regina le
zâmbi liniștitor și spuse:
- Vânătorul celestu a coborât pe planeta voastră și a curățat-o de spiritele rele. Din legiunea
daimonilor cred că au mai rămas vreo 10, care se ascund prin văgăuni sau peșteri. Sunt sigură că-i
vom găsi și-i vom alunga de pe aceste meleaguri.
Poporul magic al planetei continua să stea nemișcat, cu ochii ațintiți asupra ei. Într-un târziu,
din rândurile lor se desprinse o undină cu plete argintii și ochii verzi, și se apropie de regina Selia.
Uitându-se cu o privire amărâtă, murmură cu voce înceată:
- Apele de pe planeta noastră sunt moarte. Fără fântâna sacră nu pot să învie.

88
 Ca la comandă, toate sipitele începură să-și spună păsul. De peste tot se auzeau șoapte,
tânguiri, suspine.
- Arborele vieții este mort. Apele sunt otrăvite, râurile au secat, fântâna sacră și-a perdut
puterea miraculoasă, copacii sunt pe moarte, florile au fost ucise, planeta noastră s-a prăbușit în
spațiul lumilor obscure, mii de voci se tânguiau disperate.
Spiritul planetei își încruntă supărată sprâncenele și se uită la spiritele naturii cu dojană.
Apoi ridică mâna dreaptă în sus și spuse cu voce poruncitoate:
- Ajunge! Nu vă mai văicăriți! Ați fost salvate de la moarte și eliberate din Peștera Osândei, și
ar fi bine să vă apucați de lucru.
- Să ne apucăm de lucuru? întrebă nedumerită o silfidă, fluturându-și agitată aripioarele
strălucitoare. Fără arborele vieții și fântâna sacră eforturile noastre vor fi zadarnice. Deși Creatorul
ne-a înzestrat cu puteri miraculoase, noi nu suntem în stare să înviem planeta muribundă.
- Aveți dreptate, zise spiritul planetei. Fără arborele sacru planeta noastră nu are nici o șansă
să învie și să se întoarcă în spațiul ocrotit de către Creator.
Apoi se răsuci spre regina Selia și spuse:
- Cred că ar trebui mai întâi să urcăm pe vârful Muntelui Sacru și să plantăm sâmburele
arborelui vieții.
- Fără îndoială, zise regina Selia, clătinând din cap, și o vom face chiar acum.
Ochii spiritului planetei se umplură de neliniște și teamă.
- Au rămas nepârjoliți vreo câțiva daimoni, șopti, și ar putea să...
- Vrei să spui că ar putea smulge copacul? o întrerupse regina, aruncându-i o privire
îngrijorată.
Spiritul planetei clătină cu tristețe din cap.
- Dacă nelegiuiții reușesc să distrugă copacul, planeta noastră nu mai are nici o șansă să învie
și să se întoarcă în spațiul ocrotit de către Creator.
- Știu, spuse regina, însă trebuie să-l plantăm imediat pe vârful Muntelui Sacru. Voi veți
rămâne să-l supravegheați, iar eu și spiritul razei de soare îi vom vâna pe daimoni.
Zicând acestea, regina Selia porni cu pas alert spre Muntele Sacru. Tot poporul magic al
planetei pășea grăbit în urma ei. Au ajuns pe creasta muntelui fără să fie atacați de daimoni. Se
opriră lângă locul unde, cu mulți ani în urmă, își înălța falnic crengile spre cer arborele vieții și
cercetară cu atenție semiîntunericul difuz. Totul în jur părea încremenit într-o tăcere încordată, o
tăcere prevestitoare parcă de nenorociri. Regina Selia își plimba privirea peste întinderea de copaci
despuiați de frunze. Avea niște presimțiri ciudate, de parcă o forță magică o împiedica să ia o
hotărâre.
- O, Creatorule, te rog să mă ajuți să iau o hotărâre justă. Acest năpăstut popor așteaptă de la
mine să fac minuni, iar eu nu sunt sigură că voi reuși să ocrotesc copacul vieții, șoptea în minte,
ridicând privirea spre cerul înecat în beznă.
Timpul se scurgea cu o repeziciune aproape dureroasă, iar spiritul planetei și regina Selia
păreau paralizate de o grea nehotărâre, și liniștea devenea din ce în ce mai deprimantă. Regina-și
lăsă capul în jos și rămase îngândurată vreo câteva secunde, apoi inspiră adânc și, înălțându-și capul,
zise cu voce hotărâtă:
- Ce mai așteptăm? E timpul să sădim sâmburele arborelui sacru.
Poporul magic al planetei se grăbi să facă un cerc în jurul lor. Spiritul planetei se lăsă în
genunchi, mângâie cu mâna sângă diamantul, apoi lăsă să-i cadă din mâna dreaptă sâmburele
strălucitor. Un timp rămase cu ochii pironiți asupra sâmburelui, care scânteia de o lumină

89
neobișnuit de azurie. Când lumina deveni mai domoală, cercetă atent împrejurimile, apoi se răsuci
spre regina Selia și șopti:
- Trebuie stropit cu elixirul iluminării și al vieții.
Selia scoase din trăistuță sticluța cu elixirul magic, se lăsă într-un genunchi lângă spiritul
planetei și turnă peste sâmburele copacului vieții câteva picături din lichidul miraculos. Cât ai clipi
din ochii, sâmburele dispăru în adâncurile muntelui.
Se scurseră minute bune până când se auzi un trosnet. În diamant apăru o mică crăpătură,
care se lărgi treptat, și din inima muntelui răsări un copăcel de un verde-albăstrui. Un șuvoi puternic
de lumină albastră izbucni din vârful copăcelului, și, înălțându-se ca o coloană strălucitoare spre
cer, se pierdu în depărtare. Munții se cutremurară și planeta fu învăluită într-o lumină neobișnuit de
azurie.
Spiritele naturii priveau înmărmurite spre copacul care creștea văzând cu ochii, până când
vârful lui se pierdu în cerul întunecat. Ca la comandă, pe cele șapte ramuri ale copacului apărură
câte șapte frunze ce străluceau ca safirele luminate de lună, și flori mai albe decât neaua îl
împodobiră, răspândind peste tărâmul ars de sete valuri de miresme parfumate.
Din inima munților răzbătu, dintr-odată, susur monoton de apă curgătoare și puhoaie
vijelioase țâșniră din străfunduri și se prăbușiră în jos de pe crestele abrupte, umplând albiile secate
ale râurilor. Apele se revărsă peste maluri și inundară câmpiile moarte de sete. Stropit cu apă
răcoroasă, pământul sfârâia, iar spre cer se înălțau, învârtejindu-se, nori de ceață argintie. Copacii
însetați își slobozeau ramurile spre apa dătătoare de viață și un murmur plin de uimire și bucurie
sparse tăcerea înțepenită a planetei.
Crestele Muntelui Sacru începură să strălucească orbitor, împrăștiind în jur raze senine, iar
semiîntunericul deprimant se destrămă, de parcă nu ar fi terorizat mii de ani aceste meleaguri
oropsite.
- Planeta se trezește din somnul morții, rosti, radiind de fericire, spiritul planetei. Ramurile
arborelui vieții au ajuns în spațiul ocrotit de către Creator și energiile divine au trezit din amorțire
fântâna sacră.
Un cor de voci doldora de bucurie se înălța, ca un imn de slavă, spre ceruri. Spiritele planetei
plângeau, îmbrățișându-se, râdeau printre lacrimi de fericire și dansau în jurul copacului magic.
Bucuria lor era atât de mare, încât nimeni nu observă cum o ceată de daimoni se furișau, ca
niște umbre întunecate, printre stânci și copaci. Cu priviri scăpărând de ură și dorință de răzbunare,
se apropiau încet de copacul sacru, aruncând în stânga și în dreapta vrăji și blesteme. Regina Selia
simți dintr-odată o adiere înghețată, care luneca ca un șarpe veninos printre spiritele naturii,
țintind copacul vieții.
- Daimonii, îi trecu prin minte un gând, daimonii încearcă să lovească cu vrăji și blesteme
copacul sacru.
Atinse în grabă piatra puterii și activă câmpul protector. Apoi se înălță deasupra mulțimii și,
adunându-și puterile miraculoase, întinse mâinile înainte. Un șuvoi de scântei argintii și albastre
țâșni din mâinile reginei și luă înfățișarea unei cupole transparente, care se lăsă, licărind orbitor,
peste copacul vieții. Doar vârful lui străpungea ca o lance sclipitoare cupola și se pierdea în
întunericul de nepătruns al bolții celeste.
Bucuria de pe chipurile spiritelor naturii se transformă în uluire. Priveau, cu ochii larg
deschiși, spre copacul învăluit în scânteieri miraculoase, fără să înțeleagă ce se întâmplă. Pentru o
fracțiune de secundă, rămaseră cu toate înmărmurite, apoi începură s-o caute cu ochi plini de groază
și nedumerire pe regina Selia, însă aceasta parcă se evaporase. Din mulțime se auzi o voce speriată:
- Salvatoarea noastră ne-a părăsit!

90
 - Ba nu v-a părăsit! exclamă, pe un ton apăsat, spiritul razei de soare, arătând cu degetul spre
cer. Daimonii se furișau spre voi și regina Selia a protejat copacul vieții cu puterea magică a
întunericului luminescent.
Spiritele ridicară privirile spre cer. Zburând în cercuri largi deasupra crestei Muntelui Sacru,
regina Selia îi căuta cu ochii pe daimonii tăinuiți. Dându-și seama că dușmanii sunt gata să se
năpustească asupra copacului sacru, poporul magic al planetei a luat poziție de apărare. Adunau în
grabă pietre și crengi uscate, iar spiridușii și-au scos din buzunare pungile cu pulbere miraculoasă și
au format un cerc în jurul copacului vieții, gata în orice clipă să respingă, cu ajutorul pulberii și a
săgeților din diamant albastru, atacul daimonilor. Erau cu toții hotărâți să protejeze, până la ultima
suflare, copacul sacru.
Dintr-odată, se stârni un vânt aproape uraganic. Nori negri de praf se ridicară, învolburându-
se, în aer, și muntele se scufundă din nou în întuneric. Apoi se auziră urlete războinice. Vreo zece
daimoni se năpustiră, ca niște bestii înrăite, asupra apărătorilor copacului vieții. Se iscă o zarvă de
nedescris. Țipete, gemete, blesteme, urlete furioase, strigăte de încurajare se rostogoleau din vârful
muntelui spre câmpie.
Regina Selia urmărea de sus nehotărâtă învălmășeala de spirite și daimoni. Ar fi putut să
lovească cu puterea luminii în daimonii care, aruncând în stânga și în dreapta vrăji și blesteme,
loveau cu pumnii și picioarele în spiritele planetei, însă învălmășeala era atât de mare, încât îi era
frică să nu-i doboare și pe vitejii apărători ai copacului vieții. Coborî pe vârful muntelui. Protejată
de mantia fermecată a întunericului și de piatra puterii, se avântă și ea în luptă. Nevăzută de nimeni,
se strecura cu greu printre luptători și, atingându-i rând pe rând cu mâna pe daimonii dezlănțuiți, îi
înțepenea cu puterea magică a întunericului.
Bătălia era în toi. Spiritul planetei striga cu voce tunătoare instrucțiuni, protejându-i cu
ajutorul magiei pe cei loviți de vrăjile daimonilor. Faunii se alineaseră în fața spiridușilor și loveau
cu copitele și coarnele în creaturile obscurității, care îndrăzneau să se apropie de cupola cu irizări
albastre și argintii. Grupuri de sirene și naiade trânteau la pământ monștrii și îi loveau cu pumnii,
mii de silfide roiau în jurul bestiilor, înțepându-i cu spini petrificați, salamandrele de foc îi pârjoleau
cu lovituri de coadă, iar spiritele copacilor, care semănau ca două picături de apă cu spiritele
copacilor de pe Tărâmul Întunericului, înnodau cozile dușmanilor, paralizându-le mișcările.
O bubuitură asurzitoare făcu dintr-odată muntele să se cutremure din nou, și luptele încetară
brusc. Norii de praf se risipiră și o tăcere cutremurătoare puse stăpânire pe împrejurime. Din
înălțimea cerului cobora, cu viteză mare, o sferă de foc, cernând peste Muntele Sacru o ploaie de
reze aurii. Spiritele naturii, dar și creaturile obscurității, priveau înmărmurite spre sfera luminoasă,
care se apropia de creasta muntelui. Nu trecu însă mult timp, și daimonii se dezmeticiră. Dându-și
seama cine cobora din ceruri, se îmbulzeau să iasă din încercuire și să fugă cât mai departe de
Muntele Sacru.
- Nu lăsați creaturile obscurității să părăsească creasta Muntelui Sacru! strigă spiritul
planetei.
Auzind strigătul, poporul magic al planetei se trezi din buimăceală și tăbărî pe ei. Între timp,
sfera de foc ateriză pe vârful muntelui și din lumină ieși vânătorul celestu, ținând în mâna ridicată
spada fermecată a spiritului. Văzându-l, daimonii încremeniră, in timp ce ochii spiritelor naturii
străluceau de bucurie. Vânătorul celestu îi învălui pe toți cu o privire aspră, apoi, întorcându-și
privirea spre copacul vieții, întrebă cu voce răsunătoare:
- Cine a dat viață copacului sacru?
Spiritul planetei ieși în fața mulțimii și zise:

91
 - În timpuri de mult apuse, când stăpânul legiunii daimonilor urii a ucis copacul sacru, am
reușit să salvez un sâmbure și astăzi l-am adus pe vârful Muntelui Sacru. Regina venită de pe planeta
celor două tărâmuri l-a stropit cu elixirul iluminării și al vieții și sâmburele a încolțit.
Apoi se răsuci spre arborele doldora de flori.
- Precum vezi, arborele vieții își înalță falnic crengile până în spațiul ocrotit de către Creator.
Energiile divine se scurg fără încerare prin crengi și rădăcini până în adâncuri, și au trezit la viață
planeta muribundă, zise, cu mândrie în voce, spiritul planetei, arătând cu mâna spre copacul dătător
de viață.
Cu sprâncenele încruntate, vânătorul celestu alunecă cu privirea peste copacul vieții, vârful
căruia se pierdea în adâncurile cerului întunecat, apoi se uită țintă în ochii spiritului planetei și
întrebă, pe un ton plin de uimire:
- Regina de pe planeta celor două tărâmuri binecuvântate de către Creator, zici? Regina, care
și-a pierdut scânteile vieții, s-a întors printre cei vii?
- S-a întors, zise, cu-n zâmbet fericit pe buze, spiritul planetei, clătinând din cap, și i-a pârjolit
pe daimoni cu focul divin. Au reușit să se salveze doar câțiva, care au încercat să lovească cu vrăji și
blesteme copacul sacru. Ca să-l protejeze, regina l-a acoperit cu o cupolă magică, iar noi l-am apărat
cum am putut mai bine de atacurile acestor creaturi malefice.
Cu spada ridicată deasupra capului, vânătorul celestu porni spre daimoni. Spiritele naturii se
dădură în lături, făcându-i loc să treacă. Daimonii stăteau înțepeniți de groază, săgetându-l cu priviri
arzătoare și răutăcioase. Apropiindu-se de ei, vânătorul celestu vorbi cu voce aspră:
- Ați încălcat porunca Creatorului și ați fugit din lumea subterană, unde fuseseți întemnițați.
Ați îndrăznit să invadați o planetă înfloritoare și ați transformat-o într-un tărâm aproape mort, care
s-a scufundat în spațiul lumilor obscure. Pedeapsa care vă așteaptă va fi cumplită.
Zicând acestea, roti de două ori spada fermecată deasupra capului. O funie împletită din raze
aurii de soare se încolăci în jurul daimonilor, legându-i fedeleș. Apoi vânătorul celestu se adresă din
nou spiritului planetei:
- Unde-i această misterioasă regină, căreia Creatorul i-a încredințat focul divin?
- Aici! se auzi de nicăieri o voce.
Scoțindu-și mantia fermecată a întunericului, regina Selia apăru, zâmbind senin, în fața
vânătorului celestu. El se uită la ea îndelung, cu o privire plină de curiozitate.
- Spiritul scânteii nopții mi-a spus că ai pătruns în spațiul lumilor obscure și ai coborât pe
această planetă, sperând să mă întâlnești, zise într-un târziu, continuând s-o cerceteze cu privirea.
Zâmbetul de pe chipul reginei Selia se șterse brusc și ea vorbi cu voce rugătoare:
- Marele Oracol din Cetatea Soarelui mi-a spus că doar tu ai putea să mă ajuți.
Vânătorul celestu își încruntă sprâncenele stufoase și, fixând-o cu o privire plină de uimire,
întrebă:
- Ai stat de vorbă cu Marele Oracol al Sfântului Soare și el ți-a spus că pot să te ajut?
Regina clătină ușor din cap, privindu-l țintă.
- Cum ai ajuns în Cetatea Soarelui, unde nu a călcat nicicând picior de muritor? întrebă
vânătorul celestu.
- I-am dat un pumn de diamante de pe copacul Noxi mesagerei soarelui și ea m-a dus în
cetate.
- Ai fost și pe asteroidul blestemat, acolo unde domnește vrăjitoarea Noxia și ai cules de pe
crengile copacului Noxi trei diamante? întrebă și mai uimit vânătorul celestu.

92
 - Am fost, răspunse regina Selia. Pe crengile copacului Noxi nu vor mai apare în vecii vecilor
flori cu diamante. L-am transformat într-un morman de cenușă, pe care l-a înghițit asteroidul
blestemat.
Vânătorul celestu tăcu un timp, netezindu-și barba și uitându-se pe sub sprâncene la regina
Selia, care i se păru a fi o ființă plăpândă, delicată.
- De necrezut, zise îngândurat, o muritoare firavă se plimbă prin Cetatea Soarelui și stă de
vorbă cu Marele Oracol. Foarte interesant. Spune-mi, i se adresă într-un final, de ce mă cauți? Ce-aș
putea face pentru tine?
Regina Selia oftă adânc. Umbra tristeții îi șterse zâmbetul de pe buze, iar în colțul ochilor îi
apărură lacrimi.
- Poate să-ți pară o nebunie ceea ce-ți voi spune, însă te rog să încerci să mă înțelegi și să mă
ajuți, murmură cu voce înceată.
- Spune-mi, îi ceru vânătorul celestu. Voi încerca să te înțeleg, dacă ceea ce-mi vei spune
merită să fie înțeles.
Regina Selia își șterse lacrimile și zise:
- Marele Oracol al Sfântului Soare mi-a spus că doar tu cunoști drumul spre planeta ființelor
strălucitoare ale spiritului.
Vânătorul celestu zâmbi amuzat.
- O muritoare? Vrea să pătrundă în adâncurile timpurilor și să ajungă pe planeta ființelor
strălucitoare ale spiritului? întrebă, ridicând din sprâncene. Ce să caute o muritoare în adâncurile
timpurilor, pe planeta ființelor strălucitoare ale spiritului?
- Marele Oracol mi-a spus că doar ființele strălucitoare ale spiritului cunosc drumul spre
Tărâmul Spiritelor Nefericite.
Auzind-o vorbind despre Tărâmul Spiritelor Nefericite, vânătorul celestu se uită la ea, câteva
clipe, înmărmurit. Apoi, încruntându-și sprâncenele și cu privirea rătăcind în depărtare, căzu pe
gânduri.
- O făptură vie vrea să ajungă pe Tărâmul Spiritelor Nefericite?! De ce? Ce să caute o
muritoare vie pe tărâmul durerii? Dacă ajunge acolo, nu mai are nici o șansă să se întoarcă în lumea
celor vii. O ființă atât de fermecătoare, căreia Creatorul i-a dat puteri miraculoase, vrea să pășească
pe cărarea care o va duce spre pieire. Ce-o fi determinat-o oare să-și dorească să ajungă pentru
eternitate pe un tărâm bântuit de spaimă și nefericire? se întreba nedumerit în sine și nu găsea
răspuns la nici una din întrebările care i se învălmășeau în minte.
Într-un târziu, deținătorul spadei fermecate a spiritului își întoarse capul spre regina Selia,
care stătea nemișcată în fața lui, sfredelindu-l cu privirea. Se uită cu o privire cercetătoare în ochii ei
și zise:
- Mi-ai cerut să încerc să-ți înțeleg durerea și ți-am răspuns că mă voi strădui s-o fac, dacă
ceea ce-mi vei spune merită să fie înțeles. Uite, am cugetat mult asupra cuvintelor tale, însă nu pot
găsi răspuns la următoarea întrebare: de ce o ființă fermecătoare ca tine, pe care Creatorul a
înzestrat-o cu puteri miraculoase, dorește să calce pe cărările primejdioase ale uitării și suferinței
veșnice?
- Cu învoirea Creatorului, am părăsit planeta celor două tărâmuri și am plecat în Universul
paralel, ca să-l prind pe zeul dezordinii primordiale, care dorea să-și extindă împărăția fără nici o
scânteie de viață peste un Univers în care viața înflorea. Am lipsit de acasă 300 de zile pământene.
La întoarcere mă aștepta o veste mult prea tristă. Soțul meu, protectorul Ares, măcinat de dor, s-a
lăsat purtat de undele Râului Morții pe Tărâmul Spiritelor Nefericite.
Apoi tăcu, lăsând privirea în pământ.

93
 - Trebuie să înțeleg că de dragul soțului tău ești hotărâtă să renunți la cel mai de preț dar al
Creatorului-viața? Să știi că cei ce ajung pe Tărâmul Spiritelor Nefericite uită cine au fost și sunt. O
veșnicie caută cu disperare, fără să știe pe cine trebuie să caute. Mai trebuie să știi că nu ai nici o
șansă să te întâlnești cu soțul tău. Chiar dacă destinul se va îndura și ți-l va scoate în cale, nu-l vei
recunoaște. Și el nu te va mai recunoaște.
Îți înțeleg durerea, însă nu pot să te ajut, zise vânătorul celestu, ridicând din umeri și
clătinând cu fermitate din cap.
Regina Selia își cufundă fața în palme și izbucni într-un plâns înăbușit. Văzând-o atât de
nefericită, vânătorul celestu îi luă mâinile într-ale sale și se uită lung în ochii înecați în lacrimi. Apoi
îi zvântă cu o rază de lumină lacrimile și zise:
- Fie, te voi ajuta să ajungi pe planeta ființelor strălucitoare ale spiritului. Sper că cele șapte
ființe strălucitoare vor reuși să te convingă să renunți la această hotărâre, care poate fi fatală pentru
tine.
Vânătorul celestu se răsuci pe călcâie și, îndreptându-și spada spre daimonii legați fedeleș,
rosti cu voce dură și răsunătoare:
- Mai întâi însă trebuie să duc aceste creaturi malefice acolo unde-și vor primi pedeapsa.
Așteaptă-mă pe această planeta care se trezește la viață și care în curând se va întoarce în spațiul
ocrotit de către Creator.
Acestea fiind spuse, vânătorul celestu se apropie de daimonii care se uitau la el cu groază, îi
săgetă cu o privire tăioasă, neîndurătoare și, apucând cu mâna stângă funia din lumină, se avântă
fulgerător spre cer. Nu trecu nici o frântură de secundă și pe cerul înecat în beznă se vedea doar o
steluță aurie, care se îndepărta cu o viteză de nedescris.
După plecarea vânătorului celestu, regina Selia își trecu degetele prin plete și zâmbi în colțul
gurii. Deși zâmbetul părea șters, în ochi îi licărea speranța. Alunecă cu privirea peste spiritele
naturii, care o priveau tăcute, și zise cu voce răspicată:
- Cred că a venit timpul să ne apucăm de lucru.
Ființele miraculoase ale planetei însă rămaseră nemișcate, uitându-se la ea cu ochi
întrebători. Regina le arătă cu mâna spre copacii care străluceau din ce în ce mai tare, iar pe crengi
apăreau frunzulițe și boboci de flori.
- Priviți, pădurea înverzește. Voi, spirite ale pădurii, ce mai așteptați? Și voi, spirite ale apelor,
ale aerului și ale pământului, de ce nu vă grăbiți să vă întoarceți la casele voastre? Cred că după o
perioadă lungă de hibernare, aveți multe de făcut.
- Și noi, spiritele florilor, ce trebuie să facem? întrebă spiritul scânteii nopții. Spiritele
răutăcioase au absorbit viața florilor de pe planeta noastră. Le-au omorât pe toate. Nu a mai rămas
nici o floare vie.
- Ai dreptate, interveni spiritul planetei. Spiritele rele au strivit toate florile. Nu a mai rămas
nici una vie, însă sub stratul gros de praf și frunze putrezite zac în așteptaea apei salvatoare
semințele care nu și-au uitat predestinarea. Găsiți-le și stropiți-le cu apă din izvoarele și râurile
cărora fântâna sacră le-a dat viață.
Cu mari speranțe și voie bună, poporul magic al planetei porni cu pași alerți spre poalele
muntelui. După doar câteva minute, pe vârful Muntelui Sacru nu rămăsese decât regina Selia și
spiritul planetei.
- Mai avem un lucru important de făcut, zise regina Selia.
- Vorbești de cupa fermecată?
Regina încuviință din cap.

94
 - Trebuie să ne grăbim, zise spiritul planetei. În curând se va întoarce vânătorul celestu și tu
ne vei părăsi.
Apoi zâmbi visător și adăugă, uitându-se cu admirație în jur:
- De-o veșnicie nu am mai văzut atâta strălucire. Doar semiîntuneric mohorât și o tăcere care
te înspăimântă. Nu-mi ajung cuvinte să-ți mulțumesc pentru tot ce-ai făcut pentru planeta noastră,
care murea încet.
Cei doi munți cu vârfurile din diamant albastru străluceau ca două stele și împrejurimile
erau luminate de o lumină azurie. În jur natura se trezea încet la viață, iar câmpiile se acopereau
rapid cu firișoare fragede de iarbă. Râurile își duceau zgomotos undele spre mări scânteitoare și un
vântișor proaspăt alerga neobosit printre ramurile copacilor, mânând spre orizonturi îndepărtate
izurile de praf și frunze putrezite. Sunete ușoare și armonioase se auzeau de pretutindeni. Fiori de
frunze uscate, susur de ape curgătoare, murmurul monoton al valurilor mării, care dezmierdau fără
odihnă nisipul litoralului, și respirația caldă a pământului- planeta-și revenea treptat după o lungă
agonie.
Regina Selia și spiritul planetei au coborât de pe Muntele Sacru și au pornit-o pe cărarea
bătătorită, care înainta spre Peștera Înțelepciunii. Admirau natura care se deștepta după o
hibernare îndelungată și nespus de dureroasă, și sunetele vieții le încântau auzul. Ajunse în fața
peșterii se opriră. Intrarea era umbrită de crengile arbuștilor, care, de această dată, nu mai păreau
tentacule în așteptarea prăzii. Mlădioase și împodobite cu frunze și boboci de flori, se legănau ușor,
mângâiate de un vântișor cu miros de pământ reavăn.
Cu o mișcare lină a mâinii, regina Selia destrămă vraja. Un întuneric înfiorător răbufni, ca o
vântoaică, din peșteră. Luminându-și calea cu picătura de soare și florile miraculoase din cununa de
pe creștet, regina Selia și spiritul planetei intrară într-o sală cu pereți grunzuroși și două rânduri de
coloane din granit negru, cu scânteieri albastre, care înaintau spre gura întunecată a unei galerii.
Au mers vreo sută de metri prin galeria care cobora spre inima planetei și au întrat în altă
sală, mult mai spațioasă, care avea pereții înfrumusețați cu splendide dantelării parietale din vine de
aur, argint și nestemate. Tavanul părea placat cu diamante albastre și mii de flori argintii sclipeau
asemeni stelelor pe un cer senin. Două rânduri de candelabre din cristale luminau slab încăperea cu
sclipiri ușoare. Totul în jur era atât de minunat, încât reginei i se păru că intrase în sala mare a unui
templu.
Lângă peretele din dreapta se aflau mai multe rânduri de scaune din lemn de culoare
argintie, iar lângă cel din stânga- un morman de pergamente, legate cu funii negre, scrinuri din
cristale milticolore, decorate cu pietre prețioase, sipete din argint, pe capacul cărora erau încrustate
vrăji, farmece și simboluri magice. În mijlocul sălii, pe o masă cu picioare scunde scăpăra cu limbi
de foc chivotul urii. Umbre înfricoșătoare tremurau, în dansul lor macabru, pe pereții peșterii,
creând o atmosferă lugubră.
Intrară în sală, însă doar după câțiva pași se opriră. Un suflu otrăvitor, care aducea cu el un iz
insuportabil de viață putrezită, le izbi în față.
- Ai simțit curentul care ne-a lovit de îndată ce am intrat? Chivotul urii este protejat de o
vrajă foarte periculoasă, care se extinde în toată sala, zise, cu voce plină de îngrijorare, spiritul
planetei.
- Am simțit și eu fiorul morții, care adie ca un blestem dinspre chivotul urii. Voi încerca, cu
putera magică a zilei și a nopții, să destram vraja, zise regina Selia.
Își adună puterile miraculoase și, întinzând mâinile înainte, lansă spre chivotul urii un șuvoi
orbitor de lumină aurie, care împrăștia scântei argintii și albastre. Mii de explozii ușoare umplură
dintr-odată sala de pocnituri înfundate. Flăcările luară înfățișarea unor rotocoale de fum roșu, care

95
se învolburau deasupra chivotului urii, preschimbându-se, după un timp, într-o negură atât de
densă, încât peștera fu învăluită într-un semiîntuneric posomorât. Regina Selia șopti o vrajă și din
mâna ei dreaptă țâșni o sferă de lumină, care absorbi ca un aspirator întunecimea. Apoi se auzi o
explozie puternică și o ploaie de scântei lumină, de o lumină clară, argintie, peștera, iar aerul se
limpezi.
- Vraja care proteja chivotul urii s-a destrămat, zise regina Selia, răsuflând ușurată. Simt însă
că lacătul ne va da bătăi de cap.
Însoțită de spiritul planetei, regina Selia se apropie de masa cu chivotul urii. Făcut din aur
masiv, chivotul părea un sarcofag, pe pereții căruia erau încrustate formule și simboluri magice, iar
pe capac era încolăcit un șarpe negru, care-și ținea capul ridicat, de parcă s-ar fi pregătit să atace.
Șarpele avea ochii tăiați din două rubine mari, ce licăreau fără încetare și împroșcau în jur scântei.
Chivotul era încuiat cu un lacăt de forma unui cap de daimon, cu ochi răutăcioși și bulbucați,
care se mișcau în toate direcțiile, de parcă ar fi supravegheat sala.
- Trebuie să ne îndepărtăm puțin de masă, zise regina Selia și făcu câțiva pași îndărăt.
Spiritul planetei se îndepărtă în grabă.
Întinzând mâna stângă înainte, regina Selia lovi în lacăt cu puterea magică a nopții, însă
lacătul rămase intact. Încercă să-l distrugă cu puterea miraculoasă a luminii, rezultatul însă fu
același.
- Vraja care protejează chivotul nu poate fi spulberată cu magia întunericului sau a luminii, își
spuse în sine, trecându-și îngrijorată mâna prin plete.
După ce reflectă căteva secunde, decise să lovească în vrajă și cu puterea luminii, și cu cea a
întunericului. Întunse mâinile spre lacăt și murmură:
- O, putere miraculoasă a zilei și tu, putere magică a nopții, ajutați-mă să destram vraja care
ține încuiat lacătul.
Un șuvoi de lumină aurie, înconjurat de-o ploaie de scântei albastre țâșni din mâinile reginei
și lovi, cu o putere nemaipomenită, în lacăt. Se produse o explozie și lacătul se desfăcu în mii de
așchii ascuțite, care, căzând cu zgomot pe podeaua din marmură, dispăreau sfârâind. Spiritul
planetei se apropie de masă, deschise capacul chivotului și scoase de acolo o floare minunată, cu
petale din diamant albastru-azuriu.
De dimensiuni mari, floarea se spijinea pe un picior din aur și împrăștia în jur raze de un
albastru ca cerul limpezit după o ploaie rapidă de primăvară. Cu un zâmbet fericit pe buze, spiritul
planetei ridică în sus cupa-floare și o privi îndelung. Apoi se apropie de regina Selia și, întinzându-i
cupa fermecată, zise:
- Tu, regină protectoare, venită de pe planeta binecuvântată de către Creator, ai salvat
planeta noastră de daimonii blestemați și tu ești cea care trebuie să ducă cupa fermecată în Peștera
Sacră și să o așeze pe piedestal.
- O voi face cu plăcere, zise regina Selia, după ce voi distruge chivotul urii cu toate farmecele,
vrăjile și pergamentele pe care daimonii le ascundeau acolo. Dar mai ales, trebuie să distrugem tabla
cu poruncile daimonului suprem, să nu-și mai amintească nimeni niciodată de existența lor.
Întinzând mâna dreaptă spre masa din bazalt, lansă o sferă de lumină, care lovi ca un
proiectil în chivotul urii. Mii de scântei se împrăștiară în sală, iar când scânteile se stinseră, pe masă
fumega doar un morman de scrum. Apoi lovi cu puterea magică a nopții în pergamente, scrinuri și
sipete, prefăcându-le pe toate în cenușă.
- Am terminat-o și cu obiectele magice ale daimonilor, spuse, scuturându-și dezgustată
mâinile.
Zicând acestea, luă din mâna spiritului planetei cupa fermecată și o privi cu multă admirație.

96
 - E atât de frumoasă, încât nu-mi pot lua ochii de la ea, zise.
Ținând cu ambele mâini cupa, regina Selia porni spre ieșirea din peșteră. Spiritul planetei
pășea alături. Luminându-și calea cu florile din cununa de pe creștet, mergeau grăbite prin galeria
întunecoasă.
Dintr-odată, se auzi o bufnitură, de parcă cineva ar fi căzut de la înălțime. Instinctiv, regina
Selia atinse cu mâna piatra puterii și activă câmpul energetic protector. Un urlet războinic făcu să
răsune galeria scufundată în întuneric.
Regina se răsuci pe călcâie și lumină galeria cu picătura de soare. Văzu, tupilat la pământ
gata să atace, un coșcogeamite daimon, care se uita la ea cu o sclipire haină în ochii oblici și sticloși.
Ceva mai departe, lipit de peretele tunelului, o săgeta cu priviri răzbunătoare un alt daimon, ceva
mai pirpiriu, care ținea în mâna dreaptă un sceptru, din vârful căruia răbufneau limbi de foc.
Înfășurat într-o mantie purpurie, daimonul purta pe capul lunguieț un fel de coif dintr-un metal
strălucitor, cu două coarne încovoiate.
Fără să stea prea mult pe gânduri, regina Selia îi înțepeni cu puterea miraculoasă a
întunericului luminescent. Apoi lansă o rază de lumină aurie, care se roti de câteva ori în jurul celor
doi daimoni, și zise cu voce aspră:
- Din clipa aceasta nu mai dețineți nici o putere magică și nu mai cunoașteți nici o vrajă. Veți
rătăci ca două umbre monstruoase prin pădurile acestei lumi pe care aproape c-ați nenorocit-o.
Urâți și hăituiți de toate vietățile, îl veți ruga fără încetare pe Creator să vă ierte pentru tot răul pe
care l-ați făcut și să vă mântuie.
Cu ochii scăpărând de supărare, regina Selia îl ocoli pe cel tupilat la pământ și se apropie de
daimonul cu coiful cornorat, care ținea în mână sceptrul, însă nu se încumetă să i-l ia.
- Să fie oare un sceptru cu puteri miraculoase? se întrebă în sine, cercetând atent cu privirea
sceptrul.
Între timp, se apropie și spiritul planetei. Văzând în mâna daimonului sceptrul, o apucă pe
regina Selia braț și o trase îndărăt.
- Riști cu viața dacă atingi sceptrul daimonului suprem. Este un sceptru fermecat. Îl poate
ține în mână doar capul legiunii și custodele chivotului.
Apoi arătă cu mâna spre daimonul înfășutat în mantie purpurie și adăugă:
- Cel care îl ține în mână este custodele chivotului și al tăbliței cu cele 66 de porunci ale
capului legiunii daimonilor urii. Acest simbol al autorității demonice poate fi distrus doar cu putere
divină.
- Cu putere divină..., sceptrul poate fi distrus doar cu putere divină, murmură, îngândurată,
regina Selia.
- Focul divin! exclamă într-un final. Sunt sigură că focul divin poate distruge sceptrul
daimonilor.
O străfulgerare de groază scăpără în ochii bulbucați ai daimonului înțepenit. Își întorcea
privirea când spre regina Selia, când spre sceptrul care continua să pâlpâie cu limbi de foc.
- Dacă-l pârjolesc cu focul divin, din custodele chivotului și din sceptrul fermecat nu va
rămâne decât scrum, zise Selia, uitându-se spre spiritul planetei și arătând cu degetul spre daimonul
înfricoșat.
Apoi își întoarse privirea spre custodele chivotului și zise cu voce apăsată și poruncitoare:
- Aruncă jos sceptrul, jigodie, dacă dorești să mai faci umbră pământului.
Daimonul însă continua să țină strâns în mână sceptrul, fixând-o cu o încrâncenare de
nedescris. Ochii lui bulbucați deveniră sticloși de ură, iar pielea albă, fără pic de sânge, se făcu
pământie. Regina Selia oftă nemulțumită și zise:

97
 - Fie, dacă vrei să-ți sfârșești existența ticăloasă ținând în mână sceptrul fermecat, îți voi
îndeplini dorința.
Clătinând dezgustată din cap, întinse mâna stângă spre daimonul înțepenit și pronunță "foc
sacru". Se produse o explozie de lumină albastră și tunelul se cutremură, de parcă muntele ar fi fost
zguduit de un cutremur. După un timp, lumina încet se domoli, iar pe podeaua din granit fumega,
împrăștiind scântei, un morman de cenușă.
- Șterge-o de aici, cât nu te-am transformat și pe tine într-un pumn de cenușă fumegândă, îi
zise celuilalt daimon, eliberându-l. Să nu mai îngrăznești să spurci această peșteră sacră.
Ca un epure scăpat din ghearele unei vulpi flămânde, daimonul dispăru în întunericul
tunelului. Pe chipul senin al reginei se așternu o umbră de îngrijorare. Se răsuci spre spiritul
planetei și întrebă:
- În Peștera Înțelepciunii există vreun ascunziș?
Spiritul planetei clătină din cap și zise:
- Nu există nici un ascunziș în Peștera Înțelepciunii.
- Dacă nu există nici un ascunziș, de unde au apărut acești doi daimoni? Mi s-a părut că cel
fără de sceptru a câzut de undeva de sus.
- Custodele și un oștean al legiunii aveau misiunea să protejeze chivotul. Ei nu părăseau
niciodată Peștera Înțelepciunii. Ascunși printre pergamente și sipete, au așteptat până când ai
plecat. Apoi custodele a scos din chivot sceptrul fermecat, însă nu a mai putut să părăsească peștera,
deoarece ai blocat intrarea cu o vrajă, pe care nu a reușit s-o spulbere.
- Spuneai că doar capul legiunii daimonilor cunoștea vraja care proteja chivotul.
- Custodele chivotului era al doilea în ierarhia legiunii daimonilor urii și stăpânea puterea să
destrame, în caz de mare pericol, doar pentru câteva secunde vraja, răspunse spiritul planetei.
- De ce a luat sceptrul? Nu era tăblița cu cele 66 de porunci mai prețioasă pentru daimoni?
întrebă, nedumerită, regina Selia.
- A luat sceptrul pentru că intenționa să se răzbune. Vroia, probabil, să te ardă cu focul
infernului, care țâșnea din vârful sceptrului fermecat.
- Și dacă au mai rămas daimoni ascunși prin grote? În curând eu voi părăsi planeta, rosti, pe
un ton îngrijorat, regina Selia.
Spiritul planetei zimbi și-i spuse cu voce liniștită:
- Nu-ți face griji, regină potectoare. Copacul vieții și-a slobozit deja rădăcinile până în inima
planetei, iar ramurile și le-a înălțat până în spațiul unde înflorește viața, și alimentează, fără
întrerupere, cu energii divine fântâna sacră. Apele nu mai sunt toxice. Natura se trezește din
somnul morții și poporul magic își face datoria.
Doar capul legiunii avea puterea să smulgă copacul vieții. Chiar dacă au mai rămas câțiva
daimoni, nu mai prezintă nici un pericol pentru noi. Poporul magic al planetei are destulă putere să-
i prindă, iar când planeta se va întoarce în spațiul protejat de către Creator, să-i dea pe mâna
paznicilor Universului.
De azi încolo vom fi mult mai prudenți și gata să respingem orice încercare de a invada
planeta.
Ieșind din Peștera Înțelepciunii, regina Selia și spiritul planetei au coborât din munți și s-au
oprit pe malul lacului, lângă stânca unde daimonul o capturase pe micuța silfidă. Un minunat boboc
de floare licărea intermitent, mângâiat de lumina azurie, care izbucnea din adâncurile celor doi
munți cu crestele din diamant, iar spiritul scânteii nopții se rotea într-un dans lin în jurul lui,
stropindu-l cu picături de apă. Observând-o pe regina Selia, se apropie în grabă, o apucă de mână și
zise, surâzând fericită:

98
 - Vino să vezi cât e de minunată scânteia nopții. Daimonul a smuls-o și a strivit-o cu piciorul,
însă o semincioară a supraviețuit și eu am găsit-o, îngropată sub un strat gros de praf și frunze
putrezite. Am sădit-o lângă această stâncă, să fie protejată de vânt, și am stropit-o cu apă din fântâna
sacră. A încolțit și uite ce mare a crescut. Bobocul se va dechide la miezul nopții și floarea va lumina
până dimineața, apoi va adormi și se va trezi din nou când noaptea va învălui tărâmul.
Regina Selia și spiritul planetei se apropiară de scânteia nopții, care-și înălța bobocul spre
cerul întunecat, legănându-se ușor sub adierea blândă a unui vântuleț.
Zeci de undine se zbenguiau în apele liniștite și licărinde ale lacului, care forfotea de viață, iar
din pădurea înverzită răzbăteau șoaptele tainice ale frunzelor fragede și foșnetul trist al celor
uscate. Peste planeta deșteptată din somnul morții se lăsa, ca o binecuvântare divină, pacea,
armonia și fericirea.
Deodată, un trăsnet răsunător zgudui planeta. Regina Selia ridică privirea spre cer. Din
întunericul de nepătruns al lumilor obscure țâșni o sferă de lumină, care se apropia, ca un meteorit,
lăsând în urmă o coadă lungă, aurie.
- Vânătorul celestu s-a întors, zise spiritul planetei, urmărind cu privirea sfera strălucitoare
care se apropia. Oare ce veste ne aduce?
Regina Selia clătină afirmativ din cap. Nu trecură nici câteva minute și sfera explodă pe malul
lacului în mii de raze aurii, iar din explozia strălucitoare ieși vânătorul celestu. Roti privirea de jur
împrejur, de parcă ar cercetat regatul naturii, care se trezea la viață, apoi se uită la spiritul planetei
și zise, cu voce tunătoare:
- Să fiți gata. Imediat după plecarea noastră, planeta se va întoarce în spațiul ocrotit de către
Creator.
Se auziră strigăte de bucurie și din toate părțile curgeau spre lac undine, spirite ale florilor,
copacilor, aerului și pământului, spiriduși și fauni- întreg poporul magic se grăbea să sărbătorească
revenirea planetei în spațiul binecuvântat de către Creator.
Cât ai clipi din ochi, regina Selia, spiritul planetei și vânătorul celestu se pomeniră înconjurați
de mii de spirite ale regatului naturii, care aplaudau, se îmbrățișau, cântau, iar chipurile lor,
luminate de o nesfârșită bucurie, erau scăldate în lacrimi de fericire.
Ca un roi de fluturași luminescenți, silfidele zburau în jurul capului reginei, sărutând-o pe
obrajii îmbujorați. Cu-n zâmbet larg pe buze, spiritul planetei îi îmbrățișa pe toți, în timp ce din
ochii ei minunați curgeau neîncetat șuvoaie de steluțe sclipitoare. Faunii țopăiau în jurul vânătorului
celestu, iar undinele și spiridușii se prinseră în horă.
Din adâncurile celor doi munți cu crestele din diamant izbucneau fără încetare, de parcă ar fi
fost niște focuri de artificii, steluțe multicolore, iar frunzele de pe copacii din pădure licăreau
intermitent, ca becușoarele care împodobesc orașele în prag de sărbătoare. O lumină azurie
învăluia planeta într-o aură strălucitoare și cerul se lumină.
- E timpul să plecăm, regină protectoare, răsună, ca un dangăt de clopot pe fundalul bucuriei
generalizate, vocea vânătorului celestu.
Zicând acestea, se răsuci spre regina îmbujorată și se uită la ea cercetător un timp. Apoi
schiță un zâmbet rece și zise cu voce răsunătoare:
- Avem un drum lung de făcut până în adâncurile timpului și trebuie să ne grăbim.
Regina Selia se desprinse din îmbrățișările spiritelor naturii și exclamă, cu ochii strălucind de
bucurie:
- Sunt gata de plecare!
Apoi lunecă cu o privire mângâietoare peste poporul magic al planetei, care nu-și lua ochii de
la ea, și vorbi cu voce caldă:

99
 - Rămâneți cu bine. În curând veți fi în paza Creatorului. Poate, la întoarcere de pe Tărâmul
Spiritelor Nefericite, dacă Creatorul va dori să mă ajute să revin în lumea celor vii, vă voi face o
vizită împreună cu soțul meu.
De pretutindeni se auziră voci care murmurau:
- Te așteptăm cu drag, să vii neapărat, când te vei întoarce, planeta noastră va fi nespus de
frumoasă, să nu uiți de noi, îți vom fi recunoscători o veșnicie, și mii de mâini se întindeau spre ea, și
mii de ochi o priveau cu recunoștință.
Cu ochii înlăcrimați și chipul luminat de un zâmbet fericit, regina Selia se apropie de spiritul
planetei și o îmbrățișă. Apoi își șterse lacrimile și, trecându-și mâinile prin plete, se răsuci spre
vânătorul celestu și exclamă:
- Sunt gata de plecare spre planeta ființelor strălucitoare ale spiritului!

***
Ieșind din spațiul lumilor obscure, regina Selia și vânătorul celestu s-au scufundat în
Torentul Coștiinței și s-au lăsat purtați spre șuvoiul de lumină, care curgea spre Tărâmurile Vieții
Eterne. Unde liniștite, ce scânteiau de o lumină aurie, îi legănau ușor, ducându-i lin spre adâncurile
timpurilor.
Regina Selia privi în stânga, apoi în dreapta, însă nu văzu decât lumină, care, deși părea
nespus de strălucitoare, nu obosea privirea. Își încordă auzul, însă nu reuși să audă decât sunetele
relaxante ale Universului și susurul dulce al undelor care-i duceau spre lumi miraculoase. Avea
senzația că plutește pe valurile scânteietoare ale Râului Vieții, care o duce spre Tărâmul Liniștii și
Fericirii. Se simțea atât de liniștită, încât se surprinse murmurând:
- Îți mulțumesc, Creatorule, că după atâtea chinuri și zbucium îmi dăruiești un strop de liniște
și pace.
După un timp, îl căută cu ochii pe vânătorul celestu. Îl văzu plutind pe valurile scânteietoare
ale șuvoiului cu ochii larg deschiși, privind în depărtare. Chipul lui exprima atâta calm, atâta
siguranță, încât regina Selia simți o dorință irezistibilă de a-și elibera mintea de gânduri și neliniști,
și a se lăsa în voia valurilor. Închise ochii și un zâmbet senin îi lumină, de o lumină blândă, chipul.
Vedea cu ochii sufletului o lume minunată, o lume unde perfecțiunea făcea să înflorească fericirea, o
lume care nu cunoștea suferința și amărăciunea. O scoase din visare vocea rece a vânătorului
celestu.
- Desprinde-te din îmbrățișarea viselor, regină protectoare. Ne apropiem de poarta care se
deschide spre adâncurile timpurilor, unde plutește pe valurile eternității planeta ființelor
strălucitoare ale spiritului.
Trebuie să te informez însă, că până a intra în lumea fabuloasă, în care se făuresc virtuțile
divine ale ființelor raționale, urmează să treci o probă de inteligență și o probă de curaj, și să găsești
cheia care deschide poarta spre acest tărâm miraculos.
- O probă de inteligență și una de curaj? întrebă mirată regina. Oare scurta și zbuciumata
mea viață nu este o nesfârșită probă de inteligență și curaj, pe care o trec fără pic de odihnă, și care-
mi provoacă atâta suferință? Oare nu am demonstrat în repetate rânduri că sunt gata să mă sacrific
în numele iubirii divine și că respect cu sfințenie poruncile Creatorului?
Aruncându-i o privire plină de curiozitate, vânătorul celestu zise, zâmbind cu multe
înțelesuri:
- Într-adevăr, ai demonstrat cu prisosință că ești gata să te sacrifici în numele vieții și iubirii
divine, dând dovadă că ai meritat bunăvoința și încrederea Creatorului. Ai îndrăznit însă și să
nesocotești voința Creatorului. Ai părăsit planeta celor două tărâmuri, punându-ți în pericol viața și

100
lăsând fără protecție cele 9 regate. Ai ajuns până în adâncurile nemăsurate ale spațiului nemărginit,
sperând să calci pe planeta ființelor strălucitoare ale spiritului, unde nu a călcat nicicând ființă
muritoare.
- Destinul iarăși mă pune la grea încercare, murmură cu voce stinsă regina Selia, oftând
nemulțumită.
Rămase pradă neliniștii și amărăciunii vreo câteva minute, apoi își înălță privirea spre
vânătorul celestu și întrebă:
- Am vreo alternativă?
Clătinând din cap, vânătorul celestu răspunse, ridicând din umeri:
- Nu ai de ales. Dacă dorești cu adevărat să ajungi pe insula unde se înalță Templul Ființelor
Strălucitoare ale Spiritului, va trebui să treci probele.
- Și dacă nu reușesc să trec cele două probe? întrebă regina Selia, sfredelindu-l cu privirea.
- Vei rămâne pentru eternitate să rătăcești între cele două șuvoaie ale Torentului Conștiinței,
răspunse vânătorul celestu, și în vocea lui rece se strecură o notă de amărăciune.
- Poți să mă ajuți să depășesc acest obstacol? întrebă regina.
- Nu, fu răspunsul sec al vânătorului celestu. Eu nu am permisiunea Creatorului să-i ajut pe
muritori să pătrundă în adâncurile timpurilor și nu te pot însoți în lumea ființelor strălucitoare ale
spiritului.
Am acceptat să te însoțesc până aici doar pentru că ai salvat planeta năpăstuită și i-ai ucis pe
daimonii fugari. Dacă vei trece probele și vei reuși să găsești cheia cu care vei deschide poarta spre
adâncurile timpului, o sferă de lumină aurie te va însoți până la Templul Florii Vieții Eterne. Dacă vei
avea noroc, și ființele strălucitoare ale spiritului vor dori să te asculte și să te ajute, entități
protectoare te vor însoți și pe Tărâmul Spiritelor Nefericite.
- Te rog măcar să-mi spui în ce constau aceaste probe, insistă regina Selia, țintuindu-l cu o
privire rugătoare.
- Nu știu, răspunse vânătorul celestu, clătinând din cap. Inteligența ta este cea care trebuie să
descifreze această enigmă, iar curajul- să te ajute să depășești obstacolele care-ți vor ieși în cale. Îți
pot da doar un singur sfat. Să ai încredere deplină în intuiție și să nu-ți scape nimic din ceea ce-ți va
șopti spiritul.
Zicând acestea, o ridică ca pe o pană în brațe și, cu o viteză uluitoare, o aruncă afară din
șuvoiul de lumină.
Regina Selia se pomeni într-o lume magică, o lume minunată, unde cerul era adânc ca
infinitul, iar stelele străluceau de o lumină neobișnuit de violetă. În jur domnea o armonie
desăvârșită și simfonia stelelor îi mângâia plăcut auzul. Avea senzația că sufletu-i plutește pe aripile
liniștii depline, iar cugetul se odihnește de spaime și neliniști.
- O, ce lume minunată! exclamă, rotind privirea încântată de jur împrejur. Stele de culoare
violetă și o muzică atât de relaxantă. De n-aș vedea cu proprii mei ochi aceste stele violete, n-aș
crede că există această lume.
Simți deodată o adiere ușoară cu miros de lotus, care îi atinse fața, de parcă o entitate
nevăzută ar fi sărutat-o.
- Nefertum?! șopti, uimită. Nefertum, tu?
Deși își încordă auzul, nu auzi decât muzica divină a stelelor și nu văzu decât un cer nespus
de adânc și limpede, peste care o putere magică a presărat nenumărate stele care împrăștiau în
spațiu raze violete. Oftă dezamăgită și-și zise în sine:
- Mi s-a părut. Nu poate fi Nefertum. Vocea lui nu poate să pătrundă până în adâncurile
necuprinse ale Universului nostru.

101
 Roti privirea de jur împrejur, încercând să deslușească pe bolta celestă vreun semn care s-o
ajute să găsească cheia despre care-i vorbise vânătorul celestu, însă ochii sufletului nu-i arătau
nimic. Cerul era nemărginit și, chiar dacă ar fi avut o mie de vieți, nu ar fi reușit să găsească printre
miliardele de stele o cheiță, pe care nici măcar nu reușea să și-o imagineze. Se lăsă purtată de
curentul cu miros de lotus, chinuindu-se să-și asculte sufletul și să-și trezească intuiția.
Dintr-odată, văzu, apărând de nicăieri, un nouraș pufos, care sclipea asemeni troienelor de
zăpadă în nopțile geroase cu lună plină. După doar câteva clipite, se pomeni înconjurată de o ceață
transparentă, care o ducea, ca o corabie strălucitoare, spre un tărâm necunoscut.
Din adâncurile cerului ploua fără încetare cu stropi de nestemate, care dădeau naștere unor
imagini încântătoare: flori care-și schimbau, ca într-un caleidoscop, forma și culoarea, cascade din
picături de diamante, care se prăbușeau peste nori din ceață licărindă, mări argintii cu unde ce
ridicau din adâncime mulțime de safire, smaralde, diamante și perle trandafirii.
Fascinată de minunatele priveliști, regina Selia se uita cu ochii larg deschiși la imaginile de
poveste, încercând să deslușească vreun semn care s-o ajute să găsească cheia, însă nu vedea decât
peisaje fabuloase, scăldate în aburi de lumini multicolore.
Timpul se scurgea fără încetare și nourașul plutea, continuând s-o ducă spre adâncurile
timpurilor. Se simți dintr-odată atât de singură, atât de nenorocită, încât începu să plângă.
- Trebuie să mă iau în mâini, își zise într-un târziu, ștergându-și, ca un copil nefericit,
lacrimile cu dosul palmei. Pune-ți la muncă rațiunea și încordează-ți ochii sufletului, deoarece
lacrimile, chiar dacă sunt amare, nu au puterea să te ajute.
Cercetă din nou imaginile multicolore, care se desfășurau, ca o iluzie tridimensională, în jurul
ei. Dintr-odată, îi atrase atenția o minunată floare din cristale transparente, care străluci preț de o
clipă, apoi se stinse. Imaginea îi readuse în memorie floarea din cristale pe care o văzuse în Sala
Eternității din Templul Înțelepciunii. Apucă cu mână piatra puterii din colierul de diamante și o
privi îndelung.
- Piatra puterii, rosti cu voce îngândurată. În acest caleidoscop de imagini tridimensionale cu
pietre prețioase nu am văzut, decât preț de o clipă, floarea din cristale transparente. Mai-mai era să
n-o observ, atât de repede a dispărut și nu s-a mai arătat, pe când celelalte flori licăresc neîncetat.
Apoi, mușcându-și buza de jos și îngustându-și ochii, își zise în sine:
- Gheața eternității protejează împotriva energiilor periculoase, deschide accesul spre alte
dimensiuni spirituale, dă iluminare spirituală și face legătura cu ghizii spirituali. Cu cheia trebuie să
deschid poarta spre Tărâmul Ființelor Strălucitoare ale Spiritului, care sunt ghizii spirituali ai
ființelor raționale. Cheia...? Să fie oare piatra puterii, pe care mi-a dat-o Creatorul în Templul
Înțelepciunii, cheia care deschide poarta spre tărâmul miraculos?
Apoi căzu din nou pe gânduri. După ce chibzui un timp în minte, exclamă cu voce
răsunătoare:
- Fără îndoială, piatra puterii este cheia care deschide poarta spre Tărâmul Ființelor
Strălucitoare ale Spiritului!
În timp ce rostea aceste cuvinte, imaginile fabuloase dispărură, de parcă nici nu i s-ar fi
perindat minute în șir în fața ochilor, iar nourașul argintiu se destrămă. Regina Selia se pomeni din
nou plutind pe valurile liniștite ale unui ocean de stele, ce luminau cu raze violete într-un spațiu
mângâiat de acordurile muzicii divine.
- Cheia am găsit-o, adică proba inteligenței am trecut-o. Rămâne să dau dovadă de curaj.
Trebuie să înțeleg că voi fi atacată de niște creaturi periculoase, sau poate urmează să depășesc
obstacole de netrecut? Ce fel de creaturi monstruoase ar putea oare să rătăcească într-o lume atât

102
de minunată? Și ce fel de obstacole ar putea să-mi ațină calea? se întreba în gând regina, fără să
găsească răspuns la întrebările care i se îngrămădeau în minte.
Se concentră în sine, încercând să vadă cu ochii spiritului ceea ce ochii minții nu-i arătau, însă
nu reuși să descopere printre stelele care licăreau enigmatic nici o creatură monstruoasă. În jur
domnea o armonie desăvârșită și stelele-și cântau neobosite simfonia.
- Un ocean de stele licărinde mă înconjoară și toate sunt la fel de fascinante, de parcă ar fi
surori. Care o fi fiind oare planeta ființelor strălucitoare ale spiritului? se întreba, scrutând
descumpănită imensitatea.
Plutea, fără să știe încotro o duce vântul stelar, ascultându-și cu disperare spiritul, care părea
că adormise, și cercetând neliniștită cu privirea imensitatea fabuloasă. Stele, stele îi treceau fără
odihnă prin fața ochilor obosiți de atâta căutare, iar în urechi îi răsunau într-una cuvintele
vânătorului celestu:
- Dacă dorești cu adevărat să ajungi în Templul Ființelor Strălucitoare ale Spiritului, va trebui
să treci proba. De nu vei reuși, vei rămâne pentru eternitate prizoniera Torentului Conștiinței.
- Voi rămâne pentru totdeauna să rătăcesc între șuvoiul morții și cel al vieții eterne,
murmură cu voce tremurândă, chinuindu-se să-și înăbușe neliniștea care-i strângea ca într-o
menghină pieptul, îngreuindu-i respirația.
Avea impresia că se sufocă sub povara incertitudinii și spaimei. Fruntea i se acoperise cu
broboane de sudoare, care i se prelingeau în ochi, provocându-i o insuportabilă usturime. Își frecă
ochii cu degetele, apoi își șterse cu dosul palmei sudoarea de pe frunte, zicându-și în sinea ei:
- Proba de inteligență cred că am trecut-o. Voi trece și proba curajului, dacă nu mă voi lăsa
pradă disperării.
Își îndepărtă cu mâna șuvița de păr umed de pe frunte și scutură din cap, de parcă ar fi vrut
să alunge neliniștea care i se cuibărise în minte. Apoi răscoli un timp cu ochii în oglinda limpede a
cerului trandafiriu, însă nu descoperi nimic suspect. Oftă nemulțumită și se lăsă din nou în voia
vântului stelar. Dintr-odată, cerul se întunecă și stelele începură să se rotească într-un iureș
amețitor, formând în juru-i mii de cercuri din lumină violetă. Cât ai clipi din ochi, se pomeni închisă
într-un cilindru strălucitor, care se rotea în juru-i cu o viteză uimitoare.
- Curaj, își zise în șoaptă, strângându-și pumnii. Ceea ce mi se arată nu este decât o hologramă
tridimensională. O putere magică mă pune la încercare.
Înghiți apăsat și activă câmpul energetic protector. Apoi se concentră în sine și, adunându-și
puterile miraculoase, se înălță spre necuprinsul zbuciumat. Lupta din răsputeri cu forța nevăzută,
care o trăgea în jos, spre o beznă înfricoșătoare. Ajutată de puterea magică a zilei și a nopții, reuși
într-un final să se smulgă din capcană.
Un trăsnet prelung, ce amintea de bubuitul care însoțește o erupție vulcanică, se apropia din
adâncurile nemărginite ale cerului, înăbușind acordurile muzicii celeste. Un amalgam de sunete
stridente, înfiorătoare, îi invadau auzul. Își acoperi urechile cu palmele și murmură cu voce stinsă:
- O, Creatorule, tu ești stăpânul vieții și al morții și veghezi, din profunzimea Universului,
asupra celor cărora le-ai dat o picătură din spiritul divin. Fie-ți milă de o biată muritoare, care
rătăcește în căutarea liniștii și fericirii. Te rog să nu mă pedepsești prea aspru pentru greșelile pe
care le-am săvârșit în numele iubirii și al vieții, și să mă ajuți să-mi împlinesc osânda.
După un timp, bubuitul conteni și stelele rând pe rând se stinseră. O liniște asurzitoare se
lăsă, ca un blestem al neființei, peste împrejurime și cerul fu învăluit într-un întuneric dens. În jurul
ei nu exista decât o noapte oarbă, o noapte moartă, fără nici o scânteie de lumină, care-i dădea fiori.
I se părea că se scufundă încet într-o substanță neagră și vâscoasă, și inima începu să i se zbată în

103
piept asemeni unui fluturaș prins în capcana unei surse de lumină. Vederea i se încețoșa și puterile
o părăseau încet. Suspină adânc și închise strâns ochii, abandonându-se destinului.
Rămase rătăcind cu mintea în întuneric și corpul aproape înțepenit, până când văzu cu ochii
sufletului entitatea care i se arătase în Templul Luminii, și auzi o voce limpede și caldă, care-i
șoptea:
- Creatorul a sădit un grăunte de lumină în sufletul fiecărei ființe vii. Lumina însă poate
încolți doar în sufletul celui care o caută în sine. Cel ce descoperă în sine lumina divină, nu poate fi
învins de bezna moartă.
Auzind în amintire spusele entității cu ochi strălucitori, regina Selia își reveni din amorțire.
Recăpătându-și echilibrul sufletesc, deschise larg ochii. Tuși în pumn să-și dreagă vocea și exclamă
mânioasă:
- Vai mie, sunt o nechibzuită! Cum am putut să cad în capcana pe care mi-a întins-o spaima?
Vidul îngrozitor care mă înconjoară și tăcerea de mormânt care mă sufocă nu pot fi altceva, decât
produsul imaginației mele chinuite.
În timp ce rostea aceste cuvinte, întunericul începu să se destrame. Împrăștiind în spațiu o
lumină de un violet strălucitor, stelele-și reluară simfonia, iar spaimele și nălucirile se risipiră.
Răsuflând ușurată, regina Selia murmură:
- Cred că am depășit și proba curajului.
- Ai dreptate, muritoareo, ai trecut și proba curajului, răsună de nicăieri o voce binevoitoare.
Auzind vocea, regina Selia roti privirea de jur împrejur, însă nu descoperi în preajma sa nici o
făptură vie. Doar mii și mii de stele, scăldate în aburi de lumină violetă, care licăreau tainic pe un cer
adânc și limpede.
- Ți-am auzit vocea, însă nu reușesc să te văd. Cine ești și unde te ascunzi în această lume
populată doar de stele? murmură nedumerită.
- De ce cauți cu ochii minții, ceea ce poate fi văzut doar cu ochii sufletului, străino? Deși ești
muritoare, Creatorul te-a înzestrat cu puteri miraculoase, care te-au ajutat să pătrunzi în adâncurile
timpului. Deschide ochii spiritului și ține-i mereu deschiși, doar astfel vei reuși să vezi adevărata
înfățișare a acestei lumi miraculoase, pe care ochii minții nu pot s-o vadă.
Regina Selia închise strâns ochii și se concentră în sine. După doar câteva secunde de
concentrare, deschise ochii și privi în jur. Cerul i se înfățișă la fel de adânc și limpede, iar stelele
continuau să împrăștie lumină violetă. Doar una strălucea mai tare decât celelalte, iar printre razele
violete licăreau, din când în când, și raze albastre, formând în jur o aură miraculoasă. Un surâs plin
de fericire flutură pe buzele întredeschise ale reginei. Își trecu degetele prin păr și răsuflă ușurată.
- Steluța care strălucește cu raze albastre și violete este planeta ființelor strălucitoare ale
spiritului, zise, continuând să caute cu ochii entitatea care-i vorbise.
Ca prin farmec, apăru în fața reginei Selia un leu din lumină albă, care-i vorbi cu vocea
muzicii celeste:
- Ești prima muritoare care a reușit să ajungă în adâncurile timpului și a trecut cele două
probe. Te voi însoți până lângă planeta ființelor strălucitoare ale spiritului. Poarta care se deschide
în lumea lor o poți descuia doar tu. Nu-ți va fi deloc ușor. Dacă spiritul tău se scaldă în lumină
divină, iar mintea-ți este ascuțită și gândurile pure, vei reuși.
- Și dacă nu reușesc să deschid poarta spre planeta ființelor strălucitoare ale spiritului?
întrebă regina.
- Ai îndrăznit să încalci legile spațiului nemărginit, care interzic muritorilor să pătrundă în
adâncurile tumpurilor și l-ai sfidat pe Creator. Dacă spiritul tău nu poartă o scânteie din lumina

104
divină, Marele Maiestru Spiritual îți va decide soarta. Pot să te asigur că sentința va fi destul de
aspră, fu răspunsul neîncurajator al leului celestu.
- În Cetatea Soarelui am avut fericirea să-l cunosc pe dragonul din lumină cu trei ochi, care m-
a ajutat să ajung la Torentul Conștiinței. În adâncurile timpului te-am întilnit pe tine- o ființă din
lumină la fel de misterioasă. Cine ești și de ce vrei să mă ajuți? întrebă regina, cercetându-l cu o
privire plină de curiozitate.
Leul își scutură coama, împrăștiind în jur scântei multicolore, și îi răspunse:
- Sunt custodele portalului care se deschide spre tărâmul celor care supraveghează și
dirijează evoluția spirituală a ființelor raționale din acest Univers. Ești gata să-ți înfrunți destinul,
muritoareo?
Regina Selia oftă nemulțumită și zise:
- Îmi voi înfrunta cu demnitate destinul hărăzit de către Creator, deși știu că înfruntându-l,
mă voi înfrunta pe mine.
- Vom zbura printre stelele acestei lumi cu viteza unei comete. Străduiește-te să nu rămâi în
urma mea. De mă vei pierde din vedere, nu vei găsi nicicând poarta care se deschide spre planeta
ființelor strălucitoare ale spiritului, zise leul și porni, cu viteza unui vânt uraganic, spre adâncurile
spațiului nemărginit, unde strălucea planeta miraculoasă.
Cu privirea încordată și inima zbătându-i-se tare în piept, regina Selia se avântă ca o săgeată
spre necunoscut. Leul alerga printre stele atât de repede, încât Selia nu reușea să vadă decât o dungă
de lumină, iar stelele treceau pe lângă ea ca niște proiectile strălucitoare. Se străduia din răsputeri
să nu rămână în urmă, însă vântul stelar era atât de puternic, încât cu greu reușea să-l înfrunte.
După un timp, simți că puterile încep s-o părăsească. Fără să vrea, încetini zborul. Cu mâna
tremurândă de slăbiciune, scoase din trăistuță plosca cu apa fermecată, pe care i-o dăduse spiritul
suprem al razei de soare, și sorbi o înghițitură. Recăpătându-și puterile, se avântă înainte, însă leul
celestu se îndepărtase atât de mult, încât era cu neputință să-l ajungă. Zbura cu ochii ațintiți spre
punctul luminos, care se mișca ca o cometă printre stele, devenind din ce în ce mai mic.
- Vai mie, ce mă fac? se întrebă speriată. Nu mai am putere să-l ajung din urmă.
Era gata să se păbușească în deznădejde, când auzi, venind ca un ecou din depărtare, vocea
leului celestu, care-i spunea:
- Disperarea nu este o călăuză bună, muritoareo. Doar cutezanța este cea care te duce spre
lumi miraculoase.
Vocea leului celestu îi dădu curaj și ea se avântă cu noi puteri spre punctul luminos, care
părea că își încetinise zborul. Cu pumnii încleștați și ochii larg deschiși, înfrunta cu dârzenie
vântoaicele stelare, apropiindu-se din ce în ce mai mult de punctul luminos. Într-un final, se
apropiase atât de mult de leul celestu, încât îi desluși clar coama albă. Leul se opri din fugă și
întoarse capul spre ea, zicându-i:
- Cutezanța ta mă surprinde și tenacitatea îmi trezește admirația. Ai reușit fără ajutor divin
să traversezi domeniul vânturilor moderate. Până a ajunge în fața porții care se deschide spre
tărâmurile supraveghetoarilor evoluției spirituale a ființelor raționale din acest Univers, urmează să
traversăm sectorul unde bântuie furtunile stelare, care nu pot fi înfruntate de către un muritor,
chiar dacă Creatorul l-a înzestrat cu puteri miraculoase. Urcă pe spatele meu și ține-te bine.
Urmează să reziși mâniei spiritelor furtunilor cosmice, care vor încerca să te prindă în vârtej și să te
ducă în adâncurile spațiului.
Regina Selia se uită un timp în ochii lui nehotărâtă. Apoi urcă pe spatele leului celestu și își
încleștă mâinile în coama strălucitoare. Leul făcu un salt înainte și porni, ca o vijelie, spre planeta
care strălucea din ce în ce mai tare.

105
 În jurul lor un vânt uraganic vuia a moarte. Rotindu-se în spirală deasupra capului reginei,
vântul forma o pâlnie adâncă. Regina Selia simți cum o putere nemaipomenită o absoarbe în
interiorul pâlniei. Își strânse atât de tare pumnii, încât unghiile i se împlântară în carne,
provocându-i o durere ascuțită. Vântoaica o ridică de pe spatele leului și picioarele-i fură prinse în
pâlnia tornadei. Zbura cu capul în jos și picioarele în sus, ținându-se strâns cu mâinile de coama
răvășită a leului celestu.
- Dacă mai durează mult această vijelie, n-am să rezist, își zise înspăimântată în sine.
Mâinile îi amorțeau și sângele-i zvâcnea în urechi, iar obrajii i se făcuse stacojii. Atinse cu
buzele piatra puterii și zise cu voce stinsă:
- Te rog să nu mă lași pradă spiritelor primordiale, ajută-mă să rezist. Știu că în adâncurile
timpurilor s-ar putea să nu mai ai putere atât de mare, însă, luptând împreună, poate că rezistăm.
- Rezistă, strigă leul celestu, auzindu-i șoapta. Nu mai avem mult până la poatra care se
deschide spre planeta miraculoasă.
Se silea din răsputeri să înfrunte vântul uraganic, însă puterile încet o părăseau. Când era cât
pe ce să cedeze, vântoaica se potoli brusc și regina își lăsă istovită capul pe coama strălucitoare a
leului. Aproape că nu-și simțea mâinile și capui i se învârtea.
Leul își încetini fuga. Regina Selia ridică cu greu capul și privi înainte. Planeta strălucea în
fața ei ca o nestemată, învăluită într-o lumină violetă cu ușoare scânteieri albastre.
- Am ajuns, muritoareo, îi răsună în urechi ca un ecou îndepărtat vocea leului celestu. Aici se
încheie călătoria noastră. Coboară și deschide poarta.
Regina Selia coborî de pe spatele leului și privi în stânga, apoi în dreapta, însă nu văzu nici o
poartă. În jurul ei se desfășura doar cerul presărat cu stele. Derutată, își întoarse privirea
întrebătoare spre leul celestu. Citi în ochii lui nedumerire și dojană.
- Aaa! făcu, lovindu-se cu palma peste frunte și încruntându-și, nemulțumită de sine,
sprâncenele subțiri. Zburând cu capul în jos, am uitat că în această lume ochii minții nu pot să vadă.
Privind-o țintă, leul clătină afirmativ din cap. Regina închise ochii și se concentră în sine.
Adunându-și puterile miraculoase, deschise larg ochii și privi înainte. Văzu, materializându-se încet
dintr-o ceață trandafirie, o poartă, care părea făcută dintr-un metal de culoare argintie, cu sclipiri
intermitente. Se apropie de poartă și o cercetă curioasă cu privirea. Apoi o atinse atent cu degetul.
Metalul i se păru atât de fin, atât de lucios, încât avu senzația că mângâie o suprafață îmbrăcată în
catifea luminescentă. Roti privirea de jur împrejur, însă nu văzu nici un gard. Doar poarta licărea,
plutind în spațiu.
- O poartă încuiată, fără gard, care plutește în spațiu, își zise mirată în minte.
Respiră profund și întroduse piatra puterii în broasca porții. Apoi o răsuci ușor. Se auziră
niște acorduri minunate, de parcă cineva ar fi atins cu degetele strunele unei lire fermecate, și
poarta se deschise în două părți. Regina făcu un pas înainte și se opri. Privi peste umăr, vrând să-i
mulțumească leului celestu pentru ajutor, însă acesta dispăruse. Se răsuci iute și scrută bolta celestă.
Nici urmă de leu. Păși înainte. Trecu prin poartă și se pomeni într-o lume pe cât de neobișnuită, pe
atât de minunată.
Stoluri de ființe strălucitoare zburau, rotindu-se într-un dans feeric, deasupra planetei care
iradia în spațiu raze albastre și violete. Deși aveau aripi, nu erau păsări, nici silfide, dar nici spirite
ale razelor de soare. Câteva din ele se apropiară de regina Selia și o cercetară curioase cu privirea.
Erau făcute din lumină violetă și lumină argintie, și străluceau ca niște pietre prețioase. Aveau ochi
rotunzi, neobișnuit de expresivi, cu gene lungi și dese ce străluceau, și fețișoare asemănătoare celor
ale spiritelor razelor de soare, însă aveau câte 2 picioare și patru mâini, iar aripioarele lor tremurau
ca cele ale păsării colibri. Nu mai văzuse nicăieri astfel de creaturi. Ar fi zis că sunt niște insecte

106
magice, însă privirea lor era atât de inteligentă, iar chipurile erau atât de minunate, încât regina
murmură în șoaptă:
- Nu sunt insecte magice, dar nici făpturi umane, spirite ale florilor, sau spirite ale razelor de
soare.
Ființele din lumină continuau să zboare în cercuri line în jurul reginei Selia, săgetând-o cu
priviri pline de curiozitate și zâmbindu-i binevoitor.
- Cine sunteți? întrebă, într-un târziu, regina Selia, întinzând brațele înainte cu palmele
desfăcute.
Câteva entități se așezară pe palmele reginei Selia și scoaseră niște triluri asemănătoare
simfoniei stelelor. Apoi de fața ei se apropie o zburătoare argintie, i se uită un timp pătrunzător în
ochi cu o privire binevoitoare și senină, apoi vorbi într-o limbă necunoscută, pe care regina Selia o
înțelese:
- Suntem vestitorii zorilor și prevestitorii amurgului din această lume miraculoasă. Și tu, tu
cine ești și ce cauți în adâncurile timpurilor, unde ființele muritoare nu au permisiunea să pătrundă?
- Sunt regina protectoare a unei planete binecuvântate de către Creator și am venit să cer
ajutorul ființelor strălucitoare ale spiritului, răspunse regina Selia.
De pretutindeni se auzi un murmur prelung. Entitățile din lumină începură să-și agite
aripioarele, aruncându-i priviri curioase, dar și pline de uimire. Într-un final, o entitate din lumină
violetă întrebă:
- Ce forțe magice te-au ajutat să depășești toate obstacolele și cum de ai rezistat furiei
spiritelor vântoaicelor cosmice?
- Vânătorul celestu și paznicul portalului spre lumea voastră au fost atât de buni cu mine și,
înțelegându-mi suferința, m-au ajutat să depășesc toate obstacolele și m-au protejat de primejdiile
din adâncurile timpului, răspunse regina Selia.
- Leul celestu, custodele portalului, a ajutat-o să ajungă până lângă poarta care se deschide
spre planeta ființelor strălucitoare ale spiritului. O muritoare a supraviețuit furiei spiritelor
vânturilor cosmice, a reușit să treacă cele două probe și să găsească cheia magică, poate să deschidă
poarta, răsunau, ca un zumzet, vocile pline de uimire ale entităților zburătoare. Regina le asculta
tăcută, cu-n licăr de speranță, dar și de teamă în suflet. După un timp, creaturile din lumină se
liniștiră și o tăcere încordată se lăsă peste împrejurime. O țintuiau pe regina Selia cu ochii
întrebători, fluturându-și aripioarele.
- Spune-ne, cum de-ai reușit să intri în posesia cheii magice, care deschide poarta spre
planeta noastră? sparse dintr-odată tăcerea o voce pițigăiată. Nimeni dintre muritori, nicicând nu a
reușit s-o facă.
Selia apucă cu mâna dreaptă piatra puterii și o săltă în sus. O sclipire argintie, ca o fulgerare
de o clipă, răbufni din vârful ascuțit al cristalului.
- Piatra puterii, pe care Creatorul mi-a dat-o în Sala Eternității din Templul Înțelepciunii, este
chieia care poate deschide poarta spre planeta ființelor strălucitoare ale spiritului, răspunse regina
Selia.
Mii de entități se apropiară de piatra puterii și o priviră cu multă curiozitate, atingând-o cu
mânuțele.
- Zici că Demiurgul ți-a dat piatra puterii? întrebă neîncrezătoare o entitate argintie, cu chip
angelic și ochi melancolici, din care izvora un amurg catifelat.
- Da, răspunse regina Selia, schițând un zâmbet sobru și clătinând afirmativ din cap. Mi-a dat-
o Creatorul și mi-a spus că nimeni, nicicând nu va reuși să mi-o ia.

107
 Un cor de voci pline de uimire se răspândi în spațiu și mii de ochi, în care străluceau zorile și
licărea amurgul, o țintuiră cu priviri curioase. Apoi o entitate din lumină trandafirie, ochii căreia
scânteiau ca un răsărit de soare, se apropie de regina Selia și murmură:
- Urmează-mă, străină temerară. Te voi însoți până când mesagera ființelor strălucitoare ale
spiritului va veni să te conducă pe tărâmul fermecat.
Selia alunecă cu privirea peste mulțimea de entități miraculoase, le zâmbi larg, fluturându-și
mâna, și, însoțită de creatura trandafirie, se îndreptă spre planeta învăluită într-o aură
luminescentă.
Cu cât se apropiau mai mult de planeta ființelor strălucitoare ale spiritului, cu atât priveliștea
devenea mai plină de mister. Nori pufoși și aproape străvezii pluteau deasupra acestei lumi ce
prospera în adâncurile timpului, și mii de raze azurii și violete, care izvorau de nicăieri,
străpungeau norii ca niște sulițe incandescente. Păsări cu pene albe, sclipitoare ca zăpada, aurii ca
razele de soare și trandafirii ca petalele gingașe ale rozelor, cu creste împodobite cu flori din pietre
prețioase și cozi lungi, ce împrăștiau scântei multicolore, planau ușor cu aripile întinse, scoțind niște
triluri atât de melodioase, încât reginei i se păru că a ajuns pe Tărâmul Spiritelor Candide. O adiere
cu miros pestriț și îmbătător de flori se stecura printre norii străvezii și se pierdea în necuprinsul
cerului.
Uluită, regina Selia își plimba privirea peste priveliștile minunate, și nu prinse de veste când
de ea s-a apropiat o sferă luminoasă, ce strălucea de o lumină trandafirie. O smulse din contemplare
un clinchet cristalin, care răsuna ca o chemare. Își întoarse privirea spre sfera de lumină, care
înțepenise în fața ei. Rămase câteva secunde cu ochii ațintiți asupra sferei, fără să îndrăznească să
facă vreo mișcare, sau să spună vreun cuvânt.
Încet-încet sfera începu să-și piardă din strălucire, devenind, într-un final, aproape
transparentă. Apoi un mănunchi de raze azurii, cu irizâri violete, răbufni din sferă și o voce, ca un
tril de ciocârlie, întrebă:
- Ce vânturi au adus o muritoare în adâncurile timpurilor?
Regina Selia se grăbi să-i răspundă:
- Mânată de o mare suferință, am trecut cele două probe și am înfruntat primejdii de
neimaginat ca să ajung în lumea voastră.
- Ce suferințe te-au determinat să nesocotești voința Creatorului și să-ți primejduiești cel mai
de preț dar-viața, ființă muritoare? întrebă, de această dată cu o ușoară notă de dojană în voce, sfera
de lumină.
- Au trecut mai bine de doi ani de când sunt în slujba Creatorului și încerc să-mi fac cât pot de
bine datoria, protejând, chiar și cu prețul vieții mele, viața în spațiul nemărginit. Destinul însă, pe
lângă o mare fericire, mi-a hărăzit și multă suferință. O suferință atât de neîndurătoare, încăt
fericirea care-mi umpluse cândva sufletul s-a stins precum se stinge o stea ce pleacă în nemurire.
Am riscat atât de mult, pentru că am nevoie de ajutorul ființelor strălucitoare ale spiritului. Doar ele
ar putea să mă ajute, răspunse.
Încrucișându-și mâinile pe piept, regina Selia tăcu și o tristețe devastatoare, amestecată cu
neliniște și teamă, i se așeză pe chip.
- Să te ajute? Ai venit să rogi supraveghetorii și îndrumătorii evoluției spirituale a ființelor
raționale din spațiul nemărginit să te ajute? întrebă mirată vocea. O muritoare cere ajutorul ființelor
miraculoase?
Regina Selia clătină afirmativ din cap, fără să-și ia privirea rugătoare de la sfera care
redevenise strălucitor de violetă. Urmă o lungă și obositoare tăcere.

108
 - Fie, zise, într-un târziu, entitatea luminoasă, îți voi arăta drumul spre Templul Ființelor
Strălucitoare ale Spiritului, însă nu te pot asigura că vor accepta să stea de vorbă cu o vietate care a
îndrăznit să neglijeze voința Creatorului.
Sfera de lumină zbură lin în jos. Selia se grăbi s-o urmeze. S-au strecurat printre norii argintii
și au coborât pe o pajiște cu iarbă deasă, presărată cu flori albe și violete, stropite cu picături de
rouă.
Roiuri de insecte luminescente, care scoteau niște sunete asemănătoare acordurilor de
vioară, și păsărele neobișnuit de mici, cu pene ce străluceau ca razele unui soare violet , zburau din
floare în floare, și un buchet de miresme alese plutea peste întinderea trandafirie.
Încântată de priveliștea din jur, Selia întorcea capul când în stânga, când în dreapta,
urmărind cu privirea insectele și păsărelele care zburau deasupra covorului de flori. Avea impresia
că se află pe un tărâm al frumuseții și al perfecțiunii universale.
Au mers în tăcere până au ajuns la marginea pajiștii. Un peizaj fantastic, de o grandoare
nepământeană, se desfășura în fața lor. Nenumărate formațiuni stâncoase, crestele rotunjite ale
cărora erau acoperite cu plante doldora de frunze aurii, printre care străluceau orbitor flori violete,
răbufneau, ca niște coloane mărețe, uriașe, sculptate de zei primordiali din cristale de rubin și safire
violete, din desișul unei păduri întinse, scăldând-o în aburi de lumini miraculoase. Unele formațiuni
stâncoase erau atât de înalte, încât crestele lor se înălțau până aproape de nori, străpungându-i cu
raze trandafirii.
La poalle pădurii regina se opri. Peisajul i se păru atât de fabulos, atât de neobișnuit, încât
rămase înmărmurită, fără să-și poată lua privirea de la formațiunile stâncoase, care păreau produsul
minții unei divinități dintr-o lume supranaturală. Un murmur melodios o smulse din contemplare.
Își trecu mâna peste ochi, de parcă ar fi vrut să se convingă că nu viseasză, apoi își aruncă pe spate
pletele și-și aținti privirea înainte. O cărare bătătorită și albă ca spuma laptelui, mărginită din două
părți de tufe doldora de frunze aurii și flori albe și violete, se desfășura șerpuind printre stâncile
uriașe. Zburând la mică înălțime, sfera de lumină porni spre inima pădurii. Regina Selia grăbi pasul,
străduindu-se să nu rămână în urmă.
În pădure creșteau copaci cu frunze verzi și aurii, și flori de un trandafiriu aprins, ce licăreau
ca stelele în amurg. Copacii aveau coroanele de forma unor conuri uriașe, cu vârful ascuțit și baza
rotunjită, și-și slobozeau ramurile până aproape de pământ. Un covor strălucitor de iarbă verde ca
smaraldul, presărat cu flori luminescente, se așternea printre copaci.
Au tot mers în tăcere pe poteca care ba cobora spre niște văgăuni adânci, în care licăreau
ochiuri de apă albastră ca safirul, ba urca lin pe clinele unor coline scunde, acoperite cu iarbă
mătăsoasă și tufari cu flori trandafirii luminescente, până au ajuns pe malul unui lac. Lacul era
flancat din două părți de copaci cu ramuri mlădioase și frunze mici argintii, care abia de se
întrezăreau din explozia de flori mari, de culoare albastră, aurie și albă, cu trei rânduri de petale
luminescente. Oglindindu-se în apa cristalină a lacului, florile dădeau naștere unor imagini de o
frumusețe răpitoare, cu irizări pulsatorii, asemeni unui uriaș caleidoscop.
Lacul își prăbușea apele într-o cascadă spectaculoasă. Căzând în mii de șuvoaie vijelioase de
la înălțime mare, cascada împrăștia în aer o ploaie deasă de stropi ce strălucau ca niște pietre
prețioase, luminate de razele care se cerneau din tăriile cerului. Lângă cascadă era ancorată o mică
plută.
- Urcă pe plută, muritoareo, îi spuse sfera de lumină. Pluta te va duce spre insula din largul
Mării Iluziilor, unde se înalță Templul Ființelor Strălucitoare ale Spiritului.
Zicând acestea, sfera de lumină se făcu nevăzută. Fascinată de miracolul naturii din
adâncurile timpurilor, regina Selia mai îngădui câteva minute lângă cascadă, admirând jocul feeric al

109
stropilor de apă, apoi urcă pe plută și se așeză. Ca un covor zburător din poveste, pluta se înălță lin
spre tăriile cerului, care strălucea în toate nuanțele culorii violete, apoi mări viteza. Se îndepărta atât
de repede de pădurea străbătută de stâncile mirifice, încât regina Selia nu reușea să vadă decât un
torent de raze cu irizari multicolore.
După un timp, pluta încetini zborul. Regina Selia roti privirea de jur împrejur. O întindere
nesfârșită de ape, ce-și zbuciumau în cascade de lumină valurile, i se înfățișa privirii. Când pluta
zburătoare se lăsă mai jos, regina Selia văzu cu uimire, că din crestele înspumate ale valurilor
fremătânde răbufneau imagini de poveste: cascade care-și prăbușeau apele trandafirii peste stânci
din rubine, pești cu solzi din aur și cozi ca de păun, care se zbenguiau pe crestele licărinde ale
valurilor, palate din cleștar, care-și înălțau zidurile până lângă niște nori aproape transparenți, din
care curgeau picături argintii de ploaie, păduri în care copacii își schimbau ritmic culoarea- de la
verde ca smaraldul, până la auriu ca razele de soare, păsări fantastice cu pene luminescente, care
țâșneau din valurile mării și se înălțau spre cer, apoi se scufundau din nou în mare, turme de
căprioare albe, cu stele strălucitoare în frunte și coarne din rubine, care alergau pe crestele
înspumate, unicorni de-un alb imaculat, care se întreceau la fugă cu undele marine și zeci de sirene
cu plete verzi și ochi de un albastru atât de profund, încât părea că în ei se oglindește necuprinsul
Universului.
Încântată peste măsură de priveliștea feerică, regina Selia scruta cu ochii larg deschiși
întinderea de ape, murmurând în sine:
- O, Creatorule, nemărginită este puterea și bunătatea ta și inegalabilă este frumusețea pe
care ai dăruit-o acestei lumi.
Pluta cobora lin tot mai jos și mai jos, până ajunse aproape de crestele înspumate ale
valurilor și regina Selia văzu, apărând, ca dintr-o ceață sclipitoare, în fața ei o insulă învăluită într-o
aură cu irizări violete. Strălucirea insulei era atât de puternică, încât i se păru că vede o stea uriașă,
care plutește printre valurile cu imagini de poveste. Cu cât pluta se apropia mai mult de insula
misterioasă, cu atât lumina devenea mai blândă și regina desluși, într-un final, țărmul argintiu al
insulei.
Pluta se opri lângă un arbore cu tulpină dreaptă și crengi subțiri, acoperite cu frunze argintii
și flori azurii, care împroșcau în aer scântei de un albastru adânc. Scânteile roiau în jurul copacului
ca un roi de insecte luminescente, iar aerul era străbătut de niște sunete ce mângâiau plăcut auzul.
Regina Selia coborî de pe plută și cercetă cu atenție împrejurimile. Pe vârful unei coline
scunde, străjuită de un arc muntos, pe care creșteau copaci înalți, cu coroane bogate, pe crengile
cărora străluceau flori violete și aurii, ce împroșcau în aer roiuri de semințe luminescente, se înălța,
spre cerul luminat de o lumină nespus de trandafirie, deși pe cer nu se vedea nici un soare, un
grandios templu. Din depărtare, pereții înalți ai templului păreau zidiți din cristale, ce sclipeau în
toate nuanțele culorii violete.
De forma semiovală, templul avea un portic susținut de o mulțime de coloane din cristale
argintii, cu capiteluri împodobite cu flori sculptate din safire violete. Din două părți templul era
flancat de 4 turnuri cilindrice, care se înălțau până aproape de nori. Ghirlande împletite din edere cu
frunze agintii și flori trandafirii urcau în spirală până aproape de vârfurile crenelate ale turnurilor,
învăluindu-le în roiuri de scântei luminescente. Din vârful turnurilor se prelingeau lin în jos niște
acorduri nespus de melodioase. Prin ferestrele concave ale templului răbufnea o lumină blândă,
azurie.
Spre colină se desfășura o alee pavată cu cristale de stâncă și mărginită pe două părți de tufe
cu frunze aurii și flori albe, ce semănau cu florile de nufăr. În jurul florilor roiau insecte

110
luminescente, care scoteau niște sunete atât de minunate, încât ai fi zis că zeci de invizibile
orchestre se întrec în măiestrie.
Luându-și inima în dinți, regina Selia trase cu putere aer în piept și porni, cu pas nesigur, spre
colină, admirând frumusețea peisajului. Însoțită de susurul monoton al valurilor mării, străbătu
aleea și ajunse la poalele colinei.
O minunată scară din marmură argintie, cu balustrade frumos ornamentate cu flori din pietre
prețioase, urca spre curtea spațioasă. Regina Selia se opri în fața scării și scrută împrejurimea. O
priveliște nepământeană i se înfățișa înaintea ochilor. Un arc de munți cu creste înalte și ascuțite,
îmbrăcați, până aproape de vârfuri, în haina sclipitor de violetă a pădurii, arbuști doldora de frunze
aurii, tufe cu flori ce licăreau, de parcă ar fi fost fulgi de zăpadă în bătaia razelor de soare, insecte
luminescente și păsări care se întreceau la cântat cu valurile mării, iar pe vârful colinei -un palat
monumental, luminat de o aură strălucitoare. Un tărâm feeric, peste care domnea, ca o
binecuvântare divină, pacea, perfecțiunea și armonia.
Privind cu admirație spre splendidul peisaj, regina Selia urcă treaptă după treaptă, atingând
ușor cu mâna florile ce înfrumusețau balustrada, și se pomeni în fața unei statui mărețe, care
domina împrejurimile.
Statuia reprezenta o entitate masculină de o frumusețe care întrecea orice închipuire, și
părea sculptată din lumină, care se răsfira peste colină, scâldând-o în raze violete. Un adevărat colos
cu plete lungi și ochi pătrunzători, în care se oglindea înțelepciunea unei lumi primordiale ce
prospera în adâncurile timpurilor. Colosul purta o tunică până la genunchi, încinsă cu o curea ce
licărea în toate culorile primare ale luminii albe, și ținea în mâna dreaptă o sferă din cristal, în care
strălucea, de o lumină nemaipomenit de azurie, un ochi ce se uita spre întinderile nemărginite ale
Universului.
Regina Selia făcu câțiva pași timizi spre colosul din lumină, însă simți dintr-odată o putere
magică care o țintui locului și o voce neomenească și rece ca apa ce izvorăște din inima unui munte,
tună:
- Oprește-te, ființă muritoare, și spune-mi ce vânturi te-au adus în adâncurile timpurilor,
unde picior de muritor nu a călcat nicicând? Ce te-a determinat să încalci legea supremă a spațiului
nemărginit și să-l sfidezi pe Creator?
Cu ochii larg deschiși, din care izvora o încordare înecată în suferință, regina Selia stătea
înmărmurită în fața colosului din lumină, fără puterea de a-și feri privirea. Dominată de magia
colosul cu ochi pătrunzători, făcea eforturi să vorbească, însă, deși buzele i se mișcau fără încetare,
nu reușea să scoată nici un sunet.
Și cum stătea înțepenită, simți dintr-odată o adiere ușoară și parfumată, care-i atinse
creștetul și-i răvăși părul. Apoi avu senzația că o energie miraculoasă îi scanează sufletul. Scutură
din cap, de parcă ar fi vrut să scape de puterea magică care o copleșea și, înghițind în sec, își zise în
gând:
- O statuie din lumină care mă domină, de parcă ar stăpâni puteri divine.
I se păru deodată că statuia-și înclină încet capul și o fixează cu o privire pe cât de
înțeleaptă, pe atât de cercetătoare. Încetul cu încetul, presiunea începu să slăbească și regina Selia
simți cum puterile i se trezesc din amorțire. Își umezi bizele cu limba și, tușind în pumn să-și dreagă
vocea, întrebă:
- Cine-mi vorbește?
Se auzi un susur și vocea-i spuse pe un ton dojenitor:
- Ești temerară, muritoareo. De ții neapărat să știi cine-ți vorbește, răspunde mai întâi la
întrebare.

111
 Auzind cele spuse, buzele reginei zvâcniră într-un zâmbet ștrengăresc. Își aruncă cu mâna
pletele pe spate și zise:
- Dacă insiști atât de mult, îți voi răspunde la întrebare, deși sunt sigură că tu cunoști
răspunsul.
- Răspunsul, rosti îngândurat colosul din lumină. Știu ce vânt năpraznic te-a smuls de pe
planeta ta înfloritoare și te-a adus în adâncurile timpurilor, dar vreau să aud din gura ta de ce ai
nesocotit voința Creatorului?
Zâmbetul ce luminase ochii reginei Selia se șterse brusc și o umbră de tristețe îi înnegură
chipul.
- Am îndrăznit să nesocotesc voința Creatorului și sunt gata să-mi primesc pedeapsa, dar nu
înainte de a ajunge pe Tărâmul Spiritelor Nefericite.
- O muritoare vie, căreia Creatorul i-a dăruit puteri miraculoase, vrea să ajungă pe Tărâmul
Spiritelor Nefericite, care sunt blestemate să rătăcească în întuneric o veșnicie și caută fără să știe
pe cine trebie să caute?! rosti, nedumerit, colosul din lumină.
După o clipă de tăcere, adăugă cu voce rece și severă:
- Ca să poți călca pe Tărâmul Sacru al Ființelor Strălucitoare ale Spiritului, unde timpul este
fără de timp și spațiul- fără de spațiu, trebuie să descoperi în adâncurile sufletului tău cuvântul de
trecere. De nu-l vei pronunța, nu vei putea străbate bariera care eliberează sufletul din corpul
material, adică îl eliberează de povara învelișului terestru.
Dacă vei încerca să treci, purtându-ți povara materială, de bariera purificatoare, fără să
pronunți parola, sufletul tău se va descompune în mici particule, pe care spiritele vânturilor cosmice
le vor împrăștia în spațiul nemărginit și sufletul tău, muritoareo, își va încheia pentru eternitate
existența.
La auzul celor spuse de către colosul din lumină, chipul reginei păli, și ea întrebă pe un ton
plin de obidă și revoltă:
- Vrei să spui că un biet suflet ce-și poartă din vrerea Creatorului povara învelișului terestru
nu poate intra în Templul Ființelor Strălucitoare ale Spiritului?
Colosul din lumină înclină și mai tare capul și se uită la ea cu o privire intensă și plină de
înțelesuri. Regina Selia citi în ochii lui răspunsul, care o făcu să se înfioare.
- Dacă reușesc să găsesc parola și spiritul meu va trece de bariera fermecată, ce se va
întâmpla cu învelișul lui terestru? murmură regina, cu voce abia șoptită.
Colosul din lumină se îndreptă din șale și-și aținti privirile spre marea care-și fremăta în
cascade de lumină valurile în ritmurile unor sunete divine. Din depărtare se auzea, apropiindu-se, o
șoaptă:
- Sufletul tău își va primi învelișul terestru înainte de a părăsi pentru totdeauna Tărâmul
Ființelor Strălucitoare ale Spiritului.
Vorbele rostite de către colosul din lumină îi risipiră îngrijorarea și regina Selia răsuflă
ușurată. Trecându-și mâna peste frunte, de parcă ar fi vrut să-și șteargă spaima și încordarea care i
se cuibărise în minte, vorbi ca pentru sine.
- Iubirea pentru ființa scumpă sufletului meu m-a determinat să nesocotesc voința
Creatorului și tot iubirea m-a călăuzit, ca o lumină dătătoare de putere și speranță, pe căi
necunoscute și periculoase, încălzindu-mi sufletul, când gerul suferinței și al neputinței îmi îngheța
voința, și limpezindu-mi gândurile, când amărăciunea și disperarea puneau stăpânire pe rațiunea
mea.
În timp ce rostea aceste vorbe, două lacrimi, ca două picături de rouă, ce licăreau de o lumină
palidă și tristă, se prelinseră pe obrajii ei. Își șerse cu degetele lacrimile și se scufundă într-o tăcete

112
încordată. Privea spre necuprinsul violet al cerului, pe care pluteau lin nori semitransparenți ce
licăreau, de parcă ar fi fost presărați cu pulbere de stele, iar în minte vocea interioară îi șoptea într-
una:
- Iubirea pură, adevărată este cea care dă sens existenței ființelor raționale, iar suferința este
cea care ne face să înțelegem ce este adevărata fericire. Fiind o trudă a spiritului, iubirea se
împlinește prin durere. Cel ce nu a cunoscut durerea, nu va cunoaște niciodată tainele iubirii. Fără
iubire, viața pământeană, ca și cea eternă, este doar o existență searbădă și tristă.
O smulse din îngândurare o voce blândă, care, pe fundalul șoaptelor monotone ale valurilor
mării și trilurilor melodioase ale păsărilor, ce coborau din tăriile cerului, avu efectul unui balzam
tămăduitor pentru sufletul zbuciumat al reginei.
- Iubirea adevărată se jertfește, fără să ceară nici o recompensă și cu iubire se zidește o lume,
zicea, de parcă ar fi cântat, ființa nevăzută. Creatorul v-a dăruit cele mai de preț daruri din spațiul
nemărginit- viață și iubire, iar tu ai demonstrat în mod ireproșabil că ești în stare să-și sacrifici viața
în numele iubirii.
Un licăr de fericire lumină, pentru o clipă, ochii triști ai reginei.
- Iubirea este cuvântul divin pe care-l port în adâncul sufletului, își zise în sine.
Apoi zâmbi mulțumită și spuse cu voce răsunătoare:
- Iubirea este cuvântul care deschide porțile spre lumea miraculoasă a entităților superioare.
Se auzi un clinchet, de parcă cineva ar fi lovit ușor într-un pocal de cristal, și o voce caldă și
prietenoasă vorbi:
- Porțile spre Templul Sacru al Ființelor Strălucitoare ale Spiritului s-au deschis în fața ta.
Intră, suflet zbuciumat!
Regina Selia făcu câțiva pași înainte. Se simți dintr-odată atât de ușoară, atât de vaporoasă, de
parcă ar fi fost o creatură din eter. Gândurile dureroase care-i alimentau tristețea, și neliniștea care-i
chinuia sufletul se destrămaseră, precum se destramă umbrele când zorii dimineții se arată de după
linia de orizont, și o senzație de pace înterioară și liniște sufletească o învălui ca o binecuvântare
divină. Se opri și-și apropie încet mâna de piept, de parcă ar fi vrut să-și simtă bătăile inimii, însă
mâna trecu ca printr-o ceață strălucitoare, fără să întâmpine vreo rezistență.
Deodată, apăru de nicăieri în fața ei o oglindă mare, ce licărea ca o apă înțepenită, mângâiată
de razele unui apus de soare, și vocea caldă și melodioasă îi spuse:
- Privește-te în oglinda fermecată, ființă muritoare, care-ți va arăta esența Sinelui tău
Superior.
Regina Selia își aținti privirea spre oglinda fermecată. Din argintul cristalin al oglinzii se uita
la ea o entitate din lumină auriu-albăstuie, de o frumusețe care întrecea orice închipuire. O tânără
superbă, cu părul din raze aurii de soare și ochi senini, din care izvora albastrul sclipitor al mării de
pe planeta celor două tărâmuri, o țintuia cu o privire plină de înțelepciune și blândețe. Fascinată,
regina Selia nu-și putea lua privirea de la Sinele său Superior.
- Sinele meu Superior, murmură în gând, întinzând mâna dreaptă înainte, de parcă ar fi vrut
să atingă imaginea miraculoasă. Să fiu eu oare cea care mă țintuiește cu privirea din oglinda
fermecată? Dacă ceea ce-mi arată ochii este Sinele meu Superior, pot afirma fără nici o rezervă că
spiritul ființelor raționale este încununarea operei divine. Este nespus de perfect și nemaipomenit
de frumos!
- În oglinda fermecată ai văzut perfecțiunea și frumusețea Sinelui tău Superior, murmură
vocea, de parcă i-ar fi auzit gândurile.
Oglinda dispăru la fel de enigmatic, precum apăruse, și regina văzu, apropiindu-se, o sferă
luminoasă. Sfera se opri în fața ei și zise:

113
 - Bine ai venit pe Tărâmul Supraveghetorilor și Îndrumătorilor Evoluției Spirituale a Ființelor
Raționale din spațiul nemărginit.
Cu ochii strălucind de încântare, regina Selia întrebă:
- Cu cine am onoarea?
- Urmează-mă, spirit neprihănit, zise sfera de lumină, fără să-i răspundă la întrebare.
Porniră spre templu. Curtea templului era pavată cu petre prețioase și licărea de o lumină
strălucitor de violetă. De jur împrejur curtea era mărginită de tufari cu frunze aurii și flori
trandafirii, care formau un fel de gard viu, luminescent. În mijlocul curții se înălța spre cer o coloană
uriașă din cristale transparente, în vârful căreia strălucea Floarea Vieții Eterne. Șuvoiaie de lumină
trandafirie țâșneau fără încetare din inima florii și se revărsau de pe petale în jos, la fel cum se
revarsă apa din inima unei fântâni arteziene. O rază de lumină de un violet nespus de intens însă
zbura în sus, străpungând cerul, și se pierdea în adăncurile de nepătruns ale spațiului nemărginit.
De la bază până la vârf, coloana era încrustată cu formule și simboluri magice, scrise într-o
limbă străveche, și peisaje feerice cu arbori înfloriți, păsări și animale fabuloase, care se mișcau, de
parcă ar fi fost vii.
Trei sculpturi din marmură, ce reprezentau un leu, un tigru alb și un cerb cu stea în frunte,
străjuiau din trei părți coloana, iar ochii lor, ce scânteiau de o lumină tainică, senină, priveau spre
zări îndepărtate.
Apropiindu-se de coloană, reginei i se păru că cele trei sculpturi își ațintiră privirile asupra ei.
Se opri pentru o clipă în fața coloanei. Sculpturile o priveau țintă. Să se convingă că nu i se năzare,
făcu doi pași în stânga. Leul, tigrul și cerbul își întoarseră privirile după ea.
Sfera de lumină își încetini zborul și scoase un sunet asemănător susurului apei curgătoare.
Auzind murmurul, regina Selia se grăbi s-o urmeze. Trecând pe lângă coloană, mai aruncă o ultimă
privire spre cele trei statui, care se uitau din nou spre necuprinsul Universului.
Ajungând lângă portic, regina Selia cercetă cu privirea fațada. Decorată cu basoreliefuri
florale, fațada strălucea de o lumină neobișnuit de caldă. Intrarea în templu era încoronată de
minunate basoreliefuri din petre prețioase, ce reprezentau șapte entități strălucitoare, de o
frumusețe divină, din ochii cărora izvora blândețe, înțelepciune și putere.
Intrară într-o sală lungă și spațioasă. Pereții interiori erau foarte înalți și scânteiau ca zăpada
luminată de razele lunii în nopțile senine de iarnă. Ghirlande din frunze aurii și flori trandafirii
împodobeau de jur împrejur pereții încăperii, iar prin tavanul arcuit și străveziu pătrundea fără
încetare o lumină caldă, care se cernea ca o ploaie sclipitoare. Două rânduri de coloane hexagonale
din safire violete sprijineau cupola. În mijlocul sălii se afla un postament din marmură, pe care se
odihnea un trandafir. Floarea licărea ca o stea, săgetând pronaosul cu raze de un violet nespus de
strălucitor. De o parte și de cealaltă a pronaosului se deschideau mai multe uși. O scară
monumentală din cristale transparente, cu licăriri argintii și violete, urca spre etajul doi al
templului.
Sfera din lumină o conduse pe regina Selia spre scara din cleștar. Lunecând ca niște fantasme
luminoase pe treptele transparente, urcară scara și intrară într-o încăpere dreptunghiulară, cu
pereții din cristal, împodobiți cu ghirlande din trandafiri luminescenți. Lângă peretele din fața ușii,
pe șapte jilțuri din marmură albă ca spuma valurilor mării, se aflau șapte flori, ce semănau cu niște
nuferi de culoare violetă, de dimensiuni mari. Fiecare floare era încununată cu un nimb cu șapte
raze.
În fața jilțurilor regina Selia văzu un altar cu Floarea Vieții Eterne, ce strălucea în toate
culorile luminii albe. Din inima florii izbucneau flăcări din lumină violetă, care străpungeau tavanul
străveziu și se pierdeau în adâncurile nemărginite ale cerului. Unduindu-se și tremurând într-un

114
dans feeric, ce radia o armonie desăvârșită, nepământeană, flăcările făceau tavanul să sclipească,
creând o atmosferă impresionantă.
Regina Selia se apropie de altar și rămase nemișcată, uitându-se, de parcă ar fi fost vrăjită, la
dansul flăcărilor magice.
- Te afli în Sanctuarul Florii Vieții Eterne, suflet rătăcitor. Floarea Vieții Eterne depozitează
informațiile de bază despre tot ce este viu și rațional în Universul nostru, zise, cu voce melodioasă,
sfera de lumină.
- Floarea Vieții Eterne, rosti îngândurată regina Selia, fără să-și ia privirea de la altar. Prin
niște fire energetice nevăzute, Floarea Vieții Eterne face legătura cu toate ființele raționale din
spațiul nemărginit și deschide calea spre iluminare.
Nu reuși bine să rostească aceste vorbe, că se produse o minune. Nimburile celor șapte flori
explodară într-o lumină trandafirie și din inima florilor apărură șapte ființe ce străluceau în toate
nuanțele culorii violete. Deși păreau calde și prietenoase, reginei i se păru că au un aer de
impenetrabilitate.
Șase din ele păreau niște îngeri din lumină, de o frumusețe răpitoare. Aveau ochii de un
albastru adânc ca infinitul, din care se revărsau raze senine, iar părul argintiu se unduia pe umeri ca
valurile mării, și scânteia ca perla săgetată de razele unui soare trandafiriu. Purtau rochii lungi,
țesute din lumină trandafirie și brodate cu picături de soare, iar pe creștete aveau cununi din stele,
din care se revărsau cascade de lumină violetă.
Cea de-a șaptea ființă din lumină avea înfățișarea unei zeițe, cu plete lungi și aurii. Era cu un
cap mai înaltă decât celelalte și purta pe creștet o cunună împletită din trandafiri albi, cu o săgeată
din safir la mijloc. Din săgeată izvora neîncetat un șuvoi strălucitor de lumină violetă, care se
pierdea în tăriile cerului. Peste rochia țesută din lumină albă purta o mantie aproape transaparentă,
cu scânteieri violete, nespus de strălucitoare. Avea ochii mari și adânci, în care se oglindea
înțelepciunea Universului, iar în mâna dreaptă ținea o baghetă magică din safir trandafiriu, cu
Floarea Vieții Eterne în vârf.
- Ai reușit să treci de bariera purificatoare și ai ajuns în Templul Sacru, spirit neprihănit, zise
cu voce melodioasă ființa cu plete aurii, scânteind cu ochii.
Regina înclină respectuos capul în fața celor șapte ființe strălucitoare ale spiritului și
murmură cu voce rugătoare:
- Sunt sigură că știți ce m-a făcut să-mi risc viața și m-a adus în adâncurile timpurilor, pe
această planetă miraculoasă. Mă închin cu pietate în fața voastră, rugându-vă să-mi iertați cutezanța
și să mă ajutați să-mi regăsesc liniștea sufletească.
Cele șase ființe strălucitoare ale spiritului îi zâmbiră cu blândețe, iar cea cu bagheta magică
clătină ușor din cap și zise, săgetând-o cu o privire în care blândețea și înțelepciunea se împletea cu
o ușoară dojană.
- Știm că o mare suferință, provocată de pierderea ființei dragi, te-a adus în Templul Sacru.
Știm însă și că ai îndrăznit să nesocotești voința Creatorului, care interzice muritorilor să pătrundă
în adâncurile timpurilor.
Regina lăsă privirea în jos, iar chipul ei din lumină auriu-albăstruie licărea din ce în ce mai
slab. Stătea nemișcată și tăcută, cu capul aplecat și chipul trist, asemeni unui spirit vinovat, care-și
așteaptă resemnat pedeapsa.
Cele șapte ființe strălucitoare ale spiritului se apropiară de altar și, întinzând mâinile spre
flăcările violete, murmurară cu voci ce adiau a triluri de pasăre măiastră:
- O, Floare magică a Vieții Eterne, tu ești o scânteie din gândirea Creatorului și cunoști
trecutul, prezentul și viitorul fiecărei ființe vii, arată acestui spirit zbuciumat, care în numele iubirii

115
și-a lăsat, înainte de timpul stabilit de către Providență, învelișul terestru și a intrat în sanctuar cu
rugămintea să fie ajutat, cele trei inele ale destinului.
Auzind incantația, regina Selia își înălță încet capul și, deschizând larg ochii din care se
revărsau cascade de lumină, își aținti privirea întrebătoare spre cele șapte ființe strălucitoare ale
spiritului, dispuse în semicerc în jurul altarului cu Floarea Vieții Eterne.
Ființa strălucitoare cu bagheta magică îi aruncă o privire cercetătoare, apoi, cu o mișcare iute
a mâinii, desenă în flăcări un inel. Urmă o explozie de lumină intensă, care însă nu obosea privirea, și
pe peretele din fața altarului se poiectară trei inele, în care clocotea o ceață argintie, cu irizări
violete. Un inel părea făcut din argint, altul- din aur, iar cei de-al treilea părea împletit din două raze
strălucitoare: una de culoare albastră, iar cealaltă de culoare trandafirie.
- Privește în cele trei inele ale destinului, spirit zbuciumat, ca să-ți evaluiezi trecutul și
prezentul, și să afli ce-ți rezervă viitorul, răsună, vibrând ca o chemare a sufletului, vocea cristalină a
ființei cu bagheta magică.
Regina Selia lunecă cu privirea peste cele trei inele ale destinului, însă nu văzu decât o ceață
densă, licărindă.
Ființa strălucitoare din dreapta celei cu bagheta magică îi arătă cu mâna spre inelul din argint
și rosti, cu un zâmbet prietenos pe buze și un licăr încurajator în ochi:
- Inelul argintiu este inelul magic al trecutului. Roagă-l să-și arăte dacă ai fost, de la începutul
începuturilor, un suflet candid care în cursul vieții sale pământene a acumulat suficientă
înțelepciune și a făcut să înflorească în sufletele oamenilor iubirea divină.
Selia își fixă privirea pe ceața licărindă din inelul argintiu și, încrucișându-și mâinile pe piept,
murmură cu voce înceată:
- O, inel magic al trecutului, te rog să-mi arăți ce-am fost pe când încă nu aveam un înveliș
terestru și ce-am devenit de când Creatorul veghează asupra vieții mele pământene.
Ceața din interiorul inelului începu să clocotească ca apa înfierbântată, aruncând în aer o
cascadă de stropi de lumină, apoi încet-încet se liniști și se coloră într-un alb imaculat,
transformându-se într-un ecran tridimensional. Din adâncul luminescent al ecranului răsări un
prunc frumos ca un îngeraș, care strălucea de o lumină blândă, albă, cu irizări argintii și aurii.
Pruncul zâmbea atât de dulce și părea atât de real, încât regina Selia întinse instinctiv mâinile spre
el, de parcă ar fi vrut să-l ia în brațe.
Dintr-odată, imaginea începu să se îndepărteze, destrămându-se încet, și niște sunete
melodioase umplură sanctuarul de reverie. Nu trecu însă nici o frântură de secundă și pruncul
reveni din adâncurile inelului, însă, de data aceasta, era învăluit într-o lumină nemaipomenit de
aurie. Se uita întrebător la ea cu ochii lui enormi și albaștri, de parcă ar fi vrut s-o întrebe: știi cine
sunt? Mă recunoști?
Într-un final, imaginea dispăru și inelul redeveni argintiu, în interiorul lui continuând să
clocotească ceața. Regina Selia își întoarse capul spre cele șapte ființe strălucitoare ale spiritului și
se uită la ele cu o privire plină de speranță, dar și de neliniște.
- Deși spiritul tău este un spirit neexperimentat, a fost dotat de către Creator de la începutul
începuturilor cu calități alese, misiunea lui fiind să protejeze în viața terestră, dar și în cea eternă,
opera divină, zise ființa din lumină cu bagheta magică și buzele i se curbară într-un zâmbet cald și
binevoitor.
Apoi de regina Selia se apropie entitatea strălucitoare care stătea în stânga celei cu bagheta
magică. Își întinse mâna dreaptă spre creștetul reginei și se uită câteva clipe cercetător în ochii ei.
Regina simți deodată niște vibrații ușoare, de parcă o adiere lină și răcoroasă s-ar fi strecurat în
sufletul ei, atingându-i cele mai sensibile coarde. Avea senzația că o energie miraculoasă îi alină

116
neliniștea și teama, în timp ce în ochii strălucitori ai ființei licărea o mare de blândețe, susținere și
încurajare.
- Inelul magic al prezentului, răsună deodată ca o preîntâmpinare, vocea ființei cu bagheta
magică, îți va arăta cât de mult a avansat pe treptele perfecțiunii spirituale sufletul tău. Dacă sufletul
tău nu are un nivel avansat de evoluție spirituală, adică nu este destul de matur și candid, nu ai nici o
șansă să reziști puterii magice a stăpânului Tărâmului Sufletelor Nefericite. Călătoria ta spre lumea
unde nu există zi și fericire, iar noaptea întunecată și durerea durează o veșnicie, nu va avea
izbândă.
Sufletul tău își va pierde cunoașterea de sine. Vei uita cine ai fost și cine ești, și vei rămâne să
rătăcești o veșnicie în întunericul de nepătruns al suferinței și uitării.
Regina Selia își aținti privirea îngrijorată spre inelul din aur, care strălucea de o lumină
tainică și vie. Ceața argintie clocoti câteva clipe, apoi inelul luă înfățișarea unui ecran tridimensional
și regina Selia văzu, apropiindu-se din adâncuri, entitatea din lumină, pe care i-o arătase oglinda
fermecată la intrarea pe Tărâmul Ființelor Strălucitoare ale Spiritului. Entitatea ba strălucea ca
razele aurii ale soarelui, ba sclipea de un albastru dens, asemeni cerului senin când soarele apune.
- Sinele meu Superior? se întrebă uimită în șoaptă. Inelul destinului îmi arată Sinele meu
Superior?
- Inelul magic al prezentului îți arată Sinele tău Superior, care strălucește de o lumină pură,
aproape desăvârșită, zise ființa din stânga celei cu bagheta magică.
Cu ochii strălucind de încântare, regina Selia admira frumusețea Sinelui său Superior, iar în
minte îi stăruiau întrebările: de ce Sinele meu Superior își schimbă neîncetat culoarea? Să fie oare
sufletul meu destul de matur ca să poată înfrunta magia periculoasă a celui ce stăpânește Tărâmul
Sufletelor Nefericite?
Citindu-i gândurile, ființa strălucitoare cu bagheta magică vorbi, cu o ușoară notă de regret în
voce:
- Ai sufletul curat și nobil, demn de toată admirația, însă nu este destul de evoluat să poată
rezista magiei celui ce stăpânește și torturează spiritele nefericite.
La auzul vorbelor spuse de către entitatea cu bagheta magică, vălul tristeții se așeză pe
chipul reginei, răpindu-i din strălucire. Deși devenise o ființă din lumină, i se păru deodată că se
scufundă într-un întuneric dens, iar pe cugetul ei pune stăpânire din nou disperarea. Se uita cu o
privire plină de amărăciune spre inelul destinului, însă nu reușea să vadă decât o beznă rece,
dezolantă.
În Sanctuarul Florii Vieții Eterne se instalase o tăcere adâncă. Cele șapte ființe stălucitoare
ale spiritului o priveau îngrijorate, în timp ce Selia murmura disperată:
- De ce-mi dai, Creatorule, atâta suferință?
După un timp, regina Selia își strânse pumnii și trase adânc aer în piept, vrând să se smulgă
din ghearele disperării. Apoi făcu un gest cu mâna, de parcă și-ar fi îndepărtat părul de pe frunte și-
și fixă din nou privirea pe inelul magic al prezentului. Mare-i fu uimirea când văzu că Sinele său
Superior își schimbă încet culoarea, devenind, într-un final, de un violet aprins, cu ușoare licăriri
aurii și albastre.
Se răsuci spre cele șapte ființe strălucitoare ale spiritului și se uită întrebător în ochii lor.
Ființele strălucitoare ale spiritului priveau, nedumerite și tăcute, când spre inelul magic al
prezentului, când spre regina Selia. Apoi discutară un timp în șoaptă. În cele din urmă, entitatea din
dreapta celei cu bagheta magică zise:
- Sinele tău Superior își schimbă încet culoarea, adică urcă spre cel mai avansat nivel de
dezvoltare spirituală. Creatorul îți mai dă o șansă. Străduiește-te să nu-l dezamăgești.

117
 O bucurie nemaipomenită făcu să strălucească, în toate nuanțele culorii violete, chipul din
lumină al reginei, iar disperarea se risipi, precum se risipesc norii după o ploaie torențială.
- Trebuie să înțeleg că Sinele meu Superior este destul de matur și poate să reziste magiei
îngerului care stăpânește Tărâmului Spiritelor Nefericite? întrebă regina Selia, cu fața radiind de
bucurie.
- Liberul arbitru este unul din darurile fără de preț, pe care Creatorul l-a dat ființelor
raționale din spațiul nemărginit. Acest dar oferă sufletelor dreptul de a decide ce cale trebuie să
aleagă în viața lor materială, dar și în cea eternă. Deși ți-ai lăsat învelișul terestru la poarta
tărâmului, iar în Templul Sacru s-a prezentat Sinele tău Superior, mii de fire nevăzute te leagă încă
de viața pământeană, deoarece nu ți-a venit încă sorocul și nu ai sorbit lumină din izvorul vieții
eterne. Sufletul tău, deși se află la cel mai avansat nivel de evoluție spirituală, mai este dominat de
simțăminte, spaime și neliniști. Sufletul care a băut lumină din izvorul vieții eterne nu se mai
zbuciumă și nu cunoaște ce este nefericirea.
Emoțiile și suferința te vor însoți oriunde te vei duce, iar spaima te va urma ca o umbră fidelă,
încătușindu-ți voința. Ia aminte, suflet zbuciumat, Creatorul ți-a încredințat o misiune și tu ai
datoria sfântă să te întorci în lumea celor vii și s-o îndeplinești cu demnitate.
Inelul magic al destinului îți va arăta câteva crâmpeie din viitorul care te așteaptă. Nu te grăbi
să iei decizii care ar putea să fie fatale pentru viața eternă a spiritului tău. Cugetă bine. Ascultă-ți cu
răbdare și înțelepciune sufletul, care este o scânteie din spiritul divin, deoarece sufletul curat nu
minte niciodată. Și să nu uiți că emoțiile și spaima nu sunt, și nu au fost nicicând însoțitori de
încredere în lumea spiritelor nefericite.
Zicând acestea, entitatea întinse mâna cu bagheta magică spre inelul viitorului. Selia își aținti
nerăbdătoare privirea spre ceața licărindă. După câteva secunde de așteptare încordată, ceața
începu să clocotească și să arunce în aer scântei roșii ca focul. Din inima inelului se apropia, ca o
vijelie, un vuiet asurzitor, care părea că răbufnește din adâncurile moarte ale neantului. După un
timp însă, vuietul conteni, ceața încetă să clocotească și inelul se transformă într-un ecran ca o apă
mohorâtă, nemișcată.
Încordându-și privirea, regina Selia desluși ca prin ceață un tărâm posomorât și înfiorător, în
care rătăceau niște umbre întunecate, împovărate de o mare suferință, și un cor de gemete înfundate
cutremura văzduhul. Apoi își văzu Sinele său Superior, apărând din întuneric ca o sclipire salvatoare
de lumină. Se uita, cu o privire plină de speranță, spre o fantomă înaripată, cu ochi scânteietori.
Răsărind din adâncurile înfiorătoare ale genunii, fantoma se apropia încet, luminând discret
împrejurimea.
- Ești un înger care a venit să mă ajute să-l găsesc pe soțul meu? se desprinse, ca o șoaptă lină
de vânt, de pe buzele întredeschise ale reginei întrebarea?
Entitatea însă continua să se apropie, lunecând ca o umbră, fără să scoată vreun sunet.
Regina Selia își miji ochii, încecând să-i deslușească trăsăturile. Fața i se păru îngăduitoare, ochii
însă îi străluceau de o bucurie cruntă și nespus de răutăcioasă. Un fior de groază o cuprinse dintr-
odată și regina, pe care i-o arăta inelul destinului, se ghemui în sine.
Brusc, imaginile se dizolvară în semiîntunericul posomorât al tărâmului și ecranul deveni
mai negru decât cerul fără stele. După doar câteva secunde însă, ecranul se lumină un pic și Selia se
văzu culcată pe o lespede din marmură, cu ochii larg deschiși, în care se întipărise o spaimă
cumplită.
O față cu trăsături fine și ochi de un verde ca smaraldul, o față de mort cu pielea albă, se
apleca, zâmbind sarcastic, deasupra ei, săgetând-o cu priviri mai reci decât rafala unui vânt ce aduce
iarna friguroasă.

118
 - Cccine ești? întrebă cu voce tremurândă regina Selia din inelul viitorului.
- Sunt cel mai puternic și mai crud dintre îngerii morții. Sunt stăpânul Tărâmului Suflletelor
Nefericite, iar sclavii mei sunt spiritele care rătăcesc în semiîntuneric și caută fără să știe pe cine
trebuie să caute, răspunse, cu o sclipire neîndurătoare și haină în ochii verzi și reci, fantoma
înaripată.
- Umbrele nefericite, murmură cu voce tremurândă regina Selia.
- Nefericiții pe care am plăcerea să-i torturez o veșnicie, zise îngerul morții și se dezlănțui
într-un hohot încărcat de răutate.
Apoi, cu o grimasă plină de dispreț, adăugă pe un ton truimfător:
- Cine calcă pe Tărâmul Spiritelor Nefericite, devine sclavul meu pentru vecie. Deși pe tine nu
te-au adus în împărăția mea undele Râului Morții, calea de întoarcere spre lumea celor vii îți este
închisă pentru totdeauna.
Zicând acestea, fu învăluit într-o beznă densă, care se rotea în vârtej în jurul lui. Într-un final,
luă înfățișarea unui tânăr de o frumusețe rece, crudă, cu aripi negre și ochi ce străluceau ca două
smaralde, săgetate de razele unui soare dintr-o lume inexistentă. Cu o mișcare bruscă a capului, își
aruncă părul negru de pe fruntea albă ca zăpada și întinse mâinile cu degete subțiri și lungi spre fața
din lumină a reginei. Se auzi un țipăt plin de groază și durere, și întunericul se stinse. Regina Selia
stătea mută și încremenită, cu ochii ațintiți asupra inelului destinului, care începu să împrăștie din
nou lumină violetă.
- Inelul magic al destinului ți-a arătat câteva crâmpeie din ceea ce urmează să ți se întâmple,
dacă te vei încăpățâna să calci pe Tărâmul Spiritelor Nefericite, o scoase din înțepenire vocea
melodioasă a entității cu bagheta magică. Sper că ți-ai dat seama că în lumea spiritelor rătăcite te
paște un mare pericol. Ai grijă, suflet zbuciumat, nu te lăsa condusă de emoții și speranță deșartă. În
cazul tău, emoțiile nu sunt în măsură să te ajute. Ascultă-ți cu răbdare sufletul. El te va îndruma pe
calea cea corectă.
O liniște mai înspăimântătoare decât tăcerea vidului învălui dintr-odată sanctuarul.
Clătinându-se ca flacăra unei lumânări aprinse, regina Selia se apropie de Floarea Vieții Eterne și
căzu în genunchi pe lespedea de marmură. Încrucișându-și mâinile pe piept, lăsă capul în jos și
rămase nemișcată minute în șir.
Într-un sfârșit, se ridică în picioare și se apropie de cele șapte ființe strălucitoare. Se uită
câteva clipe în ochii lor cu o privire rătăcită, apoi, deși era pe punctul de a izbucni în lacrimi, se
stăpâni și zise pe un ton hotărât:
- Chiar dacă voi rămâne să rătăcesc o veșnicie pe Tărâmul Spiritelor Nefericite, nu pot să
renunț la încercarea de a-l salva pe regele Ares. Trebuie să merg înainte.
- Știam că acesta va fi răspunsul tău, zise, cu tristețe în voce, ființa cu bagheta magică. Ești un
suflet nobil, gata să se sacrifice în numele iubirii.
Deși ne întristează gândul că ai putea să nu te mai întorci în lumea celor vii, te vom ajuta să
ajungi pe tărâmul nefericirii. Îți vom asigura chiar și un scut energetic. Două entități protectoare te
vor însoți oriunde te vei duce, dar se vor manifesta doar în momente de grea cumpănă. Trebuie să
știi însă că stăpânul Tărâmului Spiritelor Nefericite este mai puternic decât entitățile protectoare
care te vor însoți.
Tu stăpânești puterea magică a zilei și a nopții, mai ai și ghiața eternității, și o scânteie din
focul divin, poate, unindu-ți puterile miraculoase cu cele ale entităților protectoare, vei rezista
magiei îngerului morții.
Scăldată în razele miraculoase ale Florii Vieții Eterne, regina strălucea de fericire. Cu-n
zâmbet larg pe buze, întrebă nerăbdătoare:

119
 - Pot pleca imediat?
- Ai uitat că graba strică treaba, suflet zbuciumat? întrebă, cu un licăr de reproș în ochi,
entitatea cu bagheta magică. Sinele tău Superior încă nu este gata să-l înfrunte pe cel mai crud înger
al morții. Va trebui să rămâi pe Tărâmul Sacru trei zile și trei nopți.
- Trei zile și trei nopți? făcu decepționată regina, încruntându-și sprâncenele și țuguindu-ți
ochii. De ce? De ce nu pot pleca imediat?
- Privește cu atenție, zise entitatea cu plete aurii, desenând cu bagheta un cerc în flăcările
magice. Sper că vei înțelege singură de ce nu poți pleca imediat.
Flăcările începură să tremure într-un dans amețitor și regina Selia văzu, proiectându-se pe
peretele din dreapta jilțurilor, imaginea Sinelui său Superior, care strălucea de o lumină violetă, cu
scânteieri aurii și albastre. După doar câteva secunde, imaginea dispăru. Cele șapte ființe
strălucitoare ale spiritului o țintuiau cu priviri iscoditoare, de parcă ar fi încercat să afle dacă a
înțeles de ce trebuie să se rețină trei zile și trei nopți pe Tărâmul Sacru.
- Spiritul meu încă nu este destul de matur și nu va reuși să reziste magiei îngerului morții.
Culoarea violetă este săgetată de licăriri aurii și albastre, murmură cu voce amărâtă regina Selia,
lăsând privirea în jos.
Cu un zâmbet îngăduitor pe buze, entitatea din dreapta celei cu bagheta magică zise:
- Trei nopți te vei scălda în razele purificatoare ale Stelei Iubirii Divine și trei zile vei sorbi
înțelepciune din Izvorului Tuturor Virtuților.
- Steaua Iubirii Divine? întrebă uimită regina Selia. În adâncurile timpurilor strălucește o Stea
a Iubirii Divine?
- Steaua Iubirii Divine se va aprinde și-ți va dărui razele sale protectoare doar dacă sufletul
tău este sufletul pereche al celui pe care vrei să-l smulgi din ghearele îngerului neîndurător al
morții.
- Steaua Iubirii Divine se va aprinde și va străluci dacă sufletul meu este sufletul pereche al
regelui Ares? Adică îmi va dărui protecție doar dacă eu și Ares am fost un cuplu ideal? întrebă
îngrijorată regina Selia.
- Nu de moarte se teme sufletul care iubește cu adevărat, ci de uitare. Legăturile profunde
dintre două suflete pereche nu pot fi spulberate de către îngerul feroce al morții. Ajungând pe
Tărâmul Spiritelor Nefericite, sufletul care-și întâlnise în viața materială sufletul pereche, la fel ca
sufletele nenorocite, se cufundă într-o uitare zbuciumată.
Deși nu-și mai aduce aminte de viața lui materială, el nu încetează o veșnicie să caute,
deoarece mai poartă în sine o scânteie din marea lui iubire. Îngerul morții, cu toată puterea lui
miraculoasă, nu poate să suprime această palidă scânteie, deoarece iubirea adevărată vine de la
Creator, zise ființa strălucitoare cu bagheta magică, uitându-se iscoditor în ochii triști ai reginei
Selia.
La auzul celor spuse de către entitatea strălucitoare, în sufletul reginei Selia încolți din nou
speranța și ea murmură:
- Spiritul regelui Ares mai poartă în sine o scânteie din iubirea noastră...
- Scânteia ce mocnește într-un suflet zbuciumat se poate transforma în flacără strălucitoare
doar dacă sufletul pereche are puterea să-l trezească din somnul greu al uitării și reușește să reziste
magiei îngerului morții.
Fixându-și privirea pe flăcările tremurânde, regina Selia căzu pe gânduri. Chipul îi exprima
neîncredere și încordare, iar în minte căuta cu înfrigurare răspuns la întrebarea:
- Dacă regele Ares nu-și va aminti de mine, ce viitor oare mă așteaptă?
Citindu-i gândul, ființa strălucitoare îi răspunse cu regret în voce:

120
 - Te vei alătura pentru eternitate sclavilor stăpânului Tărâmului Spiritelor Nefericite și vei
uita cine ai fost și ești.
Apoi, arătându-i cu mâna spre ieșirea din sanctuar, zise:
- Urmează-mă!

***
Lunecând ca niște pale de lumină trandafirie pe podeaua din cristale transparente, ființa
strălucitoare a spiritului și regina Selia ieșiră din sanctuar. Coborâră fără grabă scările și traversară
în tăcere sala cu tavan boltit și coloane din safire violete. Ieșind din Templul Sacru, regina își
îndreptă privirile spre coloana cu Floarea Vieții Eterne, străjuită de cele trei sculpturi. Observă cu
uimire că leul privea spre adâncurile spațiului, iar tigrul alb și cerbul cu steluță în frunte o
urmăreau cu ochii.
Când mai rămăsese vreo doi metri până la coloană, regina Selia se opri brusc și zise:
- Două din cele trei sculpturi mă urmăresc cu ochii.
Ființa strălucitoare a spiritului se apropie de statuia cerbului și o atinse cu bagheta. Un cerb
din lumină, cu stea strălucitoare în frunte, coarnele căruia scânteiau orbitor, apăru în fața lor. Apoi
atinse cu bagheta capul tigrului. Din marmură se desprinse un tigru din lumină albă, cu irizări
violete. Cele două animale magice înconjurară de câteva ori coloana, de parcă ar fi vrut să-și
dezmorțească picioarele, apoi se opriră în fața ființei strălucitoare.
- Tigrul alb și cerbul sunt entitățile protectoare, care te vor însoți pe Tărâmul Spiritelor
Nefericite. Începând din clipa aceasta, vor fi umbrele tale nevăzute, pe care le vei vedea și auzi doar
când te va paște o mare primejdie.
Selia întinse mâinile spre cele două entități. Cerbul și tigrul o fixară o clipă cu privirea, apoi
dispărură, de parcă nici nu ar fi luminat cu razele lor curtea.
Ființa strălucitoare cu bagheta magică o conduse pe regina Selia spre scara cu balustrade
împodobite cu flori. Coborâră scara și o luară pe aleea care se desfășura dreaptă ca o săgeată, și
strălucitoare ca o panglică presărată cu fulgi de zăpadă, spre țărmul mării. Când au ajuns pe
litoralul Mării Iluziilor, lumina violetă a zilei devenea din ce în ce mai palidă. Un amurg domol și
argintiu învăluia treptat tărâmul. Stoluri nesfârșite de entități argintii roiau deasupra mării și o
muzică divină plutea pe aripile unei armonii desăvârșite.
Regina Selia își întoarse privirea întrebătoare spre ființa strălucitoare a spiritului cu baghetă
magică.
- Se lasă amurgul, zise entitatea. În curând noaptea va colinda tărâmul, iar din adâncurile
nemăsurate ale cerului va coborî Steaua Iubirii Divine, luminând cu razele ei binefăcătoare Insula
celor Trei Virtuți.
- Insula celor Trei Virtuți? întrebă mirată regina Selia.
- Cele trei Virtuți Supreme: Speranța, Credința și Iubirea, zise ființa strălucitoare și un licăr de
stele îi lumină privirea.
Regina Selia scrută bolta celestă, însă nu văzu nici un astru care să se rostogolească după
orizont. Cerul devenea tot mai întunecat și mici steluțe violete se aprindeau rând pe rând, cernând
peste împrejurime raze palide și reci.
- Care din ele o fi fiind misterioasa Stea a Iubirii Divine? se întrebă regina în sine, alunecând
cu ochii peste întinderea nesfârșită, împodobită cu stele.
Citindu-i gândul, entitatea magică îi spuse:
- Steaua Iubirii Divine va părăsi adâncurile spațiului nemărginit și se va apropia de Insula
celor Trei Virtuți când orologiul magic al Universului va anunța miezul nopții. Se va aprinde și te va

121
învălui cu razele ei binefăcătoare doar dacă tu ești sufletul pereche al regelui plecat pe Tărâmul
Spiritelor Nefericite.
Între timp, lumina violetă a zilei se stinse, și un semiîntuneric argintiu coborî din cer,
învăluind tărâmul. Frunzele copacilor, care în cursul zilei se scăldau în aburi de lumină trandafirie,
străluceau, de parcă ar fi fost presărate cu pulbere de diamante, iar în jurul copacilor roiau mii de
semințe luminescente. Scrutând visătoare oglinda tremurândă a mării, regina Selia asculta vrăjită
corul prevestitoarelor amurgului, ce răsuna ca o minunată serenadă, făcând aerul să vibreze în mii și
mii de unde.
- E timpul să pornești spre Insula celor Trei Virtuți, sparse liniștea înserării vocea ființei
strălucitoare a spiritului.
Auzind vocea, regina Selia își întoarse lent privirea, în care încă mai licărea visarea, spre
entitatea magică și întrebă:
- Să pornesc spre Insula celor Trei Virtuți?
- Întocmai, răspunse entitatea, zâmbindu-i încurajator. E timpul să te scalzi în razele
binefăcătoare ale Stelei Iubirii Divine.
- Și cum ajung acolo? făcu nedumerită regina Selia.
Ființa strălucioare cu plete aurii întinse mâna cu bagheta magică spre oglinda încrețită a
mării. O scăpărare ca un fulger lumină undele marine și din adâncuri răsări un unicorn mai alb și
mai strălucitor decât crestele înzăpezite ale munților. Din vârful cornului spiralat țâșneau și se
avântau spre stele raze aurii de soare, iar coama învolburată licărea, de parcă ar fi fost împodobită
cu raze argintii de lună. Unicornul ieși pe malul mării. Bătu de câteva ori cu piciorul în nisipul
argintiu al litoralului și necheză prelung.
Entitatea strălucitoare se apropie de unicorn, îl mângâie ușor pe coamă și-i șopti ceva la
ureche. Unicornul scutură din cap.
- Urcă, zise ființa magică, răsucindu-se spre regina Selia.
- Un unicorn care răsare din spuma valurilor mării, șopti abia auzit regina. Un unicorn la fel
de frumos ca cel din pădurea fermecată a Tărâmului Luminii.
- Grăbește-te, o îndemnă cu blândețe ființa strălucitoare. Până la miezul nopții nu a mai
rămas mult. Unicornul știe unde trebuie să te ducă. Va rămâne să pască pe Insula celor Trei Virtuți,
iar peste trei zile și trei nopți te va aduce până lângă aleea care se desfășoară spre Templul Florii
Vieții Eterne.
Regina Selia se apropie de unicorn. Întinse timid mâna și-i mângâie coama, apoi, cu un salt
ușor, urcă pe spatele lui. Unicornul necheză răsunător. Lovi cu copita în pământ, ridicând în aer mii
de firișoare de nisip, și se avântă spre apă. Alerga pe crestele valurilor cu o viteză uluitoare și țărmul
se îndepărta atât de repede, încât regina nici nu prinse de veste când se pomeni în largul mării. În
jur nu se vedea decât o întindere de ape.
Marea se legăna în unde liniștite și imaginile de poveste se derulau, ca o peliculă de film, în
fața ochilor reginei. Palate din cleștar, ce răsăreau din adâncuri și se înălțau spre stele, animale
fabuloase, ce scânteiau cu ochii, flori multicolore, ce-și deschideau încet petalele, împroșcând în aer
semințe luminescente și zeci de unicorni ce se întreceau la fugă cu delfini argintii- imagini care-i
încântau privirea și-i mângâiau sufletul.
Brusc, unicornul încetini goana și necheză răsunător. Selia văzu, apărând ca un miraj din
valurile mării, conturul unei insule rotunde. Insula era învăluită într-o aură trandafirie, care, pe
fundalul semiîntunericului argintiu ce învăluia întinderea nesfârșită de ape, strălucea ca o uriașă
nestemată.

122
 Călcând încet pe crestele înspumate ale valurilor, unicornul se apropie de insula misterioasă.
Insula părea o palmă de pământ acoperită în întregime de copaci înalți, care aveau coroanele
stufoase. Roiuri de scântei trandafirii și argintii mișunau, ca niște mici insecte luminescente, în jurul
copacilor, luminând discret pădurea.
Unicornul ieși pe mal și porni în galop pe o cărăruie îngustă, ce înainta spre inima pădurii.
Cărăruia era mărginită din două părți de un soi de copaci cu tulpini zvelte și crengi cu frunze
argintii, care se îmbrățișau, formând deasupra potecii un acoperiș arcuit. Niște acorduri minunate
coborau din înaltul cerului și se strecurau printre ramurile doldora de flori albe și violete, ce
scânteiau de o lumină nespus de blândă, armonizând cu trilurile păsărilor și șoaptele misterioase ale
valurilor mării.
Cu respirația întretăiată, regina Selia asculta sunetele tainice ale insulei misterioase, și nu
prinse de veste când ajunseră într-o poiană, în mijlocul căreia se afla un pat din cristal trandafiriu.
Patul avea forma unei flori de orhidee, iar perna semitransparentă părea făcută din ceață sclipitoare.
Oprindu-se lângă pat, unicornul își îndoi piciorul drept și lăsă capul în jos. Ca o rază de
lumină, regina Selia lunecă de pe spatele unicornului. Unicornul necheză răsunător și zise cu voce
omenească:
- Pe acest pat din cristal îți vei petrece cele trei nopți în așteptarea Stelei Iubirii Divine.
Apoi cu salturi înalte și ușoare, atingându-și fără zgomot copitele de iarba deasă, se
îndepărtă, pierzându-se în semiîntuneric. Regina Selia se uită cu interes de jur împrejur. Mii de
luminițe argintii și violete se zbenguiau ca niște fluturași fluorescenți printre ramurile copacilor și
trilurile păsărilor se stingeau încet. Doar șoaptele neobosite ale valurilor mării mai continuau să
tulbure pădurea semiadormită. Avea impresia că pe această insulă misterioasă timpul s-a oprit și
veșnicia domnea nestingherită.
Se întinse pe patul din cristal și, lăsându-și capul să se odihnească pe perna semitransparentă
cu miros de orhidee, își înălță privirea spre cer.
Stele, mii de stele violete licăreau pe bolta celestă, povestind în șoaptă legende minunate, și
în amintire îi reveni vocea caldă a profesorului Lucian, care-i spunea:
- Cerul este cartea vorbitoare a veșniciei și fiecare stea își are legenda ei.
Cuprinsă de o dulce nostalgie, regina Selia se lăsă purtată de amintiri în lumea copilăriei.
Revăzu casa părinților săi adoptivi, cu tufele de trandafiri înfloriți care se cățărau peste gardul
zimțat, și câinele Alecu care o îmbia la joacă, dând prietenos din coadă, apoi i se arătă Marele Lup
Alb care plutea ca o umbră argintie prin dormitorul cu lăcrimioare în glastra de pe noptieră. Văzu
fața blândă și zâmbitoare a profesorului Lucian, care-i citea în fiecare seară povești minunate,
pădurea unde se ducea adesea cu mama Elena să asculte cântecul privighetorilor și să admire
mărgăritărelele. Se simți atât de protejată și de fericită, încât uită de suferințe și neliniști.
Dinnnnnn, se auzi deodată un sunet prelung și tremurător, care făcu tăcerea să vibreze în mii
de unde cristaline. Dinnn, dinnn, dinnn, repeta ecoul, anunțând pădurea că miezul nopții coboară
încet pe Insula celor Trei Virtuți.
Revenindu-și din visare, regina Selia scrută cu atenție cerul, așteptând cu nerăbdare să
coboare din adâncuri Steaua Iubirii Divine. Necuprinsul însă continua să-și depene în tăcere
legenda nemuririi, iar stelele să-și cânte în surdină simfonia.
Când orologiul Universului încetă să bată, iar miezul nopții învălui într-un întuneric
scânteietor Insula celor Trei Virtuți, cerul fu săgetat de o stea căzătoare, care strălucea de o lumină
neobișnuit de violetă. Strălucirea însă dură doar o frântură de secundă, apoi se stinse ca un fulger.
Șoapte tainice se strecurară din inima pădurii și o ploaie de scântei azurii și violete licări printre
copacii semiadormiți, de parcă o putere năzdrăvană le-ar fi deșteptat din somn. Rând pe rând

123
scânteile se stinseră și pădurea se cufundă într-o liniște odihnitoare, iar prevestitorii amurgului
adormiră în ritmurile muzicii celeste.
Deși-și lăsase învelișul terestru și devenise o făptură din lumină, regina Selia avea impresia
că inima i se zbate în piept, ca o pasăre captivă în colivie. Își duse mâna la piept, vrând parcă să-și
domolească inima, însă își aminti deodată că nu mai este o ființă materială. Suspină încet și vru să-și
șteargă cu palmele ochii, de parcă ar fi fost plini de lacrimile care nu-i brăzdau obrajii. Rămase
nemișcată pe patul din cristal minute în șir, lunecând cu o privire necăjită pe cerul scânteind de
stele.
- Steaua Iubirii Divine nu s-a aprins, își zise, într-un târziu, cu amărăciune în sine. Se vede că
eu și regele Ares nu suntem suflete pereche.
Și cum stătea pierdută în gânduri și măcinată de tristețe, privind abătută spre desișul pădurii,
îi atrase atenția o luminiță trandafirie, care se strecura printre tulpinile copacilor, apropiindu-se de
poieniță. Se ridică în capul oaselor și-și încordă privirea. Luminița devenea din ce în ce mai
strălucitoare. Regina Selia sări iute în picioare, apoi se așeză pe marginea patului, fără să-și ia
privirea de la desiș.
Dintr-odată, luminița dispăru, de parcă nici nu ar fi luminat pădurea adormită. Dezamăgită,
se întinse din nou pe patul din cristal și-și aținti privirea spre bolta întunecată. Cerul acestei lumi
miraculoase o mângâia cu licăr violet de stele, iar liniștea Insulei celor Trei Virtuți îi oblojea încet
durerea sufletească.
- Chiar dacă nu suntem suflete pereche, oricum nu voi renunța la căutare, își zise cu voce
hotărâtă. Cu prețul vieții mele, îl voi găsi pe regele Ares. Mâine dimineață mă voi întoarce pe insula
ființelor strălucitoare ale spiritului și le voi implora să mă ajute.
Zicând acestea, se cufundă într-o tristețe încăpățânată, rătăcind cu privirea printre copacii
nemișcați. Într-un târziu, sufletul ei obosit de incertitudini și așteptare se relaxă, spulberând
tristețea.
Admira visătoare frumusețea de nedesris a cerului nocturn, când apăru lângă copacul uriaș
de la marginea poienii o sferă din lumină, care, deși strălucea orbitor, nu supăra privirea. Din
depărtare părea o mică stea rătăcitoare, căzută pe pământ din adâncurile spațiului.
Lumina tainică a stelei o smulse din visare și regina își întoarse privirea spre copac.
Strălucind din ce în ce mai tare, steaua se apropia încet de pat, luminând poiana cu o lumină nespus
de trandafirie.
Când mai rămăsese vreo câțiva pași până la patul din cristal, regina Selia desluși în aura
strălucitoare o ființă de o frumusețe nepământeană, care se uita la ea cu un zâmbet larg, fermecător.
Entitatea avea ochii mari și luminoși, în care se oglindeau armonia și misterele Universului.
Pletele-i cădeau în cascade trandafirii pe umerii delicați, iar pe creștet purta o diademă de forma
unei stele, din care se revărsau neîncetat raze de culoare violetă. Era înaltă și mlădioasă ca trestia
legănată de un vântuleț ușor. Purta o rochie lungă, țesută din raze trandafirii de stele, și o mantie
azurie, din faldurile căreia răbufneau fără încetare roiuri de scântei. Mantia părea țesută din razele
unui soare albastru și licărea asemeni cozii luminoase, lăsate de o cometă.
Regina Selia se ridică de pe pat și, uitându-se cu ochii plini de admirație la minunata creatură,
murmură:
- Cine ești?
- Deși în sufletul tău sălășluiesc cele trei virtuți supreme, care sunt iubirea, speranța și
credidința, în momente de grea cumpănă și suferință disperarea umbrește credința și speranța,
lăsând să strălucească doar iubirea, zise entitatea cu o ușoară notă de reproș în voce, deși pe buze îi
înflorise un zâmbet cald.

124
 Apoi o țintui cu o privire iscoditoare și întrebă:
- Nu știai că speranța izvorăște din credință și înflorește în iubire?
- Sunt gata să-mi sacrific viața în numele iubirii, se grăbi să răspundă regina Selia. Flacăra
iubirii arde neîncetat în sufletul meu, însă speranța și credința uneori mă prăsesc, adăugă, după o
scurtă ezitare, oftând adânc.
Entitatea încuviință din cap.
- Fără speranță și credință sufletul se împietrește și iubirea încet se stinge, zise entitatea,
fixând-o cu privirea.
- De ce nu-mi spui cine ești? întrebă regina.
- Nu mă recunoști? făcu mirată entitatea. O ființă din lumină, pe care Creatorul a înzestrat-o
cu puteri miraculoase, și care vede cu ochii sufletului ceea ce muritorii de rând nu pot să vadă, este
datoare să știe cine sunt.
Regina Selia se uită un timp la entitatea din lumină cu o privire curioasă, apoi întrebă pe un
ton nesigur:
- Ești Steaua Iubirii Divine?
Entitatea zâmbi enigmatic, iar din ochii ei minunați se revărsară raze de lumină.
- Creatorul a răsădit speranța în sufletele tuturor ființelor raționale. Orbit de suferință,
sufletul tău o exilează uneori în disperare. Scăldându-te în razele purificatoare ale iubirii divine, vei
redescoperi speranța și vei alunga din suflet disperarea, spuse Steaua Iubirii Divine, în timp ce aura
care o înconjura devenea din ce în ce mai strălucitoare.
Regina Selia simți dintr-odată cum o putere nevăzută o trage ca un magnet spre entitatea
miraculoasă. Plutind încet spre Steaua Iubirii Divine, se uita la ea ca hipnotizată, fără să poată să-și
ia privirea din ochii ei strălucitori.
Steaua Iubirii Divine își apropie buzele de fruntea reginei Selia. O explozie de lumină o
învălui în raze de culoare trandafirie, care-i încălzeau sufletul, eliberându-i-l de povara nesiguranței
și disperării. Regina Selia se cufunda încet în lumea viselor și armoniei, iar neliniștea și disperarea
se risipeau, precum se risipește o spaimă neîntemeiată. Călătorea pe aripile veșniciei, pierzând firul
timpului și al realității.
O treziră din visare niște acorduri minunate. Deși era o entitate din lumină, avea senzația că o
adiere ușoară și parfumată îi răvășește părul și-i mângâie obrajii. Deschise larg ochii și roti privirea
în jur. Era întinsă pe patul din cristal. Se simțea atât de liniștită și sigură de ceea ce urma să facă,
încât, amintindu-și de clipele de zbucium și neliniște, își zise cu voce sigură, schițând în colțul gurii
un zâmbet palid:
- Speranța îmi va lumina calea, când întunericul va încerca să mă abată de la drumul spre
marea mea iubire.
Întunericul cu sunete misterioase și licăriri intermitente aproape că se destrămase. Poiana
scânteia în razele unei lumini domoale și triluri minunate de păsări vibrau la unison cu vocile
melodioase ale vestitorilor care anunțau coborârea zorilor pe Insula celor Trei Virtuți. Copacii se
deșteptau după o noapte frumoasă ca-n poveste, iar florile își deschideau încet petalele
luminescente. Împroșcând în aerul limpede și răcoros cascade de scântei, învăluiau pădurea într-o
lumină magică, trandafirie.
Mii de fluturași argintii, violeți, aurii și albaștri, cu aripioare strălucitoare, roiau deasupra
poieniței, iar printre ramurile doldora de flori violete și albe zburau păsărele cu cozi lungi și creste
din pene luminescente.
Cu ochii strălucind de încântare, regina Selia se așeză pe marginea patului. Își trecu degetele
prin părul din lumină aurie și murmură:

125
 - Ființa strălucitoare a spiritului mi-a spus că trei zile voi sorbi înțelepciune din Izvorul
Tuturor Virtuților. Ziua stă să se nască din întunericul argintiu al nopții, iar eu nu știu unde se află
acest izvor miraculos. Nu știu nici unde aș putea să-l găsesc pe unicornul care m-a adus pe Insula
celor Trei Virtuți.
Se ridică de pe pat și înconjură poiana, cercetând cu atenție fiecare colțișor. Apoi se afundă în
pădure. Rătăci ore în șir, admirând frumusețea copacilor doldora de flori ce răspândeau în aer un
parfum delicat, însă nu găsi nici un izvor. Doar ochiuri de apă limpede și rece, din care se adăpau
căprioare, coarnele cărora păreau făcute din safire violete, scânteiau printre copaci ca niște oglinzi
mângâiate de razele unui soare inexistent.
Se opri pe malul mării și scrută oglinda încrețită a apei, sperând să-l vadă, apărând din
adâncuri, pe unicornul alb. Unicornul însă parcă intrase în pământ. Întristată, se așeză pe nisipul
răcoros și-și sprijini fruntea în palme. Avea senzația că speranța din nou o părăsește și nesiguranța i
se strecura în suflet.
- De ce șezi înțepenită pe malul mării? se auzi deodată o voce plină de nedumerire, care părea
să vină din inima pădurii. Ai uitat că trebuie să sorbi înțelepciune din Izvorul Tuturor Virtuților?
Pradă incertitudinii, regina Selia rămase nemișcată, cu ochii închiși și fruntea spijinită în
palme.
- Ziua a intrat în drepturile sale pe Insula celor Trei Virtuți, se auzi din nou aceeași voce, care
răsună, de această dată, chiar lângă apă.
Realizând într-un final că nu visează, regina Selia își înălță capul și deschise larg ochii. În fața
ei stătea tigrul din lumină albă, care o țintuia cu o privire mustrătoare. Se ridică iute în picioare și se
apropie de el.
- Nu, n-am uitat, zise, încruntându-și sprâncenele și clătinând din cap. Nu știu însă unde se
află acest izvor miraculos.
- Izvorul Tuturor Virtuților găsește sufletul căruia ființele strălucitoare ale spiritului i-au
îngăduit să soarbă din lumina înțelepciunii, zise tigrul. Trebuie să te întorci cât mai repede în
poiană și să te întinzi pe patul din cristal. Grăbește-te. Dacă te mai reții pe malul mării, s-ar putea să
nu ajungi la timp.
Acestea fiind spuse, tigrul din lumină se făcu nevăzut.
Regina Selia porni în fugă pe poteca care înainta spre inima pădurii. Fugea atât de repede,
încât părea o săgeată din lumină, care zboară printre tulpinile copacilor. Ajunsă în poiană, văzu cu
uimire că patul din cristal își schimbase înfățișarea. Nu mai era o floare de orhidee, ci un iris violet.
Floarea părea vie și răspândea în poiană valuri de miresme acrișoare.
Regina înconjură floarea, admirându-i perfecțiunea și inspirând mirosul delicat, apoi se
întinse pe pat și-și lăsă capul să se odihnească pe perna semitransparentă. Privea relaxată spre cerul
limpede, pe care pluteau nourași transparenți, ce licăreau ca roua luminată de zorii dimineții.
- Izvorul Tututror Virtuților... Ființa strălucitoare cu bagheta magică m-a asigurat că voi sorbi
înțelepciune din izvorul miraculos. În poiană nu este nici un izvor. Tigrul din lumină mi-a spus că
Izvorul Tuturor Virtuților găsește sufletul căruia ființele strălucitoare ale spiritului i-au îngăduit să
soarbă înțelepciune. Să se reverse oare apa fermecată din înaltul cerului? se întreba nedumerită în
șoaptă.
Nu trecu mult timp și din adâncurile Universului se revărsă ca o cascadă spre patul din cristal
un șuvoi strălucitor. O lumină violetă, sclipitoare, se prăbușea neîncetat peste fața reginei, și o voce
limpede îi spuse:
- Bea după dorință, suflet zbuciumat, din lumina sacră care se revarsă din Izvorului Tuturor
Virtuților.

126
 Regina Selia deschise larg gura și începu să ia înghițitură după înghițitură din șuvoiul de
lumină violetă. Deși soarbea cu nesaț lumină din Izvorul Tuturor Virtuților, n-o părăsea senzația că
nu-și poate potoli setea. A tot sorbit până când s-a cufundat în somn, pierzând legătura cu realitatea.
Timpul din nou păru să se oprească pentru regina adormită și ziua se plimba agale pe Insula
celor Trei Virtuți, aducând cu ea parfumul florilor, trilurile păsărilor și zumzetul insectelor cu
aripioare luminescente. Natura se scălda în aburi de lumină trandafirie și armonia era stăpână peste
insula misterioasă.

***
Prevestitorii amurgului își începuse serenada, umplând pădurea de sunete relaxante. Ziua se
retrăgea încet, luând cu ea lumina violetă. Din desișul pădurii răzbăteau până în poiană ciripitul
obosit al păsărilor și foșnetul moale al frunzelor, răvășite de un vântișor cu miros de flori de câmp.
Peste Insula celor Trei Virtuți se lăsa întunericul, împodobind pădurea cu roiuri de scântei argintii.
Din când în când, câte o pasăre nocturnă spărgea farmecul nopții cu-n țipăt ascuțit, apoi se instala
din nou liniștea și armonia.
Întinsă pe patul din cristal, care luase din nou înfățișarea unei flori de orhidee, regina Selia
părea un înger adormit, ce lumina poiana cu raze violete. Pe buze i se întipărise un zâmbet
fermecător, iar pe chip i se așezase liniștea și pacea.
Într-un târziu, regina Selia deschise ochii. Privi un timp spre cerul luminat de stele, apoi își
aținti privirea în semiîntunericul din jur. Pădurea se cufundase într-un somn adânc și cerul se lăsase
jos de tot, cernând peste Insula celor Trei Virtuți o lumină tainică și rece. Nu se mai auzea foșnetul
frunzelor și nici ciripitul păsărilor nu mângâia auzul. Doar murmurul monoton al valurilor mării
ajungea din depărtare ca niște șoapte misterioase.
- Și dacă e trecut de miezul nopții, ce mă fac? se întrebă îngrijorată. Nu, nu pot să cred. Aș fi
auzit bătăile Orologiului Magic al Universului. Și Steaua Iubirii Divine m-ar fi trezit din somn.
Dinnnnnn, se auzi deodată un sunet prelung, care făcu aerul să vibreze în unde cristaline.
Dinnn, dinnn, dinnn, repeta neobosit ecoul, înfiorând pădurea.
Regina își înălță privirea spre cer, așteptând cu nerăbdare să apară Steaua Iubirii Divine. În
cea de-a doua noapte însă cerul nu mai fu săgetat de steaua căzătoare și sfera de lumină nu mai
apăru la marginea poienii. Steaua Iubirii Divine se aprinse la vreo câțiva metri de la patul din cristal.
Din explozia de lumină ieși un tânăr cu plete aurii și ochi strălucitori, nespus de expresivi, din care
se revrsa lumina zorilor de zi.
Învăluit într-o aură trandafirie, părea o entitate venită dintr-un spațiu unde perfecțiunea
domnea peste eternitate. Plutind ușor, ca un nouraș pe cerul cristalin în zi senină, și scăldând într-o
lumină limpede poiana, tânărul se apropie de regina care se ridicase în picioare, și își apropie buzele
de fruntea ei.
O explozie și mai strălucitoare decât cea din prima noapte străbătu pădurea, iar poiana se
umplu de scânteieri, de parcă roiuri nesfârșite de insecte luminescente s-ar fi adunat să salute
oaspetele venit din adâncurile necuprinse ale spațiului.
În scurt timp însă strălucirea își pierdu din intensitate și regina Selia simți cum se cufundă
într-un șuvoi de lumină caldă, mângâietoare. Închise ochii și se lăsă purtată de lumina miraculoasă
spre lumi imaginare, unde spera să întâlnească liniștea și armonia.
După câteva minute se deșteptă din reverie. Deschise larg ochii și privi dezorientată în jur,
de parcă s-ar fi trezit, după un somn lung, pe un meleag necunoscut. Împânzită de scântei albastre,
poiana continua să licărească, iar pădurea se cufundase în întuneric.

127
 Tânărul o urmări un timp cu privirea, din care se revărsau cascade de lumină blândă, apoi
zâmbi senin și zise cu voce răspicată:
- Două nopți te-ai scăldat în razele purificatoare ale Stelei Iubirii Divine, care au puterea să
protejeze sufletele în care sălășluiește iubirea adevărată și să le elibereze din captivitatea
deznădejdii, redându-le speranța. Deoarece rațiunea ta era torturată zi și noapte de gândul că porți
o vină, povara grea a remușcarii îți chinuia sufletul, iar nesiguranța te însoțea ca o fantasmă
demolatoare de credință.
- Remușcarea? făcu nedumerită regina. Remușcarea îmi chinuia sufletul? Despre care
remușcare îmi tot vorbești?
Tânărul clătină dezamăgit din cap și, țintuind-o cu o privire dojenitoare, zise:
- Deși nu porți nici o vină pentru prăbușirea spiritului regelui Ares în întunericul Tărâmului
Spiritelor Nefericite, gândul că plecarea ta în Universul paralel l-a făcut să-și blesteme destinul și să
se lase purtat de undele Râului Morții spre lumea întunericului și a suferinței îți chinuia neîncetat
sufletul. Căzând pradă acestui gând dureros, ai dat uitării adevărul că misterul iubirii adevărate este
dincolo de rațiune și sufletul tău s-a prăbușit în capcana fricii. Prizonier al fricii, sufletul își pierde
speranța și credința, și rătăcește în jungla disperării.
- Misterul iubirii divine este dincolo de rațiune, murmură îngândurată Selia. Știam, își zise în
sine, că iubirea adevărată este prerogativa sufletului.
- Chiar dacă este expusă primejdiei și chinurilor grele, iubirea adevărată nu-și pierde
nicicând credința și dăinuie în ceea ce este veșnic. Etern este doar sufletul. Cel ce înceracă să
iubească cu rațiunea, nu va cunoaște niciodată ce este iubirea divină, zise tânărul, zâmbindu-i
încurajator.
Selia se uită la el îngândurată un timp, apoi întrebă cu voce înceată:
- Vrei să spui că suferința a izgonit din sufletul meu speranța și credința?
- Doar sufletul tău cunoaște răspunsul la această întrebare, zise tânărul, fixând-o cu privirea.
Eu am făcut tot ce a stat în puterile mele să-ți spulber gândurile dureroase, să-ți eliberez sufletul din
capcana disperării și să-ți redau speranța, deoarece doar recăpătând speranța, îți vei păstra
iubirea.
- Deși nu mai simt povra deznădejdii, care adesea-mi spulbera speranța, un grăunte de
neliniște a mai rămas în gândurile mele, zise regina.
- Ascultă-ți sufletul. Dacă-l auzi, ce spune? întrebă Steaua Iubirii Divine, săgetând-o cu priviri
iscoditoare.
Regina închise ochii și, încrucișându-și mâinile pe piept, se concentră în sine. Din adâncurile
sufletului se strecura o voce, care-i spunea:
- Din Izvorul Tuturor Virtuților vei sorbi înțelepciune și sufletul tău se va maturiza,
eliberându-se de spaime, remușcări și neliniște, iar razele purificatoare și protectoare ale Stelei
Iubirii Divine în cea de-a treia noapte îți vor întări credința.
Selia deschise ochii și ridică privirea spre Steaua Iubirii Divine. Tânărul se uită un timp
pătrunzător la ea, apoi, clătinând afirmativ din cap, zise:
- Am auzit ce ți-a spus sufletul.
Zicând acestea, se avântă ca o steluță strălucitoare spre cer și dispăru în adâncurile fără de
margini ale Universului.

***

128
 Peste Insula celor Trei Virtuți se lăsase o noapte minunată și pădurea se odihnea, legănată de
șoaptele monotone ale valurilor mării. Regina Selia se întinse pe patul din cristal și-și înălță privirea
spre cer.
Admira visătoare licărul tainic al stelelor, iar sufletul i se scălda în liniște și pace, când niște
șoapte, care păreau să vină de lângă copacul uriaș de la marginea poienii, ce-și înălța coroana cu
frunze argintii și flori mari de culoare violetă până aproape de nourașii transparenți, au trezit-o din
visare.
- E atât de minunată și strălucește ca o stea. Eu zic să ne apropiem, șoptea, cu voce joasă, o
făptură nevăzută. Mor de nerăbdare s-o văd mai de aproape.
- Ba nu, se opunea o voce pițigăiată. Poate fi periculos.
- De ce te-ai teme? întreba în șoaptă cel cu vocea joasă. Intuiția îmi spune că nu este o
creatură periculoasă.
- Ai uitat când un spirit al furtunilor stelare a luat înfățișarea unei căprioare cu ochi de jăratic
și a coborât pe malul mării, dezlănțuind furia valurilor? Era cât pe ce să ne pomenim cu toții la
fundul mării.
- Ba n-am uitat, replică iritată cealaltă voce. Spiritul planetei veghează neîncetat asupra lumii
noastre și l-a descoperit imediat, forțându-l să părăsească planeta.
Urmă o pauză îndelungată, de parcă cele două făpturi ar fi chibzuit cum să procedeze.
- Poate că ai dreptate, zise într-un târziu vocea pițigăiată. Steaua Iubirii Divine n-ar fi luminat
Insula celor Trei Virtuți, dacă ființa din lumină, care stă întinsă pe patul din cristal, ar fi fost un
oaspete nepoftit.
Entuziasmat de răspunsul creaturii cu voce pițigăiată, cel cu vocea joasă se grăbi să zică:
- Și patul din cristal nu și-ar fi schimbat înfățișarea. Ieri arăta ca o floare de orhidee, iar astăzi
are înfățișarea unei flori de iris.
- Ai dreptate, zise cea cu vocea pițigăiată. Până la venirea acestei stranii ființe din lumină
patul arăta ca un nouraș pufos de culoare violetă, și numeni nu se putea apropia de el.
- Ard de nerăbdate să aflu cine este această ființă din lumină, și cum de a reușit să se întindă
pe patul fermecat? zise cel cu vocea joasă.
- Dacă ești atât de curios, de ce nu te-ai apropiat de ea până acum? zise, pe un ton arțăgos,
vocea pițigăiată. Două nopți stai nemișcat lângă tulpina copacului, cu ochii ațintiți asupra acestei
stranii creaturi.
Urmă un oftat prelung și cel cu vocea joasă mormăi ceva nedeslușit.
- Privește, zise ființa cu voce pițigăiată, steaua ursitoarelor se apropie de insula noastră.
Trebuie s-o luăm din loc imediat, deoarece vom întârzia la marele eveniment.
Apoi, după o scurtă pauză, adăugă cu voce supărată:
- Dacă ții neapărat să stai de vorbă cu ființa din lumină ce stă întinsă pe patul din cristal, poți
să rămâi. Eu plec. 200 de cicluri stelare am așteptat să văd minunea. Pentru nimic în lume nu voi
rata evenimentul.
Se auzi un foștet, de parcă niște pași ușori ar fi răvășit iarba, apoi se instală din nou tăcerea.
Mânată de curiozitate, regina Selia se ridică iute de pe pat și, lunecând ca o pată de lumină pe
covorul mătăsos din iarbă și flori, se îndreptă spre copacul uriaș de la marginea poienii. Ajunsă
lângă copac, cercetă cu atenție desișul. Desluși cu greu în întuneric două luminițe slabe, care se
îndepărtau în grabă. Porni în fugă după ele. Luminițele părăsiră poteca și se îndreptară spre inima
pădurii. Regina Selia pășea neauzită în urma lor, străduindu-se să nu le piardă urma. Dintr-odată,
luminițele se opriră lângă un ochi de apă, de parcă ar fi simțit că cineva le urmărește. Pășind fără să
facă nici cel mai mic zgomot și atentă să nu fie observată, regina Selia se apropie. Când mai rămăsese

129
vreo zece pași până la ochiul de apă, se ascunse după tulpina groasă a unui copac, crengile căruia
licăreau ușor.
Deși pădurea era învăluită într-un întuneric scânteietor, regina Selia reuși să deslușească
două ființe pe cât de neobișnuite, pe atât de minunate. Aveau statura unor spiriduși, însă erau fine și
grațioase ca niște spirite ale florilor. Una purta pe creștet o cunună din flori albe, ce străluceau ca
niște nestemate, luminate de razele stelelor. Avea ochii mari, rotunzi, ce licăreau, iar părul de
culoare trandafirie îi cădea pe spate în cascade învolburate. Purta o rochiță roză, lungă până la
glezne, din stofă fină și pantofiori de culoare albă, ce străluceau, de parcă ar fi fost confecționați din
gheață.
Cealaltă creatură avea părul scurt, de culoare argintie, iar pe creștet îi strălucea un cerc dintr-
un metal violet. Purta pantalonași albaștri, cămășuță albă cu gulerul din dantelă și cizmulițe argintii.
- Mi s-a părut că văd o umbră luminoasă care aleargă după noi, zise în șoaptă ființa cu părul
trandafiriu, cecretând îngrijorată desișul.
Creatura cu părul argintiu privi atent în stânga, apoi în dreapta. Observând razele de lumină
violetă, care făceau să strălucească tulpina groasă a unui copac, strigă cu voce poruncitoare:
- Ieși de după copac și spune-ne de ce ne urmărești!
Regina ieși de după tulpina copacului și porni spre ochiul de apă.
- Oprește-te! strigă pe un ton amenințător ființa cu părul argintiu, încruntându-și
sprâncenele și strângându-și pumnii.
Amuzată de reacția omulețului, regina Selia izbucni într-un râs molipsitor și mai făcu câțiva
pași spre ochiul de apă.
- Oprește-te, oprește-te, am zis! strigă omulețul, fluturându-și pumnii. De nu te oprești, va fi
vai și amar de tine.
Regina Selia însă ignoră amenințarea, continuând să se apropie. Cele două făpturi se uitau la
ea cu ochii lor rotunzi, în care se putea citi de-a valma curiozitate, teamă și admirație. Când mai
rămăsese doar câțiva pași până la ochiul de apă, făptura cu păr trandafiriu Întrebă:
- Cine ești și de unde ai venit?
- Sunt o regină protectoare, venită de pe planeta celor două tărâmuri binecuvântate de către
Creator, răspunse Selia.
- O regină protectoare, de pe o planetă cu două tărâmuri, a venit pe Insula celor Trei Virtuți?!
făcu mirată ființa cu părul trandafiriu.
Regina Selia ridică din sprâncene și, zâmbind dulce, clătină afirmativ din cap.
- Ai reușit de una singură să ajungi pe insula misterioasă? întrebă omulețul cu părul argintiu,
fixând-o cu ochii lui rotunzi, în care se aprinseră scântei de îndoială.
- Nu, răspunse regina. Ființele strălucitoare ale spiritului au chemat din adâncurile mării
unicornul, care m-a adus pe insula voastră.
- Ai venit pe Insula celor Trei Virtuți trimisă de către ființele strălucitoare ale spiritului?
întrebă mirat omulețul, săgetând-o cu priviri pline de suspiciune.
- Da, răspunse regina Selia. Am venit să mă scald în razele purificatoare ale Stelei Iubirii
Divine și să sorb înțelepciune din Izvorul Tuturor Virtuților.
- Vezi? făcu omulețul cu părul argintiu, întorcând triumfător capul spre micuța în rochiță
trandafirie. Intuiam eu că nu este un oaspete nepoftit.
- Aș putea să vă adresez și eu o întrebare? făcu regina.
Cele două ființe șușotiră între ele un timp, apoi omulețul cu părul argintiu își înălță, cu un aer
plin de demnitate, capul și zise cu voce gravă:

130
 - Deși noi nu ne arătăm străinilor și nu răspundem la întrebările lor, ție, regină din lumină,
venită de pe planeta celor două tărâmuri, îți concedem acest privilegiu, deoarece te-au trimis pe
insula noastră ființele strălucitoare din Templul Sacru.
Auzindu-i vocea gravă, regina Selia se reținu cu greu să nu izbucnească din nou în râs.
- Cine sunteți? întrebă, străduindu-se să pară serioasă. Nu am mai văzut ființe atât de
minunate.
- Nu ai mai văzut, deoarece almeii locuiesc doar pe Insula celor Trei Virtuți, iar tu nu ai mai
călcat pe insula noastră.
- Almeii? întrebă regina.
Făptura cu părul argintiu clătină cu demnitate din cap și zise, înălțându-și mândru bărbia:
- Almeii. Suntem un neam străvechi, rădăcinile căruia se pierd în adâncurile timpului, și
suntem înzestrați de către Creator cu puteri miraculoase.
- V-am auzit vorbind despre o minune, zise regina Selia.
- O! rosti încântată ființa cu părul trandafiriu. O minune care se întâmplă doar o dată la 200
de cicluri stelare.
Apoi ridică privirea spre cer și zise speriată:
- Priviți, steaua ursitoarellor aproape că a ajuns deasupra palatului.
Selia își înălță privirea spre cer. O stea trandafirie se lăsa lin în jos, cernând peste pădure o
lumină strălucitoare. Brusc, steaua coti spre inima pădurii. Fără să stea prea mult pe gânduri, regina
Selia întrebă:
- Pot să văd și eu minunea?
Cele două ființe însă nu-i răspunseră la întrebare. O rupseră de fugă, de le scăpărau
picioarele. Regina Selia se grăbi să le urmeze. Au tot fugit prin pădure până când au ajuns lângă o
poiană, străjuită din toate părțile de copaci viguroși, care-și întrețeseau crengile, formând în jur un
gard viu, cu scânteieri argintii. Cei doi almei se strecurară în poiană printr-o mică portiță.
În mijlocul poenii își înălța turnurile spre cer un splendid palat din marmură albăstrie.
Înconjurat de o aură strălucitoare, părea coborât dintr-o lume de poveste. Palatul își oglindea cele
trei turnuri ascuțite în oglinda nemișcată a unui lac micuț, de lângă care pornea o alee mărginită de
tufe doldora de flori trandafirii, luminescente.
În turnul cel mai înalt, care se înălța impunător, dominându-le pe celelalte două, ferestrele
erau luminate de o lumină catifelată. Din vârful turnului se prelingea în cascade peste cele cinci
coloane care susțineau un portic un șuvoi de raze neobișnuit de albastre.
O superbă explozie de flori luminescente împodobea porticul, făcând lacul să licărească, de
parcă mii de insecte fosforescente ar fi roit deasupra oglinzii nemișcate a apei. Ușile palatului erau
larg deschise în două părți. În fața palatului, pe un postament scund din marmură, se afla un fel de
leagăn, ce semăna cu un boboc de floare.
În curtea palatului forfotea o mulțime de ființe grațioase, care vorbeau în șoaptă, cu ochii
ațintiți asupra leagănului, de parcă ar fi așteptat nerăbdătoare să se producă o minune. Regina Selia
se piti după o tufă și rămase în așteptare.
Nu trecu mult timp și din palat ieșiră două ființe miniaturale, care purtau pe creștete
coroane din aur, împodobite cu nestemate. Înveșmântate în straie regale, se apropiară de leagăn și
ridicară privirile spre cer. Mulțimea muți.
- O fi fiind regele și regina almeilor, își zise în sine regina Selia, înălțându-și privirea spre
bolta celestă.
O stea înconjurată de o aură trandafirie plutea printre stelele violete, apropiindu-se tot mai
mult de postamentul cu bobocul de floare. Steaua se opri deasupra leagănului și pe o rază coborâră

131
lin patru zâne și se apropiară de leagănul-floare. Ursitoarele țineau în mâini baghete magice, cu stele
de diferite culori în vârf. Zâna îmbrăcată în straie trandafirii purta pe creștet o diademă împodobită
cu safire violete, iar steaua din vârful baghetei răspândea o lumină rozalie. Diadema zânei care purta
o rochie de culoare gri era împodobită cu diamante incolore și un mănunchi de raze argintii țâșnea
din inima stelei. Cea de-a treia ursitoare era înveșmântată în rochie aurie. Diadema ei strălucea,
bătută cu picături de soare, și jeturi de lumină aurie se avântau spre cer. Cele trei zâne aveau
privirea zâmbitoare, caldă, iar chipurile lor erau luminate de blândețe și înțelepciune.
Îmbrăcată în straie negre și purtând pe creștet o diademă din aur alb, împodobită cu stele din
turmalină, cea de-a patra ursitoare alunecă cu o privire tristă peste mulțimea adunată în curtea
palatului, de parcă ar fi vrut să-i amintească că bucuria se schimbă adesea în tristețe, iar firul vieții
materiale se poate rupe pe când nu te aștepți.
- Zânele ursitoare..., au coborât din cer nu trei, ci tocmai patru zâne ursitoare. Una din ele este
cea care ursește moartea, se auziră de pretutindeni șoapte speriate.
Nedumeriți, dar și plini de neliniște, regele și regina urcară în grabă pe piedestal și înclinară
respectuos capul în fața celor patru zâne ursitoare. Apoi regele zise, ridicându-și privirea rugătoare
spre zânele care erau de două ori mai înalte decât el:
- O, atotputernice și înțelepte zâne ursitoare, dăruiți-i principelui care se va naște din această
floare bunătate, înțelepciune, credință și iubire!
Ursitoarea înveșmântată în straie trandafirii atinse cu bagheta floarea și zise cu voce
melodioasă și clară:
- Iubirea adevărată să te însoțească o veșnicie, iar sufletul tău să dăruiască tuturor doar pace,
credință și lumină.
Apoi de leagănul-floare se apropie ursitoarea cu diadema împodobită cu diamante incolore,
și atingând bobocul cu bagheta magică, zise cu voce caldă:
- Sănătatea să te însoțească oriunde te vei duce, iar drumul pe care îl vei urma în viață să fie
neted, curat și plin de iubire.
Și ce-a de-a treia ursitoare atinse floarea cu bagheta magică, învăluind-o într-o lumină nespus
de aurie, și zise:
- Îți ursesc înțelepciune, inteligență și curaj, iar gândurile drepte te vor călăuzi spre o viață
liniștită și prosperă.
Veni și rândul ursitoarei în straie întunecate, bagheta căreia arunca spre cer jeturi cu
scânteieri mai negre decât bezna. Văzând-o aplecându-se asupra leagănului-floare, mulțimea se
cutremură și poiana se umplu de șoapte speriate, iar regina, scoțind un străgăt înăbușit și plin de
disperare, își acopreri fața cu palmele. Zâna ridică încet capul și, alunecând cu o privire dojenitoare
peste mulțimea fremătândă, zise pe un ton plin de amărăciune:
- În cartea fermecată a ursitoarelor stă scris că principele care se va naște astăzi din această
floare binecuvântată de către Creator va fi frumos ca un înger și va fi dotat cu cele mai alese calități.
Înțelepciune, bunătate, iubire și credință, le va avea din plin pe toate, însă...
Zicând acestea, tăcu, înclinându-și ușor capul deasupra leagănului. Înfiorată, mulțimea
începu să se agite. Regina căzu în genunchi în fața ursitoarei. Ridică mâinile spre ea și murmură, cu
voce tremurândă:
- Te implor, spune-mi, o, înțeleptă și blândă zână ursitoare, ce soartă îl așteaptă pe fiul meu?
Ursitoarea în straie întunecate se uită la ea cu milă, apoi se aplecă și, apucând-o de mâini, o
ridică în picioare. Oftă adânc și zise:

132
 - Aceste calități alese vor înflori în sufletul principelui și vor da roade doar dacă o regină,
înzestrată de către Creator cu puterea magică a luminii, până la răsăritul zorilor îl va săruta pe
frunte.
- O regină pe care Creatorul a înzestrat-o cu puterea magică a luminii? Pe planeta ființelor
strălucitoare ale spiritului nu a călcat nicicând o regină cu astfel de puteri divine, rosti înspăimântat
regele.
- Și dacă nu va fi sărutat de către regina cu puteri miraculoase? întrebă printre lacrimi regina
almeilor. Ce soartă va avea feciorul nostru?
- Dacă în noaptea aceasta nu va fi sărutat pe frunte de o regină care stăpânește puterea
magică a luminii, vom chema spiritele vânturilor cosmice, care vor stropi trei zile și trei nopți în șir
floarea-leagăn cu apă din izvorul morții și floarea se va ofili. Sufletul principelui se va retrage pe
Tărâmul Spiritelor Neprihănite, lăsând în leagăn doar învelișul lui terestru, zise ursitoarea și o
umbră, ca o ceață întunecată, i se așeză pe chipul trist și rece.
Auzind cele spuse de către ursitoare, almeii adunați în curtea palatului regal se dezlănțuiră în
strigăte de indignare și durere. Zâna ridică în sus bagheta magică. Cerul fu străbătut de scânteieri
albastre și zarva fu înăbușită de un trăsnet. Cât ai clipi din ochi, împrejurimile se cufundară într-o
tăcere glacială.
Regina almeilor se prăbuși pe piedestalul din marmură și, îngropându-și fața în palme,
începu să plângă în hohote. Regele rămase încremenit și mut, cu bărbia sprijinită în piept, umerii
lăsați și privirea în pământ. După un timp, își înălță privirea plină de deznădejde și durere spre zâna
ursitoare, și zise cu voce sugrumată:
- De ce, de ce spiritele vânturilor cosmice trebuie să-l ucidă? E doar un prunc nevinovat. Și
apoi...
- În sufletul acestui prunc nevinovat este sădit și grăuntele trufiei, pe care doar lumina
magică a soarelui îl poate distruge. Dacă micul principe nu va fi sărutat în această noapte de regina
care stăpânește puterea magică a luminii, în sufletul lui va încolți ura, răutatea și trufia, umbrind
celelalte calități. Va deveni un rege crud și sângeros, care va duce spre pieire poporul almeilor, îl
întrerupse ursitoarea.
Mulțimea adunată în jurul leagănului-floare începu din nou să se agite speriată și mii de
șoapte îngrozite se difuzară printre copaci, înfiorând pădurea.
- Pe insula noastră se află o regină protectoare din lumină, venită de pe o planetă cu două
târâmuri, răsună deodată, din mijlocul mulțimii, o voce.
Regele înălță privirea.
- Cine a vorbit? întrebă, alergând cu ochii peste mulțimea care nu contenea să se agite.
- Eu! strigă omulețul cu părul argintiu, ridicând mâna dreaptă și croindu-și cu greu drum
prin mulțimea fremătândă spre floarea-leagăn.
Ursitoarea în straie întunecate zâmbi enigmatic. Regina almeilor încetă să plângă și-și șterse
cu batista lacrimile, iar în ochii ei rotunzi se aprinse un licăr de speranță. Când omulețul cu părul
argintiu ajunse lângă piedestal, ursitoarea îl întrebă:
- De unde știi că o regină din lumină a venit pe Insula celor Trei Virtuți?
- Au trimis-o pe insula noastră ființele strălucitoare ale spiritului să se scalde în lumina
protectoare a Stelei Iubirii Divine și să bea din lumina care se revarsă din Izvorul Tututror Virtuților,
răspunse omulețul. Stă culcată pe patul din cristal.
- Cum ai aflat cine-i ființa din lumină care stă întinsă pe patul din cristal? întrebă regele,
privindu-l cu mânie.

133
 - Adunam lângă poiana fermecată semințe luminescente, când Steaua Iubirii Divine a coborât
pe insula noastră și a sărutat-o pe frunte, răspunse omulețul.
Cu o sclipire misterioasă în ochi, ursitoarea îl ascuta tăcută.
- Ai văzut Steaua Iubirii Divine? întrebă mirat regele.
- Da! făcu omulețul. Chiar în noaptea aceasta.
- Steaua ți-a spus cine este ființa din lumină? întrebă regele, înăsprindu-și și mai tare glasul.
- Nu, răspunse omulețul cu voce speriată, făcând câțiva pași îndărăt. Nu am îndrăznit să mă
apropii de stea. Regina din lumină s-a apropiat de mine.
- Regina din lumină s-a apropiat de tine? întrebă mirat regele. Cum adică s-a apropiat de tine?
- Păi, eu..., se bâlbâi omulețul, eu...
- Tu, tu ce-ai făcut? spune-mi odată, stigă furios regele.
Omulețul cu părul argintiu își vârî capul între umeri, făcându-se și mai mic, și bolborosi cu
voce speriată:
- Păi...eu..., fascinat de frumusețea ființei din lumină, eu..., eu m-am ascuns după copacul uriaș,
s-o pot vedea mai bine. Ființa m-a observat și s-a apropiat.
- Ai îndrăznit să te arăți unei regine venită din altă lume? făcu pe un ton tăios regele. Ai
îndrăznit să încalci porunca regelui?
- Nu, nu, eu...eu..., eu am fugit, însă ființa din lumină are puteri miraculoase și m-a ajuns din
urmă.
- Și..., ce-a urmat? contiuna să-l ispitească regele.
- Pă...păi...eu, se bâlbâi din nou omulețul, i-am cerut să-mi spună de unde a venit. Și ea mi-a
răspuns că este o regină protectoare, venită de pe o planetă binecuvântată de către Creator. Apoi eu
am rupt-o la fugă, să nu întârzii la marele eveniment.
- Și, regina din lumină, regina a rămas în poiana fermecată? insista regele, pe un ton mai
potolit.
- Nu știu, răspunse omulețul. Mi s-a părut că fuge după mine.
- Pentru că nu ai respectat porunca mea și te-ai arătat unei ființe venite din altă lume, vei fi
aspru pedepsit, zise, cu voce apăsată, regele, săgetându-l cu o privire furioasă.
- Nu te grăbi să-l pedepsești, interveni regina almeilor. De la el am aflat despre regina din
lumină cu puteri miraculoase. Și dacă această misterioasă regină stăpânește puterea luminii? Fiul
nostru va fi salvat. Trebuie să mergem cât mai repede în poiana fermecată și s-o rugăm să ne ajute.
Zicând acestea, își întoarse privirea plină de speranță spre zâna ursitoare. Zâmbind
misterios, zâna ursitoare încuviință din cap și, îndreptând bagheta magică spre tufa după care se
pitise regina Selia, rosti cu voce răsunătoare:
- Dacă stăpânești puterea magică a luminii și ești gata să salvezi pruncul de la moarte,
apropie-te de leagănul-floare, ființă din lumină.
Sub priivirile uluite ale celor adunați în curtea palatului, regina Selia ieși din ascunziș și,
plutind ca o rază strălucitoare, se apropie de piedestal.
- Urcă, zise zâna ursitoare, arătându-i cu mâna piedestalui, și spune-ne cine ești și de ce ai
venit pe Insula celor Trei Virtuți?
Regina Selia urcă pe piedestalul din marmură albăstrie și se opri lângă leagănul-floare.
- Sunt regina protectoare a planetei celor două tărâmuri și stăpânesc puterea magică a
luminii și a întunericului luminescent, răspunse cu voce calmă regina Selia.
Mulțimea începu din nou să se agite, uitându-se cu spaimă, dar și speranță, spre regina Selia
și un murmur prelung sparse din nou liniștea încordată a nopții.
- Puterea magică a întunericului, o ființă din lumină stăpânește puterea întunericului...

134
 Regina Selia zâmbi înțelegător și, lunecând cu privirea peste mulțimea agitată, zise cu voce
liniștită:
- Nu vă fie teamă. Creatorul m-a însestrat și cu puterea magică a nopții, iar ființele
strălucitoare ale spiritului m-au trimis pe insula misterioasă să beau pe săturate din lumina
Izvorului Tuturor Virtuților și să mă scald în razele purificatoare ale Stelei Iubirii Divine.
Zâna ursitoare înălță privirea spre cer.
- În curând prevestitorii zorilor își vor începe serenada. E timpul să se deschidă bobocul de
floare.
Sub privirile nerăbdătoare ale regelui și ale reginei, dar și ale mulțimii adunate în jurul
postamentului, zâna îmbrăcată în straie aurii atinse bobocul de floare cu bagheta magică. Se auziră
niște sunete încântătoare și floarea-leagăn își deschise încet petalele trandafirii. Zâna ursitoare se
aplecă deasupa florii-leagăn. Atinse cu bagheta magică fruntea pruncului și zise:
- Vei crește mare și voinic, principe Elmino. Vei deveni un rege înțelept și bun, iar în sufletul
tău va înflori și va da roade iubirea, speranța și credința.
Apoi îl ridică pe micul principe în brațe și-l arătă mulțimii. Era atât de minunat, cu părul lui
de argint și pielea roză ca petalele de trandafir, încât mulțimea se dezlănțui. Strigăte de bucurie,
murmur și aplauze spărgeau liniștea nopții, umplând poiana de veselie. Zâna ursitoare în straie aurii
se apropie de regina almeilor și i-l întinse. Cu ochii înlăcrimați de fericire, regina își luă în brațe
pruncul, îl sărută pe obrăjori și se apropie de Selia. Se uită la ea cu o privire în care licărea speranța
și murmură cu voce rugătoare:
- Te rog, salvează-mi fiul.
Selia se lăsă într-un genunchi și sărută pruncul pe frunte. Când își atinse buzele de fruntea
lui, micuțul principe îi zâmbi. Pentru o frântură de secundă, o explozie de raze violete lumină curtea
palatului, apoi razele se domoliră și un semiîntuneric catifelat învălui poiana. Din înaltului cerului
cobora lin spre Insula celor Trei Virtuți serenada vestitorilor zorilor de zi, iar nourașii transparenți
începură să licărească slab.
Auzind serenada, regina Selia coborî în grabă de pe piedestal și, ca o săgeată din lumină,
porni spre poiana fermecată.

***
Când a ajuns în poiana fermecată, zorii dimineții se revărsau din plin peste Insula celor Trei
Virtuți, iar umbra întunecată a nopții se retrăgea încet. Din cer ploua cu raze violete și nourașii
străluceau din ce în ce mai tare.
Apropiindu-se de patul din cristal, regina Selia văzu cu uimire că floarea de orhidee se
transformase din nou în iris violet. Valuri de miresme parfumate pluteau în aer și serenada
vestitorilor luminii se îndepărta, stingându-se în adâncul spațiului celest.
După o noapte plină de surprize, regina Selia simți cum oboseala o doboară încet. Se întinse
pe patul din cristal și, după doar câteva minute, se cufundă într-un somn adânc și liniștit. O văzu în
vis pe zâna ursitoare, cu diademă împodobită cu safire, care se uita în ochii ei, zâmbindu-i cu
recunoștință și blândețe.
- Trezește-te, regină venită din adâncurile Universului, zicea ursitoarea, în curând Izvorul
Tuturor Virtuților își va revărsa înțelepciunea peste patul din cristal. Trezește-te, e timpul să-ți
potolești setea, sorbind din lumina binefăcătoare.
Tresărind, regina Selia deschise larg ochii și-și înălță privirea spre bolta celestă. Din înaltul
cerului cobora lin spre poiana fermecată un șuvoi de lumină violetă, care într-un sfârșit se prăbuși

135
ca o ploaie torențială peste patul din cristal. Aceeași voce limpede și melodioasă o îndemnă cu
blândețe:
- Bea pe săturate din înțelepciunea Izvorului Tuturor Virtuților.
Regina Selia începu să soarbă cu nesaț lumina din izvorul fermecat, însă, de această dată, nu-
și mai simțea gâtlejul uscat și setea arzătoare aproape că n-o mai chinuia. Deși-și potolise setea,
continua cu îndârjire să soarbă lumină din izvorul miraculos, până când auzi din nou vocea blândă,
care-i spunea:
- Mâine vei sorbi din Izvorul Tuturor Virtuților ultimii stropi de înțelepciune.
Acestea fiind spuse, șuvoiul de lumină se înălță, cu viteza gândului, spre necuprinsul cerului
și se pierdu în depărtare. Întinsă pe patul din cristal, regina Selia admira nourașii care licăreau de
parcă ar fi fost stropiți cu picături de rouă, luminate de razele unui soare imaginar, iar în minte-i
stăruiau cuvintele:
- Mâine dimineață voi sorbi ultimele picături de înțelepciune din Izvorul Tuturor Virtuților și
Sinele meu Superior va fi destul de matur, ca să-l poată înfrunta pe stăpânul Tărâmului Spiritelor
Nefericite. Mâine este ultima zi și poimâne dimineață mă voi întoarce la ființele strălucitoare ale
spiritului.
Gândul că în curând se va întoarce în Templul Florii Vieții Eterne și că nu a mai rămas mult,
până când va porni spre Tărâmul Spiritelor Nefericite, îi mângâia sufletul și o moleșeală plăcută o
învăluia, însoțită de liniște și fericire. Nu mai simțea îngrijorare, și nici neîncrederea n-o mai
teroriza. Rămase în brațele visării, până când auzi un foșnet de frunze veștezite, care venea din
desișul pădurii. Se ridică iute din pat și se apropie de copacul uriaș de la marginea poienii.
Lângă copac stătea un cerb argintiu, care se uita la ea cu o privire îmbietoare. Cerbul avea
coarnele din safire violete, care împrăștiau în jur raze strălucitoare, iar în ochii lui, de un albastru
adânc ca oceanul, scânteia o tainică lumină. Regina Selia se opri lângă tulpina copacului. Cerbul bătu
de două ori cu copita în pământ și porni agale spre inima pădurii. După câțiva pași însă se opri și,
întorcându-și capul spre regina Selia, care rămase nemișcată lângă copac, bătu din nou cu copita în
pământ și scutură din cap, de parcă ar fi îndemnat-o să-l urmeze.
Mânată de curiozitate, regina Selia porni în urma cerbului. Au tot mers prin pădurea care se
scălda în roiuri de semințe luminescente, până au ajuns lângă o stâncă ciudată. Semăna cu spinarea
unei cămile cu trei cocoașe. Cerbul bătu de câteva ori cu piciorul în stâncă și pe peretele abrupt
apăru o ușă. Deasupra ușii străluceau niște formule magice, scrise într-o limbă necunoscută. Cerbul
întoarse capul spre regina Selia și se uită intens în ochii ei, de parcă ar fi îndemnat-o să deschidă
ușa.
Regina Selia însă ezita să se apropie de ușă, întrebându-se neliniștită în sine:
- Oare ce se află în spatele acestei uși? Și ce vrea cerbul de la mine?
Și cum stătea într-o mută nehotărâre, cu ochii ațintiți asupra ușii, simți o adiere răcoroasă, de
parcă un vântișor i-ar fi răscolit pletele. Se răsuci iute și... văzu o căprioară, ochii căreia străluceau ca
două stele. Sub privirea plină de uimire a reginei Selia, căprioara fu învăluită într-o ceață argintie,
care se rotea ca un vârtej în jurul ei.
Apoi din ceață se desprinse fantasma licărindă a reginei almeilor. Surprinsă de misterioasa
transfigurare, regina Selia făcu câțiva pași îndărăt, lipindu-și spatele de peretele grunzuros al
stâncii. Lunecând ca o pală de lumină translucidă, famtasma se apropie de stâncă și zise cu voce
abia șoptită:
- Două cicluri stelare s-au scurs de când fiica mea, principesa Alma, a fost răpită din ordinul
regelui dolmeilor.

136
 - Din ordinul regelui dolmeilor? întrebă uimită regina Selia. Pe insula misterioasă se află și
un regat al dolmeilor?
- Nu, zise cu voce tristă fantasma reginei almeilor. Regatul dolmeilor se află în adâncurile
acestei planete.
- În adâncurile planetei? făcu și mai uimită regina Selia.
Fantasma reginei almeilor clătină afirmativ din cap.
- Spune-mi, dolmeii sunt un popor care respectă legile Creatorului? întrebă regina Selia,
aruncându-i o privire iscoditoare.
Fantasma reginei almeilor însă nu-i răspunse la întrebare.
- Credeam că planeta ființelor strălucitoare ale spiritului este populată doar de ființe
înțelepte și binevoitoare, zise decepționată regina Selia.
- Dolmeii iese foarte rar din adâncurile planetei, spuse fantasma, și nu s-au amestecat
nicicând în treburile noastre. Nu sunt un popor răuvoitor. Cu două cicluri stelare în urmă, almeii și
dolmeii trăiau în bună înțelegere.
Încruntându-și sprâncenele, regina Selia o țintui cu o privire nedumerită.
- Zici că nu s-au amestecat în treburile voastre? întrebă. Nu sunt un popor răuvoitor? Niște
ființe înțelepte și binevoitoare nu v-ar fi răpit fiica.
Fantasma translucidă lăsă ochii în pământ și tăcu un timp, iar Selia o fixa cu o privire în care
nedumeritea se amesteca cu supărarea.
- Regele almeilor și regele dolmeilor au avut o înțelegere, pe care fiica noastră nu a dorit s-o
onoreze, murmură cu voce stinsă umbra translucidă.
- Ce fel de înțelegere? întrebă regina Selia.
- Fiica noastră, principesa Alma, a fost promisă feciorului regelui dolmeilor, însă ea a refuzat
categoric să coboare în adâncurile planetei, iar feciorul regelui dolmeilor, care urmează să
moștenească tronul, nu vroia să-și părăsească regatul subteran, deși se îndrăgostise nebunește de
principesă.
Într-o bună zi, când principesa Alma se plimba călare pe o căprioară prin preajma stâncii cu
trei cocoașe, ca din senin au apărut trei oșteni ai regelui dolmeilor și au sechestrat-o, ducând-o în
regatul subteran. De atunci nu mi-am mai văzut fiica și nici dolmeii nu au mai călcat pe Insula celor
Trei Virtuți.
- Dacă dolmeii și almeii au trăit în bună înțelegere și pace, de ce nu ați încercat să vorbiți cu
regele dolmeilor? întrebă Selia.
- Nu stăpânim magia care ne-ar permite să deschidem această ușă, prin care se poate intra pe
Tărâmul Subteran. Magul regelui dolmeilor a încuiat-o cu o vrajă atât de puternică, încât nimeni din
regatul nostru nu poate s-o desfacă. Și apoi, chiar dacă am fi reușit să eliberăm cu forța principesa,
totul ar fi fost zadarnic. Regele dolmeilor a adormit-o cu o vrajă și o ține închisă într-un sicriu din
cristal.
Regina Selia ridică ochii spre inscripția care strălucea deasupra ușii. Apoi își întoarse capul
spre fantasma translucidă și întrebă:
- Poți să citești ce scrie deasupra ușii?
- Nu, răspunse fantasma. E o incantație tăiată în piatră la începuturile vremurilor. Scrisă în
limba zânelor ursitoare, almeii și dolmeii nu pot s-o descifreze.
Regina Selia rămase un timp îngândurată, frământându-se să înțeleagă de ce a fost ademenită
lângă stâncă.
- Cred că încercă să mă convingă s-o ajut. Cum aș putea oare s-o fac? Gheața eternității? Cu
ajutorul pietrei puterii pot trece în alte dimensiuni spirituale și pot depăși toate obstacolele care-mi

137
ies în cale. Și apoi? Ce va urma? Să mă iau de piept cu oștenii regelui dolmeilor? se frământa în sine,
privind îngândurată în depărtare. Dacă aș încerca, poate aș reuși să-l conving pe regele dolmeilor să
renunțe la răzbunare și să elibereze principesa, îi veni deodată în minte o idee și ea zâmbi
satisfăcută.
Fantasma translucidă a reginei almeilor nu-și lua privirea plină de speranță de la Selia. După
mai multe minute de frământare, regina Selia întrebă:
- De ce m-ați ademenit lângă această stâncă?
- Cu puterea luminii l-ai salvat pe fiul nostru de la moarte. Având putere magică atât de mare,
poate..., zise fantasma reginei almeilor, făcând o scurtă pauză și privind-o rugător, poate reușeși să
ne salvezi și fiica.
- Să salvez principesa? întrebă regina Selia. Îmi propui să mă iau de piept cu poporul
dolmeilor?
Evitând să răspundă la întrebare, fantasma translucidă își coborî privirile spre colierul din
diamante cu piatra puterii, de care regina Selia, deși își lăsase învelișul terestru, îl purta în jurul
gâtului.
Înțelegând ce vrea să spună privirea insistentă a fantasmei translucide, regina Selia își duse
mâna la piept și zise:
- Ai dreptate, cu ajutorul pietrei puterii pot intra pe Tărâmul Subteran, însă nu cred că
trebuie să-i înfrunt pe dolmei.
- Ești o ființă din lumină, pe care Creatorul a înzestrat-o cu puteri miraculoase, murmură abia
șoptit umbra translucidă, lăsând dezamăgită privirea în pământ, poate..., poate că reușești să-l
convingi pe regele dolmeilor să ne elibereze fiica.
Regina Selia înălță privirile spre cer. Umbra palidă a înserării cobora încet peste Insula celor
Trei Virtuți și nourașii transparenți licăreau din ce în ce mai slab.
- Voi încerca să te ajut, zise regina Selia, însă nu în această seară. Trebuie să plec. În curând
noaptea se va lăsa peste Insula celor Trei Virtuți și Steaua Iubirii Divine va coborî din înaltul cerului.
Ne vedem mâine dimineață lângă stâncă.
Zicând acestea, porni în grabă mare spre poiana în care scânteia patul din cristal.
Când a ajuns în poiana fermecată, semiîntunericul învăluise pădurea și copacii împrășiau în
aer puzderii de scântei albastre. Corul prevestitorilor amurgului umplea poiana de sunete
melodioase, iar copacul uriaș împroșca în aer semințe fosforescente.
Regina Selia se apropie de pat. Irisul se transformase din nou în orhidee și un parfum
dulceag înmiresma poana. Se întinse pe pat și își ciuli urechile, așteptând cu nerăbdare să răsune
dangătul argintiu al Orologiului Magic al Universului.
Noaptea însă nu se grăbea să părăsească Insula celor Trei Virtuți și orele se scurgeau încet.
Obosită de atâta așteptare, regina Selia închise ochii și se lăsă din nou purtată de visare în lumea
amintirilor. Rând pe rând se perindară imagini din copilărie și adolescentă, apoi își revăzu
încoronarea și zâmbetul fericit al regelui Ares o făcu să suspine adânc.
Dintr-odată, imaginile se risipiră și în amintire îi apăru un întuneric dens. Apoi din beznă se
desprinse fața palidă a zeului Chaos, care o privea cu un zâmbet triumfător și plin de răutate, și o
șoaptă, ca un șuierat de șarpe veninos, o făcu să se înfioare.
- M-am răzzzbunat, păpușșșă însssuflețțțită. Vei pleca în lumea umbrelor, blessstemându-l pe
Creator.
Tresări speriată și deschise ochii. În poaină domnea o liniște profundă, iar pădurea dormea,
legănată de un vântișor răcoros. Își trecu mâna peste ochi, vrând să alunge imaginea
înspăimântătoare și murmură cu voce îndârjită:

138
 - Te înșeli, zeu al neființei. Urându-l la nebunie pe cel ce a dat viață spațiului nemărginit ai
devenit sclavul răzbunării tale blestemate. Sunt mai mult ca sigură că mă voi întoarce, împreună cu
soțul meu, pe planeta celor două tărâmuri și vom trăi ani mulți și fericiți. Nimeni și nimic nu poate
să-mi stea în cale.
Închise relaxată ochii și se lăsă din nou furată de visare. Nu apucase încă să ațipească când
orologiul Universului începu să bată, anunțând miezul nopții. O explozie de raze aurii lumină poiana
și din evantaiul aproape orbitor ieși un bătrân cu plete albe, în ochii căruia licărea înțelepciune și
blândețe. Îmbrăcat în robă lungă, azurie și înconjurat de o aură strălucitoare, părea o entitate din
lumină, venită de pe Tărâmul Înțelepților din Universul paralel.
Regina se ridică de pe pat și făcu un pas în întâmpinare. Bătrânul își apropie buzele de
fruntea ei. Mii de steluțe trandafirii prinseră a se roti în spirală în jurul reginei și vocea caldă a Stelei
Iubirii Divine sparse tăcerea adormită a nopții:
- Trei nopți te-ai scăldat în razele purificatoare și protectoare ale Stelei Iubirii Divine și
sufletul tău s-a eliberat de remușcări neîntemeiate, neîncredere și spaimă. Speranța și credința, pe
care suferința aproape că le adormise, strălucesc în toată splendoarea lor în sufletul tău. Să nu uiți
niciodată, ființă muritoare, că speranța se naște din credință, iar iubirea fără speranță și credință se
risipește în negura uitării.
Apoi lumina lin se stinse și regina Selia văzu, îndepărtându-se spre adâncurile spațiului
nemărginit, o stea trandafirie.
După plecarea Stelei Iubirii Divine, regina Selia încercă să adoarmă, însă somnul n-o prindea.
Privea visătoare spre cerul doldora de stele licărinde și sufletu-i se odihnea în liniștea profundă a
nopții. Dintr-odată, simți o dorință irezistibilă să se plimbe pe litoralul mării, de parcă o forță
magică o atrăgea, ca un magnet, spre ape. Se ridică din pat și porni cu pas vioi pe cărărușa care
alerga printre copaci, afundându-se în inima pădurii.
Noaptea era încântătoare, iar pădurea părea că freamătă într-o lume de poveste. Din cer
ploua fără încetare cu raze palide de stele, iar sub coroanele stufoase ale copacilor mișunau roiri de
semințe fosforescente, care luminau discret desișul. Valuri-valuri parfumate pluteau printre
tulpinile viguroase și se înălțau spre bolta celestă, iar liniștea era legănată de șoaptele misterioase
ale valurilor mării.
Ieșind din pădure, regina Selia roti privirea de jur împrejur, vrând să se convingă că pe litoral
nu este nici o suflare vie. Marea era liniștită și, în lumina palidă a stelelor, sclipea în toate nuanțele
culorii violete.
- Te imploram în gând să vii pe malul mării, ajunse la urechile reginei o voce tristă, care părea
să fie adusă spre mal de valurile mării.
Auzind vocea, regina Selia se opri din mers. Încordându-și privirea, cercetă cu atenție
întinderea de ape, apoi- litoralul mării. Privirea i se opri pe o umbră ghemuită pe nisipul argintiu.
Porni într-acolo. Când rămăsese doar câțiva pași până la umbră, descoperi cu uimire că umbra nu
era umbră, ci un almeu straniu. În lumina trandafirie a nopții, fața lui părea mai albă decât spuma
laptelui, iar părul lung și văluros de culoarea smaraldului sclipea ca iarba stropită cu picături de
rouă la răsărit de lună. Pe creștet avea o coroniță dintr-un metal argintiu, cu o stea din smarald din
care izvora fără încetare o lumină difuză. Purta cămașă albă, din stofă fină, iar pe umeri- o pelerină
scurtă, de culoare neagră.
Se uita la ea cu ochii lui rotunzi și minunați, de un verde strălucitor, și o tristețe dureroasă îi
umbrea privirea.
Tânărul se ridică în picioare și zise:

139
 - Te-am auzit vorbind cu regina almeilor lângă stâncă. Zicea că ai puteri miraculoase și te
ruga s-o ajuți să-și salveze fiica. I-ai promis că vei încerca.
Apoi oftă adânc și adăugă aproape în șoaptă:
- Te-am chemat în gând să vii pe malul mării.
- M-ai chemat în gând să vin pe malul mării? întrebă uimită regina Selia. De ce m-ai chemat?
- Să te rog să mă ajuți s-o eliberez pe principesa Alma.
- Ești un almeu straniu, murmură regina Selia, încruntându-și nedumerită sprâncenele și
cercetându-l cu privirea din cap până-n picioare. Te deosebești mult de almeii pe care i-am
cunoscut.
- Nu sunt almeu, zise cu voce deprimată tânărul, clătinând din cap. Sunt fiul regelui dolmeilor,
principele Ornelis, cel ce urma să se căsătorească cu principesa Alma.
- Un dolmeu? făcu surprinsă regina Selia, mijindu-și ochii și înclinând un pic capul. Fiul
regelui dolmeilor mă roagă să-l ajut s-o elibereze pe principesa Alma, pe care tatăl lui o ține
ostatică?
Cu un zâmbet vinovat pe buze, tânărul clătină afirmativ din cap.
- De ce nu-i redai tu libertatea? Ești fiul regelui.
- Am încercat să-l conving pe rege s-o elibereze, însă el a refuzat. Zice că principesa Alma
merită să fie pedepsită, deoarece a îndrăznit să sfideze poporul dolmeilor, șopti principele, ridicând
din umeri și clătinând neputincios din cap.
- Să sfideze poporul dolmeilor? întrebă regina Selia. Principesa Alma a promis regelui
dolmeilor că se căsătorește cu tine?
- Nu, fu răspunsul sec al principelui. Tații noștri, pe când almeii și dolmeii trăiau în bună
înțelegere, iar eu și principesa eram doar niște prunci nevinovați, au hotărât să ne căsătorească.
- Zici că regele refuză să elibereze principesa. De ce nu-i redai tu libertatea? întrebă regina
Selia. De ce-mi ceri mie ajutorul?
- De nenumărate ori am încercat, însă nu am reușit să destram vraja, răspunse principele.
Șolmo este foarte puternic. Deși suntem ființe înzestrate de către Creator cu puteri miraculoase, nici
un dolmeu nu poate destrăma vrăjile lui Șolmo.
- Șolmo?! făcu regina. Cine este acest misterios Șolmo, care are putere asupra regatului
dolmeilor?
- Un mag, răspunse principele. Un vrăjitor foarte puternic, de sfaturile căruia regele ascultă.
L-a numit vrăjitor de curte și consilier regal.
- Când a apărut la curtea regelui dolmeilor acest enigmatic și puternic Șolmo? întrebă regina
Selia și o vagă suspiciune îi încolți în minte, care-i aminti de vrăjitorul Kirrin, de la curtea regelui
Kentigern din Universul paralel.
- Vrăjitorul Șolmo s-a îngrijit de educația mea de pe când eram copil. Era blând și înțelept.
Acum...
Ațintindu-și privirea tristă spre apa licărindă, principele dolmeilor tăcu.
- Ce s-a întâmplat? insistă regina Selia. Răspunde-mi, de ce taci?
- Șolmo nu mai este cel care a fost cândva, răspunse principele și oftă adânc.
- Cum adică nu mai este cel de altădată? Ce vrei să spui? întrebă regina.
- Vrăjitorul Șolmo cel din copilăria și adolescența mea nu l-ar fi sfătuit pe rege să răpească
principesa, s-o adoarmă cu o vrajă și s-o închidă într-un sicriu din cristal. Pentru nimic în lume nu i-
ar fi cerut să încuie poarta dintre cele două lumi și să-i declare pe almei dușmani. Îmi spunea mereu
că almeii și dolmeii sunt două ramuri ale aceluiași popor, doar că almeii trăiesc pe Insula Celor Trei

140
Virtuți, iar dolmeii își au regatul în inima planetei. Era atât de blând și înțelept, murmură cu tristețe
principele Ornelis.
Apoi o scăpărare de mânie se aprinse în ochii lui rotunzi.
- Șolmo cel de astăzi este crud, nespus de crud, răutăcios și răzbunător. Și regele ascultă doar
de el, de parcă ar fi fost vrăjit, adăugă după un timp cu voce indignată, iar chipul i se crispă de
neputință și supărare.
- Să fie oare posedat de vreun spirit malefic? Și dacă magul a aruncat asupra regelui vreo
vrajă, făcându-l prizonierul voinței sale? Un vrăjitor malefic pe planeta ființelor strălucitoare ale
spiritului? Să fie oare adevărat? se frământa în gând regina să găsească răspuns la întrebările care i
se învălmășeau în minte.
- Pe planeta ființelor strălucitoare ale spiritului există și creaturi malefice? întrebă într-un
târziu.
- Nu, răspunse principele Ornelis, clătinând din cap. Pe planeta noastră nu există spirite
malefice și nici ființe crude sau răuvoitoare. O străveche legendă însă povestește că în timpuri
demult apuse niște creaturi cu puteri miraculoase, venite dintr-un spațiu unde cruzimea și răutatea
erau considerate virtuți supreme, au reușit să treacă de bariera protectoare și au încercat, cu
ajutorul armei lor secrete, să-i subjuge pe dolmei și să pună stăpânire pe regatul nostru. Legenda
mai spune că spiritul planetei, ajutat de către o ființă strălucitoare a spiritului, le-a capturat pe toate
și le-a transformat în pulbere, iar spiritele vânturilor cosmice au împrăștiat-o în spațiul lumilor
obscure.
- Dacă pe planeta voastră nu există creaturi malefice, cum explici comportamentul
vrăjitorului Șolmo? întrebă regina Selia, sfredelindu-l cu privirea.
Tânărul principe ridică din umeri și, clătinând ușor din cap, murmură:
- Nu știu. Adesea îmi pun și eu această întrebare, însă până în prezent nu am găsit nici un
răspuns convingător. Doar presupuneri.
Zicând acestea, tăcu și privirea îi deveni îngândurată.
- Ești o ființă miraculoasă, pe care Creatorul a înzestrat-o cu puterea magică a luminii și a
întunericului. Mai stăpânești și gheața eternității. Poate... cu ajutorul tău voi reuși să găsesc
răspunsul la întrebarea care-mi răpește liniștea de un car de vreme, zise principele Ornelis, după
câteva clipe de zbuciumată cugetare.
Regina Selia ridică privirea spre bolta celestă. O ploaie măruntă și deasă de raze violete
cernea lumină slabă peste întinderea de ape, făcându-le să strălucească, iar undele marine, mânate
de o briză răcoroasă, mângâiau neobosite nisipul litoralului. Litoralul scânteia, de parcă ar fi fost
împodobit cu mii de luminițe și doar pădurea mai continua să doarmă, învăluită în umbra
întunericului și a liniștii desăvârșite.
Deși vestitorii zorilor de zi încă nu-și începuse serenada, dimineața cobora timid din înaltul
cerului pe Insula celor Trei Virtuți și aerul devenea din ce în ce mai transparent.
- În curând zorii dimineții se vor revărsa peste Insula celor Trei Virtuți, murmură regina
Selia, lunecând cu privirea peste cerul încă înstelat. Trebuie să mă întorc în poiana cu patul din
cristal. Dacă întârzii mult, risc să nu mai sorb ultimele picături de înțelepciune din Izvorul Tututror
Virtuților.
La auzul celor spuse de către regina Selia, pe chipul deprimat al tânărului principe se așternu
dezamăgirea și îngrijorarea.
- Nu vrei să mă ajuți, șopti, oftând adânc. Mă lași pradă gândurilor și neputinței, care-mi
provoacă o mare suferință.

141
 - Voi încerca să te ajut, se grăbi să-l liniștească regina Selia, însă nu în această noapte. Mâine
dimineață, după ce voi sorbi ultimele picături de înțelepciune, ne întâlnim lângă ușa dintre cele două
lumi.
Acestea fiind spuse, porni în grabă spre pădurea încă adormită, fără să privească îndărăt. Fiul
regelui dolmeilor o urmări cu ochii până când lumina se stinse în desișul pădurii, apoi se răsuci spre
mare și se așeză pe nisip. Oftă amărât și, sprijinindu-și fruntea în palme, rămase pradă gândurilor.

***
Când regina Selia ajunse lângă copacul uriaș, poiana fermecată se scălda în aburi de lumină
violetă, iar corul vestitorilor zorilor de zi cobora din cer ca o adiere de vânt peste Insula celor Trei
Virtuți. Nu trecu mult timp și lumina zilei deveni mai strălucitoare, trezind pădurea din somnul
binecuvântat al nopții. Foșnet ușor de frunze și iarbă, ciripit de păsări, clipocit tainic de izvoare și
zumzet monoton de insecte se strecurau în cascade din desișul deșteptat, umplând văzduhul de
sunetele vieții.
Deși priveliștea era fascinantă, iar pacea și armonia domneau peste tărâmul fermecat, o
umbră de îndoială înnegura chipul reginei Selia. În minte i se învârteau zeci de întrebări, la care nu
putea găsi răspunsuri potrivite și o senzație supărătoare de jenă și vinovăție o copleșea din ce în ce
mai tare. Încerca cu disperare să-și suprime jena care-i invadase mintea, însă chipul trist al
principelui dolmeilor îi stăruia în fața ochilor, provocându-i un și mai mare disconfort. Pășea
abătută pe iarba umedă cu privirea rătăcind în gol.
- Am promis reginei almeilor și principelui dolmeilor că voi încerca s-o eliberez pe principesa
Alma, însă nu știu dacă se cuvine să intervin în viața vietăților de pe această planetă binecuvântată
de către Creator. Ființele strălucitoare ale spiritului m-au trimis pe Insula celor Trei Virtuți să sorb
înțelepciune din Izvorul Tuturor Virtuților și să mă scald în razele purificatoare ale Stelei Iubirii
Divine. Nu mi-au cerut să intervin în viața locuitorilor acestui misterios tărâm. Poate ar fi trebuit să
refuz, să le spun că nu pot să-i ajut, deoarece nu aparțin acestei lumi? Și apoi, mâine dimineață va
veni unicornul să mă ducă în Templul Florii Vieții Eterne... Cine știe cât mă voi reține în regatul
dolmeilor? se întreba neliniștită în sine, rătăcind cu mintea în mărăcinișul gândurilor zbuciumate,
care părea de nestrăbătut.
Oftând nemulțumită, se întinse pe patul din cristal și-și trecu mâna peste frunte, de parcă ar
fi încercat să-și domolească îndoiala, să-și alunge gândurile sâcâitoare și să-și regăsească liniștea.
Gândurile însă dădeau năvală, ca norii de furtună mânați de vijelie, iar sentimentul de vinovăție n-o
părăsea.
După mai multe minute de zbucium, ridică ochii spre nourașii transparenți, care pluteau pe
cer, și murmură cu voce abia auzită:
- După ce voi sorbi ultimele picături de înțelepciune din Izvorului Tuturor Virtuților voi
încerca să descâlcesc și acest ghem de probleme. Acum însă trebuie să mă iau în mâini și să aștept
liniștită să coboare din înaltul cerului lumina din Izvorul Tuturor Virtuților.
Abia reuși să rostească aceste vorbe, că din tăriile cerului țâșni lumina miraculoasă, care se
îndreptă, asemeni unui fulger, spre patul din cristal. Mare-i fu însă uimirea când realiză că lumina nu
se mai prăbuși peste ea ca un șuvoi puternic, ci ca o rază firavă de soare. Regina se grăbi să deschidă
larg gura. Deși nu-și mai simțea gâtlejul uscat și setea n-o mai chinuia, înghiți cu nesaț înțelepciune
din Izvorul Tuturor Virtuților.
- Ai sorbit ultimele picături de înțelepciune din Izvorul Tuturor Virtuților, se auzi deodată o
voce care răsuna ca un adio.

142
 Apoi raza de lumină se retrase încet spre cer, stingându-se în adâncurile spațiului
nemărginit. Întinsă pe patul din cristal, regina Selia simți dintr-odată cum liniștea o împresoară,
spulberându-i jena, vinovăția și nehotărârea. După doar o frântură de secundă, încordarea se risipi.
Se simțea atât de sigură de sine, atât de hotărâtă să încerce să elibereze principesa, încât zâmbi
mulțumită.
- Curaj, Selia. E timpul să pornești spre stânca cu trei cocoașe. Regina almeilor și principele
dolmeilor te așteaptă să-i ajuți, își zise, și vocea-i răsună clară și hotărâtă.
Se ridică iute din pat și porni, lunecând ca o fantasmă luminoasă pe iarba stropită cu picături
de rouă, spre cărarea care se desfășura spre inima pădurii. Mintea îi era limpede și relaxată, și n-
avea nici cea mai mică îndoilă că trebuie să se țină de cuvânt. Mergea atât de repede, încât nici nu
prinse de veste când ajunse la locul stabilit. Se opri la câțiva metri de la stâncă și roti privirea de jur
împrejur. Pădurea răsuna de trilurile păsărilor și printre copacii deși se întrezăreau căprioare cu
ochi strălucitori. Lângă stâncă însă nu se vedea țipenie de ființă vie. Într-o mândră și imperturbabilă
singurătate, stânca își înălța cele trei cocoașe spre cer, albind scâteietor pe fundalul pădurii scăldate
în lumina trandafirie a dimineții.
- Să fi întârziat oare? Și dacă au crezut că i-am mințit? se întrebă înfrigurată, și o vagă
neliniște o cuprinse.
Porni în fugă spre pădure și cercetă cu atenție tufarii din jurul stâncii, sperând să-l găsească
pe principele dolmeilor, însă nu găsi decât o mare de flori albe și trandafirii, care împrăștiau valuri
de miresme aromate. Se opri pentru câteva clipe lângă niște tufari cu frunze argintii și flori albastre,
care tremurau ușor, de parcă o ființă vie s-ar fi mișcat printre crengile întortochiate și împletite
între ele. O păsărică cu pene aurii zbură ca o săgeată din tufăriș și dispăru în desișul pădurii.
Necăjită, reveni lângă stâncă, se așeză pe un bolovan și rămase pradă gândurilor. După un
timp, hotărî să se întoarcă în poiana cu patul de cristal. Când se ridică să plece, în fața ei apăru de
nicăieri norul de ceață argintie, din care se desprinse fantasma licărindă a reginei almeilor.
- Credeam că nu vei veni, zise în șoaptă fantasma, uitându-se îngrijorată în jur.
- Cum să nu vin! exclamă regina Selia. Am promis să te ajut și mă voi ține de cuvânt.
Deodată, fantasma reginei almeilor se dizolvă în ceața argintie și regina Selia auzi o
pocnitură, de parcă cineva ar fi lovit ușor cu un ciocan în piatră. Se răsuci iute spre stânca care se
cutremura ușor.
- Ascunde-te, răsună, ca o șoaptă înăbușită, vocea reginei almeilor. Ușa dintre cele două lumi
se va deschide.
Regina Selia însă rămase nemișcată lângă stâncă. Pocnitura se repetă din nou și ușa dintre
cele două lumi se întredeschise. Apoi prin ușa întredeschisă se strecură fiul regelui dolmeilor. Părea
îngrijorat și ochii îi scăpărau mânioși. Aruncă o privire fugară spre regina Selia, apoi roti privirea în
jur. Convingându-se că lângă stâncă era doar el și regina Selia, își băgă capul prin ușa întredeschisă
și rămase nemișcat un timp, așteptând să i se obișnuiască ochii cu întunericul din tunel. După câteva
minute, își scoase capul din deschizătura ușii și răsuflă ușurat. Schițând un zâmbet stingherit, se
apropie de regina Selia.
- Cu greu am reușit să scap de urmărire, zise și supărarea din privire i se preschimbă în
bucurie. De când i-am cerut regelui s-o elibereze pe principesa Alma, vrăjitorul Șolmo este mereu cu
ochii pe mine.
- I-ai cerut regelui s-o elibereze pe principesa Alma? se auzi de nicăieri vocea reginei
almeilor.
Auzind vocea, principele tresări și se lipi cu spatele de ușa întredeschisă, gata, în caz de
primejdie, să se facă nevăzut.

143
 - Nu-ți fie teamă, îi spuse regina Selia.
- Cine a vorbit? întrebă principele dolmeilor, alunecând cu privirea de jur împrejur. Mi s-a
părut că aud vocea reginei almeilor.
- Și n-ai greșit, răspunse vocea, în timp ce din ceața argintie se desprindea fantasma reginei
almeilor.
- Ce caută fantasma reginei almeilor în fața ușii? întrebă fiul regelui dolmeilor, aruncându-i
reginei Selia o privire alarmată și întinzând mâna cu palma desfăcută spre umbra licărindă, de parcă
s-ar fi pregătit să arunce un blestem. M-ai mințit că vrei să mă ajuți și mi-ai întins o cursă.
- Nu te grăbi să tragi concluzii nefondate, principe Ornelis, rosti cu voce domoală regina Selia.
I-am promis reginei almeilor s-o ajut să-și revadă fiica și așa voi face. Ți-am promis și ție să te ajut,
și sunt gata s-o fac chiar acum. Nu ai nici un motiv să mă suspectezi. Lasă supărarea și hai să ne
grăbim, deoarece nu am mult timp la dispoziție. În curând va trebui să părăsesc Insula celor Trei
Virtuți. Fantasma reginei almeilor nu ne va însoți pe tărâmul vostru. Își va aștepta fiica la palat.
Buzele principelui dolmeilor se curbară într-un zâmbet rușinat și încrâncenarea din privire i
se spulberă. Cu o umbră de vinovăție în ochi, zise cu voce rugătoare:
- Maiestate, te rog să mă înțelegi și să mă ierți pentru această ieșire nesăbuită. Nu știu ce m-a
apucat.
Apoi, fără să aștepte reacția reginei almeilor, se răsuci din nou spre regina Selia și, făcându-i
semn cu ochii să-l urmeze, se strecură prin ușa dintre cele două lumi. Regina Selia atinse cu mâna
piatra puterii și activă câmpul protector. Apoi trecu și ea prin ușa întredeschisă și dispăru în
întunericul tunelului. Ușa dintre cele două lumi se închise în urma lor, iar stânca redeveni un
monolit fără nici cea mai mică crăpătură.
Luminând tunelul întunecos și umed cu raze violete, regina Selia pășea tăcută în urma
tânărului principe. Doar pașii ușori ai fiului regelui dolmeilor răsunau, în liniștea înțepenită a
tunelului, asemeni picăturilor de ploaie, care lovesc ritmic într-un caldarâm. Cu simțurile în alertă și
cuprinși de teama că în orice clipă ar putea fi atacați de către oștenii regelui, au tot mers în tăcere
prin tunelul lung și îngust, care cobora în pantă lină spre inima planetei, pănă ce observară în
depărtare o luminiță slabă. Principele se opri din mers și, răsucindu-se spre regina Selia, rosti cu
voce abia șoptită:
- În curând vom intra pe tărâmul dolmeilor. La ieșirea din tunel s-ar putea să avem surprize
nelpăcute.
- Ce fel de surprize? întrebă în șoaptă regina Selia.
- Vrăjitorul Șolmo a aflat că părăsesc adesea Tărâmul Subteran și petrec ore în șir pe malul
mării. Bănuiește că pun ceva la cale. A ordonat oștenilor să mă urmărească. Trebuie să fim cu ochii
în patru.
Principele porni aproape în fugă spre capătul tunelului. Regina Selia grăbi pasul. Când mai
rămăsese doar câțiva metri până la ieșirea din tunel, principele se opri din nou. Ciuli urechile și
ascultă un timp, apoi, pășind pe vârful degetelor, se apropie tiptil de ieșire și, ițindu-se, scrută un
timp împrejurimea.
- Deși drumul pare să fie liber, zise, întorcând capul spre regina Selia, vom merge spre palat
pe o cărare lăturalnică, care șerpuiește prin pădure, deoarece drumul principal este adesea
supravegheat de către garda regelui.
Principele Ornelis făcu un pas spre ieșirea din tunel, însă regina Selia se grăbi să-l oprească,
apucându-l strâns de mână.

144
 - Nu te grăbi să ieși din tunel, îi zise în șoaptă. Ar fi bine să ajungem la palat fără să fim
observați de către iscoadele vrăjitorului Șolmo. Mantia fermecată a întunericului ne va proteja de
ochii curioși.
Rotunjindu-și și mai tare ochii, principele o fixă cu o privire în care licărea o mare de uimire.
- Mantia fermecată a întunericului ne va face nevăzuți, se grăbi să-i explice regina, zâmbindu-
i liniștitor.
Apoi, făcând un gest rapid cu mâna dreaptă, aruncă peste ea și principele Ornelis mantia
fermecată a întunericului. Cât ai clipi din ochi, Selia și fiul regelui se făcură nevăzuți. Ieșind din tunel,
regina se opri și privi curioasă în jur. În fața ochilor i se deschidea un tărâm pe cât straniu, pe atât
de fascinant. Cerul, de un portocaliu-auriu, licărea. La vreo câțiva metri de la gura tunelului, pe
partea dreaptă, creștea o pădure neobișnuită, care înainta în trepte văluroase până spre vârfurile
scunde ale unui lanț de munți ce se pierdea în zare.
Copacii din pădure erau nespus de ciudați. Unii semănau cu niște ciuperci uriașe, doldora de
frunze lunguiețe azurii și flori albe și trandafirii. Alții aveau tulpinile ca niște gogoașe, de culoare
roșie ca para focului, din vârful cărora se prelingeau în jos ramuri subțiri și rare, acoperite cu frunze
rotunde, de culoare albă ca spuma valurilor mării, și o puzderie de semințe luminescente roiau ca
niște fulgi de zăpadă în jurul lor.
Stoluri de păsărele multicolore planau, într-un dans amețitor, desupra pădurii, scoțind, din
când în când, niște sunete melodioase. Un vântișor călduț legăna ușor crengile copacilor și pădurea
se umplea de șoapte. Nenumărate cristale uriașe, cu cinci colțuri și vârfuri ascuțite, străpungeau
desișul pădurii și se înălțau, ca niște obeliscuri fluorescente, spre cerul fără stele, luminând tărâmul.
Pe partea stângă fremătau, cât cuprindeai cu ochii, livezi cu fructe stranii, de culoare roșie
aprins și violetă.
Impresionată de priveliștea neobișnuită, regina Selia rămase nemișcată lângă gura tunelului,
cu ochii ațintiți asupra cristalelor luminescente. Nu mai văzuse nicăieri cristale de dimensiuni atât
de mari, care să împrăștie în jur raze de lumină portocalie.
- Ce sunt aceste cristale care strălucesc atât de tare? întrebă regina Selia, fără să-și ia privirea
de la cristalele luminescente.
- Sursa noastră de lumină și căldură, răspunse cu voce stinsă principele.
- Sursa voastră de lumină și căldură? făcu mirată regina Selia.
Zâmbind în colțul gurii, principele clătină afirmativ din cap.
- Pe acest tărâm există noapte? întrebă Selia.
- Sigur, răspunse principele. Noaptea cristalele nu strălucesc atât de tare și regatul nostru se
cufundă într-un semiîntuneric blând și răcoros.
- E o invenție a vostră? întrebă și mai uimită regina Selia, întorcând privirea, care strălucea
de curiozitate, spre principele dolmeilor.
- Nu, răspunse principele. Cristalele luminescente răsar din pământ, la fel cum răsar copacii
în pădure.
Regina Selia și principele dolmeilor o luară pe un drum pavat cu pietre lunguiețe de bazalt,
de culoare gri întunecat, mărginit din două părți de tufari scunzi, cu frunze albastre și flori argintii,
care alternau cu niște cristale de vreo cinci metri înălțime. Neted și drept ca-n palmă, drumul luneca
spre un minunat palat din marmură albă, înconjurat de o aură strălucitoare.
Tărâmul părea cufundat într-o tăcere suspectă, o tăcere încordată, de parcă natura s-ar fi
pregătit să înfrunte niște fenomene devastatoare. Doar din când în când răzbăteau din pădure
țipetele stridente ale păsărilor, făcând aerul înțepenit să tremure ușor. Țipenie de dolmeu nu se
vedea în jur.

145
 - Spuneai că drumul spre palat este supravegheat de oștenii regelui, zise în șoaptă regina
Selia, lunecând cu privirea peste întinderea pustie, însă nu văd mișcându-se nici o ființă vie. Doar
păsările mai sparg din când în când această liniște obositoare.
- Nu-i un semn bun, șopti principele, uitându-se suspicios în jur. Mă tem că vrăjitorul Șolmo a
aflat că am deschis ușa dintre cele două regate și a ordonat oștenilor să supravegheze, nevăzuți și
neauziți, ieșirea din tunel. S-ar putea să stea de pază la marginea pădurii.
- Chiar dacă supraveghează gura tunelului, nu ne-au văzut ieșind, zise cu voce scăzută regina
Selia și încetini pasul.
După ce cugetă puțin, rosti cu voce abia șoptită:
- Când ne vom apropia de palat, cred că ar fi mai înțelept să rămân doar eu nevăzută. Ca să
nu dăm de bănuit, vom intra în pădure, apoi tu vei ieși de sub mantia fermecată. Înainte de a ne
despărți însă, te rog să-mi spui cum arată vrăjitorul Șolmo și unde-și are vizuina.
- E o creatură scundă și grasă, cu nas coroiat și barbă verde învolburată, lungă până la brâu.
Are pleoapele umflate ca la broscoi, care acoperă pe jumătate ochii pătrunzători, și sprâncenele
stufoase, deși pe cap nu-i crește nici un fir de păr. Poartă o robă lungă până la călcâie, de culoare
roșie ca para focului, și ține în mâna dreaptă un toiag cu un glob de cristal în vârf, în care plutește un
fel de vierme de culoare neagră. Nu se desparte nici noaptea de acest toiag. Locuiește în turnul din
aripa stângă a palatului și are intrare separată. Nimeni nu are permisiunea să intre în bârlogul lui.
Nici regele nu îndrăznește să-i treacă pragul.
Principele Ornelis tăcu un timp, apoi oftă adânc și-i aruncă reginei Selia o privire îngrijorată.
- Privirea lui..., privirea lui răutăcioasă și otrăvitoare, rosti, într-un târziu, cu voce amărâtă.
Șolmo te poate paraliza cu privirea, te face slab, neputincios, îți suprimă demnitatea. Te domină și te
supune voinței lui. E foarte periculos. Când îl vei întâlni, evită să te uiți în ochii lui și nu-i permite să
te atingă cu toiagul.
- Te rog să-mi spui, șopti regina Selia, răutatea și ura care izvorăsc din ochii magului Șolmo...
- Nu, îi luă vorba din gură principele dolmeilor, de parcă ar fi intuit ce dorea să afle. Era cel
mai blajin și mai înțelept dolmeu din regatul nostru și avea ochii nespus de blânzi și binevoitori, gata
să sară în ajutorul celor suferinzi. Bănuiesc..., șopti, lăsând privirea în pământ, bănuiesc că este
posedat de..., își reluă gândul curmat, însă, oftă din nou și se opri la jumătate de frază.
Regina Selia îl țintui cu o privire pătrunzătoare, încercând să-i citească gândurile, însă nu
reuși să descopere în mintea lui decât amărăciune și durere.
- A fost ani mulți învățătorul și prietenul meu devotat, zise, într-un târziu, principele. Îi
împărtășeam gândurile și îi ceream mereu sfatul. Acum însă...
- Bănuiești că ar fi posedat de o creatură malefică, nu-i așa? întrebă regina Selia, privindu-l
insistent.
Principele Ornelis încuviință din cap.
- S-ar putea să greșesc, zise, însă nu găsesc o altă explicație.
- Bănuiești și ce fel de creatură îl posedă? întrebă regina Selia.
- Deși e greu de crezut, întuiția îmi spune că este posedat de un morloc.
- Un morloc? făcu uimită regina, înclinând ușor capul și mijindu-și ochii. Ce fel de creatură
este acest misterios morloc?
- Morlocii sunt niște paraziți, pe care năvălitorii i-au folosit în calitate de arme vii. Legenda
spune că invadatorii reușiseră să captureze câțiva dolmei, pe care i-au imobilizat și le-au pus pe
frunte câte un morloc. Prin urechi, morlocii au pătruns în creierul acestor nefericiți. Dolmeul
posedat de un morloc nu mai este un dolmeu, ci o slugă credincioasă a celui care l-a înfestat,
răspunse principele.

146
 - Legenda povestește și cum au fost salvați dolmeii posedați de paraziți? întrebă, vădit
îngrijorată, regina Selia.
- Nu, răspunse principele Ornelis. Legenda spune doar că năvălitorii erau creaturi venite din
timpurile beznei primordiale, pe care doar focul sacru îi poate ucide.
- Focul sacru..., murmură regina Selia, trecându-și degetele prin plete. Dacă este adevărat că
focul sacru îi poate ucide pe monștrii care au încercat să cucerească regatul vostru, cred că îi poate
ucide și pe morloci.
Principele dolmeilor o țintui cu o privire plină de uimire.
- Nici o ființă de pe planeta noastră nu stăpânește focul divin, zise într-un târziu, continuând
s-o sfredelească cu privirea.
- Uite cum procedăm, spuse regina Selia cu voce scăzută. Tu te întorci la palat, eu te urmez
fără să fiu văzută. Dacă te întreabă regele, sau vreun slujitor unde ai fost, îi spui că te-ai plimbat prin
pădure. În biblioteca palatului se păstrează vreo carte, sau niște documente în care să fie descriși
invadatorii și armele lor vii? Aș vrea să știu cum arată și ce putere magică stăpânesc.
- Recurgând la magie, vrăjitorul Șolmo a făcut să dispară toate cărțile care povesteau despre
invazie. Eu însă am reușit să salvez una, zise principele cu mândrie și ochii îi străluciră. Am încuiat-o
într-o lădiță de metal și am ascuns-o în pădure.
- Ai procedat înțelept, șopti regina Selia, încuviințând din cap. După ce-mi vei arăta unde ai
ascuns cartea, te vei întoarce la palat și mă vei aștepta. Răsfoind cartea, poate voi afla cine sunt și
cum arată invadatorii și armele lor vii, apoi îi voi face o vizită vrăjitorului Șolmo.
- Legenda nu povestește cum arătau invadatorii și morlocii lor, spuse cu jumătate de glas
principele, și bucuria din privire i se spulberă.
Părăsiră în tăcere drumul și intrară în pădure. După ce scrutară cu atenție desișul, vrând să
se convingă că nu sunt urmăriți de iscoadele vrăjitorului, o luară pe o cărăruie care alerga ca un
firișor de apă argintie printre copacii cu tulpini roșii ca focul și verzi ca smaraldul. O lumină
portocalie se strecura printre crengile rare, făcând semințele luminescente, care roiau în jurul
copacilor, să strălucească și mai tare. Pâlcuri de flori albe și albastre răsăreau răzlețe printre firele
de iarbă și un miros dulceag le gâdilea nările.
Se afundară în pădure, înaintând în pantă ușor ascendentă. În fața lor cărăruia cotea la
dreapta și, înconjurând un pietroi acoperit cu mușchi de culoare portocalie, se îndrepta spre creasta
împădurită a unei coline. Cu simțurile în alertă, pășeau pe cărăruia bătătorită, străduindu-se să nu
facă nici un zgomot.
- Mi s-a pătut că aud niște pași ușori, auziră dintr-odată o voce răgușită, care venea de lângă
un copac cu tulpina alungită ca o gogoașă roșie.
- Am auzit și eu, însă pe cărare nu văd nici o creatură, zise o voce cu tonalitate joasă.
- Poate avem halucinații, șopti mânioasă vocea răgușită. De un car de vreme stăm aici la
pândă, flămânzi și însetați. Vrăjitorul Șolmo ne-a poruncit să nu scăpăm din ochi cărarea și, dacă-l
vom vedea pe principele Ornelis rătăcind prin pădure, să-i dăm de știre.
- Și cum am putea s-o facem? întrebă pe un ton iritat vocea joasă.
- Na-ți-o bună! se răsti cel cu vocea răgușită, foamea te-a făcut să uiți că ai picioare.
- Ba n-am uitat, șopti enervat cel cu vocea joasă, însă, flămând și însetat cum sunt, nu-mi mai
ajung puteri s-alerg pănă la palat.
- Flămând, însetat, mai bine zis- un trântor. Și te mai lăudai că ești cel mai iute de picior și
nimeni din regat nu poate să te întreacă la fugă, făcu vocea răgușită.
- Straaaniu, de ce l-o fi urmărind oare vrăjitorul Șolmo pe principele nostru? întrebă cel cu
vocea joasă, prefăcându-se că nu a auzit vorbele răutăcioase ale oșteanului cu vocea răgușită.

147
 - Suspectează că deschide poarta dintre lumea noastră și cea de sus și hoinărește prin
regatul almeilor, răspunse primul.
Ducându-și degetul la buze, regina Selia îi făcu principelui semn cu ochii să nu reacționeze la
vobele oștenilor și să-și continuie drumul. Călcând pe vârful degetelor, se îndepărtară de locul unde
stăteau la pândă cei doi oșteni și se apropiară de cotitură. Înconjurară pietroiul și se opriră. După ce
cercetă cu atenție desișul, principele Ornelis zise în șoaptă, arătând cu mâna spre tulpina găunoasă a
unui copac bătrân, care-și consuma ultimele zile la vreo doi metru de la bolovan:
- În scorbura acestui copac bătrân am ascuns cartea.
Apoi scoase din buzunarul tunicii o cheiță argintie și i-o întinse reginei. Selia luă cheița și se
lăsă în genunchi lângă tulpina copacului. Băgă mâna în scorbură și scoase o cutie dintr-un metal
arămiu. Deschise cutia și luă de acolo o carte, pe coperta îngălbenită de vreme a căreia scria:
"Legenda despre năvălitorii monstruoși și arma lor secretă." Se ridică în picioare și puse cartea în
trăistuță. Apoi se răsuci spre principele Ornelis și zise:
- Te voi însoți până la marginea pădurii, apoi voi căuta un loc dosit unde să răsfoiesc în liniște
cartea.
- Pădurea chiftește de iscoadele vrăjitorului Șolmo, zise principele Ornelis. Poate ar fi mai
înțelept să mergi cu mine la palat. În biblioteca din apartamentul meu vei putea citi în liniște
legenda. Chiar dacă cineva va îndrăzni să dea buzna în bibliotecă, fără să-i fi permis eu, mantia ta
fermecată te va proteja de ochii curioși.
- S-ar putea să ai dreptate, zise regina Selia, după ce chibzui câteva clipe.
Protejați de mantia fermecată a întunericului luminescent, regina Selia și principele
dolmeilor au luat-o de-a dreptul prin desiș, ocolind cărarea. Ajunși la marginea pădurii, regina Selia
zise în șoaptă:
- Dacă fructele din livada de peste drum sunt comestibile, culege câteva și mergi mâncând
spre palat. Eu te voi urma, fără să fiu văzută.
Principele dolmeilor traversă în fugă drumul și intră în livadă. După ce culese un pumn de
fructe, porni agale pe drumul pietruit, mușcând din când în când dintr-un fruct rotund și roșu.
Protejată de mantia fermecată a întunericului, regina Selia mergea nevăzută în urma lui. Au
parcurs în liniște drumul până la palatul regelui dolmeilor, fără să fi întâlnit vreo iscoadă. Doar lângă
poarta de intrare în curtea palatului stăteau de strajă doi oșteni, cu chipurile împietrite. Oștenii
purtau cămăși de zale argintii și coifuri care străluceau, de parcă ar fi fost făcute din argint. Urmat de
regina invizibilă, principele dolmeilor trecu nepăsător pe lângă strajă, fără să le răspundă la salut.
Trecând de poartă, regina Selia se uită cu interes în jur. Curtea palatului era pavată cu lespezi
din piatră surie. De jur împrejurul palatului creștea o minunată grădină cu arbori care aveau
tulpinile de un verde strălucitor și coroanele de forma pălăriei unor ciuperci, din care curgeau
ciorchine de flori roșii, albastre și portocalii. Grădina era străbătură în lung și în lat de alei luminate
de cristale mici. Un covor multicolor de flori se așternea pe întreg terenul. Păsări, ce semănau cu
păsările paradisului, zburau din creangă în creangă, umplând grădina de triluri melodioase.
Cu pereții clădiți din blocuri dreptunghiulare de marmură de culoarea laptelui gras, cu
scânteieri portocalii, palatul regelui dolmeilor avea trei etaje și un portic, care se sprijinea pe
coloane din granit, cu piedestaluri și capiteluri frumos ornamentate cu motive florale, iar acoperișul
părea făcut din petale uriașe de flori. Ferestrele străluceau de o lumină aurie și zeci de umbre se
mișcau încolo și încoace, făcând perdelele transparente să tremure ușor. Palatul avea două turnuri
laterale de formă cilindirică, care se înălțau ca niște cristale bine șlefuite spre cerul portocaliu.

148
 La intrarea în palat, principele Ornelis fu oprit de către un dolmeu robust, cu părul de
culoarea smaraldului. Purta o pelerină argintie peste cămașa din mătase fină de culoare neagră, și
avea prinsă la șold un fel de armă, care părea să fie o sabie scurtă cu două tăișuri.
- Principe Ornelis, Maiestatea sa, regele, dorește să stea de vorbă cu dumneata, zise, cu un
licăr de complicitate în privire, dolmeul. De două ore te tot căutâm prin palat și grădină. Ai grijă,
principe Ornelis, regele este foarte supărat.
Principele schiță o grimasă plictisită și clătină dezgustat din cap. Făcând un gest cu mâna, de
parcă ar fi îmbiat pe cineva să-l urmeze, urcă tăcut scările din marmură, cu balustrade împodobite
cu cristale luminescente, și intră într-o sală spațioasă, în mijlocul căreia se afla o masă lungă, în
jurul căreia erau așezate 20 de scaune. În capul mesei ședeau regele și regina. Cu plete lungi de
culoarea smaraldului și ochi severi, străpungători, mai verzi decât tulpinile copacilor de pe Tărâmul
Subteran, regele îi aruncă principelui Ornelis o privire furioasă, apoi întoarse capul spre regina care
se uita cu duioșie la fiul său și zise pe un ton apăsat, amenințător:
- Ce pedeapsssă crezi că am putea sssă-i aplicăm acessstui impertinent, Maiessstate?
Regina dolmeilor se uită la fiul său câteva clipe cu o privire în care dragostea de mamă se
amesteca cu spaimă și tristețe, apoi îl apucă pe rege de mână și îi șopti cu voce rugătoare:
- Nu-l pedepsi prea aspru, Maiestate. E tânăr și naiv. Curiozitatea juvenilă îl împinge la fapte
nechibzuite. N-o face din neascultare sau răutate.
Ochii regelui scânteiară de mânie. Se ridică fulgerător în picioare și urlă, de se cutremurară și
sticlele de la geamuri:
- Tinerețea? Chiar crezi că tinerețea poatră vina că unicul meu fiu și moștenitor al tronului
este un iresponsabil și un răzvrătit? Tinerețea l-a făcut să-mi ceară să eliberez principesa, care a
îndrăznit să mă sfideze? Tinerețea sau obrăznicia îl face să nu-l asculte pe vrăjitorul Șolmo, deși i-am
cerut-o de nenumărate ori!
Speriată de reacția violentă a regelui, regina oftă din greu. Apăsându-și mâinile pe piept, lăsă
neputincioasă ochii împăienjeniți de lacrimi în pământ și zise cu voce sugrumată:
- Șolmo este doar un vrăjitor, un servitor în slujba familiei regale. Nu cred că moștenitorul
tronului dolmeilor este dator să i se supună.
Trântind cu pumnul în masă, regele dolmeilor scoase un fel de mârâit, apoi strigă cu voce
tunătoare și tăioasă, crispându-și fața de furie:
- Ba i se va supune, pentru că așa vreau eu, regele tărâmului și tatăl lui! De nu se va supune
vrăjitorului, îl voi pedepsi atât de aspru, încât își va uita și numele.
În sală se lăsă o tăcere stânjenitoare. Regele îl săgeta pe principele rebel cu priviri mânioase,
iar regina se chinuia să-și înăbușe durerea care-i tăia respirația. Principele Ornelis își înălță mândru
capul și, scuturându-și pletele văluroase, zise cu voce liniștită:
- Nu ai nici un motiv să mă pedepsești, tată, Maiestate. Nu am încălcat niciodată legile
regatului nostru.
- Nu am nici un motiv să te pedepsesc, netrebnicule? urlă, turbând de mânie, regele și
coroana din aur, împodobită cu smaralde, îi lunecă pe-o ureche, iar fața albă ca spuma laptelui
deveni brusc stacojie.
Cu o expresie plină de demnitate în privire și cu pumnii încleștați, principele stătea înțepenit
în fața regelui, gata să-l înfrunte.
- Te rog, șopti regina printre suspine și sughițuri. Te rog, Maiestate, să-l asculți mai întâi.
Cere-i fiului nostru să-ți spună pe unde a hoinărit, apoi vei decide ce pedeapsă să-i aplici.
Regele însă părea de neînduplicat. Își ținea pumnii stânși și-l săgeta pe fiul său cu o privire
cruntă, aproape ucigătoare, de parcă ar fi fost gata să se năpustească asupra lui și să-l sugrume.

149
Văzându-l înfuriat peste măsură, regina își acoperi fața cu palmele și izbucni în hohote de plâns, în
timp ce ochii principelui scânteiau de îndârjire. Plânsul reginei îl domoli pe regele dezlănțuit.
Scoțind un mormăit amenințător, îl fixă pe principe cu o privire neîndurătoare și întrebă:
- Pe unde ai hoinărit până acum, netrebnicule?
- M-am plimbat prin pădure, răspunse calm principele și un zâmbet rebel îi flutură în colțul
gurii.
- Te-ai plimbat prin pădure? șuieră regele, cu greu stăpânindu-și furia care-i schimonosise
chipul. Ai poate și vreun martor care să confirme că nu minți?
- Nu, răspunse liniștit principele, însă i-am văzut pe cei doi oșteni care străjuiau cărarea din
pădure.
- Care oșteni? făcu mirat regele, privindu-l cu suspiciune. Eu nu am ordonat oștenilor să
hoinărească prin păduri.
- A făcut-o în locul tău atotputernicul vrăjitor Șolmo, zise, pe un ton batjocoritor, principele
Ornelis, țuguindu-și ochii și zâmbind ironic. I-am auzit plângându-se că sunt morți de sete și de
foame. Vrăjitorul Șolmo, acest nesuferit și insolent moșneag, le-a ordonat să mă urmărească, însă a
uitat să le dea apă și merinde.
Auzindu-l pronunțând numele vrăjitorului Șolmo, regele dolmeilor înghiți în sec. Supărarea i
se spulberă și fața îi redeveni albă ca spuma valurilor mării, iar în ochi îi licări neliniștea și spaima.
- Vezi, Maiestate, ți-am spus că fiul nostru n-ar îndrăzni să încalce ordinul tatălui său, se grăbi
să spună regina, ștergându-și lacrimile și aruncându-i principelui priviri complice.
- Pieri din ochii mei, zise cu voce glacială regele. Astăzi vei rămâne în apartamentele tale.
Cu un zâmbet disprețuitor, fluturându-i pe buzele-i fragede ca de fecioară, principele Ornelis
se răsuci pe călcâie și părăsi sala. Coborî scările și se îndreptă, pășind agale, spre aripa dreaptă a
palatului regal, unde-și avea apartamentele. Dintr-odată, încetini pasul, își încordă auzul și privi
cercetător în stânga, apoi în dreapta, apoi întoarse capul și, mijindu-și ochii, se uită peste umăr.
Convingându-se că în apropiere nu este nici o suflare vie, întrebă în șoaptă:
- Ești lângă mine?
- Da, se auzi un murmur, care părea să vină de nicăieri.
- Mergem în apartamentele mele, șopti abia auzit principele Ornelis și grăbi pasul.
Lângă ușa apartamentelor însă îl aștepta o surpriză neplăcută. Un dolmeu dolofan, cu ochi
bulbucați, pătrunzători, din care răbufnea o răutate înfricoșătoare, și barbă învolburată, cu
scânteieri verzui, stătea nemișcat ca o statuie caraghioasă în fața ușii, ținând în mâna dreaptă un
toiag cu un glob din cristal transparent în vârf.
- Te așteptam, dragul meu principe Ornelisss, șuieră printre dinții galbeni și strâmbi
vrăjitorul, și un zâmbet disprețuitor se înfiripă pe buzele-i subțiri și vinete.
- Și de ce, mă rog, mă așteptai, vrăjitorule? întrebă principele Ornelis, afișând pe față un
dezgust vădit.
- Ai uitat că ți-am cerut pergamentul cu cele trei profeții ale marelui sacerdote din zorii
neamului dolmeilor, pe care-l ții încuiat în ascunzișul din biblioteca ta?
- Ba n-am uitat, răspunse cu voce arțăgoasă principele, săgetându-l cu o privire furioasă, însă
nici astăzi, nici mâine nu-l vei avea, deoarece nu există nici un pergament cu profeții în regatul
nostru. Ca să mă laud, te-am mințit când ți-am spus că-l am, la fel cum m-ai mințit și tu. Sunt indignat
că ai ordonat oștenilor să mă urmărească și nu mai vreau să te văd. Din vina ta regele m-a certat.
Pieri din ochii mei, vrăjitor nesuferit, și să nu îndrăznești să mă mai sâcâi. Ai înțeles?

150
 Ochii vicleni și cruzi ai vrăjitorului scăpărară, iar fața puhavă i se crispă de răutate. Deschise
gura să vorbească, însă rămase mut și nemișcat, cu urechile ciulite și ochii bulbucați rotindu-i-se, ca
la cameleoni, în toate direcțiile, de parcă ar fi simțit prezența unei primejdii nevăzute.
Cu un aer dezgustat, principele deschise ușa și intră în apartament. Se reținu câteva clipe
lângă ușa larg deschisă. Întorcând capul, îl țintui cu o privire furioasă pe vrăjitorul înțepenit lângă
intrare, apoi trânti cu putere ușa și roti de câteva ori ceia în broască, strigând cât îl țineau puterile:
- Să nu îndrăznești, vrăjitor nesuferit, să te mai apropii de mine! Ai înțeles?
Vrăjitorul Șolmo rămase nemișcat minute în șir în fața ușii, scrâșnind din dinți și mormăind
nemulțumit sub nas:
- Te dai mare și tare, țâncule. Îți arăți colții? Curând îți voi trimite și ție un oaspete și vei fi
mai ascultător decât un mielușel. Mai ai să te umfli în pene doar câteva zile.
Cu o grimasă veninoasă întipărită pe chipu-i dolofan, vrăjitorul Șolmo se răsuci într-un târziu
pe călcâie și se îndreptă, blestemând în șoaptă, spre aripa stângă a palatului, unde-și avea
apartamentul.
Principele Ornelis rămase lângă ușă până ce auzi, îndepărtându-se, pașii târșâiți ai
vrăjitorului. Apoi întrebă în șoaptă:
- Ai reușit să intri?
- Da, răspunse abia șoptit regina Selia și își scoase mantia fermecată a întunericului.
Încăperea fu inundată de o lumină trandafirie, strălucitoare.
- Urmează-mă, șopti principele Ornelis, și se îndreptă spre una din cele patru uși, care dădeau
în holul apartamentului.
Intrară într-o cameră nu prea spațioasă, cu geamurile închise și draperiile din brocart vișiniu,
brodate cu fir de aur, trase. Pereții erau tixiți cu rafturi din lemn, pe care erau așezate cărți, iar în
mijlocul camerei se afla un birou din lemn masiv de culoare roșie și un jilț tapisat cu catifea vișinie.
Pe birou era așezată o floare din cristale argintii, care lumina slab încăperea, niște foi de hârtie și un
creion. Lângă peretele din dreapta biroului se afla o canapea, deasupra căreia era atârnat portretul
unui dolmeu bătrân, cu privire înțeleaptă și barbă lungă, care ținea în mâna dreaptă un sceptru cu
floarea vieții eterne în vârf. Aerul din încăpere era închis și mirosea a praf și flori uscate- dovadă că
principele Ornelis nu mai întrase în bibliotecă de un car de vreme.
- În biblioteca din apartamentul meu vei putea citi în liniște legenda, fără să te deranjeze
vreun curios, zise cu voce scăzută principele Ornelis. Eu voi aștepta în camera vecină. Când vei avea
nevoie de mine, bate cu pumnul în perete, adăugă, arătându-i spre peretele din dreapta biroului.
Aruncându-i reginei o privire plină de speranță, principele porni spre ieșire, însă după câțiva
pași se opri și, răsucându-se spre regina care-l privea tăcută, zise:
- Ți-aș propune mâncare și băutură, însă presupun că ființele din lumină nu se hrănesc cu
hrană materială și nu-și potolesc setea cu apă.
Regina Selia zâmbi amuzată și-i spuse, încuviințând din cap:
- Ai dreptate, principe Ornelis, ființele din lumină se hrănesc doar cu lumină și-și potolesc
setea cu raze de stele.
Rotunjindu-și și mai tare ochii de un verde strălucitor, principele o fixă cu o privire curioasă,
apoi ieși, închizând cu atenție ușa după sine.
Rămasă singură în biblioteca doldora de cărți, regina Selia se așeză în jilț, scoase cartea cu
legenda despre năvălitorii monstruoși și armele lor vii din trăistuță și se afundă în lectură. Legenda
povestea despre niște făpturi mici și respingătoare, cu puteri magice, venite din timpurile
primordiale, însă nu le descria înfățișarea fizică. Spunea doar că vrăjitorii din lumile obscure erau

151
niște creaturi mai scunde decât dolmeii și aveau puterea să pună stăpânire pe vrăjitorii buni de pe
tărâmurile ocrotite de către Creator.
Legenda povestea și despre armele vii ale năvălitorilor- morlocii, specificând doar că
pătrunzând prin urechi în creierul victimelor, le transformau în slugi care executau fără să
crâcnească tot ce le cerea stăpânul.
Regina Selia parcurse cu ochii de câteva ori paginile legendei, străduindu-se să citească
printre rânduri, însă nu descoperi în carte nici o informație care ar fi ajutat-o să afle cu cine se
încumeta să lupte.
Indispusă, închise cartea și, sprijinindu-și capul de speteaza înaltă a jilțului, se lăsă în voia
gândurilor.
- Dacă vrăjitorii năvălitorilor erau mai mici decât dolmeii, rezultă că și năvălitorii erau
miniaturali, cugeta în sine, trecându-și ritmic degetele prin părul care scânteia ca marea luminată
de un apus de soare. Morlocii, murmură în șoaptă, legenda povestește că aceste creaturi parazitare
pătrundeau prin urechile victimei în creier. Dacă reușesc să pătrundă prin urechi, o fi fiind un fel de
insecte, sau mai curând niște viermișori. Viermișori? Principele Ornelis mi-a spus că în globul de
cristal al vrăjitorului Șolmo plutește o creatură ce pare a fi un viermișor negru. Sunt sigură că este
un morloc. Cum de nu mi-am dat seama imediat ce am văzut globul de cristal? rosti supărată regina,
lovindu-se cu palma peste frunte.
Apoi se apropie de peretele din dreapta biroului și, așezându-se pe canapea, se răsuci spre
portret și bătu de câteva ori cu pumnul în marmura albă. După doar câteva clipe ușa se deschise și
principele Ornelis intră în bibliotecă. Pășind grăbit, se apropie de canapea și se uită întrebător la
regina Selia.
- Așază-te lângă mine, principe Ornelis, trebuie să stăm de vorbă, zise regina, făcându-i semn
cu mâna să se așeze alături.
Cu ochii scânteind de nerăbdare, principele Ornelis se așeză pe canapea și, întorcând privirea
spre regina îngândurată, întrebă în șoaptă:
- Ai găsit în carte vreo informație care ar putea să ne ajute?
- Da, răspunse regina Selia, și un zâmbet reținut îi înflori în colțul gurii. Cu ajutorul cărții mi-
am dat seama cum arată arma vie a invadatorilor.
Brusc zâmbetul i se șterse, iar pe chip i se așeză mâhnirea.
- Trebuie să-ți dau o veste mai mult decât îngrijorătoare, șopti. Vrăjitorul Șolmo l-a infestat
pe tatăl tău cu un morloc.
- Vrei să spui că tatăl meu, regele tărâmului dolmeilor, trăiește în simbioză cu un parazit
adus de către năvălitorii din lumile obscure? întrebă mirat, dar și nespus de îngrijorat, principele
Ornelis. Un parazit care îl face rău și neîndurător?
- Întocmai, răspunse regina Selia, uitându-se la el cu milă. Morlocul, adică parazitul, comandă,
iar gazda lui- dolmeul-rege execută. Atât morlocul, cât și gazda lui, sunt stăpâniți de către un
vrăjitor din lumile obscure.
- Bănuiam eu că i-a făcut ceva, ticălosul! exclamă, cu greu stăpânindu-și furia, principele
Ornelis și lovi cu pumnul în canapea, ridicând în aerul stătut un nor de praf. Credeam însă că a
aruncat asupra lui o vrajă.
Apoi, învăluind-o pe regina Selia cu o privire în care curiozitatea se amesteca cu
neîncrederea, zise:
- Invadatorii veniți din timpurile primordiale și armele lor secrete au fost capturați și
exterminați în zorii lumii noastre de către ființele strălucitoare ale spiritului. Legenda spune că nu a
supraviețuit nici unul.

152
 - Mă tem că au supraviețuit nu doar morlocii, ci și unul din vrăjitorii veniți din lumile
obscure, zise cu voce alarmată regina Selia.
- Nu pot să cred! exclamă principele, scuturând nervos din cap. S-au scurs mii de ani de când
invadatorii au încercat să pună stăpânire pe regatul nostru. Ar fi putut supraviețui doar dacă sunt
nemuritori.
- Sau dacă un vrăjitor cu puteri magice extraordinare le-ar fi provocat o stare de profundă
hibernare și i-ar fi închis într-un sarcofag din cristal de stâncă, zise regina Selia, țintuindu-l cu o
privire cercetătoare.
- Un sarcofag din cristal de stâncă..., murmură principele Ornelis cu o voce îngândurată, și
ochii îi căpătară o expresie ciudată, de parcă ar fi încercat să-și amintească o întâmplare care se
petrecuse cu mulți ani în urmă. Îmi amintesc căăă..., adăugă, mijindu-și ochii și apropiindu-și mâna
dreaptă de bărbie, cu mulți ani în urmă vrăjitorul Șolmo mi-a spus, cerându-mi să jur că nu-i voi
divulga secretul, deoarece se teme să nu fie aspru pedepsit de către ființele strălucitoare ale
spiritului, că a descoperit într-o peșteră asunsă în inima Muntelui Interzis, pe care dolmeii au
botezat-o Peștera Năpastei, un straniu sarcofag din cristal de stâncă. Zicea că a încercat să-l
deschidă, însă nu a reușit s-o facă nici chiar recurgând la magie.
Eu, fiind un adolescent curios și aplecat spre aventuri, i-am cerut să mă ia și pe mine pe
vărful Muntelui Interzis, să văd și eu peștera și să-l ajut să deschidă sarcofacul, însă Șolmo mi-a
răspuns că nu poate s-o facă, deoarece doar vrăjitorii experimentați pot intra, fără să-și pună viața în
pericol, în peștera blestemată. Peste câteva luni, dezlănțuindu-se în hohote sarcastice de râs, deși
ochii lui mă fixau reci și neîndurători, încât am simțit cum mă trec fiori de spaimă din cap până-n
picioare, m-a întrebat dacă mi-a plăcut povestea cu sarcofagul din cristal.
Indignat de comportamentul vrăjitorului care mă trata ca pe un copil naiv, l-am întrebat ce
urmărește și de ce mă minte, spunându-mi că povestea cu sarcofagul a înventat-o ca să-și râdă de
mine. El însă m-a țintuit cu o privire disprețuitoare, aș zice chiar ucigătoare, spunându-mi că sunt un
țânc naiv și prost, care mai crede în povești. Apoi s-a răsucit demonstrativ pe călcâie și s-a
îndepărtat, continuând să hohotească batjocoritor.
- Vrăjitorul Șolmo avea toiagul cu globul de cristal când ți-a vorbit despre sarcofagul din
Peștera Năpastei? întrebă regina.
- Are toiagul de când îl știu, însă globul din cristal, zise principele, apăsându-și degetele pe
tâmplă, în timp ce privirea lui părea să străpungă zidul uitarii și să răscolească în adâncurile
memoriei. Globul din cristal..., da, acum îmi amintesc, rosti într-un târziu cu voce sigură, globul din
cristal a apărut mult mai târziu, după ce vrăjitorul mi-a spus că sunt un țânc naiv, care crede în
povești.
Cu privirea rătăcind pe căi neexplorate, regina Selia zâmbi cu multe înțelesuri. Apoi deveni
dintr-odată serioasă și zise cu voce sigură:
- N-a fost o poveste. Vrăjitorul chiar a vizitat Peștera Năpastei. Cred că în sarcofag hibernau
un spirit al unui vrăjitor de-al invadatorilor și câțiva morloci. Sunt mai mult ca sigură că Șolmo a
reușit să deschidă sarcofagul. Spiritul vrăjitorului invadatorilor veniți din lumile obscure și armele
lor vii au fost treziți din hibernare.
Apoi, uitându-se cu înțelegere la principele Ornelis, ochii căruia scăpărau de indignare,
adăugă:
- În mintea vrăjitorului Șolmo am descoperit nespus de multă ură și răutate. Blestema în sine,
bolborosind că te va transforma într-un mielușel ascultător. Cred că intenționează să te infesteze și
pe tine cu un parazit.

153
 - Să mă infesteze? Să-mi întroducă în creier un morloc? strigă exasperat principele, sărind în
picioare. Șolmo mai are și alți paraziți?
Ducându-și degetul la gură, regina Selia îl apucă de mână, forțându-l să se așeze, și se grăbi
să-i spună, cu voce abia auzită:
- Ai grijă, principe Ornelis, vorbește pe un ton mai scăzut. De când vrăjitorul Șolmo este
posedat de spiritul vrăjitorului malefic, în acest palat și pereții s-ar putea să aibă urechi.
Cu sprâncenele încruntate și ochii scăpărând de supărare, principele Ornelis se așeză lângă
regina Selia și zise cu amărăciune:
- S-ar putea să ai dreptate. De la Șolmo cel posedat de spiritul vrăjitorului din timpurile
primordiale te poți aștepta la orice mârșăvie.
Apoi, uitându-se iscoditor în ochii reginei Selia, întrebă în șoaptă:
- Poți să citești și gândurile?
- Șolmo, zise regina, evitând să-i răspundă la întrebare, mai are un morloc. Viermișorul
negru, care plutește în globul de cristal din vârful toigului, și este un parazit. Iată de ce vrăjitorul nu
se desparte niciodată de toiag.
La auzul celor spuse de către regina Selia, principele Ornelis tresări speriat și se ridică iarăși
în picioare.
- Un morloc? În globul de cristal al vrăjitorului? întrebă tulburat. Și eu care credeam că este
un vierme împietrit.
- Cu focul sacru pot ucide morlocul din globul de cristal al vrăjitorului, se grăbi să-i spună
regina, dorind să-l liniștească, însă parazitul din creierul regelui nu-l pot ucide. Mai întâi trebuie să
găsesc o posibilitate de a-l scoate de acolo.
- Cu focul sacru? făcu principele, holbând de uimire ochii și ridicând din sprâncene. Vrei să
spui că stăpânești nu doar puterea magică a luminii și a întunericului, ci și focul divin?
- Înainte de a pleca în Universul paralel, Creatorul mi-a dat o scânteie din focul divin,
răspunse regina Selia, clătinând afirmativ din cap.
- Focul sacru îl poate ucide pe Maiestatea sa? întrebă îngrozit principele Ornelis.
- Focul sacru transformă în cenușă tot ce este viu, răspunse regina Selia. Dacă aș încerca să
ucid parazitul, până a-l izgoni din creierul tatălui tău, l-aș ucide și pe rege.
Ca un văl sumbru, spaima și îngrijorarea se așezară pe chipul încruntat al principelui Ornelis
și în ochi îi licări deznădejdea, iar inima i se strânse cu durere.
- Din păcate, continuă regina Selia, în legendă nu am găsit nici o informație care ar putea să
mă ajute să-l eliberez pe tatăl tău de parazitul care îl posedă și să înțeleg în ce mod vrăjitorii
năvălitorilor puneau stăpânire pe vrăjitorii buni de pe tărâmurile ocrotite de către Creator.
- Poate îi infestau și pe vrăjitori cu un morloc, zise, cu voce nesigură, principele Ornelis.
- Nu cred, spuse regina Selia, clătinând ușor din cap. Regele se supune fără să crâcnească
vrăjitorului. În regatul vostru Șolmo este cel care conduce, pe când tatăl tău nu este decât un serv
umil al vrăjitorului. Adevăratul rege nu îndrăznește și nici nu poate să se opună voinței acestui
impostor, care-i domină sufletul și mintea. Bănuiesc că vrăjitorul Șolmo este posedat de spiritul unui
vrăjitor malefic, venit din lumile obscure.
Tulburat, dar și speriat de spusele reginei Selia, principele Ornelis fu cuprins dintr-odată de
sentimente contradictorii. Cu ochii sfredelind podeaua din marmură a bibliotecii, se chinuia să-și
limpezească gândurile și să se încurajeze, zicându-și că datoria sfântă a unui moștenitor al tronului
este să protejeze, chiar cu prețul vieții sale, poporul dolmeilor de o primejdie venită din lumile
obscure, însă dragostea de fiu îi zdruncina încrederea în sine, făcându-l să se zvârcolească în mrejele
incertitudinii și nehotărârii.

154
 - Dacă această ființă din lumină nu va reuși să alunge din creierul tatălui meu morlocul, îl va
ucide și pe el. Apoi îl va ucide și pe vrăjitorul Șolmo. Ce mă fac? Să fi greșit când i-am cerut să mă
ajute? Ba nu, n-am greșit. Oare cum ar fi procedat regele, dacă ar fi fost în locul meu? Ar fi acceptat
să-și sacrifice unicul fecior pentru a-și salva poporul? Cine să fie oare mai important pentru un rege?
Poporul, sau propria familie? Deși îmi vine greu să recunosc, însă cred că un rege înțelept, dacă
poporul său se află pe muchia prăpastiei, alege să-și sacrifice familia. Da, fără îndoială, poporul este
cel care trebuie salvat, își zise într-un final în sine, clătinând afirmativ din cap.
Citindu-i gândurile, regina Selia zise:
- Nu te întrista înainte de vreme, principe Ornelis, și nu te grăbi să tragi concluzii pripite. Cu
tenacitate și înțelepciune cred că vom reuși să-l eliberăm pe rege și să ucidem spiritul vrăjitorului și
morlocii.
Cu ochii larg deschiși și cu un licăr de neputință și îngrijorare în privire, principele Ornelis se
uită un timp pierdut la regina Selia, fără să scoată vreun cuvânt. După un timp, oftă mâhnit și
murmură cu voce înceată:
- Intuiesc că mi-ai citit gândurile. Spune-mi, te rog, ce ne facem? Cum scăpăm de paraziți și
impostori, fără să-i ucidem pe rege și vrăjitor?
- Nu știu, răspunse regina Selia, ridicând din umeri și clătinând din cap, însă s-ar putea să
găsesc niște soluții în pergamentul cu cele trei profeții ale marelui sacerdote, pe care ți-l cerea atât
de insistent vrăjitorul Șolmo.
- Pergamentul cu cele trei profeții din timpuri demult apuse? întrebă principele și fața i se
lumină. Șolmo îl tot cerea, însă eu nu i l-am dat, adăugă, zâmbind triumfător.
- Și bine ai făcut. Cunoști conținutul pergamentului? întrebă regina Selia.
- Nu, răspunse principele, lăsând stânjenit privirea în jos.
- Dacă pergamentul care, cred eu, ascunde o mare taină se află de mult timp în biblioteca ta,
cum de curiozitatea nu te-a împins măcar să-l parcurgi cu ochii? întrebă regina Selia, privindu-l cu
nedumerire și dojană.
Principele Ornelis se îmbujoră la față și, sprijinindu-și bărbia în piept, murmură cu voce
scăzută:
- L-am încuiat în ascunzișul din bibliotecă și am uitat de existența lui. Mi-am amintit doar
când vrăjitorul mi l-a cerut. Ca să-l necăjesc, mă prefăceam că nu țin minte unde l-am ascuns.
- De ce un document atât de important se păstrează în biblioteca ta? întrebă nedimerită
regina Selia. De ce nu se păstrează într-un loc secret?
- Cu câteva cicluri stelare în urmă, pe când eram un adolescent orgolios și fără griji, pentru
care viața era o nesfârșită aventură, maică-mea, regina, mi-a cerut să-l ascund și să uit de existența
lui. M-a pus să jur că nu-l voi da nimănui.
- Să uiți de existența unui pergament secret? întrebă mirată regina Selia, privindu-l țintă. De
ce ar fi trebuit să uiți de existența unui pergament care conținea trei profeții din vremi demult
apuse?
- Mi-a spus că acest pergament străvechi asunde o mare taină, pe care nimeni, nici chiar
regele, nu trebuie s-o afle. Mi-a mai spus că va veni un timp când o ființă din lumină, cu puteri
magice nemaiîntâlnite, va coborî în adâncurile spațiului nemărginit și va salva, cu ajutorul
pergamentului, poporul nostru din ghearele unui spirit malefic, venit din lumile obscure, răspunse
principele Ornelis.
Apoi o măsură câteva clipe pe regina Selia din cap până-n picioare cu o privire curioasă și
întrebă, țuguindu-și ochii:

155
 - Tu ești ființa din lumină cu puteri magice nemaipomenite, care ne va salva din ghearele
spiritului care-l posedă pe vrăjitorul Șolmo?
- Și vrăjitorul Șolmo..., vrăjitorul cum de a aflat de existența pergamentului? întrebă regina,
prefăcându-se că nu l-a auzit.
Principele Ornelis se îmbujoră la față, și, ferindu-și ochii de privirea cercetătoare a reginei,
mormăi pe un ton nesigur:
- Nu-mi amintesc. Poate... hmm, poate pe când eram adolescent, vrând să mă laud că am
intrat în posesia unui pergament secret, i-am divulgat taina, însă nu pot fi sigur că am făcut-o. De
atunci s-au scurs ani nenumărați.
Selia se uită la principele îmbujorat cu o privire rece, făcându-l să roșească și mai tare.
Nemaiputând suporta privirea dojenitoare a reginei, principele își sprijini bărbia în piept ca un copil
care a făcut o poznă și se cufundă într-o tăcere bosumflată.
- Să lăsăm reproșurile pentru altă dată, zise regina Selia, schițând un zâmbet conciliant. Te
rog să-mi dai pergamentul. Aș vrea să-l citesc.
Bucuros că regina Selia schimbase vorba, principele Ornelis se ridică iute în picioare și se
apropie în fugă de portretul atârnat pe peretele din spatele canapelei. Atinse cu degetul floarea
vieții eterne din vârful sceptrului și tabloul se mișcă într-o parte, descoperind ușa unui ascunziș în
perete. Principele Ornelis scoase lănțișorul de aur de la gât, de care era prinsă o cheiță ce strălucea
ca un licurici în miez de noapte, și o răsuci de câteva ori în broască. Ușa ascunzișului se deschise cu
un scârțâit strident, asemeni unei uși ruginite, care ar fi rămas încuiată ani în șir. Luând din ascunziș
un sul, în jurul căruia era legată o sfoară cu un sigiliu violet pe nod, principele Ornelis închise ușa și
apăsă din nou floarea din vârful sceptrului. Tabloul reveni la locul lui. Apoi se așeză pe canapea și
întinse reginei Selia pergamentul.
Selia luă din mâna principelui pergamentul și-l cercetă cu atenție. Pergamentul era atât de
vechi, încât părea că la cea mai ușoară atingere se va sfărâma ca frunzele uscate. De teamă să nu-l
deterioreze, regina se ridică de pe canapea și, apropiindu-se de birou, rupse cu atenție sigiliul,
dezlegă nodul și despături încet pergamentul. Apoi se așeză în jilț și, sprijinindu-și fruntea în palmă,
se pregăti să se afunde în lectură.
Mare-i fu însă dezamăgirea când își dădu seama că profețiile erau scrise într-o limbă
necunoscută. Oftă decepționată și, întorcându-și privirea spre principele care ședea tăcut pe
canapea, zise pe un ton îngrijorat:
- Profețiile sunt scrise într-o limbă pe care eu nu o cunosc.
Ridicându-se de pe canapea, principele Ornelis se apropie de birou și-și aruncă privirea peste
pergament.
- Profețiile sunt scrise în străvechea limbă a inițiaților în tainele sacre, pe care o cunosc doar
cei aleși, zise cu voce înceată principele.
- Limba inițiaților în tainele sacre o cunosc doar cei aleși? Aleși de către cine? întrebă regina,
străduindu-se să-și rețină zâmbetul ironic, care i se înfiripa pe buze. Știi și cine sunt aleșii care
cunosc limba inițiaților?
Observând zâmbetul ironic al reginei Selia, principele Ornelis afișă o privire plină de
demnitate și zise pe un ton ofensat:
- Membrii familiei regale. Doar membrii familiei regale au datoria să cunoască această limbă
sacră.
- Și vrăjitorul Șolmo face parte din cei aleși? Cunoaște și el limba inițiaților în tainele sacte?
întrebă regina.

156
 - Vrăjitorul de la curtea regelui este înzestrat de către Creator cu puteri miraculoase și ocupă
o poziție privilegiată în societatea noastră. Deși nu cunoaște limba străveche a inițiaților în tainele
sacre, vrăjitorul de la curte are dreptul să ceară unui membru al familiei regale să-i tălmăcească
profețiile, dacă acestea se referă la trecutul, prezentul sau viitorul dolmeilor.
- De la cine ai învățat limba inițiaților? întrebă regina.
- De la maică-mea, răspunse principele dintr-o răsuflare. Reginele dolmeilor sunt cele care au
grijă ca fiii și fiicele lor să cunoască limba sacră.
- Dacă i-ai fi dat vrăjitorului pergamentul și el ți-ar fi cerut să i-l tălmăcești, ai fi făcut-o?
întrebă regina Selia.
- Fără îndoială. Nu am dreptul să refuz vrăjitorului curții regale, mai ales că este și consilierul
principal al regelui, răspunse principele.
- Eu nu fac parte din familia regală a dolmeilor. Dacă te rog, mi-l tălmăcești și mie? întrebă
regina, fixându-l cu o privire pătrunzătoare.
Principele Ornelis clătină afirmativ din cap și se aplecă asupra pergamentului. Îl parcurse în
tăcere cu ochii, apoi se scărpină la ceafă și, întorcând privirea spre regina Selia, zise cu voce scăzută:
- Primele două profeții nu au nimic în comun cu invazia creaturilor venite pe meleagurile
noastre cu mii de ani în urmă din timpurile începuturilor. Ce-a de-a treia profeție însă se referă la
invadatori și spirite malefice, care vor încerca să pună stăpânire pe tărâmul dolmeilor, adăugă, și în
ochii lui rotunzi și verzi străluci un licăr de neliniște și groază.
- Te rog să-mi tălmăcești cuvânt cu cuvânt ce spune profeția, îl îndemnă nerăbdătoare regina
Selia, mișcându-și jilțul mai în dreapta, să-i facă loc și principelui.
Principele Ornelis roti privirea prin bibliotecă, de parcă nu ar fi călcat ani buni pe acolo și nu-
și mai amintește cum arată. Lângă fereastra cu draperiile trase observă un scaun cu speteaza
scundă. Apropiindu-se, îl înșfăcă cu ambele mâini și se grăbi să se așeze lângă regina Selia, care în
tot acest răstimp îl urmărise cu o privire plină de dezamăgire. Prefăcându-se că nu a observat
privirea reginei, principele tuși în pumn și se aplecă asupra profeției.
- În anul când dolmeii vor încuia poatra care se deschide spre lumea cea de sus, spiritul unui
vrăjitor malefic, venit pe planeta ființelor strălucitoare ale spiritului din Timpurile Primordiale, se
va trezi din hibernare și va pune stăpânire pe vrăjitorul de la curtea regelui. Posedat fiind de spiritul
malefic, vrăjitorul îl va infesta pe regele dolmeilor cu un morloc, supunându-l voinței sale, și
neînțelegerile dintre regatul subteran și regatul de pe Insula celor Trei Virtuți se vor transforma în
ură.
Cu o scăpărare mânioasă în ochi, principele Ornelis întoarse capul spre regina Selia care îl
asculta atentă și concentrată.
- Vrăjitorul Șolmo este posedat de un spirit malefic. El este cel care a eliberat spiritul
vrăjitorului venit din Timpurile Primordiale. Și eu, prostul de mine, i-am dezvăluit toate secretele
mele unui vrăjitor din timpurile obscure. Vai mie, ce guraliv și descreierat am fost! Vrăjitorul Șolmo
avea dreptate când mi-a spus că sunt un puști naiv, exclamă principele cu ciudă, scăpărând cu ochii
și lovindu-se cu palma peste gură.
O umbră de îngrijorare se așeză pe fața reginei Selia.
- Din curiozitate, sau poate din nesăbuință, vrăjitorul Șolmo a deschis sarcofagul, murmură
regina, oftând adânc. Fiind posedat de acest spectru rău și foarte puternic, vrăjitorul nu mai aparține
lumii voastre. Vom avea de înfruntat un adversar puternic și perfid. Citește! Să auzim ce mai spune
profeția.

157
 - Profeția spune că o ființă din lumină, pe care Creatorul a înzestrat-o cu puteri magice
nemaiîntâlnite pe meleagurile noastre, și căreia i-a dat o scânteie din focul divin, va ajunge în
adâncurile timpurilor și va salva regatul dolmeilor.
Principele ridică din nou ochii întrebători spre regina Selia și se uită la ea îndelung, cu o
privire în care licărea din nou speranța.
- Continuă, îl îndemnă regina. Vreau să știu dacă profeția spune și cum am putea să-i salvăm
pe cei posedați de spirite malefice și morloci.
- În Cartea Celor Șapte Taine..., citi, cu voce tremurândă, principele Ornelis și se opri pentru o
clipă, înghițind în sec, ființa de lumină va găsi răspunsul.
Regina Selia rămase un timp tăcută, cu ochii închiși și capul sprijinit de speteaza jilțului, în
timp ce gândurile-i rătăceau pe căi neumblate și prăpăstioase.
- În Cartea Celor Șapte Taine voi găsi răspunsul pe care-l caut. Poate oare să-mi spună cineva
unde se găsește această binecuvântată carte? se întrebă în șoaptă, și în liniștea încordată a încăperii
vocea-i răsună ca un strigăt de ajutor.
Într-un târziu, întoarse capul spre principele Ornelis care o fixa cu o privire în care speranța
se transforma încet într-o mare disperare, și zise, străduindu-se să nu-și trădeze îngrijorarea:
- Profeția vorbește despre Cartea Celor Șapte Taine. Există în regatul vostru și o carte a
tainelor?
Principele ridică din umeri.
- Ai auzit vorbindu-se despre această carte?
- Nu, zise principele Ornelis, clătinând din cap și țintuind-o cu o privire încurcată. Nu cred că
în regatul nostru cineva cunoaște această taină.
Regina Selia își sprijini fruntea în palmă și rămase nemișcată minute în șir. Gândul că toate
strădaniile ei au fost zadarnice, deoarece nu are nici o șansă să găsească Cartea celor Șapte Taine,
fără de care nu-i va putea ajuta pe dolmeii posedați, îi invada tot mai insistent mintea, provocându-i
o stare de tensiune și dezamăgirea se făcea tot mai simțită. Se întreba îngrijorată în sine:
- Poate am greșit, acceptând să-i ajut? Poate nu sunt eu ființa din lumină, despre care se
vorbește în profeție? Poate trebuia mai întâi să stau de vorbă cu ființele strălucitoare ale spiritului,
și doar apoi să încerc să-i ajut pe dolmei?
După mai multe minute de frământare, își zise în gând:
- Poate, poate, poate ar fi cazul să dau naibii emoțiile și îndoiala. Curaj, Selia, nu dispera. Ai
înfruntat primejdii și mai mari. Cu încredere și tenacitate vei reuși să rezolvi și această problemă.
Important este să ai încredere în propriile puteri, să acționezi cu mintea trează și să nu te lași
copleșită de îndoieli.
Tuși ușor în pumn, să-și dreagă glasul, apoi, cu o mișcare bruscă a capului, își îndepărtă
șuvița de păr care-i căzuse pe frunte și zise:
- Să auzim ce mai spune profeția.
Deși nu-și lua privirea de la regina Selia, principele părea să rătăcească cu gândul pe tărâmuri
neumblate și nu reacționă la îndemnul ei.
- Principe Ornelis, s-ar putea să avem o mare problemă, zise cu voce răsunătoare regina Selia,
încercând să-l trezească din îngândurare.
Principele Ornelis tresăti. Închise strâns ochii și-și trecu mâna peste frunte, ca și cum ar fi
încercat să-și elibereze mintea de povara unor gânduri neplăcute, apoi își rotunji și mai tare ochii și
se uită la ea întrebător.
- Ziceam, spuse regina cu voce apăsată, că s-ar putea să avem o mare problemă. Din profeție
am aflat că într-o misterioasă carte, despre care nici aleșii nu au auzit, scrie cum pot fi salvați

158
dolmeii posedați de spirite malefice, venite pe aceste meleaguri din Timpurile Primordiale. Citește
cu atenție încă o dată profeția. Poate găsești vreo informație care ar putea să ne ajute să rezolvăm
enigma, îi ceru din nou regina Selia.
- Profeția amintește doar de Cartea celor Șapte Taine, fără să spună unde poate fi găsită, zise,
vădit decepționat, principele Ornelis.
Apoi, cu mișcări atente, împături pergamentul, îl legă cu aceeași sfoară și îl închise din nou în
ascunzișul din spatele portretului. În bibliotecă se lăsă o grea tăcere. Cu sprâncenele încruntate și
privirea rătăcind în gol, regina Selia dialoga cu sine în minte, iar principele Ornelis, așezat pe
canapea, o urmărea cu o privire deznădăjduită.
- Oare cine ar putea să mă ajute? se întreba în gând regina. Profeția amintește despre Cartea
celor Șapte Taine, însă nu spune unde poate fi găsită. Cineva trebuie să știe unde se păstrează cartea.
Poate ar fi cazul să stau de vorbă cu regina dolmeilor. S-o întreb de unde are pergamentul. Și timpul
mă presează. Ființele strălucitoare ale spiritului m-au trimis doar pentru trei zile și trei nopți pe
Insula celor Trei Virtuți. Ce mă fac?
Deodată, ca o străfulgerare orbitoare îi apăru în fața ochilor cerbul din lumină, care-i vorbi:
- Ființele strălucitoare ale spiritului te așteaptă în Templul Sacru al Florii Vieții Eterne, suflet
rătăcitor.
- În Templul Sacru? Nu pot să părăsesc Tărâmul Dolmeilor. Trebuie să-l ajut pe principele
Ornelis. Vrăjitorul Șolmo...
- Ființele strălucitoare ale spiritului cunosc primejdia care s-a abătut asupra regatului
dolmeilor, zise cerbul din lumină, lovind fără de zgomot cu piciorul în podea. Trebuie să mă urmezi
imediat.
- Vrăjitorul Șolmo intenționează să-l infesteze și pe principele Ornelis cu un morloc. Mai are
unul în globul de cristal, se grăbi să riposteze regina Selia.
- Te vei întoarece în regatul dolmeilor. Mai întâi însă trebuie să stai de vorbă cu ființele
strălucitoare ale spiritului, spuse cerbul. Urcă pe spatele meu și ține-te bine, nu avem timp de
pierdut.
Întristată, regina Selia își întoarse privirea spre principele Ornelis, care ședea înțepenit pe
canapea, cu capul sprijinit de speteaza înaltă, iar în ochii lui rotunzi disperarea se amesteca cu
spaima.
- Ne părăsești? șopti principele Ornelis cu voce sugrumată, clipind des din genele-i lungi ca
un copil care este gata să izbucnească în plâns. Ne lași pradă vrăjitorului posedat de spiritului
malefic, venit în lumea noastră din Timpurile Primordiale?
- Se va întoarce, zise pe un ton liniștitor cerbul. Tu, principe Ornelis, nu vei deschide ușa,
chiar dacă ți-o va cere regele dolmeilor. Vei rămâne încuiat în apartament, până se va întoarce
regina Selia.
Aruncând o ultimă privire îngrijorată spre principele Ornelis, regina Selia urcă pe spatele
cerbului. O explozie puternică de raze trandafirii lumină, ca un fulger, chipul împietrit de disperare
și neputință al principelui Ornelis și cerbul din lumină dispăru, iar încăperea se cufundă în liniște și
semiîntuneric.

***
Învăluit într-o lumină tainică, miraculoasă, Sanctuarul Florii Vieții Eterne părea un spațiu
destinat meditației și visării. O liniște misterioasă plutea pe aripile veșniciei și aerul era înmiresmat
cu aroma florilor și prospețimea mării. Doar flăcările care izbucneau fără de zgomot din inima Florii

159
Vieții Eterne continuau să se înalțe, unduindu-se ritmic ca niște alge marine, legănate de curenți
subacvatici, spre tavanul transparent, desenând umbre mișcătoare pe pereții din cristal.
Pășind fără de zgomot, regina Selia se apropie de altar. Așezată în unul din cele șapte jilțuri,
ființa strălucitoare cu plete aurii părea absorbită de gânduri. Umbrele flăcărilor magice tremurau
pe chipul ei de zeiță, iar din ochii ei strălucitori se revărsau scântei de îngrijorare.
Așteptând răbdătoare să fie observată, regina Selia rămase nemișcată și tăcută în fața
altarului, urmărind cu privirea dansul hipnotizant al flăcărilor. Minutele se scurgeau unele după
altele, însă ființa strălucitoare a spiritului continua să șadă îngândurată, fără să dea semne că o
observase.
Pierzându-și răbdarea, regina Selia făcu un pas spre Altarul Florii Vieții Eterne și deschise
gura, vrând să-și anunțe prezența, însă entitatea cu plete aurii ridică încet capul și o țintui cu o
privire răscolitoare.
- Știu că ești în sanctuar, zise, și te rog să ai răbdare. Ceea ce urmează să-ți comunic, s-ar
putea să te facă să renunți la intenția de a-i ajuta pe dolmei.
- Să renunț? Nu pot să renunț, se grăbi să spună regina Selia, clătinând energic din cap. Din
voia Creatorului sunt o apărătoare a vieții și a ordinii divine, și nu am dreptul să renunț. Le-am
promis principelui dolmeilor și reginei almeilor să-i ajut și îi voi ajuta.
- Și cum rămâne cu intenția ta de a-l salva pe regele Ares? În încercarea de a-i ajuta pe
dolmei și almei ai putea chiar să-ți pierzi viața, îi spuse, pe un ton apăsat, ființa strălucitoare, iar
ochii ei minunați, de un albastru adânc, o priveau cercetător, de parcă ar fi încercat să-i citească în
adâncul sufletului.
- Să-mi pierd viața? întrebă regina Selia, schițând un zâmbet ironic și neîncrezător. Cine ar
putea să-mi primejduiască Sinele Superior pe această planetă binecuvântată de către Creator?
- Cartea celor Șapte Taine nu se află pe planeta noastră, zise cu voce amărâtă ființa
strălucitoare cu părul auriu.
Zâmbetul pieri de pe buzele reginei Selia, iar fața-i căpătă o expresie de indignare.
- Știați că regele dolmeilor este infestat cu un morloc, iar vrăjitorul este posedat de un
spectru străvechi, venit pe această planetă din Timpurile Primordiale și nu ați întreprins nimic ca
să-i salvați? întrebă regina.
- Cu mii de ani în urmă planeta noastră, care se află în adâncurile timpurilor, a fost atacată de
niște entități malefice, despre care profeția spune că au trăit la începutul tuturor începuturilor.
Profeția mai spune că aceste ființe scunde și monstruoase stăpâneau o puternică magie, iar armele
lor erau extrem de periculoase pentru orice creatură vie. Nimeni nu știe cum au reușit aceste ființe
să spraviețuiască, după ce Creatorul a asanat spațiul nemărginit, făcând să înflorească viața
rațională. Fiind creaturi primordiale care stăpânesc magia neagră, doar focul sacru al Creatorului le
putea extermina.
- Legenda despre invadatorii monstruoși și armele lor vii povestește că spiritul planetei,
ajutat fiind de către o ființă strălucitoare a spiritului, a capturat toate creaturile malefice și le-a
transformat în pulbere, iar spiritele vânturilor cosmice au împrăștiat-o în spațiul lumilor obscure.
Principele dolmeilor mi-a mai spus că nici o ființă de pe planeta voastră nu stăpânește focul divin,
zise regina.
Ființa strălucitoare a spiritului clătină afirmativ din cap și zise:
- Este adevărat. Nici o ființă de pe această planetă binecuvântată de către Creator nu
stăpânește focul divin.
- Trebuie să înțeleg că legenda este doar o poveste? întrebă regina Selia, îngustându-și ochii
și uitându-se la ea pieziș.

160
 - Deși legenda are la bază fapte istorice reale, nu spune nici un cuvânt despre mesagerul
Creatorului, care, stăpânind focul divin, a nimicit invadatorii veniți pe planeta noastră, răspunse
ființa cu bagheta magică.
- Dacă Creatorul a trimis un mesager care stăpânea focul divin, cum de a supraviețuit spiritul
unui vrăjitor malefic și doi morloci? întrebă nedumerită regina Selia. Și cine i-a închis în sarcofagul
din cristal?
- Noi, răspunse ființa strălucitoare și ochii îi sclipiră ca două stele. Noi i-am închis în sarcofag
și am sigilat Peștera Năpastei cu o vrajă care ar fi trebuit să-l ardă pe oricine ar fi încercat să
pătrundă în grotă. Apoi am interzis locuitorilor planetei să urce pe vârful Muntelui Interzis și să se
apropie de Peștera Năpastei.
- De ce? întrebă și mai uimită regina Selia, de ce nu au fost exterminați și acești invadatori
periculoși?
- După ce mesagerul Creatorului a părăsit tărâmurile noastre, am descoperit în Peștera
Năpastei un sarcofag, unde, închiși într-un glob transparent de cristal, protejat de o vrajă foarte
puternică, hibernau spiritul unui vrăjitor venit din timpurile începuturilor și două din armele lor vii-
morlocii.
- De ce nu i-ați exterminat imediat ce i-ați găsit? întrebă regina.
- Deși avem puterea de a spraveghea și îndruma evoluția spirituală a ființelor raționale din
spațiul nemărginit, Creatorul nu ne-a dat și focul divin, unicul care-i poate ucide, răspunse cu regret
în voce ființa strălucitoare.
Ca să protejăm planeta și locuitorii ei, am încuiat globul în sarcofagul din cristal. Din zorii
acestei lumi dolmeii au ocolit Muntele Interzis și nu au cutezat să intre în Peștera Năpastei. Șolmo,
care este un vrăjitor foarte iscusit, dar și foarte curios, a reușit să destrame vraja și a deschis
sarcofagul. Consecințele curiozității exagerate a vrăjitorului s-au dovedit a fi dezastruoase pentru
regatul dolmeilor și periculoase pentru întreaga planetă, spuse ființa strălucitoare.
- Știu că vrăjitorul Șolmo a încălcat legile acestei lumi, însă nu pot înțelege de ce ați lăsat
sarcofagul în Peștera Năpastei. Știind că în sarcofag hibernează spiritul unui vrăjitor venit din
timpurile tuturor începuturilor, nu era mai înțelept să-l fi încuiat în subsolurile Templului Sacru?
întrebă regina Selia, aruncându-i o privire plină de reproș.
- Templul Sacru este un locaș sfânt. Nici o creatură malefică nu poate fi adusă pe această
insulă, răspunse ființa strălucitoare.
Deși tonul vocii entității cu bagheta magică părea liniștit și blând, o umbră de nemulțumire i
se furișa pe chip. Regina Selia își întoarse capul spre focul magic și, fără să-și ia privirea de flăcările
tremurânde, murmură:
- Vrăjitorul Șolmo mai are un morloc. L-am auzit bolborosind în gând că-l va infesta pe
principele Ornelis.
- Știm. Vom avea grijă să nu i se întâmple nimic rău principelui, o asigură cu voce calmă ființa
strălucitoare a spiritului, privind-o fix.
- Veți avea grijă să nu i se întâmple principelui nimic rău? Pe rege de ce nu l-ați protejat?
întrebă, de această dată cu voce răsunătoare, regina Selia și expresia îngândurată dispăru fulgerător
de pe chipul ei, iar în ochi îi străluci dezaprobarea și mânia începu să-i clocotească în piept.
Vroia să strige în gura mare că datoria sfântă a celor înzestrați de către Creator cu puteri
miraculoase este să-i ocrotească pe cei slabi și să-i distrugă pe cei malefici, însă teama că ființele
strălucitoare ale spiritului, observând indignarea din privirea ei, ar putea să refuze s-o ajute să
ajungă pe Tărâmul Spiritelor Nefericite, o făcu să înghită în sec și să-și ferească privirea.

161
 Se străduia din răsputeri să nu-și arate indignarea, să pară liniștită, însă revolta, amestecată
cu o profundă supărare, se citea cu ușurință pe chipul ei.
- Am aflat prea târziu că Șolmo a eliberat spiritul vrăjitorului închis în sarcofag, zise ființa
strălucitoare și o umbră palidă îi înnegură chipul luminos.
- Credeam că nici o ființă de pe planeta voastră nu a auzit despre Cartea celor Șapte Taine.
Acum însă sunt sigură că ființele strălucitoare ale spiritului au știut de existența cărții. Probabil, știți
și unde se află această enigmatică carte, spuse dintr-o răsuflare regina Selia și în ochi îi licări
dezamăgirea.
Un zâmbet trist și rece flutură pe buzele entității strălucitoare, în timp ce ochii ei albaștri,
care se uitau la Selia fără să clipească, deveneau tot mai întunecați, tot mai misterioși. Tulburată,
dar și îngrijorată de privirea rece și misterioasă a ființei cu părul auriu, regina Selia își sprijini
bărbia în piept și adăugă, cu vocea abia șoptită:
- Iertată-mi fie cutezanța, însă nu pot înțelege de ce niște ființe din lumină, înzestrate de către
Creator cu puteri magice, deși cunoșteau pericolul ce se abătuse asupra planetei, nu au făcut nici o
încercare să găsească cartea și să-i salveze pe dolmei.
Afișând o expresie forțată de liniște pe chip, ființa strălucitoare cu plete aurii o săgetă cu o
privire dojenitoare. Apoi își întoarse lent privirea spre flăcările care, înălțându-se spre tavanul
boltit, se unduiau hipnotizant, și rămase un timp tăcută, de parcă ar fi reflectat asupra celor ce urma
să spună.
Expresia de liniște forțată de pe chipul ființei strălucitoare îi provoca reginei Selia mâhnire
amestecată cu nedumerire, iar tăcerea îi trezea îngrijorare și suspiciuni.
- De ce-o fi ezitând oare să-mi spună motivul care le-a determinat să nu întreprindă nimic
pentru a-i salva pe regele dolmeilor și pe vrăjitor? Să ascundă oare cartea niște taine pe care
muritorii nu au dreptul să le cunoască. Dacă-i așa, va risca oare să-mi spună unde se găsește Cartea
celor Șapte Taine, sau va prefera să tacă? se frământa în gând regina, uitându-se pe furiș spre
entitatea îngândurată.
Într-un sfârșit, ființa strălucitoare cu bagheta magică își întoarse privirea spre regina Selia.
Zâmbetul enigmatic îi pierise de pe chip, iar din ochii mari și înțelepți răbufneau cascade de lumină.
- Vrei să știi de ce nu am căutat până acum Cartea celor Șapte Taine? întrebă, cu voce calmă,
săgetând-o pe regina Selia cu priviri iscoditoare. Din neant Creatorul ne-a făurit la începutul
timpurilor și, dându-ne puteri miraculoase de neimaginat, ne-a cerut să spraveghem și să
îndrumăm, prin intermediul Florii Vieții Eterne, care este legată prin fire invizibile de fiecare făptură
vie, evoluția spirituală a ființelor raționale din Universul nostru. Fiecare din cele șapte ființe
strălucitoare ale spiritului își are misiunea sa, pe care, chiar dacă ar vrea, nu poate s-o abandoneze.
Zi și noapte stăm la straja purității spirituale a entităților raționale din spațiul binecuvântat de către
Creator.
Ființele strălucitoare ale spiritului sunt legate pentru eternitate de această planetă și de
Floarea Vieții Eterne. Părăsind planeta, ne dizolvăm în spațiu și ne întoarcem pentru totdeauna în
neant.
Acestea fiind spuse, ființa strălucitoare își întoarse privirea spre flăcările tremurânde și se
cufundă din nou într-o tăcere tulburătoare. Pe neprins de veste, în Sanctuarul Florii Vieții Eterne se
înstală din nou misterul Marii Liniști. Părea că întreg tărâmul a încremenit în timp și spațiu, iar tot
ce era viu se spulberase în neființă. Nu se auzea nici adierea vântului, nici foșnetul frunzelor, nici
murmurul valurilor mării, doar o liniște adâncă, o liniște primordială plutea pe aripile veșniciei,
aducând cu ea desăvârșirea.

162
 - Și Cartea celor Șapte Taine, îndrăzni într-un târziu să spună regina Selia, cartea unde poate
fi găsită?
- Cartea..., murmură ființa strălucitoare, întorcând privirea spre regina Selia și clătinând ușor
din cap. Nu am văzut nicicând această misterioasă carte, însă un pergament străvechi spune că în
spațiul lumilor obscure rătăcește o planetă blestemată, o planetă împânzită de umbre fumurii, care,
asemeni unor meduze uriașe, alunecă fără de zgomot pe suprafața moartă, contopindu-se cu
întunericul.
Tăcerea nopții oarbe domnește pe planeta umbrelor și nici o ființă vie nu poate supraviețui
pe acest tărâm periculos.
- Ce-mi este dat s-aud? O planetă împânzită de umbre ucigașe? În Universul nostru rătăcește
o planetă a umbrelor ucigașe? întrebă regina Selia, uitându-se la ea neîncrezător.
- Citesc în ochii tăi neîncredere și nedumerire, zise ființa strălucitoare. Ce te face să pui la
îndoială cuvintele mele?
- Te rog să nu mă înțelegi greșit. Nu pun la îndoială cuvintele tale. Am fost deja în spațiul
celor șapte lumi obscure și știu cât de periculoase sunt.
Ființa strălucitoare a spiritului i se uită în ochi atent câteva clipe, apoi, ridicând din
sprâncene și înclinând ușor capul, întrebă pe un ton plin de uimire:
- Ai fost în spațiul blestemat al celor șapte lumi obscure? Cum ai ajuns acolo? Nici o ființă
muritoare, chiar dacă stăpânește puteri miraculoase, nu poate să pătrundă în spațiul ferecat de către
Creator.
- M-au ajutat să ajung pe cea de-a patra planetă din spațiul lumilor obscure cele 12 spirite
supreme ale razelor de soare, răspunse regina Selia.
- Ai reușit să intri și în Cetatea Soarelui? întrebă și mai uimită ființa strălucitoare.
Regina Selia clătină afirmativ din cap.
- Zici că ai fost pe cea de-a parta planetă invadată de daimonii urii? întrebă ființa
strălucitoare, privind-o în ochi cu interes.
- A fost invadată, răspunse regina Selia, însă cu ajutorul spiritului planetei și al vânătorului
celestu am reușit să eliberăm planeta de daimoni și spirite malefice. Astăzi copacul sacru își înalță
din nou ramurile până în adâncul spațiului nemărginit, alimentând planeta cu energii divine. S-ar
putea să fi părăsit deja spațiul lumilor obscure și să se fi întors în Universul ocrotit de către Creator.
Un zâmbet senin, ca o sclipire de stele, lumină chipul fermecător al ființei cu bagheta magică,
iar ochii îi scăpărară, neliniștea cedând locul speranței.
- Dacă ai reușit să supaviețuiești pe planeta daimonilor urii, poate că ai șanse să reziști și
magiei umbrelor ucigașe, deși pericolul este mult mai mare. Trei zile te-ai scăldat în razele
purificatoare și dătătoare de putere ale Stelei Iubirii Divine și trei nopți ai sorbit înțelepciune din
Izvorul Tututror Virtuților. Acum ești mai puternică ca oricând. Cerbul și tigrul vor fi mereu în
preajma ta, să te ajute în momente de cumpănă. Cu toate acestea însă..., șopti ființa strălucitoare și
tăcu, ațintindu-și din nou privirea spre flăcările magice.
Nerăbdătoare să-și onoreze promisiunea făcută reginei almeilor și principelui dolmeilor,
regina Selia ignoră tăcerea vorbitoare a ființei cu bagheta magică și se grăbi să întrebe:
- Care din cele șapte planete prăbușite în spațiul lumilor obscure este planeta invadată de
către umbrele ucigașe.
- Spre planeta umbrelor ucigașe se deschide cea de-a doua ușă, răspunse ființa strălucitoare.
Profeția spune că planeta blestemată este cufundată în beznă și rătăcește într-un spațiu fără stele,
un spațiu care amintește de haosul primordial. Nu-ți va fi ușor s-o dibuiești în întunericul care te va
copleși imediat ce vei intra pe ușă.

163
 Cartea celor Șapte Taine are coperțile din aur, împodobite cu picături de soare, și este așezată
pe un piedestal din cristal, care se află în vârful unui turn fără ferestre, fără ușă și fără scară. Turnul
a fost clădit din patră stelară. Intrată pe cea de-a doua ușă în spațiul lumilor obscure, scrutează cu
atenție întunericul. S-ar putea să treacă o groază de timp până când vei observa, dacă vei fi atentă,
un licăr slab, un licăr auriu, care va scăpăra doar pentru o frântură de secundă. Pornește cu viteză
mare într-acolo și nu uita: din când în când licărul se va repeta. Pentru nimic în lume să nu cobori pe
solul mort al planetei blestemate și să nu calci pe vărful turnului, deoarece umbrele ucigașe sunt
peste tot. Fiind aproape invizibile, sunt greu de identificat în întuneric. S-ar putea să cazi în mrejile
pe care ți le vor întinde. Apropie-te cu grijă de vârful turnului și aterizează pe piedestalul din cristal.
Umbrele ucigașe nu se pot apropia de Cartea celor Șapte Taine, deoarece o protejează un câmp
energetic de origine divină.
Zicând acestea, ființa strălucitoare tăcu, fixând-o pe regina Selia cu ochii ei minunați, din care
se revărsau cascade de neliniște și îndoială. Apoi oftă adânc și zise:
- Deși n-aș vrea să te neliniștesc prea tare, cred că trebuie să știi ce te așteaptă, dacă ești
hotărâtă să te apropii de Cartea celor Șapte Taine. Planeta umbrelor ucigașe este cea mai
periculoasă din toate planetele ce rătăcesc în spațiul lumilor obscure. Nici vânătorul celestu, care
are puterea să ucidă cu spada fermecată spiritele rele, nu riscă să coboare pe această planetă. Doar
mii și mii de umbre ucigașe, care cândva au fost făpturi demonice, pe care Creatorul le-a transformat
în umbre și le-a exilat în spațiul lumilor obscure, au invadat planeta și rătăcesc pe suprafața moartă
în căutarea unei scântei de viață.
Străduindu-se să-și ascundă neliniștea și să-și păstreze cumpătul, regina Selia întrebă:
- Te rog să-mi spui cum a ajuns Cartea celor Șapte Taine pe o planetă blestemată de către
Creator?
Subțiindu-și buzele și fixându-și din nou privirea pe frăcările tremurânde, ființa strălucitoare
cu bagheta magică clătină din cap.
- Nu știi, întrebă iritată regina Selia, sau nu vrei să-mi spui? Dacă nici o ființă vie nu poate să
calce pe planeta umbrelor ucigașe, cine a construit turnul și cine a așezat cartea pe piedestalul din
cristal?
Ființa strălucitoare o privi drept în ochi și Selia citi în privirea ei o amărăciune profundă, o
amărăciune care o făcu să se înfioare.
- Cei care au construit turnul, spuse cu voce încetă ființa strălucitoare, au plătit cu viața lor
materială.
- Cum adică au plătit cu viața lor materială? făcu nedumerită Selia.
- La începuturile timpurilor Creatorul a trimis patru cioplitori în rocă stelară să înalțe turnul
și să sculpteze piedestalul din cristal. Le-a cerut să părăsească planeta imediat ce-și vor îndeplini
misiunea. Ei însă au nesocotit voința Creatorului. Curiozitatea s-a dovedit a fi mai puternică decât
înțelepciunea și ascultarea. Au rămas pe planeta care pe atunci încă nu era invadată de către
umbrele ucigașe.
După ce mesagerul Creatorului a așezat Cartea celor Șapte Taine pe piedestal și a părăsit
planeta, mânați de curiozitate, cei patru cioplitori în piatră stelară au urcat pe vârful turnului și au
încercat să deschidă cartea. Finalul a fost tragic și Universul nostru a pierdut patru din cei mai
iscusiți cioplitori în stele.
- Trebuie să înțeleg..., șopti regina, uitându-se la ea întrebător.
- Trebuie să înțelegi, o întrerupse ființa strălucitoare cu plete aurii, că această carte fermecată
nu poate fi atinsă de către vietățile care nu și-au încheiat ciclul vieții materiale. Atingând Cartea

164
celor Șapte Taine, purtătorii învelișului terestru își pierd viața materială, iar sufletele lor ajung pe
Tărâmul Spiritelor Nefericite și rătăcesc o veșnicie, căutând fără să știe pe cine trebuie să găsească.
- Eu mi-am lăsat învelișul terestru, se grăbi să spună regina Selia și în ochi îi licări din nou
speranța.
- Deși ți-ai lăsat învelișul terestru, tu nu ești moartă. Mii de fire te leagă de viața materială,
zise ființa strălucitoare. Firul vieții tale pământene poate să se rupă odată cu încercarea de a
deschide Cartea celor Șapte Taine.
Dezamăgită, regina Selia făcu câțiva pași spre Floarea Vieții Eterne. Oprindu-se lângă altar, se
așeză încet pe podeaua din marmură, și, trăgând adânc aer în piept, își sprijini capul de postament.
Părea strivită de incertitudine și teamă, iar șovăiala i se furișa, ca o umbră a neputinței, în suflet.
O tăcere încordată, o tăcere încărcată de neliniște se instala încet în Sanctuarul Florii Vieții
Eterne. Ființa strălucitoare își aținti din nou privirea spre flăcările tremurânde, iar regina Selia se
uita pierdută în gol, și gânduri triste îi înnegurară chipul.
- Muritorii nu pot să atingă Cartea celor Șapte Taine, își zicea în sine. Cum aș putea să-i ajut
pe dolmei și almei. Nici un muritor nu poate să-i ajute. Doar ființele strălucitoare ale spiritului pot să
deschidă cartea, însă, părăsind planeta, se vor mistui în spațiu și vor dispare pentru totdeauna în
neant. Vai mie, ce mă fac? Să renunț, să plec pe Tărâmul Spiritelor Nefericite și să-mi contiuu
căutarea? Cum aș putea s-o fac? Le-am promis almeilor și dolmeilor să-i ajut. Nu pot să procedez ca
o lașă.
Ca o binecuvântare, un gând îi apăru în minte, luminându-i chipul înnegurat. Își întoarse
privirea spre ființa strălucitoare și întrebă:
- Un spirit al razei de soare poate să atingă cartea fermecată?
Încruntându-și sprâncenele subțiri și arcuite, ființa strălucitoare a spiritului se uită la ea
nedumerită.
- Un spirit al razei de soare? În adâncurile timpurilor nu există soare și nici spirite ale razelor
de soare, spuse, cu o privire plină de uimire.
- În acest inel, zise regina Selia, ridicându-se în picioare și întinzând mâna cu inelul pe care i-l
dăruise zeul cerului senin și al soarelui spre ființa strălucitoare, locuiește un spirit al unei raze de
soare dintr-un Universul paralel.
Surprinsă de cele auzite, ființa strălucitoare se ridică din jilț și se apropie de regina Selia.
Oprindu-și îndelung privirea pe inelul reginei, murmură într-un târziu:
- Un spirit al unei raze de soare dintr-un Univers paralel..., în adâncurile timpurilor..., în
Universul nostru.
Apoi își înălță ochii spre regina Selia și zise:
- Fără îndoială, ești plină de surprize, muritoareo.
Regina Selia atinse cu degetul arătător soarele de pe inel. Se auzi un sunet parcă coborât
dintr-o lume a visării, și din inel ieși o minunsculă făptură din lumină, care-și flutura energic
aripioarele, împrăștiind în jur raze aurii de soare.
- M-ai chemat? întrebă spiritul razei de soare, așezându-se pe palma desfăcută a reginei Selia.
Regina Selia clătină afirmativ din cap. Simțind privirea insistentă și plină de uimire a ființei
strălucitoare cu plete aurii, spiritul razei de soare clipi din gene și, întorcând capul, întrebă cu voce
subțire și melodioasă:
- Cine este această creatură minunată?
- Una din cele șapte ființe strălucitoare ale spiritului, care supraveghează și îndrumă evoluția
spirituală a ființelor raționale din Universul nostru, răspunse regina Selia.

165
 - O ființă strălucitoare a spiritului? întrebă spiritul razei de soare. Și în Universul nostru, în
adâncurile timpului, există o planetă misterioasă unde locuiesc șapte ființe strălucitoare ale
spiritului, care supraveghează și îndrumă evoluția spirituală a ființelor raționale. Și sunt la fel de
minunate.
Apoi întoarse din nou privirea spre regina Selia și întrebă în șoaptă:
- Cu ce pot să te ajut?
Regina Selia se uită întrebător la ființa strălucitoare.
- Un spirit al razei de soare poate să atingă cartea, zise ființa cu bagheta magică, însă mai întâi
va trebui să traversați câmpul energetic de protecție.
- Bariera magică de protecție nu este un obstacol pentru mine, zise regina Selia. Cu ajutorul
pietrei puterii, pe care mi-a dat-o Creatorul, pot să trec în alte dimensiuni spirituale și pot străbate
orice barieră magică.
Ființa strălucitoare a spiritului își fixă, pentru câteva clipe, privirea pe piatra puterii care
strălucea în colierul de diamante, apoi ridică ochii către regina Selia și zise, cu o scânteie de îndoială
în voce:
- S-ar putea să ai dreptate, însă nu pot fi sigură că vei reuși să strabați perdeaua de protecție
divină. Te-aș sfătui să te gândești bine înainte de a lua o decizie finală.
- Trebuie să încerc, murmură regina Selia. Trebuie neapărat să găsesc Cartea celor Șapte
Taine și să-i ajut pe dolmeii posedați.
- Fie, zise ființa strălucitoare și atinse piedestalul cu bagheta magică.
Un flux de raze trandafirii lumină sanctuarul, iar pe pedestal apăru o mică baghetă cu o stea
cu șapte colțuri în vârf, care împrăștia în jur raze senine. Ființa strălucitoare luă bagheta și,
întinzându-i-o reginei, zise:
- Ține această mică baghetă care te va ajuta să descifrezi fragmentul în care vei găsi
răspunsul la întrebare. Pe coperta ferecată în aur vei vedea, licărind în cele șapte culori ale luminii
albe, o stea din diamant cu șapte colțuri, care reprezintă ciclul desăvârșirii. Spre stea se îndreaptă
șapte săgeți. Dă-i spiritului razei de soare bagheta magică și cere-i să așeze steaua din vârful
baghetei pe steaua de pe coperta cărții. Apoi îngenunchiază în fața cărții fermecate și roag-o să te
ajute să-i salvezi pe dolmeii posedați de spirite și morloci. Dacă mii de steluțe multicolore se vor
aprinde, preț de o clipă, deasupra Cărții celor Șapte Taine, sfânta carte ți-a auzit rugămintea și a
acceptat să te ajute.
Spiritul razei de soare să atingă cu degetul arătător al mâinii drepte vârful săgeții de culoare
roșie, care va începe să licărească. Cartea se va deschide, însă pe paginile ei nu va apărea nici un text.
Îndreaptă bagheta magică spre pagina imaculată și spune în șoaptă: Carte Sfântă, dezvăluie-mi taina
pe care o păstrezi în paginile tale și care ar putea să mă ajute să nimicesc spiritul malefic și morlocii
veniți din Timpurile Primordiale pe planeta ființelor strălucitoare ale spiritului.
Vei auzi în minte o voce neomenească, care-ți va destăinui secretul, apoi cartea se va închide.
Ai grijă să nu atingi pagina cu bagheta. Dacă o vei atinge, sufletul tău va nimeri pe Tărâmul Spiritelor
Nefericite.
Îndată ce vei afla răspunsul, înalță-te spre cerul înecat în beznă și părăsește în grabă spațiul
lumilor obscure. O mică întârziere va fi fatală pentru tine, deoarece, observând steluțele aurii, mii de
umbre ucigașe se vor aduna în jurul turnului și vor înjgheba deasupra cărții sfinte o cupolă din ceață
fumurie. Când vei încerca să ieși de sub cupolă, umbrele înfometate îți vor absorbi scânteile vieții.
Spusele ființei strălucitoare cu plete aurii îi provocară o stare de încordare și neliniște
adâncă. Întinse mâna, însă se opri și rămase o clipă în nehotărâre, ezitând să ia bagheta. În cele din

166
urmă, luă bagheta, cercetă câteva clipe cu privirea steaua cu șapte colțuri, apoi puse bagheta în
trăistuță.
- Îți mulțumesc pentru înțelegere și ajutor, zise cu voce sugrumată, străduindu-se să alunge
îngrijorarea care o năpădea din ce în ce mai tare.
Percepând neliniștea care înnegurase chipul luminos al reginei Selia, ființa strălucitoare își
îndreptă din nou privirea spre flăcările tremurânde și se adânci într-o tăcere mohorâtă. Pe chipul ei
se așternea din nou îngrijorarea și îndoiala.
- Ești sigură că vrei să mergi pe planeta umbrelor ucigașe? Poate ar fi cazul să renunți, zise
într-un târziu, fără să-și ia privirea de la flăcările tremurânde.
- Nu, se grăbi să răspundă regina Selia, încruntându-și sprâncenele și clătinând energic din
cap, nu vreau să renunț. Ce te-a făcut să crezi că m-aș teme de niște umbre fumurii? În Universul
paralel l-am înfruntat pe Helel cel decăzut din ceruri, iar pe asteroidul blestemat am luptat cu regina
Noxia.
Ființa strălucitoare a spiritului schiță un zâmbet palid.
- Mi s-a părut că spaima-ți dă târcoale, spuse, uitându-se cu ochi iscoditori la regina Selia.
- A fost doar o slăbiciune de moment. Sunt mai mult ca sigură că trebuie să mă țin de cuvânt
și vreau să pornesc cât mai repede spre această planetă blestemată, zise regina Selia cu voce înceată.
Ființa strălucitoare se așeză pe unul din cele șapte jilțuri. Apoi întinse mâna dreaptă spre
flăcările magice și desenă în aer cu bagheta un cerc. Se auzi un trosnet, urmat de o avalanșă de
scântei violete, și lângă piedestalul pe care strălucea Floarea Vieții Eterne apărură cerbul și tigrul
din lumină.
- Veți însoți acest suflet zbuciumat pe planeta bântuită de umbrele ucigașe și îl veți proteja,
zise ființa cu plete aurii.
Apoi i se adresă reginei Selia:
- Încalecă cerbul și ține-te bine. Urmează să înfruntați furia spiritelor furtunilor stelare. Ai
grijă, de vei cădea de pe cerbul din lumină, spiritele furtunilor stelare vor descompune Sinele tău
Superior, transformându-l în scântei, pe care le vor împrăștia în adâncurile spațiului nemărginit și
sufletul tău va înceta să mai existe. Fără să fie văzuți, cerbul și tigrul din lumină vor fi mereu lângă
tine, să te protejeze. Tu însă vei continua să strălucești ca o stea și umbrele ucigașe îți vor călca pe
urme.
Zicând acestea, ființa strălucitoare dispăru. Regina Selia mai zăbovi câteva clipe în fața
altarului Florii Vieții Eterne, uitându-se îngândurată la flăcările care-și continuau nepăsătoare
dansul, apoi urcă pe spatele cerbului din lumină și-și încolăci mâinile în jurul gâtului strălucitor.
Cerbul făcu un salt spre tavanul străveziu și se avântă spre bolta celestă. Cât ai bate din palme, se
înălțase atât de sus, încât planeta ființelor strălucitoare ale spiritului se pierdu printre miliardele de
stele.

***
Cerbul din lumină zbura atât de repede, încât regina Selia nici nu prinse de veste când
trecură prin poarta care se deschidea spre planeta ființelor strălucitoare ale spiritului și se
pomeniră într-un spațiu plin de stele, ce licăreau enigmatic. Totul în jur era cufundat într-o armonie
desăvârșită și liniștea părea să murmure, cu vocea sfântă a tăcerii, balada timpului fără de început și
fără de sfârșit. Doar din când în când se auzea, ca un ecou venit din adâncurile lumii, muzica
misterioasă a stelelor. Liniștea celestă îi mângâia reginei sufletul și mintea i se elibera treptat de
povara gândurilor zbuciumate.

167
 Fascinată de liniștea desăvârșită și frumusețea neobișnuită a lumii din adâncurile timpurilor,
regina Selia se lăsă furată de visare. Cu ochii sufletului revăzu peisajele minunate de pe Tărâmul
Întunericului Luminescent și Munții de Smarald, de pe ale căror creste strălucitoare se prăbușeau
cascade tumultuoase, care împrăștiau în aer stropi argintii. Văzu undele repezi ale râurilor, în care
se zbenguiau peștișori fosforescenți și cerul azuriu al Tărâmului Luminii, din care ploua, în zilele
senine, cu raze aurii de soare, iar trilurile păsărilor se îmbinau armonios cu sunetele tainice ale
Universului. Fu scoasă din visare de un vuiet surd, care se apropia încet, transformându-se, într-un
final, în muget înfiorător.
- Traversăm spațiul zguduit de furtunile stelare, zise cerbul din lumină. Ține-te bine, suflet
zbuciumat. În furia lor nebună, spiritele furtunilor stelare vor încerca să te înșface și să te ducă în
lumea lor.
Cerbul din lumină mări viteza. Zbura ca o cometă spre necunoascut și sute de vârtejuri
fumurii vuiau a moarte, învolburându-se în jurul lor. Regina Selia își apropie obrazul de gâtul
luminos al cerbului și, închizând străns ochii, șopti în minte:
- O, Creatorule, deși am îndrăznit să nesocotesc voința ta, m-ai ajutat de multe ori să depășesc
primejdii de neimaginat. Te rog să mă ajuți și de această dată, deoarece sufletul îmi cere să-i ajut pe
almeii și dolmeii de pe planeta ființelor strălucitoare ale spiritului. Ajută-mă să scap de furia
spiritelor furtunilor stelare și să găsesc Cartea celor Șapte Taine.
Zicând acestea, deschise larg ochii și privi în jur. Observă îngrozită că erau prinși într-un
vârtej devastator și mii de mâini cumplite, cu degete ascuțite, țâșneau ca niște săbii din învolburarea
furioasă și se întindeau, cu țipete înfiorătoare, spre cerbul din lumină. Selia își încleștă și mai tare
mâinile în jurul gâtului zvelt al cerbului. Simți dintr-odată un suflu nemaipomenit de rece, care i se
împlânta ca un pumnal în umăr și o durere insuportabilă i se răspândi prin tot corpul. Preț de o
clipă, i se păru că se prăbușise în singurătatea mută a neființei și totul în jur se scufundă în beznă. Nu
mai vedea mâinile cu degete ascuțite și nu mai auzea țipetele furibunde ale spiritelor furtunilor
cosmice. O liniște înghețată, o liniște asurzitoare o învăluia ca o ceață lipicioasă, neagră, și mintea i
se prăbușea încet în negura uitării, iar sufletul i se stingea, pâlpâind anemic, ca un muc de lumânare
aproape consumată.
- Rezistă! auzi deodată în minte o voce blândă, încurajatoare, care părea să vină din adâncul
spațiului. Ești o făptură căreia Creatorul i-a dăruit puteri miraculoase și care a sorbit înțelepciune
din Izvorul Tuturor Virtuților și s-a scăldat în razele binefăcătoare și protectoare ale Stelei Iubirii
Divine. Deschide ochii și adună-ți puterile miraculoase. Alungă umbra blestemului care-ți
înnegurează mintea.
Regina făcu un efort să deschidă ochii, însă-și simți pleoapele atât de grele, încât reuși să-i
întredeschidă doar pentru o clipă.
- Deschide ochii și scapă de blestem! Ce mai aștepți? Vrei să ajungi în ghearele spiritelor
furioase? îi răsună de această dată lângă ureche o voce supărată, care avu asupra ei efectul unui duș
rece.
Selia tresări și deschise larg ochii. Roti privirea în jur. Lângă cerb apăruse tigrul din lumină
albă, care o privea dojenitor.
- Ce mi se întâmplă? întrebă regina Selia cu voce înăbușită, străduindu-se din răsputeri să-și
țină ochii larg deschiși. De ce simt o durere îngrozitoare, doar nu mai sunt făptură din carne și oase?
- Deși nu mai ești făptură materială, mii de fire te leagă de viața terestră, iar ecoul simțurilor
îți mai dăinuie în minte. Un spirit al furtunilor stelare a reușit să-și înfigă în umărul tău ghearele,
provocându-ți o durere care există doar în amintirea ta. Durerea imaginară te-a făcut să-ți pierzi
discernământul și nu ai putut să blochezi blestemul pe care l-a aruncat asupra ta spectrul înfuriat,

168
zise tigrul, săgetând-o cu privirea lui strălucitoare. E timpul să realizezi că nu mai ai învelișul
terestru și nu mai poți simți durerea unei ființe materiale.
Întorcând spre umărul drept capul, regina Selia văzu un monstru fumuriu, cu ochi bulbucați
și gura larg căscată, de parcă s-ar fi pregătit s-o înghită, care-și împlântase ghearele în umărul ei. Cu
riscul de a cădea de pe spinarea cerbului, care, deși vârtejul îl rotea în spirală cu o viteză uluitoare,
făcea eforturi să scape din strânsoare, întinse mâna dreaptă spre spiritul furtunilor stelare și înghiți
în sec, de parcă ar fi vrut să-și umezească gâtlejul uscat, apoi zise cu voce sugrumată:
- Lumina și întunericul luminescent să împrăștie spiritele furioase și să potolească urgia
vântului.
Un jet puternic de lumină aurie țâșni din mâna dreaptă a reginei Selia și se răspândi ca zeci
de fulgere, făcând vârtejul să licărească, de parcă ar fi fost un nor clocotitor de ceață alburie,
străbătut de razele ferbinți ale soarelui. Se auzi un cor de urlete înfuriate. Vârtejul se potoli și cerbul
din lumină se desprinse din ceața clocotindă, avântându-se înainte. Tigrul se făcuse nevăzut.
Regina Selia își întoarse din nou privirea spre umăr. Mâna translucidă cu degete scheletice și
ghiare încovoiate dispăruse. Nu mai simțea nici o durere, doar o vagă neliniște-i mai stăruia în
amintire. Rotind privirea de jur împrejur, descoperi din nou un spațiu învăluit în armonie și
mistere.
Zburau ca vântul printre stele, iar urletele spiritelor furtunilor stelare se îndepărtau încet,
stingându-se în adâncurile nemăsurate ale Universului. Nu trecu însă mult timp, și un suflu înghețat
îi lovi din nou în față. Scrutând cu atenție necuprinsul, regina Selia observă că pe măsură ce înaintau
cerul se scufunda într-o negură din ce în ce mai densă, iar stelele se stingeau rând pe rând. O liniște
înfiorătoare, o liniște vrăjmașă înainta spre ei din străfundurile neantului, trezind la viață
fantasmele terorii.
Într-un final, stelele dispărură de pe cer, de parcă nici nu ar luminat cu razele lor trandafirii
un spațiu plin de farmec. Cerbul din lumină își încetini zborul. Luminând ca o steluță într-o neagră
pustietate, pătrunse într-un spațiu învăluit în beznă, un spațiu unde viața nu pâlpâia, iar neființa
domnea peste o întindere care părea să nu mai aibă margini.
- Ne apropiem de Torentul Conștiinței, zise cerbul.
Păstrându-și simțurile în alertă, regina Selia scruta cu înfrigurare întunericul, însă în jur nu
se vedea nici o scânteie de lumină. Doar beznă densă, beznă înfricoșătoare și... tăcere de mormânt.
Deși-și lăsase învelușul terestru pe planeta ființelor strălucitoare ale spiritului, pentru o clipă i se
păru că aude cum sângele-i zvâcnește în urechi. Instinctiv, își duse mâna stângă spre piept, vrând
parcă să-și potolească inima, însă mâna-i trecu prin corpul din lumină, fără să întâmpine vreo
rezistență.
- Curaj, Selia, își zise în gând, nu lăsa neliniștea și spaima să te domine. Creatorul, care este
înțelept și iertător, te va ajuta și de această dată. Cu încredere și liniște în suflet, vei reuși să afli taina
și să te întorci pe planeta ființelor strălucitoare ale spiritului.
Când tocmai se pregătise să înfrunte cu stoicism îi îndrăzneală necunoscutul, văzu în
depărtare Torentul Conștiinței, care, strălucind ca un râu de lavă aurie, ce arunca în sus picături de
soare, tăia în două întunericul și se pierdea în adâncurile timpurilor. Cerbul din lumină mări viteza.
Ajuns lângă Torentul Conștiinței, se opri brusc din goană și-și fixă privirea cercetătoare pe șuvoiul
luminescent, de parcă ar fi reflectat asupra pericolului invizibil, care-i pândea în spatele energiei
învolburate. După mai multe minute de ezitare, făcu un salt și se afundă în lumina clocotindă.
Și de această dată regina Selia simți cum o putere magică îi absoarbe ca un aspirator în inima
torentului, însă spaima n-o mai tortura. Privea liniștită lumina zbuciumată, care, rotindu-i în spirală,
îi ducea spre un tărâm periculos.

169
 - Fii cu ochii în patru, își zise în gând regina. Să nu ratezi cumva momentul când Torentul
Conștiinței se va despărți în două brațe.
După un timp, urgia se potoli. Valuri strălucitoare și liniștite îi duceau, legănându-i, spre
adâncurile spațiului nemărginit. Când lumina începu din nou să clocotească, cerbul făcu un salt
înainte, străbătând torentul învolburat, și regina Selia văzu, negrind în fața ei, șuvoiul care se
pierdea în beznă.
În goană mare cerbul din lumină trecu pe lângă prima ușă, care se deschidea spre una din
lumile obscure, apoi încetini pasul. Când ajunse lângă o ușă tăiată parcă dintr-un bloc fumuriu de
gheață, cerbul se opri. O stea cu șapte colțuri licărea intermitent pe partea de sus a ușii, luminând
anemic întunericul. Regina Selia întinse mâna dreaptă spre ușă. Un jet strălucitor de lumină lovi în
steaua cu șapte colțuri și ușa se deschise fără zgomot. Cu simțurile în alertă, trecură de ușa fumurie
și se pomeniră într-un spațiu sumbru, fără stele, un spațiu care adia a moarte și pustietate.
Regina Selia privi în stânga, apoi în dreapta, încercând cu disperare să deslușească în
întuneric vreun licăr de lumină, însă cerul era înecat într-o beznă atât de înfricoșătoare, încât avu
din nou impresia că se prăbușește în genune. Vru să-l întrebe pe cerbul din lumină dacă cunoaște
drumul spre planeta unde se păstrează Cartea celor Șapte Taine, însă cerbul din lumină porni brusc
înainte, despicând în două întunericul, și regina abia de reuși să-și țină echilibrul. Își încolăci în
grabă mâinile în jurul gâtului cerbului care străbătea cu o viteză halucinantă noaptea veșnică și
oarbă, și-și încordă privirea, căutând cu înfrigurare o slabă scânteiere aurie. Întunericul însă era
stăpân deplin peste acest spațiu mort.
Au tot zburat cu ochii ațintiți în beznă, până ce observară în depărtare o scânteiere slabă de
lumină aurie.
- Planeta umbrelor, șopti regina. Am văzut în depărtare o scânteiere aurie.
- Suntem aproape, zise cerbul și continuă să zboare înainte, luminând ca o steluță căzătoare
bezna.
Într-un final, ajunseră lângă Planeta Umbrelor Ucigașe, însă nu riscară să coboare pe
pământul mort. Zburând în cercuri line, căutau cu ochii turnul din rocă stelară, pe vârful căruia
mesajerul Creatorului așezase Cartea celor Șapte Taine. Au înconjurat de câteva ori planeta, însă
fără nici un rezultat. În jur domnea o noapte încremenită în beznă și o tăcere înspăimântătoare
trezea la viață năluciri și disperare.
- Uite și turnul cu Cartea celor Șapte Taine, zise într-un târziu regina Selia, arătând cu mâna
spre o umbră neagră, uriașă, care licări doar preț de o secundă.
Cerbul din lumină porni într-acolo. Ajuns deasupra turnului, coborî lin până aproape de
postament și rămase suspendat în aer.
Regina Selia lunecă de pe spatele cerbului și se opri lângă Cartea celor Șapte Taine. Roti
îngrijorată privirea de jur împrejur, însă întunericul era atât de orb, încât nu reuși să deslușească
nici o umbră mișcătoare. Deși planeta umbrelor părea cufundată într-o liniște înțepenită, regina
Selia percepea primejdia care se furișa încet ca o nălucă spre turnul din rocă stelară. Atinse în grabă
cu mâna piatra puterii și activă câmpul energetic protector, apoi se lăsă în genunchi în fața Cărții
celor Șapte Taine.
Cartea era de o frumusețe divină. Părea lucrată de mânile unui meșter cu puteri
supranaturale. Coperta masivă din aur era împodobită cu picături de soare, iar steaua cea cu șapte
colțuri licărea din când în când, luminând un cer mai negru decât smoala. Spre stea se îndreptau
șapte săgeți de diferite culori. Fermecată de frumusețea Cărții celor Șapte Taine, regina Selia uită
pentru o clipă de primejdia care se apropia. Ochii îi străluceau de admirație, iar mâna i se întindea
încet spre steaua care licărea.

170
 - Oprește-te, ce faci? auzi deodată o voce mustrătoare și în preajma ei apăru de nicăieri tigrul
din lumină albă, care o săgeta cu o privire supărată. Ai uitat ce ți-a spus ființa strălucitoare a
spiritului? De vei atinge cartea, sufletul tău va ajunge pe Tărâmul Spiritelor Nefericite.
Regina tresări și-și retrase în grabă mâna. Apoi atinse cu degetul inelul. Se auzi același sunet
melodios și spiritul razei de soare apăru în fața ei.
- Sunt gata să te ajut, zise.
Regina Selia scoase din trăstuță bagheta miniaturală și, întinzându-i-o spiritului razei de
soare, îi spuse în șoaptă:
- Așază steaua din vâful baghetei pe steaua de pe coperta cărții.
Spiritul razei de soare luă baghetă magică și așeză steluța din vârful ei pe steaua din diamant
de pe coperta cărții. Regina Selia își încrucișă mâinile pe piept și, închinându-se cu pietate în fața
Cărții celor Șapte Taine, murmură cu voce rugătoare:
- O, Carte Sfântă a celor Șapte Taine, tu păstrezi în paginile tale taine cunoscute doar de către
Creator. Te rog, ascultă-mi rugămintea și ajută-mă să-i salvez pe dolmeii posedați de un spirit
malefic și de morlocii veniți de la începuturile timpului pe planeta ființelor strălucitoare ale
spiritului.
Mii de steluțe multicolore se aprinseră deasupra Cărții celor Șapte Taine, apoi rând pe rând
se stinseră și cartea redeveni opacă.
- Atinge cu degetul arătător al mâinii drepte vârful săgeții de culoare roșie, îi șopti regina
spiritului razei de soare, uitându-se îngrijorată în jur.
Simțea energia tainică, vrăjmașă care se concentra încet, fără să facă zgomot, în jurul turnului
din rocă stelară. Apoi își îndreptă privirea spre săgeata roșie, care începuse să licărească
intermitent.
- Dă-mi, te rog, bagheta, șopti abia auzit regina Selia, întinzând mâna spre spiritul razei de
soare.
Micuța făptură din lumină se grăbi să ridice bagheta magică de pe steaua cu șapte colțuri și
Cartea celor Șapte Taine se deschise încet. Regina Selia luă bagheta. Apropiind-o cu mare grijă de
paginile imaculate ale cărții, șopti:
- O, Carte Sfântă a Creatorului, dezvăluie-mi, te rog, taina pe care o ascunzi în paginile tale și
care ar putea să mă ajute să nimicesc spiritul malefic și morlocii veniți din Timpurile Primordiale pe
planeta ființelor strălucitoare ale spiritului.
Zicând acestea, se concentră în sine, așteptând cu înfrigurare s-audă vocea limpede a cărții,
care să-i destăinuie secretul. Timpul se scurgea nemilos, iar cartea tăcea. Cu auzul încordat și ochii
ațintiți asupra paginilor albe, regina Selia șoptea în sine:
- Te rog să mă ajuți. Nu pot să mă întorc pe planeta ființelor strălucitoare ale spiritului, fără
să fi aflat cum aș putea să-i eliberez pe dolmeii posedați de spiritul vrăjitorului venit din timpurile
începuturilor și de morloc.
O explozie de raze, ce străluceau orbitor în cele șapte culori ale luminii albe, lumină dintr-
odată cartea. După un timp, lumina deveni mai blândă și pe pagina imaculată apăru o lacrimă din
care se revărsau raze aurii de soare, și un fir subțire de apă argintie, ce izvora dintr-un cristal uriaș
de culoare albastră. O cascadă de lumină rece, cu irizări albastre, răbufnea neîncetat din interiorul
cristalului.
- O lacrimă aurie? șopti regina Selia. O lacrimă cu scânteieri de soare.
- Lacrima zeului din altă lume, auzi în minte o voce neomenească. Când lacrima zeului va
atinge fruntea dolmeilor posedați, puterea magică a soarelui va constrânge spiritul vrăjitorului și
morlocii din Timpurile Primordiale să elibereze sufletele nefericiților pe care îi domină.

171
 - Un zeu din altă lume? făcu uimită regina. Spune-mi, din care lume? Unde aș putea să-l
găsesc pe acest misterios zeu?
Cartea celor Șapte Taine însă se cufundă în tăcere, în timp ce lacrima zeului și firul argintiu
de apă de pe paginile albe ale cărții străluceau din ce în ce mai tare. Regina Selia oftă adânc și
murmură cu voce stinsă:
- Un fir de apă argintie, ce izvorăște dintr-un cristal albastru... O enigmă pe care nu știu cum
aș putea s-o descifrez... În scurta și zbuciumata mea viață am vizitat multe tărâmuri primitoare, dar
și tărâmuri primejdioase, însă nu am văzut nicăieri un cristal albastru uriaș, din care să izvorască
apă argintie.
- Apa argintie izvorăște din Cristalul Destăinuirii, care strălucește în Peștera Albastră și are
puteri miraculoase. Un spirit invizibil, stropit cu apă argintie, capătă contur. Creaturile venite din
Timpurile Primordiale pot fi dezintegrate doar cu focul sacru, îi răsună din nou în minte vocea
Cărții celor Șapte Taine.
- Pe ce tărâm se află Peștera Albastră? se grăbi să întrebe regina Selia. Te rog, spune-mi unde
să caut acest cristal binecuvântat?
Lacrima zeului și firul argintiu de apă începură a se destrăma încet, precum se destramă
într-un pustiu arid mirajul ce ademenește un călător chinuit de sete, apoi dispărură, de parcă nici nu
ar fi străluctit pe paginile imaculate ale Cărții celor Șapte Taine, și cartea brusc se închise.
Îngenuncheată în fața Cărții celor Șapte Taine, regina Selia lăsă capul în jos și, sprijinindu-și bărbia
în piept, rămase un timp îngândurată.
- Lacrima unui zeu din altă lume? se întreba cu înfrigurare în sine. Un zeu... din care lume?
Cum să obțin o lacrimă de la un zeu? Și apoi, cum aș putea s-o duc pe planeta ființelor strălucitoare
ale spiritului. Apă argintie ce izvorăște dintr-un cristal albastru... Și cristalul oare unde se ascunde?
Vai mie, ce mă fac? Cum oare să dezleg aceste enigme?
Zeci de întrebări, la care nu găsea răspuns, roiau ca niște insecte sâcâitoare în mintea ei
chinuită de incertitudine, provocându-i o neliniște amară.
- E timpul să plecăm, o scoase din îngândurare vocea tigrului din lumină. Umbrele ucigașe se
adună în jurul turnului.
Regina Selia scutură din cap, vrând parcă să alunge gândurile care o nelinișteau. Oftând
adânc, se ridică în picioate și roti privirea în jur. Desluși cu greu în întuneric o umbră silențioasă și
nemaipomenit de mare, care împresurase turnul și se înălța spre cer. Preț de câteva clipe, regina
Selia urmări cu privirea umbra care începuse a se curba încet deasupra turnului.
- Urcă pe spatele meu și ține-te bine, îi spuse tigrul. Trebuie să părăsim cât mai repede
planeta blestemată.
Fără să mai stea pe gânduri, regina Selia încălecă tigrul din lumină albă și își încleștă mâinile
în blana lui. Urmat de cerbul din lumină, tigrul se avântă spre umbra care se lățea din ce în ce mai
tare. Zburau spre bolta întunecată, în timp ce umbrele ucigașe înjghebau deasupra turnului cupola.
Deși se înălțau spre cer cu o viteză nemaipomenită, umbrele se dovediră a fi mai rapide decât ei,
desăvârșindu-și lucrătura. Se pomeniră prinși într-o capcană din umbre ce clocoteau neobosite,
negrind amenințător deasupra turnului cu Cartea celor Șapte Taine. Tigrul zbură de câteva ori în
jurul turnului, sperând să găsească vreo breșă în zidul monolit de umbre, însă pereții și cupola
păreau de nestrăbătut.
Regina Selia se concentră în sine și, adunându-și puterile miraculoase, întinse mâna dreaptă
spre cupola clocotindă. Un șuvoi de raze aurii țâșni din mâna întinsă a reginei și lovi în cupolă. Cu
țipere ascuțite, umbrele ucigașe se retraseră în grabă și în cupolă apăru o mică deschizătură.

172
 Tigrul se avântă înainte, spre deschizătura salvatoare, în timp ce umbrele, asemeni unor
rotocoale de fum negru, se adunau deasupra turnului, grăbindu-se să închidă breșa. Cu greu reușiră
să treacă prin deschizătura care se închidea rapid. Ajuns deasupra cupolei, tigrul se opri și,
înclinându-și capul, privi spre cupolă. Breșa se închisese și cupola vibra deasupra turnului din rocă
stelară. Tigrul rămase nemișcat, de parcă ceea ce văzuse îl înțepenise. Regina Selia alunecă cu
privirea de jur împrejur. Cerbul din lumină nu se vedea în preajmă. Fu cuprinsă dintr-odată de o
presimțire sumbră. Lăsând privirea în jos, scoase un strigăt înfundat. Din cupola întunecată se ițea
doar capul strălucitor al cerbului, care se clătina fără încetare.
- Coboară, șopti, înfrigurată. Umbrele l-au capturat pe cerb.
- Îndepărtați-vă, nesăbuiților, de această planetă blestemată! strigă cerbul și vocea lui răsună
ca o chemare de corn în liniștea înfiorătoare. Plecați cât mai repede din spațiul lumilor obscure!
Umbrele ucigașe vă pot captura și pe voi.
- Nu vom pleca fără tine, strigă la rândul ei regina.
Apoi îl îndemnă din nou pe tigru să coboare. Tigrul din lumină coborî lin spre cupola care se
învolbura deasupra turnului ca fumul ce răbufnește în rotocoale negre din craterul unui vulcan.
Când mai rămăsese doar vreo zece metri până la capul cerbului, se opri. De teamă să nu-i dăuneze,
regina Selia ezită un timp să recurgă la puterile ei miraculoase.
- Este o făptură din lumină. Dacă lovesc în umbrele ucigașe cu puterea magică a întunericului,
cred că cerbul nu va suferi, se zbuciuma în gând regina, încercând să se convingă că cerbul va rezista
puterii întunericului luminescent.
Încordându-și privirea, observă că cerbul aproape că fusese înghițit de întuneric.
- O, sfântă noapte, strigă speriată, întinzând mâna stăngă spre cupola fremătândă. Împăștie
umbrele blestemate și eliberează-l pe cerbul din lumină.
O ploaie de scântei albastre țâșni din mâna reginei Selia și se prăbuși, ca un șuvoi torențial,
peste capul strălucitor al cerbului. Cupola se cutremură, însă de această dată umbrele ucigașe nu se
mai împrăștiară.
- Întunericul nu are putere asupra lor, murmură decepționată. Lumina magică însă le-a
împrăștiat. Sper să nu-i facă vreun rău cerbului.
Deși neliniștea-i strângea ca un clește inima, întinse mâna dreaptă spre cupolă. O avalanșă de
raze aurii se revărsă, ca o ploaie de săgeți strălucitoare, din mâna reginei și se înfipse în cupola
fremătândă.
Un țipăt îngrozitor, un țipăt ieșit parcă din adâncurile infernului, străbătu bezna cufundată
într-o tăcere glacială, și cupola se cutremură atât de violent, încât umbrele îngrozite se risipiră
asemeni unui nor de ploaie împrăștiat de un vânt puternic. Tăind învălmășeala neagră în două,
cerbul țâșni ca un fulger și, apropiindu-se de tigru, strigă:
- Fugi! Ieși cât poți de repede din spațiul lumilor obscure. Umbrele ucigașe au puterea de a se
extinde până lângă șuvoiul întunecat.
Luminând ca două stele căzătoare spațiul mort și învăluit în beznă, tigrul și cerbul zburau ca
vântul spre Torentul Conștiinței. Apropiindu-se de ușa fumurie, Selia lovi cu puterea magică a
luminii în steaua cu șapte colțuri. Fără să facă nici cel mai mic zgomot, ușa se deschise și ei se
prăbușiră în șuvoiul întunecat.
***
Zborul spre planeta ființelor strălucitoare ale spiritului decurgea fără mari peripeții. Nu se
mai auzea vuietul asurzitor al furtunilor stelare și nici spiritele furioase nu roiau, ca un vârtej
aducător de moarte, în jurul lor. Nenumărate stele violete licăreau pe un cer adânc și limpede, iar
pacea și desăvârșirea domneau peste această lume de poveste. Doar sunetele tainice ale spațiului

173
nemărginit se strecurau în adâncurile timpului, deșteptând din somnul veșniciei fantasmele creației
primordiale.
Deși pericolul trecuse și pacea din jur predispunea la liniște și relaxare, o grea neliniște îi
tulbura reginei sufletul. Privind pierdută în depărtare, încerca din răsputeri să-și suprime
încordarea și să se smulgă din noianul de gânduri apăsătoare, însă teama că nu va reuși să
descifreze enigma lacrimii zeului și a izvorului cu apă argintie, ce izvorăște din cristalul liniștii
primordiale, îi chinuia nemilos sufletul. Absorbită de neliniște și gânduri, nu observă când ajunseră
pe insula Templului Sacru. Tigrul din lumină albă coborî lin lângă coloana în vârful căreia strălucea
Floarea Vieții Eterne și se apropie de ușa templului. În fața ușii se opri, așteptând răbdător să revină
regina din mărăcinișul gândurilor. Cerbul din lumină o țintui câteva clipe cu o privire cercetătoare,
apoi vorbi:
- Grăbește-te, suflet zbuciumat! Ființele strălucitoare ale spiritului te așteaptă în Sanctuarul
Florii Vieții Eterne.
Auzindu-i vocea, regina Selia roti nedumerită privirea în jur. Din înaltul cerului coborau spre
insula binecuvântată niște triluri minunate. Vestitorii zorilor de zi se întreceau în măiestrie cu
păsările care se trezeau din somnul unei nopți pline de vise, iar cerul se lumina treptat, scâldându-se
în raze trandafirii de stele.
- Cum? Am ajuns? întrebă uimită, deschizând larg ochii. Furtunile stelare..., nu am traversat
încă spațiul unde bântuie furtunile stelare.
- Spiritele furtunilor stelare au fost de data aceasta mai binevoitoare cu noi, răspunse tigrul
din lumină. Ne-au lăsat să traversăm spațiul fără să ne necăjească.
Imediat ce regina Selia descălecă, tigrul alb și cerbul din lumină se făcură nevăzuți. Purtând
în suflet povara neputinței, regina Selia deschise ușa și intră în templu. Abătută, urcă scările și se
îndreptă spre Sanctuarul Florii Vieții Eterne. Pășea încet, de parcă ar fi dorit să întârzie întâlnirea cu
ființele strălucitoare ale spiritului. Gândul că nu va reuși să descifreze taina lacrimii zeului și a apei
argintii, ce izvorăște din Cristalului Destăinuirii, o chinuia, iar în minte îi răsunau, ca un refren
sâcâitor, cuvintele: lacrima zeului, izvorul argintiu, cristalul albastru...
Dintr-odată, conturul vag al unui minunat diamant de forma unei lacrimi care se prelinge pe
obraz îi apăru în fața ochilor. Surprinsă, Selia făcu un pas îndărăt și se opri. Cu ochii mijiți și
sprâncenele încruntate, răscolea cu disperare în memorie, încercând să-și amintească când și unde
văzuse această minunăție.
- Lacrima zeului? murmură într-un târziu, și încordarea de pe chip îi dispăru ca prin farmec,
cedând locul unui zâmbet fericit. Cum am putut să uit? Marele Lup Alb de pe planeta Terra mi-a dat
o lacrimă a zeului cerului senin și al soarelui, spunându-mi că are puteri miraculoase și că mă va
ajuta în clipe de grea cumpănă. O lacrimă a unui zeu din altă lume, zicea Cartea celor Șapte Taine,
adică din alt Univers. Lacrima Marelui Zeu mă va ajuta să eliberez dolmeii posedați de creaturile
venite din Timpurile Primordiale.
Cu greu stăpânindu-și nerăbdarea, răscolea în trăistuță, șoptind îngrijorată:
- Nu-mi amintesc să fi scos lacrima zeului din trăistuță. Sper să nu fi rămas acasă.
Când în sfârșit găsi diamantul, răsuflă ușurată și-și duse mâna stângă la frunte, de parcă ar fi
încercat să-și șteargă broboanele inexistente de sudoare. Apoi, cu ochii strălucind de bucurie, sărută
diamantul, care răspândea în jur raze aurii de soare.
- Slavă tie, Creatorule! exclamă într-un târziu, încrucișându-și mâinile pe piept și înălțând
privirea spre tavan, am lacrima zeului. Rămâne să găsesc cristalui albastru, din care izvorăște apa
argintie.

174
 Porni cu pas vioi spre ușa care dădea în Sanctuarul Florii Vieții Eterne. Deschise încet ușa și
se strecură în sanctuar. O liniște divină domnea în sală, iar în lumina plăpândă a încăperii umbrele
flăcărilor care răbufneau din Floarea Vieții Eterne alergau neobosite pe pereți. Așezate în jilțurile
din marmură albă, cele șapte ființe strălucitoare ale spiritului o țintuiră cu priviri cercetătoare. Selia
se apropie de altar și rămase tăcută în fața lor. Ființa strălucitoare cu bagheta magică se ridică din
jilț și se aproie de regina Selia.
- Chipul tău radiază de fericire, zise. Trebuie să înțeleg că ai reușit să afli taina?
- Am reușit doar pe jumătate, răspunse regina Selia și oftă nemulțumită.
- Ai aflat doar pe jumătate taina? făcu uimită ființa cu plete aurii.
- Cartea celor Șapte Taine mi-a vorbit.
- Putem afla și noi ce ți-a spus? întrebă ființa strălucitoare.
- Cartea celor Șapte Taine mi-a spus că doar o lacrimă a unui zeu din altă lume le poate
constrânge pe spiritele vrăjitorilor din Timpurile Primordiale și pe morloci să elibereze sufletele
nefericiților pe care îi domină.
- Lacrima unui zeu din altă lume?! exclamară cele șapte ființe strălucitoare, făcând ochii mari
de mirare.
- Ți-a spus și unde să-l găsești pe zeu? întrebă ființa cu bagheta magică.
- Nu, răspunse regina Selia, clătinând din cap. Nu mi-a spus, însă cred că am lacrima unui zeu
din Universul paralel.
- Ai lacrima unui zeu din altă lume? întrebă, și mai mirată, ființa cu bagheta magică, ridicând
din sprâncene. Cum ai intrat în posesia unei lacrimi a unui zeu din alt Univers?
- E o poveste lungă, răspunse Selia și desfăcu pumnul.
Pe palma ei strălucea un diamant de o frumusețe răpitoare, care răspândea în Sanctuarul
Florii Vieții Eterne raze aurii de soare. Surprinse de strălucirea neobișnuită pentru ochii lor, cele
șase ființe se ridicară în picioare și rămaseră nemișcate un timp. Apoi, parcă mânate de o putere
miraculoasă, se apropiară de regina Selia și își fixară privirile pe diamant. Ființa strălucitoare cu
plete aurii luă din mâna reginei diamantul și, rotindu-l, îi privi îndelung.
- O picătură de soare, murmură după un timp. O picătură de soare dintr-un Univers paralel.
Apoi își ridică privirea spre regina Selia și întrebă:
- Ce te face să crezi că acest minunat diamant auriu este lacrima unui zeu?
- Preotul suprem al zeului cerului senin și al soarelui din Universul paralel mi-a dat-o,
zicându-mi că lacrima zeului mă va ajuta în clipe de grea cumpănă.
- Stăpânește focul divin și are lacrima unui zeu din alt Univers, șopti îngândurată ființa
strălucitoare cu bagheta magică.
- Crezi că poți să-i salvezi pe dolmeii posedați? întrebă într-un târziu.
Zâmbetul se șterse brusc de pe buzele reginei și o ușoară tristețe, ca o umbră a neputinței, i
se așeză din nou pe chip. Oftă adânc și zise, scuturându-și pletele strălucitoare:
- Nu, nu pot să-i salvez.
- De ce? făcu ființa cu plete aurii.
- Lacrima zeului din Universul paralel va izgoni spiritul vrăjitorului din Timpurile
Primordiale și morlocul din învelișurile terestre ale dolmeilor posedați. Dacă nu voi stropi spiritul
invizibil al vrăjitorului cu apa argintie, ce izvorăște din Cristalul Destăinuirii care se află într-o
peștera albastră, nu am nici o șansă să-l pârjolesc cu focul sacru. Cu morlocul va fi mai simplu. El nu
este un spirit și nu se poate face nevăzut. Cartea celor Șapte Taine mi-a spus să găsesc nu doar
lacrima zeului, ci și apa argintie.

175
 Auzind-o vorbind despre Cristalul Destăinuirii din Peștera Albastră, cele șapte ființe
strălucitoare ale spiritului schimbară între ele priviri îngrijorate și pline de înțelesuri. Apoi
discutară un timp în șoaptă.
- Să fi vorbit oare Cartea celor Șapte Taine despre Peștera Albastră din inima Muntelui
Eternității? întrebă, țuguindu-și îngândurată ochii, ființa strălucitoare cu bagheta magică. În Peștera
Albastră ...
Ființa strălucitoare se opri la jumătate de frază și, ațintindu-și privirea asupra flăcărilor
magice, își strânse gura pungă, de parcă ar fi încercat să-și stăvilească cuvintele care dădeau năvală.
Peste Sanctuarul Florii Vieții Eterne se așternu din nou tăcerea, care-i trezi reginei o grea neliniște.
Cu o expresie încurcată pe chipul luminos, ființa strălucitoare cu bagheta magică nu-și lua privirea
împovărată de frământare de la flăcările care se unduiau într-un dans amețitor, iar în ochii celorlalte
licărea neliniștea. Nerăbdătoare să afle cât mai multe despre Muntele Eternității și Peștera Albastră,
dar și îngrijorată de tăcerea enigmatică a celor de la care spera să afle unde se găsește izvorul cu apă
argintie, regina Selia alerga cu privirea de la o față la alta, implorându-le cu ochii să-i vorbească, însă
prin tăcerea lor adâncă ființele strălucitoare ale spiritului înălțase în fața ei un zid care părea de
nestrăbătut.
Stresată de călătoria primejdioasă pe planeta umbrelor ucigașe, dar și decepționată de
nedorința ființelor strălucitoare s-o ajute, Selia își zise în sine:
- Ființele cu puteri divine ar fi trebuit să știe că tăcerea zeilor este înțelepciunea cuvintelor,
în nici un caz însă nu este moartea lor.
Citindu-i gândul, ființa strălucitoare cu plete aurii îi aruncă o privire plină de mustrare.
Regina își feri privirea și murmură cu voce înceată:
- Spuneai ceva despre Muntele Eternității și Peștera Albastră...
Clătinând afirmativ din cap, ființa strălucitoare schiță un zâmbet rece. Încurajată de zâmbetul
ce flutură doar pentru o frântură de secundă pe buzele ființei cu plete aurii, regina Selia se grăbi să
zică:
- Te implor, spune-mi unde se află Muntele Eternității.
- Chiar de-ți voi spune, nu cred că vei risca să intri în Peștera Albastră, răspunse ființa
strălucitoare.
- De ce? întrebă regina Selia, privind-o cu nedumerire.
- Intrând în Peștera Albastră, s-ar putea să nu mai poți ieși de acolo.
- Creatorul mi-a dat piatra puterii, care-mi permite să trec în alte dimensiuni spirituale și mă
protejează împotriva energiilor dușmănoase, zise regina, ducându-și mâna stângă spre colierul din
diamante, de care nu se despărțea niciodată. Piatra puterii m-a protejat pe Tărâmul Demonilor și pe
asteroidul vrăjitoarei Noxia.
- În Peștera Albastră piatra puterii își va pierde calitățile miraculoase, zise ființa cu bagheta
magică.
- Aș vrea să știu ce taină ascunde Peștera Albastră? Ce creaturi fantastice sălășluiesc acolo?
întrebă regina Selia.
- La începutul începuturilor liniștea desăvârșită, exprimată prin tăcere divină, domnea în
spațiul nemărginit. În tăcere Creatorul a făurit cuvântul. O scânteie din tăcerea primordială se
odihnește în Peștera Albastră din timpuri demult apuse. Nimănui nu-i este îngătuit să tulbure
tăcerea începuturilor.
- Nici ființele strălucitoare ale spiritului nu pot intra în Peștera Albastră? întrebă regina Selia,
cu o notă de speranță în voce.
Ființa strălucitoare cu plete aurii schiță un zâmbet palid și clătină din cap.

176
 - Cristalui Destăinuirii, din care izvorăște apa arginte, se află în peștera tăcerii primordiale?
întrebă regina Selia, uitându-se iscoditor în ochii ei.
- Spiritul Cristalului Destăinuirii din Peștera Albastră este custodele izvorului cu apă argintie.
Cine îndrăznește să calce în Peștera Albastră riscă să devină prizonierul spiritului pentru eternitate,
răspunse ființa strălucitoare, ferindu-și privirea în care licărea mâhnirea. Locuitorii planetei noastre
cunosc de-o veșnicie acest adevăr. Nimeni, nicicând nu a îndrăznit să tulbure Tăcerea Marii Liniști
din acest locaș al liniștii desăvârșite.
În Sanctuarul Florii Vieții Eterne se lăsă din nou tăcerea. O tăcere încordată, grăitoare și plină
de tristețe. Cu privirea rătăcind în gol, regina Selia se frământa în sinea ei.
- Și dacă spiritul cristalului va refuza să-mi dea câteva picături din apa argintie? S-ar putea și
să mă împiedice să părăsesc Peștera Albastră, să mă facă prizoniera lui. Dacă piatra puterii își pierde
în Peștera Albastră calitățile miraculoase, s-ar putea să-mi pierd și eu puterile cu care m-a înzestrat
Creatorul. Toate planurile mele se vor duce de râpă.
O, Creatorule, fie-ți milă de un suflet rătăcitor și spune-mi cum să procedez. Cum să-i salvez
pe dolmeii posedați și să-mi continuu căutarea? se întreba regina, și neliniștea, și teama o apăsau
din ce în ce mai tare.
Într-un târziu, regina Selia inspiră adânc și, întorcându-și privirea spre ființa strălucitoare cu
plete aurii, zise cu voce hotărâtă:
- Deși nu sunt sigură că voi ieși vreodată din Peștera Albastră, trebuie să-mi încerc norocul.
În calitatea mea de apărătoare a vieții și a ordinii divine sunt datoare să-i ajut pe dolmeii năpăstuiți.
Apoi lăsă privirea în jos, abandonându-se destinului. Când disperarea era pe cale să pună
stăpânire pe voința ei, auzi din nou în minte vocea lui Nefertum, care-i spunea:
- Nu dispera, comoara mea neprețuită. Nu dispera. Iubirea adevărată te va însoți oriunde te
va purta destinul nemilos și te va ajuta să înfrunți toate pericolele care-ți vor aține calea spre cel pe
care îl iubești.
Vocea caldă a zeului Nefertum îi alungă din suflet disperarea și-i trezi din nou speranța.
Înălță iute capul și privi în stânga, apoi în dreapta, sperând să dea de ochii arzători ai zeului născut
din floarea de lotus. În lumina plăpândă a sanctuarului însă nu desluși decât umbrele flăcărilor, care
dansau nepăsătoare pe pereții din cristal, și chipurile îngrijorate ale celor șapte ființe strălucitoare
ale spiritului, care o urmăreau tăcute cu privirea. Într-un târziu, ființa strălucitoare cu bagheta
magică sparse tăcerea.
- Trebuie să înțeleg că ești decisă să intri în Peștera Albastră? întrebă, uitându-se la ea cu o
privire în care se citea dezaprobarea.
Cu un zâmbet reținut pe buze, regina Selia clătină din cap.
Ființa strălucitoare cu bagheta magică se răsuci lent pe călcâie și, apropiindu-se de celelalte,
discută un timp cu ele în șoaptă, aruncându-i, din când în când, reginei Selia priviri cercetătoare.
Apoi se apropie de regina Selia și întinse spre ea mâna cu palma desfăcută. Șfichiui în aer cu bagheta
și pe palma ei apăru un splendid trandafir din cristal albastru, din care izvorau raze senine.
- Ține acest simbol al liniștii primordiale, care, la fel ca și apa argintie, reprezintă
desăvârșirea care nu poate fi atinsă cu ușurință. Acest trandafir, cioplit la începuturile timpurilor
dintr-un fragment provenit din Cristalul Destăinuirii, cred că-l va interesa pe spiritul cristalului din
Peștera Albastră. Dacă spiritul îți va permite să intri în Peștera Albastră, îngenunchează în fața
Cristalului Destăinuirii și întinde spre izvor mâna cu palma desfăcută, pe care vei așeza trandafirul.
Apoi roagă-l pe spiritul cristalului să ți se arăte, să-ți accepte darul și să-ți dea câteva picături din
apa argintie.

177
 Poate norocul îți va surâde și de această dată, și spiritul Cristalului Destăinuirii va accepta să
te asculte și să te ajute. Alege cu mare grijă cuvintele pe care i le vei spune, zise și se uită lung la
regina Selia care era numai ochi și urechi.
În privirea luminoasă și plină de înțelepciune a ființei strălucitoare regina Selia citi
dezaprobare, care se amesteca cu neîncredere și teamă, de parcă ar fi încercat s-o convingă să
renunțe la intenția nesăbuită de a pătrunde în Peștera Albastră.
Deși neliniștea nu o slăbea nici pentru o clipă, iar îndoiala i se cuibărise în suflet, sentimentul
datoriei se dovedi a fi mai puternic decât spaima. Chiar dacă era conștientă că primejdia îi va călca
pe urme, iar finalul era învăluit în întuneric, decise să meargă înainte, deoarece simțea că
renunțarea i-ar fi marcat profund destinul. Luând din mâna ființei strălucitoare trandafirul albastru,
îl admiră un timp, apoi îl ascunse în trăistuță și zise, uitându-se rând pe rând în ochii celor șapte
ființe strălucitoare ale spiritului:
- Sper să mă înțelegeți și să nu mă judecați prea aspru pentru decizia mea, pe care intuiesc că
o considerați neînțeleaptă. Trebuie, cu orice preț, să intru în Peștera Albastră și să-l conving pe
spiritul Cristalului Destăinuirii să-mi dea câteva picături din apa argintie. De n-aș face-o, remușcarea
mi-ar umbri viața terestră, dacă voi reuși să-l conving pe spiritul cristalului să mă lase să părăsesc
Peștera Albastră, și m-ar însoți apoi în lumea spiritelor, înnegurându-mi viața cea eternă.
Ființa strălucitoare cu plete aurii scutură din cap și se uită la regina Selia cu o privire în care
se citea respect, dar și amărăciune.
- Aș vrea să cred că ne vom mai revedea, zise cu voce stinsă.
Neliniștea și teama care se simțeau în vocea ființei strălucitoare o făcură pe regina Selia să se
îngrijoreze și mai tare. Îi aruncă o privire plină de tristețe, apoi oftă adânc și întrebă:
- Cum să ajung la Peștera Albastră?
- Spre Peștera Albastră nu duce nici o cărăruie. Pe Muntele Eternității nu a călcat nicicând
picior de ființă vie. Poți ajunge acolo doar în zbor, însă nici păsările nu se încumetă să se apropie de
creasta Muntelui Eternității.
- Și eu, eu cum ajung la Peștera Albastră? insistă regina.
- Cerbul din lumină îți va arăta drumul. Vei coborî pe platforma din fața peșterii doar tu, iar
cerbul va dispărea, răspunse ființa strălucitoare. Dacă destinul va fi milostiv cu tine și vei reuși să-l
îndupleci pe spiritul cristalului să-ți dea din apa argintie și să te lase să părăsești Peștera Albastră,
cred că nu-ți va fi greu să te întorci în Templul Sacru.
Apoi, așezându-se în jilțul din marmură albă, zise:
- Cerbul din lumină te așteaptă lângă coloana din curtea templului.
***
Abătută, regina Selia părăsi sancruarul și ieși în curte. Lângă coloana cu Floarea Vieții
Eterne o aștepta cerbul din lumină. Se apropie de el și, fără să spună vreo vorbă, îl încălecă. Cu un
salt ușor, cerbul se avântă spre cer, apoi coti spre lanțul de munți ce străjuiau, ca un zid de cetate,
Templul Sacru și se îndreptă spre un munte uriaș, creasta ascuțită a căruia străpungea nourașii
scânteietori și se pierdea în tăriile cerului. Regina Selia scruta încordată desișul, chinuindu-se să-și
înăbușe teama care-i provoca o neliniște apăsătoare.
Lăsând în urma lui o coadă lungă din steluțe licărinde, cerbul din lumină survolă versantul
împădurit și se îndreptă spre creasta Muntelui Eternității, care-și prăvălea abrupt stâncile într-o
întindere de ape ce licăreau ca o oglindă mângâiată de razele unui soare violet. Brusc, cerbul își
încetini zborul și coborî lin spre gura unei peșteri, care cu greu putea fi observată pe fundalul
vegetației luxuriante.

178
 Regina Selia își încordă privirea, încercând să deslușească, albind în mantia împădurită a
versantului, vreo potecă. Copacii însă creșteau atât de des, cu crengile întrețesute, încât nu reușea să
vadă decât o mare fremătândă de frunze și flori cu irizări argintii, trandafirii și albastre. Cerbul se
opri din zbor deasupra unei mici platforme din marmură gălbuie, cu vinișoare violete. Regina Selia
lunecă de pe spatele lui și se opri în fața întrării în Peștera Albastră. Vru să intre în peșteră, însă o
vagă presimțire i se furișă în minte, făcând-o să ezite. Rămase nemișcată pe mica platformă mai
multe minute în șir.
- Ce mă fac? se întreba, înălțându-și privirea spre cer, de parcă ar fi căutat în adâncurile
spațiului răspunsul la întrebare. Să risc să intru în Peștera Albastră? Și dacă nu mai pot ieși de acolo?
Nu-l voi putea salva pe regele Ares. Și pe dolmei, cine-i va ajuta? O, Creatorule, bunătatea ta nu are
margini și înțelepciunea ta întrece orice închipuire! Ajută-mă să-mi limpezesc gândurile și iau
decizia corectă.
Și cum stătea în cumpănă în fața peșterii, i se păru deodată că o mână ușoară îi atinse
creștetul și auzi în minte o șoaptă caldă, care-i spunea:
- Bate și ți se va deschide. Cere și ți se va da.
Încurajată de misterioasa șoaptă, păși înainte. Intrând în peșteră, simți cum o putere magică
înalță un zid în fața ei, împiedicând-o să înainteze. Atinse în grabă piatra puterii, vrând să activeze
câmpul protector, însă își dădu imediat seama că gheața eternității și-a pierdut magia. Întinse mâna
dreaptă înainte, implorând în gând lumina să-i vină în ajutor, însă din mâna ei nu răbufni șuvoiul
strălucitor. Disperată, roti privirea în jur. Se afla într-o sală cu pereți din marmură argintie,
împodobiți cu basoreliefuri florale, din care cernea fără de zgomot o ploaie de mici mărgăritare.
Rotindu-se în aer, mărgăritarele se transformau în ceață sclipitoare, care se înălța, ca niște nourași
luminescenți, spre tavan, apoi se lăsa lin peste basoreliefuri, luând din nou înfățișatea unor
minuscule mărgăritare. O lumină aproape crepusculară, cu licăriri intermitente, crea în sală o
atmosferă plină de mistere. Sala era pustie. Pe peretele din față negrea intrarea într-o galerie
îngustă. Din când în când, scântei albastre țâșneau din galeria întunecată, luminând, de o lumină
tainică și rece, sala. După ce chibzui câteva clipe, regina rosti cu voce rugătoare:
- O, spirit nemuritor și înțelept al liniștii desăvârșite, te rog, lasă-mă să mă apropii de
Cristalul Destăinuirii.
În liniștea odihnitoare și relaxantă a sălii, vocea abia șoptită a reginei Selia răsună ca un tril
de ciocârlie. Cu urechile ciulite și privirea ațintită spre intrarea în galerie, rămase un timp
nehotărâtă în fața peretelui energetic invizibil. Avea senzația că iată-iată se va cufunda într-un somn
adânc, un somn care o va duce în împărăția liniștii desăvârșite. Închise ochii și clătină energic din
cap, străduindu-se s-alunge toropeala. Apoi deschise larg ochii și întinse încet mâna, pipăind aerul
încremenit. Făcu un efort să se smulgă din toropeală și păși înainte. Mare-i fu bucuria când nu
întâmpină decât o mică rezistență. Cu scânteieri ușoare, câmpul energetic se destrăma încet. Își
trecu palma peste ochi, să se convingă că nu are halucinații, apoi zâmbi mulțumită și porni cu pas
vioi spre galerie. Intră în galeria luminată slab de ploaia de scântei albastre, care răbufneau, din
când în când, din depărtare, și porni aproape în fugă spre Peștera Albastră. Ținea mâinile întinse
înainte, de teamă să nu se lovească de un nou perete invizibil. Cu cât se apropia mai mult de peștera
în care se afla cristalul, cu atât galeria era mai luminată. Brusc, galeria coti spre stânga și porni în
pantă descendentă spre inima Muntelui Eternității. După vreo sută de metri de coborâș, un șuvoi
nemaipomenit de strălucitor o lovi în față. Se opri din fugă și închise strâns ochii. După un timp,
deschise încet ochii și-și încordă privirea. Galeria dădea într-o sală scăldată într-o lumină neobișnuit
de albastră. Pășind cu mare atenție, intră în peșteră.

179
 Peștera Albastră i se înfățișă privirii în toată splendoarea sa. Cu pereții înfrumusețați cu mii
de cristale argintii, care păreau lucrate de mâinile unui meșter cu puteri miraculoase dintr-o lume
stranie, și tavanul dominat de o stea cu șapte colțuri, tăiată din pietre prețioase, peștera era
scufundată în Misterul Marii Liniști. Perfecțiunea și liniștea desăvârșită predispuneau la meditație
profundă. În mijlocul peșterii se înălța, ca un obelisc, un uriaș cristal cu vârful retezat, din care
izvorau fără încetare raze de un albastru stălucitor. Părea o așchie desprinsă dintr-un soare
albastru, ce strălucește într-un univers fantastic.
La fel ca și pereții, cristalul era împodobit cu ornamente de o frumusețe fascinantă, care
reprezentau o lume ireală, o lume pe care nici cea mai bogată imaginație n-ar putea-o descrie în
toată complexitatea și stranietatea ei. Părea o lume în care-și aveau cetatea zeii de la începuturile
timpurilor.
Fascinată de frumusețea stranie a Peșterii Albastre, regina Selia uită de sfatul ființei
strălucitoare cu bagheta magică. Stătea încremenită ca o stană de piatră în fața cristalului miraculos,
cu ochii ațintiți asupra firului de apă, ce izvora, ca o șuviță subțire de argint topit, din inima
cristalului și se prelingea într-o cupă din safir, de forma unui crin. Scurgându-se încet prin piciorul
spiralat al cupei, dispărea în adâncurile Muntelui Eternității. Nu mai văzuse nicăieri o fumusețe atât
de neobișnuită pentru privirea unui muritor. Impresionată peste măsură, pierdu noțiunea timpului
și mintea i se goli de gânduri. O trezi din reverie aceeași voce caldă, care-i șoptea în minte:
- Trezește-te din amorțire, suflet zbuciumat, și amintește-ți de ce-ai venit în Peștera Albastră.
Auzind vocea, regina Selia trase adânc aer în piept, de parcă ar fi încercat să se smulgă din
îmbrățișarea vrăjii. Se uită îngrijorată în jur, zicându-și în sine:
- Fii tare, Selia, nu trebuie să cazi în mrejele pe care ți le-a întins custodele cristalului
albastru.
Apoi scotoci în trăistuță și scoase trandafirul, care brusc începu să strălucească orbitor. Puse
pe palma stângă trandafirul și întinse mâna spre Cristalul Destăinuirii.
- O, spirit nemuritor și custode al Cristalului Destăinuirii, zise cu voce clară, fără să cadă în
genunchi, arată-mi-te. Primește acest dar fără de preț și dă-mi în schimb câteva picături din apa
argintie.
Fără să-și ia privirea de la Cristalul Destăinuirii, strălucirea căruia devenea tot mai
misterioasă, regina Selia aștepta răbdătoare să i se arăte custodele izvorului. Timpul se scurgea
vertiginos, iar spiritul cristalului albastru nu i se arăta. Într-un târziu, regina Selia își luă inima în
dinți și încercă să se apropie de izvorul cu apă argintie, însă o putere magică o țintuise locului. Nu
reușea să-și miște picoarele și mâinile-i păreau de piatră. Suspină adânc și o scânteie, strălucind ca o
picătură de soare, se prelinse pe obrajii ei. O tristețe nemăsurată, amestecată cu regrete și durere, i
se așeză pe chip.
- Cine ești și cum de ai îndrăznit să intri în peștera liniștii primordiale? răsună dintr-odată o
voce răspicată și nespus de rece.
Regina Selia tresări și, curbându-și buzele într-un zâmbet vinovat, murmură:
- Sunt o regină venită de pe o planetă binecuvântată de către Creator. Am venit la ființele
strălucitoare ale spiritului să le rog să mă ajute să-mi salvez soțul, care, din disperare, s-a lăsat
purtat de undele nemiloase ale Râului Morții și rătăcește în neștire în întunericul de pe Tărâmul
Spiritelor Nefericite.
- Ești o ființă din lumină, iar Sinele tău Superior strălucește ca o stea din adâncurile
timpurilor, zise vocea.

180
 - Sunt o ființă din carne și oase, căreia nu i-a venit încă sorocul să părăsească viața materială,
zise regina Selia. Ca să pot intra în Templul Sacru, mi-am lăsat învelișul terestru pe insula ființelor
strălucitoare ale spiritului.
Urmă o lungă și tensionată tăcere. Deși atmosfera era încordată, iar spiritul Cristalului
Destăinuirii nu i se arăta, regina Selia nu-și mai simțea picioarele și mâinile înțepenite. O căldură
plăcută, relaxantă, i se răspândea prin tot corpul, făcând-o să se smulgă din capcana neliniștii și
încordării.
Își aminti dintr-odată de sfatul ființei strălucitoare cu plete aurii și se lăsă în genunchi.
Rămase nemișcată minute în șir, cu mâna întinsă și privirea ațintită asupra cupei din safir, în care se
scurgea fără încetare apa argintie. Într-un târziu, aceeași voce rece și neîndurătoare vorbi
îngândurată:
- Sinele Superior al unei ființe căreia nu i-a venit încă sorocul să părăsească viața materială...
a îndrăznit să urce pe Muntele Eternității și să intre în Peștera Albastră, unde nu a călcat, de la
începutul începuturilor, nici o suflare vie.
Apoi, pe un ton poruncitor, întrebă:
- Ce cauți, muritoareo, în peștera unde se odihnește liniștea primordială?
- Am venit să-ți aduc acest minunat trandafir, care a fost scupltat, la începutul tuturor
începuturilor, de un meșter năzdrăvan dintr-o așchie ce aparținuse Cristalului Destăinuirii și să te
rog să mă ajuți, se grăbi să-i răspundă regina.
- Să te ajut? făcu uimit spiritul cristalului și izbucni într-un râs mai tăios decât vântoaicele
stelare.
Speriată, regina Selia strânse în pumn trandafirul și-l apropie de piept. Un fascicul de raze de
un albastru sclipitor izbucni din trandafir și se opri pe Cristalul Destăinuirii, făcându-l să
strălucească atât de tare, încât peștera părea cuprinsă de o vâlvătaie nestăvilită.
- Ești temerară, muritoareo. De la începuturile timpurilor până astăzi nici un spirit sau
făptură vie nu a îndrăznit să tulbure tăcerea Marii Liniști, zise vocea, pe un ton mai domol, apoi se
lăsă din nou tăcerea.
Dintr-odată, Cristalul Destăinuirii și trandafirul încetară să mai strălucească. În Peștera
Albastră se lăsă un întuneric adânc, pe care Sinele Superior al reginei Selia, deși continua să
strălucească, nu reușea să-l spargă. În disperare, Selia rotea privirea speriată în jur, încercând să
deslușească în bezna densă, care i se scurgea ca o ceață întunecată în ochi, vreo umbră, vreun
contur. În jur domnea întunericul primordial și o liniște atât de înghețată, încât avea senzația că se
scufundă în neant. După mai multe minute de zbucium, învinsă de întuneric și tăcere lăsă privirea în
pământ, zicându-și îngrozită în sine:
- De această dată norocul n-a ținut cu mine. Sunt prizoniera spiritului Cristalului Destăinuirii.
Nu am scăpare. Toate străduințele mele au fost deșarte, iar chinurile groaznice pe care le-am
îndurat s-au dovedit a fi zadarnice... Speranțele se năruie ca un castel din nisip, când valul
neîndurător al mării, zguduite de furtună, îl lovește... Nici ființele strălucitoare ale spiritului nu au
cutezat să intre în Peștera Albastră. Eu însă, mânată de simțul datoriei, sau... poate din nesăbuință,
mi-am imaginat că am puterea să-l conving pe spiritul cristalului să-mi dea câteva picături din apa
argintie. O adevărată naivitate, care mă va costa o eternitate plină de suferință.
O, Creatorule, știu că am îndrăznit de multe ori să-ți nesocotesc voința, însă nu am făcut-o din
impertinență sau trufie. Mi-am dorit doar un pic de liniște și fericire și am pus datoria mai presus de
orice. În calitatea mea de apărătoare a vieții și a ordinii divine, nu am putut să trec indiferentă pe
lângă suferințele celor năpăstuiți de soartă și am făcut tot ce mi-a stat în puteri ca să-i ajut. Te

181
implor, fie-ți milă de o biată creatură, pe care soarta nemiloasă o poartă pe căi periculoase. Ajută-mă
să ies și din această încurcătură.
Continuând să țină strâns în pumn trandafirul, regina Selia își sprijini fruntea de podeaua
rece și rămase nemișcată. După un timp, trandafirul începu să licărească slab, apoi din ce în ce mai
tare, împrăștiind în întunericul din jur o ploaie de scântei fluorescente, și Peștera Albastră se
transformă din nou într-un spațiu feeric.
Regina Selia se ridică lent în picioare și, întinzând mâna spre Cristalul Destăinuirii, desfăcu
palma. O aură miraculoasă îi învălui chipul, făcându-l să licărească în toate nunțele culorii violete, în
timp ce neliniștea și spaima se preschimbau în deznădejde. Avea senzația că plutește pe un cer
întunecat, un cer adânc și presărat cu mii de stele. Deodată, din inima trandafirului țâșni ca o
săgeată o rază albastră, care lovi în Cristalul Destăinuirii. O lumină rece se revărsă în peșteră și
cristalul începu să strălucească ca o stea.
- Deși Creatorul nu poate să-ți audă rugămintea, gândurile tale sunt curate și intențiile-ți
sunt nobile, rosti vocea.
- Ai puterea să citești și gândurile? întrebă regina.
Spiritul însă nu-i răspunse la întrebare. Urmă o lungă și grea tăcere. Cu ochii stinși și chipul
umbrit de disperare, regina Selia stătea pierdută în fața Cristalului Destăinuirii, murmurând cu voce
abia șoptită:
- Creatorul nu mi-a auzit rugămintea. Sunt în puterea spiritului și nimeni nu poate să mă
ajute. Voi rămâne prizoniera Peșterii Albastre pentru totdeauna.
Nu trecu mult timp și lumina începu să clocotească. Mii de raze orbitoare țâșniră din Cristalul
Destăinuirii și se îndreptară spre tavan. Străpungând ca niște săgeți luminescente steaua din pietre
prețioase, razele o învăluiau în ceață, din care cernea peste cristal o ploaie de picături de stele.
- Deși mi-ar fi plăcut să te am alături o veșnicie, te voi lăsa să pleci, suflet rătăcitor, răzbătu
într-un târziu din inima cristalului aceeași voce neomenească, în care, de această dată, se simțea o
mare de tristețe.
Când vocea spiritului se stinse, Cristalul Destăinuirii încetă să împroaște spre tavan raze
orbitoare și Peștera Albastră fu învăluită într-o lumină blândă, aproape catifelată. Regina Selia își
încordă privirea. Lângă Cristalul Destăinuirii stătea un tânăr de o frumusețe pe cât de răpitoare, pe
atât de neobișnuită. Înalt și grațios, părea o splendidă statuie din marmură aproape străvezie, iar
din ochii mari și împovărați de taine izvora lumină. Avea trăsăturile perfecte, părul lung și azuriu,
care licărea ca marea, în care se scaldă luna în nopțile senine, iar pe buzele-i delicate se înfiripase
un zâmbet mai rece decât vântoaicele din miazănoapte. Privirea lui era intensă, hipnotizantă și
regina Selia se uita la el ca vrăjită.
- Spune-mi, suflet rătăcitor, ce te-a făcut să intri în Peștera Albastră? întrebă, sfredelind-o cu
privirea, tânărul cu ochi scânteietori.
Tulburată de privirea rece și pătrunzătoare a spiritului, regina Selia lăsă ochii în jos și înghiți
în sec, zicându-și nedumerită în sine:
- Să fie oare spiritul Cristalului Destăinuirii mai puternic decât făpturile miraculoase pe care
le-am întâlnit în primejdioasele mele călătorii? Lumina, întunericul și gheața eternității își pierd
puterile în Peștera Albastră, iar ființele strălucitoare ale spiritului, care de la începuturile timpurilor
supraveghează și dirijează evoluția spirituală a ființelor raționale din Universul nostru, nu se
încumetă să intre în acest locaș al liniștii desăvârșite. Și eu..., eu, regina pe care Creatorul a înzestrat-
o cu puterea luminii și a întunericului, fermecată de acest spirit straniu, stau ca un copil înfricoșat în
fața lui și nu îndrăznesc să-i vorbesc, nici să-i înfrunt privirea.

182
 Spiritul Cristalului Destăinuirii continua s-o cerceteze cu o privire iscoditoare, iar pe chip i se
înfiripa curiozitatea.
- Ai venit să-mi ceri un strop din apa argintie, ce izvorăște din inima Cristalului Destăinuirii,
spuse într-un târziu, zâmbind în colțul gurii.
Selia întredeschise buzele, vrând parcă să-i vorbească, însă cvintele i se opriră în găt. Schiță
un zâmbet stânjenit și, clătinând din cap, întinse înainte mâna în care ținea trandafirul. Desfăcu lent
pumnul, fără să-și poată lua ochii de la chipul misterios al spiritului, care o fascina, dar și o domina.
Spiritul își fixă, pentru o frântură de secundă, privirea pe trandafir. Din ochii lui se revărsă un
șuvoi de raze albastre și trandafirul începu să strălucească atât de tare, încât mii de scântei se
răspândiră în Peștera Albastră, făcând pereții din cristal să licărească. Apoi întoarse capul spre
Cristalul Destăinuirii.
Scăpărând ca un fulger înainte de furtună, trandafirul se înălță în aer și, apropiindu-se de
Cristalului Destăinuirii, se așeză pe vârful șlefuit. Selia simți o ușurare, de parcă s-ar fi spulberat o
vrajă care-i încătușa voința și-i paraliza mișcările. Privirea spiritului, deși era la fel de intensă, n-o
mai hipnotiza, iar vocea lui nu-i mai părea la fel de rece.
- Și ființele strălucitoare ale spiritului mi-au spus că de la începuturile timpurilor nici o ființă
vie, sau spirit nemuritor, nu a îndrăznit să tulbure tăcerea Marii Liniști. Deși sunt conștientă că aș
putea fi pedepsită pentru cutezanța mea, te rog să mă înțelegi și să mă ajuți, rosti cu voce rugătoare
regina Selia, privindu-l drept în ochi. Am îndrăznit să intru în Peștera Albastră, deoarece vreau să-i
ajut pe dolmeii posedați...
- Știu ce intenționezi să faci, o întrerupse spiritul cristalului și ochii îi scăpărară ca stelele în
miez de noapte. Apropie-te de Cristalul Destăinuirii și afundă-ți mâna dreaptă în cupa cu apă
argintie.
Regina Selia se uită la el nedumerită.
- Te rog să-mi permiți să iau puțină apă argintie în ploscă, zise.
- Tocmai ți-am permis s-o faci, spuse spiritul și în ochi i se aprinse un licăr enigmatic.
- Mi-ai permis doar să-mi afund mâna în cupa cu apă, murmură regina Selia, clipind ca un
copil obijduit din gene.
- Cristalul Destăinuirii dăruiește celui care-și afundă mâna dreaptă în apa argintie o picătură
din puterea acestui lichid miraculos, zise spiritul. Întinde mâna spre cel pe care dorești să-l stropești
și pronunță în gând cuvântele: "invoc puterea miraculoasă a apei ce izvorăște din inima Cristalului
Destăinuirii". Din mâna ta se va desprinde o ceață transparentă, care va cerne o ploaie argintie peste
năpăstuit.
Întorcând privirea spre Cristalul Destăinuirii, regina Selia cercetă o clipă apa care se scurgea
în cupa din safir, apoi se uită din nou în ochii spiritului.
- Grăbește-te, ce mai aștepți? se răsti, cu voce rece și poruncitoare, spiritul cristalului,
scânteind cu ochii. De mai întârzii mult, aș putea să mă răzgândesc și să te închid în Peștera Albastră
pentru eternitate.
Regina Selia se apropie în grabă de Cristalul Destăinuirii și scufundă mâna dreaptă în apa
argintie. Simți o ușoară furnicătură. Își scoase mâna din apă și o privi cu uimire. Mâna părea suflată
cu argint. Îngrijorată, își întoarse privirea spre stiritul cristalului, care zâmbea amuzat de reacția ei.
- Mâna mea, murmură speriată, mâna mea parcă ar fi făcută din argint.
- În câteva secunde mâna ta va absorbi din apa fermecată și-și va recăpăta culoarea
trandafirie, zise spiritul Cristalului Destăinuirii pe un ton liniștitor. Vei stăpâni puterea magică a
apei argintii doar două zile și două nopți.

183
 Apoi tăcu, cu privirea rătăcind în gol. Într-un târziu, se uită pătrunzător în ochii reginei și
strigă cu o voce glacială:
- Pleacă! Ce mai aștepți? Ieși din Peștera Albastră și să nu mai îndrăznești să tulburi liniștea
primordială.
Zicând acestea, spiritul Cristalului Destăinuirii se destrămă. Doar ochii lui profunzi și reci ca
gheața continuară un timp să strălucească, apoi încet-încet se stinseră și Peștera Albastră fu
învăluită într-o lumină aproape crepusculară.
Regina Selia porni ca o vijelie spre tunelul întunecat. Parcurse în fugă tunelul, fără să
privească îndărăt, și ieși pe platforma îngustă din fața peșterii. Cerul i se înfățișă scăldat într-o
lumină palidă, trandafirie și o liniște adâncă învăluia în tainică visare versantul abrupt al Muntelui
Eternității.
Aruncând o ultimă privire spre intrarea în Peștera Albastră, regina Selia se desprinse lin de
platforma din marmură și porni spre Insula celor Trei Virtuți.

***
Când ajunse pe Insula celor Trei Virtuți, vocile prevestitorilor amurgului se retrăgeau încet,
stingându-se în adâncurile bolții celeste, și înserarea se lăsa ușor, învăluind împrejurimile într-o
lumină din ce în ce mai palidă. Pădurea se cufunda în semiîntuneric și copacii împrăștiau în aerul
înmiresmat puzderii de semințe fluorescente, care făceau să licărească picăturile de rouă de pe
frunze și flori.
Regina Selia coborî lângă un copac cu tulpina albă și flori trandafirii. Deși rațiunea îi șoptea
să mergă cât mai repede în regatul subteran, vocea interioară o îndemna să se apropie de malul
mării. Ezită câteva clipe, încercând să-și limpezească gândurile, apoi, parcă atrasă de o putere
magică, porni pe poteca care alerga spre litoralul mării. Pășea absorbită de gânduri, fără să audă
susurul monoton al valurilor mării și șoaptele tainice ale pădurii, și fără să admire roiurile de
semințe luminescente, ce mișunau printre crengile copacilor. În fața ochilor îi stăruia chipul rece al
spiritului Cristalului Destăinuirii, care o fascina cu privirea, iar în urechi îi răsuna fără încetare
vocea lui, care, deși părea rece și poruncitoare, trăda o mare de tristețe.
- Mi-a dat un strop din apa argintie și mi-a poruncit să părăsesc în grabă Peștera Albastră. De
ce a fost oare atât de indulgent cu mine? De ce m-a lăsat să plec? se întrebă, într-un târziu,
nedumerită. Poate ființele strălucitoare ale spiritului se înșeală, crezându-l neîndurător și rece? Mie
mai curând mi s-a părut a fi o entitate apăsată de singurătate, un spirit trist, care visează să aibă în
preajmă un spirit cu care să comunice.
Gândurile care-i invadase mintea o absorbiseră în așa măsură, încât nu prinse de veste când
se pomeni pe malul mării. Se opri din mers doar când auzi murmurul monoton al valurilor și
alunecă cu privirea peste întinderea pustie. Oglinda încrețită a mării scânteia, luminată de stelele
acestei lumi miraculoase. În jur domnea armonia și odihna, iar valurile neobosite ale mării lunecau
alene pe nisipul sclipitor.
- Te-ai întors, auzi deoadată în preajmă o voce.
Regina Selia se răsuci iute pe călcâie, și mare-i fu uimirea când îl văzu așezat pe nisip, cu
mâinile îmbrățișându-și genunchii, pe principele Ornelis.
- Iartă-mă, zise cu voce încetă principele, uitându-se la ea cu un aer vinovat. Mi s-a părut că
vocea mea te-a speriat.
- Nu mă așteptam să te găsesc aici, zise regina, zâmbindu-i binevoitor. Ce cauți în toiul nopții
pe malul mării, principe Ornelis?
Principele se ridică în picioare.

184
 - Mi-am ascultat intuiția, care mi-a poruncit să părăsesc regatul dolmeilor și să vin pe malul
mării, răspunse principele, uitându-se la ea cu ochii lui strălucitori ca un copil care așteaptă să fie
lăudat pentru o faptă bună.
- De ce n-ai ascultat de sfatul ființelor strălucitoare ale spiritului, care ți-au spus să rămâi în
apartamentul tău și să nu dai drumul nimănui, nici chiar regelui? întrebă regina Selia, fixându-l
mustrător.
Principele Ornelis cercetă câteva clipe semiîntunericul, de parcă ar fi vrut să se asigure că în
apropiere nu sunt ochi și urechi curioase.
- Ai reușit să afli taina? întrebă în șoaptă, evitând să-i răspundă la întrebare.
- Da, zise cu voce scăzută regina Selia, îndoindu-se puțin din șale. Trebuie să mergem cât mai
repede la palat, deoarece am doar două nopți și două zile la dispoziție.
Principele se răsuci pe călcâie și vru să pornească spre pădure, însă regina îl apucă de mână
și-l întrebă în șoaptă:
- În regatul subteran e noapte sau e zi?
- E miezul nopții, răspunse principele, aruncându-i o privire plină de nedumerire. De ce mă
întrebi?
- Speram să fie noapte, zise regina. Noaptea locuitorii palatului regal se odihnesc și nouă ne
va fi mai ușor să-i eliberăm pe rege și pe vrăjitor. Sper să doarmă duși. Protejați de mantia fermecată
a întunericului, ne vom apropia de ei fără să fim văzuți și auziți de către servitori și pază, care ar
putea să ne împiedice. Trebuie să ne grăbim!
Porniră cu pași alerți spre pădure. Merseră în tăcere pe cărarea care înainta spre poiana cu
patul din cristal. Ajunși aproape de un ochi de apă, ce licărea într-o poeniță ca o oglindă în bătaia
razelor de stele, o cotiră la stânga, pe o cărășușă îngustă, care cu greu putea fi observată, șerpuind
printre copacii deși. Într-un final, ajunseră lângă stânca cu trei cocoașe.
Cu o mișcare iute a mâinii, regina Selia aruncă mantia fermecată a întunericului peste
amândoi și zise:
- Deși e noapte, s-ar putea să avem probleme cu straja. Nimeni nu trebuie să știe că ai ieșit
din palat și nici o suflare vie nu trebuie să ne vadă.
Principele Ornelis deschise poarta dintre cele două tărâmuri și pătrunseră în tunelul
cufundat în beznă. După ce poarta se închise, scoase din buzunar un cristal mic, care împrăștia o
lumină plăpândă, argintie. Mergeau încet prin coridorul îngust și umed, străduindu-se să nu se
lovească de peretele grunzuros. Când au ajuns la capătul tunelului, regina Selia îl întrebă în șoaptă:
- Ești sigur că nu te-a văzut vreun servitor părăsind Tărâmul Subteran?
După ce chibzui o clipă, principele răspunse:
- Nu cred să mă fi văzut cineva. Și chiar de m-a văzut ieșind, nimeni nu poate să mă vadă
intrând în palat.
Ieșiră din tunel și se îndreptară spre palatul cufundat în somn și semiîntuneric. Drumul era
luminat de un șir lung de cristale, ce învăluiau împrejurimile într-o lumină crepusculară. Cu
simțurile în alertă, intrară pe poarta care se deschidea în curtea palatului și se apropiară cu pași
ușori de portic.
Doi oșteni robuști, îmbrăcați în tunici albastre, strânse la mijloc cu brâie argintii, care purtau
pe creștete coifuri dintr-un metal strălucitor, împodobite cu pene albe ca zăpada, vegheau de o parte
și de alta a ușilor din lemn masiv, de culoare roșie. Intrarea în palat era luminată de câteva cristale,
care păreau să răbufnească din coloanele de marmură, ce sprijineau porticul. Când mai rămăsese
vreo câțiva metri până la ușă, principele Ornelis se opri brusc.

185
 - Ușa de la intrarea principală în palat este închisă la această oră și este păzită de către garda
regelui. Vom încerca să intrăm pe ușa care se deschide în turnul din aripa stângă, unde-și are vizuina
vrăjitorul Șolmo, zise principele cu voce scăzută și, apucând-o pe regina Selia de mână, o trase spre
aripa stângă a palatului.
Pășind pe vârful degetelor, să nu fie auziți de către strajă, se îndreptară spre turnul crenelat.
Ajunși în fața ușii de la intrare, regina Selia întinse mâna și invocă puterea miraculoasă a
întunericului. Se auzi un scârțâit ușor și ușa se întredeschise. O dâră de lumină adormită se prelinse
din interiorul turnului în semiîntunericul din jur. Regina Selia și principele Ornelis se strecurară în
interiorul turnului. Apoi, cu puterea întunericului, regina Selia închise încet ușa și se uită cu interes
în jur. Se aflau într-o încăpere spațioasă, luminată de cristale, care străpungeau pereții din granit la
înălțimea de vreo patru metri.
În stânga- se deschidea o ușă din lemn roșu, ornamentată cu figuri geometrice, iar în dreapta-
o scară în spirală urca spre etajele de sus. Principele Ornelis îi arătă reginei Selia cu mâna spre ușa
din stânga și zise în șoaptă:
- Trebuie să intrăm pe ușa din stânga.
Protejați de piatra puterii și mantia fermecată a întunericului, regina Selia și principele
Ornelis se apropiară de ușă. Principele Ornelis o împinse ușurel cu mâna. Ușa se deschise fără să
facă nici un zgomot.
Un coridor lung, luminat slab de cristale ce atârnau ca niște torțe agățate de pereți, se
desfășura în fața lor. În fundul coridorului negrea o ușă scundă. Porniră într-acolo. Lângă ușă
principele Ornelis se opri. Pe chip i se întipărise un dezgust amestecat cu un pic de spaimă.
- Vrăjitorul Șolmo, mai bine zis spiritul vrăjitorului malefic, stăpânește o magie foarte
puternică, zise pe un ton îngrijorat.
- Nu-ți fie teamă, îl încurajă regina Selia. Suntem protejați de piatra puterii și mantia
fermecată a întunericului. Vrăjitorul nu poate să ne vadă, și nici să ne atace.
Principele Ornelis oftă adânc și, apucând-o pe regina Selia de mână, intră în apartamentul
vrăjitorului.
Holul i se păru reginei Selia neprimitor și sumbru. Lângă ușă era atârnat un cuier, ce semăna
cu o hidră cu cinci capete, și o oglindă dreptungiulară, în care imaginea apărea mărită de câteva ori.
Deasupra oglinzii strălucea anemic un candelabru din cristale albastre. În fața oglinzii se afla o
consolă, pe care era așezată o cupă aurie, plină cu un lichid vâscos, care clocotea, de parcă s-ar fi
aflat pe o plită încinsă.
Rafturi din lemn masiv, încrustat cu metal argintiu, acopereau peretele din fața geamurilor.
Pe rafturi erau așezate pergamente îngălbenite de vreme, cărți cu coperțile acoperite cu piele de
culoare maronie, pe care erau imprimate simboluri magice, cranii de diferite dimensiuni și forme,
vase din sticlă fumurie, pline cu lichide de diferite culori, borcane în care erau depozitați ochi de
șarpe, creiere și osăminte pietrificate de animale, lăbuțe de insecte uriașe, piciorușe de păsări și
plante uscate. Un miros ascuțit de moarte plutea în aerul stătut. Acoperindu-și nasul cu palma,
traversară în grabă holul și se apropiară de penultima ușă.
- În spatele acestei uși se află dormitorul vrăjitorului. Dacă ticălosul nu este plecat să vâneze
insecte uriașe sau animale pentru a-și completa colecția de ochi, creieri și oase pe care le folosește în
ritualurile sale, îl vom găsi sforăind în acest bârlog.
- Vrei să spui că s-ar putea să nu-l găsim în dormitor? întrebă, pe un ton îngrijorat, regina
Selia.
Principele Ornelis clătină din cap.
- Șitii și unde-și petrece nopțile?

186
 - De cele mai multe ori, urcă pe vârful Muntelui Interzis și rămâne toată noaptea în Peștera
Năpastei, răspunse principele.
- Ce te face să crezi că-și petrece nopțile în Peștera Năpastei? întrebă regina.
- Într-o noapte, când gândurile triste îmi furase somnul, am ieșit în curtea palatului să mă
plimb pe aleile din grădină și să ascult trilurile păsărilor nocturne. Mi-a atras atenția o matahală
dolofană, înfășurată într-o mantie întunecată, care se furișa spre poartă. Era vrăjitorul Șolmo. Am
așteptat să se îndepărteze un pic, apoi am alergat în urma lui, străduindu-mă să nu fiu observat.
Scrutând ca un tâlhar semiîntunericul, vrăjitorul s-a afundat în pădure și s-a îndreptat spre Muntele
Interzis. Deși simțământul de primejdie nu mă părăsea nici o secundă, curiozitatea mă mâna tot
înainte și eu nu l-am scăpat din ochi. L-am urmărit până aproape de Peștera Năpastei. M-am ascuns
după o tufă și am așteptat.
Vrăjitorul s-a oprit în fața peșterii, a cercetat cu atenție împrejurimile și a rostit în șoaptă o
vrajă. Apoi a intrat în peșteră. Am rămas în ascunzișul meu vreo oră, vrăjitorul însă nu s-a arătat.
Noaptea pe vârful muntelui este nespus de răcoroasă, iar eu eram îmbrăcat sumar. Mă apucase un
frig de-mi clănțăneau dinții în gură. În cele din urmă, am renunțat și m-am întors la palat. Am stat
însă de veghe în grădină până când vrăjitorul a binevoit să se întoarcă. Era ora când cristalele încep
să strălucească din ce în ce mai tare, anunțând apropierea dimineții.
Regina deschise încetișor ușa de la dormitorul vrăjitorului și cercetă cu privirea încăperea.
Perdelele erau trase, iar dormitorul era cufundat în semiîntuneric. În mijlocul camerei, care era
destul de spațioasă pentru o ființă miniaturală, se afla un pat confecționat din lemn, cu spetezele
înalte și frumos fasonate. Patul era atât de mare, încât părea că pe el se odihnește un om de statură
mijlocie. Pe noptiera de lângă pat era așezată o floare din cristal, petalele căreia luminau slab. Lângă
peretele din stânga patului se afla un dulap scund. Patul vrăjitorului părea neatins, iar în cameră nu
era nici o suflare vie. Regina se răsuci spre tânărul principe și zise:
- Se vede că vrăjitorul Șolmo a plecat să doarmă în Peștera Năpastei. Nu este în dormitor.
Principele Ornelis se uită la ea cu ochii lui rotunzi și expresivi, și o mare disperare se așternu
pe chipul lui.
- Ce ne facem? întrebă cu voce îngrijorată.
- Stai liniștit. Îl vom găsi, răspunse regina. Mai întâi însă vom merge să-l salvăm pe rege.
Principele Ornelis o conduse pe regina Selia spre ușa din fundul coridorului, prin care se
pătrundea în aripa stângă a palatului. Traversară în grabă mai multe încăperi, învăluite în
semiîntuneric, fără să întâlnească vreun servitor. Ajunși în holul principal, încetiniră mersul și
scrutară cu atenție încăperea și scara din marmură trandafirie, cu balustrade din lemn roșu,
împodobite cu ghirlande din frunze argintii și flori albe, care ducea spre etajele de sus. După ce se
convinseră că nici un servitor nu este în preajmă, urcară scara până la etajul doi.
Traversând cu pași ușori o sală spațioasă, luminată slab de lustre din cristale fluorescente,
se apropiară de ușa dormitorulul regal. Doi oșteni cu ochi somnoroși stăteau de veghe lângă ușă. Cu
puterea magică a întunericului, regina îi ințepeni. Principele își apropie urechea de ușă și ascultă
câteva clipe. Din dormitor se auzea doar sforăitul zgomotos al regelui. Convingându-se că regele-i
plecat în lumea viselor, deschise încet ușa și intră, urmat de regina Selia. Călcând pe vărful degetelor,
se apropiară de patul regelui, care dormea buștean, cu fața în sus. Regina întinse mâna stângă spre
regele adormit și invocă puterea magică a întunericului. Un roi de scântei albastre țâșni din mâna ei
și căzu ca o ploaie de steluțe licărinde peste fața regelui. Apoi scoase din trăistuță lacrima zeului și i-
o așeză atent pe frunte. După doar o frântură de secundă, lacrima zeului începu să strălucească atât
de tare, încât dormitorul se umplu de o lumină aurie. Regina își duse mâna stângă spre piept și
rămase în așteptare. Nu trecu mult timp și din urechea dreaptă a regelui țâșni morlocul și zbură ca o

187
săgeată spre principele Ornelis. Cu o viteză de nedescris, regina Selia întinse mâna spre morloc și
rosti cu voce clară "foc sacru". O pară albăstrie ieși din mâna stângă a reginei și lovi parazitul.
Cu-n șuierat ca de năpârcă, morlocul se aprinse. Ardea ca o minusculă făclie, trosnind ca
lemnele uscate în sobă și împrăștiind în jur scântei purpurii. În doar câteva clipe din arma secretă a
invadatorilor veniți pe acest tărâm din timpurile primordiale nu au rămas decât vreo două grame de
cenușă fumegândă.
Regina Selia invocă puterea miraculoasă a zilei și steluțele albastre se risipiră. Apoi luă de pe
fruntea regelui lacrima zeului, care nu mai strălucea atât de tare, și o ascunse în trăistuță. Regele se
cutremură, trase cu nesaț aer în piept și întredeschise ochii. Un timp rămase nemișcat, lunecând cu o
privire rătăcită pe baldachinul din mătase verde ca smaraldul, de parcă n-ar fi înțeles unde se află.
Apoi întoarse lent privirea spre regina Selia, care nu-l slăbea din ochi. Văzând-o, se ridică în capul
oaselor și, deschizând larg ochii, în care scânteia mirarea, dar și neliniștea, zise cu voce abia șoptită:
- O ființă strălucitoare a spiritului? În dormitorul meu?
Selia-i zâmbi cu bunăvoință. Regele se așeză pe pat și se uită nedumerit în jur. Observându-l
pe principele Ornelis, rămase câteva clipe cu bărbia slobozită în jos. Apoi închise ochii și scutură din
cap, de parcă ar fi vrut să se trezească din visare, și, trecându-și mâna peste față, mormăi:
- Visez? sau... poate nu visez. Vă văd aievea? Ești fiul meu, sau o nălucă care a venit să mă
înfricoșeze?
Principele îl apucă de mână și, cu un zâmbet plin de duioșie, îi spuse cu voce caldă:
- Maiestate..., tată, nu visezi. Sunt eu, fiul tău Ornelis, iar ea este o regină care stăpânește
puterea magică a luminii și a întunericului, și focul divin.
Regele întoarse din nou capul spre regina Selia, care-l privea tăcută.
- Și ea, ființa din lumină, de ce-a venit în dormitorul meu în toiul nopții? întrebă pe un ton
plin de suspiciune, arătând cu mâna spre regina Selia.
- A venit să te salveze, răspunse principele.
- Să mă salveze? făcu, rotunjindu-și și mai tare ochii, regele. Să mă salveze, murmură,
ducându-și mâna la frunte și lăsând capul în jos, de parcă ar fi încercat să-și amintească ceva.
Rămase îngândurat un timp, apoi se uită nedumerit la regina Selia.
- Nu-mi amintesc să mi se fi întâmplat ceva, zise, cu o privire rătăcită în amintire. Deși,
adăugă mijindu-și ochii și scotocind cu înverșunare în memorie, mă simt golit de multe amintiri.
- Maiestate, zise regina Selia, vrăjitorul Șolmo a îndrăznit să intre în Peștera Năpastei, unde a
găsit un sarcofag lăsat de către invadatorii care, cu mii de ani în urmă, au încercat să cucerească
regatul dolmeilor și care au fost exterminați de către mesagerul Creatorului. Din păcate însă,
spiritul unui vrăjitor puternic al invadatorilor și două din armele lor vii au supraviețuit mâniei
divine. Ființele strălucitoare ale spiritului îi închisese în sarcofag, unde au hibernat până în clipa
când vrăjitorul Șolmo a îndrăznit să pătrundă în peștera interzisă și să deschidă sarcofagul. Spiritul
vrăjitorului malefic s-a trezit din hibernare și a pus stăpânire pe Șolmo. Șolmo cel de astăzi nu mai
este Șolmo pe care Maiestatea Ta l-a cunoscut cu mulți ani în urmă. Este posedat de spiritul malefic
al vrăjitorului, care este foarte puternic și periculos. Șolmo cel posedat, mai bine zis spiritul
vrăjitorului din timpurile primordiale, care a pus stăpânire pe bietul Șolmo, te-a infestat cu un
morloc. O ființă rațională, infestată cu un morloc, devine sluga credincioasă a vrăjitorului și execută
fără să crâcnească tot ce i se cere.
Spusele reginei Selia avură asupra regelui dolmeilor efectul unui trăsnet. Se uita la ea cu gura
întredeschisă, iar în privire îi licărea surprinderea și îngrijorarea. În scurt timp însă își regăsi
stăpânirea de sine. Își încruntă amenințător sprâncenele și, săgetând-o pe regina Selia cu priviri
negre de mânie, întrebă cu voce apăsată:

188
 - Vrăjitorul Șolmo m-a infestat cu un morloc? Șolmo a îndrăznit să-mi vâre în creier un
morloc... Eu, regele dolmeilor, sunt o slugă a unui vrăjitor?
Selia și principele Ornelis încuviințară din cap.
Consternat de cele auzite, regele mai chibzui câteva clipe în sine și mânia din privire i se
preschimbă încet în curiozitate.
- Îmi tot vorbești despre un morloc. Ce fel de ciudățenie mai e și acesta? întrebă regele, cu o
grimasă de dezgust pe față.
- Arma vie a invadatorilor, se grăbi să-i răspundă principele.
- Arma vie a invadatorilor? bolborosi, căzând din nou pe gânduri, regele dolmeilor.
După un timp, se uită pieziș spre regina Selia și întrebă pe un ton plin de nedumerire:
- Vrei să spui că sunt în puterea unui spirit venit din lumile obscure?
- Ai fost, răspunse regina. Am reușit să te salvăm.
Zicând acestea, arătă cu degetul spre movilița de cenușă, care mai continua să fumege, și
spuse:
- Din arma vie a invadatorilor nu a mai rămas decât un pumnișor de cenușă urât mirositoare.
Regele se uită cu dezgust la cenușa de pe podeaua din marmură albăstruie, care mai continua
să împrăștie scântei, apoi ridică privirea spre regina Selia.
- Trebuie să înțeleg că vrăjitorul Șolmo, conslierul meu principal, este posedat de spiritul
unui vrăjitor venit în lumea noastră din timpurile primordiale? întrebă, înclinând ușor capul și
fixând-o pe regina Selia cu o privire iscoditoare.
- Așa este, Maiestate. Vrăjitorul Șolmo este posedat de spiritul unui vrăjitor malefic, răspunse
regina Selia.
- Voi ordona imediat oștenilor mei credincioși să-l salte pe nemernic din pat și să-l închidă în
cel mai adânc beci din subsolul turnului din aripa dreaptă, zise regele, cu ochii scăpărând de mânie.
- Nu poți, Maiestate, replică regina.
- Nu pot?! strigă regele, sărind în picioare și strângându-și amenințător pumnii. Cine ar putea
să-mi interzică? Sunt regele Tărâmului Dolmeilor de pe această planetă binecuvântată de către
Creator și eu comand aici.
Amuzată de reacția nestăpânită a regelui, Selia zâmbi pieziș.
- În noaptea aceasta vrăjitorul Șolmo a urcat pe vârful Muntelui Interzis. Sunt sigură că a
intrat în Peștera Năpastei, zise cu voce calmă regina Selia, încercând să-l potolească pe regele care
clocotea de furie.
- Șolmo a îndrăznit din nou să urce pe vărful Muntelui Interzis? întrebă regele și ochii îi
scăpărară ca două fulgere. Voi trimite imediat straja să-l aducă la palat.
Regele dolmeilor făcu câțiva pași spre ușă, vrând să cheme straja, însă principele Ornelis îi
ieși înainte și-i spuse:
- Oprește-te, Maiestate, ar fi nu doar o încălcare gravă să trimiți oștenii pe Muntele Interzis, ci
și un gest necugetat. Spiritul vrăjitorului malefic îi poate ucide pe toți.
- Maiestate, principele Ornelis are dreptate. Ființele strălucitoare ale spiritului le-au intersiz
dolmeilor să intre în Peștera Năpastei, zise regina Selia. Voi merge eu pe Muntele Interzis. Principele
Ornelis mă va însoți până aproape de peșteră.
- Ziceai că spiritul vrăjitorului venit din timpurile obscure este nemaipomenit de puternic și
periculos. Crezi că vei reuși de una singură să-l înfrunți? întrebă regele, uitându-se la ea cu
neîncredere. Voi ordona strajei să te însoțească.

189
 - Voi intra în Peștera Năpastei doar eu, zise regina Selia, pe un ton care nu îngăduia nici un fel
de împotrivire. Doar eu am puterea să-l înfrunt, fără să-mi pun în pericol existența. Vrăjitorul este
un pericol mare pentru toți dolmeii. Vă poate ucide doar cu priivirea.
Regele ridică neputincios din umeri și zise:
- Și dacă spiritul vrăjitorului este mai puternic decât tine?
- Decât mine? Poate să fie mai puternic, însă nici o făptură malefică nu poate rezista puterii
focului divin, răspunse liniștită regina Selia.
Zicând acestea, se răsuci spre principele Ornelis, care în tot acest răstimp rămase nemișcat
în fața regelui, și vorbi:
- Principe Ornelis, cred că a venit timpul să pornim spre Peștera Năpastei.
Apoi se uită iscoditor la principele care părea adâncit în gânduri și adăugă:
- Dacă ești de acord să-mi arăți drumul spre Muntele Interzis.
Principele tresări, revenindu-și parcă dintr-o transă, și se grăbi să-i spună:
- Cum să nu fiu de acord? Ard de nerăbdare să aflu ce face ticălosul în Peștera Năpastei.
Sub priivirea încruntată a regelui dolmeilor, regina Selia și principele Ornelis părăsiră
dormitorul și coborâră scările. În hol nu se vedea nici un slujitor. O luară spre aripa stângă a
palatului și se îndreptară spre turnul crenelat. Lângă ușa care se deschidea în curte, regina se opri
și, făcând un gest rapid cu mâna, aruncă pelerina magică a întunericului peste amândoi. Apoi ieșiră.
Grădina era cufundată în somn, iar păsările moțăiau pe crengile nemișcate ale copacilor, care
nu mai împrăștiau semințe fluorescente, semn că noaptea-și petrecea ultimele ore pe Tărâmul
Subteran. Cristalele luminau slab împrejurimile și visele încă pluteau pe aripile somnului, aducând
cu ele pacea și odihna.
Fără să fie văzuți și auziți de către oștenii care stăteau de strajă lângă ușa centrală a palatului,
regina Selia și principele Ornelis străbătură curtea și o porniră pe drumul care ducea spre tunel. În
jur domnea o noapte liniștită și drumul era pustiu. Când ajunseră la poalele pădurii, o cotiră la
stânga, pe o potecă îngustă, ce se pierdea în adâncul desișului. Cristalele ce mărgineau poteca
luminau atât de slab, iar coroanele copacilor erau atât de înfrunzite, încât pădurea era cufundată
într-un întuneric aproape de nepătruns. Din când în când, tăcerea pădurii adormite era spartă de
niște sunete prelungi și ascuțite, care se stingeau încet, asemeni șuieratului unui vânt ce aleargă
printre ramurile copacilor și se pierde în depărtare. Și frunzele foșneau ușor, de parcă ar fi fost
mângâiate de suflul unei brize, deși nu se simțea nici cea mai mică adiere de vânt. Apoi se instala
din nou o liniște senină. Mai merseră un timp pe poteca care se strecura șerpuind printre tulpinile
copacilor, până ce ajunseră la marginea pădurii. În fața lor se înălța, negrind ca un zid văluros de
cetate, un munte nu prea înalt. Din depărtare ajungea până la ei clipocit de apă ce se prelinge de pe
vârf de stâncă.
- În fața noastră se înalță Muntele Interzis, zise în șoaptă principele Ornelis, arătând cu mâna
spre peretele stâncos. Urcușul spre Peștera Năpastei va fi mai obositor și mai primejdios, deoarece
cărarea, pe care mii de ani nu a pășit picior de dolmeu, este aproape impracticabilă. Chinurile
noastre însă nu vor dura prea mult, deoarece Peștera Năpastei se află la vreo sută de metri înălțime
de la poalele muntelui, iar cărarea este luminată de cristale.
Încordându-și privirea, regina Selia cercetă de la poale până la creasta zdrențuită masivul
văduvit de vegetație. Mii de luminițe slabe făceau muntele să pară împodobit cu ghirlande de
beculețe aprinse. Priveliștea îi aminti reginei de munții de pe Tărâmul Întunericului Luminescent.
Oftă adânc și se lăsă, preț de o clipă, în voia amintirilor. Îi apăru în fața ochilor unicornul negru, care
zbura ca vântul printre copacii ce scânteiau, împrăștiind în pădurea semiadormită o lumină blândă,
relaxantă, iar în urechi îi răsunară trilurile păsărilor nopții. Văzând-o plecată în lumea amintirilor,

190
principele Ornelis o apucă de mână. Regina-și trecu palma peste frunte, vrând să alunge imaginile
care-i stăruiau în amintire, și zise:
- Muntele Interzis mi-a readus în memorie peisajele de pe planeta mea.
Principele Ornelis se uită la ea cu interes, însă nu îndrăzni să-i pună vreo întrebare. Porniră
în tăcere spre Muntele Interzis. Cu cât se apropiau mai mult de munte, cu atât cărarea devenea mai
accidentată și mai buruienoasă, dovadă că de un car de ani nu a călcat pe ea picior de ființă vie, și ei
înaintau din ce în ce mai greu. Buruienile-i ajungeau principelui până aproape de brâu, ascunzând
vederii pietrele ascuțite. De câteva ori principele se împiedică și căzu, zdrelindu-și genunchii.
Gemând ușor, se ridica în picioare și, înfruntând cu stoicism obstacolele, se mișca tot înainte. Într-
un final, ajunseră la poalele Muntelui Interzis. Nu se mai auzeau șoaptele tainice ale pădurii și aerul
părea înțepenit. Doar clipocitul somnoros al apei, care-și croia cu insistență drum printre pietroaie,
spărgea tăcerea adâncă a nopții.
De la poalele muntelui spre Peștera Năpastei cărarea nu mai părea să fie o adevărată cărare,
ci mai curând o vagă amintire a ceea ce fusese cu mii de ani în urmă. Presărată din abundență cu
bucăți de rocă, urca în pantă aproape abruptă spre creasta muntelui, înconjurând bolovani enormi,
din care țâșneau, ca niște lumânări aprinse, cristale luminescente. În jur era doar rocă moartă, și
nici un mărăcine, sau smoc de iarbă nu se zărea cât cuprindeai cu ochii.
După mai multe minute de urcuș obositor și anevoios, cărăruia se opri în fața Peșterii
Năpastei. Peștera părea săpată de o mână năzdrăvană într-o stâncă înaltă, colțuroasă, mărginită în
partea dreaptă de o prăpastie nu prea adâncă. Un fir plăpând de apă se prelingea din vârful stâncii și
înainta cu încăpăținare printre așchii ascuțite de rocă spre poalele muntelui. O ceață licărindă bloca
intrarea arcuită. Din peșteră răbufnea în aerul răcoros și proaspăt un miros ciudat, un miros ascuțit,
ce irita neplăcut nările. Principele Ornelis își acoperi nasul cu palma și mormăi nemulțumit:
- Ce-o fi făcând oare ticălosul de vrăjitor în Peștera Năpastei? Fuuu! Mirosul acesta
dezgustător îmi provoacă greață. Când l-am urmărit până aproape de intrare, din Peștera Năpastei
nu răzbătea miros neplăcut.
Regina Selia se opri în fața intrării în peșteră și, răsucindu-se spre principele Ornelis, care-și
freca cu înverșunare nasul ce devenise roșu ca un fier încins, zise:
- Principe Ornelis, misiunea ta se încheie aici. Poți să te întorci la palat și să tragi un pui de
somn. Imediat ce-l voi elibera pe vrăjitorul Șolmo și voi ucide spiritul malefic, mă voi întoarce și
vom elibera principesa.
- Nu, nu, nu pot să plec, sări ca ars principele, clătinând nervos din cap și scuturându-și
mâinile. E mai prejos de demnitatea mea de viitor suveran al regatului dolmeilor să fug ca un laș și
să te las singură să înfrunți vrăjitorul.
Reacția principelui Ornelis umplu sufletul reginei Selia de duioșie.
- Fie, rămâi, zise, zâmbind în colțul gurii, însă nu poți intra cu mine în peșteră, deoarece mă
tem că mantia fermecată a întunericului nu este un obstacol pentru ochii unui spirit din Timpurile
Primordiale. Dacă temerile mele sunt adevărate, tu ai putea deveni următorul înveliș terestru al
spiritului. Mă vei aștepta afară, ascuns după vreun bolovan. Dacă nu mă întorc până când cristalele
vor anunța apropierea zorilor, pleacă de aici cât poți de repede și spune-i regelui să sigileze intrarea
pe Tărâmul Subteran.
Principele Ornelis o măsură cu ochii din creștet până-n tălpi. O tresărire de spaimă,
amestecată cu nedumerire, se citea în privirea lui.
- Să, să sigileze intrarea? bolborosi și-și încruntă sprâncenele, încercând să-și ascundă
neliniștea care i se așeza pe chip. Vrei să spui că vrăjitorul ar putea să, să te omoare?

191
 - Să mă omoare? Nu! murmură regina Selia, zâmbind liniștitor. Spiritul vrăjitorului din
Timpurile Primordiale, deși este nespus de periculos, nu are puterea să mă ucidă. Vroiam să spun
doar că s-ar putea să-mi scape și să se ascundă, iar eu voi fi nevoită să-l vânez. Ca să nu pătrundă în
regatul almeilor și să pună stăpânire pe o altă victimă, intrarea pe Tărâmul Subteran trebuie sigilată.
Principele Ornelis simțea cum spaima-i pătrunde, ca un vârf otrăvit de săgeată, în inimă și
fruntea i se acoperi cu broboane de sudoare. Își șterse cu dosul palmei sudoarea de pe frunte și zise
cu voce îngrijorată:
- De nu vei reuși să-l ucizi cu focul divin, spiritul vrăjitorului ar putea să pună stăpânire pe
rege sau pe regină.
Vorbele principelui o îngrijorară și regina Selia rămase un timp tăcută, chibzuind în sine.
- Nu trebuie să te neliniștești, zise într-un târziu. Sunt sigură că spiritul malefic nu va mai ieși
din această peșteră. Aici își va găsi sfârșitul.
Deși regina Selia se străduia să pară încrezută, principelui Ornelis nu-i scăpă tremurul ușor
din vocea ei. O pironi câteva clipe cu o privire cercetătoare, apoi zise cu voce hotărâtă:
- Te voi aștepta lângă intrarea în peșteră. Nu plec până nu ieși de acolo.
Pășind cu demnitate, principele Ornelis se îndepărtă și dispăru după o stâncă.
Regina Selia îl urmări cu privirea până se pierdu în noapte, apoi își puse pe umeri mantia
fermecată a întunericului și atinse cu mâna piatra puterii.
- O, piatră a puterii, zise în șoaptă, ajută-mă să trec de farmecele vrăjitorului, care blochează
intrarea în Peștera Năpastei.
Cât ai clipi din ochi, se pomeni într-o galerie scundă, luminată de cristale, care cobora în
pantă lină spre inima planetei. Îi atrase atenția tavanul boltit al galeriei, pe care ardeau cu flăcări
verzi simboluri magice și texte scrise cu un fel de ieroglife stranii. Protejată de piatra puterii și
mantia fermecată a întunericului, regina Selia străbătu galeria și intră într-o sală nu prea mare, cu
pereții din bazalt negru. Ridicând privirea spre tavan, rămase înțepenită de uimire. Din tavanul
șlefuit țâșneau, ca niște vărfuri de pumnale, mii de cristale ascuțite, care păreau să țintească
temerarul ce se încumeta să intre în peșteră. Priveliștea i se păru sinistră și regina făcu un pas
îndărăt, întrebându-se în sine:
- Ce forță miraculoasă a săpat în munte această peșteră înfiorătoare? Să fie oare opera
năvălitorilor veniți din timpurile primordiale?
Cu simțurile în alertă și gata să riposteze în orice clipă, regina Selia cercetă cu privirea
încăperea. În mijlocul sălii, pe un postament scund din granit roșu, se afla un sarcofag miniatural,
cioplit din cristale de stâncă de culoare fumurie. Pereții sarcofagului erau încrustați cu simboluri
magice, care emiteau o lumină pulsatorie, de un verde-gălbui otrăvitor. Capacul era dat la o parte și
un fir subțire de ceață întunecată ieșea din sarcofag și se învârtejea, împrăștiind în jur un miros
ascuțit. Acoperindu-și nasul cu palma, regina Selia făcu câțiva pași în interiorul peșterii, apoi se
răsuci pe călcâie și blocă intrarea cu puterea magică a luminii. Pășind tiptil, se apropie de sarcofag.
Ajunsă în fața postamentului, întinse mâna dreaptă și lansă o ploaie de steluțe argintii. Apoi se
aplecă deasupra sarcofagului și privi în interior. Întins pe spate, vrăjitorul Șolmo privea țintă spre
tavan cu ochi sticloși și bulbucați, fără să dea semne că vede sau aude. Din când în când, ochii îi
scăpărau. Părea plecat cu rațiunea în altă lume.
Vrând să se protejeze de o posibilă surpriză neplăcută, regina Selia lansă spre sarcofag un jet
de lumină aurie. Apoi scoase din trăistuță lacrima zeului și o așeză pe fruntea bombată a
vrăjitorului. Șolmo se cutremură, închise strâns ochii și bălmăji ceva nedeslușit. După un timp,
holbă ochii și clipi des din gene. Deși rămase înțepenit, ochii începură să i se miște rapid în toate

192
direcțiile. Dintr-odată, ochii îi scăpărară și se ațintiră asupra reginei aplecate deasupra sarcofagului.
Selia se grăbi să întindă mâna dreaptă spre vrăjitorul Șolmo și murmură în sine:
- Invoc puterea magică a apei ce izvorăște din inima Cristalului Destăinuirii.
Un nouraș scânteietor se desprinse din mâna reginei și cernu peste vrăjitorul înțepenit o
ploaie măruntă, argintie. Simțind răcoarea apei, vrăjitorul Șolmo se chirci și regina văzu cu uimire
cum din trupul lui scund și dolofan se desprinde un spirit monstruos- un pitic aproape transparent,
cu pielea verzuie și ochii oblici, cu pupilele verticale ca la șarpe, în care scăpăra o străfulgerare
fioroasă, iar din nasul lung și ascuțit ca un cioc de barză ieșea o dâră de fum și se învârtejea
deasupra sarcofagului. Spiritul avea picioare scurte, crăcănate și patru mâini cu câte șase degete. În
poziție orizontală, străbătu lent perdeaua de lumină și răsucindu-se fulgerător, se holbă câteva clipe
la regina Selia cu o privire în care ferocitatea se amesteca cu spaima. Apoi zbură ca o săgeată spre
ieșire, însă puterea magică a luminii îi îngrădi calea. Se răsuci încet și-și fixă, pentru o clipă, privirea
fioroasă pe mâna întinsă a reginei, de parcă ar fi știut de unde-i va veni sfârșitul. Deodată, cu o
viteză de neimaginat se năpusti asupra ei.
Protejată de piatra puterii, regina Selia rămase nemișcată lângă sarcofag. Lovindu-se de
câmpul energetic, cu un urlet de fiară rănită, spiritul se prăbuși pe piedestal. Apoi, cu o grimasă
fioroasă pe chipu-i monstruos, se înălță, ca o umbră fumurie, spre tavan. Regina Selia își atinse cu
mâna stângă pieptul, apoi o îndreptă spre spiritul vrăjitorului și pronunță cu voce răspicată
cuvintele:
- Foc sacru!
Un șuvoi de foc, ce scânteia ca razele fierbinți ale unui soare albastru, se desprinse din mâna
întinsă a reginei Selia și zbură spre tavan. Spiritul vrăjitorului însă făcu un salt fulgerător în stânga
și focul sacru lovi în cristale. Scântei și cenușă se alese din cristalele luminescente și peștera fu
învăluită în fum și semiîntuneric. Un hohot înfiorător străbătu semiîntunericul și Peștera Năpastei
se cutremură de groază.
- Puterea magică a luminii tale nu este periculoasă pentru un spirit venit pe acest tărâm din
timpurile primordiale, când lumina nu era decât o beznă moartă, se auzi o voce ascuțită, sfidătoare,
care se dezlănțui în hohote nervoase de râs.
Regina Selia atinse cu degetul inelul Marelui Zeu și zise în șoaptă:
- Ajută-mă, spirit al razei de soare.
Se auziră niște sunete melodioase și din inel ieși spiritul razei de soare. Peștera se lumină de
o lumină aurie și o voce dulce murmură:
- Cum aș putea să te ajut, regină protectoare?
- În semiîntunericul înecat în fum spiritul vrăjitorului devine invizibil pentru ochii mei.
Spiritul razei de soare se înălță spre tavanul care mai continua să cearnă fum și cenușă.
Întinse mâinile în părți și Peștera Năpastei se lumină de o lumină strălucitoare, de parcă soarele din
Universul paralel ar fi trimis în ajutor un mănunchi de raze. Tăcerea peșterii fu spartă dintr-odată de
un mârâit de fiară furioasă. Regina Selia se înălță deasupra sarcofagului și roti privirea de jur
împrejur. Văzu, zburând spre sarcofag ca o fantasmă a morții, spiritul vrăjitorului, care o țintuia cu o
privire pe cât de arzătoare, pe atât de necruțătoare. Întinse iute spre spirit mâna dreaptă și rosti în
șoaptă:
- Foc sacru.
O rază nespus de strălucitoare se desprinse din mâna reginei și zbură spre spiritul
vrăjitorului, lovindu-l drept în piept. Cu un urlet asurzitor, spiritul se mistui în focul sacru, lăsând în
urma lui doar un miros ciudat, dezgustător.

193
 Regina Selia coborî pe postamentul din granit și se uită la vrăjitorul care, deși era înțepent,
mai continua să țină strâns în mână toiagul. Morlocul se zbătea cu disperare în globul de cristal, iar
vrăjitorul Șolmo se uita la el cu ochi holbați și plini de nedumerire, de parcă l-ar fi văzut pentru
prima oară.
Cu puterea magică a luminii, regina Selia îl scoase pe vrăjitor din amorțire. Ținând strâns în
mâna dreaptă toiagul, vrăjitorul Șolmo își trecu mâna stângă peste capul chel, apoi se ridică în șezut.
Tulburat, se uită câteva clipe la morlocul care nu înceta să se zvârcolească în globul de cristal, apoi
își întoarse ochii spre regina Selia și zise în șoaptă:
- O ființă din lumină... Cine ești?
Pe buzele reginei flutură un zâmbet șters.
- Sunt cea care te-a salvat, vrăjitorule, răspunse.
- M-a... m-a... m-ai salvat? bolborosi și mai uimit vrăjitorul, uitându-se dezorientat în jur.
Unde mă aflu?
- În Peștera Năpastei, răspunse regina Selia. În peștera unde nu avea dreptul să calce picior
de dolmeu.
- În Pe...pe...peștera Nă...nă...pastei? rosti speriat vrăjitorul. Eu..., în Peștera Năpastei? Cine a
îndrăznit să mă aducă în Peștera Năpastei?
- Picioarele tale și spiritul vrăjitorului din timpurile primordiale, care te poseda, răspunse
regina Selia.
De spaimă, vrăjitorul Șolmo rămase un timp cu gura larg căscată și ochii mai să-i iasă din
orbite. Apoi își încruntă sprâncenele și bălmăji:
- Eu... eu..., un spirit malefic, ve...ve..venit din timpurile primordiale, mă...mă poseda? Eu eram
în puterea unui spirit din lumile obscure?
Buimăcit, se scărpină la ceafă și, țintuind-o pe regina Selia cu o privire neîncrezătoare, zise,
întinzând spre ea degetul arătător:
- Tu, tu ai reușit să mă salvezi din ghearele unui spirit atotputernic, venit în lumea noastră cu
mii de ani în urmă?
Zâmbind amuzată, regina Selia încuviință din cap.
- Nu pot să cred, rosti vrăjitorul, clătinând nervos din cap. Nici ființele strălucitoare ale
spiritului nu au puterea să ucidă un spirit venit din timpurile primordiale. Dacă cel care mă poseda
era un spirit malefic, cum ai reușit să-l faci să mă elibereze?
- L-am forțat s-o facă, recurgând la puterea magică a lacrimii zeului cerului senin și al
soarelui din Universul paralel, răspunse regina.
Vrăjitorul miji ochii și se uită la ea pieziș cu o privire iscoditoare.
- Doar focul divin îl putea ucide, adăugă după un timp și în ochii lui bulbucați licări
suspiciunea.
- Ai dreptate, zise regina.
- Vrei să spui că stăpânești focul divin? întrebă, pe un ton neîncrezător, vrăjitorul.
Regina Selia întinse spre el mâna și zise:
- Dă-mi, te rog, toiagul.
- Să-ți dau toiagul? La ce-ți poate servi toiagul meu? întrebă, încruntându-se nemulțumit,
vrăjitorul.
- Când ai îndrăznit să nesocotești voința ființelor strălucitoare ale spiritului și ai deschis
sarcofagul, spiritul unui vrăjitor malefic din timpurile primordiale și două din armele lui vii, care de
mii de ani hibernau acolo, s-au trezit din hibernare. Spiritul a pus stăpânire pe tine și ți-a ordonat

194
să-l infestezi pe regele dolmeilor cu un morloc. Celălalt morloc se află în sfera de cristal din vârful
toiagului tău.
Nemulțumirea se șterse brusc de pe fața vrăjitorului și el își întoarse privirea speriată spre
globului de cristal. Morlocul se zvârcolea, încercând să iasă din sfera transparentă.
- Viermele negru care se zbate în globul de cristal este un morloc? întrebă, arătând cu degetul
lui durduliu spre creatura neagră.
- Una din armele vii ale năvălitorilor, care, cu mii de ani în urmă, au încercat să pună
stăpânire pe regatul dolmeilor. Ființele strălucitoare ale spiritului, ajutate de către un mesager al
Creatorului care stăpânea focul divin, i-au expediat în neființă. Din păcate însă un spirit al unui
vrăjitor și doi morloci au supraviețuit mâniei divine, răspunse regina.
- Și regele dolmeilor..., regele este în puterea unui vierme negru, pe care eu l-am eliberat din
acest sarcofag? întrebă îngrozit vrăjitorul, ștergându-și cu dosul palmei fruntea care, de neliniște și
încordare, se umezise brusc.
- Nu, răspunse regina, clătinând ușor din cap și împrăștiind în jur o ploaie de scântei aurii.
Am reușit să ucid morlocul. Regele este viu și stăpân pe sine.
Vrăjitorul Șolmo răsuflă ușurat și îi întinse toiagul. Regina Selia luă din mâna vrăjitorului
toiagul și zise, cu o ușoară notă de sarcasm în voce:
- Nu ți se pare că a venit timpul să părăsești sarcofagul și să cobori de pe piedestal,
vrăjitorule?
Șolmo se uită uimit în stânga și în dreapta, apoi se aplecă peste peretele sarcofagului și se
uită în jos, de parcă abia acum descoperise că ședea într-un sarcofag din cristal de stâncă, așezat pe
un piedestal din granit. Scutură nemulțumit din cap și, bulbucându-și și mai tare ochii de-un verde
spălăcit de bătrânețe, se ridică lent în picioare. Apoi oftă adânc și, cu o grimasă de scârbă pe față,
coborî de pe piedestal. Făcând câțiva pași spre regina Selia, care-l urmărea amuzată, ridică din
umeri și desfăcându-și brațele în lături, mormăi:
- Nu-mi amintesc cum am urcat pe Muntele Interzis și cum am intrat în Peștera Năpastei. Nu
înțeleg ce m-a determinat să mă culc într-un sarcofag încrustat cu aceste stranii simboluri magice,
care luminează intermitent.
- Nu erai tu, îl liniști regina. Era spiritul vrăjitorului care te poseda.
Aruncându-i reginei o privire vinovată, vrăjitorul Șolmo oftă din nou.
- Îndepărtează-te de piedestal, îi ceru regina Selia și puse toiagul lângă sarcofag.
Cu pași împleticiți și gârbovit sub povara vinovăției, de care nu reușea să se debaraseze,
vrăjitorul Șolmo se apropie de ieșirea din Peștera Năpastei și, sprijinindu-se cu spatele de perete,
rămase cu ochii ațintiți asupra reginei Selia. Nedumerire, spaimă, curiozitate, dar și un car de
vinovăție puteai citi în ochii lui bulbucați. Regina Selia întinse mâna stângă spre sarcofag și exclamă
cu voce răspicată:
- Foc sacru!
Un șuvoi strălucitor de foc țâșni din mâna reginei și lovi în toiagul vrăjitorului. Se auzi un
șuierat strident, urmat de o explozie ușoară, și globul de cristal cu tot cu arma vie a invadatorilor se
transformă în scrum. Simbolurile magice încetară să mai lumineze, iar sarcofagul se prelinse, într-
un final, ca o sticlă incandescentă, peste piedestalul din granit.
Vrăjitorul Șolmo de apropie în grabă de regina Selia.
- Spune-mi, zise, fixând-o cu privirea în care se citea neliniște și spaimă, regele... regele știe...
- Le vei afla pe toate de la principele Ornelis, care ne așteaptă lângă peșteră, îl întrerupse
regina Selia. Trebuie să ne întoarcem cât mai repede la palat. Mai avem niște treburi importante de
făcut.

195
 - Principele Ornelis?! exclamă vrăjitorul. Și principele Ornelis a îndrăznit să urce pe Muntele
Interzis?
Regina îl săgetă cu o privire plină de mânie, apoi întinse mâna dreaptă și, lansând un jet de
raze aurii spre ieșirea din Peștera Năpastei, destrămă vraja.
- Nu avem timp de pierdut, vrăjitorule! Regele dolmeilor ne așteaptă, zise pe un ton apăsat, și
vocea-i răsună ca o poruncă.
Apoi porni cu pași rapizi spre ieșirea din Peștera Năpastei. Cu o expresie speriată pe chipu-i
dolofan, vrăjitorul Șolmo se rostogoli în urma ei. Străbătură în grabă tunelul și ieșiră pe cărarea care
cobora spre poalele Muntelui Interzis.
- Principe Ornelis! strigă regina. Poți să ieși din ascunziș. Vrăjitorul Șolmo nu mai este
posedat de spiritul malefic și morlocul este mort.
De după un pietroi ieși principele Ornelis și se apropie în grabă de regina Selia. Se uită
suspicios spre vrăjitorul Șolmo, care-l privea cu-n zâmbet vinovat.
- Ești sigură că nu mai este posedat de spiritul vrăjitorului malefic? întrebă, întorcând
privirea îngrijorată spre regina Selia.
Regina zâmbi înțelegător și clătină afirmativ din cap.
Când în sfârșit ajunseră lângă palatul regelui dolmeilor, cristalele luminau din ce în ce mai
tare și curtea palatului se scălda într-o lumină palidă portocalie. Din grădină se auzeau trilurile
păsărilor care se deșteptau din somn, dând startul unei noi zile, iar cei doi oșteni se holbau la regina
Selia cu gurile căscate de uimire. Când regina Selia, principele și vrăjitorul ajunseră în fața ușii,
oștenii schimbară înde ei priviri pline de nedumerire, apoi, fără să spună vreun cuvânt, deschiseră
larg ușa.
Cei trei intrară în palat și se îndreptară spre sala de audiențe. Deși zorii dimineții făceau
primii pași timizi pe tărâmul dolmeilor, palatul se deșteptase și forfotea de servitori, care urcau și
coborau grăbiți scările. Observând-o pe regina Selia însă, se opreau și rămâneau înmărmuriți, de
parcă ar fi văzut Steaua Iubirii Divine, coborâtă din adâncurile spațiului nemărginit.
- Anunțați-i pe Maiestatea sa, regele dolmeilor, și pe regina-mamă, că regina care stăpânește
puterea magică a luminii și focul divin îi așteaptă în sala de audiențe, zise cu voce poruncitoare
principele.
Servitorii însă rămaseră nemișcați, cu ochii ațintiți asupra reginei Selia.
- Ce așteptați? se răsti principele Ornelis, săgetându-i cu priviri mânioase. Tu! se adresă unui
servitor, atingându-i pieptul cu degetul, fă imediat ce ți-am poruncit.
Servitorul tresări și porni în fugă spre scările care urcau la etajul doi, unde se aflau
apartamentele regale. Regina Selia și principele Ornelis, urmați de vrăjitorul Șolmo, care își târa cu
greu picioarele în urma lor, intrară într-o sală nu prea spațioasă, cu pereții placați cu marmură
argintie. O minunată lustră din cristale albastre umplea încăperea de o lumină sobră, rece. Lângă
peretele din fața ușii, pe o platformă semicirculară, se aflau două jilțuri din lemn argintiu, cu speteze
înalte, împodobite cu nestemate. În fața celor două jilțuri erau așezate patru scaune cu spetezele
încrunstate cu motive geometrice.
După doar câteva minute, în sala de audiențe întră regele dolmeilor, însoțit de regina-mamă.
Regele purta tunică lungă până la glezne, din stofă albastră, brodată cu fir de argint, iar pe umeri- o
mantie argintie. Pe creștetul lui strălucea o coroană din aur alb, împodobită cu diamante, iar în
mâna dreaptă ținea un sceptru din aur, în vârful căruia strălucea Floarea Vieții Eterne.
Regina purta o rochie lungă, sobră, din mătase neagră, iar în pletele-i de culoarea smaraldului
strălucea o diademă împodobită cu diamante.

196
 Ajuns lângă vrăjitorul Șolmo, regele dolmeilor se opri și-l săgetă cu o privire furioasă.
Vrăjitorul se făcu mic de tot și chipu-i dolofan se acoperi cu broboane de sudoare. Cu respirația
întretăiată și capul afundat între umeri, părea o gogoașă gată să se rostogolească pe podeaua din
marmură. Fără să-i adreseze vreo vorbă, regele se îndreptă spre cele două jilțuri și se așeză. Regina-
mamă se așeză alături și-și aținti privirea plină de uimire spre Selia. Apoi se uită întrebător la rege.
- Așezați-vă, rosti cu voce gravă regele, făcându-le semn cu mâna să se așeze.
Regina Selia, principele Ornelis și vrăjitorul Șolmo se așezară.
- Mai întâi, zise regele dolmeilor, vreau să-i mulțumesc reginei din lumină pentru că m-a
salvat și a ucis morlocul care mă domina.
Apoi se uită din nou cu o privire tăioasă spre vrăjitorul înspăimântat și zise, îndreptând spre
el sceptrul pe care îl ținea în mână:
- Iar tu, vrăjitorule, care ai îndrăznit să nesocotești voința ființelor strălucitoare ale spiritului,
dar și legile regatului, și ai intrat în Peștera Năpastei, înainte de a-ți primi pedeapsa, îmi vei
răspunde la niște întrebări.
- Maiestate, se grăbi să intervină regina Selia, îți înțeleg indignarea, însă te rog să lași toate
acestea pentru mai târziu, deoarece timpul șederii mele pe planeta ființelor strălucitoare ale
spiritului expiră. Am coborât pe Tărâmul Dolmeilor nu doar pentru a extermina spiritul vrăjitorului
din timpurile primordiale și cei doi morloci, ci și în calitate de mediator între casa regală a dolmeilor
și cea a almeilor.
Regele se uită la ea nedumerit.
- Maiestate, continuă regina Selia, prefăcându-se că nu observă nedumerirea din privirea
încruntată a regelui, domeii și almeii au trăit de la începutul începuturilor în pace și bună înțelegere.
Discordia dintre cele două regate a apărut când spiritul vrăjitorului malefic a pus stăpânire pe
vrăjitorul Șolmo. Dacă dumneata nu ai fi fost infestat cu un morloc, sunt sigură că nu ai fi poruncit să
fie răpită principesa Alma, fiica regelui almeilor.
- Răpită? întrebă mirat regele, ridicându-se în picioare. Principesa Alma a fost răpită din
porunca mea?
Regina-mamă îl apucă de mână și i-o strânse cu putere. Uitându-se în ochii ei, regele citi
răspunsul. Oftă adânc, se așeză pe scaun și îl săgetă pe vrăjitorul Șolmo cu o privire distrugătoare.
- Îmi vei răspunde pentru toate fărădelegile pe care le-ai săvârșit, vrăjitor netrebnic, șuieră
printre dinți, încruntându-și amenințător sprâncenele.
Apoi întrebă cu voce mai domoală:
- Și unde se află principesa Alma?
- Principesa Alma a fost închisă într-un sicriu de cristal, iar vrăjitorul Șolmo a trimis asupra ei
o vrajă. Principesa almeilor doarme somnul uitării, se grăbi să-i răspundă principele Ornelis. Tată,
Maiestate, trebuie s-o eliberăm cât mai repede și s-o însoțim până la curtea regelui almeilor. Să-l
informăm despre uneltirile vrăjitorului Șolmo și să-l rugăm să ne ierte. Să trăim din nou în bună
înțelegere, așa cum am trăit de-o veșnicie.
Trecându-și lent mâna prin pletele ce licăreau ca smaraldul luminat de soare, regele
dolmeilor zise cu voce tristă:
- Da, da, ai dreptate, fiule. Trebuie să ne grăbim s-o eliberăm și s-o însoțim până la palatul
regelui almeilor.
Apoi își clătină cu amărăciune capul și șopti:
- Vai, mie, ce rușine, ce faptă demnă de dispreț. Și toate din vina acestui vrăjitor netrebnic,
care a îndrăznit să intre în Peștera Năpastei, răbufni dintr-odată, arătând cu mâna spre vrăjitorul
care ședea nenorocit, cu capul afundat între umeri și privirea în podea.

197
 - Să mergem, zise cu o expresie de dezgust pe față și, ridicându-se în picioare, porni spre
ieșire.
Nu făcu însă decât vreo câțiva pași și se opri. Rămase nemișcat câteva clipe, de parcă ar fi
scotocit prin memorie, apoi se răsuci brusc pe călcâie și întrebă:
- Știe cineva unde se află sicriul în care doarme somnul uitării principesa Alma?
- Da, Maiestate, se grăbi să-i răspundă principele Ornelis. Și eu, și vrăjitorul Șolmo știm unde
doarme somnul uitării principesa Alma.
Ieșiră cu toții din sala de audiențe. Cu privirea în pământ și gârbovit sub povara grea a
vinovăției, vrăjitorul Șolmo își târa cu greu picioarele butucănoase în urma lor. Principele Ornelis îi
conduse spre aripa stângă a palatului. Coborâră scara și străbătură un coridor lung, pe pereții căruia
erau atârnate portretele reginelor Tărâmului Dolmeilor. Apoi cotiră la dreapta și intrară într-o sală
nu prea spațioasă, luminată slab de câteva cristale.
Cu draperiile din catifea trandafirie, brodate cu fir de aur, trase, sala era scăldată în miresme
de flori. În mijlocul sălii se afla o masă scundă din lemn roșu, cu picioare încovoiate. Pe masă era
așezat un minunat sicriu din cristal aproape transparent, cu ușoare scânteieri violete. Pe capacul
sicriului erau încrustate aceleași simboluri ca și pe sarcofagul din Peștera Năpastei. Simbolurile
luminau intermitent și împroșcau în aer mii de steluțe strălucitoare, dând naștere unei atmosfere
feerice.
Regina Selia se apropie de masă. Adunându-și puterile miraculoase, întinse mâna dreaptă
spre sicriu. O lumină aurie învălui sicriul, făcându-l să licărească, și simbolurile magice încetară să
mai strălucească.
Apoi, cu puterea magică a întunericului luminescent, dădu la o parte capacul sicriului. Se
aplecă și privi cu interes ființa care dormea somnul uitării. Era o minunată copilă cu părul
trandafiriu și pielea albă ca petalele de mărgăritărele. Pe creștet avea o coroniță din flori sculptate
din diamante transparente, iar buzele-i erau ușor întinse într-un zâmbet senin. Părea cufundată
într-un somn adânc și binecuvântat de către Creator.
Regina Selia i-atinse cu mâna pieptul, însă copila continua să doarmă. Îngrijorată, se răsuci
spre vrăjitorul Șolmo și întrebă:
- Somnul uitării i-a fost indus cu o vrajă?
Cu ochii scânteind de spaimă, vrăjitorul Șolmo încuviință din cap.
Regina Selia oftă nemulțumită.
- Poți să desfaci vraja?
Vrăjitorul Șolmo se chirci și mai tare și bolborosi, fluturându-și barba învolburată și clipind
speriat din gene:
- Nu...nu..., nu-mi amintesc, nu eram eu cel care a vrăjit-o pe principesa Alma, ci spiritul
malefic. Eu...eu..., eu parcă eram fermecat.
Regele îl înșfăcă de barbă și îl scutură cu putere.
- Înceracă să-ți aduci aminte, ticălosule, se răsti cu voce poruncitoare, săgetându-l cu priviri
furioase.
- Are dreptate, Maiestate, zise regina Selia. Fiind posedat de către spiritul malefic, nu era
stăpân pe sine.
Cu o expresie nemulțumită pe chip, regele dădu drumul bărbii vrăjitorului. Apoi se răsuci
spre regina Selia și vorbi indignat:
- Nu era stăpân pe sine? Și când a îndrăznit să urce pe vârful Muntelui Interzis și să intre în
Peștera Năpastei tot nu era stăpân pe sine?

198
 De spaimă, vrăjitorul Șolmo holbă și mai tare ochii și căzu în fund. Selia zâmbi amuzată, iar
principele Ornelis izbucni în hohote de râs.
- Apropie-te de sicriu, vrăjitorule, îl îndemnă regina Selia. Vom încerca împreună să desfacem
vraja, deși... nu pot fi sigură că puterea miraculoasă a luminii și a întunericului este în măsură să
spulbere o vrajă de la începuturile timpurilor.
Regina Selia așeză mâna dreaptă pe pieptul principesei Alma, iar cu mâna stângă îi atinse
fruntea rece. Tremurând de neliniște și spaimă, vrăjitorul Șolmo se ridică în picioare. Gârbovit și cu
pași împleticiți, se apropie de masă. Închise strâns ochii și bolborosi cu voce înăbușită:
- Su...sunt gata. Să...să încercăm.
Regina Selia își încrucișă mâinile pe piept și zise în șoaptă:
- O, sfântă zi și sfântă noapte, puterea voastră este o binecuvântare pentru cei ce respectă
legea supremă a spațiului nemărginit. Vă rog, ajutați-mă să desfac farmecele vrăjitorului venit pe
această planetă din timpurile primordiale și să eliberez acest suflet neprihănit din îmbrățișarea
nefastă a somnului uitării.
Ca niște focuri de artificii, mii de steluțe argintii izbucniră din mâna stângă a reginei și,
scânteind orbitor, se cernură ca o ploiță peste sicriul din cristal. Apoi din mâna dreaptă se desprinse
un fascicul de raze aurii, care, asemeni razelor de soare ce se strecoară dimineața prin geamul
întredeschis, luminară chipul principesei adormite.
Cu mâinile întinse înainte și ochii ațintiți asupra principesei Alma, vrăjitorul Șolmo
bolborosea, cu voce tremurândă:
- Sssilimo, melmo, verisss, sssilimo, melmo, verisss...
Principesa Alma tresări. Inspiră adânc aer în piept, apoi deschise larg ochii de un albastru
scânteietor și se uită în gol. Privirea ei era pierdută în visare și ea rămase nemișcată, cu ochii larg
deschiși, fără să dea semne că a părăsit tărâmul somnului uitării. Cu o rază de lumină Selia îi
dezmerda obrajii, sperând s-o readucă în lumea cea reală. Principesa însă continua să rătăcească cu
mintea în lumea viselor.
Cu fața scăldată în sudoare și tremurând ca o frunză bătută de vânt, vrăjitorul nu-și lua ochii
de la principesa Alma și bolborosea cu voce răgușită:
- Sssilimo, melmo, verisss, sssilimo, melmo, verisss...
Cu fețele încordate, regele, regina-mamă și principele Ornelis îi urmăreau tăcuți.
- A deschis ochii, de ce nu se trezește? se întreba neliniștită în sine regina Selia. Să fie oare
farmecele vrăjitorului din timpurile primordiale mai puternice decât lumina soarelui? Ce mă fac?
Cum oare s-o ajut?
În timp ce stătea măcinată de neliniște și îndoială în fața sicrului, îi reveni în amintire vocea
blândă a vrăjitoarei Dalia, care-i spunea:
- Când vei simți că bezna încearcă să-ți întunece rațiunea, bea o picătură din elixirul
iluminării și al vieții...
- Elixirul iluminării și al vieții, șopti regina și pe chip i se înfiripă un zâmbet fericit. Elixirul
miraculos ar putea s-o smulgă din îmbrățișarea somnului uitării. Oare mi-a mai rămas vreo picătură
din elixirul pe care mi l-a dat vrăjitoarea?
Scotoci cu înfrigurare în trăistuță și scose de acolo o sticluță din cristal, în care licăreau
câteva picături de apă argintie. Scoase cu mare grijă dopul și picură două picături din lichidul
miraculos în gura întredeschisă a principesei. Trecură câteva minute încordate de așteptare și
principesa oftă adânc. Clipi din gene și roti privirea speriată de jur împrejur. Dând cu ochii de regina
Selia, care stătea aplecată deasupra sicriului, murmură:
- O ființă din lumină... o văd aievea sau visez?

199
 Selia-i răspunse cu-n zâmbet senin și îi întinse mâna. Rătăcind între realitate și visare,
principesa apropie degețelul de mâna strălucitoare a reginei, însă nu simți decât o căldură plăcută.
Își retrase în grabă mâna și șopti decepționată, închizând strâns ochii și scuturând ușor din cap:
- Visez..., fără îndoială sunt încă în puterea farmecelor vrăjitorului.
- Vraja a fost spulberată, principesă Alma, îi răsună în urechi o voce cristalină. Te-ai întors de
pe Tărâmul Viselor în lumea cea reală.
Principesa deschise larg ochii și privi neîncrezătoare în jur. Apoi își pipăi cu mâinile fruntea
și obrajii. Convingându-se că nu visează, se ridică pe șezute și se uită rând pe rând în ochii celor
prezenți în sală. Când dădu cu ochii de vrăjitorul Șolmo, ca o umbră a terorii pe chip i se așternu o
mare spaimă. Se ghemui în sicriul din cristal și-și strânse cu mâinile genunchii.
- Nu-ți fie frică, zise, pe un ton liniștitor, regina Selia. Vrăjitorul Șolmo nu mai poate să-ți facă
vreun rău. Hai, ridică-te și coboară de pe masă.
Principesa se ridică încet și privi cu neîncredere în jur, apoi păși peste peretele sicriului.
Principele Ornelis îi întinse mâna, vrând s-o ajute să coboare, însă principesa îi aruncă o privire
dușmănoasă.
- Să nu îndrăznești să mă atingi, se răsti la el supărată. Nu vreau să te mai văd.
Principele oftă adânc și, lăsând capul în jos, se îndepărtă.
- Principele Ornelis nu poartă nici o vină, interveni, cu voce supărată, regele dolmeilor.
Principele a încercat de multe ori să mă convingă să te eliberez, eu însă, fiind posedat de către un
parazit pe care invadatorii l-au lăsat în Peștera Năpastei, am refuzat s-o fac.
Zicând acestea, se răsuci spre vrăjitorul Șolmo și, strângându-și pumnii, șuieră printre dinți:
- Vina o poartă acessst nenorocit de vrăjitor, care a îndrăzzznit să urce pe vârful Muntelui
Interzis și să deschidă sarcofagul.
- Sarcofagul? Care sarcofag? întrebă uimită principesa, rotunjindu-și și mai tare ochii. Pe
Insula celor Trei Virtuți nu există sarcofage.
- Năvălitorii au lăsat în Peștera Năpastei un sarcofag, în care hiberna spiritul unui vrăjitor din
timpurile primordiale și două din armele lor vii- niște paraziți care, pătrunzând în creier, puneau
stăpânire pe gazdă, zise cu voce scăzută principele Ornelis, continuând să sfredelească cu privirea
podeaua. Vrăjitorul Șolmo a intrat în Peștera Năpastei și a deschis sarcofagul. Trezit din hibernare,
spiritul vrăjitorului malefic a pus stăpânire pe vrăjitorul nostru și i-a ordonat să-l infesteze pe rege
cu un morloc. Din clipa aceea, regele și vrăjitorul Șolmo au devenit ostaticii acestor două creaturi
venite pe planeta noastră din lumile obscure.
Vorbele principelui Ornelis avură asupra principesei Alma efectul unui duș rece. Cu ochii
rotunjiți și pupilelele dilatate de groază, rămase încremenită lângă masă.
- Nu-ți fie teamă. Pericolul a trecut, zise regina-mamă, apropiindu-se de principesa Alma și
luându-i mâinile într-ale sale. Te vom însoți la palatul regelui almeilor și ne vom cere scuze pentru
cele întâmplate.
Principesa Alma întoarse capul spre regina Selia și i se uită întrebător în ochi.
- Plecăm imediat, zise regina Selia, zâmbindu-i cald și clătinând din cap.
O stălucire ca un licăr de stele spulberă spaima din ochii principesei Alma, iar buzele-i
frumos arcuite se curbară într-un zâmbet fericit. Înțelegându-i nerăbdarea, regina Selia se grăbi să
pornească spre ieșire, însă regele aruncă o privire fugară spre orologiul care atârna deasupra ușii și
zise:
- Nu vă grăbiți. Pe Insula celor Trei Virtuți e încă noapte. Cred că ar trebui să așteptăm până
când vestitorii zorilor vor anunța coborârea unei noi zile.

200
 Apoi întoarse capul spre principesa Alma și, cercetând-o cu o privire binevoitoare din cap
până-n picioare, adăugă:
- Principesei i-o fi fiind sete și foame. Nu a mâncat și nu a băut apă de un car de vreme. Voi
ordona servitorilor să întindă masa.
Se îndreptară cu toții spre sufrageria regală. Deși noaptea încă nu părăsise tărâmul, când se
apropiară de ușa bucătăriei auziră voci și zângănit de oale. Regina-mamă intră în bucătărie și
ordonă servitorilor să aducă în sufragerie lapte cald și cozonac. După ce principesa înghiți în grabă o
felie subțire de cozonac și sorbi din cana cu lapte, părăsiră cu toții sufrageria și se îndreptară spre
ieșire. Au străbătut mai multe săli și coridoare, luminate slab de cristale, și au ieșit din palat. Lângă
ușa de la intrare regele ordonă unuia din cei doi oșteni să-l cheme pe căpitanul gărzii regale. După
doar câteva secunde, din palat ieși aproape în fugă un dolmeu robust, cu față severă, sprâncene
încruntate și ochi pătrunzători. Purta tunică neagră, lungă până la genunchi și strânsă la mijloc cu o
centură argintie, iar la șold îi strălucea un fel de sabie în teacă de argint.
- La ordinele Maiestății Tale! exclamă căpitanul, lovind soldățește din câlcâie.
- Tu și încă doi oșteni ne veți însoți până la palatul regelui almeilor, îi ceru pe un ton autoritar
regele.
Auzindu-l pe rege vorbind despre almei, căpitanul holbă nedimerit ochii și rămase înțepenit,
cu gura întredeschisă de uimire.
- N-ai auzit ce ți-am spus? se răsti regele, scăpărând cu ochii.
Căpitanul lovi iarăși din călcâie și o rupse din loc. Peste câteva minute își făcu apariția însoțit
de doi dolmei înarmați până-n dinți. Regele se uită nemulțumit la ei și, clătinând a dezaprobare din
cap, zise cu voce supărată:
- V-ați înarmat de parcă ați merge la război.
Apoi se răsuci spre căpitanul gărzii regale și zise cu voce poruncitoare, arătând cu mâna spre
cei doi oșteni:
- Dezarmează-i! Lasă și tu arma. Misiunea noastră este pașnică. O vom însoți pe principesa
Alma până la palatul regelui almeilor.
Zicând acestea, se uită în stânga, apoi în dreapta, de parcă ar fi căutat pe cineva.
- Și vrăjitorul Șolmo, ticălosul de vrăjitor unde a dispărut? întrebă, mijindu-și ochii în care
scăpăra din nou mânia.
- Aici, aici sunt, Maiestate, se auzi de după tufele doldora de flori glasul înăbușit al
vrăjitorului.
- Te-ai ascuns, ticălosule? tună regele, răscolind cu o privire furioasă tufele.
- Ba nu, Maiestate, bălmăji vrijitorul, ițindu-și fața dolofană și îmbujorată de după o tufă
presărată cu flori argintii.
- Ascunzându-te după o tufă, credeai că vei scăpa de rușinea de a-l informa pe regele almeilor
despre faptele tale, servitor netrebnic?
Gârbovit ca un bătrân neputincios, vrăjitorul ieși de după tufă și, cu barba măturând
pământul, se apropie de căpitanul gărzii regale, care înțepenise de uimire.
Ținând în mâna dreaptă sceptrul cu Floarea Vieții Eterne, regele porni cu pas țeapăn și
sacadat pe drumul care se desfășura, luminat slab de cristale, spre tunel, urmat de regina Selia și
principele Ornelis. La câțiva pași în urma lor mergea regina-mamă, ținând-o strâns de mână pe
principesa Alma, ochii căreia străluceau de fericire. Încheiau procesiunea căpitanul gărzii regale și
cei doi oșteni, pe chipurile cărora era întipărită o mare nedumerire, iar vrăjitorul își târa cu greu
picioarele în urma lor.

201
 Ziua intra încet în drepturile sale și cristalele străluceau din ce în ce mai tare, cernând peste
regatul dolmeilor o lumină auriu-portocalie. De pretutindeni se auzea ciripit somnoros de păsări și
un vântișor parfumat și răcoros răsări de nicăieri, zădărând frunzele copacilor.
Lângă intrarea în tunel, regele se răsuci pe călcâie și alunecă, cu o privire gravă, peste fețile
înțepenite în așteptare ale celor trei oșteni.
- Din clipa aceasta, exclamă pe un ton autoritar, încruntându-și sprâncenele și accentuând
ultimul cuvânt, poarta dintre Tărâmul Dolmeilor și Tărâmul binecuvântat al Almeilor va rămâne larg
deschisă pentru totdeauna! Ați auzit? Nici un oștean să nu mai stea de veghe lângă tunel. Cine va
îndrăzni s-o închidă, va fi aspru pedepsit.
Apoi, mândru de cele spuse și pășind țanțoș ca un cocoș, intră în tunelul întunecos. Ceilalți se
grăbiră să-l urmeze. Ajuns în fața porții dintre cele două tărâmuri, regele întinse mâna cu sceptrul și
rosti în șoaptă o vrajă. Poarta se risipi, precum se risipește un bloc de gheață măcinat de razele
fierbinți ale soarelui la sfârșit de primăvară. După o scurtă ezitare, regele trase adânc aer în piept, să
prindă la curaj, și ieși din tunel.
Din adâncurile spațiului nemărginit pe Insula celor Trei Virtuți cobora lin o lumină
trandafirie, acompaniată de vocile melodioase ale vestitorilor unei noi zile. După o noapte liniștită,
pădurea se deștepta, iar șoaptele îndepărtate ale valurilor mării dezmerdau plăcut auzul. Regele se
opri în mijlocul poieniței și alunecă cu o privire curioasă peste cerul care se lumina la față, apoi, cu o
privire pătrunzătoare, cercetă îndelung desișul, de parcă ar fi vrut să se convingă că pădurea nu este
bântuită de creaturi ostile. Într-un final, se răsuci spre regina Selia, oftă adânc și zise:
- Sper că pe tine, regină din lumină, trimisă pe această insulă de către ființele strălucitoare ale
spiritului, regele almeilor va accepta să te asculte și te va crede.
- Nu trebuie să-ți faci griji, Maiestate, zise regina Selia. Eu i-am salvat feciorul de la moarte.
Auzind-o vorbind despre fiul regelui almeilor, principesa Alma se apropie în fugă de regina
Selia și, rotunjindu-și ochii a mirare, întrebă:
- S-a produs minunea? Leagănul-floare și-a deschis petalele?
Zâmbind senin, regina Selia-i răspunse:
- Ai un frățior frumos ca un îngeraș și în curând îl vei cunoaște. Zânele ursitoare i-au dăruit
înțelepciune, bunătate, curaj, credință și iubire.
Ochii principesei Alma străluceau de fericire. Nerăbdătoare să-și vadă părinții și frățiorul, vru
să pornească în fugă spre palatul regal, însă Selia o apucă de mână și se grăbi să-i spună:
- Ai puțină răbdare, pricipesă Alma. Vom merge cu toții la palat și le vom explica regelui și
reginei cine poartă vina pentru cele întâmplate.
Cu pas vioi, porniră cu toții spre palatul regelui almeilor. Străbătură desișul, urmăriți de ochii
curioși ai viețuitoarelor pădurii, și ieșiră în poiana străjuită din toate părțile de copaci, în mijlocul
căreia se înălța, împrăștiind în jur un evantai de raze violete, palatul regelui almeilor. Parcurseră
aleea mărginită de tufe cu flori luminescente și se opriră în fața porticului. Doi oșteni înveșmântați
în straie de culoare vișinie, care purtau pe creștete coifuri din argint, împodobite cu pene pufoase și
albe ca zăpada, îi țintuiră cu priviri severe, dar și nedumerite. Regina Selia se apropie de ei și zise:
- Anunțați-l pe Maiestatea Sa, regele almeilor, că regele dolmeilor, însoțit de regina-mamă și
principele Ornelis, a venit cu gânduri bune și vrea să-i vorbească.
Cei doi oșteni rămaseră înțepeniți, cu ochii ațintiți asupra reginei Selia, de parcă ar fi văzut
fantasma unei ființe din altă lume. Văzându-i muți și încremeniți, principesa Alma se apropie de ei și
zise cu voce supărată:
- De ce stați încremeniți ca niște stane de piatră? N-ați auzit ce v-a cerut ființa din lumină?

202
 Auzind vocea principesei Alma, oștenii își mijiră de mirare ochii și, întinzându-și gâturile, se
uitară lung și neîncrezător la ea.
- Grăbiți-vă! se răsti principesa, dând semne de nerăbdare.
Oștenii însă continuau să stea înțepeniți în fața principesei, iar pe chip li se întipărise o mare
încurcătură. Enervată, principesa Alma îi săgetă cu o privire tăioasă și strigă:
- Principesa Alma, fiica regelui almeilor, vă ordonă să deschideți ușa!
În clipa următoare, ușa palatului se deschise larg și în prag apăru un almeu cu constituție
atletică și ochi severi. Purta o mantie albastră, lungă până la pământ, iar pe creștet avea un cerc
dintr-un metal trandafiriu, ce scânteia.
- Cine a îndrăznit să tulbure dis-de-dimineață liniștea curții regale? întrebă cu voce supărată,
cercetându-i cu priviri pătrunzătoare pe oaspeții nepoftiți.
Principesa Alma se apropie de el și-l întrebă:
- Nu mă mai recunoști, șambelanule?
Dregătorul îi aruncă o privire încurcată.
- Principesa Alma? Să fie oare adevărat? Principesa Alma s-a întors acasă? zise, holbându-și
neîncrezător ochii.
Apoi alunecă cu o privire plină de nedumerire peste cei care o însoțeau și bolborosi cu voce
scăzută:
- O ființă din lumină..., la curtea regelui almeilor... Și Maiestatea Sa, regele dolmeilor, și... și
regina-mamă, și... principele Ornelis? Și... și principesa Alma?!
- Anunță-l pe rege că m-am întors acasă, însoțită de o ființă din lumină și de Maiestățile Lor,
regele și regina dolmeilor, și... principele Ornelis, se grăbi să-i spună, pe un ton enervat, principesa
Alma.
Șambelanul închise strâns ochii și scutură din cap, de parcă ar fi vrut să se convingă că nu are
halucinații. Apoi deschise larg ochii și o fixă pe principesa Alma cu o privire suspicioasă. Într-un
final, se răsuci pe călcâie și intră grăbit în palat. Trecură câteva minute bune până când din palat ieși
regele almeilor, însoțit de șambelan și doi oșteni înarmați, cu sclipiri aspre în priviri. Regele alunecă
încet cu privirea, în care licărea suspiciunea, dar și nedumerirea, peste oaspeții nepoftiți.
Observând-o pe regina Selia exclamă:
- Regina care stăpânește puterea magică a luminii! Și... regele dolmeilor?
- Tată! zise principesa Alma, făcând câțiva pași spre regele înmărmurit. Tată, sunt eu, Alma,
fiica ta, m-am întors acasă. Nu mă mai recunoști?
Regele își opri pentru câteva clipe privirea încruntată pe chipul fiicei sale. Apoi se apropie de
ea și o atinse atent cu mâna, ca și cum nu ar fi fost sigur că are în față o ființă în carne și oase. Făcând
câțiva pași îndărăt, o cercetă îndelung din cap până-n picioare.
- Alma? exclamă într-un târziu, ridicând din sprâncene. Alma, fiica mea cea dragă, să fii tu
oare, sau ochii mă înșeală?
- Maiestate, interveni regina Selia, regele dolmeilor vrea să-ți vorbească.
Regele almeilor întoarse lent privirea spre regina Selia.
- Regele dolmeilor? Vrea să-mi vorbească? întrebă pe un ton neîncrezător.
- Vrea să-ți vorbească, răspunse răspicat regina Selia.
Regele almeilor își opri privirea tăioasă pe chipul tulburat al regelui dolmeilor, în ochii căruia
se întrevedeau semnele unei nesfârșite vinovății.
- Maiestate, zise regele dolmeilor, oftând adânc, am venit să te rugăm să ne ierți pentru cele
întâmplate și să te informăm că nu din vina noastră...
În ochii regelui almeilor se aprinse o scăpărare furioasă.

203
 - Nu din vina voastră? îl întrerupse cu voce mânioasă. Oare nu voi ați răpit-o pe fiica mea și
ați sigilat intrarea pe Tărâmul Subteran?
Regina Selia se grăbi să intervină.
- Maiestate, vina pentru cele întâmplate o poartă spiritul unui vrăjitor venit din timpurile
primordiale pe această planetă binecuvântată de către Creator.
Regele almeilor o țintui cu o privire în care scăpăra neîncrederea, dar și uimirea.
- Spiritul unui vrăjitor din timpurile primordiale, zici? Pe planeta ființelor strălucitoare ale
spiritului?
- Maiestate, continuă pe un ton convingător regina Selia, cu mii de ani în urmă regatul
dolmeilor a fost atacat de către niște creaturi malefice, cu puteri miraculoase, venite din adâncurile
timpurilor primordiale.
- Vrei să spui că legenda despre creaturile venite din timpurile primordiale se bazează pe
fapte reale? întrebă, surprins de cele auzite, regele almeilor, în timp ce oștenii îi ascultau
înmărmuriți, cu ochii holbați de mirare.
- Fără îndoială, răspunse regina Selia, clătinând ușor din cap. Ființele strălucitoare ale
spiritului, ajutate de către un mesager al Creatorului, care deținea focul sacru, au reușit, într-un
final, să le ucidă. Din păcate însă, spiritul unui vrăjitor malefic și două din armele lor vii, căzute în
hibernare, au supraviețuit mâniei Creatorului. Ființele strălucitoare ale spiritului le-au închis în
sarcofagul din cristal de stâncă, pe care năvălitorii îl lăsaseră în Peștera Năpastei de pe vârful
Muntelui Interzis, și au ferecat întrarea în peșteră cu o vrajă.
- De ce nu i-au ucis? De ce i-au lăsat să supraviețuiască mâniei Creatorului? întrebă uimit
regele almeilor.
- Ființele strălucitoare ale spiritului i-au descoperit după plecarea mesagerului, răspunse
regina Selia.
- Și... de ce nu i-au exterminat imediat? însistă regele almeilor, fixând-o cu o privire
încruntată și nedumerită.
- Creaturile din timpurile primordiale pot fi exterminate doar cu focul sacru. Ființele
strălucitoare ale spiritului nu stăpânesc scânteia focului divin, răspunse Selia.
Scărpinându-și îngândurat ceafa, regele almeilor tăcu un timp.
- Sunt curios să aflu, întrebă într-un târziu, întorcându-și privirea spre regele dolmeilor, care
se uita la el cu-n zâmbet vinovat pe buze, ce legătura are regele dolmeilor cu spiritul vrăjitorului din
timpurile primordiale și armele năvălitorilor?
Făcându-i semn cu mâna vrăjitorului Șolmo să se apropie, regina Selia spuse:
- Vrăjitorul Șolmo este cel care-ți va răspunde la această întrebare.
Gârbovit, de parcă ar fi purtat în spate povara unei veșnicii, și cu privirea sfredelind
pământul, vrăjitorul Șolmo se apropie, călcând cu pas împleticit, de regina Selia și rămase tăcut.
- Vorbește, insistă regina Selia, spune-i regelui almeilor ce s-a întâmplat.
Șolmo suspină adânc, apoi, fără să-și ridice privirea, bolborosi:
- Maiestate, eu sunt vinovatul. Eu sunt cel care merită să fie pedepsit pentru că am nesocotit
voința ființelor strălucitoare ale spiritului.
-Tuuu!? făcu neîncrezător regele almeilor, săgetându-l cu privirea.
- Eu, răspunse vrăjitorul, oftând din nou și clătinând afirmativ din cap.
Apoi se uită cu o privire vinovată spre regele dolmeilor și zise:
- Eu am îndrăznit să urc pe vârful Muntelui Interzis, deși știam că nimeni nu trebuie să se
apropie de Peștera Năpastei. Mânat de curiozitate, am reușit să destram vraja și să intru în Peștera
Năpastei. Am deschis sarcofagul în care hibernau spiritul vrăjitorului și cei doi morloci și...

204
 - Morloci?! făcu uimit regele almeilor. Ce vietăți o fi fiind morlocii?
- Armele vii ale invadatorilor, răspunse vrăjitorul, lăsând din nou privirea în pământ.
Acestea fiind spuse, tăcu, încovoindu-și și mai mult spinarea sub privirile dojenitoare ale
tuturor.
- De ce ai tăcut, netrebnicule? se răsti la vrăjitor regele dolmeilor.
Vrăjitorul Șolmo tresări speriat și, fără să-și ridice privirea, mormăi cu voce stinsă:
- Când am destrămat vraja și am deschis sarcofagul, spiritul vrăjitorului din timpurile
primordiale a pus stăpânire pe umila mea ființă. Din clipa aceea, nu am mai fost eu, ci doar învelișul
terestru al vrăjitorului. El mi-a ordonat să-l infestez pe regele nostru cu un morloc. Posedat de
parazit, regele dolmeilor nu mai era stăpân pe sine. Executa fără să crâcnească tot ce-i cerea spiritul
vrăjitorului malefic.
Uluit peste măsură de spusele vrăjitorului Șolmo, regele almeilor își trecu degetele prin
pletele argintii, apoi se uită îndelung, cercetător la regele dolmeilor, de parcă ar fi încercat să
întrevadă pe chipul lui fantasma ștearsă a spiritului vrăjitorului din lumile obscure.
- Maiestatea Sa, regele dolmeilor, a fost posedat de un morloc? întrebă într-un târziu,
ridicând din sprâncene.
Apoi se uită la vrăjitor cu o scăpărare rece în privire și zise:
- Și tu, vrăjitorule, erai în slujba unui spirit venit cu mii de ani în urmă pe planeta noastră din
timpurile primordiale?
Oftând adânc, vrăjitorul Șolmo încuviință din cap.
- De necrezut, murmură regele almeilor, și supărarea din privire se preschimbă în
descumpănire. Ceea ce mi-a fost dat să aud întrece orice închipuire.
În curtea palatului se lăsă o liniște cutremurătoare, o liniște de gheață, de parcă Insula celor
Trei Virtuți s-ar fi scufundat într-un spațiu încremenit în moarte. Îi scoase din înțepenire o explozie
trandafirie, care învălui curtea palatului în scânteieri strălucitoare și lângă regina Selia apăru tigrul
din lumină.
- Maiestate, zise regina Selia, întorcându-și privirea spre regele almeilor care părea cu totul
derutat, înainte de a părăsi Insula celor Trei Virtuți trebuie să-ți spun că principele Ornelis a
încercat de multe ori s-o elibereze pe principesa Alma, însă vrăjitorul era cu ochii pe el zi și noapte,
iar regele, fiind posedat de parazit, devenise o unealtă în mâinile spiritului malefic. Te rog să nu-i
condamni prea aspru pe dolmei, care au avut nenorocul să cadă, fără voia lor, în capcana unor
creaturi primejdioase.
Cu o privire pătrunzătoare, regele almeilor se uită rând pe rănd în ochii oaspeților nepoftiți,
apoi clătină afirmativ din cap și zise:
- Accept scuzele vostre. Îi invit pe Maiestățile Lor, regele și regina dolmeilor, dar și pe
principele Ornelis, în sala de audiențe, unde vom clarifica toate problemele legate de relațiile dintre
regatele noastre, alterate de către spectrul vrăjitorului venit cu mii de ani în urmă pe planeta
ființelor strălucitoare ale spiritului.
Apoi i se adresă reginei Selia, fixând-o cu o privire caldă, în care recunoștința se îmbina cu o
mare admirație.
- Regină protectoare a planetei celor două tărâmuri, zise cu voce gravă, intuiția îmi șoptește
că timpul aflării tale pe Insula celor Trei Virtuți își consumă ultimele clipe. Dar nu vei pleca înainte
să auzi ceea ce vreau să-ți spun. Creatorul te-a înzestrat cu calități alese și ți-a dat puteri
miraculoase. Pe planeta noastră despre tine o veșnicie vor circula legende, iar almeii și dolmeii vor
purta mereu în suflet imaginea ființei din lumină, care l-a salvat de la moartea eternă pe fiul regelui
almeilor și a reinstalat pacea și buna înțelegere pe Insula celor Trei Virtuți.

205
 Schițând un zâmbet senin, Selia înclină ușor capul, apoi încălecă tigrul din lumină, care se
avântă ca o stea zburătoare spre tăriile cerului și se făcu nevăzut.

***
În Sanctuarul Florii Vieții Eterne domnea liniștea și pacea. Nici un sunet nu tulbura tăcerea
liniștii desăvârșite și timpul părea inexistent. Doar flăcările care răbufneau ca niște limbi ascuțite
din inima Florii Vieții Eterne se înălțau, unduindu-se hipnotic, spre tavanul boltit, creând o
atmosferă magică, ce predispune la meditație profundă.
Lunecând ca o fantasmă pe podeaua placată cu marmură a sancruatului, regina Selia se opri
în fața celor șapte jilțuri și rămase în așteptare, cu ochii ațintiți asupra florilor. Nu trecu mult timp și
nimburile celor șapte flori explodară în mii de raze violete, iar sanctuarul fu învăluit într-o lumină
nespus de trandafirie. Apoi treptat lumina își pierdu din strălucire și în fața reginei apărură cele
șapte ființe strălucitoare ale spiritului.
Cu ochii scânteind de nerăbdare, regina Selia făcu un pas spre ființele strălucitoare și
deschise gura să le vorbească, însă ființa cu bagheta magică o țintui cu o privire atât de intensă, încât
cuvintele i se opriră în piept.
- În ochii tăi mocnește o dorință arzătoare, ceea ce ne face să credem că nimeni și nimic nu
poate să te întoarcă din drumul spre nenorocire, zise, cu regret în voce, ființa strălucitoare cu chip
de zeiță. Deși dezaprobăm intenția ta de a coborî pe Tărâmul Spiritelor Nefericite, care te poate
condamna să rătăcești o veșnicie în hățișurile uitării, căutând fără să știi pe cine trebuie să cauți, te
vom ajuta să încerci să-ți împlinești căutarea. Precum ți-am spus, cerbul și tigrul de lumină te vor
însoți pe tărâmul suferinței și, în măsura posibilităților, te vor proteja, însă trebuie să știi, suflet
zbuciumat, că cel ce stăpânește Tărâmul Umbrelor Nefericite este cel mai puternic și mai necruțător
înger al morții. Nici un muritor, chiar dacă Creatorul l-a înzestrat cu puteri miraculoase, nu poate să-
i stea împotrivă.
Pe tărâmul suferinței și al veșnicei nefericiri vei întâlni o mare nesfârșită de spirite
rătăcitoare, care se tânguiesc necontenit, și un cor de șoapte triste și suspine amare îți vor chinui
auzul și-ți vor clătina speranța. În acest vacarm sfâșietor nu-ți va fi ușor să deslușești chemarea
spiritului soțului tău.
În nici un caz însă să nu te prăbușești în capcana disperării. Să nu uiți că iubirea adevărată,
chiar dacă este expusă chinurilor grele, nu-și pierde speranța, care se naște din credință. Dacă
sufetul tău este sufletul-pereche al regelui Ares, în corul asurzitor de gemete și tânguiri amare vei
recunoaște, într-un final, vocea slabă a celui pe care îl iubești. De-l vei găsi în bezna neguroasă, doar
marea ta iubire și darurile zeilor din Universul care te-a crescut sunt în măsură să-l smulgă din
ghearele uitării.
Apoi se uită îndelung, cercetător în ochii reginei.
- Cum a aflat oare de darurile zeilor din Universul paralel? se întrebă, nedumerită, în gând
regina Selia, atingând învoluntar cu mâna trăistuța în care se aflau cele patru daruri ale zeilor
egipteni.
Citindu-i gândul, pe buzele ființei strălucitoare se contură un zâmbet ce ascundea nu doar
amărăciune, ci și îngrijorare.
- De vei reuși să-l faci să-și amintească cine a fost în viața pământeană și cine ai fost tu pentru
el, continuă pe un ton neîncrezător, grăbiți-vă să părăsiți Tărâmul Spiritelor Nefericite. Dacă
stăpânul spiritelor delirante vă va stropi cu apă din râul morții, veți uita cine sunteți și veți deveni
sclavii lui pentru eternitate.

206
 Pierzându-și zâmbetul, ființa strălucitoare își întoarse privirile spre flăcările magice și tăcu
un timp îngândurată.
- Șansele tale fiind nespus de mici, aș zice chiar inexistente, murmură într-un târziu, fără să-
și ia privirea de la flăcările magice, planeta de poveste a celor două tărâmuri, odată cu prăbușirea
spiritului tău în lumea umbrelor nefericite, va fi învăluită în negura durerii și sute de ani se vor
scurge până când spaima, disperarea și nefericirea se vor refugia adânc în amintirea locuitorilor din
cele 9 regate, iar planeta își va recăpăta splendoarea de odinioară.
Zicând acestea, pe chipul ei fermecător se așeză umbra unei tristeți profunde.
- Ți-ai îndeplinit în mod onorabil datoria de apărătoare a vieții și ai dat dovadă de
înțelepciune, vitejie și calități alese, zise, întorcând din nou privirea spre regina Selia care se uita la
ea tăcută, și meriți tot respectul lumii din adâncurile timpului. Îl vom ruga cu toții pe Creator să-ți
ierte neascultarea și să te ajute.
Ființa strălucitoare se apropie de regina Selia, o apucă de mână și o conduse spre ieșirea din
Sanctuarul Florii Vieții Eterne. Coborâră scara din cristale transparente și, ieșind din Templul Sacru,
se îndreptară spre litoralul mării. Ajunse pe malul mării, ființa strălucitoare îndreptă bagheta
magică spre valurile liniștite și desenă în aer o spirală. O rază trandafirie se desprinse din baghetă și
se înălță spre cer, apoi se scufundă fulgerător în mare. După doar câteva secunde, răsări din pământ
un zid care se înălța, cu o viteză uluitoare, pierzându-se în adâncurile cerului. Apoi zidul începu să
licărească și să vibreze, împroșcând în aer scântei trandafirii, și o ușă străvezie se deschise larg în
fața lor. Ființa strălucitoare sări peste prag și făcu câțiva pași înainte, iar Selia rămase țintuită
locului, de parcă ar fi fost năucită de imaginile stranii, în timp ce în ochi îi licărea uimirea.
- Intră, suflet zbuciumat, ce mai aștepți? Sau... poate... Sinele tău Superior te-a convins să
renunți la intenția necugetată de a coborî pe Tărâmul Spiritelor Nefericite? o întrebă ființa cu
bagheta magică, întorcând capul și privind peste umăr.
Auzindu-i vocea, care, în liniștea senină a tărâmului, îi răsună în urechi ca niște acorduri ce
coborau din tăriile cerului, regina Selia își aținti privirea spre ușa larg deschisă, însă nu reuși să vadă
decât un nouraș argintiu, clocotitor.
- Curaj, urmează-mă, nu-ți fie teamă! se auzi din nou vocea îmbietoare a ființei strălucitoare
cu plete aurii.
Trecând peste prag, se pomeni într-o peșteră spațioasă, cu pereții împodobiți cu cristale
multicolore, care sclipeau intermitent. O lumină domoală, aproape crepusculară, învăluia peștera.
Podeaua era transparentă și licărea ca o apă înțepenită, mângâiată de razele palide ale unei stele
muribunde. În fundul peșterii negrea, învârtejindu-se, o deschizărură rotundă, ca o gaură enormă de
vierme, luminată din când în când de fulgere albastre.
Ființa strălucitoare a spiritului se răsuci spre regina Selia și zise, arătând cu mâna spre
deschizătură:
- Deschizătura învolburată din adâncul peșterii este portalul care te va duce spre tărâmul
nefericirii eterne și al suferinței, de unde nu există cale de întoarcere în lumea ocrotită de către
Creator.
Regina Selia aruncă o privire curioasă spre deschizătura învârtejită, apoi întoarse capul spre
ființa cu bagheta magică, care se aștepta să vadă în ochii ei îngrijorare și îndoială, însă nu descoperi
decât o hotărâre nestrămutată.
- Ce trebuie să fac ca să ajung pe Tărâmul Spiritelor Nefericite? întrebă cu o voce reținută,
deși în ochi îi scânteia o dorință aproape de nestăpânit.
Ființa strălucitoare a spiritului clătină din cap a dezaprobare și zise:
- Ca să ajungi pe Tărâmul Spiritelor Nefericite trebuie să te lași purtată de energia învârtejită.

207
 Fără să stea prea mult pe gânduri, regina Selia se apropie de portal. Întoarse capul și se uită
lung la ființa strălucitoare a spiritului, de parcă ar fi vrut să-și ia rămas bun pentru totdeauna de la
ea, apoi păși cu îndrăzneală spre deschizătură.
- Nu crezi că ar fi bine să știi și cum să te întorci de pe Tărâmul Spiritelor Nefericite, dacă
Providența se va îndura și te va ajuta să scapi din ghearele îngerului morții? se grăbi s-o întrebe, cu
dojană în voce, ființa strălucitoare.
Regina Selia se opri brusc în fața deschizăturii și, răsucindu-se spre ființa din lumină, care o
țintuia cu o privire mustrătoare, ridică din umeri.
- Sunt o nechibzuită, nu-i așa? murmură cu voce scăzută, plecându-și rușinată fruntea.
Nerăbdarea s-a dovedit a fi mai puternică decât înțelepciunea.
Apoi schiță un zâmbet vinovat și, înălțându-și privirea rugătoare spre ființa strălucitoare,
murmură:
- Te rog să mă ierți pentru nesăbuința de care am dat dovadă și să mă ajuți.
Lunecând ca o pală de lumină pe podeaua licărindă a peșterii, ființa strălucitoare se apropie
de regina Selia. În ochii ei minunați strălucea înțelepciunea cosmică și iubirea divină, iar pe buze îi
flutura un zâmbet amar.
- De veți reuși să scăpați de furia îngerului morții, roagă piatra puteri să vă scoată de pe
Tărâmul Spiritelor Nefericite. Nu-i va fi ușor s-o facă, deoarece tărâmul suferinței este guvernat de o
magie puternică. Mii de spirite înnebunite vor încerca să vă rețină, iar magia tărâmului va slăbi
puterea pietrei, zise.
Apoi, parcă împovărată de o grea nehotărâre, își aținti privirile spre deschizătura
învolburată și căzu pe gânduri. Regina Selia, deși nerăbdarea i se citea pe chip, aștepta răbdătoare
să i se dezvăluie secretul.
După mai multe clipe de tăcere încordată, ființa strălucitoare întinse spre regina Selia mâna
cu palma desfăcută și șfichiui în aer cu bagheta magică. Pe palma din lumină se materializă un
trandafir din cristal albastru, asemănător celui pe care îl dăruise spiritului Cristalului Destăinuirii,
însă mult mai miniatural. Un jet puternic de lumină azurie țâșni din inima florii, apoi încet-încet se
stinse. Ființa strălucitoare a spiritului sărută trandafirul și, întinzându-i-l reginei Selia, zise:
- Acest trandafir din cristal albastru, care a ajuns în timpurile noastre din vremile
primordiale și este simbolul absolutului și al liniștii desăvârșite, îți va deschide portalul spre planeta
noastră. Imediat ce te vei pomeni în spatele zidului Tărâmului Spiritelor Nefericite, sărută
trandafirul și roagă-l să-ți deschidă portalul. Ai grijă, suflet zbuciumat, portalul va rămâne deschis
doar trei secunde.
Clătinând ușor din cap, adăugă pe un ton plin de amărăciune:
- De nu vei reuși să părăsești Tărâmul Spiritelor Nefericite, Cristalul Destăinuirii va pierde o
scânteie din liniștea primordială, iar planeta celor două tărâmuri, binecuvântată de către Creator, își
va pierde liniștea și protectoarea.
Apoi îi arătă reginei Selia cu mâna spre portal.
- E timpul să-ți înfrunți destinul, sau...poate să te prăbușești în suferință veșnică, zise și se
făcu nevăzută.
***
Regina Selia mai zăbovi un timp în fața portalului, apoi își strânse pumnii, să se încurajeze, și
păși cu îndrăzneală în deschizătura învolburată. Simți dintr-odată cum o putere dușmănoasă o
împresoară și, asemeni unui vârtej de aer, o duce spre un tărâm plin de pericole. În jur domnea un
întuneric dens, străpuns din când în când de fulgere albastre, și o tăcere înfiorătoare, o tăcere parcă
încremenită în durere îi țiuia în urechi.

208
 Deși știa că vârtejul se îndreaptă spre tărâmul suferinței, tărâmul care ar putea să-i
aservească sufletul pentru eternitate, teroarea fricii n-o mai hărțuia și nesiguranța nu-i mai tortura
voința. Speranța că-l va găsi pe Ares în negura de spirite nefericite îi dădea puterea să înfrângă
neliniștea și spaima, iar credința îi întărea convingerea că va reuși să-l smulgă din ghearele îngerului
necruțător al morții și să-l aducă acasă.
Într-un târziu, vârtejul se domoli, iar obscuritatea se transformă într-un semiîntuneric
deprimant. O undă tremurândă o legăna, ducând-o spre o lume pierdută în negura nemărginită a
vidului, un tărâm al suferinței, unde timpul era fără de timp, iar umbra nemiloasă a morții era
stăpână peste veșnicie. Legănată lin de undele amăgitoare ale râului morții, nu simțea nici frică, nici
îngrijorare. Doar o dorință nestăvilită să ajungă cât mai repede în împărăția îngerului morții și să-l
găsească pe cel care, plecând pe tărâmul suferinței, luase cu el și fericirea ei.
Resemnată în fața provocărilor destinului și nerăbdătoare să-și încerce norocul, regina Selia
scruta atent împrejurimea, sperând să deslușească în semiîntuneric conturul șters al Tărâmului
Spiritelor Nefericite, însă nu reușea să vadă în depărtare decât un nor de ceață mohorâtă, luminată
din când în când de fulgere albastre, care cădeau de nicăieri și se pierdeau în neființă. Avea senzația
că undele o duc în negurile vremilor, unde există doar dezordine primordială. Nu făcea nici cel mai
mic efort să se opună cursului liniștit al râului morții, care, ajuns în preajma norului de ceață,
încremeni, de parcă s-ar fi lovit de un obstacol de nestrăbătut. Regina Selia făcu câțiva pași timizi
spre ceață și se opri. Încordându-și privirea, reuși într-un târziu să deslușească, negrind în ceața
posomorâtă, umbra vagă a unui zid sumbru, care se înălța spre tăriile unui cer mai negru decât
noaptea oarbă.
Luându-și inima în dinți, își puse pe umeri pelerina fermecată a întunericului și, devenind
invizibilă, păși înainte. Când mai rămăsese doar câțiva metri până la zid, auzi o voce rece și tăioasă,
ca un vânt geros din miez de iarnă, care zicea:
- Deși nu reușesc să văd creatura care se apropie, simt scânteile vieții pâlpâind în fața
porților tărâmului.
Regina se opri din mers și rămase un timp nehotărâtă, până ce auzi lângă ureche vocea slabă
a cerbului din lumină, care-i șoptea:
- Unul din paznicii tărâmului a simțit prezența scânteilor vieții și-l va informa pe îngerul
morții că o ființă vie s-a apropiat de porțile tărâmului. Ai grijă, suflet zbuciumat, pelerina fermecată
a întunericului nu este un obstacol pentru ochii ageri ai îngerului morții.
- Bănuiam eu că nu voi reuși să mă ascund de ochii atotvăzători ai îngerului morții, zise în
șoaptă regina și oftă nemulțumită.
- Ca să pătrunzi mai ușor în lumea spiritelor nefericite ar fi bine să recurgi la cristalul pe
care ți l-a dat Creatorul. Gheața eternității are puterea să te teleporteze în dimensiunea spiritelor, o
sfătui cerbul din lumină.
Regina Selia atinse cu mâna piatra puterii și șopti abia auzit:
- O, piatră a puterii, tu m-ai ajutat mereu în clipe de grea cumpănă. Te rog, ajută-mă să trec în
dimensiunea spiritelor nefericite și protejează-mă de farmecele îngerului morții.
Se auzi o pocnitură surdă și regina Selia se pomeni pe un tărâm neprimitor, un tărâm unde
lumina se prăbușise pentru vecie într-un semiîntuneric sumbru, timpul încremenise, iar aerul era
îmbibat cu mirosul greu al morții.
De jur împrejurul ei se desfășura o pădure nesfârșită și deprimantă de stânci abrupte și
golașe, cu creste zdrențuite, ce răbufneau, ca niște creaturi pietrificate, dintr-un pământ arid și
măcinat de suferință. Nici un fir de iarbă, nici un copac sau ochi de apă nu se zărea la sute de metri

209
depărtare. Doar o pustietate înfiorătoare, o pustietate unde năpasta răbufnea neîncetat din negura
semiobscurității.
Din când în când, fulgere albastre loveau fără de zgomot vârfurile stâncilor și mii de scântei
luminau, pentru o frântură de secundă, cu o lumină palidă și tristă tărâmul.
Fiorul morții se strecura printre stâncile pleșuve și un cor de tânguiri amare și suspine
îndurerate se înălța, ca un blestem al deznădejdii și al suferinței, spre un cer mai negru decât bezna,
apoi se prăbușea, cu gemete sfâșietoare, peste tărâmul pustiit de viață.
Regina Selia scrută un timp împrejurimea. Când ochii începură să se obișnuiască cu
semiîntunericul, desluși, orbecâind ca niște umbre ce rătăcesc într-o veșnică obscuritate, o mare de
spirite nefericite, care-și jeleau fără încetare suferința, iar ecoul iluziilor pierdute și al speranțelor
spulberate, izbindu-se de vârfurile sterpe ale stâncilor, se rostogolea, asemeni unei avalanșe, peste
acest tărâm prăbușit în hăul deznădejdii.
- Aici e întuneric și pustietate, iar suflul nemilos și rece al morții mă urmărește fără să-mi dea
nici cel mai mic răgaz. Deși te-am căutat neîncetat în beznă, nu reușesc să te găsesc. De ce te ascunzi
și nu răspunzi chemării? De ce mă lași să sufăr fără să-mi dai măcar o palidă speranță? Deși nu știu
pe cine trebuie să caut, dar știu că trebuie să te găsesc, răsunau de pretutindeni mii de voci
sugrumate de durere, și regina Selia se pomeni înconjurată de gemete, suspine și tânguiri amare,
care-i chinuiau auzul.
Terorizată de vocile spiritelor delirante, regina Selia își acoperi cu palmele urechile, ridică
privirea spre cerul întunecat și murmură îngrijorată:
- O, Creatorule, te rog să-mi spui cum aș putea să deslușesc în mii și mii de tânguiri și suspine
disperate vocea celui pe care îl iubesc?
- Iubirea adevărată este călăuza care luminează calea spre sufletul-pereche. Dacă tu și regele
Ares sunteți suflete-pereche, iar sufletele voastre sunt la fel de evoluate spiritual, nici un obstacol nu
are puterea să stea în calea voastră, auzi deodată în minte o șoaptă caldă, încurajatoare. Nu lăsa
neliniștea și nesiguranța să alunge din sufletul tău speranța, și nu uita că speranța se naște din
credință. Ascultă-ți sufletul și încordează-ți văzul.
O senzație de calm și seninătate îi încălzi dintr-odată sufletul și îi întări încrederea în sine.
Privi, fără pic de neliniște sau spaimă, spre stâncile împresurate de spirite rătăcitoare și murmură
cu voce limpede și încrezută:
- Îl voi găsi pe protectorul Ares! Sunt sigură că-l voi găsi! Nimeni nu este în măsură să mă
împiedice s-o fac.
- Nimeni nu este în măsură să te împiedice să-l găsești pe cel care a fost cândva soțul tău?
Hmm! Chiar crezi că ai puterea să reziști magiei mele? se auzi deodată o voce înspăimântător de
rece, care, în corul de suspine și tânguiri lugubre, răsună ca un vuiet venit din adâncurile dezordinii
primordiale.
Regina Selia ridică iute privirea și...rămase înmărmurită. Pe cerul mai negru decât noaptea
fără stele străluceau, ca două smaralde lucrate de mâinile unui giuvaiergiu cu puteri miraculoase, cei
mai minunați ochi verzi pe care-i văzuse vreodată. Deși erau nespus de frumoși, reginei i se păru că
din profunzimea lor răbufneau fără încetare șuvoiaie de cruzime, moarte și dispreț. O săgetau cu o
privire rece și amenințătoare.
- Ai venit în împărăția mea de bună voie, auzi regina Selia aceeași voce neomenească, care-i
dădea fiori.
- Am venit în împărăția ta de bună voie?! murmură uimită regina, străduindu-se să vorbească
pe un ton cât mai calm. Nu-mi amintesc să fi dorit vreodată să vizitez Tărâmul Spiritelor Nefericite.

210
 - Durerea, suferința și deznădejdea, care sunt slugile mele devotate, te-au mai îmbrâncit în
râul morții, undele căruia te-au purtat până aproape de împărăția mea. Creatorul însă te-a trezit din
amorțire și te-ai întors în lumea celor vii, răspunse vocea. Astăzi însă Creatorul n-a intervenit și tu
ai trecut hotarul care desparte lumea celor vii de lumea spiritelor nefericite. Deși mii de fire te mai
leagă de viața ta materială, iar Sinele tău Superior strălucește de o lumină pură, ești prizoniera mea.
Pe Tărâmul Spiritelor Nefericite vei rămâne pentru totdeauna.
- Eu n-aș fi chiar atât de sigură, zise cu voce liniștită regina Selia, zâmbind disprețuitor, deși
în ochi i se citea încordarea. E prea devreme să te bucuri.
Un fulger orbitor despică în două semiobscuritatea, și un tunet prelung, un tunet care
răbufnea parcă din străfundurile spațiului, făcu să vibreze, cu-n vuiet asurzitor, formațiunile
stâncoase. Corul de suspine și tânguiri muți și spiritele încremeniră ca niște statui din gheață.
Tărâmul se cufundă într-o tăcere devastatoare și ochii de smarald ai îngerului morții se destrămară
în întunericul de nepătruns, care se lăsase peste tărâm ca o perdea de fum mai negru decât norii
încărcați de ploaie. Părea că bezna va îneca pământul. Doar Sinele Superior al reginei Selia
străpungea întunericul cu raze palide trandafirii, ca o steluță miniaturală, prăbușită în infern dintr-
o lume a visării.
După vreo câteva minute însă, întunericul începu să se destrame și spiritele nefericite își
reluară tânguirea, iar pe cer se profila încet imaginea unui tânăr înalt și grațios, cu trăsături nespus
de fine și părul negru și scânteietor, care-i cădea în valuri moi pe umeri. Un tânăr de-o frumusețe
crudă, înfiorătoare. Cu tenul mai alb și mai strălucitor decât zăpada, purta cămașă neagră, ce licărea
trist, de parcă ar fi fost țesută din razele unei stele muribunde, și pantaloni mulați pe coapse. Două
aripi negre, ce scânteiau intermitent, încununau această creatură parcă ieșită dintr-o lume unde
frumusețea și perfecțiunea erau umbrite de o cruzime de nedescris. Părea un tânăr de o tinerețe
înfloritoare, însă se simțea că poartă în sine povara unei veșnicii.
Îngerul morții se uită la regina Selia cu o privire triumfătoare și un zâmbet necruțător i se
înfiripă pe buzele-i fragede ca de copilă.
- De ce ai pătruns în împărăția mea, frumoaso, fără să fi gustat măcar un strop din apa râului
morții? întrebă, săgetând-o din înălțimea bolții celeste cu o privire mai ascuțită decât vârful unui
pumnal.
- Ca să ajung în împărăția ta plină de suferință și durere am înfruntat primejdii de neimaginat
și am trecut mai multe probe, răspunse regina.
- Ce te-a făcut să riști cu viața pământeană și să cobori pe acest tărâm al suferinței și uitării?
continua s-o ispitească îngerul morții și-n ochii lui nespus de reci se aprinse o vâlvătaie de
curiozitate.
- Am venit să iau ce-mi aparține, răspunse răspicat regina Selia, săgetându-l cu o privire
înverșunată.
- Să iei ce-ți aparține? Din împărăția mea? întrebă cu voce glacială îngerul morții și, dintr-
odată, se dezlănțui într-un hohot de râs asurzitor, care lovea ca un ciocan în stâncile pleșuve. Un
ecou înfiorător se difuza în unde tremurânde printre mulțimea de spirite rătăcitoare, care se
prăbușiră ca secerate la pământ.
Regina Selia îl privea fără pic de teamă, iar în ochi i se citea înverșunarea și disprețul.
Surprins de cutezanța ei, îngerul morții muți. Cu chipul grav și ochi scrutători, o contemplă un timp
cu o curiozitate nedisimulată, apoi întrebă cu voce mai domoală:
- Nu știai că pe Tărâmul Spiritelor Nefericite ajung doar cei care-și disprețuiesc viața și o
aruncă în fața Creatorului, blestemați fiind să rătăcească o veșnicie pe tărâmul suferinței și
nefericirii?

211
 - Cel pe care vreau să-l smulg din ghearele uitării și să-l duc în lumea celor vii nu este un
sinucigaș. Regele Ares nu și-a disprețuit nicicând viața, și nu a aruncat-o în fața Creatorului.
Despărțirea de iubirea vieții sale i-a torturat sufletul până la epuizare, iar slugile tale nemiloase au
profitat de suferința lui și l-au îmbrâncit în undele râului morții, care l-au adus în împărăția ta,
murmură regina, oftând iritată.
- Regele Ares a renunțat la viața sa materială, blestemând-o, iar Creatorul l-a pedepsit pentru
nesăbuința lui. Chiar nu înțelegi că cel murit, pentru că și-a dorit să moară, e mort pentru eternitate?
Nimeni nu-l poate învia, zise îngerul morții și ochii îi scânteiară triumfător.
- Ba nu și-a dorit să moară! strigă regina și vocea ei răsună limpede și melodioasă. Regele
Ares nu a blestemat nicicând cel mai de preț dar al Creatorului. Durerea i-a întunecat doar pentru o
clipă rațiunea, iar tu ai profitat de suferința lui. Triumful tău însă se va transforma în supărare, când
vei realiza că două scântei ale vieții mai pâlpâie în corpul lui.
- Iarăși m-a luat gura pe dinainte, șopti în gând regina, acoperindu-și gura cu palma.
Îngerul morții o străfulgeră cu o privire mânioasă, amestecată cu suspiciune, dar și uimire.
- Două scântei mai pâlpâie? În stârvul regelui care și-a renegat existența materială mai
pâlpâie două scântei ale vieții? șopti, privind îngândurat în depărtare. Greșești, frumoaso, zise într-
un târziu, aruncându-i o privire tăioasă. De nu și-ar fi pierdut toate scânteile vieții, regele Ares nu ar
fi ajuns pe Tărâmul Spiritelor Blestemate.
Apoi își fixă privirea intensă și iscoditoare în ochii larg deschiși ai reginei, de parcă ar fi
încercat să scotocească în profunzimea lor, ca să-și astâmpere suspiciunea și curiozitatea.
Înfruntându-i privirea, regina Selia zise cu voce furioasă:
- Zadarnic răscolești în ochii mei, încercând să găsești ceea ce nu este depozitat acolo.
Îngerul morții continuă un timp s-o privească în tăcere, iar ochii lui de smarald deveneau din
ce în ce mai reci și mai necruțători. Pe chipul fin se înfiripa încet o expresie înfricoșătoare, de parcă
s-ar fi pregătit să întindă mâinile și, înșfăcând-o, s-o sugrume.
Privirea crudă a îngerului morții îi dădea frisoane și fiorul rece al spaimei aproape că o
încremeni. Stătea țintuită locului în fața îngerului morții, fără să-și poată lua privirea din ochii de
smarald, de parcă ar fi fost paralizată, iar în minte îi răsuna vocea catifelată a ființei strălucitoare cu
plete aurii, care-i spunea:
- Dacă stăpânul tărâmului nefericirii te va stropi cu apă din râul morții, vei uita cu
desăvârșire cine ești și vei deveni sclava lui pentru vecie.
Deși încerca din răsputeri să-și ferească privirea și să se îndepărteze, ochii îngerului morții o
fascinau, iar presimțirea rea se furișa spre ea cu pași de fiară răpitoare.
Fluturându-și lin aripile, care împrăștiau în jur scântei întunecate, stăpânul Tărâmului
Spiritelor Nefericite cobora din înaltul cerului, fixând-o cu privirea lui de gheață. Ateriză în fața
reginei înmărmurite și, cu o scăpărare de triumf și răutate în privire, întinse spre ea mâna dreaptă,
în care ținea o cupă din argint, însă nu reuși s-o stropească cu apa ucigașă. O perdea de lumină
nespus de strălucitoare se interpuse dintr-odată între el și regina Selia, și îl orbi. Îngerul scoase un
mârâit furios și, fără să-și dea seama, făcu o mișcare atât de bruscă cu mâna în care ținea cupa, încât
lichidul ucigaș se prelinse pe pământul împietrit de sete. Mii de spirite cu gurile căscate se
năpustiră, ca o gloată de creaturi însetate, spre piatra care sfârâia asemeni unui sol înfierbântat,
stropit cu picături de ploaie.
Parcă deșteptată dintr-un vis urât, regina Selia clipi din gene și făcu câțiva pași îndărăt. Preț
de o clipă, reuși să-l vadă în evantaiul de raze orbitoare pe tigrul din lumină, care o fixa cu privirea,
iar în minte-i auzi vocea mustrătoare, care-i spunea:

212
 - De ce stai ca o stană de piatră în fața îngerului morții, care încearcă să-ți înrobească spiritul!
Nu te lăsa fermecată de privirea lui. Fugi! Ascunde-te!
Adunându-și puterile miraculoase, regina Selia se înălță fulgerător spre cer, apoi, asemeni
unei stele căzătoare, coborî printre stânci.
Perdeaua din lumină salvatoare se destrămă în semiîntunericul vâscos și un urlet fioros, un
urlet parcă ieșit din străfundurile dezordinii primordiale, zgudui cerul și pământul. Apoi Tărâmul
Spiritelor Nefericite se scufundă din nou într-o tăcere glacială, o tăcere care putea fi auzită doar în
mormânt.
Furișându-se după o stâncă, regina Selia privi îndărăt, spre locul unde aterizase îngerul
morții. În semiobscuritatea lipicioasă sticleau plini de răutate doi ochi frumoși, doi ochi ce împrășiau
în jur puhoaie de întuneric și cruzime.
- Te voi găsi, m-auzi? De ochii mei nu poți să te ascunzi! Te voi găsi și pedeapsa va fi într-atât
de cruntă, încât și aceste stânci fără de viață îți vor plânge de milă! răsuna, cutremurând tărâmul,
vocea furioasă a îngerului dezlănțuit.
Regina Selia scutură dezgustată din cap, răspunzându-i la amenințare cu un surâs ironic și se
piti după un bloc retangular de marmură, cu suprafața șlefuită, care părea să fie un altar.
- Și acum, ce mă fac? se întrebă în șoaptă, scrutând cu îngrijorare tărâmul mort. În acest
ocean de spirite rătăcitoare cum să-l găsesc pe Ares? Îngerul morții îmi calcă pe urme...
- Și Sinele tău Superior strălucește, ajutându-l să te urmărească, iar puterea pietrei magice a
slăbit considerabil, auzi deodată în preajmă vocea cerbului din lumină.
- Ajută-mă, îl imploră în șoaptă regina, căutându-l cu privirea. Spune-mi cum să mă ascund de
ochii atotvăzători ai îngerului morții?
- Divinitatea ți-a dat puteri nelimitate și trei zile ai sorbit înțelepciune din Izvorul Tuturor
Virtuților. Doar tu ai înțelepciunea să găsești răspunsul. Ai puterea să te ajuți, să te salvezi, fu
răspunsul încurajator al cerbului din lumină, pe care regina Selia nu reușea să-l vadă, însă simțea că
este în preajma ei.
Oftând adânc, căzu pe gânduri.
- Să mă ajut? se întreba în sine, alunecând cu ochii printre stâncile bântuite de spirite. Doar
eu am puterea să mă salvez? Cum aș putea s-o fac? De ce nu-mi spune?
Și cum stătea chinuită de întrebări, la care căuta cu înfrigurare răspuns, își aminti dintr-odată
de momentele când, amenințată de creaturi din lumile obscure, își aduna puterile cu care o
înzestrase Creatorul și lua înfățișara unei ființe din lumină, iar spaima și neliniștea se risipeau,
precum se risipește ceața răscolită de un vânt puternic.
- Când purtam învelișul terestru și eram amenințată de monștri cu puteri miraculoase,
spaima și instinctul de conservare mă ajutau să iau înfățișarea unei ființe din lumină, șopti,
încruntându-și îngândurată sprâncenele și țuguindu-și ochii. Poate, de această dată, speranța și
credința mă vor ajuta.
Își adună puterile cu care o înzestrase Creatorul și se concentră în sine, șoptindu-și cu
inverșunare:
- Eu am puterea să mă ajut. Creatorul m-a înzestrat cu puterea să mă salvez.
Deși intuiția îi șoptea că pericolul o urmăreșe cu ochi de fiară înfometată, Sinele ei Superior
continua să strălucească, luminând împrejurimea cu o lumină trandafirie, cu licăriri albastre.
Dezamăgită, regina Selia își frământa cu îndârjire capul, încercând să găsească soluția salvatoare,
însă mintea i se încăpățina să rătăcească în desișul mărăcinos al întrebărilor fără de răspuns.
Înțelegând, într-un târziu, că strădunțele ei sunt zadarnice, oftă nemulțumită și, sprijinindu-și
fruntea în palme, se ghemui în sine.

213
 - Păzea! Magia Tărâmului Spiritelor Nefericite slăbește puterea pietrei. Ești vulnerabilă în
fața primejdiei care se apropie, auzi în minte vocea dojenitoare a tigrului din lumină, care o trezi din
înțepenire.
Se ridică iute în picioare și își plimbă privirea încordată printre stâncile care negreau
deprimant în semiîntunericul apăsător. Văzu o mare nesfârșită de spirite tăcute, care înaintau spre
ea din toate părțile, fixând-o cu priviri pierdute în ceața neagră a uitării. Un suflu de energie
dușmănoasă o lovi, ca un vânt tăios, în față, învăluind-o încet. Ca prin minune, încordarea se
spulberă, de parcă nici nu i-ar fi hărțuit voința cu doar câteva clipe în urmă, iar mintea i se limpezi și
începu să-i lucreze febril. Rând pe rănd i se perindară în fața ochilor zeii egipteni, care, zâmbindu-i
încurajator, întindeau spre ea mâinile cu cele patru daruri, iar vocea caldă a zeului Nefertum îi
șoptea:
- Apa sfântă a zeului Anubis. Nu uita de apa sfântă.
- Apa sfântă? se întrebă regina, scotocind în amintire. Cum am putut să uit?! exclamă, într-un
târziu, apropiindu-și palma de trăistuță. Zeul egiptean Anubis mi-a spus că apa sfântă are puterea de
a-l proteja pe cel ce coboară pe tărâmul suferinței împotriva energiei dușmănoase și eliberează
sufletele chinuite din teascurile deznădejdii. În împărăția celui mai feroce înger al morții puterea
pietrei din Universul nostru slăbește. Apa sfântă a lui Anubis vine din alt Univers. S-ar putea să
reziste magiei Tărâmului Spiritelor Nefericite.
Scoase în grabă din trăistuță sticluța din cristal cu apă sfântă și-și turnă câteva picături pe
creștet. O rază de lumină aurie spintecă semiîntunericul și regina simți cum nesiguranța o părăsește,
retrezindu-i-se încrederea în propriile forțe. Observă cu uimire că în jurul ei roiau mii de scântei
aurii și suflul energiei dușmănoase n-o mai hărțuia. Zâmbi ușurată și scrută cu îndrăzneală
împrejurimea.
Spiritele își reluase tânguirea, continuând să rătăcească ca niște fantome oarbe printre
stânci, iar îngerul neîndurător al morții parcă intrase în pământ.
- A funcționat, șopti încântată, bătând ușor din palme. Apa sfântă din Universul paralel mă
protejează împotriva energiilor vrăjmașe ale tărâmului. Spiritele nu mă pot vedea și îngerul a
dispărut.
Speranța încolți din nou în sufletul reginei și era gata să-și înceapă căutarea, însă o senzație
ciudată, de parcă cineva ar fi țintuit-o din înaltul cerului cu priviri hipnotizante, o făcu să ezite.
Răsuci capul dintr-o parte în alta, alergând cu ochii printre stânci și spirite, apoi înălță privirea spre
cer și...
Ochii de smarald ai îngerului morții o țintuiau de sus cu o privire pe cât de fascinantă, pe atât
de neîndurătoare. I se păru că spini de gheață răbufnesc din ochii lui și cad, ca o ploaie de săgeți
transparente, peste stâncile golașe. Fără să-și ia privirea de la ochii îngerului morții, regina Selia se
lăsă încet pe blocul de marmură. În amintire îi reveni imaginea înspăimântătoare, pe care i-o
arătase în Sanctuarul Florii Vieții Eterne inelul magic al viitorului. Se văzu din nou culcată cu fața în
sus pe marmura șlefuită și... ochii verzi și crunți ai îngerului morții o țintuiau cu o privire nemiloasă.
- Nu! murmură cu voce înceată, scuturând energic din cap. Ochii tăi neîndurători nu mă
înspăimântă. Iubirea mea nemărginită îmi va lumina calea pe acest tărâm al suferinței, iar apa sacră
din Universul paralel mă va proteja de farmecele tale.
Apoi exclamă cu voce răsunătoare:
- Îl voi găsi pe Ares! M-auzi? Îl voi găsi! Căldura sufletului meu va spulbera negura uitării în
care rătăcește și-i va curma suferința. Ares se va trezi din rătăcirea delirantă. M-auzi? Se va trezi și-
și va aminti de mine.

214
 Un hohot de râs năvalnic se dezlănțui în rafale, ca un vânt uraganic, acoperind corul de
tânguiri și suspine, iar ochii verzi ai îngerului morții scăpărară ca niște fulgere.
- Îl vei găsi pe Ares? întrebă, într-un târziu, cu greu stăpânindu-și râsul. Ha-ha-ha! Căldura
sufletului tău îl va trezi din rătăcire? Ha-ha-ha! Delirezi, frumoaso? Sau... poate ai uitat că aici eu sunt
stăpânul, iar spiritele nefericite, care rătăcesc pe acest tărâm, ascultă doar de mine? Ai auzit? Mi se
supun doar mie!
O ținu în hohote de râs vreo câteva minute, apoi brusc deveni sobru și zise pe un ton
sarcastic, iar buze i se întinse într-un zâmbet malițios:
- Temeritatea ta m-amuză, iar încrederea întipărită pe chipul tău fermecător îmi trezește o
nestăvilită curiozitate. De-o veșnicie stăpânesc Tărâmul Spiritelor Nefericite, însă nicicând
Providența nu mi-a oferit momente atât de excitante, atât de distractive.
Te voi lăsa să pui la încercate iubirea ta nemărginită, iar eu, în calitate de figurant și de
arbitru, voi savura cu interes deznodământul. Dacă vei reuși să-l găsești în oceanul de spirite
rătăcitoare pe cel care te-a făcut să părăsești lumea în care înflorește viața și să cobori în adâncurile
moarte ale neantului, unde se află acest tărâm al blestemului și suferinței, și dacă căldura sufletului
tău va reuși să-l trezească din rătăcirea delirantă, poate că-ți voi permite să te întorci în spațiul
binecuvântat de către Creator.
Să nu-ți faci însă prea mari iluzii, frumoaso, adăugă și un zâmbet crud i se întipări pe față.
Spectacolul ar putea să mă plictisească și..., cred că înțelegi ce va urma.
Apoi, întinzând o mână albă, cu degete lungi și fine, spre o clepsidră uriașă, care-și cernea
încet nisipul sclipitor pe vârful unei stânci mai scunde decât celelalte, întrebă cu voce apăsată:
- Vezi stânca care negrește singuratică la capătul acestei întinderi moarte?
Regina Selia întoarse încet privirea spre o stâncă singuratică, pe vârful retezat al căreia
licărea clepsidra.
- Trei linii îți stau la dispoziție, frumoaso, zise îngerul. Când nisipul din clepsidră va coborî
mai jos de linia cea verde, timpul tău va expira. Adică, confruntarea noastră se va încheia și tu, de nu
vei reuși să-l găsești pe cel care te-a determinat să cobori în împărăția mea, vei completa rândurile
spiritelor delirante.
După câteva clipe de îngândurare, îngerul morții adăugă, cu o bucurie răutăcioasă în voce și o
sclipire haină în ochi:
- Îmi voi juca cu plăcere rolul, deși... intuiesc care va fi finalul.
Aruncându-i o privire plină de dispreț, regina Selia se ridică de pe blocul de marmură și, fără
să-i fi dat vreo replică, se îndreptă spre stâncile împresurate de spirite etern rătăcitoare. Pășea
abătută, implorând în sine Creatorul să-i lumineze mintea și s-o ajute să-l găsească pe regele Ares. Și
cum mergea măcinată de gănduri, i se arătă în amintire pana de aur pe care i-o dăduse zeița Maat în
Sala Marilor Taine ale Universului.
- Pana, murmură fericită și buzele-i schițară un zâmbet larg. Pana zeiței Maat are puterea să
m-ajute să-l găsesc pe Ares.
- Pana zeiței Maat? auzi în preajmă șoapta cerbului din lumină.
- Ești lângă mine? întrebă regina, rotind privirea în jur.
- Mereu am fost și voi rămâne alături, răspunse cerbul. Spune-mi, cine este această
misterioasă zeiță Maat? Deși exist de-o veșnicie, în Universul nostru n-am auzit vorbindu-se despre
zeița Maat.
- Maat este o zeitate din Universul paralel, care mi-a dat acest nerețuit dar, spunându-mi că
mă va ajuta să găsesc ceea ce caut pe un tărâm al disperării, răspunse regina.

215
 Scotocind nerăbdătoare în trăstuță, regina Selia scoase de acolo o pană aurie. Apropiind-o de
buze, o sărută și zise în șoaptă:
- O, preamilostivă zeiță Maat, știu că nu poți să-mi auzi rugămintea, sper însă că pana ta
miraculoasă are puterea să m-ajute să-l găsesc pe soțul meu, care rătăcește pe acest tărâm al
suferinței.
Din pană se desprinse dintr-odată o rază palidă de soare. Lunecând pe pământul mort ca o
dâră subțire de lumină, raza se apropie de spiritele care cutreierau, tânguindu-se, tărâmul și se
strecură șerpuind printre ele.
Regina se grăbi s-o urmeze. Rătăcea prin mulțimea de spirite nenorocite, pe un tărâm unde
semiîntunericul și nefericirea bântuiau de-o veșnicie, străduindu-se să nu piardă din ochi raza
palidă de soare, care alerga printre stânci înalte și fantasme delirante cu viteza unui fulger. Deși era
ființă din lumină, avea senzația că simte cum îi zvâcnește de încordare sângele în tâmple, iar pe
obraji i se preling șiroaie de sudoare. De sus doi ochi neîndurători o urmăreau cu interes și răutate.
Dintr-odată, raza de soare țâșni din mulțimea de spirite și, zburând la înălțime mică, se
îndreptă spre stânca singuratică, pe vărful căreia sclipea clepsidra. Regina Selia înălță privirea spre
cer. Ochii de smarald ai îngerului morții dispăruse, iar cerul continua să-și cearnă întunericul peste
tărâmul neprimitor.
- Oare ce pune la cale, ticălosul? murmură neauzit regina, căutând cu privirea raza
călăuzitoare.
Observă raza de soare oprindu-se la câțiva metri de la stâncă. Apoi, ca o săgeată trasă dintr-
un arc, raza lovi în peretele grunzuros. Un roi de scântei roșii ca para focului se împrăștiară,
luminând ca o petardă împrejurimea. După doar câteva secunde însă scânteile rând pe rând se
stinseră și semiîntunericul se așternu din nou peste pustietatea stearpă. Raza de soare lunecă la
baza peretelui abrupt al stâncii, apoi se retrase încet și desenă în fața reginei o dungă din care
țâșniră limbi de foc.
Deși o vagă presimțire-i arse, asemeni unor scântei incandescente, fruntea, iar vocea
interioară-i șopti că îngerul morții îi întinde o cursă, regina Selia sări peste limbile de foc și porni în
fugă spre stânca cu clepsidra.
- Oprește-te! auzi lângă urechea stângă vocea îngrijorată a cerbului din lumină. Stăpânul
tărâmului nu mai este spectator pasiv, ci figurant activ.
Auzind clar vocea cerbului, regina Selia se opri la vreo zece de metri de la stâncă, și,
încordându-și privirea, cercetă atent împrejurimile, însă nu observă nimic îngrijorător. Ca un turn
de veghe, stânca se înălța singuratică și tristă pe un teren lipsit de viață, prăvălindu-și coasta
dreaptă într-o prăpastie întunecată, din care răbufneau clăbuci de ceață argintie, ce se înălțau,
învolburându-se și licărind intermitent, spre cerul întunecat. Versantul stâng însă avea o pantă mai
domoală, care cobora spre o întindere pustie. O cărăruie îngustă urca, șerpuind ca o reptilă printre
bolovanii ascuțiți, spre clepsidra din vârful stâncii.
Deși nici o umbră nu se zărea rătăcind prin preajmă, la urechile reginei ajunse dintr-odată o
tânguire înăbușită, o tânguire ce adia a foșnet trist de frunze moarte, răscolite de o adiere slabă de
vânt. Făcu câțiva pași înainte, însă vocea interioară-i șopti din nou să se oprească. Se opri locului și,
încordându-și auzul, scrută semiîntunericul ce învăluia peretele abrupt. I se păru că lângă stâncă se
mișcă încet o umbră întunecată și, dintr-odată, auzi clar vocea tristă a regelui Ares, care spunea:
- Nu știu pe cine trebuie să caut, știu însă că trebuie să te găsesc.
- Aici sunt, vin, vin la tine! strigă regina Selia și, întinzându-și mâinile spre stâncă, se repezi
înainte.

216
 - Oprește-te! auzi din nou lângă ureche șoapta îngrijorată a cerbului din lumină. Pe acest
tărâm al nefericirii nu trebuie să te încrezi în ochii minții. Deschide larg ochii sufletului, să poți
vedea fața adevărată a celui care se tânguiește, ademenindu-te lângă stâncă.
Regina însă contiua să fugă spre stânca cu clepsidra, de parcă nu ar fi auzit nici un cuvânt din
cele rostite de către cerbul din lumină.
Când mai rămăsese doar vreo câțiva metri până la peretele abrupt, umbra se răsuci spre ea
și, desfăcându-și larg brațele, șopti cu vocea îndurerată a regelui Ares:
- Ssselia! Te aștept de-o veșnicie, rătăcind în căutarea ta pe acest tărâm al nefericirii și
durerii.
Auzindu-și numele, regina Selia se opri ca trăsnită de fulger. Rămase înmărmurită în fața
stâncii, cu ochii ațintiți asupra umbrei. În sufletul ei se dădea o luptă crâncenă între dorința aproape
irezistibilă de a se apropia de umbra care o chema cu disperare și cel de-al șaselea simț, care-i
șoptea că un dușman periculos îi întinde o cursă.
- Ssselia! se auzi din nou chemarea disperată a regelui Ares. Ssselia, comoara mea, de ce nu
te apropii?
- Îmi cere să mă apropii? se întrebă nedumerită în sinea ei regina. Să fie oare spiritul regelui
Ares cel care mă cheamă? Să mă fi recunoscut? Nu, nu pot să cred. E imposibil. Fără ajutor divin, cel
ce ajunge pe Tărâmul Spiritelor Nefericite nu-și poate aminti de viața lui materială și nici de cei pe
care i-a iubit. Mă aștepta lângă stâncă, de parcă ar fi știut că voi veni. Îngerul morții mi-a arătat
clepsidra de pe vârful acestei stânci izolate...
- Îngerul morții așteaptă cu nerăbdare să te arunci în brațele lui ucigașe, șopti cerbul din
lumină. Lasă emoțiile, limpezește-ți cugetul și privește tot ce te înconjoară cu ochii sufletului.
- Să fie oare o capcană?! murmură regina, fără să-și ia privirea de la umbra care înțepenise în
fața ei cu brațele întinse.
I se păru dintr-odată că în ochii umbrei licăriră, pentru o frântură de secundă, scântei de-un
verde ca smaraldul.
- În ochii regelui Ares se oglindea întunericul adânc al nopții... În ochii celui care mă privește
strălucește verdele smaraldului...
- Privește tot ce te înconjoară cu ochii sufletului, deoarece pe tărâmul suferinței ochii minții
te înșală. Doar cu ochii sufletului vei vedea că îngerul morții a luat înfățișarea spiritului regelui Ares,
îi spuse în șoaptă cerbul.
Regina Selia închise strâns ochii și, pentru câteva secunde, se concentră în sine. Apoi deschise
larg ochii și se uită cercetător spre umbra nemișcată. De această dată îl văzu clar lângă peretele
abrupt al stâncii pe îngerul morții, ochii căruia străluceau rece ca niște smaralde luminate de razele
înghețate ale unei luni muribunde, ce rătăcește pe cerul unei planete moarte, iar pe chip i se
întipărise nerăbdarea și cruzimea.
Răsucindu-se pe călcâie, regina Selia porni spre pădurea de stânci, în jurul cărora orbecăiau
spiritele nefericiților. Din urmă o ajungea vocea furibundă a îngerului morții, care striga,
străpungând aerul încremenit:
- Nu ai scăpare, muritoareo! Te voi găsi! M-auzi? Te voi găsi!
Nu reuși însă să se apropie prea mult de formațiunile stâncoase, că din cer se repeziră, cu un
vuiet prelung, mii de umbre cenușii, cu ochi de jăratic. Părea că cerul cerne peste tărâmul spiritelor
delirante o ploaie de năpârci cu ochi incandescenți și cozi lingi semitransparente, care făceau să
licărească semiîntunericul vâscos, asemeni stelelor ce se ițesc, preț de o clipă, de după o perdea
groasă de nori hărțuiți de vânt.

217
 Tărâmul se cufundă dintr-odată într-o neagră tăcere și regina Selia avu senzația că din
adâncurile bolții întunecate, odată cu ploaia de umbre cenușii, coboară și blestemul morții. Nu se
mai auzeau tânguirile și suspinele sfâșietoare ale spiritelor nefericite, iar vocea îngerului morții se
stinse în depărtare.
Se opri din fugă și, ciulindu-și urechile, roti îngrijorată privirea de jur împrejur, însă nu auzi
decât o liniște suspectă, și nu văzu decât o întindere nemărginită de stânci, printre care se strecurau
fiori reci ce te îngheață.
Regina Selia înălță capul spre cer și urmări cu privirea umbrele întunecate, care curgeau din
beznă și se prăbușeau peste pădurea de stânci, învăluind-o într-o ceață fumurie. Impresionată de
priveliștea neobișnuită pentru ochii ei, nu observă cum zeci de umbre, ca niște firișoare subțiri de
fum, se desprindeau din ceață, și, plutind la mică înălțime deasupra pământului, se apropiau încet.
Ajunse lângă câmpul care-o proteja, umbrele se încolăciră în jurul ei și începură a se învârti
cu o viteză atât de mare, încât, pe neprins de veste, regina Selia se pomeni închisă într-un cilindru
din ceață fumurie, brăzdată de scânteieri purpurii. Din când în când, din ceață țâșneau guri căscate,
care încercau fără succes să-și împlânte colții în Sinele ei Superior.
Lovindu-se de câmpul energetic de protecție, umbrele se retrăgeau fulgerător și dispăreau,
înghițite de întuneric, ca după doar câteva secunde să apară și să lovească în câmpul protector cu o
furie și mai devastatoare.
Deși nu mai purta învelișul terestru și era protejată de apa sfântă a zeului Anubis, care
generase un câmp energetic protector, reginei i se păru că simte atingerea înghețată a morții, pe
care îngerul o controla prin umbrele ce se încolăceau în jurul ei. Simți dintr-odată cum slăbiciunea o
copleșește încet, de parcă o creatură monstruoasă îi absorbea cu lăcomie scânteile vieții, iar Sinele ei
Superior își pierdea treptat din strălucire. Cu mâna tremurândă, scoase din trăistuță sticluța cu apa
sfântă și își turnă câteva picături pe creștet, murmurând în sine:
- Te rog, ajută-mă, Anubis.
O rază strălucitoare, aurie se desprinse din creștetul reginei și se înălță spre cer. Apoi,
însoțită de două jeturi de lumină violetă, care se aprinseră pe bolta neagră, coborî fulgerător și lovi
ca un meteorit în umbre. Se produse o explozie orbitoare de lumină și, cu un trăsnet surd, cilindrul
din ceață începu să se surpe, precum se surpă o clădire zguduită de un cutremur devastator.
Șerpuind pe pământul sterp ca niște năpârci translucide, umbrele, cu-n șuierat strident, se
îndepărtară, dizolvându-se în semiîntuneric, însă, doar după câteva clipe se adunară din nou în fața
reginei și luară înfățișarea unui nouraș fumuriu, străpus de scânteieri roșii ca focul. Pe cer
străluceau din nou ochii de smarald ai îngerului morții, care o săgetau cu priviri împovărate de furie,
ură și nedumerire.
- Magia care te protejează nu vine din Universul nostrrruuu! tună îngerul morții, făcând aerul
înțepenit să vibreze, de parcă într-o lume încremenită un vânt năvalnic s-ar fi trezit din hibernare.
Vocea răsunătoare și rece ca o pală de vânt înghețat a îngerului morții o lovi, asemeni unui
trăsnet, în creștet și regina Selia își afundă capul între umeri și închise strâns ochii, abandonându-se
destinului.
- De ce uiți că Demuirgul ți-a dat puterea să te protejezi, iar Steaua Iubirii Divine ți-a întărit
credința și speranța, suflet rătăcitor, auzi din nou lângă urechea dreaptă șoapta cerbului din lumină.
Trezită din înțepenire de vocea dojenitoare a cerbului din lumină, regina Selia deschise larg
ochii, își înălță capul și-și fixă privirea pe nourașul fumuriu. Simțea cum îi revin încet puterile.
Sinele ei Superior își recăpăta treptat strălucirea, iar neliniștea se transforma în înverșunare.
Brusc, nourașul începu să clocotească și deveni mai negru decât bezna. Apoi se transformă
într-o întunecime urieșească și, înălțându-se amenințător spre bolta întunecată, luă înfățișarea unui

218
monstru cu trăsături neclare și patru ochi ce scânteiau ca lava incandescentă. Încovoindu-se din
spate ca o cobră gata să atace, monstrul își slobozi în jos căpățina mătăhăloasă, înconjurată de
rotocoale de fum. Își aținti, pentru o clipă, cei patru ochi arzători asupra reginei Selia, apoi se risipi
în beznă și din înspăimântătoarea întunecime tâșniră, cu viteza unor ghiulele, două păsări fioroase,
negre, cu gheare ascuțite și încovoiate. Aveau chipuri de cotoroanță și aripi împletite din năpârci cu
gurile căscate. Cu ochi bulbucați, ce împrăștiau în jur scântei roșii de ură, se năpustiră asupra
reginei, sperând să-i absoarbă scânteile vieții. Lovindu-se de binecuvântarea apei sfinte a zeului
Anubis, creaturile scoteau niște țipete atât de ascuțite, încât ecoul lor, lovindu-se de stânci, împrăștia
în jur o ploaie de pietre înfierbântate.
Înfiorat, Tărâmul Spiritelor Nefericite încremeni în tăcere.
- Păzea! auzi regina în preajmă șoapta îngrijorată a tigrului din lumină. Îngerul morții a
deschis portalul spre adâncurile timpurilor primordiale și cele două arnii, care se hrănesc cu
sufletele nenorociților, au venit să-și ia tainul.
Ținând strâns în mână pana aurie a zeiței Maat, regina Selia își încordă privirea, încercând să
vadă încotro luneca raza palidă de soare, însă arniile zburau fără încetare în jurul ei și rotocoale de
fum plumburiu întunecau împrejurimile. Adunându-și puterile miraculoase, Selia se înălță spre
cerul cufundat în beznă. Cu ochi hapsâni și scăpărând de nerăbdare, cele două arnii se repeziră după
ea, urlând asurzitor.
Raza palidă de soare șerpuia printre stânci. Îndepărtându-se de spiritele care stăteau
încremenite, cu ochii ațintiți spre cer, raza se îndreptă spre coasta stâncii singuratice, care se
prăbușea în prăpastie. Apropiindu-se de marginea prăpastiei, lunecă în jos. Selia se grăbi s-o
urmeze. Cele două arnii îi călcau pe urme.
Coborând lângă stânca cu clepsidra, regina Selia se răsuci pe călcâie și privi îndărăt. Ca două
umbre negre, dense, din care răbufneau fără încetare scântei, creaturile malefice din timpurile
primordiale se apropiau încet de ea, fără să scoată nici un sunet, de parcă s-ar fi furișat, sperând să
captureze o pradă mult râvnită. O liniște înfiorătoare învăluia tărâmul.
- Trebuie să scap de creaturile venite din negura vremilor. Deși sunt înfășurată în mantia
fermecată a întunericului, monștrii de la începutul începuturilor reușesc să mă vadă. Cum oare aș
putea să le alung? se întreba în gând regina Selia, frământându-și mintea să găsească o soluție. Și
îngerul morții o fi fiind în preajmă... Mă simt ca o biată căprioară vânată de o haită de fiare
înfometate.
Dintr-odată, tăcerea neagră a tărâmului fu spartă de niște triluri minunate, care se înălțau
spre cerul înecat în beznă, apoi se lăsau lin în jos, aducând cu ele ecourile unei lumi îndepărtate, o
lume plină de iubire și lumină. Asemeni unor pete de întuneric dens, arniile încremeniră în aer, cu
ochii scăpărând de spaimă și nedumerire.
Mii de raze strălucitoare țâșniră din inelul pe care i-l dăduse reginei Selia zeul cerului senin și
al soarelui din Universul paralel, învăluind împrejurimile într-o lumină nespus de aurie, de parcă
soarele de pe meleagurile Marelui Lup Alb și-ar fi trimis pe acest tărâm al nefericirii mesagerii să
lumineze mințile spiritelor nefericite.
Orbite de lumină, creaturile întunericului se prăbușiră, rostogolindu-se în aer și țipând
sfâșietor, pe pământul tare ca piatra. Din evantaiul de raze aurii se desprinse o minusculă făptură.
Fluturându-și energic aripile luminescente, spiritul razei de soare se așeză umărul reginei și zise cu
voce abia șoptită:
- Coboară în prăpastia unde a lunecat raza care țâșnește din pana zeiței Maat. Eu voi rămâne
lângă stânca cu clepsidra, să împiedic monștrii beznei primordiale să te vâneze.

219
 - Nu pot să te las singură să înfrunți devoratoarele de spirite nenorocite, se grăbi să spună,
cu voce îngrijorată, regina Selia. Ar putea să te înghită și pe tine.
- Sunt spiritul unei raze de soare dintr-un univers paralel. Creaturile primordiale din acest
Univers, chiar dacă sunt venite de la începutul începuturilor, nu au putere mare asupra mea, zise, pe
un ton liniștitor, spiritul razei de soare, deși în ochii ei rotunzi se aprinseră scântei de teamă.
Grăbește-te! Găsește-l pe regele Ares și smulge-l din ghearele îngerului morții.
Apoi, ca o zvâcnire palidă de lună, apăru în fața reginei conturul vag al tigrului de lumină,
care-i spunea în șoaptă:
- La fundul prăpastiei, lângă o stâncă scundă, care se înalță la capătul unui povârniș, își
plânge în singurătate nefericirea regele Ares.
Când imaginea tigrului se destrămă în semiîntuneric, regina Selia își fixă pentru o clipă
privirea plină de îngrijorare în ochii luminoși ai spiritului razei de soare, apoi, oftând adânc, se
răsuci spre prăpastia întunecată. Lunecând pe pământul împietrit, se apropie de marginea
prăpastiei și se uită în jos, însă nu reuși să deslușească nici o umbră mișcătoare. Zăbovi câteva clipe,
cu ochii ațintiți în semiîntuneric, apoi se aruncă în gol. A tot zburat în jos fără să vadă vreo umbră
mișcătoare, sau să audă vreun suspin, până când senzația îngrozitoare că se prăbușește într-o
genune o făcu să încetinească zborul. Ciulindu-și urechile, scrută cu înfrigurare împrejurimea, însă
nu văzu decât un spațiu înecat în semiîntuneric și nu auzi decât o liniște suspectă și prevestitoare de
pericole.
- Curaj, nu-ți fie frică, își zise în sine, încercând să-și țină în frâu neliniștea și încordarea,
mergi cu încredere înainte. Frică? se întrebă, după o scurtă ezitare, țuguindu-și ochii. Curajul nu m-a
părăsit nicicând, doar... incertitudinea și teama că nu voi reuși să-l smulg pe soțul meu din ghearele
îngerului neîndurător al morții mă urmăresc pas cu pas, tulburându-mi liniștea și zdruncinându-mi
speranța.
Din adâncul prăpastiei ajunse deodată la urechile reginei un suspin, un glas tânguitor, care
spărgea, ca o șoaptă înăbușită, tăcerea înfricoșătoare a tărâmului. O scânteie de speranță se aprinse
în sufletul ei chinuit de incertitudine și teamă. Coborî lin și se opri în apropierea unui bloc de piatră
cenușie, colțuroasă, care părea să se fi desprins din peretele grunzuros al stâncii. Pământul din jurul
bolovanului era presărat cu pietricele ascuțite, de parcă o mână uriașă ar fi zdrobit între degetele
butucănoase un vârf de stâncă. În spate se înălța un zid ce se pierdea în întunericul adânc al cerului.
În față se desfășura o întindere pustie, care cobora în pantă lină, contopindu-se în depărtare cu
orizontul scufundat în beznă.
Încordându-și privirea, observă cu uimire că, din când în când, din pământul arid se
strecoară o ceață argintie, care se înălță încet, asemeni unui nouraș ce licărește, spre stânca cu
clepsidra, luminând discret văzduhul. Ajunsă la marginea prăpastiei însă, ceața se dizolva în
semiîntuneric.
Zburând la mică înălțime și împrăștiind în jur o lumină palidă trandafirie, regina Selia cercetă
atent împrejurimile, însă nu observă nici o umbră mișcătoare, și nu auzi nici o tânguire. Avea
impresia că la fundul prăpastiei își inălțase tronul morții pusietatea mută. Dezamăgită, se opri lângă
peretele abrupt și amărăciunea o copleși din nou. Se așeză pe un bolovan și, coborând privirea-n
pământ, căzu pradă gândurilor triste.
- Te caut de-o veșnicie și sufletu-mi se sfarmă în bucăți. Deși nu știu pe cine trebuie să caut,
știu însă că trebuie să te găsesc, o scoase din îngândurare vocea disperată a regelui Ares, care părea
că vine de la capătul povârnișului.
Auzind vocea, regina Selia sări ca arsă în picioare și, încordându-și auzul, privi în depărtare. Îi
atrase atenția o umbră care negrea la vreo cincizeci de metri de la peretele prăpastiei. I se păru că

220
lângă umbra nemișcată licări, preț de o clipă, o luminiță slabă și un geamăt scurt, un geamăt plin de
suferință, sparse liniștea încordată. Ocolind bolovanul, porni în fugă spre locul unde licărise
luminița.
Cu sufletul la gură, regina Selia ajunse în preajma unei stânci ciudate, cu vârful crestat, de
parcă o creatură uriașă și-ar fi ascuțit de piatră ghearele. Din două părți stânca era flancată de un
gard înalt, din blocuri de piatră neagră, care, arcuindu-se, înainta spre peretele abrupt al prăpastiei.
În stâncă se deschidea o poartă îngustă, de vreo doi metri înălțime, care părea tăiată de mâna unui
uriaș.
Prin poartă se strecura, rotindu-se în spirală, un fir subțire de ceață argintie. Stânca avea
peretele din față curbat și acoperit cu stive de coloane din bazalt, formând parcă o stranie
îngrămădire de arcuri uriașe, așezate unul lângă celălalt. Una din coloanele de lângă poartă ieșea
mult înainte și se curba atât de tare, încât lua înfățișarea unui scaun cu spetează boltită. Din când în
când, în ceața argintie licărea o luminiță slabă, de parcă o putere nevăzută ar fi zădărât
semiobscuritatea deprimantă.
Regina Selia își încetini fuga și, scrutând cu atenție semiîntunericul vâscos, păși încet spre
stâncă. În jur nu se vedea nici o umbră, doar tăcerea neagră și pustietatea, în care bântuia fiorul
morții, stăpâneau acest ținut văduvit de viață.
Când mai rămăsese doar câțiva pași până la poartă, ca o rafală de vânt tăios și rece tăcerea și
pustietatea o izbiră în față. Speriată, făcu câțiva pași îndărăt și se opri. Rămase nemișcată, urmărind
cu privirea firișorul de ceață argintie.
Trecură câteva minute și liniștea fu iarăși tulburată de vocea tristă a protectorului Ares.
Deși rațiunea îi șoptea să fie prudentă, sufletu-i cerea să pășească înainte. Pe neprins de veste
spaima o părăsi, și regina Selia porni în grabă spre stânca care se înălța în fața ei.
Semiîntunericul era atât de dens, atât de tulbure, încât cu greu reuși să deslușească lângă
peretele arcuit o umbră translucidă. Așezată pe scaunul din piatră, umbra se legăna ca o frunză în
bătaia unui vântișor anemic. Regina Selia mai făcu un pas spre poartă și...de uimire scoase un strigăt
înăbușit. Pe scaunul din piatră ședea spiritul regelui Ares. Deși o fixa cu ochii, privirea lui părea că
rătăcește într-o lume îndepărtată, o lume unde deziluziile și suferința înăbușeau speranța și
credința.
- Ares! exclamă regina Selia, întinzând brațele spre stâncă. Ares, scumpul meu Ares, în sfârșit
te-am găsit.
Spiritul regelui Ares însă nu-i auzi chemarea. Se legăna pe scaunul din piatră, iar ochii lui
minunați, în care-și găsise refugiu o mare de tristețe și durere, priveau în depărtare, căutând cu
disperare o himeră.
- Ares, suspină regina și căzu în genunchi, iar ochii i se umplură de scântei care se prelingeau,
asemeni lacrimilor, brăzdându-i chipul.
Emoțiile dădeau năvală și regina Selia cu greu reușea să le stăpânească. Se uita la regele Ares
cu o privire disperată, în care lacrimile din lumină se amestecau cu o dragoste nemărginită, o
dragoste care ar fi topit și o inimă înghețată. Vroia să-i spună că-l iubește, că fără dânsul viața ei
terestră nu are nici un rost, iar cea eternă va fi o nesfârșită suferință, însă privirea lui pierdută în
uitare îi încătușa voința și cuvintele i se opreau în gât. Doar ochii ei, de un albastru adânc,
strălucitor, vorbeau fără cuvinte.
Spiritul regelui Ares însă nu auzea suspinul sufletului zbuciumat al reginei Selia și nu vedea
dragostea care i se revărsa din ochi ca un torent nestăvilit de lumină. Se legăna fără încetare, iar
privirea lui îndurerată părea că o străbate, rătăcind în căutarea unei himere. Din când în când, un

221
geamăt înfundat, un geamăt plin de suferință, ieșea din gura lui întredeschisă și în ochi îi licărea o
mare disperare.
Cu brațele întinse înainte, regina Selia se uita la el înmărmurită. Deși răscolea cu înverșunare
în mintea invadată de neliniște și îndoială, nu reușea să-și limpezească gândurile și să se ia în mâini.
Privirea rătăcită în suferință a regelui Ares o tulbura, iar geamătul lui înăbușit avea asupra ei efectul
unei torturi insuportabile.
Era gata să izbucnească în plâns, când auzi deodată în minte vocea încurajatoare a Stelei
Iubirii Divine, care-i șoptea:
- Doar iubirea adevărată poate încălzi o inimă înghețată și doar credința, izvorâtă din iubire
îndurerată, poate depăși obstacolele pe care destinul nemilos le înalță în drumul spre cel pe care îl
iubești.
Auzind șoapta, regina Selia tresări. Vocea caldă și melodioasă a Stelei Iubirii Divine o scoase
din tulburare. Făcu un gest cu mâna, de parcă ar fi încercat să-și arunce pletele pe spate, și,
înălțându-și capul, se ridică în picioare. Disperarea de pe chipul ei cedă treptat locul speranței și
ochii îi scânteiară. Își încruntă mânioasă sprâncenele și murmură nemulțumită:
- Știam doar că spiritul regelui Ares nu-și va aminti de mine. Cum de m-am lăsat strivită de
durere? Durerea te inhibă, te domină și mintea încetează să gândească. Proasta de mine, era cât pe
ce să cad în mrejele împletite din farmecele îngerului morții.
Zicând acestea, scoase din trăistuță cristalul transparent, pe care i-l dăruise zeul egiptean
Osiris în Sala Marilor Taine ale Universului, și îl privi îndelung. Cristalul era de o frumusețe
uimitoare și strălucea ca o rază blândă de soare din Universul paralel, luminând discret fața tristă a
regelui Ares.
- Această așchie din soarele ce luminează Ținutul Binecuvântat are puterea să limpezească
mintea celor ce rătăcesc în uitare de sine și să le reînvie memoria, îi reveniră în amintire spusele
zeului egiptean al morții și al învierii.
O bucurie fără margini lumină chipul reginei și un zâmbet senin îi flutură pe buze, alungând
neliniștea și supărarea. Își înălță privirea spre regele Ares, care încetase să se mai legene și o fixa cu
o privire rătăcită, și murmură:
- Scumpule, sunt eu, Selia. Am coborât pe Tărâmul Spiritelor Nefericite să te smulg din
ghearele îngerului hain al morții și să te duc acasă.
Dintr-odată, i se păru că vede în ochii regelui Ares un licăr de fericire, că regele a recunoscut-
o. Zadarnică însă îi fu speranța. Deși se uita țintă la ea, privirea lui continua să rătăcească în
depărtare.
- Și dacă ceea ce-mi arată ochii nu este decât o plăzmuire a minții mele îndurerate? Sau...,
poate îngerul morții a luat din nou înfățișarea soțului meu, dorind să mă ademenească? Cristalul
zeului Osiris îi luminează fața, Ares însă nu mă recunoaște. Continuă să rătăcească în negura uitării,
iar trăsăturile-i rămân marcate de o suferință răscolitoare, își zise amărâtă în gând, mușcându-și
decepționată buza de jos.
Cu ochii țintă spre regele Ares, care, deși nu se mai legăna, avea privirea rătăcită într-o lume
imaginară, regina Selia se chinuia să-și înăbușe disperarea, care-i zdruncina speranța. Și cum stătea
apăsată de neputință și amărăciune, își aminti de pana zeiței Maat, pe care continua s-o țină strâns
în mâna stângă.
- Pana, șopti, întorcându-și privirea spre mâna stângă. Am uitat de pana zeiței Maat, care-mi
servea drept călăuză.
Deși continua să strălucească, din pană nu mai țâșnea raza călăuzitoare. Decepționată, regina
oftă adânc și murmură cu voce stinsă:

222
 - Se vede că pe acest tărâm al nefericirii și pana fermecată a zeiței egiptene își pierde din
puterile miraculoase.
Abia reuși să rostească aceste vorbe, că din pana zeiței Maat se desprinse o rază
nemaipomenit de strălucitoare, care se opri lângă picioarele regelui Ares și explodă, asemeni
focurilor de artificii, în mii de steluțe aurii, de parcă ar fi vrut să-i spună că cel pe care îl caută se află
chiar în fața ei. Apoi raza brusc se stinse, iar pana începu să licărească slab.
Regina Selia puse pana în trăistuță și făcu un pas spre regele Ares. Întinse spre el mâna,
vrând să-i atingă fruntea cu cristalul fermecat, însă vocea rece a îngerului morții, care cobora din
adâncurile cerului, o făcu să ezite.
- De-l vei atinge cu acest cristal blestemat, care nu aparține Universului nostru, spiritul
regelui Ares va fi devorat de către cele două arnii, amenința îngerul morții, cu voce mai tăioasă decât
crivățul din miazănoapte, în care, pentru prima dată, se simțea o notă de îngrijorare și nesiguranță.
Regina Selia înălță ochii spre cer. De sus, îngerul morții o săgeta cu o privire cruntă, dar și
îngrijorată.
- Nu-i da crezare, auzi în preajmă șoapta tigrului din lumină. Ascultă-ți sufletul. El nu greșește
niciodată.
Selia chibzui o clipă în sine, apoi, cu o mișcare bruscă a mâinii, împinse spre pieptul regelui
cristalul. Spiritul regelui Ares fu învăluit într-o sferă de lumină aurie și un suspin, parcă ieșit din
pieptul unei ființe care se smulge din îmbrățișarea nemiloasă a morții, se înălță spre cer. Apoi
lumina încet se stinse și regele Ares se ridică de pe scaunul din piatră. Rămase nemișcat un timp,
cercetând mirat împrejurimile, de parcă nu i-ar fi venit a crede că se află pe acest tărâm sumbru și
neprimitor.
- Unde mă aflu? întrebă, încruntându-și nedumerit sprâncenele.
- Te afli pe tărâmul unde-și plâng o veșnicie nefericirea cei care-și blestemă viața și o aruncă
în fața Creatorului, tună de sus cu voce glacială îngerul morții.
Regele Ares ridică ochii spre cer. Observându-l pe îngerul morții, care-l săgeta cu o privire
neagră de mânie, zise cu voce răspicată:
- Eu nu mi-am blestemat nicicând viața și nu am aruncat-o în fața Creatorului, care a fost atât
de bun cu mine.
Îngerul morții se dezlănțui în hohote isterice de râs, iar ochii lui de smarald deveniră
întunecați ca noaptea oarbă.
- Cine ești și cum de îndrăznești să-mi râzi în față? întrebă indignat regele Ares.
- Sunt cel ce stăpânește, din voia Creatorului, Tărâmul Spiritelor Nefericite, iar tu ești și vei
rămâne pentru totdeauna sclavul meu, răspunse îngerul și, desfăcându-și larg aripile scânteietoare,
zbură în jos, ținând în mâna dreaptă cupa plină cu apă din râul morții.
Speriată, regina Selia se grăbi să scoată din trăistuță sticluța cu apa sfântă a zeului Anubis și,
făcând un salt înainte, picură câteva picături pe creștetul aprope transparent al regelui Ares. Mii de
steluțe aurii îi luminară chipul, apoi treptat se stinseră. Regina atinse cu mâna piatra puterii și
murmură:
- O, gheață a eternității, știu că pe acest tărâm puterile tale magice slăbesc. Te rog, deșteaptă-
te din amorțire. Ajută-mă să-l protejez pe Ares și să-l scot de pe acest tărâm al nefericirii veșnice.
Auzindu-i vocea, regele Ares coborî privirea asupra ei.
- Selia?! exclamă, deschizând larg ochii, în care scânteia uimirea. Regina Selia? Ochii nu mă
înșală?
- Sunt eu, Selia, zise, radiind de bucurie, regina. Am coborât pe Tărâmul Spiritelor Nefericite
să te iau acasă.

223
 Regele Ares se uită lung la ea câteva clipe, de parcă ar fi vrut să se convingă că ceea ce-i arată
ochii nu este o nălucă, apoi șopti neîncrezător:
- O ființă fermecătoare din lumină trandafirie, cu irizări albastre, care seamănă leit cu...
regina Selia...
- Ca să ajung pe Tărâmul Spiritelor Nefericite, mi-am lăsat învelușul terestru pe planeta
ființelor strălucitoare ale spiritului, care au fost nespus de înțelegătoare cu mine și m-au ajutat să te
găsesc, zise, cu mâhnire în voce, regina Selia.
- Și..., ceea ce-mi arată ochii, murmură regele, privind-o neîncrezător. Ceea ce-mi arată ochii...
- Este Sinele meu Superior, se grăbi să-i răspundă regina Selia.
Spiritul regelui Ares o cercetă atent din cap până-n picioare, apoi își apropie mâinile de față și
le cercetă îndelung.
- Și eu, șopti îngrozit, de ce sunt aproape transparent?
- Învelișul tău terestru a rămas pe planeta celor două tărâmuri, răspunse Selia.
- Sunt un spirit? Un spirit blestemat de către Creator?! șopti spiritul regelui Ares, înălțându-și
privirea întrebătoare spre regina Selia. Îngerul morții mi-a spus că voi rămâne o veșnicie sclavul
lui...
- Ba nu! strigă regina și vocea-i cristalină se propagă ca un ecou printre stâncile pleșuve. Am
reușit să te smulg din ghearele uitării. Te voi scoate din lumea spiritelor nefericite și te voi duce pe
Tărâmul Spiritelor Candide, unde-ți vei recăpăta scânteile vieții.
Regele Ares își fixă privirea tristă pe chipul luminos al reginei Selia.
- Sunt doar un spirit care și-a aruncat viața în fața Creatorului, și voi rămâne o veșnicie pe
acest tărâm neprimitor, unde bântuie uitarea, durerea și nefericirea, șopti cu amărăciune.
Apoi oftă adânc și, sprijinindu-și bărbia în piept, murmură abia auzit:
- Nimeni nu are puterea să mă ajute. Învelișul mei terestru este mort și eu voi rămâne
pentru totdeauna un spirit care va rătăci într-o lume a disperării.
Cu-n zâmbet încurajator în colțul gurii și cu un licăr tainic în privire, regina Selia scutură ușor
din cap și murmură în șoaptă, privind suspicioasă în jur:
- Învelișul tău terestru nu este mort. Două scântei îl țin în viață.
Spiritul regelui Ares o săgetă cu o privire plină de uimire. În ochii lui profunzi străluci, preț
de o clipă, o scânteiere de speranță, apoi se stinse și el, lăsând privirea în pământ, șopti:
- Spiritul meu a părăsit de multișor planeta celor două tărâmuri, iar învelișul meu terestru s-a
descompus. Sunt un spirit blestemat și așa voi rămâne pentru totdeauna.
Din ochii triști ai reginei se revărsară șiroaie de scântei.
- Am trecut prin primejdii de neimaginat ca să ajung pe acest tărâm neprimitor, murmură cu
voce înceată, străduindu-se să-și înăbușe suspinul. Crezi că aș fi riscat să las planeta celor două
tărâmuri fără protectoare, dacă nu aș fi fost sigură că pot să te salvez? Te implor, nu te lăsa cuprins
de disperare. Te implor, ajută-mă să te salvez.
- Să te ajut? Fiind un spirit care și-a aruncat cel mai de preț dar-viața în fața Creatorului, cum
aș putea să te ajut? întrebă, cuprins de disperare, regele Ares, ridicând din umeri. Sunt blestemat să
îndur o veșnicie pedeapsa ce mi se cuvine.
- Trebuie să ai încredere în mine și să mă urmezi fără să-mi ceri explicații. Îți voi explica totul
când vom părăsi acest tărâm al suferinței, răspunse, cu voce rugătoare, regina Selia, apucându-l de
mână.
Dar când tocmai se pregăteau să zboare spre stânca cu clepsidra, apăru, ca din pământ, în
fața lor îngerul morții. Frumos ca un zeu și rece ca o statuie din gheață, cu aripile-i negre larg
desfăcute, de parcă s-ar fi pregătit să le bareze calea, îi pironea cu o privire în care curiozitatea se

224
îmbina cu nedumerirea. Din când în când, în ochii de smarald ai îngerului morții se aprindeau
vâlvătăi de răutate. Deși ținea în mâna dreaptă cupa din argint cu apă din râul morții, nu se grăbea
să-i stropească.
Ținându-l strâns de mână pe regele Ares, regina Selia se concentră în sine și, adunându-și
puterile miraculoase, se avântă în sus, spre întinderea bântuită de spirite rătăcitoare. Se opri pe
marginea prăpastiei și alunecă cu ochii peste împrejurime. Observă la vreo câțiva metri de la
marginea prăpastiei o luminiță care pâlpâia anemic.
Mârâind ca niște fiare înfometate, cele două arnii alergau furioase în jurul luminiței, însă nu
îndrăzneau să se apropie prea mult.
- Să fie oare spiritul razei de soare? Nu se mișcă și licărește slab. Să-i fi absorbit oare energia
cele două arnii? se întrebă în sine și un val de remușcare și furie o cuprinse. Vai mie, ce-am făcut?
Am lăsat spiritul razei de soare în ghearele monștrilor din timpurile primordiale.
Remușcarea, care se prăbușise peste ea ca un puhoi de apă rece, o făcu să uite că pe Tărâmul
Spiritelor Nefericite puterile ei miraculoase slăbise. Întinse mâna dreaptă spre cele două arnii și
rosti cu voce îndârjită:
- O, sfântă zi, ascultă-mi rugămintea și ajută-mă să salvez spiritul razei de soare, care m-a
însoțit și m-a ajutat, ca un prieten devotat, în lungile și periculoasele mele pribegii.
Din mâna reginei țâșni dintr-odată un fascicul de raze aurii. Ajuns deasupra celor două arnii,
fasciculul se cernu, ca o ploaie de săgeți incandescente, peste creaturile beznei primordiale. Loviți de
razele fierbinți, șerpii încolăciți în aripile arniilor începură a șuiera strident, iar din gurile lor căscate
răbufniră limbi de foc și vălătuci de fum otrăvitor se înălțau, învârtejindu-se, spre bolta întunecată.
Apoi aripile arniilor izbucniră ca niște torțe în flăcări, iar șerpii carbonizați căzură la pământ,
sfărmându-se în zeci de cioburi fumegânde.
Urlând de durere și împroșcând în aerul stătut stropi de salivă neagră, cele două arnii
începură a se rostogoli pe pământul mort de sete și, într-un final, cu urlete sfâșietoare, se prăbușiră
în prăpastie.
O explozie aurie lumină dintr-odată împrejurimea, de parcă un soare și-ar fi trimis, pentru
câteva clipe, razele în lumea sumbră a spiritelor nefericite. Trăgându-l după sine pe regele Ares,
regina Selia se apropie în fugă de luminiță. Pe pământul mort zăcea, cu ochii larg deschiși, spiritul
razei de soare.
- Fugiți! Salvați-vă, murmură cu voce stinsă, închizând epuizată ochii. Îngerul morții vă calcă
pe urme. Eu nu mai am putere să vă urmez. Arniile au reușit să-mi soarbă aproape toată energia.
Regina slobozi mâna regelui Ares și se lăsă în genunchi lângă micuța făptură înaripată. O
ridică cu grijă și o așeză pe soarele de pe inel.
- Vom părăsi împreună acest tărâm al suferinței. Pentru nimic în lume nu te voi lăsa aici, zise
regina, mângâind-o cu privirea. Hai, te rog, fă un mic efort și ascunde-te în inel. În Templul Sacru îți
vei recăpăta puterea.
Spiritul razei de soare întredeschise cu greu ochii și suspină adânc. Apoi încet-încet se
prelinse în inel. Selia se ridică în picioare și își întoarse capul spre clepsidra de pe vârful stâncii
singuratice. Nisipul ajunsese aproape de linia cea verde. Regina ridică privirea spre bolta celestă.
Ținând în mâna dreaptă cupa cu apă din râul morții, de sus o săgeta cu priviri încrâncenate, dar și
pline de mirare, stăpânul Tărâmului Spiritelor Nefericite.
- O, Creatorule, nemărginită este bunătatea ta și neîntrecută-ți este înțelepciunea. Te implor,
ajută-mă să părăseasc, împreună cu soțul meu, acest tărâm blestemat, șopti regina, apucându-l de
mână pe regele Ares.

225
 - Pleacă, ce mai aștepți, părăsește Tărâmul Spiritelor Nefericite. Nu vezi că îngerul hain al
morții e gata să vă stropească cu apă din râul blestemat? auzi lângă ureche șoapta cerbului din
lumină.
Regina Selia își duse mâna spre piatra puterii, însă, ca din senin, apăru în fața ei îngerul
morții și o mare de spirite nenorocite, gemând asurzitor, se năpustiră, ca o gloată înnebunită, spre
stânca cu clepsidra.
- Crezi că poți scăpa din mâinile mele? întrebă îngerul morții, și un zâmbet crud-sarcastic îi
flutură pe buzele-i frumos arcuite.
Apariția neașteptată a îngerului morții și urletele furibunde ale spiritelor nefericite o
buimăciră preț de o secundă, însă vocea liniștitoare a tigrului din lumină, care-i șoptea să părăsească
cât mai repede Tărâmul Spiritelor Nefericite, o readuse la realitate. Se uită din nou spre stânca
singuratică, apoi întoarse capul spre îngerul morții și zise, arătându-i cu mâna spre clepsidră:
- Privește, nisipul din clepsidră nu a trecut de linia cea verde și eu am reușit să-l găsesc pe
regele Ares și să-l smulg din capcana farmecelor tale. Ai promis că mă vei lăsa să părăsesc tărâmul,
dacă iubirea mea îl va scoate din negura uitării.
Îngerul își întoarse pentru o clipă privirea curioasă spre clepsidră și ochii îi scăpărară de
nemulțumire. Apoi schiță un zâmbet disprețuitor și, întorcându-și privirea spre regina Selia, zise pe
un ton plin de ură:
- Nu ți-am făcut nici o promisiune. Ți-am spus doar că poate te voi lăsa să părăsești tărâmul.
M-am răzgândit. Te vreau aici.
Zicând acestea, tăcu, săgetând-o cu priviri străpungătoare. Pe neprins de veste însă, cu o
mișcare bruscă a mâinii, aruncă spre ea cupa cu apă din râul morții. În clipa aceea se produse o
minune. O rază, ca un fulger trandafiriu, coborî din înaltul cerului și lovi în cupă. Cupa coti brusc
spre stânca singuratică și lovi ca o ghiulea în clepsidră, sfărâmând-o în mii de cioburi. Apoi se
îndreptă spre îngerul încremenit de uimire. Ajunsă în fața lui, se răsturnă și înțepeni în aer, iar apa
din râul morții se transformă într-un bulgăre de gheață plumburie. Căzând pe solul împietrit,
bulgărele se rostogoli, sfârâind ca o tigaie încinsă, spre spiritele delirante.
O hărmălaie de nedescris se iscă dintr-odată. Țipând și îmbrâncindu-se ca niște gloate
înnebunite, spiritele tăbărâră asupra bulgărelui de gheață, cu ochii scăpărând de lăcomie.
- Vă poruncesc, opriți-vă, spirite înnebunite! strigă, cu voce tunătoare, îngerul morții și se
avântă, ca o umbră neagră, spre stânca singuratică. Să nu îndrăzniți să vă atingeți de apa din râul
morții.
Spiritele însă continuau să se îmbulzească, cu ochii ațintiți asupra bulgărelui de gheață, de
parcă n-ar fi auzit porunca celui care stăpânea tărâmul.
Profitând de îmbulzeala spiritelor înnebunite și neatenția îngerului morții, regina Selia apucă
cu mâna piatra puterii și, îmbrățișându-l cu cealaltă mână pe regele Ares, murmură abia șoptit:
- O, piatră a puterii, salvează-ne. Te rog, nu ne lăsa în ghearele îngerului necruțător al morții.
Ajută-ne să părăsim tărâmul.
Urmă o pocnitură surdă și totul în jur se întunecă. Cât ai bate din palme, regele Ares și regina
Selia se pomeniră în spatele zidului care înconjura Tărâmul Spiritelor Nefericite. Din depărtare
ajungea până la urechile lor urletul furibund al îngerului morții și gemetele sfâșietoare ale spiritelor
delirante. Regina Selia se grăbi să scoată din trăistuță trandafirul din cristal albastru și, sărutându-l,
șopti:
- Te rog, deschide portalul spre insula pe care se înalță Templul Sacru al Ființelor
Strălucitoare ale Spiritului.

226
 Se auzi un bubuit, de parcă s-ar fi despicat pâmântul în două, și în fața lor apăru portalul
străpuns de fulgere albastre.
- Ares, aruncă-te cât poți de repede în portalul învolburat! strigă regina Selia și se avântă
înainte.
Ajunsă lângă deschizătura clocotindă, privi peste umăr, vrând să se convingă că regele Ares i-
a urmat îndemnul. Ca o săgeată translucidă, spiritul regelui Ares făcu un salt și se afundă în
întunericul clocotitor. Un vârtej tumultuos îi cuprinse dintr-odată și, rotindu-i în spirală, îi duse, cu o
viteză halucinantă, printre fulgerele albastre departe de împărăția îngerului neîndurător al morții,
departe de suferință și uitare.

***
Când regina Selia și spiritul regelui Ares au ajuns pe malul Mării Iluziilor, lumina zilei se
stingea încet, iar vestitoarele amurgului se întreceau în triluri melodioase. Rând pe rând pe bolta
celestră se aprindeau stelele, cernând peste împrejurime o ploaie deasă și licărindă de raze palide,
trandafirii.
Marea scânteia, iar din adâncurile ei izvorau imagini de poveste. O briză cu miros proaspăt de
flori și iarbă fragedă răscolea frunzele copacilor și șoapte tainice se auzeau de pretutindeni. Roiuri
de semințe fosforescente se înălțau, într-un dans feeric, spre cerul care se împodobea treptat cu
stele, apoi se lăsau lin în jos, înfrumusețând pământul și crengile copacilor cu luminițe licărinde.
Regina Selia alunecă un timp cu privirea peste întinderea care se scufunda în noapte și răsuflă
ușurată.
- Cu ajutorul Creatorului, al cerbului și tigrului din lumină am depășit toate pericolele,
murmură, radiind de fericire.
Dintr-odată însă, o umbră de neliniște îi înnegură chipul și zâmbetu-i pieri.
- Tigrul și cerbul din lumină mi-au fost de mare ajutor. Fără ei n-aș fi scăpat din ghearele
îngerului morții. Oare au reușit să părăsească Tărâmul Spiritelor Nefericite? se întrebă în sinea ei și
inima i se strânse dureros.
Cuprinsă de îngrijorare, roti privirea de jur împrejur, sperând să întrezărească în lumina
plăpândă a înserării umbrele sclipitoare ale cerbului și tigrului, însă pe litoral era doar ea și spiritul
regelui Ares.
Fascinat de frumusețea neobișnuită a Mării Iluziilor, regele Ares nu-și putea lua privirea de la
imaginile care se nășteau rând pe rând din oglinda încrețită a apei. Un amestec de admirațe și uimire
licărea în ochii lui adânci, de parcă nu-i venea să creadă că nu visează.
- Nu poate fi adevărat, șopti regele Ares, trecându-și mâna peste ochi. Cred că visez.
Curbându-și buzele într-un zâmbet înțelegător, regina Selia îi atinse umărul cu mâna și zise,
clătinând ușor din cap:
- Ba nu visezi. Te afli pe malul Mării Iluziilor de pe planeta ființelor strălucitoare ale
spiritului.
- Unde mă aflu? întrebă regele, întorcând privirea plină de uimire spre regina Selia.
- În adâncurile timpulurilor, pe insula unde se înalță Templul Sacru al Florii Vieții Eterne,
răspunse regina. Trebuie să stăm de vorbă cu ființele strălucitoare ale spiritului.
- Cu cine? făcu și mai mirat regele, rotunjindu-și ochii și ridicând din sprâncene.
- Cu cele șapte entități miraculoase, care, din vrerea Creatorului, supraveghează și dirijează
evoluția spirituală a ființelor raționale din Universul nostru, răspunse regina Selia.
- O planetă din adâncurile timpurilor, șopti uimit regele Ares, privind în depărtare. O ființă
vie a reușit să ajungă în adâncurile nemărginite ale spațiului...

227
 Zicând acestea, își întoarse privirea spre regina Selia și întrebă:
- Cum ai ajuns în adâncurile tumpului? O ființă vie nu poate să străbată...
- Îți voi povesti pe îndelete toate peripețiile mele când te vei întoarce pe planeta celor două
tărâmuri, îl întrerupse regina. Acum trebuie să ne grăbim. Cred că cele șapte ființe strălucitoare ale
spiritului ne așteaptă cu nerăbdare în Sanctuarul Florii Vieții Eterne.
Regele Ares mai aruncă o ultimă privire plină de admirație spre marea care licărea,
dezmierdată de razele violete ale stelelor, și zise:
- Incredibil. Mă aflu în adâncurile timpurilor, unde se înalță Sanctuarul Florii Vieții Eterne.
Selia și spiritul regelui Ares parcurseră aleea și urcară scara din cristale argintii cu
balustrade împodobite cu flori din pietre prețioase. În fața colosului din lumină se opriră.
- El este soțul meu, regele Ares, zise regina Selia, înălțându-și spre colos privirea. Pentru el
am venit în adâncurile timpurilor și am coborât pe Tărâmul Spiritelor Nefericite.
Colosul din lumină înclină capul și-i cercetă atent cu ochii, apoi zise cu voce rece,
neomenească:
- Puteți intra în Templul Sacru.
Ocolind colosul, regina Selia se îndreptă aproape în fugă spre coloana din cristale cu Floarea
Vieții Eterne în vârf. Regele Ares îi călca pe urme. Lângă coloană regina Selia încetini pasul și-și
îndreptă privirea spre statuile din marmură. Cele trei statui priveau înțepenite spre necuprinsul
cerului.
- Vă rog, șopti regina și în ochi i se aprinse o scânteie de speranță, să-mi dați un semn că v-ați
întors de pe Tărâmul Spiritelor Nefericite.
Ochii tigrului și ai cerbului străluciră dintr-odată atât de tare, încât curtea fu străfulgerată
de o lumină trandafirie.
- V-ați întors, murmură regina și chipul i se însenină de bucurie. V-ați întors și sunt nespus de
fericită. Vă sunt recunoscătoare pentru ajutorul vostru. Fără voi n-aș fi reușit să scap din ghearele
îngerului morții. Fără voi aș fi rămas să rătăcesc o veșnicie pe Tărâmul Spiritelor Nefericite.
Ochii celor două statui se stinseră încet și regina Selia îi făcu regelui Ares semn cu mâna s-o
urmeze. Intrară în templu. Pradă nerăbdării, dar și a unei bucurii pe care cu greu reușea s-o
stăpânească, regina urcă în grabă scările și se îndreptă spre Sanctuarul Florii Vieții Eterne. În fața
ușii se opri pentru o clipă, își apăsă mâna pe piept, de parcă ar fi vrut să-și potolească nerăbdarea,
apoi deschise ușa.
Cele șapte ființe strălucitoare ale spiritului îi așteptau în fața altarului. Călcând fără de
zgomot, regina Selia se apropie de altar și se închină în fața lor. Spiritul regelui Ares rămase lângă
ușă.
- Să se apropie de altar și spiritul regelui Ares, rosti, cu voce poruncitoare, ființa cu bagheta
magică, întorcând privirea spre fantasma translucidă, care stătea nemișcată lângă intrarea în
sanctuar.
Cu pași timizi, umbra translucidă a regelui Ares se apropie de altar și se opri lângă regina
Selia. Cele șapte ființe strălucitoare ale spiritului îl cercetară cu priviri pătrunzătoare.
- A venit timpul să părăsești adâncurile spațiului și să te întorci pe planeta celor două
tărâmuri, zise ființa strălucitoare cu plete aurii, întorcându-și privirile spre regina Selia.
- Să mă întorc pe planeta celor două tărâmuri? întrebă speriată regina. Nu, nu pot să mă
întorc. Nu acum. Trebuie să-l însoțesc pe regele Ares pe Tărâmul Spiritelor Candide.
Ființa cu bagheta magică clătină ușor din cap și zise:
- Pe Tărâmul Spiritelor Candide nu pot călca ființele care nu și-au pierdut toate scâteile vieții.
Tu, regină protectoare, nu ți-ai pierdut scânteile vieții, ești o ființă vie.

228
 - Sunt o ființă vie care și-a lăsat învelișul terestru, sunt o ființă din lumină, zise, dintr-o
răsuflare, regina Selia, privind-o rugător.
- Îți înțeleg dorința de a-l însoți pe regele Ares pe Tărâmul Spiritelor Candide, însă nu poți s-o
faci, zise ființa strălucitoare pe un ton care nu îngăduia împotrivire. Trebuie să te întorci cât mai
repede în lumea ta, care te așteaptă. Ai zăbovit prea mult în adâncurile nemărginite ale spațiului.
Regina Selia înghiți în sec, vrând să-și înăbușe disperarea.
- Și spiritul regelui Ares? Cum va ajunge pe Tărâmul Spiritelor Candide? întrebă într-un
târziu, cu voce sugrumată.
- Leul din lumină îl va însoți până acolo, răspunse ființa strălucitoare.
Cu o expresie descurajată pe chip și gata să izbucnească în plâns, regina Selia murmură:
- După ce-și va recăpăta scânteile vieții, regele Ares trebuie să se întoarcă acasă. Cine-l va
însoți până la palat?
Ființa strălucitoare cu bagheta magică îi răspunse:
- Vor avea grijă spiritele candide să-l însoțească până pe planeta celor două tărâmuri. Tu,
regina protectoare, îl vei aștepta lângă învelișul lui terestru.
Deși spusele ființei cu plete aurii ar fi trebuit să-i spulbere neliniștea și disperarea, pe chipul
reginei se așternuse umbra îndoielii și în mintea ei obosită încolți gândul că-l va pierde, de această
dată, pentru totdeauna pe soțul său. Rămase un timp pradă neliniștii și îndoielii, apoi oftă adânc și,
lunecând îngrijorată cu privirea peste chipurile luminoase ale celor șapte ființe strălucitoare ale
spiritului, întrebă:
- Și dacă spiritele candide nu-l vor ajuta să-și recapete scânteile vieții și-l vor trimite pe
Tărâmul Spiritelor Viguroase? Sau, după ce-și va recăpăta scânteile vieții, nu vor dori să-l însoțească
până pe planeta celor două tărâmuri?
- Nu ai motive de îngrijorare, zise ființa strălucitoare cu bagheta magică și desenă în aer o
spirală.
O ceață argintie, ce licărea în mii de scântei trandafirii, se cernu de nicăieri. Apoi ceața se
destrămă și în fața celor șapte ființe strălucitoare ale spiritului apăru un enorm leu din lumină, ce
strălucea aproape orbitor.
- Urcă pe spatele leului, rege Ares, și ține-te bine, deoarece veți avea de înfruntat furia
spiritelor furtunilor stelare. Ai grijă, căzând de pe spatele leului, spiritele te vor înhăța și sufletul tău
se va dizolva în neant, zise ființa strălucitoare, arătându-i regelui cu bagheta magică spre leul din
lumină.
Regele Ares ezită câteva clipe, uitându-se lung și cu mâhnire la regina Selia, din ochii căreia
izvora o mare de neliniște, apoi, cu un salt ușor, urcă pe spatele leului.
Mânată de o dorință aproape irezistibilă de a-l reține, regina Selia întinse brațele spre regele
Ares, implorându-l cu privirea să n-o părăsească, însă leul dispăru la fel de enigmatic, precum
apăruse, iar Sanctuarul Florii Vieții Eterne se cufundă din nou în liniște și armonie. Regina Selia oftă
adânc și, lăsând privirea în jos, șopti:
- S-a dus. M-a părăsit din nou și nu sunt sigură că-l voi mai revedea.
- Se va întoarce, o asigură ființa strălucitoare cu plete aurii și chipul i se lumină de un zâmbet
liniștitor.
Apoi își fixă pentru o chipă privirea în ochii plini de tristețe ai reginei Selia și adăugă cu voce
răspicată:
- A venit timpul să te întorci în lumea ta.
Regina Selia clătină afirmativ din cap și zise cu tristețe:
- Aș mai avea o rugăminte.

229
 - Dacă este în puterea mea să te ajut, o voi face cu plăcere, zise ființa strălucitoare cu bagheta
magică.
Regina Selia atinse cu degetul arătător soarele de pe inel, însă, spre marea ei dezamăgire, nu
mai auzi sunetele minunate și spiritul razei de soare nu apăru.
- Nu, nu poate să moară, șopti speriată. Spiritul razei de soare... nu răspunde chemării,
murmură, ridicând privirea disperată spre ființele strălucitoare. Cele două arnii au atacat-o în timp
ce le împiedica să mă vâneze. Credeam că în Templul Sacru își va recăpăta energia pierdută, însă...
nu știu dacă mai este vie. Nu răspunde chemării...
- Cele două arnii? Îngerul morții a îndrăznit să invoce din negura vremilor primordiale arniile
și să le asmută asupra ta? întrebă ființa cu plete aurii.
- Mi-a spus că le-a chemat să-și ia tainul, zise regina.
- Vrei să spui că îngerul morții le cheamă să se înfrupte din spiritele nenorocite? întrebă,
încruntându-și indignată sprâncenele, ființa cu bagheta magică.
- Așa se pare, murmură regina Selia.
Cele șapte ființe strălucitoare ale spiritului schimbară în tăcere priviri cu multe înțelesuri.
Apoi ființa strălucitoare cu bagheta magică se apropie de Selia și-i spuse:
- Floarea Vieții Eterne poate să-i redea energia pierdută spiritului unei raze de soare din
Universul nostru. Spiritul din inelul tău aparține unui soare din alt Univers. Deși nu sunt sigură că
vom reuși, vom încerca să-l ajutăm.
Acestea fiind spuse, luă de la regina Selia inelul Marelui Zeu al soarelui și al cerului senin din
Universul paralel și îi așeză cu grijă pe altar. Apoi rosti în șoaptă o incantație și atinse Floarea Vieții
Eterne cu bagheta magică. Din inima florii țâșni o flacără de un violet aprins, care se lăsă, ca o limbă
ascuțită, în jos. Încolăcindu-se în jurul inelului, îl ridică de pe altar și se avântă cu el spre bolta
celestă.
Se scurseră minute bune și flacăra coborî din înaltul cerului. Dispărând în inima florii, lăsă pe
altar inelul. Un evantai de raze aurii izvorau din soarele de pe inel, învăluindu-l într-o aură
strălucitoare. Treptat aura păli și razele se stinseră. Ființa strălucitoare cu plete aurii luă de pe altar
inelul, i-l întinse reginei Selia și zise:
- Cheamă spiritul razei de soare.
Regina Selia luă inelul și îl puse pe deget. Țintuindu-l cu o privire în care speranța se împletea
cu teama, atinse soarele de pe inel. Sanctuarul Florii Vieții Eterne se umplu de sunete fermecătoare
și din inel ieși o creatură minunată, care strălucea ca o rază de soare. Fluturându-și lin aripiorele
luminescente, se apropie de fața reginei și zise, zâmbindu-i larg:
- M-ai chemat? Cu ce pot să te ajut?
- Credeam că te-am pierdut, murmură fericită regina Selia. Vroiam doar să mă conving că ți-ai
recăpătat puterea.
Spiritul razei de soare zbură în jurul capului reginei, apoi se îndreptă spre ființa strălucitoare
cu bagheta magică și i așeză pe palmă. Încrucișându-și mâinile pe piept, se închină și se întoarse în
inel.
La rândul ei, regina Selia făcu o plecăciune adâncă în fața celor șapte supraveghetoare și
îndrumătoare ale evoluției spirituale a ființelor raționale din Univers și rosti cu voce înceată:
- Fără ajutorul, bunătatea și sfaturile voastre nu aș fi reușit să scap din mâinile îngerului
nemilos al morții și să-l readuc pe regele Ares în lumea celor vii. Vă sunt recunoscătoare pentru tot
ce a-ți făcut pentru noi și vă mulțumesc pentru că ați salvat spiritul razei de soare.
În sanctuar se instală o liniște încordată. Cu o expresie nemulțumită pe chip, regina Selia lăsă
capul în jos și, răsucindu-se pe călcâie, porni spre ieșirea din Sanctuarul Florii Vieții Eterne. Nu

230
apucă însă să facă decât doar câțiva pași spre ușă și liniștea fu tulburată de vocea ființei
strălucitoare cu plete aurii, care-i răsună în urechi ca o poruncă.
- Nu te grăbi să pleci, îi spunea apăsat ființa cu bagheta magică. Fără ajutorul nostru nu cred
că vei reuși să părăsești adâncurile timpurilor, să scapi de spiritele furtunilor stelare și să ajungi în
lumea ta.
Regina Selia se opri și, răsucindu-se spre altar, își ridică privirea spre cele șapte ființe
strălucitoare. În ochii ei bucuria era umbrită de tristețe și o grea neliniște îi înnegura chipul. Ființa
strălucitoare cu bagheta magică îi făcu semn să se apropie. Regina Selia se apropie și rămase tăcută
în fața altarului. Fixând-o cu o privire îngândurată, ființa strălucitoare cu chip de zeiță șovăi un timp.
Într-un târziu, ochii îi scânteiară și ea zise:
- Deși nu-mi este îngăduit să ajut o muritoare să se întoarcă în lumea ei, și n-am făcut-o
niciodată, pentru tine, suflet zbuciumat, voi deschide portalul spre planeta celor două tărâmuri. Nu
vei prinde nici de veste când te vei pomeni lângă palatul regal. Dar mai întâi, aș vrea să-mi înapoiezi
trandafirul.
Regina Selia scoase din trăistuță trandafirul, îl sărută, șoptind în sine: mi-ai fost de mare
ajutor, și i-l întinse entității cu plete aurii.
- Cer iertare, zise, cu-n aer vinovat. Nu aveam intenția să-l păstrez. Copleșită de bucurie și
apăsată de neliniște, am uitat de existența lui.
Luând din mâna reginei trandafirul, ființa strălucitoare îl puse pe palma stângă și șopti câteva
cuvinte magice. Trandafirul se făcu nevăzut.
- S-a întors în Peștera Albastră, unde va rămâne pentru totdeauna, zise, privind concentrată
flăcările care răbufneau, unduindu-se ritmic, din inima florii.
Apoi își întoarse privirea spre regina Selia și adăugă:
- Urmează-mă, suflet zbuciumat.
Însoțite de cele șase ființe strălucitoare ale spiritului, regina Selia și ființa strălucitoare cu
plete aurii ieșiră din Templul Sacru și se îndreptară spre colosul din lumină. Lângă statuia cu ochi
pătrunzători ființa strălucitoare se opri și șfichiui în aer cu bagheta. De nicăieri, apăru în fața lor
oglinda fermecată, care, de această dată, nu-i mai arătă reginei Selia Sinele ei Superior. Oglinda
părea o apă argintie, încrețită de adierea unei brize, și răspândea în jur un miros fin, care-i aminti
reginei Selia de lăcrimioarele din pădurile de pe planeta Terra.
- Pășește în oglinda fermecată, îi spuse ființa strălucitoare, îndreptându-și bagheta magică
spre argintul încrețit al oglinzii.
Regina Selia se uită la ea nedumerită.
- Să pășesc în oglinda fermecată? întrebă, deschizând larg ochii și ridicând mirată din
sprâncene. Oglinda...
- Pășește, pășește fără grijă, dacă dorești să-ți recuperezi învelișul terestru, o îndemnă cu
blândețe ființa strălucitoare.
Selia se apropie de oglindă și o atinse atent cu degetul. Suprafața încrețită a oglinzii deveni
brusc netedă și albă ca spuma valurilor mării.
- Grăbește-te, strigă ființa strălucitoare, dacă mai întârzii mult, s-ar putea să nu mai reușești
să treci.
Ca un fulger regina Selia se avântă spre oglinda fermecată și nici nu prinse de veste când se
pomeni pe malul Mării Iluziilor. Un vântișor zburdalnic îi răvășea pletele și undele liniștite ale mării
îi mângâiau picioarele. Se aplecă și-și cufundă mâna în apă. Simțea răcoarea valurilor mării. Se
dezdoi din șale și își atinse obrajii cu palmele, apoi întinse mâinile și le privi îndelung. Nu mai era o

231
entitate din lumină violetă, cu irizări albastre, ci o ființă în carne și oase. Era Selia, regina
protectoare de pe planeta celor două tărâmuri.
Trase cu nesaț aerul cu miros proaspăt de mare în piept și, aruncându-și cu mâna pletele pe
spate, zâmbi mulțumită. Apoi se răsuci spre colina cu statuia din lumină, sperând să le vadă,
apropiindu-se, pe cele șapte ființe strălucitoare ale spiritului. Speranța însă i se preschimbă în
dezamăgire. Litoralul era pustiu.
- Ființa strălucitoare cu bagheta magică mi-a spus că mă va ajuta să ajung acasă, murmură
nemulțumită, alergând cu ochii peste întinderea pustie. Sunt singură pe malul mării. M-au părăsit,
fără să-mi spună cum aș putea să ajung pe planeta celor două tărâmuri.
Și cum stătea bântuită de neliniște și spaime, se pomeni dintr-odată față în față cu entitatea
strălucitoare cu plete aurii.
- Nu te-am părăsit, zise ființa strălucitoare, cu o umbră de reproș în voce. Ți-am promis că voi
deschide portalul spre planeta ta, și așa voi face.
Apoi făcu un pas spre mare și desenă în aer cu bagheta o spirală. Se auzi un vuiet prelung, de
parcă zeci de tunete s-ar fi apropiat din adâncurile fără de margini ale spațiului, și din cer coborî o
perdea de ceață densă, trandafirie. După doar câteva clipe, în ceață se deschise gura unui tunel
rotund, în care forfoteau roiuri nesfârșite de scântei albastre.
- Grăbește-te! o îndemnă ființa strălucitoar, și ochii i se umplură de tristețe. Portalul se va
închide peste trei secunde.
Aruncându-i ființei cu bagheta magică o ultimă privire plină de recunoștință, regina Selia
înclină ușor capul și păși în portal. Simți din nou cum o putere magică o împresoară și, rotind-o în
spirală cu viteza unei tornade, o duce spre necunoscut. Zbura atât de repede, încât avea senzația că
timpul a încremenit, iar corpul i se destramă în particule invizibile. Suspină adânc, închise strâns
ochii și... se abandonă destinului.

***
Noaptea se retrăgea încet de pe planeta celor două tărâmuri, lăsând în urma ei doar cioburile
speranțelor sfărâmate, din care izvorau fantasmele neliniștii și spaimei. Părea că întreg ținutul este
stăpânit de-o vrajă, o vrajă grea, care se prăbușise ca un blestem peste planeta binecuvântată de
către Creator.
Asemeni unei pâcle dense și înăbușitoare, în aer pluteau incertitudinea și disperarea,
ștergând cu buretele amărăciunii amintirea zilelor de fericire și prosperitate. Doar cele două luni,
rostogolindu-se agale spre orizontul încă cufundat în întuneric, continuau nepăsătoare să-și cearnă
razele lor reci peste palatul regal și grădina înțepenită, învăluindu-le într-o lumină palidă și tristă.
Dintr-odată, o geană de lumină aurie se arătă de după orizontul mohorât și lacul cu ape
fosforescente străluci, preț de o clipă, în toate culorile curcubeului. Ca la comandă, lebedele se
deșteptară din somnul trist al nopții, înălțându-și capetele albe spre cerul încă învăluit în întuneric,
iar din adâncul grădinii se auzi un tril prelung, ce răsuna ca un suspin înăbușit. Apoi grădina se
cufundă din nou într-o tăcere aproape moartă, iar tristețea și incertitudinea își continuară marșul
triumfal.
Deși ziua își anunțase intrarea pe planeta celor două tărâmuri și soarele se ridica încet de
după linia de orizont, săgetând aerul străveziu cu raze blânde, aurii, grădina ce îmbrățișa din două
părți palatul părea pustiită de viață. Nici o mișcare, nici un foșnet de frunze sau susur de ape nu
tulbura tăcerea încordată a naturii, ce se lăsase ca o umbră a nefericirii peste ținut.
Cu gândul rătăcind în lumi îndepărtate și pline de primejdii, regina Hestia privea absentă
spre oglinda tremurândă a apei. Își petrecuse noaptea șezând pe banca de pe malul lacului. De când

232
plecase Selia în căutarea dragostei pierdute, sufletu-i se zbuciuma neputincios, iar rațiunea i se
împotmolea în teamă și amărăciune. Își pierduse liniștea și somnul, și-și petrecea adesea nopțile
rătăcind ca o fantasmă pe aleile din grădină, sau șezând înțepenită pe banca de lângă cavoul unde-și
dormea somnul de veci regele Ares. În minte i se învălmășeau imagini înfiorătoare, cu demoni cruzi
și spirite înnebunite, care o urmăreau pe unica ei fiică. Cu ochii plini de groază, Selia o implora să-i
vină în ajutor și ea șoptea, zdrobită de durere:
- Copila mea, sunt gata să-mi dau și viața pentru tine, dar nu știu unde aș putea să te găsesc.
Spune-mi unde te-a purtat destinul, și eu îți voi veni în ajutor.
- Aici sunt, mamă, auzi deodată o voce clară și mângâietoare. Destinul și de această dată a fost
binevoitor cu mine și m-a adus acasă.
La auzul vocii, regina Hestia tresări. Rămase o clipă nemișcată, cu ochii pironiți asupra
oglinzii încrețite a lacului, apoi închise strâns ochii și scutură energic capul, de parcă ar fi încercat să
se smulgă dintr-un coșmar sâcâitor. Disperată, suspină adânc și își cuprinse capul în palme,
izbucnind în hohote de plâns.
- Halucinații..., halucinații izvorâte din neliniște și teamă..., simt că înnebunesc, murmura
printre suspine.
- Mamă, scumpa mea, auzi din nou aceeași voce caldă, sunt eu, fiica ta Selia, m-am întors
acasă.
Regina Hestia însă continua să rătăcească în jungla spaimelor și îngrijorării și nu reacționă la
vocea fiicei sale. Și cum stătea pierdută în suferință, simți deodată o mână gingașă și caldă, care-i
atigea creștetul. Își înălță încet privirea înlăcrimată și..., de uimire scoase un strigăt înăbușit. În fața
ei stătea Selia. Nu era o fantasmă, și nici o plăzmuire a minții sale torturate de ingrijorare și durere.
Era fiica ei în carne și oase. Surprinsă, regina elfilor se uita la Selia înmărmurită, fără să poată scoate
un cuvânt.
- De ce plângi, mamă? întrebă nedumerită Selia.
- Ssselia? Copila mea? șopti regina Hestia, clipind din gene și, întinzând brațele înainte, se
ridică în picioare.
Cu un zâmbet cald și plin de tandrețe, Selia o îmbrățișă. Rămaseră îmbrățișate minute în șir,
apoi, ținându-se de mâini, se așezară pe bancă. Cu ochii împăienjeniți de lacrimi, se uitau una la alta
cu nesaț, de parcă nu s-ar fi văzut de-o veșnicie. După un timp, regina Hestia își trecu degetele prin
pletele fiicei sale și, mângâindu-i creștetul, întrebă:
- Spune-mi, copila mea, pe unde te-a purtat destinul? Ai reușit să-ți împlinești osânda?
Selia îi șterse cu palma lacrimile care continuau să-i umezească din belșug obrajii, o sărută pe
frunte și îi răspunse cu voce liniștită:
- Am coborât pe Tărâmul Spiritelor Nefericite și l-am înfruntat pe îngerul neîndurător al
morții.
Rotunjindu-și îngrozită ochii, regina Hestia întrebă:
- L-ai înfruntat pe cel mai de temut înger al morții? Ai coborât pe Tărâmul Spiriteor
Nefericite?
- L-am înfruntat și nu fără succes, răspunse Selia și în ochi îi licări o scânteie de bucurie, care,
în scurt timp însă fu umbrită de mâhnire. Cu ajutorul ființelor strălucitoare ale spiritului, care
supraveghează și îndrumă evoluția spirituală a ființelor raționale din Universul nostru, dar și cu
darurile celor 4 zei egipteni din Universul paralel, am reușit să spulber, preț de câteva secunde,
vraja care stăpânește tărâmul nefericiților și să-l eliberez pe Ares din mrejele uitării. În împărăția
îngerului morții puterile mele miraculoase slăbise, însă Providența a fost de partea noastră.

233
 Cu toate că n-a fost deloc ușor, am scăpat de urmărirea îngerului morții, de spiritele
delirante și de furia celor două arnii, și am ajuns cu bine pe planeta ființelor strălucitoare ale
spiritului. Deschizând portalul spre lumea noastră, ființele strălucitoare ale spiritului m-au ajutat să
ajung vie și nevătămată acasă.
- Și spiritul regelui Ares... Spiritul unde a rămas? întrebă regina Hestia.
- Leul din lumină l-a dus pe Tărâmul Spiritelor Candide să-și recupereze scânteile vieții,
răspunse Selia și-și sprijini bărbia în piept.
Percepând tristețea și îngrijorarea fiicei sale, regina Hestia îi ridică cu două degete bărbia și i
se uită atent în ochi.
- Copila mea cea scumpă, în ochii tăi..., porni să spună, însă un sunet melodios și nespus de
cristalin, care cobora ca o binecuvântare din adâncurile spațiului nemărginit, o făcu să se oprească la
jumătate de frază și să-și înalțe privirea spre cerul luminat de razele blânde ale soarelui matinal.
Patru steluțe aurii coborau spre planeta celor două tărâmuri. Observând steluțele, Selia se
ridică în picioare și porni ca o săgeată spre cavou. Regina Hestia se grăbi s-o urmeze. Intrată în
cavou, Selia se apropie de sicriu și dădu la o parte capacul. Puse floarea de lotus albastru, pe care i-o
dăduse Nefertum, pe pieptul regelui și rămase în așteptare, cu ochii ațintiți asupra lui și inima
bătând să-i spargă coșul pieptului.
Regina Hestia se opri lângă ușa cavoului, iar câinele sări pe postament și, scheunând încet, își
culcă capul pe pieptul stăpânului său.
Însoțite de sunete melodioase, steluțele intrară în cavou și rămaseră suspendate în aer,
cernând peste sicriul din cristal o ploaie de raze aurii. Apoi o steluță se apropie de Selia și, în
strălucirea ei senină, regina văzu, licărind de o lumină tainică și caldă, ochii minunați și înțelepți ai
fiicei vrăjitoarei Dalia, care-i vorbeau fără cuvinte:
- Iubirea ta s-a dovedit a fi atât de mare, încât ai reușit să înfrângi destinul și Creatorul ți-a
iertat neascultarea și-l va învia pe protectorul Ares.
Împrăștiind în jur raze senine, steluța se apropie de edelvaisul din cununa de pe creștetul
reginei Selia, îl atinse ușor, făcându-l să sclipească ca o nestemată, și reveni lângă celelalte. Apoi altă
steluță se apropie de regina Selia. Rămase o clipă nemișcată în fața ochilor reginei, mângâindu-i
chipul trist cu raze aurii, de parcă ar fi încercat să-i încălzească sufletul, și se lăsă lin în jos,
pătrunzând în gura întredeschisă a regelui Ares. Încet-încet paloarea morții dispăru de pe fața ca de
marmură a protectorului. Trăgând adânc aer în piept, regele Ares deschise larg ochii. Se uită câteva
clipe spre tavanul străveziu al cavoului, prin care pătrundeau zorii unei dimineți senine, apoi privi
nedumerit în jur.
- Unde mă aflu? întrebă într-un târziu, continuând să cerceteze cu o privire curioasă pereții
din cristal ai cavoului.
- Ares, scumpul meu Ares, te-ai întors în lumea celor vii. Te-ai întors acasă, îi răspunse,
printre lacrimi de fericire, regina Selia, mângâindu-i creștetul.
Regele o fixă cu o privire uluită, apoi întinse încet mâna și îi atinse cu degetele obrazul.
Simțind căldura pielii catifelate, se ridică pe șezute și, zâmbind fericit, întrebă:
- Am ajuns acasă? Pe planeta celor două tărâmuri? Chiar am ajuns acasă?
Un tril melodios umplu, dintr-odată, cavoul de sunete divine. Regele își înălță privirea. Cele
trei steluțe coborâră până aproape de creștetul lui, învăluindu-i chipul într-o lumină nespus de
aurie, apoi, cu viteza unor comete ce lasă în urma lor cozi lungi, scânteietoare, părăsiră cavoul,
pierzându-se în adâncurile nemărginite ale cerului.
- N-a fost un vis, murmură încântat regele Ares, urmărindu-le cu ochii. După ce mi-am
recăpătat scânteile vieții, trei spirite candide m-au însoțit până acasă.

234
 Cu ochii strălucind de fericire, regele Ares coborî de pe piedestal și, apucând-o pe regina Selia
de umeri, i se uită adânc în ochi.
- Ești o comoară neprețuită, scumpa mea. Ai reușit să mă faci să-mi amintesc cine am fost și
sunt, și să mă scoți de pe tărâmul suferinței și uitării, unde domnește îngerului neîndurător al
morții. Nici o ființă vie nu ar fi fost în stare să facă ceea ce ai făcut tu. Cu prețul vieții tale, mi-ai salvat
din nou viața, șopti și ochii i se umeziră, iar chipul i se lumină într-un zâmbet plin de admirație și
recunoștință.
- N-a fost un act de vitejie, murmură regina Selia, sorbindu-l cu privirea. Iubirea mea
nămărginită pentru tine mi-a dat puterea să rezist ispitei și primejdiilor pe care destinul nemilos mi
le-a scos în cale. Speranța mi-a încălzit sufletul, iar credința m-a călăuzit prin hățișurile deznădejdii
și durerii.
Dintr-odată, zâmbetul se șterse de pe buzele regelui Ares și o grea neliniște, amestecată cu
durere, îi înnegură chipul.
- Te rog să nu mai pleci de lângă mine, șopti cu voce tremurândă, privind-o pătimaș. Fără tine
viața mea nu are nici un rost. Fără tine devin o umbră tristă, care rătăcește în bezna disperării, fără
speranța de a găsi cărarea spre lumina salvatoare.
Regina Selia își încolăci brațele în jurul gâtului regelui Ares și, sărutându-l pe obraz, îi șopti
dulce la ureche:
- Jur să-ți fiu alături până la ultima suflare, iar când ne va veni sorocul, vom părăsi împreună
această lume.
Ținându-se de mâini și radiind de fericire, regele Ares și regina Selia ieșiră din cavou și se
așezară pe banca de pe malul lacului.
- Îți amintești? șopti regele Ares, trecându-și degetele prin pletele scânteietoare ale reginei
Selia.
- Cum aș putea să uit, murmură visătoare regina. Amurgul plin de șoapte tainice și zorii
zilelor senine, când inimile noastre vibrau la unison în armonia clipelor de fericire. Privește în
tăcere și ascultă, șopti, apropiindu-și degetul de buzele întredeschise ale regelui. Auzi? Tristețea,
neliniștea și amărăciunea părăsesc planeta noastră, iar muzica celestă ne umple sufletul de liniște și
armonie.
Un cor de triluri minunate se dezlănțui dintr-odată, strecurându-se printre coroanele bogate
ale copacilor și aerul vibra de viață, iar florile își deschideau petalele multicolore, îmbiind albinele să
guste din nectarul parfumat.
După o lungă perioadă de tristețe și amorțire, grădina se înviora, de parcă o putere magică ar
fi destrămat vraja care o stăpânise de când regina Selia părăsise planeta celor două tărâmuri, și
cârduri de căprioare cu ochi violeți mișunau printre copacii încă încărcați de rouă. Pe lacul cu ape
licărinde lebede albe și negre dansau în ritmurile muzicii celeste, iar câinele regelui Ares alerga fără
încetare în jurul băncii.
Îmbătați de fericire, regele Ares și regina Selia pierdură firul timpului și al realității. Ședeau
îmbrățișați pe banca de lângă cavou, admirând în tăcere peștișorii cu sozi aurii, care se zbenguiau în
undele liniștite ale lacului, făcându-se să sclipească, de parcă razele matinale ale soarelui ar fi ridicat
din adâncuri comori de nestemate, și lebedele care, arcuindu-și gâturile lungi și înfoindu-și aripile,
lunecau maiestoase pe oglinda încrețită a apei. Ascultau vrăjiți șoaptele frunzelor scâldate în stropi
de rouă, trilurile minunate ale păsărilor și murmurul abia șoptit al valurilor care mângâiau nisipul.
Soarele se ridicase mult deasupra liniei orizontului și o căldură plăcută învăluia grădina, când
Orologiul Magic al Universului bătu ora douăsprezece. Auzind bătăile orologiului, regina Hestia se
apropie de bancă și zise:

235
 - Orologiul Magic al Universului a bătut miezul zilei. E timpul, dragii mei, să ne întoarcem la
palat. Viețuitoarele celor două tărâmuri trebuie să afle că protectorul Ares și regina Selia s-au întors
acasă.
Regina Selia și regele Ares însă nu reacționară în nici un fel la bătăile sonore ale Orologiului
Magic și nici îndemnul reginei Hestia nu-i scoase din visare. Ședeau îmbrățișați, ca doi îndrăgostiți
care s-au revăzut după o lungă și dureroasă despărțire, iar ochii lor, în care scânteia o nețărmuită
fericire, priveau spre necuprinsul cerului senin. Văzându-i atât de fericiți, regna Hestia zâmbi și-și
zise în sinea ei:
- Viețuitoarele celor două tărâmuri mai pot să aștepte.
Când Orologiul Magic al Universului bătu a doua oară, anunțând planeta celor două tărâmuri
că soarele pornește încet spre ținutul amurgului, regina Hestia atinse cu palma umărul fiicei sale și
zise cu voce răsunătoare:
- Creatorul v-a oferit o nouă șansă, iar dragostea și fericirea nu se vor stânge niciodată din
inimile voastre, dacă înțelepciunea și responsabilitatea vă vor călăuzi mereu prin viață. Nu uitați
însă că ați jurat să protejați această lume binecuvântată de către Creator, care astăzi este bântută de
fantasmele neliniștii și spaimei.
Selia și Ares se ridicară de pe bancă și, însoțiți de regina Hestia, porniră, ținându-se de mâini,
de aleea care șerpuia printre copaci și clumbe de flori spre palatul regal. Câinele credincios al
protectorului celor două tărâmuri alerga bucuros în urma lor.
Deși era trecut de miezul zilei și soarele se rostogolea încet spre linia de orizont, iar grădina
forfotea de viață, în curtea vastă a palatului nu se vedea țipenie de ființă vie. Doar doi oșteni cu
priviri severe stăteau încremeniți de o parte și de cealaltă a ușii masive din lemn maroniu. O liniște
mai apăsătoare decât tăcerea neființei se strecura afară prin geamurile întredeschise și încăperile
palatului păreau pustii.
Priveliștea îi aminti reginei Selia de atmosfera dezolantă care domnea la palatul regelui
Kentigern de pe Tărâmurile Cețurilor Dese, când vrăjitorul Kirrin, ajutat de stăpânul Tărâmului
Obscurității, încerca să pună stăpânire pe regatul de pe insula cea mare. Gândul că o grea nenorocire
se abătuse în lipsa ei peste cele nouă regate îi încolți deodată în minte, smulgând-o din îmbrățișarea
fericirii, și inima i se strânse de neliniște și remușcare. Se opri în fața scărilor din marmură și,
răsucindu-se spre regina Hestia, murmură, fixând-o cu o privire întrebătoare și îngrijorată:
- E trecut de miezul zilei, iar palatul pare pustiu. În curte nu se vede nici o suflare vie, de
parcă totul în jur a fost împietrit cu o vrajă. Ce s-a întâmplat în lipsa mea? Unde au dispărut cu toții?
- Copila mea cea dragă, zise regina Hestia, oftând adânc, odată cu plecarea ta, incertitudinea
și desperarea au pus stăpânire pe cugetele locuitorilor celor nouă regate și ei, simțindu-se
abandonați de către cei care aveau puterea și misiunea să-i protejeze, rătăcesc prin viață ca niște
umbre torturate de o mare spaimă.
- Ca niște umbre torturate de spaimă? întrebă Selia, uitându-se nedumerită la regina elfilor.
Nu aveau nici un motiv să se simtă neprotejați. Creatorul, unicornii și preotesele supreme veghează
neîncetat asupra celor două tărâmuri.
- Ai părăsit planeta, fără să ceri permisiunea Creatorului, și ai plecat să înfrunți destinul, deși
preotesele luminii ți-au cerut să nu părăsești această lume pe care ai jurat s-o protejezi și să nu-ți
pui în pericol viața, spuse regina Hestia, privind-o cu dojana.
În scurt timp însă dojana din privirea reginei Hestia se preschimbă într-o explozie de fericire
și ea vorbi cu-n zâmbet larg:
- Cu binecuvântarea Creatorului v-ați întors amândoi acasă, și viața își va urma cursul firesc,
iar fericirea, liniștea și armonia vor reveni din nou pe meleagurile noastre. Aflând că v-ați întors

236
acasă, locuitorii celor nouă regate vor alunga din suflete tristețea, iar neîncrederea în ziua de mâne
va dispărea pentru totdeauna și spaimele se vor destrăma, precum se destramă ceața când soarele
răsare.
Ținându-se de mâini, protectorii celor două tărâmuri au urcat scările de marmură și s-au
oprit în fața ușii. Înmărmuriți de uimire, cei doi oșteni se uitau la ei de parcă ar fi văzut niște
fantasme. Regina Hestia se apropie în grabă de oșteni și zise cu voce răspicată:
- Regele Ares și regina Selia s-au întors pe planeta celor două tărâmuri. Protectorii s-au întors
acasă.
Oștenii însă continuau să-i privească cu gurile căscate și ochii holbați de uimire și spaimă.
Amuzată, regina Selia izbucni în râs, iar regele Ares zâmbi senin și zise cu voce liniștită, întinzând
mâna dreaptă spre cei doi oșteni:
- Nu sunt o fantasmă venită din lumea umbrelor. Sunt protectorul acestei planete,
binecuvântate de către Creator, și m-am întors viu și nevătămat acasă.
Cu ochi holbați și mâna tremurândă, unul din cei doi oșteni atinse mâna regelui Ares. Apoi
chipul i se lumină de un zâmbet fericit. Deschise larg ușa palatului în două părți și străgă, cu voce
mai răsunătoare decât chemarea unui corn de argint:
- Regele Ares! Regele Ares și regina Selia, protectorii celor două tărâmuri binecuvântate de
către Creator s-au întors acasă!
Vocea răsunătoare și doldora de bucurie a oșteanului se înălță până în adâncurile spațiului
nemărginit, apoi coborî din cer ca un trăsnet și se răspândi, cu iuțeala unui vânt uraganic, peste
păduri și ape, peste câmpii și pajiști, peste munți și dealuri, pătrunzând până și în cele mai
îndepărtate și tainice văgăuni ale planetei celor două tărâmuri.
Și munții se cutremurară, și apele se zbuciumară, și unde înspumate își înălțară crestele
deasupra oglinzii azurii a mărilor și oceanelor, și stoluri nesfârșite de păsări multicolore, cu pene și
creste strălucitoare, brăzdară cerul cu țipete stridente. Apoi natura încremeni și o liniște
zguduitoare se lăsă peste planeta miraculoasă.
Nu trecu mult timp și, asemeni unui șuvoi neîntrerupt, porniră spre palatul protectorilor
regii și reginele celor nouă regate, însoțiți de principi și principese, elfi, zburători și zâne, spiriduși
și fauni, spirite ale copacilor și florilor, undine, naiade și cei doi unicorni. Popoarele și vietățile
pădurilor, munților, câmpiilor și apelor de pe planeta binecuvântată de către Creator se grăbeau să
ajungă la palatul protectorilor, nerăbdători să se convingă că vestea, care se propagase pe aripile
vântului, nu era o glumă a destinului neîndurător.
Când soarele ajunse la chindii, curtea vastă a palatului forfotea de viață, și mii de ochi plini de
speranță priveau spre ușile deschise.
Orologiul magic al Universului bătu ora cinci și din palat ieșiră regele Ares și regina Selia,
însoțiți de regina Hestia, ochii căreia străluceau de fericire. În curtea palatului se lăsă tăcerea. O
tăcere încărcată de bucurie, dar și de stupoare.
- Dragii mei, vorbi cu voce limpede și clară protectorul Ares, purtându-și lent privirea
zâmbitoare peste mulțimea încremenită, regina Selia a reușit să mă smulgă și de această dată din
îmbrățișarea îngerului morții, iar Creatorul mi-a iertat nesăbuința și mi-a mai dat o șansă. Jur că
vom merge împreună spre zări luminoase, iar fericirea, înțelepciunea, iubirea și prosperitatea vor
dăinui o veșnicie pe această planetă de poveste.
Acestea fiind spuse, regele Ares înclină cu pietate capul în fața mulțimii care se dezlănțui în
strigăte de bucurie.
O rază caldă, aurie, străbătu dintr-odată cerul și lumină fața zâmbitoare a regelui Ares. Apoi
mângâie fața senină a reginei Selia și se retrase încet spre profunzimea spațiului nemărginit, iar

237
pe cerul albastru adânc al înserării străluci, doar pentru o frântură de secundă, chipul plin de
înțelepciune al Creatorului.

Sfârșit

238


239


240


241


242


243


244


245


246


247


248


249


250


251


252


253