Universitatea din Bucureşti

Facultatea de Litere
Științe ale informării și documentării

Marinache Maria Mădălina

Grupa a-II-a, Anul I
Promoţia 2017-2020
 Centru politico-administrativ, economic şi cultural, reşedinţă a
judeţului cu acelaşi nume, municipiul Călăraşi este situat în partea de sud-
est a ţării, pe terasa inferioară a Dunării, la contactul cu lunca acesteia, pe
malul stâng al braţului Borcea, într-o zonă transfrontalieră cu mari
perspective în ceea ce priveşte circulaţia fluvială şi terestră către estul
Europei Centrale şi Peninsula Balcanică.
Avantajat de amplasarea sa geografică, care a oferit condiţii prielnice
dezvoltării comunităţilor umane (apă, vânat, peşte, terenuri arabile),
Călăraşiul îşi află începuturile încă din neolitic, aşa cum o atestă
descoperirile arheologice din zonă, multe dintre acestea fiind datorate
colectivului de cercetători ai Muzeului “Dunării de Jos” din localitate.
“Astfel, în urma săpăturilor efectuate în anii 1966-1968, în
apropierea oraşului fost identificat un nivel de locuire aparţinând culturii
Hamanagia, din locuirile respective recolectându-se fragmente ceramice,
unelete de piatră şi statuete din lut ars. De asemenea, cu ocazia efectuării
unor lucrări edilitare, în cartierul Măgureni au fost puse în evidenţă trei
niveluri de locuire specific culturii Boian, având locuinţele de tip bordei,
cu o formă rectangulară şi doar o singură încăpere cu vatră. Pentru
neoliticul târziu, săpăturile din “Piscul Cremenii” au scos la iveală
materiale distincte culturii Gumelniţa, care se caracterizează prin aşezări
de tip movilă. Oamenii acelor vremuri se ocupau cu agricultura, creşterea
vitelor, vânatul şi pescuitul. Se foloseau tot mai mult armele, semn al unor
pericole ce veneau din exteriorul comunităţii.
Pentru epoca fierului, numărul descoperirilor arheologice este mai
redus, însă, începând cu perioada La Tene, odată cu dezvoltarea civilizaţiei
geto-dacice, urmele materiale devin cu adevărat impresionante. Evidenţa
populaţiei geto-dace pe teritoriul Călăraşiului este atestată de numeroase
fragmente ceramice şi de vasul cu patru apucători dispuse în cruce,
descoperite în central municipiului, pe strada Progresul. “ 1
Pompei Samarian, autorul primei lucrări monografice despre oraşul
Călăraşi intitulată “Istoria oraşului Călăraşi de la origini şi până la anul
1853” afirmă, la rândul său: “Cea mai veche ştire despre aceste locuri o
avem din timpul lui Darius (523-485 î.d.Hr). Geţii s-au opus năvălirii lui
Darius peste Dunăre. Drumul urmat de către acesta a fost prin dreptul
Silistrei, unde a trecut Dunărea pe un pod ca să atace geţii din Câmpia
Bărăganului. Mai târziu, anul 335 î.d.Hr, după cum afirmă Grigore
Tocilescu, însuşi Alexandru Macedon “trecu Dunărea pe timpul nopţii şi în
revărsatul zorilor se arată în faţa geţilor. Aceştia, loviţi pe neaşteptate, luară
fugă, închizându-se într-un oraş al lor de lemn, slab întărit, care se afla
numai la trei sferturi de oră departe de Dunăre”.
Din mileniul I d.Hr. au fost descoperite mai multe izvoare materiale
care dovedesc comunitatea de locuire a acestor meleaguri şi în timpul
migraţiei popoarelor. Au fost semnalate obiecte care au aparţinut acestor
populaţii, alături de cele ale localnicilor. Straturile alternative de cenuşă,
urmate de noi niveluri de locuire, demonstrează că, după jafurile comise de
diferite populaţii migratoare, locuitorii aşezării de la cotul Borcei au
revenit şi au ridicat noi locuinţe. De fapt, descoperirile arheologice din
Balta Borcii (inventar casnic şi resturi de animale domestic) arată că, în
timpuri de restrişte, balta cu pădurea existentă acolo, a oferit un bun loc de
adăpost pentru băstinaşii din zonă.
Urmează o perioadă cu puţine dovetzi despre vieţuirea din această
zonă. Cu toate acestea dr. Pompei Samarian, în amintita sa lucrare, afirmă
următoarele: “ La sfărşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al
XIV-lea ia fiinţă Principatul românesc al Basarabilor, care se întinde treptat
dinspre munte spre Câmpia Dunării, în timp ce turcii trec Helespontul,
pătrund în Balcani şi se îndreaptă spre Dârstorul aceleiaşi Dunări.
Năvălirile barbare au încetat. O viaţă nouă, viaţă românească, începe pe
plaiurile şi câmpiile dintre munţi şi Dunăre. Sate româneşti apar
pretutindeni. Bărăganul începe să fie tot mai cercetat şi malurile Dunării
ialomiţene tot mai cunoscute. Motive de ordin politico-militar, care sunt la
baza tuturor alcătuirilor de sate şi oraşe, ne fac să afirmăm că în acest timp
de prefacere general, oamenii de aici, de la cotitura Borcei, trebuie să fi
urmat ritmul general şi au închegat desigur o alcătuire stabilă, alcătuire de
pescari care aveau să intre în legătură de comerţ cu mocanii Bărăganului
[…] Încet, avem în acest timp la Dunăre trei centre mari: Brăila, Oraşul de
Floci şi Durostorul sau Silistra, cum îi spuneau turcii. Între aceste centre
este neîndoios că exista o legătură pe uscat, peste Bărăgan, prin vreun
drum care trebuia să treacă pe aici, pe la cotitura Borcei. Un asemenea
drum nu se poate sa nu fi fost cunoscut mocanilor şi negustorilor de peşte
din Braşov, care umblau să vândă prin toate părţile de la Dunăre”
Documentele din epocă vorbesc despre marea libertate de care se
bucurau, din partea domniei, negustorii ce activau în această parte a Ţării
Româneşti. Acest lucru pare să fie normal, dacă avem în vedere că bălţile
dintre Borcea şi Dunăre, valea Mostriştei şi balta Gălăţuiului nu erau cu
nimic mai prejos decât alte zone ale ţării, vitele, grânele şi peştele care se
găseau din abundenţă în această zonă constituiau principalele produse de
export spre Braşov. În registrele de vamă ale Braşovului sunt înscrişi
negustori şi meşteşugari din partea locului, ceea ce dovedeşte că aici exista
o populaţie strânsă într-un sat de pescari.
Hrisovul domnitorului Leon Tomşa din 25 iulie 1630 este primul act
oficial care atestă documentar satul Lichireşti, actuala vatră a municipiului
Călăraşi.
“Numele de Lichireşti trebuie să dateze de la începutul primei
aşezări de locuitori statornici aici, dacă nu i se poate o dată fixă este că
originea numirilor vechi de sate şi de oraşe se pierde în bezna timpului
necunoscut din trecut. Noi bănuim că numirea de Lichireşti trebuie să fie
în stânsă legătură cu ridicarea aici a primului lăcaş de biserică, cu hramul
Sfântului Nicolae al Mirei Lichiei. Poporanii care s-au strâns în jurul
lăcaşului sfânt, trebuie să-i fi spus prin prescurtare, biserica Lichiei, în timp
ce ei insuşi se vor fi numit poporul bisericei Lichiei sau Lichireşteni, de
unde a venit numele satului Lichireşteni.
O dovadă despre această origine ar fi faptul ca şi azi biserica
catedrală a oraşului prăznuieşte pe Sfântul Nicolae al Lichiei ( care este si
patronul spiritual al oraşului) şi această biserică catedrală este foarte veche,
exista la 1630 şi desigur ca fondarea ei se pierde în negura trecutului, ca si
începutul satului unde se află” 2
Moşia cu satul Lichireşti exista înainte de 1600. Exista pe timpul
“legăturii” lui Mihai Viteazu. În acel timp, la sfârşitul secolului al XIV-lea,
la Lichireşti era proprietar Dragul postelnicul de la Slătioara, care a avut
cinci copii, din care pe o fată, Despina, a măritat-o cu Vlad vel logofăt
Rudeanu şi i-a dat zester jumătate din moşia Lichireşti. Rudeanu împreună
cu Despina au cumpărat de la fraţii ei cealaltă jumatate de moşie, aşa că
la1630 erau stăpâni pe toată moşia Lichireşti. După moartea lui Rudeanu,
domnitorul Leon Vodă îi oferă satul Lichireşti cu românii de acolo,
Despinei. Când a murit şi aceasta, moşia trece în stăpânirea fiilor ei, Radu
şi Vlad. După înstrăinările parţiale ale moşiei, Lichireştiul are un singur
proprietar, în persoana lui Constantin Preotescu, fiul lui Radu Rudeanu. La
rândul său, Preotescu, din cauză că nu şi-a putut plăti la vreme datoriile, a
fost silit să-si vândă moşia spătarului Mihai Cantacuzino. Cam în aceeaşi
vreme, spătarul Mihai Cantacuzino a mai cumpărat moşiile Cârnuleasa şi
Stelnica, amândouă din Ialomiţa şi pe toate le-a dăruit mânăstirii Colţea,
pentru întreţinerea şi chiverniseala spitalului care funcţiona în cadrul
mânăstirii.
Deabia la 1722 găsim primul document în care se vorbeşte de
Lichireşti ca proprietate a spitalului Colţea.
În această vreme localitatea Lichireşti devine tot mai cunoscută, din
cauza Silistrei, a cărei importanţă la Dunăre este în continuă creştere. Către
acest punct erau îndreptate privirile ruşilor care voiau să ajungă la
Constantinopol. Ruşii considerau Silistra drept cheia Drobogei şi a
Balcanilor. De aici, din Silistra, se supraveghează tot rostul vieţii din cele
două principate. Prin acest concurs de împrejurări, Lichireştiul devenise un
centru de legătură între Silistra şi capitalele Principatelor Româneşti.
Populaţia satului Lichireşti era formată din locuitori băştinaşi, pe care
îi prinsese aici legătura lui Mihai Viteazul, din cultivatori liberi aşezaţi pe
moşie, dar şi din locuitori străini veniţi de la sud de Dunăre: bulgari, sârbi,
greci şi turci, la care se adăugau călăraşii ştafetari, cei care aveau misiune
de pază, dar şi de curieri către şi dinspre Istanbul. Dreptul călăraşilor
ştafetari de a sălăşlui pe această moşie a avut de urmare că numele lor de
călăraşi s-a infiltrat zilnic, încet, dar continuu şi treptat s-a substituit
numelui de Lichireşti. Acest process firesc a fost o consecinţă logică a
întrebuinţării tot mai dese a numelui de călăraşi, pentru că şi la Bucureşti şi
la Iaşi şi oriunde, când era vorba de un ştafetar pentru Silistra şi pentru
Constantinopol nu se gândea nimeni la Lichireşti, nume care nu spunea
nimic prin el însuşi, ci la satul acela îndepărat, la satul unde locuiesc
călăraşii ştafetari, la satul Călăraşilor. Aşa s-a făcut ca numele de “satul
Călăraşilor”, mai apoi numit Călăraşi, termen cunoscut şi mai uşor de
folosit, s-a substituit celui de Lichireşti.
Călăraşiul făcea parte din judeţul Ialomiţa, a cărui capitală, înainte de
1700, a fost Oraşul de Floci, cel mai important centru economic al
judeţului până la începutul secolului al XVIII-lea când, datorită repetatelor
atacuri ale turcilor, capital judeţului este mutată la Urziceni. Judeţul
Ialomiţa avea şase plase, cea mai importantă fiind plasa Lichireştilor, cu
sediul la Călăraşi. Într-un text francez din 1778, în plasa Lichireşti sunt
notate următoarele sate: Călăraşi – sat cu o biserică şi o căpitănie, Cuneşti,
Latşulei, Măgureni, Trânşani, Hotaru, Mestitanii, Dichiseni, Sacoriş,
Beilic, Jegălia, Dionisie, Fotino.
Hrisovul domnitorului Mihail Racoviţă din 2 iunie 1731, reprezintă
actul de nastere a târgului Lichireşti şi marchează o nouă etapă în
dezvoltarea aşezării. Bazele târgul sub aspect comercial au fost mai
temeinic fundamentate în vremea lui Constantin Vodă Mavrocordat, când a
fixat la 9 mai 1732 să se ţină, timp de o săptămână “ din duminica Sfintei
Troiţe “, iar vameşii domneşti “ să n-aibă nici un amestec la acel târg, nici
la dobitoacele ce se vor vinde, nici la vad, nici la apă, nici la uscat ”. Traiul
era ieftin, grâul şi peştele găsindu-se aici din abundenţă, iar pe malul
Dunării, mai jos de gura Borcei, erau morile de vânt utilizate la măcinarea
grâului. Către sfârşitul secolului al XVIII-lea încep să se facă chiar unele
îmbunătăţiri cu character public. Astfel, pe lângă vechea biserică care era
situată în central localităţii, se ridică un han central şi alte numeroase
stabilimente comerciale, care împreună cu casele unor fruntaşi locali, unde
a funcţionat şi administraţia Lichireşti între 1754-1852, vor da un adevărat
aspect de orăşel.
Însă, declanşarea Revoluţiei din 1821 condusă de Tudor
Vladimirescu, pune Călăraşiul, într-un mod neplăcut, în central atenţiei.
Aici a fost prins de arnăuţii căpitanului Iordache, cel însărcinat de Ipsilante
să pună mâna pe Tudor Vladimirescu. La 11 aprilie 1821 “150 de turci
însoţiţi de un muselin, trec la Călăraşi în faţa Silistrei şi aşteaptă întăriri ca
să pătrundă în Valahia. Toţi aceşti soldaţi turci fură şi ucid pe toţi ce îi
întâlnesc”. Deşi, Revoluţia se sfârşeşte în toamna anului 1821, momentele
de groază ale călărăşenilor continuă. La 2 aprilie 1822 “la Călăraşi, în faţa
Silistrei, a venit un corp de 600 de asiatici, băgând groaza în localnici”, iar
la 30 iulie, acelaşi an, vin alţi 2000 de turci care, din fericire, sunt întorşi
peste Dunăre. Lucrurile se liniştesc tocmai spre toamnă, odată cu numirea
celor doi domni, Ioniţă Sturza în Moldova şi Grigore Ghica în Muntenia,
care în drum spre Constantinopol, poposesc şi la Călăraşi. Din păcate
liniştea locuitorilor n-a fost de prea lungă durată, întrucât odată cu
izbucnirea noului război ruso-turc din anii 1828-1829, “la 8 mai 1828, spre
noapte, veni ştirea că 30 de turci au trecut Dunărea de la Silistra la
Călăraşi, au luat caii poştei, vitele şi oile”. Ruşii, la rândul lor, n-au
întârziat prea mult. La 16 mai 1828 se îndreaptă spre Călăraşi 6.000 de
soldaţi ruşi, ocupând întreg târgul. La 21 iulie 1828, ruşii încep asediul
Silistrei care durează până în vara anului următor, cetatea predându-se la
29 iunie 1829. Deşi pacea s-a încheiat la Adrianopol, ruşii au ţinut Silistra
drept zălog pentru plata dezpăgubirilor de război până în 1836. Aceasta a
făcut ca şi Călăraşiul să fie de fapt ocupat de ruşi până la aceeaşi dată.
Ca şi cum pierderile cauzate de război n-ar fi fost suficiente, în anii
1828-1829 la Călăraşi a izbucnit o epidemie groaznică de ciumă. Prăpădul
era aşa de mare în Călăraşi, zilnic mureau sute de români şi ruşi, încât
comandantul rus a cerut să i se trimită trei medici, infirmieri şi bărbieri
pentru a încerca să oprească răspândirea. Ciuma s-a stins în 1830, dar
locuitorii nici nu apucă bine să se dezmeticească şi izbucneşte, în vara
anului 1831, holera adusă de ruşi. Din fericire, această nouă epidemie a
ţinut numai câteva zile, fiind combătută cu toată energia sub conducerea lui
Kisselef.
Nevoile tot mai urgente ale ruşilor de a se afla în permanent contact
cu autorităţile judeţene i-au determinat să intervină la Bucureşti, cerând
mutarea capitalei Ialomiţei de la Urziceni la Călăraşi. Astfel Călăraşiul a
devenit noua reşedinţă a judeţului Ialomiţa în primăvara anului 1833.
Odată cu stabilirea sa se vor muta şi instituţiile judeţene de profil:
ocârmuirea, tribunalul şi poliţia, care se ocupau, conform atribuţilor
stabilite prin Regulamentul Organic, de problemele întregului judeţ. Cea
dintâia comisie a oraşului Călăraşi a fost aleasă la 1 noiembrie 1833 şi era
alcătuită din Răducan Ceauşescu, Tănase Patentarul, polcovnicul Grigore
Poenaru, Chiriac Gheroghiu, şi doi reprezentanţi ai locuitorilor, Dumitru
Stoicu şi Pană Băcan. Cu prilejiul intrării în funcţiune a primei comisii a
oraşului Călăraşi se adoptă şi primul buget în sumă totală de 8.000 lei,
propuşi pentru a fi cheltuiţi pentru modernizarea uliţei centrale a oraşului şi
pentru construirea unei şcoli. Pentru implinirea acestor sarcini s-a ocupat
personal arendaşul Grigore Poenaru, care a obţinut gratuit locul unde a fost
construită şcoala, de la Epitropia Spitalului Colţea. Aceasta a fost terminată
în anul 1837. Primul profesor fiind Ioan Gherasim Gorjanul, venit de la
Vălenii de Munte. Instituţia a fost deosebit de frecventată încă de la
deschidere, de aceea cu timpul a devenit neîncăpătoare, motiv pentru care
se intervine la Bucureşti în anul 1840 cu scopul măririi ei.
Dezvoltarea economică a Călăraşiului, aflată la începutul secolului al
XIX-lea în faza incipientă, era într-o mare măsură estompată de pretenţiile
pe care le avea stăpânul moşiei asupra schimburilor comerciale. Astfel se
explică faptul că majoritatea negustorilor care treceau prin zonă îşi făceau
afacerile, după care părăseau oraşul, neîndrăznind să rămână într-un târg
situat pe o moşie particulată, fără o perspectivă de viitor. Locuitorii nu erau
împăcaţi cu situaţia în care doreau să-i ţină arendaşii, încercând diferite
forme de nesupunere la pretenţiile proprietăreşti. Forma principală prin
care locuitorii oraşului Călăraşi îşi manifestau dorinţa de eliberare era prin
jalbele adresate fie către ocârmuire, fie către Eforia spitalelor civile. În faţa
insuccesului repetat, ei se vor adresa direct domnitorului. Primele
exprimări directe în sensul emancipării datează din 1833, după ce
Călăraşiul devine capitală de judeţ, când comisia oraşului cere eliberarea
oraşului cu scopul “înaintării la uneltiri neguţătoreşti”, însă dorinţa
membrilor comisiei rămâne doar consemnată în arhivele ocârmuirii. După
multe lupte cu Epitropia Colţea din cauza presupusei lipsă de fonduri
pentru a putea trimite un inginer care să se ocupe cu structurarea oraşului,
acesta devine liber pe data de 24 septembrie 1852 prin Hrisovul
domnitorului Barbu Ştirbei.
 Călăraşiul începe să cunoască o adevărată dezvoltare economico-
socială şi culturală accentuată, devenind un adevărat centru în jurul căruia
gravita întreaga viaţă a judeţului Ialomiţa. Caracterul aproape exclusiv
agrar al economiei oraşului se schimbă treptat, astfel încât în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea,
Călăraşiul devine un important centru comercial şi cultural pe linia
Dunării, de la Brăila şi până la Giurgiu.
Cursurile şcolii publice de la Călăraşi se vor redeschide la 25
ianuarie 1852, ca profesor fiind Mihai Petrescu pentru toate cele trei clase,
până la data de 10 septembrie 1853 când este numit profesor călărăşeanul
Răducan Mitran, sub conducerea căruia şcoala publică de la Călăraşi va
funcţiona, cu mici întreruperi, când oraşul Călăraşi va fi ocupat pe rând de
armatele otomane, ruseşti şi austriece, până în anul 1864, când, odată cu
promulgarea Legii instrucţiunii publice, învăţământul călărăşean va
cunoaşte o nouă etapă în evoluţia sa ascendentă. Cu toate acestea, nu se
putea vorbi despre o viaţă intelectuală proprie a Călăraşiului. Totul venea
din Bucureşti. Astfel, profesorii adunau scrierile, cărţile, ziarele trimise de
la Bucureşti în biblioteca şcolară, care era şi biblioteca publică. În afara
învăţământului, viaţa spirituală a locuitorilor din Călăraşi a fost marcată de
existenţa unor instituţii şi societăţi culturale care au determinat şi
începuturile activităţii artistice în oraş. Un focar de cultură l-a reprezentat
presa locală, atât în ceea ce priveşte numărul publicatiilor, cât şi paleta
largă a domeniilor abordate. Cea mai important instituţie culturală ce a
activat la Călărasi în acea vreme a fost Filiala locală a Ligii pentru unitatea
culturală a tuturor românilor, cunoscută sub denumirea “Liga Culturală”.
Imediat după înfiinţarea sa la Bucureşti pe 24 ianuarie 1891, în a două
jumătate a aceluiaşi an, la Călăraşi, fuseseră puse bazele unei filiale a Ligii
Culturale. Începând din acel an presa locală a găzduit în paginile sale
numeroase informaţii referitoare la acţiunile întreprinse de Liga culturală
călărăseană, atât pentru culturalizarea generală a maselor, cât şi pentru
sădirea în conştiinţa acestora a idealului unităţii naţionale.
Printr-un Decret al Consiliului de Stat, la 23 ianuarie 1981, este
înfiinţat judetul Călăraşi, cu reşedinţă în municipiul Călăraşi, demonstrând
voinţa şi forţa înaintaşilor de demult în bătălia lor pentru emancipare.
 Bibliografie

1. TUDOR, Constantin. Istoria municipiului Călăraşi. Călăraşi:

Editura Angora, 1993
2. ŢIRIPAN, Nicolae. Municipiul Călăraşi. Călăraşi: Editura
Angora, 2003