Dumitru NOANE

Augustin ŢĂRĂU

Oradea – Nagyvárad – Großwardein.

Peste 100 de momente inedite din istoria așezării

Editor de carte: Nicolae POP

@ Asociația Culturală D’ART, 2019

Preistorie
În arealul orădean, urmele de locuire umană sunt semnalate încă din paleoliticul
superior (35.000–10.000 a.Chr.) după cum atestă descoperirile arheologice din zona
stației de C.F. Oradea-Est (fosta cărămidărie Knapp). Din epoca următoare, neolitic
(5.500–2.500 a.Chr.), se constată o adevărată „explozie” a urmelor de locuire pe teritoriul
orașului, în special pe terasele inferioare ale Crișului Repede, după cum o dovedesc
descoperirile întâmplătoare și cercetările arheologice care au conturat mai multe așezări
neolitice, în sud-estul orașului – Salca I „Guttmann” (cartierul Salca – depoul de
tramvaie), Salca II „Ghețărie” (Lotus Market), cartierul Seleuș (lângă canalul Peței) – în
sud – în Cimitirul Municipal – în sud-vest – cartierul Ioșia (lângă canalul Peței) – în nord-
est – Dealul Promontor – și în zona centrală – Parcul „Petőfi”. Pentru epoca bronzului
(2.400–1.000 a.Chr.) găsim mărturii ale locuirii umane în Salca III „Pepinieră”, fosta
„Avicola”, Cimitirul Municipal („Fântâna lui Bone”), Stadionul Municipal și „Spitalul
T.B.C.”, iar pentru prima epocă a fierului (Hallstatt) în cartierul Seleuș, Salca I
„Guttmann”, Salca II „Ghețărie”, Cimitirul Municipal, fosta cărămidărie „Rimanóczy”
(„Spitalul T.B.C.”), cartierul Rogerius (zona cimitirul Olosig–Spitalul Municipal). Din
perioada de tranziție, între cele două epoci sunt descoperite numeroase săbii pe teritoriul
Oradei, care documentează o intensă activitate militară, precum și existența unor ranguri
și diferențieri individuale în cadrul societății războinice caracteristice acestei perioade.
Restructurările de ordin social-economic, prin care aristocrația militară gentilică devine
tot mai puternică, se reflectă și în inventarul celor trei tezaure de obiecte de aur provenite
din perimetrul orașului și aflate în prezent la Muzeul Național din Budapesta. Totalitatea
descoperirilor arheologice de pe teritoriul și împrejurimile Oradei vin să confirme
întâlnirea în spațiul acesta a diverselor curente de civilizație, venite atât dinspre Peninsula
Balcanică, cât și dinspre apusul și răsăritul Europei care, prin influența lor, au contribuit
la formarea unei culturi hallstattiene autohtone. În a doua epocă a fierului (La Tène)
există o continuitate de locuire în siturile Salca I „Guttmann”, Salca II „Ghețărie” și Salca
III „Pepinieră”, marcate de o coabitare daco-celtică, pe lângă care apar așezări noi de
factură celtică (Stadionul Municipal, Cimitirul Municipal). Circulația monetară, atestată
arheologic de monedele grecești și celtice descoperite în siturile orădene, dovedește un
început de activitate comercială în zonă. Ultima etapă a acestei epoci, La Tène IV (200–1
a.Chr.), semnalează o creștere a puterii dacilor, confirmată și de descoperirile arheologice,
fiind și momentul când celții au părăsit nord-vestul României. Locuirile acestei perioade
în arealul orădean continuă să se desfășoare atât în vechile așezări de la Salca I
„Guttmann” și Salca II „Ghețărie”, cât și la Seleuș, Velența și Dealul Viilor. După
înfrângerea din anul 106 p.Chr. și organizarea provinciei romane Dacia, civilizația dacică
clasică se încheie, dar o anumită permanență a existat în teritoriile rămase în afara
provinciei, deci și în arealul orădean. Locuirile au continuat în așezările dacice de la
Salca I „Guttmann”, Salca II „Ghețărie”, Dealul Viilor și Oradea-Sere, cu evoluții și
involuții puțin spectaculoase. Alte așezări de dimensiuni mai mici au fost semnalate la
Seleuș, Velența și Sânmartin, iar cea din Dealul Viilor, care oferă și o poziție strategică
deosebită, indică existența și a unor construcții de factură militară. Cercetările foarte
recente întreprinse în Parcul Industrial I au scos în evidență că locuirea în zonă a
continuat atât în perioada romană, cât și după retragerea acestora din Dacia. În aceste
situri, pe lângă ceramică dacică și romană, au fost găsite și materiale de natură sarmatică.
Începând cu secolul al IV-lea, prin artefactele descoperite, se remarcă și valurile
succesive de popoare migratoare: ostrogoți, vandali, huni, gepizi, avari și slavi. De la
începutul secolului al VII-lea și până în perioada secolelor IX–X, masa daco-romanilor
autohtoni de la Oradea-Salca va conviețui cu un grup de slavi asociat la comunitatea
locală. Studierea mormintelor descoperite în perimetrul așezării Oradea-Salca a evidențiat
un mod de înhumare care indică practicarea unui ritual creștin.

Ipoteza „Ulpianum”
Posibila apartenență a spațiului Țării Crișurilor la provincia Dacia Romană este
legată și de o controversă istoriografică – cu rădăcini în secolul al XIX-lea și perpetuată
în perioada interbelică – care susținea înglobarea părților bihorene în provincia Dacia
Romană și identificarea Oradei cu ipoteticul oraș Ulpianum, ipoteză infirmată, până în
prezent, prin absența unei așezări romane clasice în arealul orădean. Este cunoscută însă
existența unor urme de fortificații considerate romane, la Șuncuiuș, Vadu Crișului și
Tileagd și este certă existența castrului roman de la Bologa, pe hotarul provinciei la
intrarea în Defileul Crișului. De asemenea, era cunoscut, încă din timpul primelor
incursiuni maghiare în spațiul de la est de Tisa (Crișana și, ulterior, Transilvania), drumul
care lega centrul și vestul Europei de Transilvania (cunoscut și ca „drumul sării”), care
este foarte probabil să fie folosit din vremuri mai vechi, căci noii și relativ proaspeții
stăpâni ai Câmpiei Panonice nu ar fi avut cum și când să exploreze noi rute de deplasare,
mai ales printr-o zonă predominant mlăștinoasă. Toate acestea pot fi premisele unei
ipoteze privind faptul că spațiul Țării Crișurilor, deși nu a fost sub stăpânire romană
directă, a fost în mod cert sub controlul acestora și că ar fi putut exista astfel și un drum
care să permită transportul sării (atât de căutate atunci) din Transilvania spre Pannonia și
de aici mai departe spre celelalte provincii romane din centrul și vestul Europei. Petre
Dejeu, în „Monografia municipiului Oradea și județului Bihor” (Oradea, 1926), afirmă
că: „Ulpianum pe vremea Romanilor era un nod de plecare spre Napoca (Cluj), spre
Șanțurile Romane din Banat și marginea de nord-vest a Daciei (...) Romanii cunoșteau
băile termale din apropierea urbei Ulpianum: Băile Felix și Băile Episcopești de azi”.
Aduce ca dovezi în sprijinul afirmațiilor sale două pietre de mormânt cu inscripții
romane, care sunt menționate, de către istoricii maghiari Borovszky Samu și Haliczky
Antal, că ar fi existat în zona băilor până la anul 1824, dar despre care nu se mai știe
nimic de atunci. Textele inscripționate pe cele două pietre funerare sugerează însă ca
foarte posibilă această ipoteză. Este posibil însă și ca cele două pietre funerare să fi fost
aduse, cândva în secolul al XVIII-lea, probabil de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa și
postate în perimetrul băilor episcopale, probabil de vreun cărturar iluminist local, aplecat
spre studiul istoriei, și care, la un moment dat, după anul 1824, să le fi mutat de aici.
Cronica lui Anonymus
Cronica lui Anonymus, intitulată „Gesta Hungarorum” (Faptele ungurilor), este o
cronică latino-ungară al cărui autor este un personaj de frunte, școlit în Franța, fiind
notarul unuia din cei patru regi ai Ungariei care au purtat numele de Béla, regi ce au
domnit, cu întreruperi, între anii 1060 și 1270. Cronica, semnată enigmatic P. dictus
magister, narează întâmplările legate de venirea și descălecarea ungurilor în Câmpia
Panonică, realitățile găsite de ei acolo, popoarele cu care au intrat în contact, luptele duse
de unguri pentru supunerea formațiunilor politice existente în vestul Transilvaniei și
Câmpia Tisei. Cronica oferă importante informații cu privire la teritoriul Bihorului din
secolul al X-lea, având la bază izvoare narative mai vechi, dispărute apoi. Cu toate că,
după părerea specialiștilor, această cronică a fost redactată în timpul lui Béla al III-lea
(1131–1141), Oradea nu este menționată, narațiunea încheindu-se la sfârșitul secolului al
X-lea. Se pare că lui Anonymus nu i-a fost străin spațiul geografic al Bihorului, pe care îl
numește când Byhor, când Bihar. Numeroase toponime, hidronime și oronime din această
zonă sunt menționate în această lucrare. Potrivit cronicii, ungurii, sub conducerea lui
Árpád, după ce au supus, mai întâi, ducatul lui Salanus, care cuprindea porțiuni întinse
între Dunăre și Tisa, au ajuns astfel în contact cu ducatul lui Menumorut. Acesta se
întindea între Someș și Mureș, cu reședința la Biharia și mai având fortificații la Satu
Mare (Szatmár) și Zalău (Zyloc). Menumorut, care era de origine slavă (bulgară) sau
kazară, era vasalul Imperiului Bizantin și conducea această țară „grație stăpânului meu,
împăratul din Constantinopol”, după cum afirmă el însuși în fața solilor unguri. Refuzul
său ferm îi determină pe unguri să recurgă la forța armată și, după ce ocupă mai întâi
Cetatea Sătmarului, asediază Cetatea Bihariei (903), care cade după 12 zile de rezistență.
Pierderea ei îl determină pe Menumorut să ceară pace, arătându-se dispus să-și „dea
întregul său regat, și lui Zulta, fiul lui Árpád, pe fiica sa”. Pacea odată încheiată în aceste
condiții, Árpád (850–907) a dispus ca ducelui Menumorut „să-i lase fortăreața Bihor”.
Anonymus ne informează și că „Menumorout, după această întâmplare, în al doilea an
(circa 905) a murit fără vreun fiu și a lăsat în întregime regatul în pace ginerelui său
Zulta”. Într-adevăr, Bihorul (partea sa de la nord de Crișul Repede) a rămas fieful casei
regale atât în timpul lui Ștefan I, cât și al urmașilor săi la tron și va avea o evoluție
istorică relativ diferită de cea a Transilvaniei intracarpatice, care va fi voievodat vasal
regatului Ungariei.

Legenda întemeierii cetății orădene (Cronica pictată de la Viena)

În secolul al XI-lea, nefiind încă reglementat dreptul întâiului născut ca urmaș la
tron, Biharia va ajunge să fie reședința acelor prinți din dinastia arpadiană, potențiali
moștenitori ai tronului, cărora prințul urcat pe tron ca rege le acorda calitatea de
„conducător al trupelor sale”, adică principe (herczeg ducatus), instituție desființată abia
în anul 1107. Astfel, cetatea de la Biharia, care din anul 1075 purta titlul de civitas Bihor,
adică „orașul Bihor”, a fost reședința principilor și viitorilor regi Andrei I (1046–1060),
tatălui lui Ladislau I, Bela I (1060–1063), fratelui său Géza I (1074–1077) și a lui
Ladislau în timpul domniei lui Géza. Potrivit cronicii lui Marcu din Kalt, cea mai veche
dintre izvoarele narative care pomenesc Oradea, rămasă în istoriografie sub numele de
„Chronicon pictum Vindobonense” (Cronica pictată de la Viena), redactată după mijlocul
veacului al XIV-lea, regele Ladislau I (1077–1095) „a găsit în parohia fortăreței Bihor,
între fluviile Criș, într-o vânătoare, un loc unde, la îndemnul îngerilor, a hotărât să ridice
în cinstea Fecioarei Maria o mănăstire, loc pe care l-a numit Várad”. Îndrăgostit de
frumusețea și exotismul acestor locuri, cu apă termală, nuferi, climă blândă și pământ
roditor, regele Ladislau fondase, cel mai probabil după anul urcării pe tron, aici, pe un
dâmb dintre două ape, în dreptul ultimului deal de lângă Crișul Repede, o mănăstire
fortificată în cinstea Fecioarei Maria. Într-o seară înstelată, pe când se afla la vânătoare
prin Țara Crișurilor, regele Ladislau I al Ungariei a ajuns într-o poiană largă, străjuită pe
ambele părți de apele Crișului Repede, nu departe de Peța-Hewjo, pârâul ce nu îngheață
niciodată. A adormit repede, obosit fiind după goana cerbilor. În vis i s-au arătat doi
îngeri, care i-au cerut să înalțe de îndată, acolo, o mănăstire zidită, cu hramul Sfintei
Fecioare Maria. Locul acesta l-a numit Várad. Mănăstirea a fost zidită pe malul stâng al
Crișului Repede, într-o zonă mlăștinoasă, traversată de canale de ape. Statutele Capitlului
orădean menționează, la 1374, faptul că regele Ladislau I „este întemeietorul și donatorul
bisericii noastre”. Informația a fost reluată un secol mai târziu, fiind difuzată în mediile
intelectuale de către Ioan Thuróczi, cronicarul de la curtea lui Matei (Matia) Corvin, în
Cronica Hungarorum (1464). (Matei Corvin, fiul lui Iancu de Hunedoara și al Elisabetei
Szilágy, născut la Cluj, a primit la botez numele de Matia. Românii au preferat varianta
maghiară a numelui, Mátyás, pe care au transformat-o în Mateiaș, de aici Matei, varianta
cea mai răspândită.)

1091 – Strămutarea reședinței comitatului și a episcopiei la Oradea

În anul 1091, regele Ladislau (Szent László) a strămutat reședința Episcopiei
Romano-Catolice a Bihorului de la Biharia, vechiul centru administrativ al voievodatului
și apoi al comitatului bihorean, spre răsărit, într-o locație apropiată dar mai bine protejată
natural, ce va purta mai târziu numele Oradea (Várad) și apoi Oradea Mare (Nagyvárad).
Nașterea scaunului episcopal bihorean este legată de personalitatea regelui Ștefan I cel
Sfânt (Szent István), cel care a creștinat triburile maghiare și nemaghiare care, venind
dinspre Asia Centrală, s-au așezat în Câmpia Panonică și între Tisa și Dunăre pe la
mijlocul veacului al IX-lea. Alte surse atribuie înființarea episcopiei bihorene regelui
Andrei I, care scoate teritoriul bihorean de sub jurisdicția Episcopiei Romano-Catolice de
Eger (Agria), în jurul anului 1060, în vreme ce altele o atribuie regelui Ladislau, care în
același an a înființat și Episcopia de la Zagreb (Agram). Cert este faptul că decizia regelui
Ladislau a fost determinată de multitudinea atacurilor săvârșite de-a lungul vremii de
triburile cumane care hălăduiau din Bihor și până în Banat în scopul jafului. De un
asemenea episod a avut parte și Cetatea Bihariei în anul 1091, aceasta fiind devastată și
jefuită deodată cu așezarea civilă din jurul ei, eveniment care a motivat întemeierea noii
reședințe într-un loc păzit de apele Crișului Repede și de cele ale pârâului termal Peța.
Cercetările arheologice desfășurate în ultimele două decenii în vatra actualei cetăți
orădene au condus la descoperirea unor vestigii aparținând unui lăcaș bisericesc timpuriu,
în sectorul sudic al incintei, peste care au fost edificate apoi clădirea bisericii-catedrale și
cea a palatului episcopal, întregul ansamblu fiind ocrotit de o fortificație de pământ,
consolidată în partea sa superioară cu un brâu alcătuit din bușteni masivi, și înconjurată
de un șanț adânc.

1095 – Înființarea Episcopiei Romano-Catolice a Bihorului

Înființarea unei episcopii catolice la Oradea presupunea existența obligatorie a
două condiții: prezența unor surse de venit consistente și constante, precum și o protecție
adecvată a ansamblului episcopal. Prima condiție a fost îndeplinită cu ajutorul
principalilor donatori, regii Ladislau I și Emeric, ultimul întărind episcopia orădeană cu
sate și târguri în comitatele Bihor și Zarand. În vechile izvoare scrise istorice, precum
Statutele Capitlului Oradei (1374/’75), Chronica Hungarorum (1486) a lui Thuróczy
János, Tripartitul lui Werboczi (1517) și Codex Aureus (Biblioteca Batthyaneum din Alba
Iulia), se spune că primul episcop de Oradea ar fi fost Coloman Cărturarul, ajuns rege al
Ungariei (1095–1116) după Ladislau. Deși istoricii au păreri împărțite despre această
informație, ea nu poate fi trecută cu vederea: primul episcop de Oradea, din timpul vieții
fondatorului orașului, fiind următorul rege al Ungariei. Este cert faptul că deși a fost
educat pentru a fi preot, el a părăsit scaunul episcopal pentru tron. Fondarea episcopiei
orădene are loc într-un moment în care Biserica Catolică era în plină ascensiune ca
autoritate și imagine, ea câștigând un enorm renume prin lansarea cruciadelor. De altfel,
decesul fondatorului său, la Nitra în iulie 1095, în timpul campaniei împotriva cehilor, s-a
produs la scurt timp după ce papa Grigore al VII-lea i-a cerut să fie comandantul armatei
cruciate la Prima Cruciadă, finalizată prin recucerirea Ierusalimului (15 iulie 1099).
Trupele primei cruciade trec chiar prin Ungaria, în 1096, când, din mai până în
septembrie, au sosit mai multe valuri de armate, mai mult sau mai puțin disciplinate. De
la Buda aveau de ales ca rută fie pe malul drept al Dunării până la Zemun și Belgrad, fie
către Oradea și de aici prin Transilvania spre Giurgiu și Târnovo, pe ceea ce s-a numit
drumul cruciadelor târzii, care însă după Varna (1444) nu au mai avut loc. Coloman a
făcut și o mișcare de șah iscusită din punct de vedere diplomatic, căsătorind-o cu Ioan al
II-lea Comnenos, moștenitorul tronului bizantin, pe Piroska, fiica regelui Ladislau, care
devine, astfel, împărăteasă a Bizanțului sub numele de Irina (Eirene) Xenia (Străina) și
care, datorită altruismului și binefacerilor ei, a ajuns după moarte să fie cinstită ca sfântă
a Bisericii Bizantine.

Legenda carului (aducerea trupului neînsuflețit al regelui Ladislau I la Oradea)

Și înmormântarea regelui Ladislau cel Sfânt în cetate este învăluită de misterul
legendei. După cum rezultă din cuprinsul uneia, acesta și-a exprimat în cursul vieții
dorința de a fi înhumat la Oradea: „În viață fiind, a poruncit să fie adus în Oradea
Bihorului și acolo să fie îngropat trupul său după moarte. Dar căpeteniile ungurilor,
văzând vremea neprielnică și calea prea îndepărtată, s-au temut ca, din pricina căldurii
celei mari, trupul preacuviosului rege sfânt să nu înceapă a se strica și, de aceea,
sfătuindu-se, se îndreptară spre Alba Regală, fiind mai aproape, acolo unde se odihnesc
trupurile regilor sfinți. Și, când, la un popas, au închis ochii, Dumnezeu și fericitul sfânt
nu au dormit. În zori de zi, când s-au sculat să-și continue drumul, văzură cum nici căruța
și nici trupul sfânt nu mai erau acolo. Se întristară începând a alerga care încotro și
întrebând dacă trupul nu a fost zărit cumva. Dar când se îndreptară către Oradea, văzură
că, fără nici un ajutor, trupul sfânt mergea către Oradea cu căruță cu tot. Văzând marea
minune dumnezeiască, lăudară pe Domnul”. În realitate însă, moartea a survenit la
Zólyom (Zvolen), la 25 iulie 1095, fiind înmormântat inițial la în mănăstirea benedictină
din Somogyvár, de asemenea o ctitorie a sa din 1091. Aducerea rămășițelor sale
pământești în ctitoria lui orădeană s-a petrecut mult mai târziu, probabil undeva între anii
1130 și 1134. Unii istorici afirmă însă că regele defunct a fost adus de la bun început la
Oradea și atunci legenda carului s-ar interpreta în sensul că pentru a se îndeplini dorința
acestuia, carul s-ar fi îndreptat singur spre Oradea. Îngroparea lui aici avea să-i
transforme mormântul într-un important loc de pelerinaj după ce, la 27 iunie 1192, a fost
sanctificat, evenimentul având o importanță deosebită în evoluția ulterioară a așezărilor
ridicate în zonă sau a viitoarei cetăți.

1134 – Capete încoronate înhumate la Oradea

Regele-ctitor Ladislau I – în anul 1077, înainte de a urca pe tronul Ungariei,
viitorul rege Ladislau I (născut la 27 iunie 1046, în Cracovia) și-a avut o vreme reședința
în cetatea de la Biharia – ce purta titlul de civitas Bihor din anul 1075 – care în secolul al
XI-lea a funcționat sub directa stăpânire a urmașilor regelui Ștefan I, sub forma instituției
principatului (ducatus), desființată abia în anul 1107. Guvernând ținuturile de la est de
Tisa, ducele avea largi prerogative, inclusiv acela de a bate monedă, singurul domeniu în
care regele rămânea suveran fiind politica externă. Dincolo de nararea romantică a
descoperirii locului de pe Criș – în urma unei vânători, în timpul căreia, într-o noapte, i s-
a arătat în vis un înger care l-a îndrumat întru această ctitorire – în fapt, ar putea fi vorba
de una dintre expedițiile militare regale în care amplasamentul ales pentru întemeierea
episcopiei a fost unul strategic, mutarea episcopiei catolice de la Biharia la Oradea având
loc după ce a fost învingător împotriva pecenegilor și cumanilor (kunok), concomitent cu
întemeierea celei de Zagreb. Se pregătea să participe la Prima Cruciadă, la care Papa
Grigore al VII-lea i-a cerut să fie comandantul armatei cruciate, iar el a acceptat
însărcinarea. Înaintea campaniei cruciate i-a atacat însă pe cehi, dar în timpul războiului
s-a îmbolnăvit și a murit. Moartea l-a surprins la 25 iulie 1095 în cetatea de la Zólyom
(azi Zvolen), fiind înmormântat inițial în mănăstirea benedictină din Somogyvár, de
asemenea o ctitorie a sa din 1091. Ultima dorință a regelui-ctitor a fost aceea de a fi
înmormântat la Oradea, în catedrala episcopală de aici. Aducerea corpului său la Oradea
s-a considerat a fi ulterioară anului 1134 când, în luna mai, cu ocazia ținerii aici a unui
sinod, cei prezenți s-au închinat în fața „Super sacrum altare Waradiensis ecclesie”.
Conform tradiției episcopiei orădene însă, osemintele regelui Ladislau au fost aduse la
Oradea, de la Somogyvár, de către regele Ștefan al II-lea (1116–1131) și reînhumarea lor
s-a făcut inițial într-un turn-capelă, Turris Sancti Ladislai, menționat într-un inventar al
bunurilor din cetate făcut în 1598–1599.
Regele Andrei al II-lea – următorul personaj regal, adus să-și găsească odihna
veșnică în catedrala orădeană, a fost regele Andrei al II-lea, înmormântat în anul 1235,
inițial aici, după care a fost reînmormântat în mănăstirea cisterciană Igriș – de la eg (cer,
rai) și res (deschizătură, breșă), cu înțelesul de „Poarta Cerului” sau „Poarta Raiului” – pe
teritoriul de astăzi al comunei Sânpetru din județul Timiș. Mănăstirea, ctitorită de mama
regelui, Ana de Châtillon, în anul 1179, a fost întemeiată ca abație-filie a mănăstirii
călugărilor cistercieni de la Pontigny, fiind locuită inițial de călugări veniți tot din Franța.
În această mănăstire a fost înmormântată și a doua soție a acestuia, regina Yolanda, fiica
împăratului latin al Constantinopolului, Pierre dʼAuxerre (1216–1217), cu care s-a
căsătorit în 1215.
Ladislau al IV-lea Cumanul – a fost un rege al Ungariei, din dinastia arpadiană,
care a domnit între anii 1272 și 1290. A fost asasinat de către voievodul Transilvaniei,
Roland Borșa, intrat în conflict cu regele, fapt pentru care a fost demis temporar din
funcția de voievod în 1285, dar a revenit la putere în 1288. Drept răzbunare, împreună cu
frații săi, el a organizat asasinarea regelui la Cheresig (10 iulie 1290). Unele documente
afirmă că regele ar fi fost înmormântat inițial la Cenad (occiditur in pugna a Cumanis
anno 1290 et Chanadini terrae infoditur), în biserica Sf. Gheorghe și doar mai târziu
corpul regelui ar fi fost adus și înmormântat la Oradea în catedrala episcopală. Monarhia
era pe cale de prăbușire când s-a reușit, la 10 iulie 1290, asasinarea regelui.
Beatrice, soția regelui Carol Robert de Anjou – la 11 noiembrie 1319 a fost
înmormântată în cetatea orădeană și o primă regină din casa regală a Ungariei, și anume
Beatrice de Luxemburg (1305–1319), cel mai mic copil al lui Henric al VII-lea, rege al
Germaniei (1308–1313) și primul împărat (1312–1313) al Sfântului Imperiu Roman din
Casa de Luxemburg. Când regele Carol Robert de Anjou (Carol I al Ungariei) a decis să
se recăsătorească, după decesul primei sale soții, Maria de Bytom, Beatrice a fost aleasă
ca viitoare regină a Ungariei, iar nunta a avut loc între 12 și 17 noiembrie 1318. Beatrice
a rămas însărcinată în 1319, dar în noiembrie a murit în timpul nașterii, deoarece copilul
era mort. În anul 1319, înmormântarea s-a făcut în cimitirul din preajma viitoarei
catedrale din cetate și, abia mai târziu, după finalizarea și sfințirea sa, s-a făcut mutarea
osemintelor în altarul Sf. Vicențiu din interiorul acesteia.
Maria de Anjou – prima înmormântare regală în noua catedrală gotică din cetatea
orădeană a fost tot a unui personaj feminin, și anume Maria, născută în 1371 ca fiică a
regelui Ludovic cel Mare, decedată la 17 mai 1395, la vârsta de 23–24 de ani. Maria a
fost logodită oficial cu Sigismund de Luxemburg în anul 1379, în Nagyszombat (azi
Trnava, Slovacia). În 17 septembrie 1382, la șapte zile după moartea tatălui ei, deși avea
doar 11 ani, a fost încoronată ca „regele” Ungariei, sub regența mamei sale, Elisabeta de
Bosnia. Ideea unui monarh feminin era foarte nepopulară printre nobilii maghiari care îl
vedea pe vărul acesteia, Carol al III-lea de Napoli (Carol al II-lea al Ungariei, 1385–
1386) ca regele legal. Sigismund vine la Buda și o convinge pe regina Elisabeta să-și dea
consimțământul pentru căsătoria lui cu Maria. Reginele au recunoscut, după săptămâni de
negocieri, poziția lui Sigismund în calitate de consort, într-un tratat semnat la Győr la
începutul lunii mai 1386. Maria a fost însărcinată când, la 17 mai 1395, a decis să se
aventureze singură la vânătoare într-o pădure din Buda, unde calul ei a căzut, a aruncat-o
și a căzut peste ea. Trauma i-a provocat travaliul și ea a dat naștere prematur unui fiu.
Regina a cedat leziunilor fatale; fiind departe de orice fel de asistență, fiul ei a murit de
asemenea. Regina Maria este înmormântată, potrivit dorinței sale, în catedrala din
Oradea, la picioarele mormântului Sfântului Ladislau.

1113 – Prima mențiune documentară a toponimului Oradea

Prima menționare documentară a toponimului Oradea (Varadinum) apare la 1113
într-o diplomă a abației benedictine din Zobor. Satele de pe Valea Vahului și a Nitrei au
avut mult de suferit din pricina incursiunilor prințului ceho-morav Svatopluk, în calitate
de aliat al împăratului german Henric al V-lea (în 1108–1109). Documentul prezintă o
importanță deosebită pentru Oradea deoarece în subscripția din protocolul final, acolo
unde sunt înșirați martorii întăritori, apare și episcopul Syxtus Varadiensis, precum și
Comitele Saul de Bychar. A mai fost un document anterior, cel din 1111, diploma dată
abației din Zobor (Slovacia) de regele Coloman, prin care i se confirmau acesteia
posesiunile din zonă unde, însă, printre cei care, prin semnătură, întăresc documentul este
menționat episcopul Sixtus de Biharia (dominus Syxtus Bichariensis). Deși mutarea la
Oradea avusese loc deja de două decenii, acest fapt ar putea fi considerat ca o
recunoaștere a tradiției că episcopia a fost întemeiată inițial la Biharia, după cum susțin
unii istorici, cel mai probabil în timpul lui Andrei I (circa 1060). Putem deci spune că
Oradea este cel mai vechi oraș medieval nou fondat din România de azi, la întărirea
acestei afirmații contribuind și faptul că Bihorul este primul comitat atestat documentar
dintre posesiunile estice, transilvane, ale regatului ungar, fiind menționat cu circa o
jumătate de secol mai înainte într-un document din 1067, care amintește de primul comite
al Bihorului, cu numele Stephani Byhoriensis. „Várad” – denumirea în limba maghiară a
orașului – este la bază un cuvânt compus: vár înseamnă „cetate”, iar particula
diminutivală ad îl transformă în „cetățuie”. Această denumire a condus la presupunerea
existenței anterioare a unei cetăți din pământ, mai mici, în perimetrul viitorului oraș, dar
despre care nu avem nicio altă dovadă, istorică sau arheologică, decât denumirea în sine.

1141 – Oradea, oraș cosmopolit în Evul Mediu

De fondarea Episcopiei Catolice de la Oradea, de regele Ladislau se leagă și
tradiția fondării orașului, pomenit de la început în limba latină, cu numele de Varadinum.
Istoriografia europeană occidentală ne sesizează faptul că mai toate orașele importante,
mai mari sau mai mici – Londra, Paris, Lyon, Madrid, München, Frankfurt pe Main –,
sunt creații directe ale bisericii creștine. Dezvoltarea urbanistică a așezărilor din jurul
cetății episcopale orădene s-a realizat mai ales prin efortul coloniștilor veniți din părțile
vestice ale Europei: germani, colonizați în regat încă de primii regi arpadieni; valoni și
flamanzi din Lüttich (Liège) și Aachen, veniți în aceste părți în timpul regelui Gezá al II-
lea (1141–1162), datorită cărora Oradea se înscrie între cele trei centre viticole importante
ale regatului maghiar, după Tokaj și Eger; mulți coloniști din vestul Europei au venit și în
urma conciliului de la Lyon (1245), care le-a acordat numeroase privilegii tocmai ca să-i
încurajeze să vină să repopuleze aceste părți ale Europei pustiite de tătari în 1241.
Italienii au fost atrași de existența unei episcopii catolice înfloritoare. Noua catedrală
gotică din Cetatea Oradea a fost, fără îndoială, împodobită de pictori și sculptori italieni,
printre care trebuie să fi lucrat și vestitul pictor dominican Tommaso da Modena, probabil
îndată după anul 1357. S-ar putea ca și acel Arnoldus Lapicidius (Arnold Pietrarul),
menționat într-un document din 1341 de episcopul Andrei Báthori, să fi fost un italian
stabilit la Oradea. Este perioada când Capitlul orădean avea printre membrii săi canonici
italieni ca: Bertrandus, episcop de Ostia (1338–1346), Boniohannes de Campello
Firmanus (1342–1348) și Ladislau de Eugubio (1345), acesta din urmă, fiul lui Andreas
de Eugubio, medicul de curte al lui Carol Robert de Anjou. Renașterea de factură italiană
a fost mult încurajată la Oradea și datorită faptului că unii episcopi și înalți ierarhi ai
Bisericii catolice erau originari din peninsula italică. În prima jumătate a veacului al XV-
lea personalitatea lui Andrea Scolari a atras la Oradea numeroși italieni de renume:
canonicul, apoi prepozitul Conradus de Cardinis de Florentia (1411–1421), a cărui piatră
tombală poate fi văzută în cetate; canonicul Cargniani de Scolaribus (1420) și vărul lui,
Matteo Scolari. La curtea lui Andrea Scolari îi găsim pe Jeronimus de Sancto Miniato
„artium et medicine doctor”, Alessandro Antonio de Florentia, medicus și pe mulți alții.
Dese sunt în documente precizările din dreptul unor nume de orășeni care menționează că
locuitorul respectiv este cetățean italian (cives Italicus). Pe străzile Oradei din veacul al
XV-lea probabil că vorbirea italiană era un aspect obișnuit, făcea parte din însuși peisajul
etnic citadin, la care se adăuga mediul arhitectonic ecleziastic și laic de aceeași factură.
Umanismul orădean, întocmai ca și în Italia, a pătruns în mediul orășenesc influențând
modul de a fi al burgheziei meșteșugărești și negustorești. Aceasta este prima mare
perioadă de pătrundere a umanismului, de factură italiană, în Oradea, în această urbe
cunoscută la Florența sau la Veneția sub numele de Varadino.

1192, iunie 27 – Sanctificarea regelui Ladislau, ctitorul Oradei

Sanctificarea celui care a fondat biserica orădeană a avut loc în 1192. Potrivit
Statutelor Capitlului orădean, acest act s-a produs la 27 iunie. Data ar putea însemna și
centenarul încheierii construirii catedralei din cetate sau a sfințirii ei. Cu acel prilej a fost,
probabil, inaugurată și sfințită o nouă biserică, lucrată în același stil romanic ca cea veche
deja de un secol, întemeiată de regele astfel onorat. Tot acum a fost menționat și acel
„Dionisius artifex” care, la porunca regelui Bela al III-lea, execută piatra tombală de pe
mormântului regelui sanctificat. Cu această ocazie, mormântul a fost deschis și capul a
fost desprins de trup, fiind păstrat apoi separat într-o sacristie din catedrală. Momentul
sanctificării a reprezentat începutul unei ascensiuni pentru instituțiile ecleziastice
existente la Oradea. Sanctificarea sa, la 27 iunie 1192, de către papa Celestin al II-lea, ca
Sf. Ladislau Taumaturgul (Vindecătorul), calitatea vindecătoare a moaștelor sporindu-i
prestigiul, transformă episcopia într-un loc de pelerinaj. La începutul secolului al XIII-lea
au fost redactate aici legenda „mare” (maior) și legenda „mică” (minor) ale Sf. Ladislau
care au contribuit și ele, în mare măsură, la difuzarea renumelui reședinței episcopale.
Faptul că aceste legende despre Ladislau au fost redactate la Oradea este dovedit și de
conținutul acestora. Trei momente care consacră viața de sfânt a lui Ladislau sunt legate
direct de locul redactării: episodul întemeierii mănăstirii (a bisericii) orădene, cel al
morții și întoarcerii miraculoase a căruței cu corpul neînsuflețit spre Oradea și, într-un
capitol special, câteva minuni săvârșite care relevă calitățile de taumaturg ale sfântului
după moarte (vindecarea ologilor, a surzilor și muților, a orbilor). În special aceste calități
taumaturgice ale moaștelor au atras spre Oradea, în prima fază, un mare număr de
pelerini. Ei vor fi vizitat și băile calde (thermae Varadiensis) cunoscute pentru
proprietățile lor curative. Relicvele Sfântului Ladislau s-au răspândit în Evul Mediu în
întreaga Europă. În afara Ungariei azi se regăsesc în Zagreb, Dubrovnik, Aachen și
Bologna. Celebrul relicvar gotic în formă de bust, confecționat la comanda episcopului
orădean Andrea Scolari pentru adăpostirea craniului regelui, cunoscut astăzi sub numele
de Herma din Győr, se numără printre capodoperele orfevrăriei medievale europene.
Membrii familiilor regale și imperiale de Anjou și Luxemburg l-au venerat pe Sf.
Ladislau ca pe unul dintre principalii sfinți protectori ai dinastiei lor, răspândind cultul
sfântului rege în locuri îndepărtate ale Europei, cum ar fi sudul și nordul Italiei, Polonia
sau unele teritorii ale Germaniei.
1200 – Începuturile pelerinajului la mormântul Sf. Ladislau – apele termale
Ridicarea la rang de episcopie a așezământului mănăstiresc orădean, realizată de
Ladislau I câțiva ani mai târziu, este și un indiciu foarte important al dezvoltării urbane
din jurul bisericii orădene. Aducerea corpului defunctului rege fondator Ladislau I la
Oradea, care s-a produs la o dată ulterioară anului 1134, când participanții la sinodul
condus de arhiepiscopul de Strigoniu s-au închinat încă în fața sacrului altar al catedralei,
și nu în fața mormântului cum se va proceda după aceea, a fost grăbită și de întemeierea
de către regele Ștefan al II-lea a prepoziturii premonstratense pe dealurile învecinate.
Pelerinajul la mormântul Sf. Ladislau a avut în vedere, pe lângă latura sa spirituală (de
închinare și rugăciune), și una strict practică, vechi documente ecleziale atestând faptul că
izvoarele termale au fost descoperite de călugărul Felix, parohul mănăstirii din Sânmartin
(Szentmárton) și că utilizarea băilor din apropiere în tratarea diverselor afecțiuni s-a
realizat încă din 1200–1221. Catedrala a fost autentificată ca loc de pelerinaj la nivel
european, când regele Ungariei Sigismund de Luxemburg va obține pentru această
măreață construcție, de la Papa Bonifaciu al IX-lea, în 25 august 1401, chiar titlul de
Basilica major, fapt fără precedent în afara Italiei, devenind ca rang egala marilor biserici
din țara lui Dante, Boccaccio și Petrarca. Papa Bonifaciu al IX-lea a acordat atunci un
privilegiu catedralei din cetate, pe care a ridicat-o la rangul bisericilor San Marco din
Veneția și Santa Maria Portiuncula din Assisi, prin acest privilegiu Oradea devenind unul
dintre cele mai însemnate centre ale catolicismului. Acesta a fost, probabil, unul din
motivele pentru care, în 1434, regele Sigismund solicită papei Eugen al IV-lea
reconfirmarea dreptului de pelerinaj la moaștele Sfântului Ladislau, de ziua acestuia,
când trupul îi era expus. Acesta reconfirmă și întărește credincioșilor catolici permisiunea
de a veni aici în pelerinaj. Mai mult, prin indulgențele acordate vizitatorilor catedralei din
Cetatea Oradea, aceasta se consacră definitiv ca loc de pelerinaj pe plan european, fapt ce
i-a sporit atât faima, cât și veniturile și a contribuit la dezvoltarea economică a târgurilor
din jurul cetății. În 1422, Oradea este considerată „cel mai important nod comercial dintre
Ungaria și Ardeal”, creșterea pe care Sigismund a provocat-o Oradei fiind impresionantă.

1204, aprilie 16 – Mențiuni documentare referitoare la episcopatele ortodoxe din

Bihor
Într-o epistolă papală, datată din 16 aprilie 1204, este confirmată existența unor
episcopii ortodoxe pe teritoriul Regatului Ungariei, în contextul crizei politice instaurate
în Imperiul Bizantin ca urmare a luptelor interne pentru dobândirea tronului, conflicte în
care au fost antrenate și armatele creștine occidentale reunite în cadrul Cruciadei a IV-a.
Scrisoarea a fost emisă la patru zile după ce cruciații au cucerit Constantinopolul și au
jefuit și profanat bisericile răsăritene, după care au instaurat „Imperiul Latin” în locul
celui bizantin. Așadar, episcopul Romei, Papa Inocențiu al III-lea, îi face cunoscut
episcopului romano-catolic al Oradei, Simion, că regele Emeric al Ungariei i s-a plâns că
„unele biserici ale monahilor greci (ortodocși), aflătoare în regatul Ungariei, se ruinează
de tot prin lipsa de grijă a episcopilor diecezani și din pricina acelor greci (ortodocși)
care, după cum spune dânsul, sunt foarte stricați”. S-ar părea că monarhul maghiar ar face
referire la diferențele cultice existente între cele două biserici creștine, comunitățile
răsăritene fiind mai apropiate de misticismul religios și mai puțin de rigorile canonice ale
credinței apusene, stare de lucruri cultivată de altfel și de păstorii spirituali ai acestor
creștini. Dar am putea crede și că monarhul schițează în cererea sa o viitoare strategie
politică, legată de anihilarea centrului ortodox de putere al Constantinopolului, menită să-
i întărească autoritatea prin mijlocirea ierarhiei ecleziastice catolice, fiindcă nu
întâmplător Pontiful îi solicită mai departe episcopului romano-catolic orădean să curme
o atare situație prin înființarea unui „episcopat din sânul acelorași [greci], care să ne fie
supus nemijlocit nouă sau să fie așezați în acele [biserici] abați ori prepoziți latini, prin
râvna și osârdia cărora să se poată îndrepta mai bine starea acelor biserici”. Această din
urmă ipoteză este argumentată de răspunsul favorabil formulat de același Pontif, un an
mai târziu, la cererea episcopului romano-catolic al Calocei (Kalocsa), care îi solicita
îngăduința de a instala un nou episcop în locul celui ortodox ce păstorea peste ținutul
stăpânit de fiii cneazului Bâlea (in terra filiorum Bele knese) și care nu mai era „supus
niciunei mitropolii”, înlocuitorul urmând să fie supus la „ascultarea Scaunului Apostolic
– și – sub jurisdicția bisericii din Calocea”.

1208 – Menționarea Scaunului Episcopal de Judecată de la Oradea

Este atestată documentar existența și funcționarea Scaunului de Judecată al
Capitlului Romano-Catolic de Oradea, primul litigiu soluționat de această instanță
bisericească avându-i ca împricinați pe vânătorii de bouri din satul Ip (Sălaj), reprezentați
prin decurionul Mert, și fiii nobilului Gunter, anume Anania, Azaria și Misael, părțile
disputându-și posesia ținutului Dudaș (Deudas) din hotarul satului Leșmir (Sălaj).
Mențiunea este notată în documentul cunoscut sub numele „Registrul de la Oradea” (lat.
Regestrum Varadiense, magh. A Váradi Regestrum), izvor arhivistic ce cuprinde
descrierea succintă a 389 de cauze judecate la Oradea între anii 1208 și 1235, sub domnia
regelui maghiar Andrei al II-lea. În fața instanței capitulare erau aduse acele cauze care n-
au putut fi soluționate de instanțele locale, aici desfășurându-se o procedură judiciară
specială, ordalică, numită „Judecata lui Dumnezeu”, inspirată din practica justițiară a
țărilor occidentale, în special din cea a statelor germane. Părțile împricinate, chemate la
Oradea, după trei zile de post și rugăciuni, trebuiau să poarte în mâna dreaptă o bucată de
fier înroșit în foc, cale de nouă pași, pentru a-și câștiga dreptatea sau pentru a-și dovedi
nevinovăția. Episcopul îi pansa apoi mâna rănită și sigila bandajul cu pecetea inelului său
amprentat în ceară. Rana era verificată după o săptămână, iar vindecarea acesteia era
indiciul dreptății și al nevinovăției. Așa numita intervenție divină în actul de justiție era
garantată de liturghia specială pe care episcopul o săvârșea asupra fierului înroșit în foc,
acesta fiind învestit cu puterea de a face lumină în elucidarea fiecărei cauze în numele
Sfintei Treimi. De gestionarea Registrului s-a ocupat, în cea mai mare parte a lui,
maestrul Anianus (Ányos), canonicul-lector și notar al capitlului, însă o bună parte a
documentului a pierit într-un incendiu, în jurul anului 1300. De recuperarea și tipărirea
fragmentului rămas din document s-a ocupat mai târziu, pe la anul 1550, episcopul
romano-catolic al Oradei, Gheorghe Martinuzzi (Georg Utjessenovicz-Martinuzzi).
„Registrul de la Oradea” reprezintă un deosebit de valoros instrument științific întrucât,
pe lângă informațiile privitoare la procedurile și tehnicile judiciare ale vremii, ori legate
de natura și speciile litigiilor soluționate, el conține 43 de toponime ale unor comitate din
Ungaria, indicând practic jurisdicția teritorială a instanței orădene, 711 toponime ale unor
localități, din care 100 bihorene, și 2500 de antroponime ungurești, românești și slave.

1241, aprilie – Invazia mongolă ajunge la Oradea

În aprilie 1241, o coloană a armatelor mongole, condusă de hanul Kadan, ajunge
la porțile Oradei. În cursul lunilor martie-aprilie acest corp de armată, pătruns în
Transilvania prin pasul Tihuța, împreună cu un altul, intrat în provincie prin Țara Bârsei,
au învins oastea ardeleană condusă de voievodul Pósa și apoi au trecut prin foc și sabie
orașele Rodna, Bistrița și Cluj, respectiv Sibiul, Rupea, Cetatea de Baltă și Alba Iulia. La
Oradea se aflau o mulțime de refugiați din comitatele riverane malului stâng al Tisei,
veniți aici din pricina omorurilor și jafurilor săvârșite de hoardele conduse de hanul Batu
și cu speranța că fortificația orădeană le va putea cruța viața și averea. Orădenii întăresc
fortificația cu un zid de piatră care, deși neterminat, reușește să-i oprească pe mongoli la
porțile cetății. Invadatorii vor devasta însă orașul nefortificat, îl vor incendia și vor nimici
întreaga suflare întâlnită în cale, după care se retrag la vreo cinci mile de oraș. Crezând că
mongolii au plecat, ostașii din cetate și-au părăsit posturile și s-au întors la casele lor,
când într-o dimineață mongolii au atacat pe neașteptate cetatea, i-au ucis pe toți cei aflați
în afara fortăreței, au distrus zidul cel nou din piatră, cu șapte catapulte, au pătruns în
cetate și au curmat viața tuturor supraviețuitorilor, după care au dat foc bisericii în care se
închiseseră femeile și copiii, aceștia sfârșind în flăcări. Procesul de reconstrucție a
orașului și cetății va dura mai bine de trei decenii. Tragedia trăită de orădeni și de
refugiații ajunși la Oradea, de pe urma urgiei mongole abătute asupra lor, a fost surprinsă
în cronica intitulată „Cântec de Jale” (Carmen Miserabile) a canonicului Rogerius
(Rugiero di Puglia), aflat pe atunci într-o misiune diplomatică la Oradea, mărturie ce
debutează cu cuvintele: „Și să afle toți că eu nu vorbesc nebunește, fiindcă oricine va fi
ajuns în mâinile tătarilor, ar fi fost mai bine de el să nu se fi născut; căci va simți că el
nu este deținut de tătari, ci de însuși Tartarul. Aceasta o spun ca un om pățit, căci am
fost un an și jumătate în mijlocul lor, în care timp ar fi fost moartea o mângâiere, precum
un chin a fost viața”.

În casetă:
„În Ungaria această cetate era foarte vestită, se strânseseră aici nenumărate
femei nobile, atât doamne, cât și femei din popor. Și, cu toate că episcopul se retrăsese de
aici împreună cu câțiva canonici, eu totuși eram aici cu cei ce mai rămăseseră. Când am
observat că fortăreața este dărâmată dintr-o parte, ne-am pus să o reparăm cu un zid
gros, pentru ca, dacă n-am fi putut să rezistăm în cetate, să avem un refugiu în fortăreață
și fiindcă tătarii sosiră pe neașteptate într-una din zile și fiindcă rămânerea mea în
cetate era oarecum îndoielnică, n-am vrut să intru în fortăreață, ci am fugit într-o
pădure, în care am stat ascuns mai mult timp, atât cât am putut. Ei însă, după ce au
cucerit cetatea pe repezeală, i-au dat foc în mare parte. În cele din urmă n-au lăsat în
general nimic, în afară de zidurile fortăreței și, după ce au ridicat prăzile, au omorât atât
pe bărbați, cât și pe femei, mai mari și mai mici, pe străzi, în case și în câmpuri. Ce să
mai spun? N-au cruțat nici sexul, nici vârsta.
După ce au făcut aceste isprăvi s-au retras pe neașteptate de aici și în retragerea
lor au luat totul și s-au așezat departe de fortăreață, ca la cinci mile, și mai multe zile nu
s-au mai apropiat deloc de fortăreață. Astfel, cei din fortăreață credeau că s-au retras
din cauza tăriei castrului lor. Căci era întărit acest castru cu șanțuri adânci și deasupra
zidurilor cu turnuri de lemn și se găseau înlăuntru mulți soldați prevăzuți cu platoșe, așa
că de câte ori tătarii se apropiau ca să observe, soldații unguri în goană mare se puneau
pe urma lor. Dar când odată tătarii nu s-au mai apropiat de fortăreață mai multe zile,
fiindcă s-a născut credință că au plecat cu totul de aici, soldații și alții care se mai
găseau prin fortăreață, în credință că s-au retras cu totul, au ieșit din fortăreață foarte
mulți și au început să se stabilească prin casele lor, ce rămăseseră afară din fortăreață.
În zorii unei zile însă, tătarii, despre care nu se putea ști unde sunt, dând buzna
peste ei, i-au măcelărit pe toți câți n-au putut să se refugieze în fortăreață. Și, după ce au
înconjurat în grabă și din toate părțile fortăreața, au așezat în fața zidului celui nou
șapte mașini de război și n-au încetat de a arunca în zidul cel nou pietre, și ziua și
noaptea, până ce el a fost cu totul dărâmat. Și după dărâmarea turnurilor și a zidului,
făcându-se loc de intrare, s-au năpustit în fortăreață, unde au prins și pe soldați, pe
canonici și pe toți câți nu fuseseră uciși în timpul cuceririi fortăreței. Doamnele însă și
domnișoarele și fetele nobililor au voit să se retragă în biserica lor catedrală. Tătarii
însă dădură ordin ca soldații să predea armele și prin chinuri grozave au stors de la
canonici tot ce aveau. Și fiindcă n-au putut să intre îndată în biserica lor catedrală, i-au
pus foc și au ars tot ce era în biserică.
În celelalte biserici însă s-au săvârșit atâtea nelegiuiri asupra femeilor că e mai
bine să nu vorbesc spre a nu se afla atâtea ticăloșii. Cetățenii nobili, soldații și canonicii
au fost uciși cu toții fără de nici o milă afară din cetate, în câmp. După aceea au răscolit
cu totul mormintele sfinților și au călcat în picioarele lor criminale moaștele și au nimicit
cădelnițele, crucile, potirele de aur și vasele de aur și alte lucruri consacrate serviciului
altarului. Băgau în biserici, de-a valma, bărbați și femei și, după ce abuzau de ei în mod
rușinos, îi ucideau acolo. Și, după ce au prăpădit toate și după ce un miros de nesuportat
a început să exalte din cadavrele celor morți, s-au retras de aici și a rămas locul pustiu.
Dar oamenii care stăteau ascunși prin pădurile din împrejurime au început să se adune
aici ca să găsească câte ceva de ale mâncării. Când însă răsturnau pietrele și corpurile
morților, iată că tătarii se întorceau și din câți au găsit acasă pe nimenea n-a lăsat viu.
Și astfel, în fiece zi se făceau mereu noi măceluri. Iar când n-au mai avut pe cine să
omoare s-au retras cu totul.”

1251 – Conventul premonstratens (loca credibilia)

Tot din Statutele Capitlului Oradei știm și că Ștefan al II-lea (1116–1131), fiul lui
Coloman, a decis înființarea, aici la Oradea, pe la 1130, a unei prepozituri a călugărilor
premonstratenși, undeva pe dealurile din preajma orașului, ceea ce pare a fi un bun
indiciu al legăturii răposatului Coloman cu Oradea și al ecoului acestui fapt asupra fiului.
Călugării prepoziturii, cu hramul Sf. Ștefan Protomartirul, au fost aduși din Franța, de la
Prémontré, această instituție monahală orădeană fiind matră tuturor celorlalte filiale de pe
teritoriul Ungariei. Printre numeroasele sale filii amintim alte două din Bihor: Abram și
Adoni. Această prepozitură a fost și sediu de loc de adeverire (loca credibilia), unde se
emiteau, se copiau și se păstrau documente întocmite de capelani. Loca Credibilia erau
acele capitluri sau mănăstiri care acționau ca locuri de autentificare în Ungaria-Croația, în
vremurile acelea, fiind similare, într-o oarecare măsură, cu serviciile notarilor din zilele
noastre. Membrii lor au servit ca martori la acte juridice, au autentificat instrumente
private cu sigiliul lor și au păstrat arhive. O instituție medievală numită astfel era locul
unde documentele persoanelor sau comunităților erau scrise pe hârtie și era atestată
autenticitatea documentelor cu sigiliul lor, iar documentele în sine erau de asemenea și
păstrate. Primul document despre care se știe că a fost redactat aici este din 1251. Se pare
că întemeierea acestei prepozituri a atras după sine venirea a numeroși „latini” din părțile
Flandrei, care au populat zona de pe malul drept al Crișului, întemeind cartierul numit
„satul latinilor” (Villa Latinorum), atestat prima oară în Registrul de la Oradea, ulterior
devenit Olosig (de la Olaszi, cu sensul de „zonă locuită de italieni”). La moartea sa,
regele întemeietor a fost înmormântat în biserica prepoziturii, fiind cel de-al doilea rege
maghiar înmormântat la Oradea, după Sf. Ladislau. La Oradea, în perioada premergătoare
bătăliei de la Mohács, activitatea de loc de adeverire era desfășurată, în afară de
prepozitura de pe promontoriul Orăzii, și de Capitlul catedralei. „Cel mai important
centru al culturii scrise din ținuturile răsăritene ale Regatului Ungar medieval poate fi
considerat cu cea mai mare probabilitate locul de adeverire ce a funcționat în cadrul
Capitlului catedralei din Oradea.”
1298 – Călugării franciscani și Școala Capitulară de la Oradea
În anul 1298 este atestată documentar prezența călugărilor Ordinului Franciscan
(Ordo Fratrum Minorum) la Oradea, în contextul găzduirii aici a capitlului provincial al
ordinului, detaliu care ne dă de înțeles că monahii franciscani (minoriți) se așezaseră cu
mult mai devreme la Oradea și că edificiile mănăstirii lor trebuiau să fie destul de
încăpătoare și de dotate pentru susținerea unui asemenea eveniment. Acest detaliu vine în
întâmpinarea premisei că și urbea de pe Crișul Repede trebuie să fi avut în a doua
jumătate a veacului al XIII-lea o infrastructură meșteșugărească și comercială solidă,
întrucât înființarea unor așezăminte franciscane era permisă doar în centre cu structură
economică de tip orășenesc, nu agricolă, călugării franciscani făcând parte din rândul
ordinelor călugărești cerșetoare. Așa se face că ansamblul monahal al franciscanilor se
leagă de înființarea unui spital (1339), pe lângă mănăstirea cu hramul Sfântul Duh
(hospitalis Sancti Spiritus), și a Școlii Capitulare, instituții caracteristice mediului urban.
Școala Capitulară se afla în subordinea canonicului-lector al capitlului, ori al vice-
canonicului-lector, iar de bunul mers al procesului de învățământ răspundea canonicul-
cantor sau locțiitorul acestuia. Sistemul de învățământ nu era organizat pe clase, ci pe
manuale (materii), primul dintre acestea fiind „Tabula”, din care elevii învățau să
citească, al doilea era „Donatus”, o gramatică în versuri a limbii latine, apoi manualele
„Cato” și „Aesop”, ambele fiind antologii de maxime, expresii, fabule și legende celebre.
Alt manual îl constituia cartea „Doctrinale”, care conținea de asemenea reguli
gramaticale ale latinei, precum și cunoștințe de istorie, geografie și morală. Dintre
materiile predate lipsesc „Religia” și „Dogmatica”, tocmai cele teologice, probabil pentru
că educația în această direcție se făcea deodată cu instrucția practică în cadrul episcopiei.
În ce privește orarul procesului școlar, dimineața se preda gramatica, la prânz retorica și
logica, iar după-masă recitarea. Sâmbăta se preda muzica și înainte de sărbătorile
Crăciunului și Paștelui se exersau cântările. Acest sistem scolastic va fi înlocuit pe la
mijlocul veacului al XV-lea cu un altul mai divers, cultivat de învățații veniți de la
Constantinopol după ocuparea metropolei bizantine de către turci. Așezământul
franciscan a fost identificat în anul 1989, cu ocazia extinderii Spitalului Maternității
(fostul Spital Evreiesc) din Cartierul Velența, când în săpătura fundațiilor noii clădiri au
apărut temeliile vechilor clădiri monahale.

1326, martie 6 – Menționarea voievodului Neagu de Hodiș, supusul Episcopiei

Romano-Catolice de Oradea
Pe 6 martie 1326 magistrul Nicolae, comitele Cenadului, donează Episcopiei
Romano-Catolice de Oradea o moșie numită Hodiș din Bihor, „pentru mântuirea
sufletului său și tămăduirea sufletelor tuturor urmașilor săi”. Moșia o primise de la regele
maghiar Carol Robert de Anjou, și se specifică în document că ar fi fost bogată, „având
mulți locuitori – unde este așezat și locuiește voievodul Neagu – împreună cu locuitorii ei
și o moară aflătoare acolo, pe apa numită de asemenea Hodiș, vecină și în hotar cu moșia
Holod”. De asemenea, se mai amintește faptul că hotarele moșiei au fost de curând
reactualizate, de față fiind monahul Iacob din partea episcopiei, și că ele curg „începând
de la un loc numit locul lui Tupa, în apropiere de pârâul Hodiș, mai sus numit, cu semne
puse fără întrerupere, după cum se arată mai sus, [hotarul] ajunge la satul Hodiș și de aici,
urcând, trece la un pârâu numit Arkuspathaktuwe (Izvorul pârâului Arcuș), și în
apropierea acestuia, de asemenea cu movile de hotar des așezate din partea de
miazănoapte a brațului, sau a unei părți, a acelui Arkuspathaktuwe, ajunge la drumul
domnului episcop de Oradea și se sfârșește acolo”.

1333 – Misiunile diplomatice ale episcopilor orădeni

Încă de la începuturile sale, Cetatea Oradea a constituit nucleul polarizator al
așezărilor din spațiul orădean, prin concentrarea în perimetrul său a funcțiunilor
religioase, politice, administrative, juridice și militare. Funcția administrativă era
asigurată prin faptul că episcopul orădean era și comite suprem al Bihorului, având în
subordinea sa comitele și vicecomiții, care aveau fiecare atribuțiuni diferite. Din punct de
vedere politic, remarcăm că episcopii orădeni au fost și buni diplomați, îndeplinind o
serie de misiuni pentru regii Ungariei pe la diverse curți europene. Episcopul Andrei
Báthori (1329–1345) l-a însoțit în călătorie pe suveranul Ungariei în Italia, în 1333, cu
ocazia unei vizite protocolare prilejuite de logodna fiului mai mic al lui Carol Robert,
Andrei, cu Johanna, fiica regelui Neapolelui. În preajma anului 1345, un alt episcop
catolic orădean, Demetrius (1345–1372), a călătorit în Italia ca sol al lui Ludovic cel
Mare, în problema atât de spinoasă a pretențiilor prințului Andrei la tronul regatului
Neapole. Încă înainte de a ajunge episcop, Demetrius a fost în misiune papală (pontificale
officium) la curtea lui Nicolae Alexandru Basarab, domnul Țării Românești, pentru a
media în chestiunea păcii dintre Ludovic cel Mare și voievodul Nicolae Alexandru, fiul
celui ce l-a învins la Posada, în 1330, pe Carol Robert de Anjou. Giovanni de Milanesi da
Prato, care n-a stat niciun an în scaunul episcopal, deși era doctor în drept canonic, și-a
abandonat cariera universitară pentru a intra în serviciul lui Sigismund de Luxemburg
care, după ce l-a trimis în diferite misiuni cu caracter diplomatic, l-a răsplătit cu dieceza
orădeană. Ioan Filipecz Pruis, episcop de origine moravă, a fost diplomatul preferat al lui
Matei Corvin și, în această calitate, a fost în Italia, la Neapole (1476), Urbino și Roma
(1482), Milano (1487). Cea mai importantă dintre aceste misiuni a fost cea de la Neapole,
din 1476, când a însoțit-o de acolo pe Beatrice, viitoarea soție a lui Matei Corvin. Thurzó
Zsigmond a refăcut palatul episcopal, care era gata în 1509, decorarea și mobilarea lui
făcându-se după modelul palatelor venețiene, unde acesta a locuit mai multă vreme ca sol
al lui Matei Corvin. Prepozitul cetății orădene, Giovanni Bonzagno da Regio, fost
guvernator al Episcopiei de Agria (1512), a fost secretar al lui Ioan Zápolya și sol al
acestuia la Veneția între 1527 și 1529.

1342 – Ridicarea cetății angevine și a catedralei

În cursul secolului al XIV-lea, procesul constructiv s-a derulat masiv și la
dimensiuni impresionante. Noua cetate medievală avea o formă heptagonală, perimetrul
său fiind apreciat la 550–600 de metri. Incinta era flancată neregulat cu turnuri și era
înzestrată la partea superioară cu creneluri, poarta era protejată de două turnuri masive.
Spre sud a fost construit un palat episcopal de factură gotică, al cărui zid exterior era și
zid de incintă. Între anii 1342 și 1370 s-au derulat lucrările de ridicare a unei catedrale de
dimensiuni impresionante, în stilul gotic de influență italiană, cu trei nave și altarul
octogonal, o fațadă cu două turnuri și contraforți masivi; în interior s-au realizat ample
lucrări de decorare și s-au ridicat numeroase altare, unele fiind amintite în documente:
altarul Sf. Elisabeta, ridicat de Ladislau, duce de Opolie și palatin al regatului, în
memoria soției sale, moartă la 1367, fiica voievodului muntean Nicolae Alexandru
Basarab, altarul Sf. Iacob, al Sf. Dominic, Sf. Bartolomeu, al Sf. Fecioare Maria, al
sfinților Paul, Martin, Adalbert, Nicolae, Toma și Gerard martirii, al Sf. Cruci, sfinților
Ștefan, Emeric, Cosma și David, Sf. Andrei și altele. Ludovic I cel Mare – rege al
Ungariei (1342–1382) și al Poloniei (1370–1382) – a avut o mare implicare în favoarea
Oradei, unde vine chiar de la început, din anul încoronării sale, 1342. De el se leagă
relansarea cultului Sfântului Ladislau, înmormântat la Oradea, regelui-sfânt acordându-i-
se un spațiu aparte și în Cronica pictată de la Viena, scrisă acum. De asemenea, în același
cult național al fondatorului Oradei, se încadrează și edificarea noii și impresionantei
catedrale catolice, în stil gotic – una dintre cele mai mari biserici din această parte a
Europei –, edificată între anii 1342 și 1370, în cetate. La înfrumusețarea acesteia trebuie
să fi contribuit și pictorul italian Tommaso Barisini (mai cunoscut ca Tommaso da
Modena, 1326–1379), care tocmai lucrase la Praga, pentru împăratul german Carol al IV-
lea de Luxemburg, tatăl lui Sigismund. Din 1373, când episcop era Dominik Bebek, ne
parvine și informația privind un nou palat episcopal în cetate. El este amintit și în
Statutele Capitlului Oradei, ca palatium episcopale, curia episcopalis. Călătorii străini
care de-a lungul veacurilor au poposit pe aceste meleaguri au remarcat măreția și
splendoarea edificiilor și monumentelor din incinta Cetății Oradea, bogăția și frumusețea
zonei în care este situată.

1349, iulie 17 – Mențiunea privilegiului acordat voievodului Petru de Vintere, de

către episcopul romano-catolic, de a așeza un preot ortodox pe moșia sa
Pe 17 iulie 1349 Demetriu, episcopul romano-catolic al Oradei, oferă voievodului
Petru din Vintere dreptul de a-și înzestra satul de reședință cu un preot român și
privilegiul ca acest slujitor al altarului să fie scutit de orice obligații și dări. „Noi,
Demetrius, prin mila lui Dumnezeu și al Scaunului Apostolic episcop de Oradea, facem
cunoscut prin conținutul celor de față, tuturor celor care se cuvine, că noi, dorind să
împodobim pământul sau posesiunea noastră, numită Vintere, cu mulțime de norod, am
hotărât să-i acordăm lui Petru-voievod, fiul lui Stanislau, judele acelui sat Vintere, această
grație deosebită ca să aibă dreptul de a păstra un preot român, atâta vreme cât va fi pe
placul voinței noastre, fără nici o dare sau vreo altă plată ce s-ar cuveni să ne revină nouă
potrivit dreptului de stăpânire” – se spune în document.

1360 – Frații Martin și Gheorghe, la Oradea (statuile din cetate)

Episcopul Demetrius (1345–1372) fusese în Italia prin 1345, ca sol al regelui
Ludovic cel Mare, fiind se pare influențat, în gustul său pentru monumental, de
minunățiile artistice din peninsulă. Cei doi renumiți sculptori clujeni, frații Martin și
Gheorghe, cu care începe istoria sculpturii în Ungaria, devin oaspeții episcopului de
Oradea, de care se leagă și primele statui realizate aici. Ei au lucrat, între anii 1360 și
1370, la comanda episcopului și a regelui Ludovic cel Mare, la realizarea statuilor unor
sfinți pentru împodobirea catedralei, precum și la statuile celor trei regi canonizați, Ștefan
I, Ladislau I și Emeric, așezate în fața catedralei, în 1370. Astfel, în afară de cea mai mare
biserică de până atunci din Oradea, lui i se datorează completarea peisajului interior al
cetății cu statuile în mărime naturală ale celor trei regi. Frații Martin și Gheorghe își
perfecționează măiestria, realizând la Praga, în 1373, prima statuie ecvestră medievală
din bronz, o supremă calificare a timpului, la nivel de sculptură. Ea este astăzi cea mai
veche statuie din Boemia care a supraviețuit în aer liber. Succesul lor – statuia Sfântului
Gheorghe omorând balaurul – nu trece neobservat de episcopul Zudar János (1383–
1395), care va solicita o statuie ecvestră și la Oradea. În 20 mai 1390, în Vinerea Mare,
statuia ecvestră, realizată în bronz aurit, va fi inaugurată cu mare pompă și alai din toată
Ungaria. Ea îl înfățișa încă o dată pe Sfântul Ladislau, întemeietorul Oradei, în mărime
naturală, pe un postament de marmură, fiind aurită pe toată suprafața. Statuia ecvestră a
regelui Ladislau I era comparabilă doar cu alte trei opere vestite din Italia: statuia lui
Marcus Aurelius Antonius de pe Capitoliul din Roma, statuia lui Gattamelata din Padova
și statuia condotierului Bartolomeo Colleoni din Veneția. Numele episcopului care a
comandat statuia a fost trecut pe soclul ei, împreună cu cele ale fraților Martin și
Gheorghe și al regelui Sigismund. Se pare că aceasta a fost prima statuie ecvestră
protorenascentistă de piață publică, cea de la cehi decorând inițial prima fântână arteziană
a Castelului din Praga. Monumentul i-a impresionat foarte mult pe cei care l-au văzut și
descris, cum este cazul umanistului, istoricului și poetului italian Antonio Bonfini (1434–
1503), autor al istoriei în zece volume Rerum Ungaricarum decades, un apropiat al
regelui Matei Corvin și al soției sale Beatrix de Aragon, sau al istoricului și poetului
umanist Istvánffy Miklós (1538–1615, secretarul lui Olahus, apoi vicepalatin al
Ungariei). La fel de impresionat era și cronicarul turc Evliya Çelebi, 270 de ani mai
târziu. Ocuparea Oradei de către turci va însemna și sfârșitul prețioaselor statui realizate
de frații clujeni Martin și Gheorghe, în secolul al XIV-lea, din și mai prețiosul bronz
necesar acum turnării de tunuri turcești. După ce au fost admirate și studiate cu atenție,
apreciindu-se calitatea aliajului din care erau făcute și strălucirea lui de aur, turcii au
fragmentat toate cele patru statui și le-au trimis la Belgrad, împreună cu restul prăzii de
război. Așa a pierit șansa ca Oradea să mai prezinte azi unele dintre cele mai vechi statui
medievale turnate în bronz, din Europa.

1367 – Elisabeta, fiica lui Nicolae Alexandru Basarab

În interiorul noii catedrale gotice din incinta cetății medievale se găseau
numeroase altare, unele fiind amintite în documente: altarul Sf. Elisabeta, altarul Sf.
Iacob, al Sf. Dominic, al Sf. Bartolomeu, al Sf. Fecioare, al sfinților Paul, Martin,
Adalbert, Nicolae și altele. Printre acestea unul, altarul Sf. Elisabeta – care ar fi fost
ridicat în 1368 de Ladislau, duce de Opolie și palatin al regatului, în memoria soției sale,
Elisabeta, fiică a domnului muntean Nicolae Alexandru Basarab, moartă la 1367 –, ridică
o serie de controverse deoarece unii istorici contestă existența acestei fiice. În anul 1343,
înainte de a ajunge episcop de Oradea, Demetrius (1345–1372) a fost într-o misiune
pontificală (pontificale officium) la curtea domnului Țării Românești, pentru a media în
chestiunea păcii dintre Ludovic cel Mare și Nicolae Alexandru Basarab, asociat la
domnie din acel an, fiul lui Basarab I, cel care l-a învins la Posada, între 9 și 12
noiembrie 1330, pe Carol Robert de Anjou. În anul 1343 Basarab I a recunoscut
suzeranitatea lui Ludovic cel Mare asupra Valahiei. De atunci încolo Ludovic I de Anjou
a purtat și titlul de domn al Țării Românești (al Valachiei Transalpine). Istoricul C. C.
Giurescu este de părere că întrevederea din 1343 a avut drept scop reluarea relațiilor
diplomatice dintre cele două state, întrerupte în urma conflictului din 1330, precum și
purtarea unor discuții cu privire la campania împotriva tătarilor din Bugeac care va
începe peste unul sau doi ani. Basarab I a participat alături de regele ungar la campania
militară împotriva tătarilor, prilej prin care a adus sub stăpânirea sa teritoriul aflat la
nordul gurilor Dunării, cunoscut mai târziu sub numele de Basarabia (Bugeac). În 1355
când devin sigure semnele unor îmbunătățiri a relațiilor dintre cele două părți, Nicolae
Alexandru, fiul lui Basarab I, a înnoit pe 10 februarie 1355 raportul de supunere față de
Ludovic I, primind protecția regelui Ludovic. Nicolae Alexandru apare în actele maghiare
ca supus autorității coroanei și primitor al unor „beneficii” care, după unii istorici, ar fi în
legătură cu recunoașterea stăpânirii Basarabilor asupra Banatului de Severin, măr al
discordiei încă de la începutul secolului, sau asupra Făgărașului. Foarte probabil cu
această ocazie s-a perfectat și o căsătorie, cea dintre palatinul Ungariei, Ladislau duce de
Opulia (Öppeln) și fiica lui Nicolae Alexandru din prima căsătorie cu Maria Lackfi.
Această legătură matrimonială nu a durat mult căci, în 1374, statutele Capitlului orădean
menționează un altar în catedrala din cetate, pus de palatin în onoarea Sf. Elisabeta, în
amintirea soției sale, înmormântată aici (que ibi est sepulta).

1373 – Efectele pelerinajului: apariția hanurilor, meșteșugarilor, negustorilor,

dezvoltarea târgurilor orădene
Momentul sanctificării a reprezentat începutul unei ascensiuni pentru instituțiile
ecleziastice orădene, care a determinat și o creștere a importanței sociale și economice a
așezărilor din jurul cetății. Acestea fiind pe pământul stăpânului feudal, în speță al
capitlului, nu au făcut decât să favorizeze indirect urbanizarea, să atragă meșteșugari,
apoi negustori. Astfel, cele mai vechi documente sunt economice, reglementând vămile
orașului. Venirea unui număr tot mai mare de pelerini la Oradea a determinat ca în
târgurile din jur să se construiască numeroase hanuri pentru găzduirea acestora, să se
dezvolte activitatea meșteșugarilor locali, care încep să se organizeze în bresle, precum și
să se stabilească numeroși negustori, atrași de vadul creat prin acest aflux de potențiali
clienți. Astfel, era firesc să ia amploare și activitatea comercială, ducând la organizarea,
dezvoltarea și, mai târziu, specializarea târgurilor din spațiul orădean. Acestea vor atinge
treptat o recunoaștere și căutare internațională, fiind, până în secolul al XVIII-lea, locul
de schimb al mărfurilor occidentale cu cele provenite din orient. Un târg, probabil
săptămânal, se ținea la vest de Oradea, pe malul stâng al Crișului Repede, fiind menționat
în 1373 sub forma in loco fori sabbathi, adică „pe locul târgului de sâmbătă”, pentru ca,
în Statutele Capitlului, peste aproximativ un an, să fie pomenită deja existența unui
Zombathely vicus („Ulița locului de sâmbăta”), precizându-se că aparține episcopului (ad
episcopum pertinet). Acesta este, probabil, nucleul viitorului cartier Orașul Nou, având în
mijloc Piața Mică (actuala Piața Unirii), în timp ce vechiul târg, primul menționat
documentar, trebuie să fi fost cel care se desfășura în piața mai largă dintre biserica
fortificată (Cetatea Oradea) și Oradea propriu-zisă, în Piața Mare (azi Piața 1 Decembrie).
Statutele Capitlului orădean menționează și două vămi ale porților orașului, care se luau
în Ulița Veneția, deci în Velența și în Ulița Vămii (tributa... portarum dicte civitatis in
vico Veneția et in vico Wamwcza exigi consueta). Actuala Str. Sucevei s-a numit, până în
pragul secolului XX, str. Casa Vămii (Vámház utca). La 1374, într-un loc neprecizat, se
afla și un loc de vânzare a peștelui, probabil lângă Criș, numit Pyntheker locus („locul de
vinerea”), ale cărui venituri erau ale decanului capitlului. În 1446 se face referire la
Pentekhel vicus, iar în 1599, Pentekhely vicus. Cronica lui Szálardi (prima jumătate a
secolului al XVII-lea) precizează locul unde se afla acest Pentekhely: în fața porții
principale a cetății, deci Piața Mare de mai târziu. Începutul veacului al XV-lea a
însemnat creșterea anuală a afluenței pelerinilor, precum și a negustorilor și
meșteșugarilor, care-și vindeau singuri produsele sau le confecționau la fața locului
stabilindu-se cu timpul aici. Târgurile Oradei au fost foarte căutate în Evul Mediu și ele
aduceau importante venituri mai ales capitlului care deținea dreptul aproape exclusiv al
vămuirii.

1374 – Primele atestări ale așezărilor din jurul cetății

Privind structura și înfățișarea orașului, luat în extensiunea sa de mai târziu, așa
cum reiese din Statutele Capitlului, luând ca axă cursul de bază al Crișului, constatăm o
dispunere grupată în jurul bisericii din cetate și a reședinței episcopale. Așezările de pe
malul stâng:
Orașul Oradea (civitas Waradiensis), la vest de cetate, atestat prima oară ca
toponim la 1113. Dar orașul cu acest nume apare mai târziu, căci forma civitas care
precede toponimul începând cu 1235 nu este o garanție că avea sensul de oraș. Inițial
civitas însemna cetate. Prima atestare sigură, ca oraș, este cea din Statute (1374).
Velența sau Veneția (vicus Venetia), la est de cetate, pe malul stâng al Crișului
Repede, atestată prima oară la 1291–1294, ca posesiune a episcopului catolic.
Vicus Zombathely, la vest de orașul Oradea, atestat la 1326 sub forma in
Waradino de loco fori sabbati și la 1373 in loco fori sabbathi, pentru ca, la 1374, să apară
sub numele Zombathely vicus. Trebuie să fi fost identic cu Villa Nova (Orașul Nou) din
1285, sau pe teritoriul acestei așezări.
Villa Hydkwzheulews, Vicus Egerzegh, Wyfalw, la sud-est și sud de Velența
(1374).
Sfântul Laurențiu (Villa Sancti Laurentii, Szent Lörincz) la sud-est de cetate,
atestat la 1273 ca proprietate comună a episcopiei și capitlului. Este identic cu Ortus
cervorum (Vadkert), vestit pentru târgurile sale din ziua de Sf. Laurențiu (10 august).
Bolonia, la sud-vest de cetate, la est de actualul cimitir al orașului. Atestată la
1291–1294, în Statutele Capitlului, apare sub forma Bolonia vicus, împreună cu Padua
sau Badua vicus. Între cimitirul municipal și fosta unitate militară mai există locul unei
fântâni care funcționa încă în sec. XX, numită „fântâna din Bone” (Boni kut).
Pe malul drept al Crișului Repede:
Olosig, atestată la 1215, Villa Latinorum Varadiensium, a fost întemeiată de
„coloniști din Galia”, care vorbeau o limbă neolatină. Dacă, la 1285, este menționată ca
oraș, la 1374, așezarea este pomenită sub forma vicus Olazy.
Sfântul Petru, la est de Olosig, între Criș și dealurile orădene, este menționată la
1374 sub numele Sancti Petri contrata.
Mai sunt menționate așezările-satelit, care au intrat mai târziu în componența
orașului și care, în tot cursul Evului Mediu, au gravitat în jurul său, datorându-și evoluția
sau involuția vecinătății Oradei:
Episcopia (Bihor), care în 1273 era proprietate comună a episcopului orădean și a
capitlului. În 1284 aici se redactează un document semnat de episcop și de voievodul
Transilvaniei. A fost reședința de vară a episcopului catolic de Oradea. În 1402 avea
statut de târg (oppidum). Din 1467 era posesiune numai a episcopiei.
Sântion, la vest de Oradea. În 1215, 1229 și 1235 apare sub numele monasterium
S. Joannis Baptiste (Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul). Vechiul loc al satului era pe
malul drept al Crișului.
Ioșia, la sud-vest de Oradea, în 1261 sub numele possessio Ewsy, iar în 1324 este
menționată ca fiind lângă orașul Oradea, pe râul Criș (possessio Eusi... prope civitatem
Waradiensem iuxta fluvium Crissii).
 Seleuș, la sud de Cetatea Oradea, în 1213 apare cu numele villa Sceleus, iar în
1273 ca villa Zewlews, adică satul Podgoria. În 1273 era posesiune comună a episcopiei
și capitlului. Trei ani mai târziu, satul a fost donat, de Ladislau al IV-lea Cumanul,
episcopiei astfel ca udvornicii care locuiau aici să facă serviciul de clopotari (officium
pulsatorium) și să fabrice ceară pentru lumânări. O parte dintre ei trebuiau să servească
episcopiei cu arma. În 1279, regele a ținut aici o dietă parțială pentru șapte comitate.

1374 – Statutele Capitlului orădean (relansarea cultului Sfântului Ladislau)

Tipul iconografic al Sfântului Ladislau s-a cristalizat de asemenea în secolul al
XIII-lea: pe lângă însemnele regale, atributul său tradițional a devenit barda, iar în
privința îmbrăcămintei, armura sa a devenit de mare importanță, fiindcă accentua virtuțile
sale cavalerești. Ca atare, el apare în prima sa reprezentare picturală pe sigiliul mare al
Capitlului de la Oradea, datat în 1291. Răspândirea spectaculoasă a cultului Sfântului
Ladislau în decursul secolului al XIII-lea a constituit o bază potrivită pentru maximizarea
acestuia în secolul următor. Regii maghiari ai dinastiei de Anjou au jucat rolul principal
în acest fenomen, prin încercarea lor de a rezolva transferul dinastic al puterii regale în
mod nestingherit. De regele Ludovic I cel Mare se leagă relansarea cultului Sfântului
Ladislau, înmormântat la Oradea, regelui-sfânt acordându-i-se un spațiu aparte și în
Cronica pictată de la Viena, scrisă pe la 1370 de canonicul Marcu din Kalt. Relansarea
cultului lui Ladislau cel Sfânt urmărește transformarea acestuia într-un fel de erou-
protector, mereu de strajă la hotare. Luptele duse împotriva tătarilor în anii 1343–1345 de
către Ludovic de Anjou erau asemănate cu expedițiile încununate de succes ale regelui
divinizat, împotriva pecenegilor. Sub domnia regilor angevini, mari susținători ai cultului
Sfântului Ladislau, încep să fie menționate primele legende despre faptele deosebite ale
sfântului. Sunt compuse mai multe legende, fiind încurajate și de atitudinea suveranului
Ludovic care, în 1352, după războiul victorios din Răsărit, vine la Oradea pentru a se
reculege în fața mormântului Sfântului Ladislau. Omul real a fost transformat prin
scrierile hagiografilor și ale cronicarilor într-un domnitor exemplar, demn de urmat de
către generațiile următoare. Unul dintre pilonii aspirațiilor de legitimitate a dinastiei
angevine era respectul deosebit arătat cultului Sfântului Ladislau, care s-a dovedit a fi
extrem de variat chiar și după ce luăm în considerare vestigiile extrem de prost
prezervate. Favoarea regală manifestată față de catedrala din Oradea merită o atenție
deosebită: cu sprijin regal, catedrala a fost complet reconstruită; aici au fost
înmormântate câteva membre ale dinastiei (regina Beatrix de Luxemburg și regina Maria
de Anjou). Semnificația cultului Sfântului Ladislau a asumat o dimensiune națională și
prin faptul că pe reversul celui de-al treilea florin de aur al regelui Ludovic cel Mare a
apărut figura Sfântului Ladislau, spre deosebire de cea a Sfântului Ioan Botezătorul
înfățișat anterior. Prin acest fapt regele a stabilit o tradiție care a definit iconografia
emisiunii monetare maghiare până în secolul al XVI-lea. Întărirea și transformarea
spectaculoasă a cultului Sfântului Ladislau este ilustrată cel mai bine de cronicile noastre
angevine. Cronica pictată, Cronica din Bratislava și Cronica din München descriu deja în
detaliu domnia Sfântului Ladislau, precum și luptele victorioase împotriva pecenegilor și
cumanilor. De asemenea, este perioada de redactare a Statutelor Capitlului orădean, când
se încearcă stabilirea unei ordini în raporturile economice interne, atât ale statului, cât și
ale Bisericii.
1378, mai 25 – Menționarea voievodului Petru de sub Cetatea Șoimului și a
pretenției acestuia de a fi judecat la Oradea după procedura nobiliară
Pe 25 mai 1378, voievodul Petru de sub Cetatea Șoimului (Peștiș) s-a prezentat la
Oradea, în fața instanței comitelui de Bihor, Gheorghe de Told, și a celor patru juzi ai
comitatului Bihor, pentru a solicita să i se restituie 16 boi, luați de un anume Antoniu, zis
Tuky, de la iobagii regelui (străjerii cetății) pentru o pretinsă datorie a voievodului lor.
Petru cere mai departe ca în situația în care acel Antoniu va deschide vreo acțiune
judiciară împotriva sa, să fie chemat înaintea instanței respective și să-și dovedească
dreptatea după procedura hărăzită nobililor, el considerându-se nobil, adică să jure pe
mormântul sfântului rege Ladislau din biserica-catedrală a Episcopiei Romano-Catolice
de Oradea, cerință și condiție confirmată de instanța comitelui. „Și deoarece același
Petru-voievod nu este lipsit de noblețe, ci este nobil, bucurându-se de grația stăpânului
nostru regele, el este socotit în rândurile locuitorilor regatului – se precizează în
document – De aceea, același Petru-voievod mărturisea că, dacă înainte pomenitul
Antoniu, zis Tuky, ar intenta vreo acțiune împotriva sa, el ar dori să dea socoteală și să
răspundă asupra acestor lucruri în fața noastră, așa cum sunt judecați nobilii și în alte
părți în astfel de situații, după cum cere ordinea juridică.”

1380 – Oradea, la intersecția drumurilor europene

Oradea este orașul de pe malurile Crișului Repede – poartă de intrare dinspre vestul și
nord-vestul Europei, reședință a comitatului, al cărui nume a cunoscut, probabil, cea mai
largă răspândire și celebritate, fiind întâlnit sub forma de Varadinum (în latină), Várad (în
ungurește), Werdem (în flamandă), Varadin (în franceză), Varadino (în italiană), Wardein
(în germană) sau Varat (în turcă). Mai este cunoscut, de asemenea, și ca Oradea Mare,
adică Magno-varadinum, Nagyvárad, Grand Varadin, Gran Varadino, Großwardein,
Velikij Varadin (în slavonă), Vel’ký Varadin (în slovacă) și Groysvardeyn (în idiș). Ca
poziție geografică, Oradea se află la intersecția paralelei de 47º04’20” latitudine nordică
cu meridianul de 21º55’16” longitudine estică, adică în partea centrală a Europei, poziție
cu consecințe favorabile dezvoltării sale, atât ca factori naturali – climă plăcută cu
influențe oceanice, ale cărei trăsături se resimt și în soluri, vegetație și faună – cât și
socio-economici – comportamentul oamenilor, gradul lor de civilizație, activitatea
economică și comercială. Totodată, datorită acestei poziții geografice, este punct
obligatoriu de trecere pe drumurile ce leagă vestul și nordul Europei cu partea ei de sud-
est și cu Orientul, Oradea fiind traversată de șoselele europene E60 – care face legătura
dintre Oceanul Atlantic (prin Franța, Elveția, Austria, Ungaria) și Marea Neagră –
respectiv E79 și E671 către coridoarele europene de transport IV și VII. Distanțele, care
pot fi parcurse rutier în maximum 10–12 ore, până la cele mai apropiate capitale
europene sunt: Budapesta – 250 km, Belgrad – 308 km, Bratislava – 383 km, Viena – 472
km, Zagreb – 543 km, București – 600 km, Varșovia – 765 km, Praga – 780 km. Poziția
geografică aleasă nu a fost întâmplătoare, ci strategică, fiind situată la intersecția unor
drumuri importante pentru Europa medievală, și anume: cel care lega coasta atlantică –
de la Anvers, prin nordul Franței, sudul Germaniei, Austria (Őstmark pe atunci), Ungaria,
de la Buda la Oradea, Cluj, Sibiu, Târgoviște, Giurgiu, Târnovo spre Constantinopol și
Țara Sfântă – menționat pe la 1380–1390 în documentul intitulat Itinerarul din Bruges,
păstrat în biblioteca Universității din Gand (Gent – Belgia) – respectiv cel care lega
nordul Europei – de la Hamburg, Breslau (Wroclaw), Cracovia, Košice, Sătmar, Oradea
și mai departe pe traseul sus-menționat – amintit pe la 1385 într-un manuscris redactat de
doi călugări pelerini germani și care se păstrează în biblioteca Universității din Weimar.
La Oradea se făcea legătura acestor două drumuri cu cel spre sudul Europei, pe la
Timișoara și Belgrad, spre coasta Adriaticii.

1387 – Sigismund de Luxemburg, la Oradea (exilul soției sale Barbara de Cilli)

Unii istorici afirmă, și datele converg spre această ipoteză, că Sigismund de
Luxemburg ar fi făcut din Oradea o capitală a imperiului său, imprimând Oradei o
dezvoltare cum n-a mai cunoscut. După încoronarea sa, la 12 septembrie 1387, regele
Sigismund și soția sa au venit la Oradea pentru a se închina la mormântul Sfântului
Ladislau. După alte surse, Sigismund de Luxembourg și Maria de Anjou sunt semnalați
pentru prima dată împreună la Oradea, vineri 8 septembrie 1390 (de Nașterea Maicii
Domnului), cu ocazia sfințirii statuii ecvestre a regelui Ladislau, moment fastuos și
măreț, care trebuie să fi marcat profund sufletul german al regelui Ungariei. Atașamentul
pe care Sigismund îl va dezvolta față de Oradea Sfântului Ladislau este ilustrat și de
faptul că Maria, prima lui soție, va fi înmormântată chiar aici (în decembrie 1395), în
măreața catedrală zidită în timpul tatălui ei. Regele Sigismund e consemnat cu șederi
îndelungate la Oradea și în anii 1419, 1422 și 1436. Din primăvara anului 1419 până în
1427 o exilează la Oradea pe soția sa Barbara, învinuită de adulter, și căreia îi confiscă
toate averile, dar după opt ani se vor împăca definitiv. Tot în 1419, la 1 octombrie,
semnează la Oradea un armistițiu cu turcii. Sigismund a fost contemporan și aliat cu
Mircea cel Bătrân (1386–1418), domnul Valahiei – un remarcabil oponent al turcilor –
încheind un tratat de ajutor armat reciproc cu regele german. Participând împreună la
Bătălia de la Nicopole (1396), Sigismund are să regrete amarnic că armata creștină (cu
mulți cavaleri occidentali) nu s-a bazat pe experiența lui Mircea contra turcilor, pierzând
dezastruos această nouă cruciadă. Probabil că acest armistițiu reprezintă o clarificare
diplomatică a relațiilor deteriorate prin acea cruciadă, mai ales că și Mircea cel Bătrân
încheiase cu un an înainte un tratat de pace cu turcii. În timpul Războaielor Husite (1419–
1434), împăratul își ține aici consfătuirea cu marea nobilime. Deoarece din 1420 va fi
numit și rege al Cehiei, în anii următori va fi implicat direct în luptele împotriva husiților,
astfel că, în mai 1422, Sigismund convoacă stările Ungariei la Oradea, solicitând sprijin
în vederea contracarării mișcării husite. Tot la Oradea, în catedrală, va adăposti în 1424,
din calea urgiei husite, moaștele sfântului rege burgund Sigismund.

1408 – Ordinul Dragonului

Renumitul Ordin al Dragonului (Societas Draconistrarum) din care va face parte
o scurtă perioadă și tatăl lui Vlad Țepeș (Drăculea), Vlad Dracul – fiul lui Mircea cel
Bătrân, admis în ordin în anul 1431 – este strâns legat de Oradea. Astfel, cel care a
întocmit statutul acestui ordin cavaleresc, în 1408, a fost Albeni Eberhárd de Lorraine,
episcop de Oradea (1407–1409) și „cancelar șef al curții noastre”. Nu este deci de mirare
că Oradea este apreciată de specialiști ca o reședință a vestitului Ordin al Dragonului,
unul dintre cele mai faimoase ordine cavalerești europene. Acesta a fost înființat în 12
decembrie 1408, în catedrala orădeană, în prezența lui Sigismund de Luxemburg și a
soției sale Barbara de Cilli (Celje), pornind de la un număr de 24 de cavaleri. Acest ordin
s-a născut în ziua săvârșirii unui masacru de proporții, scandalos și înspăimântător chiar
și pentru epoca medievală, în care Sigismund și ceilalți fondatori ai ordinului au ucis
aproape 200 de reprezentanți ai nobilimii bosniace, cu prilejul comemorării victoriei
asupra regelui Tvrtko al Bosniei, din urmă cu o jumătate de an. Ordinul era o gardă
elitistă de protecție a regelui Sigismund de Luxemburg și a celei de-a doua soții Barbara
de Cilli. Statutele consemnate de episcopul Eberhard al Oradei, păstrate într-o copie din
anul 1707, afirmă în prologul lor că ordinul a fost creat de Sigismund „din dorința și
intenția noastră de a zdrobi faptele dăunătoare ale dușmanului nostru perfid”; ordinul pare
a fi fost deschis atât prelaților, baronilor și magnaților regatului, cât și schismaticilor și
păgânilor, „credincioși ai străvechiului Dragon”. Puțină lume își imagina, probabil,
atunci, că simbolistica acestuia va supraviețui timp de mai bine de două secole în
îndepărtata Transilvanie, ajungând, în împrejurări încă insuficient clarificate, să fie
asociată, din punct de vedere simbolic, puterii politice exercitate de către conducătorii
acestei provincii. Transmiterea acestui simbol până în cea mai răsăriteană dintre
provinciile regatului își poate găsi în sine explicația în împrejurările constituirii ordinului,
care a fost deschis, de la bun început, demnitarilor regali deținători de funcții în
Transilvania. Este foarte plauzibil, prin urmare, ca demnitatea de voievod al Transilvaniei
să fi fost asociată în această perioadă cu deținerea statutului de membru al ordinului regal
condus de Sigismund de Luxemburg. Ordinul Dragonului pare să fi fost privit de
inițiatorii săi ca un continuator al vechiului Ordin al Sfântului Gheorghe (Societas
militiae Sancti Georgii), fondat de Carol Robert de Anjou în anul 1326. Componența
acestui prim ordin regal poate fi reconstituită doar ipotetic, în absența unui act de
constituire sau a unor documente care să o confirme. Cu siguranță, printre membrii săi se
numărau apropiații regelui, a căror credință fusese verificată în timpul războaielor civile
care marcaseră prima parte a domniei sale. Voievodul Transilvaniei din această epocă,
Toma Szécsényi, era, foarte probabil, unul dintre aceștia, și trebuie să remarcăm faptul că
unul dintre descendenții acestuia, Simon, se va număra printre membrii fondatori ai
Ordinului Dragonului. Reprezentarea Dragonului se regăsește, ca simbol al puterii, în
stemele celor mai importante familii domnitoare ale Transilvaniei, fiind folosită de
Ștefan, Sigismund și Gabriel Báthory, de Ștefan Bocskai, de marele Gabriel Bethlen, iar
apoi de familia Rákóczi. Chiar mai înainte, în secolul al XV-lea, la Bartolomeu Dragfi –
descendent al familiei nobiliare Dragfi de Béltek, o ramură a familiei voievodale a
Dragoșeștilor – fost voievod al Transilvaniei între 1493 și 1499, Comite Perpetu de
Szolnok, Comite al secuilor între anii 1479 și 1488, care, în 1479, i-a înfrânt, împreună cu
Paul Chinezu, pe turci la Câmpul Pâinii.

1409 – Secolul de Aur (Andrea Scolari și pătrunderea umanismului de factură italiană)

Renașterea de factură italiană a fost mult încurajată la Oradea și datorită faptului
că unii episcopi și înalți ierarhi ai Bisericii catolice erau originari din peninsula italică,
seria acestora fiind deschisă de Ladislau Déméndi (1378–1382), originar din Neapole, dar
care și-a luat numele după satul Déménd (din comitatul Hont, Ungaria), sat pe care
părinții săi l-au primit de la regele Ludovic cel Mare. Andrea Scolari (1409–1426) –
supranumit și Florentinul, văr cu Filippo Scolari (Pippo de Ozora), sfetnic al lui
Sigismund de Luxemburg și Comite de Timișoara – a fost considerat ca o perfectă
încarnare a spiritului renascentist, un demn deschizător al perioadei care a rămas în istoria
cetății orădene sub numele de „secolul de aur”. Episcopul s-a folosit de artiștii italieni
aflați în mare număr la curtea vărului său, a zidit capele, a ridicat altare, împodobindu-le
cu cele mai luxoase decorații. Cu o numeroasă suită în care se aflau și foarte mulți
orășeni, Andrea Scolari a participat la conciliul de la Constanza (1417), unde orădenii au
avut ocazia să ia contact direct cu umanismul italian și splendorile unei civilizații în plină
formare. Personalitatea lui Andrea Scolari a atras la Oradea, în prima jumătate a veacului
al XV-lea, numeroși italieni de renume. Curtea episcopului orădean a ajuns să fie
compusă aproape în exclusivitate din conaționalii săi, astfel că atunci când, în ianuarie
1426, își dicta testamentul, martorii, prezenți în număr de șapte, erau toți italieni. Dese
sunt în documente precizările din dreptul unor nume de orășeni care menționează că
locuitorul respectiv este cetățean italian (cives Italicus). Pe străzile Oradei din veacul al
XV-lea probabil că vorbirea italiană era un aspect obișnuit, făcea parte din însuși peisajul
etnic citadin, la care se adăuga mediul arhitectonic ecleziastic și laic de aceeași factură.
Umanismul orădean n-a fost, deci, limitat numai la curtea episcopală, nu era destinat
numai unor inițiați ci, întocmai ca și în Italia, a pătruns în mediul orășenesc influențând
modul de a fi al burgheziei meșteșugărești și negustorești. Aceasta este prima mare
perioadă de pătrundere a umanismului, a celui de factură italiană în Oradea, în această
urbe cunoscută la Florența sau Veneția sub numele de Varadino.

1412 – Vizita la Oradea a regelui polon Vladislav al II-lea Iagiello

În fastuosul palat episcopal a fost găzduit, mai bine de două săptămâni, regele
Poloniei, Vladislav al II-lea Iagiello (1386–1434), fondator al dinastiei iagiellonilor, venit
la 31 martie 1412 în pelerinaj de Paște la Oradea – însoțit de regele Ungariei, Sigismund
de Luxemburg, ajuns din 10 septembrie 1410 și împărat al germanilor. Cu această ocazie
cei doi suverani și-au depus reciproc jurământ de credință și prietenie, în fața
mormântului Sfântului Ladislau. A fost probabil o întărire a Tratatului de la Lublau (15
martie 1412), prin care Sigismund se angaja să nu-i mai sprijine pe cavalerii teutoni, iar
Vladislav accepta ca Moldova aliatului său Alexandru cel Bun (1400–1432) să fie
împărțită pe din două între Polonia și Ungaria, în cazul în care domnul Moldovei nu s-ar
alătura luptei antiotomane. Unele surse istorice afirmă că, în 1406, regele polon Vladislav
Iagiello a venit în pelerinaj de Paște la Oradea, fiind însoțit de regele Sigismund. Alți
istorici acceptă ca certă doar a doua vizită a celor doi mari regi la Oradea, dar, dacă luăm
în considerare că Iagiello și-a luat numele creștinesc Vladislav (varianta slavă a lui
Ladislau) tocmai în onoarea sfântului rege și fondator al Oradei, vizita mai timpurie de
aici pare chiar obligatorie. Astfel are sens și consemnarea că acesta a revenit în pelerinaj
la mormântul Sfântului Ladislau, parcurgând o bucată de drum pe jos, fiind însoțit de
Sigismund călare.

1426, decembrie 13 – Paza cetății orădene (voievozii de Remetea, Vintere, Gepiu)

Episcopia din cetatea orădeană dispunea de un corp de oaste propriu (banderie),
care număra 500 de călăreți și tot atâția pedestrași, recrutată mai ales din rândul
voievozilor români din Bihor (Gepiș, Remetea), cărora, în schimb li se recunoștea
instituția. Rogerius, fiind surprins, la Oradea, de atacul tătaro-mongol din 1241, Carmen
Miserabile rămâne singurul izvor narativ, contemporan, în afară de opera lui Toma de
Spalato, cu referire la epoca respectivă. Este și unul din cele mai vechi care menționează
instituția voievodală la românii din Crișana. De asemenea, Statutele Capitlului sau
Chartularium-ul au o importanță deosebită pentru istoria instituțiilor feudale românești,
ele cuprinzând obligațiile cnezilor și voievozilor români de pe domeniul episcopiei,
atestând prezența lor într-un mare număr de așezări. Singurul act emis de cancelaria
episcopului orădean Giovanni de Milanesi da Prato, care s-a păstrat, a fost cel din 13
decembrie 1426, dat la cererea lui Petru, fiul lui Gheorghe, voievodul român de Gepiș
(Bihor), prin care se reconfirmă documentul din 1411 cu privire la recunoașterea
instituției voievodale românești în această zonă. Episcopul Giovanni de Dominis a
reglementat, prin 1444, procedura de judecată a românilor din părțile Beiușului,
consfințind vechile tradiții si dându-le o recunoaștere oficială. Acest document de mare
importanță a fost întărit apoi în 1503 de episcopul Szatmári György, în 1519 de Perényi
Ferenc, în 1548 de către episcopul Martinuzzi, iar în 1558 de însăși regina Isabella. La 21
septembrie 1503, episcopul Szatmári a reconfirmat vechile privilegii ale protopopului
Dan din Seghiște prin care, el și preoții săi români erau scoși de sub jurisdicția episcopiei
orădene, drept mai vechi care reieșea și „din scrisorile predecesorilor noștri” (ex litteris
antecesorum nostrorum).

1427 – Banderia episcopală (episcopul Benedict, Varna, Mohács)

Inițial, banderia a fost, probabil, o oaste insurecțională, constituindu-se numai în
caz de nevoie. Odată cu apariția pericolului otoman, atunci când Sigismund de
Luxemburg, regele Ungariei, a reorganizat armata, banderia episcopală devine formațiune
permanentă. În 1427 ea era compusă din 500 de călăreți, spre deosebire de cea a
comitatului Bihor care avea numai 300. Prima mențiune despre ea o avem din 1241
atunci când, având în frunte pe episcopul Benedict, banderia s-a îndreptat spre locul de
adunare a oștii ungare, câmpia Mohi de lângă râul Sajó, dar a fost silită de tătari să se
întoarcă din drum. Rogerius surprinde strategia cailor de rezervă a mongolilor, relatând și
vicleșugul care însoțea această dotare, nemaiîntâlnită până atunci. Astfel, în capitolul
XXVII, aflăm că episcopul Benedictus era în fruntea armatei locale, strânse să-i lovească
pe năvălitori. Deoarece prinsese curaj în urma unor confruntări ocazionale, episcopul
catolic a lansat un atac de amploare într-una dintre zile. Mongolii „se prefăcură că se
retrag mai departe, dar se opriră. Și, fiindcă aveau foarte mulți cai, iar ei erau puțini,
întrebuințară următoarea manevră. Făcură mai multe păpuși și chipuri de om pe care le
puseseră pe caii lor cei liberi, ca și când ar fi fost soldați. Iar caii aceștia îi adăpostiră sub
un deal, lăsând cu ei numai câțiva servitori și dându-le acestora ordin ca atunci când ei
vor intra în luptă, să înainteze spre ei, puțin câte puțin. Ei însă așteptau pe Unguri într-un
șes. Aceștia sosind, comitele Boch și alți câțiva care erau socotiți ca cei mai buni ostași ai
Ungurilor și care veniseră cu episcopul, când i-au văzut au dat pinteni cailor și avură cu
ei o violentă ciocnire. Și pentru că Tătarii erau mai puțini la număr, prefăcându-se că o
iau la fugă, începură să se retragă spre delucean. Și, când cei cu manechinele ieșiră de sub
deal orânduiți în linie de bătaie, după cum s-a spus mai sus, Ungurii văzând aceasta și
bănuind că li s-a întins o cursă, o luară la fugă. Tătarii însă (cei care se retrăseseră – n.n.),
întorcându-se repede împotriva lor, s-au luat după ei culcându-i la pământ și omorându-i
cu o cruzime cum nu se putea mai rău. Episcopul însă, împreună cu câțiva inși, s-a întors
la Oradia și, zăbovind puțin spre a-și strânge câțiva soldați, a trecut Dunărea și a scăpat”.
Episcopul, preferând o fugă rușinoasă, și-a abandonat credincioșii, lăsându-i „la voia
Domnului”. În ceea ce-i privește pe episcopii care au urmat, citind se pare manuscrisul lui
Rogerius (păstrat la Oradea, până a văzut lumina tiparului), s-au străduit să nu mai repete
rușinea lui Benedictus vreodată. Giovanni de Dominis (Dominici), care a fost mai întâi
episcop de Segna (1432–1440), a păstorit la Oradea începând din 1440. Ambele demnități
le-a obținut în urma bunelor servicii prestate sub trei regi: Sigismund de Luxemburg,
Albert și Vladislav I. Papa Eugeniu al IV-lea și-a pus în gând să-l ridice la rangul de
cardinal, dar episcopul a murit în cruciada de la Varna (1444), în calitate de comandant al
banderiei episcopale orădene. Sub steagul său au luptat voievozii români din Remetea
(Bihor). Interesantă a fost figura tânărului episcop Perényi Ferenc (1513–1526), cel ce a
căzut în bătălia de la Mohács (1526), care, pe lângă dragostea sa nemărginită față de
literatură, a tânjit tot timpul de dorul de a vedea Italia, chiar cu riscul de a renunța la
scaunul episcopal.

1437 – Înmormântarea regelui-împărat Sigismund de Luxemburg

Foarte legat de Oradea, unde venea adeseori, Sigismund de Luxemburg – rege al
Ungariei și Croației (1387–1437), rege al Cehiei (1420–1437) și împărat al Sfântului
Imperiu Roman de Națiune Germană (din 1433) – și-a exprimat dorința de a fi
înmormântat la Oradea încă din 1407. Ultima prezență la Oradea este consemnată în
decembrie 1436. De aici va pleca la Praga pentru a pacifica conflictele dintre catolici și
husiți, drum care îi va aduce și sfârșitul. Conform cronicarului Thuróczy János, împăratul
Sigismund, care suferea de o paralizie și era destul de înaintat în vârstă, ajuns la Praga, s-
a îmbolnăvit grav și a simțit că i se apropie obștescul sfârșit. Prin urmare, a hotărât ca a
doua zi să fie tuns și bărbierit, apoi să fie așezat pe un tron cu o cunună verde pe cap și,
stând astfel pe tron, să fie purtat cu o caleașcă fără cai prin centrul orașului în mijlocul
mulțimii, care în mare parte a îngenuncheat în fața lui, iar el și-a luat rămas bun prin
înclinarea capului. Astfel a reușit să părăsească Praga însă, în drum spre patrie, în 9
decembrie moare la Znaim, în Moravia. La Oradea a fost adus cu un car cu șase cai
împodobiți cu catifea, broderii din aur și pietre prețioase. Carul și caii au fost donați
bisericii-catedrale. A fost înmormântat, așa cum și-a dorit, alături de prima soție, cu multe
obiecte de preț. Motivele pentru care a optat să fie înmormântat aici: evlavia față de
Ladislau cel Sfânt, aici se aflau și mormântul soției sale și al surorii bunicului său,
precum și atașamentul față de Ungaria și Oradea. După moartea acestuia, o primă
mențiune despre mormântul său se face într-o scrisoare adresată papei în februarie 1449
de Iancu de Hunedoara și Ioan Vitez (Vitéz János), episcopul catolic de Oradea, prin care
solicită îngăduința pelerinajului la mormintele din catedrală, amintind la loc de cinste pe
împăratul Sigismund, care este înmormântat de curând alături de alți regi vestiți în
aceasta.

1444 – Ioan Vitez de Zredna – episcop și cărturar umanist

Cea mai impresionantă personalitate a Renașterii din Europa centrală a acestei
vremi a fost episcopul Ioan Vitez de Zredna, episcop de Oradea o lungă perioadă (1444–
1465), exemplu de om având toate preocupările importante ale epocii sale, un strălucit
mecena. El însuși se pare că a studiat în Italia. După unii istorici, aici l-ar fi cunoscut pe
Iancu de Hunedoara. Chiar dacă alții susțin că din corespondența lui Vitez rezultă că n-a
fost niciodată în Italia, acest catolic croat va deveni unul dintre primii reprezentanți ai
culturii umaniste din Ungaria și Transilvania și un prieten de nădejde al lui Iancu. A fost
contemporan și îndrumător al primilor pași în ale învățăturii al lui Matei Corvin. Se
presupune că ar fi studiat și el la școala Capitlului din Oradea, dascăl fiindu-i chiar
episcopul Ioan Vitez, bunul prieten al tatălui său. Nu se poate tăgădui influența umanistă
a lui Vitez asupra lui Matei Corvin. Regele citea aceleași cărți, avea aceleași preferințe
întru ale culturii, era adeptul acelorași forme ale vieții spirituale ca și episcopul orădean.
Ioan Vitez a beneficiat de prietenia lui Enea Silvio Piccolomini (1405–1464), ajuns papă
sub numele de Pius al II-lea, cu care a purtat corespondență. Este știut că umanistul
italian s-a referit și la români, pe care îi considera descendenți ai romanilor. Opera sa,
cunoscută sub titlul Cosmographia, a circulat în epocă, din ea inspirându-se în scrierile
lor și o serie de călători care au trecut prin țările române. Istoricul de origine evreiască
Fraknói Vilmos (1843–1924), canonic catolic de Oradea în 1878, aprecia că acest oraș era
în vremea lui Vitez „sălașul muzei timpurilor noi”, depășind chiar, din punct de vedere
cultural, orașele Europei și contribuind esențial la spălarea imaginii de stat barbar a
Ungariei în Occident. Deci, putem spune fără putință de tăgadă, că Oradea devine un
centru regional, situându-se ca importanță chiar pe locul 3 în Ungaria, după Buda și
Bratislava. În perioada de maximă expansiune și înflorire a Ungariei, în timpul regelui
Matei Corvin (1458–1490), fiul mai mic al lui Iancu de Hunedoara, Oradea era
poziționată în chiar inima regatului, aspect deosebit de favorabil pentru viața economică
și culturală. Acest extraordinar episcop umanist a avut grijă și de educația nepotului său,
croatul Janus Pannonius (1434–1472), fiul surorii sale, pe care îl va trimite la vârsta de 13
ani în Italia, la studii, unde va petrece mulți ani, cu unele întreruperi. Strălucitul tânăr, pe
numele său inițial Jan sau Ivan Česmički, va deveni cel mai important poet umanist latin
al vremii sale și „prima mare figură a literaturii maghiare”, precum și diplomat al regelui
Matei Corvin și episcop de Pécs. Legat de Oradea, unde a urmat școala Capitlului catolic,
Janus Vitéz Pannonius (cum se mai semna) compune, în limba latină, de cult, una dintre
cele mai remarcabile elegii ale sale, Abiens valere jubet sanctos reges, Varadini (Cel care
pleacă își ia rămas bun de la regii venerați ai Oradei sau Búcsú Váradtól în maghiară), în
1451, cu prilejul unei scurte reîntoarceri, din Italia, la unchiul său. În 1454 el este canonic
de Oradea, pentru o scurtă perioadă.

1444 – Literarum Asylum

Ioan Vitez de Zredna a fost cea mai impresionantă personalitate a Renașterii din
Europa centrală, care a păstorit episcopia orădeană (1444–1465) și a devenit apoi
arhiepiscop de Esztergom (1465–1471). Acesta a învățat de la predecesori să prețuiască
rafinamentul științelor și artelor, devenind un exemplu de om având toate preocupările
importante ale epocii sale, un strălucit mecena care a transformat Oradea într-un loc de
întâlnire a cărturarilor din Europa centrală și Italia. Este sigur că asupra lui Vitez a avut o
influență benefică personalitatea lui Giovanni de Dominis, care a fost episcop înaintea sa
și de la care a învățat să prețuiască rafinamentul științelor și artelor, frecventând același
mediu de oameni învățați. Numit de un contemporan italian „adevărat părinte al
științelor”, el a transformat Oradea într-un loc de întâlnire a cărturarilor din Europa
centrală și Italia. În timpul său, curtea episcopală a fost un loc de întâlnire nu numai
pentru italieni, ci și pentru învățații de alte nații: polonezul Grigore de Sanock, Nicolaus
Lassocki, cipriotul de formație bizantină Filippo Podocatharo, dalmatul Nicolaus
Machinensis. Se constituise aici un adevărat „Literarum asylum”, cum îl numește
biograful lui Grigore de Sanock. Printre aceștia s-a aflat și Marzio Galeotti (1427–1497),
umanistul italian de la curtea lui Matei Corvin. Acesta i-a dedicat lui Vitez lucrarea Liber
de homine, în prefața căreia scria: „învățații care trăiau risipiți se adunau în grupuri mari
la el, ca la un părinte al științelor”. Gaspare Tribracco, poetul din Ferrara, și-a dedicat
eglogele sale tot lui Vitez.
1444 – Ridicarea clădirii pentru bibliotecă (Janus Pannonius)
Grija față de tot ceea ce era element component al culturii s-a manifestat și în
domeniul preocupărilor față de carte, Andrea Scolari fiind, se pare, primul care a
constituit la Oradea un spațiu anume pentru bibliotecă. Aceasta și ca urmare a unui
incendiu provocat, în sacristia care o adăpostea până atunci, de o lumânare uitată arzând.
Fondul de carte rămas cu volumele ce i-au fost adăugate au fost instalate într-o capelă
mai bine izolată și date în custodia unui canonic. Pasiunea deosebită pentru carte a
episcopului Ioan Vitez de Zredna (1444–1465) a fost subliniată în nenumărate rânduri. În
acest domeniu Vitez a apelat chiar la locul de unde cartea umanistă și-a pornit influența
covârșitoare asupra Europei, devenind client al editorului și librarului florentin
Vespassiano da Bisticci. Această pasiune deosebită a fost cântată de Janus Pannonius,
primul mare creator de poezie renascentistă în această parte a Europei, care, după ce a
petrecut o vreme la curtea episcopală din Oradea, își ia rămas bun de la biblioteca
acesteia cu versurile:
Bibliotecă, bun rămas, venit-a ceasul Patara părăsind-o, aici trăiește Phoebus;
Și voi faimoase cărți ale anticilor iubiți, Iar Muzele, ale poeților ocrotitoare sacre,
Castilia acuma nu o mai îndrăgesc.
Biblioteca lăsată în urmă, cu cărțile ei celebre, sunt amintite în aceste frumoase
versuri. Plecarea lui Vitez de la Oradea a însemnat sfârșitul unei etape în viața spirituală a
orașului și, cu siguranță, o văduvire a patrimoniului său cultural. Când marii mecenați
plecau, ei luau tot ceea ce considerau că îi reprezenta. Așa a ajuns vestita bibliotecă a
episcopiei orădene risipită în marile centre ale Europei, devenind mesageră a unei
civilizații care a înflorit odinioară și pe malurile Crișului Repede.

1459 – Observatorul Astronomic

Interesat și de astronomie, Ioan Vitez de Zredna a stabilit o caldă legătură
epistolară cu austriacul Georg von Peuerbach (1423–1461), profesor al Universității din
Viena, considerat acum părintele astronomiei moderne occidentale. În domeniul
astronomiei, Peuerbach a fost autodidact, având acces la cărțile și instrumentele adunate
de Johannes von Gmunden, profesor de astronomie al universității, care murise în 1442.
Pornind de la cele învățate de la Johannes von Gmunden și, împreună cu discipolul său
Johannes Müller, Peuerbach stabilește prima Școală de Matematicieni la Universitatea
din Viena și face din matematică o știință auxiliară astronomiei. El este considerat
fondatorul astronomiei observaționale și matematice, munca sa contribuind la pavarea
drumului pentru concepția lui Copernic asupra lumii. El este creditat cu inventarea a mai
multe instrumente științifice. Johannes Müller von Königsberg s-a născut la 6 iunie 1436,
la vârsta de 11 ani devine student la universitatea din Leipzig, iar din 1451 la
Universitatea Alma Mater Rudolfina din Viena, unde în 1457, la vârsta de 21 de ani, i se
acordă titlul de „magister artium”. Acolo a studiat optica și literatura antică, devenind
elev și prieten al lui Peuerbach, cu care continuă să lucreze la extinderea învățăturii
asupra ariei atunci cunoscute a astronomiei, matematicii și realizării de instrumente, până
la moartea acestuia. În 1468 este obligat să părăsească precipitat Roma și să se replieze la
Viena, de acolo fiind chemat la Buda, la curtea lui Matei Corvin, cu scopul de a asambla
manuscrisele grecești din bibliotecă. În 1475 el a fost chemat la Roma pentru a lucra cu
papa Sixtus al IV-lea la reforma calendarului. Moartea sa la fel de timpurie, în 1476, a
lăsat dezvoltarea tehnică a astronomiei matematice lipsită de o îmbunătățire substanțială
până la generația lui Tycho Brahe. Legătura cu cel mai mare astronom al vremii sale a
avut ca rezultat întocmirea unor tabele de calcul astronomic, numite Tabulae Varadiensis,
cu Oradea considerată ca meridian zero. Pentru asta, Georgius Peuerbach a scris un tratat
de geometrie la cererea episcopului orădean. Vitez și-a înființat și propriul observator
astronomic la Oradea, într-o vreme în care astronomia abia începea să devină știință. Se
pare că acela a fost primul observator astronomic din Europa. Din păcate însă, până în
prezent nu au fost descoperite documente care să poată certifica concretețea acestui nobil
demers, astfel încât o parte a istoricilor sunt tentați să creadă că intențiile au rămas la faza
de proiect. Cu certitudine se știe că înaltului prelat i-a fost trimisă o hartă a cerului,
păstrată în prezent la Biblioteca din Viena, după părerea specialiștilor, prima hartă de
acest fel din Răsăritul Europei. Se păstrează, în schimb, o scrisoare a lui Peuerbach către
episcopul romano-catolic de Oradea, Ioan Vitez, în care intențiile privind acest scop sunt
clare, iar eforturile depuse spre materializarea lor par a fi înaintate: „Datele au fost
calculate pe baza meridianului 0 din Oradea și de aceea am găsit cu bună-cuviință ca
ele să se numească tabelele orădene”. După cum acreditează mai mulți cercetători ai
vieții și activității sale, Peuerbach a lucrat la Observatorul astronomic de la Oradea și a
stabilit, în ale sale Tabulae Varadiensis, că Observatorul din acest oraș transilvan se afla
pe primul meridian de pe Pământ. Scriindu-i episcopului orădean Ioan Vitez, acesta
afirma: „Am adunat tot ce se poate despre mișcarea corpurilor cerești și, ca să avem un
punct de reper al acestor corpuri, am desemnat un meridian 0, cu ajutorul căruia voi
face comparații între ele și Pământ. Datorită dragostei dumneavoastră pentru știință am
ales ca acesta să fie Oradea”. Recunoscute în întreg secolul al XVI-lea ca un monument
al științei și tehnicii, Tabulae eclipsium, întocmite probabil pe la 1459, constituie cea mai
impresionantă lucrare a lui Peuerbach, care a fost utilizată încă, deși criticată, de Tycho
Brahe aproape de sfârșitul secolului. Inițial au fost calculate pentru meridianul „0” la
Viena și aceasta este, cu câteva modificări minore în instrucțiuni, versiunea editată mai
târziu. Dar un număr de manuscrise conțin o versiune având poziția punctului de referință
mutată cu 0:30 ore (eroare pentru 0:22 hours) la est ca să se adapteze tabelele la
meridianul Oradei. În această versiune au fost dedicate episcopului Ioan Vitez și au fost
cunoscute ca Tabulae Varadiensis. În ediția lui Georg Tannstetter (Viena, 1514) a celor
două lucrări, Tabulae eclipsium și Tabula primi mobilis, într-un singur volum, se spune că
Regiomontanus, studentul lui Peuerbach, ar fi întocmit ale sale „Tabula primi mobilis” în
Ungaria înainte de 1471 când a plecat la Nürnberg. El a avut inițial intenția de a le
publica la tiparnița pe care a înființat-o în casa lui, dar acest lucru nu a mai fost efectuat
niciodată. Au fost publicate pentru prima dată în această ediție alături de tabelul
eclipselor al profesorului său.

1474, februarie 7 – Epoca de Aur a Oradei

Secolul al XV-lea este considerat ca fiind „perioada de aur a Oradei”. Se ajunsese
chiar ca Oradea să fie apreciată ca „cel mai bogat oraș al Ungariei”. Renumele și
strălucirea sa erau atât de mari și peste hotare încât s-a organizat asupra sa o expediție
specială de jaf. E vorba de prima expediție militară otomană la Oradea (7 februarie 1474),
venită chiar din sudul Dunării, din Serbia și condusă de pașa de Semendria (Smederevo),
Ali Oglu Malcovici. Cei circa 7000 de călăreți turci au parcurs distanța de aproximativ
400 km până la Oradea în doar opt zile. Surpriza a fost totală, atacul asupra orașului
dându-se în zori, „pe când ghiaurii acelui loc erau cufundați în somn”, cum relatează
cronicarul otoman Șemseddin Ahmet ibn Süleyman ibn Kemal. Tot el ne spune că orașul
era „vestit în veacul său, tânăr ca o mireasă și bogat împodobit”, „oraș înfloritor, vestit
târg al Țării Ungariei, oraș de negustori, o comoară de aur și argint”. Cetatea a rezistat
atacului, însă orașul a fost devastat și jefuit. Turcii s-au întors nestingheriți acasă, cu
pradă bogată și mai multe mii de robi. Cronicarii turci Orudj Bin Adil, Suzi Çelebi și
Șemseddin Ahmed (Ibn Kemal) descriu orașul ca fiind foarte mare, iar cetatea ca având
ziduri foarte puternice, adevăr confirmat și de faptul că, în ciuda distrugerii aproape totale
a orașului, fortificația a rezistat atacului-surpriză. Chronicon Dubnicense menționează că,
profitând de absența regelui Matei Corvin, pașa de Semendria (Smederevo–Serbia) Ali
Oglu Malcovici, un renegat sârb deosebit de ambițios, și-a îndreptat atenția asupra Cetății
Oradea, astfel că a organizat un atac-fulger pe timp de iarnă și, la 7 februarie 1474, au
năvălit repede, pe furiș, „în cetatea foarte bogată a Orăzii (…), o prădară cu totul și (…)
pe cei prinși i-au dus fără milă în captivitate perpetuă”. Trecuseră doar două decenii de la
căderea Constantinopolului și turcii ajunseseră deja la Oradea, un semn deloc liniștitor
pentru viitor... Totodată, jaful turcesc este apreciat ca următoarea mare distrugere de după
invazia mongolă, din urmă cu 233 de ani. Regele Matei Corvin era de fapt direct
responsabil de acest atac foarte îndrăzneț din inima marelui său regat. El fusese posibil și
în urma unor interese politice pe care le avea Matei Corvin în Silezia și Boemia, care au
dus la asedierea sa în Cetatea Breslau (Wroclaw) de către Vladislav Jagello – regele
Boemiei (Vladislav Jagellonský) din 1471 până în 1516 și regele Ungariei (II. Ulászló) și
Croației din 1490 până în 1516. Regele Matei Corvin al Ungariei este nevoit, în urma
acestui incredibil atac, să acorde înlesniri fiscale orădenilor pentru refacerea vieții
economice (16 aprilie 1474). În urma acestui atac au fost demarate lucrările de refacere,
sub îndrumarea episcopilor Ioan Filipecz, care s-a concentrat asupra refacerii incintei și
turnurilor avariate, și Sigismund Thurzó, care s-a concentrat asupra edificiilor din cetate,
astfel că în 1509 palatul ridicat în stil renascentist, având două etaje, era terminat.

1487, aprilie 5 – Menționarea grațierii voievodului Ștefan de Urviș, acuzat de

uzurparea unei moșii episcopale
Pe 5 aprilie 1487, Capitlul Episcopiei Romano-Catolice de Oradea îl absolvă de
acuzație pe voievodul Ștefan de Urviș și îi grațiază pedeapsa pronunțată de instanța
Capitlului din Arad, confirmată de regele Matei Corvin la Buda, pentru faptele de
violență săvârșite de acesta în urmă cu 13 ani, împreună cu alți 24 de nobili, împotriva
celor de pe moșia Suplacului de Tinca aparținătoare episcopiei. Este posibil să fi avut loc
atunci o dispută teritorială legată de încălcarea hotarelor moșiei voievodului de către
supușii episcopiei orădene, conflict pe care voievodul de pe Crișul Negru să și-o fi
rezolvat în regie proprie, după cum relatează documentul, desigur cu sprijinul unor
apropiați ai săi, eludând ordinea statală de drept, care oricum era gestionată de aceeași
episcopie cu care se afla în litigiu: „în trecutul an al lui Dumnezeu 1474 [anume] că
însuși Ștefan-voievod, luând cu el numiții cneazul Mogoș și Bratul de Șoimi, ca și pe
Ioan Handru, vicevoievodul său, Petru Brata de Vintere, Luca Roman și Iancu Dracula,
de asemenea de Șoimi, oamenii săi, cu brațele înarmate și puși pe [violență], căzând
asupra posesiunii noastre Suplac, îl umpluse cu cruzimi de răni grele [provocate] de vergi
pe Benedict Varga, iobagul nostru, care locuiește acolo, fără nici o vină”.

1505 – Nicolau Olahus la Oradea

 Între anii 1505 și 1512 își desăvârșește studiile teologice, la Școala Capitulară din
Oradea, Nicolaus Olahus (Nicolae Valahul), viitorul arhiepiscop de Strigoniu (Esztergom)
și Primat al Ungariei, umanist și istoriograf. Pe parcursul instrucției sale, Olahus
beneficiază de toate inovațiile școlare introduse la sfârșitul veacului al XV-lea de către
erudiții fugiți din calea otomanilor care au ocupat Constantinopolul. Astfel, pe lângă
materiile scolastice, clasice, în programa școlară au fost introduse Istoria, Retorica,
Poetica, Aritmetica, Geometria, științele naturii, precum și studiul limbilor și artelor
clasice. Nicolaus Olahus s-a născut pe 10 ianuarie 1493 la Sibiu, din părinții Ștefan de
Orăștie, descendent din familia lui Iancu de Hunedoara, și Barbara Huszár. După
terminarea studiilor a funcționat o scurtă vreme la curtea regelui maghiar Ludovic al II-
lea, apoi a îmbrățișat cariera ecleziastică, inițial ca preot, apoi ca secretar al episcopului
de Pécs, George Szatmári, canonic în dieceza Strigoniului (Esztergom) și arhidiacon de
Komárom. Pentru puțin timp a ocupat funcția de secretar al regelui, iar după moartea
acestuia, la bătălia de la Mohács (1526), a intrat în serviciul reginei Maria de Habsburg,
soția defunctului monarh, și astfel devine un susținător al partidei arhiducelui Ferdinand I
de Habsburg, pretendent al coroanei Ungariei. În 1527 este numit custode al Capitlului de
la Alba Regală (Székesfehérvár), apoi o însoțește pe regină în Țările de Jos, peste care
fusese numită guvernator, de unde se întoarce în Ungaria în 1542. În anul următor
primește funcția de cancelar regal și cea de episcop de Zagreb (Agram), în 1548 este
instalat ca episcop de Eger (Agria), iar în 1553 ca arhiepiscop de Strigoniu (Esztergom).
În această calitate repune în ordine drepturile fiscale și cele de proprietate ale diecezelor
ungare, iar după ocuparea Strigoniului de către otomani, își mută reședința arhiepiscopală
la Bratislava (Pozsony), unde se va stinge din viață pe 15 ianuarie 1568. În domeniul
învățământului, în 1554 Olahus a emis regulamentul de reorganizare a școlii
mitropolitane de la Târnavia, inspirată după modelul școlii orădene în care își petrecuse
anii tinereții.

1514 – Asedierea cetății de către oștile răsculaților lui Gheorghe Doja

Primul „botez de foc” al cetății refăcute după atacul turcesc a fost prilejuit în 1514
de asediul oștilor răsculaților lui Gheorghe Doja care, deși au ars orașul, nu au reușit să
ocupe cetatea. Un eveniment dramatic va marca, în 1514, viața socială a Ungariei:
războiul țărănesc condus de nobilul secui Gheorghe Doja (Dózsa György). Adunați la
Cegléd (în sud-estul capitalei Buda) pentru a porni o nouă cruciadă împotriva turcilor,
celor circa 40.000 de țărani de diferite etnii, care-și doreau eliberarea de servituțile
feudale chiar cu prețul vieții, li se comunică anularea proiectului de către rege. Furioși pe
nobilii care au cerut asta pentru a nu rămâne fără mână de lucru, țăranii înarmați și
organizați militar vor devasta Ungaria, îndreptându-se spre Transilvania. Mulți nobili au
sfârșit trași în țeapă de răsculați, iar doamnele și domnițele neprihănite au căzut pradă
violului colectiv. Una dintre coloanele răsculaților nu poate fi oprită din drumul ei spre
Oradea. Conduși de preotul franciscan Mészáros Lőrinc, răsculații incendiază orașul și
asediază cetatea. Ea este apărată de Pöstyény Gergely împotriva „cruciaților” de ocazie,
până când îi va veni în ajutor căpitanul de Făgăraș Tomori Pál. Răsculații vor fi apoi
înfrânți în nordul Oradei, la Biharia. În urma executării spectaculoase a lui Gheorghe
Doja la Timișoara, Oradea va fi considerată foarte importantă pentru gestul demonstrativ
al nobilimii și regalității maghiare, trimițându-se aici chiar una dintre cele patru părți în
care a fost despicat trupul liderului răsculaților. Ea a fost atârnată de poarta cetății, pentru
a fi văzută de toți, atât de cei care mergeau la slujba religioasă din catedrala dintre ziduri,
cât și de cei care rămâneau în afara lor. Nota de plată a decepției poporului, Ungaria o va
plăti amarnic, 12 ani mai târziu, când țăranii nu mai participă la efortul militar al țării
împotriva turcilor.

1526 – Cetatea Oradea, reședință regală

Postura privilegiată a cetății se datorează și faptului că unii regi de seamă –
Ladislau I, Ludovic cel Mare, Sigismund de Luxemburg, Matei Corvin, Ioan Zapolya –
au acordat o atenție deosebită Cetății Oradea, întăririi și dezvoltării sale, creându-și aici o
a doua reședință regală, cu toată strălucirea cuvenită, unde vin să poposească și să se
reculeagă în catedrala sa. Regele Matei Corvin a onorat orașul cu o ședere de durată aici,
în perioada ianuarie-martie 1468, când orașul a cunoscut „zile strălucite”, grație și
prezenței aici a curții regale maghiare. Se ajunsese chiar ca Oradea să fie apreciată ca
fiind „cel mai bogat oraș al Ungariei”. După căderea regatului feudal maghiar, în urma
bătăliei de la Mohács (1526) și împărțirea sa între turci și habsburgi, Cetatea Oradea va fi
disputată de Ferdinand de Habsburg, auto-încoronat rege al Ungariei, și regele de drept
Ioan Zapolya, care, la 19 august 1529, a jurat solemn supunere sultanului Soliman
Magnificul. Atacată de imperiali încă în vara anului 1528, cetatea a rezistat asediului.
Regele maghiar și-a stabilit chiar reședința în cetate între anii 1529 și 1538, refăcând
distrugerile, totuși minore, produse de asediul austriac. Notarul sas Georg Reicherstorffer,
ajuns după înfrângerea oștilor regatului Ungariei la Mohács de către turci, în anul 1526,
la curtea împăratului austriac Ferdinand I, este trimis de către acesta la Oradea, ca sol la
curtea „auto-încoronatului” nou rege al Ungariei, Ioan Zápolya, rival al habsburgului. În
anul 1535, călătorul italian Francesco della Vale, originar din Padova, a descris orașul și
cetatea; primul era mic și nu avea ziduri de protecție, dar palatul episcopal (castello) din
cetate era o clădire foarte frumoasă, alături de catedrala episcopală. Refugiată la Oradea –
după ocuparea la 1540, de către turci, a capitalei regatului, Buda – regina Isabella
continuă, și după moartea soțului său, Ioan Zapolya, să locuiască în cetatea orădeană, mai
precis în palatul episcopal. Curtea regală, care o însoțea pe regină (n. Jagiełło, în 1519 la
Cracovia – m. 1559 la Alba Iulia), va da, inevitabil, mai multă strălucire Oradei. Astfel,
putem spune că Oradea redevine, pentru scurtă vreme, capitala Ungariei. În același timp a
avut loc și un mare exod de populație către Oradea, estimat la 3.000 de locuitori, oameni
de rând, meșteșugari și mult cler, majoritatea lor așezându-se în Olosig. În anul 1556,
regina Isabella – care renunțase la tron în 1551 la sfatul lui Martinuzzi, revine asupra
hotărârii; printre primele măsuri luate s-a numărat obligativitatea prestării jurământului
de credință, refuzat de orădeni, dar mai ales secularizarea averilor bisericii catolice, încă
puternică în arealul bihorean.

1528 – Pacea de la Oradea

Pentru câteva decenii după Mohács, teritoriul Ungariei – din Transilvania
răsăriteană și până la granița cu Austria, din Ungaria Superioară și până în Croația – a
devenit teatrul unor confruntări militare aproape continue. Cele 14 armistiții sau
prelungiri ale unora, începând cu cel semnat la Praga, la 26 martie 1527, și încheind cu
cel premergător păcii de la Oradea, semnat la Sárospatak, la 29 decembrie 1537, au
constituit doar momente de răgaz pentru ambele tabere sau pentru eventuale tratative.
Pentru purtarea în continuare a tratativelor s-a prelungit armistițiul încheiat anterior, pe
29 decembrie 1537, la Sárospatak până la mijlocul lunii martie, aspect convenit între
părți, la 7 februarie 1538, la Oradea. Îndelungile tratative dintre regii Ferdinand și
Zápolya s-au încheiat cu Pacea de la Oradea, care s-a încheiat în cetate, după mai bine de
un deceniu de conflict. Ultimul episcop catolic important al Oradei, Gheorghe Martinuzzi
(1535–1551), a jucat un rol central în anii negocierii păcii din partea lui Zápolya.
Ferdinand beneficia de serviciile diplomatice ale arhiepiscopului de Lund, Johann Wese,
un om energic și hotărât, pus la dispoziția sa de către Carol Quintul. La început,
prevederile i-au fost ținute secrete. Pentru opinia publică s-a „fabricat” ideea că la Oradea
nu s-a ajuns la nicio înțelegere și că Frangepan și Broderics, trimișii lui Zápolya la
împăratul Carol Quintul și Ferdinand cu rezultatele tratativelor, erau, de fapt, trimiși
pentru noi tratative. Pe 24 februarie 1538 a fost încheiată pacea dintre cele două părți
aflate în conflict, parafată de Zápolya la acea dată. Documentele păcii prevedeau că:
Zápolya era recunoscut de către Ferdinand ca prinț suveran și i se atribuia titlul de rege.
Zápolya păstra Transilvania și posesiunea lui momentană în Ungaria. Împotriva lui
Soliman, sultanul otomanilor, lui Zápolya i se asigura protecție din partea lui Carol
Quintul și a lui Ferdinand. După moartea lui Zápolya, lui Ferdinand i se garanta posesia
întregii Ungarii. Deoarece dacă se făceau cunoscute aceste prevederi era de așteptat o
acțiune de răzbunare din partea sultanului, pacea trebuia ținută secretă atât timp cât
considera Carol Quintul că era necesar. Până atunci să se fi luat ca act de decizie
armistițiul și prevederile sale. Într-un document care a fost definitivat în zilele respective
și pe care l-a trimis împăratului Carol Quintul, Zápolya s-a obligat, din proprie inițiativă,
că nu mai are nevoie, pe lângă titlurile pe care le avea, de titlurile de markgraf de
Moravia și Lausitz și de cel de duce de Silezia, titluri pe care le solicitase încă din timpul
tratativelor din anul 1535. Ratificarea de către Ferdinand s-a produs abia pe 10 iunie
1538, la Breslau, deși își exprimase aprobarea față de actul păcii încă din 25 aprilie 1538,
la Praga. Ferdinand a depus jurământul în fața trimisului lui Zápolya, Broderics aducând
unele modificări la documentul de pace al lui Zápolya. Garanția împăratului Carol
Quintul la textul păcii, dată la Toledo, la 29 noiembrie 1538, era însoțită de o explicație
potrivit căreia, dacă Zápolya va avea vreun fiu în urma căsătoriei, acesta urma să se
logodească cu una dintre fetele lui Ferdinand. Tratatul de la Oradea, încheiat cu Ioan
Zápolya în februarie 1538, este dublat de tratatul de la Gilău din 29 decembrie 1541,
încheiat cu regina văduvă Isabella, căruia Ferdinand îi acorda domeniul Zips și 12.000 de
florini anual, iar Isabella restituia coroana regală habsburgilor și le ceda unele orașe și
cetăți din Ungaria și Transilvania. Tratatul de la Gilău a constituit, astfel, pentru
habsburgi justificarea politicii lor de anexare a Transilvaniei. Cu puțin timp înainte de
moarte, lui Ioan Zápolya i s-a născut un fiu, Ioan al II-lea Zápolya. După moartea tatălui
său, în 1540, Ioan al II-lea a fost recunoscut ca rege al Ungariei de nobilimea locală.
Suleiman Magnificul l-a recunoscut, de asemenea, pe minorul Ioan al II-lea ca rege și
vasal. Conform tratatului de la Oradea, după moartea lui Ioan I Zápolya, împăratul
Ferdinand a devenit rege al Ungariei, iar Ioan Sigismund principe al Transilvaniei, titlu
confirmat și prin Tratatul de la Speyer din 16 august 1570. Pacea de la Oradea era primul
tratat internațional care consfințea separarea totală a Transilvaniei de Ungaria. Astfel,
după un deceniu de dispute cu habsburgii, Oradea intră în componența Principatului
Transilvaniei. Acesta se va constitui ca stat autonom, vasal Imperiului Otoman, păstrând
astfel vie și autoguvernată o parte din statul ungar. Cetatea Oradea va fi văzută de acum
ca poarta de vest a Transilvaniei, căreia îi va aparține vreme de peste un secol.
1543 – Partium regni Hungariae
După 1541, voievodatul Transilvaniei se constituie în principat independent. În
noua situație creată, Oradea și Bihorul, alături de comitatele din vestul Transilvaniei, erau
chemate să opteze pentru ralierea la Ungaria habsburgică a lui Ferdinand sau la noul
principat constituit. În 1542 a avut loc la Oradea o dietă parțială reunind reprezentanții
stărilor și nobilimii din comitatele Arad, Békés, Bihor, Cenad, Csongrád, Solnocul
Exterior, Timiș, Zarand, în care s-a decis trimiterea unei solii la Ferdinand spre a-i
comunica atașamentul față de el. Nemulțumit, Gheorghe Martinuzzi a convocat și el o
dietă parțială, tot la Oradea, în noiembrie același an. Nu s-au prezentat însă decât
reprezentanții a trei comitate, astfel că episcopul orădean a amânat ședința pe 11
decembrie, apoi pe 6 ianuarie 1543. Până la această dată a venit însă și reprezentantul lui
Ferdinand, în prezența căruia nobilii comitatelor din vest, din așa numitele „părți
ungurene” au votat recunoașterea arhiducelui Ferdinand ca suveran și al acestor părți. Cât
de acută era situația și cât de crâncenă lupta diplomatică reiese din faptul că abia a trecut
o lună și Martinuzzi a convocat o nouă dietă parțială la Gyula (11 februarie 1543), pentru
a rediscuta problema opțiunii. S-a ajuns, în cele din urmă, la o soluție de compromis:
numele lui Ferdinand a fost omis din hotărârile luate aici și i s-a încredințat lui
Martinuzzi guvernarea „părților ungurene”. Este perioada când se cristalizează această
noțiune teritorială cunoscută mai târziu în documentele oficiale sub numele de „părțile
regatului Ungariei” (partium regni Hungariae), pe scurt, Partium, Oradea fiind, în fapt,
capitala acestei regiuni. În componența sa au intrat comitatele din Banat (până în 1552),
Crișana (până în 1660) și Maramureș (până spre sfârșitul secolului al XVI-lea). Oscilația
nobilimii din comitatele vestice, între Isabella și Ferdinand, s-a datorat în primul rând
poziției geografice, între Ungaria și Transilvania, a acestor teritorii. Anii 1540–1543 au
fost ani de tatonări. Decizia a fost grăbită de expediția otomană în Ungaria de sud (1543),
care a supus noi părți din zona Dunăre-Tisa. Mai ales părțile dintre Mureș și Criș ajung
astfel într-o situație defavorabilă. Acest întreg complex de împrejurări i-a determinat, în
cele din urmă, pe reprezentanții stărilor comitatului Bihor și orașului Oradea, să decidă
alipirea la Transilvania, care era vasală Porții otomane. În august 1544, la dieta de la
Turda participă și comitatele din vest și, începând cu acest moment, istoria lor se va
confunda cu cea a Transilvaniei, chiar dacă, pe scurte perioade, suzeranitatea habsburgică
se va extinde și aici.

1544, februarie 27 – Voievozii români își reprimesc moșiile și privilegiile

Pe 27 februarie 1544, Ladislau Eodemffy de Valea lui Mihai, provizorul Cetății
Oradea, emite o circulară prin care îi înștiințează pe toți nobilii, dregătorii și juzii din
„pertinențele Suplacului”, adică din zona voievodală a cursului mijlociu al Crișului
Negru, că fostul episcop romano-catolic al Oradei, Gheorghe Martinuzzi (Georg
Utjessenovicz-Martinuzzi), ajuns acum guvernator al Ungariei și arhiepiscop de Strigoniu
(Esztergom), a abrogat măsurile fiscale și punitive ordonate în urmă cu mai bine de un
deceniu când, interesat fiind să revigoreze trezoreria țării, a confiscat mai multe moșii și
exploatări miniere și i-a deposedat pe mulți nobili de drepturile lor. „Să știți că domnul
nostru George pricinuise mâhnire printre voievozi, dintr-o anumită cauză. Acum așadar,
voind a-i ajuta, din osebită milostivire le-a redat voievodatele, împreună cu cele ce țin de
ele de drept încă din vechime, după cum a redat și lui Ștefan de Urviș bunurile sale – se
specifică în document. Voim, așadar, și poruncim cu strășnicie prin conținutul acestor
rânduri ca, după ce au fost văzute, să țineți și să vă obligați a-i asculta și a-i înștiința pe
aceiași voievozi, precum și să le redați venitul lor obișnuit încă din vechime. Căci altfel
să fiți siguri că veți fi pedepsiți cu pedeapsa cuvenită. Așadar să nu îndrăzniți a face altfel
din nici o pricină, după ce scrisoarea de față a fost citită și dată înapoi înfățișătorului.”

1552 – Prima stăpânire austriacă (Castaldo)

Cedarea coroanei maghiare, precum și a Transilvaniei, de către regina văduvă
Isabella lui Ferdinand I de Habsburg, devenit între timp „rege roman” (1556–1564), prin
Tratatul de la Alba Iulia din 19 iulie 1551, părea să fi rezolvat definitiv problema
stăpânirii Transilvaniei. Isabella, văduva lui Ioan Zápolya, la sfatul lui Martinuzzi a
renunțat atunci și la tronul în favoarea lui Ferdinand, care își adaugă și titlul de principe
al Transilvaniei. Acest act a atras mânia sultanului Soliman, dar și răzbunarea imperialilor
care au hotărât înlăturarea episcopului guvernator. Asasinatul, pus la cale de generalul
imperial Gian Battista Castaldo ce rezida în Transilvania, a avut loc, la 17 decembrie
1551, în castelul lui Martinuzzi din Vințu de Jos, comitatul Alba și el aduce foarte mult cu
felul în care habsburgii aveau să-l înlăture pe Mihai Viteazul cu o jumătate de secol mai
târziu. Timp de cinci ani, Principatul și comitatele din vest care făceau parte integrantă
din el au ajuns sub stăpânire habsburgică. În acest sens a depus eforturi deosebite și
episcopul de Oradea, Zabardy Mátyás (1553–1556). O amenințare indirectă a constituit-
o, pentru Oradea și Bihor, cucerirea Timișoarei și constituirea pașalâcului otoman de aici,
în 1552, în cercurile curții de la Viena existând temerea că următorul pas va fi orașul și,
mai ales, cetatea de pe malul Crișului Repede. Reacția lui Ferdinand de Habsburg –
auzind despre lipsa oamenilor capabili să apere Cetatea Oradea și nedorind să sacrifice pe
puținii ei apărători împreună cu armamentul existent acolo – a fost atunci una neașteptată.
La scrisorile din 10 și 11 august ale lui Castaldo, îi poruncește acestuia să ia măsuri ca
tunurile să fie transferate la Szolnok sau Eger, iar Varkocs cu garnizoana lui să părăsească
orașul. Totuși, cât de mult doreau imperialii Oradea, reiese din cele câteva măsuri luate în
intervalul de timp cât au stăpânit Bihorul. Prin diploma din 18 mai 1553, dată de
Ferdinand în orașul Sopron, cetățenii Oradei, potrivit vechilor privilegii, nu puteau fi
judecați decât de propriii lor juzi. În aceeași zi, același suveran emitea încă un act
privilegial prin care scutea locuitorii Oradei de plata oricărei vămi pe teritoriul împărăției
sale. La 29 mai 1553, un nou document emis stipula o interdicție: episcopii de Oradea și
slujbașii lor nu aveau dreptul să-i împiedice pe locuitori să-și vândă vinul obținut din
producția lor proprie și nici să-i oblige să-l vândă pe cel al episcopiei. Potrivit
documentelor, italianul Giovanni Battista Castaldo (1493–1563) este primul care a
unificat principatele românești! Cariera lui a fost impresionantă, remarcându-se prin
calitățile sale ostășești, în armata împăratului romano-german Carol Quintul. Castaldo
urcă rapid în ierarhia militară, obținând, în anul 1546, gradul de general. În 1551, el a
primit misiunea de a conduce trupele austriece în lupta antiotomană din Transilvania. În
tot acest timp, majoritatea trupelor turcești erau concentrate în Orient, cele din Ardeal
putând fi ușor de învins. Generalul Castaldo devine, astfel, conducătorul de facto al
Transilvaniei, pentru o perioadă de cinci ani. În tot acest timp, Castaldo se implică în
toate sferele de conducere ale principatului, de la administrație și armată, până la
domeniul politic. Mai mult, noul conducător al Transilvaniei reușește să îi înlăture de pe
tron pe domnitorul Moldovei, Ștefan Rareș, și pe cel al Țării Românești, Mircea
Ciobanul. În locul acestora au fost numiți apropiați ai generalului, care aveau, practic,
rolul unor vasali aflați în slujba împăratului habsburgic. Se poate spune că aceasta a fost
prima unire a provinciilor în care populația românească era majoritară. Ea l-a avut ca
protagonist pe Giovanni Castaldo, care, cu această ocazie, își atribuie titlul de „Restituor
Daciae” („Unificatorul Daciei”).

1552 – Marea Conscripție

În 1552, administrația austriacă a realizat un document social-economic de mare
valoare informativă cu privire la situația de atunci a Bihorului. Este vorba despre o
conscriere fiscală a tuturor localităților, precizându-se numărul de porți și numele
stăpânilor acestora, o lucrare amplă care ne oferă o ultimă imagine a relațiilor de
proprietate din Bihor, înainte de marea secularizare pe care a produs-o Reforma, câțiva
ani mai târziu. Conscrierea comitatului Bihor reprezintă un document extrem de
important, din care aflăm că Cetatea Oradea, aflată pe domeniul episcopal, avea 544 de
porți și jumătate. Conscripția comitatului Bihor din anul 1552 ne permite să facem
aprecieri cantitative privitoare la oastea portală ce putea fi ridicată din cuprinsul acestui
comitat. Oastea portală era o structură militară nouă în ansamblul organizării militare a
regatului Ungariei, care a apărut în timpul regelui Sigismund de Luxemburg și a
constituit o reacție la amenințarea otomană care s-a făcut tot mai puternic simțită după
căderea regatului Serbiei. Însemnând practic recrutarea proporțională a unor contingente
de soldați-iobagi de pe domeniile nobiliare, aceste conscripții militare veneau să
compenseze incapacitatea vechilor structuri militare ale regatului de a face față noilor
pericole ivite. Registrul de conscripție înregistrează în acest caz numărul de porți fiscale
aflate fie în posesiunea unor nobili, fie în cea a Bisericii. Cel mai mare proprietar în
comitatul Bihor, în acești ani, era episcopia de Oradea care alături de capitlu, mănăstiri și
parohii stăpânea mai mult de jumătate din posesiunile comitatului (5.918 unități fiscale
dintr-un total de 11.278), restul aflându-se în stăpânirea unor nobili laici (5.360 de unități
fiscale). Se apreciază în general că o poartă fiscală cuprindea două gospodării, însă este
greu de estimat cu exactitate câți iobagi capabili să poarte arme puteau fi găsiți într-o
asemenea gospodărie. Dacă se consideră că fiecare poartă fiscală nobiliară furniza cel
puțin un iobag apt de serviciu militar, atunci se poate aprecia că miliția portală ridicată
din comitatul Bihor număra cel puțin 335 de soldați.

1556–1557 – Marea Căpitănie a Oradei

Asediul din 1556-1557, care a consfințit politic triumful Reformei la Oradea, a
adus importante modificări în viața economică și socială a orașului. Au dispărut stăpânii
orașului: episcopia catolică și capitlul. Secularizarea a determinat mutații notabile în
relațiile de proprietate, bunurile ecleziastice trecând, în cea mai mare parte, în posesia
fiscului transilvan. S-a constituit Marea căpitănie de Oradea, care avea ca principală
misiune apărarea hotarelor de vest ale Principatului Transilvaniei. Căpitănia Cetății
Oradea devine, în această perioadă transilvană, a doua funcție în stat, după cea de
principe, asemănătoare cu cea de ban al Olteniei pentru Valahia sau portar al Sucevei
pentru Moldova. Pentru susținerea eforturilor deosebite de întreținere și reconstrucție a
acestui punct fortificat, s-a constituit Domeniul Cetății Oradea, care a preluat de la fisc
cea mai mare parte a vechilor posesiuni ale episcopiei catolice. Acest domeniu cuprindea,
pe la 1600, două târguri (Episcopia Bihor și Biharia) și 47 de sate din Bihor, cu o
populație foarte scăzută la acea dată (982 de capi de familie), ca urmare a devastării
comitatului, în 1598, de către turci. În Oradea, cetatea avea patru mori de apă, la care se
adăuga una în Haieu și una în Biharia (în total șase) și două vămi. Una dintre acestea era
în Velența (vamă de intrare în oraș) și cealaltă pe strada Pintek (vamă de târg). La 1650
numărul așezărilor componente ale domeniului Cetății Oradea se ridica la 154. Căpitanul
cetății dispunea, la 1600, de clădiri, case, pivnițe, grajduri și un numeros personal de
servire, nu numai militar, ci și economic. El era plătit în bani și în natură. Avea locuință și
masă în cetate, pentru el și oamenii săi. Pe la 1592, spre exemplu, Ștefan Bocskai primea
o sută de florini pe lună. În afară de aceasta beneficia de soldă lunară pentru 50 de
călăreți, grâu, vin, orz și ovăz, anual 200 de miei și 25 de porci de tăiat și fân suficient
pentru caii săi. Căpitanul cetății orădene avea și o însemnată putere judecătorească,
putând condamna la moarte, în cazuri excepționale și nobilii din comitat, un privilegiu
asemănător având doar căpitanul cetății de la Hust. De asemenea, colaborau și la
strângerea dărilor, la capturarea tâlharilor și la oprirea fugii iobagilor de pe domeniile
cetății. În caz de ridicare generală, Dieta hotăra autoritatea căpitanului asupra locuitorilor
din Partium. Documentele vremii menționează 18 căpitani și vice-căpitani în intervalul
1557–1660, când instituția amintită va dispărea în urma ocupării cetății de către turci.
Dintre aceștia, Ștefan Báthory, Cristofor Báthory, Ștefan Bocskáy și Gheorghe Rákóczy
al II-lea vor deveni ulterior principi ai Transilvaniei, primul urcând în anul 1575,
concomitent și pe tronul Poloniei.

1557 – Cucerirea cetății orădene de către oștile Principatului Transilvaniei

Dieta Transilvaniei, întrunită în ianuarie 1556, a hotărât rechemarea reginei
Isabella în fruntea Principatului. Când aceeași dietă a cerut tuturor părților țării să depună
jurământul de credință, Oradea și mai ales episcopul Zabardy Mátyás au refuzat. Era
firesc ca acest gest să atragă după sine represalii, și atât Báthori György, cât și Varkocs
Tamás, au început încă din vara anului 1556 să se pregătească de război împotriva
episcopului catolic, stăpân al Cetății Oradea. Curând oștile lui Varkocs au apărut la porțile
orașului, pe care l-au cucerit fără prea multe probleme, pricinuindu-i importante
distrugeri. Deși nu aveau o oaste prea numeroasă, căci ardelenii erau ocupați în altă parte
și nu-i puteau ajuta, le-a fost de un real folos că Varkocs a fost înainte căpitan al cetății și
cunoștea toate slăbiciunile fortificației. Atacul a fost îndreptat asupra punctului celui mai
vulnerabil, acolo unde s-a ridicat mai târziu bastionul Crăișorul. Cu toate că apărătorii
cetății au dat dovadă de mult spirit de sacrificiu, moartea, la 12 august, a episcopului aflat
în primele linii ale luptei a prelungit durata asediului. Ferdinand a numit ca episcop de
Oradea, la recomandarea lui Nicolae Olahus, pe Forgách Ferenc. Cum acesta nu era un
om al armelor, ci mai mult al literelor, alături de el a fost trimis să îndeplinească funcția
de comite suprem de Bihor și căpitan al Cetății Oradea, fratele acestuia, Simon. Noul
căpitan a sosit însă fără oaste, iar în cursul întregii toamne a anului 1556, asediații n-au
reușit să obțină niciun fel de ajutor. În schimb Isabella – readusă pe tronul Transilvaniei
de oștile Țării Românești, comandată de vornicul Socol, și ale Moldovei, comandată de
hatmanul Moțoc, care la 22 octombrie era la Cluj – a început să-i ajute pe asediatori
dispunând trimiterea de oști, iar pe perioada de iarnă a organizat o blocadă, retrăgând
majoritatea trupelor la iernat. Dezertările din rândul mercenarilor neplătiți care apărau
cetatea, scăderea proviziilor și atitudinea pasivă a lui Ferdinand, au grăbit
deznodământul. La 10 aprilie 1557, cetatea a capitulat. Aproape simultan, o delegație a
așezărilor din jurul cetății se prezenta la Isabella, depunând jurământul de credință.
Asediul, care a durat circa nouă luni, a marcat definitiv integrarea Oradei în Principatul
Transilvaniei, devenind, prin poziția ei, o cetate de margine, cea mai importantă în
sistemul defensiv, în condițiile în care otomanii întemeiaseră, în 1552, Pașalâcul de
Timișoara, care se întindea până la Mureș, iar Pașalâcul de Buda ajunsese la vest în
imediata vecinătate a orașului. La nord, Cetatea Sătmar a rămas în mâna habsburgilor
împreună cu întreg comitatul și cu zona adiacentă.

1561 – Atragerea românilor la credința reformată

Pentru a-i atrage pe românii din Principat spre religia lor, calvinii au început să
tipărească și să difuzeze cărți de cult în limba română: un Tetraevangheliar (1561), un
Apostol (1563), Tâlcul evangheliilor (1564) și o Psaltire (1570). Un episod al acestei
atitudini este și primul text românesc cu litere latine, dar ortografie maghiară, tipărit se
pare între 1571 și 1573, în prolifica imprimerie a lui Raphael Hoffhalter din Oradea și
cunoscut azi ca Fragmentul Todorescu (numit așa după cel care a achiziționat paginile
originale, din Budapesta). Dieta de la Turda, din 6–13 ianuarie 1568, hotărăște ca dogma
calvină să poată fi propovăduită pretutindeni în limba comunității respective și nimeni să
nu fie ocărât din pricina religiei din acest punct de vedere. Tot în această ședință
principele este rugat de către adunarea stărilor să ia măsuri împotriva românilor care se
închină tot vechii credințe, deși principele a pus un episcop în fruntea acestora (probabil
un episcop calvin). În perioada glorioasei domnii a lui Ștefan Báthory, diaconul Coresi,
de la Brașov, este primul editor de cărți tipărite în românește, folosindu-se desigur de
litere chirilice. El ne lasă, în volumul Evanghelie cu învățătură (1581), prima atestare
tipărită a formei românești a numelui orașului. Apare în formularea „luminatul
mitropolitul marele Ghenadie din tot ținutul Ardealului și al Orăziei”. Apoi, în 4
decembrie 1628, Ghenadie II se intitula „arhiepiscop al scaunului Bălgradului (Albei
Iulia) și al Vadului și al Oradiei și al Sitmarului și toată țara Ardealului”, fiind nu numai
o nouă atestare a denumirii românești a orașului, cât și o dovadă a continuității românilor
ortodocși aici. Un ordin al principelui Gabriel Bethlen obligă Dieta să accepte, la 23 iunie
1624, aplicarea unor amenzi considerabile, de 1000 de florini, tuturor celor care se
opuneau accesului românilor în școala orădeană, finanțată de altfel din banii locuitorilor
orașului. Astfel, printre cei căzuți în timpul asediului otoman din 1660 pentru apărarea
cetății orădene se vor regăsi și câțiva români elevi ai colegiului reformat.

1565 – Răzmerița unitariană (devastarea catedralei, profanarea mormântului Sfântului

Ladislau)
Ajungerea mișcării reformate (protestante) la Oradea, oraș episcopal catolic,
provocase un adevărat război cu Biserica Catolică. Bravul episcop catolic Zabardy
Mátyás a căzut în luptă, cetatea rezistând încă nouă luni asediului reformat, ordonat de
Isabella. După victoria reformaților din 1557, aceștia devin stăpânii absoluți ai orașului.
Vor interzice funcționarea Bisericii Catolice, preoții ei fiind alungați din oraș (pentru 135
de ani!), iar întinsele domenii catolice devin proprietatea statului transilvan. Dat fiind
triumful Reformei în Transilvania, vor fi desființate acum capitlul și episcopia, care va
pleca în exil în Ungaria Superioară, la Zips (1557–1692). Câștigarea principelui Ioan
Sigismund la reforma radicală, unitarianismul, noua ofensivă austriacă și sentimentele
anticatolice ale localnicilor au dus la „Marea răzmeriță” unitariană, care avea să
încununeze această desființare la 22 iunie 1565, în duminica de Corpus Christi, prin
distrugerea catedralei, devastarea mormântului și pângărirea moaștelor Sf. Ladislau.
Resentimentele sunt atât de mari, încât până și osemintele catolice ale Sfântului Ladislau
sunt dezgropate și spulberate, cu ocazia „răzmeriței unitariene” din 1565. La fel se
întâmplă și cu celelalte morminte regale catolice de la Oradea. Osemintele recuperate ale
regelui sanctificat au fost duse ulterior, prin grija călugărului Benedict Zegeni, la
Strigoniu. Această variantă intransigentă a protestantismului care tindea să se
răspândească în Transilvania a stârnit însă reacția negativă a principilor din statele
europene care au început să evite contactele cu noul stat transilvănean constituit în
centrul continentului. La 10 martie 1566, dieta de la Turda a hotărât extirparea credinței
greșite din biserică, iar cei care nu voiau să renunțe la catolicism trebuiau să părăsească
țara. Dominația absolută a Bisericii Reformate asupra orașului va fi favorizată și de
interpunerea între Oradea și Viena catolică a puterii otomane, musulmane.

1565 – Tiparnița din cetate

În secolul al XV-lea episcopii orădeni s-au îngrijit de creșterea bibliotecii din
cetatea orădeană prin comandarea de cărți din părțile vestice ale Europei – în special din
peninsula italică, devenind clienții unor editori renumiți în vremea respectivă:
Vespassiano da Bisticci sau Giovanni Boccardi din Florența, Giordano și Aldo Manuzio –
prin aducerea la curtea episcopală a unor meșteri pricepuți ca să execute numeroase cărți,
de cult în special, cu ornamentații de o certă valoare artistică sau prin editarea din
îngrijirea lor a unor manuscrise din arhiva cetății, ca Ioan Filipecz Pruis (1476–1491),
care a tipărit la Brno, în 1488, Chronica Hungarorum a lui Thuróczi János și poemul
Carmen miserabile al lui Rogerius, păstrat în manuscris în arhiva capitlului orădean. În
secolul următor situația se schimbă radical, un prim efect cultural imediat al Reformei
fiind întemeierea tiparniței orădene în 1565, când se stabilește la Oradea polonezul
Raphael Hoffhalter, originar din Poznan, pe numele său adevărat Skrzetusky. La Viena, în
1556, a obținut un privilegiu imperial care îi conferea dreptul de a tipări cărți, în cei șapte
ani cât a stat acolo tipărind aproape 130 de titluri și ajungând, astfel, unul dintre cei mai
cunoscuți în această meserie din capitala Imperiului austriac. În 1563, probabil din
motive religioase, este silit să părăsească Viena catolică și, încărcându-și tiparnița, literele
și xilogravurile într-o căruță, se stabilește la Debrețin. Aici, în toamna anului 1565, se
împrietenește cu judele primar al orașului Oradea, Weres Balázs și, la îndemnul acestuia,
vine în orașul de pe malurile Crișului Repede. În 1567, Rafael Hoffhalter se mută la Alba
Iulia, ajutat fiind întru ale tipăririi de fiul său, Rudolf, care îi preia și continuă activitatea
după 1568, anul când moare. Rudolf părăsește Alba Iulia și se stabilește, într-un final, la
Debrețin unde rămâne și activează până la moarte (1586), făcând și deplasări la Oradea,
unde editează mai multe lucrări. În perioada cât au stat la Oradea (1565–1567, 1570,
1584–1585), cei doi Hoffhalter au tipărit un număr de nouă titluri care reprezintă tot
atâtea lucrări de cult protestant, cu caracter antitrinitarian. După aproape șaizeci de ani de
la primele tipărituri orădene, principele Gheorghe Rákóczi I a adus o tiparniță la Oradea,
tocmai de la Lüneburg, din Germania(1640). Funcționarea acesteia a însemnat apogeul
activității editoriale din Evul Mediu la Oradea. În decurs de douăzeci de ani s-au tipărit
aici 61 de titluri în limba maghiară și 40 în limba latină. În fruntea activității a stat
Szenczi Kertész Abrahám, care se bănuiește că s-a școlit în vestita tiparniță a Elzevirilor
din Olanda. Acesta s-a bucurat de o deosebită apreciere în timpul cât a stat la Oradea, atât
din partea principelui Gheorghe Rákóczi al II-lea care l-a înnobilat (10 decembrie 1648),
cât și din cea a mamei principelui, Suzanna Lórántffi, care s-a îngrijit în permanență de
situația sa materială, tipograful reușind să dețină câteva case în oraș. Registrele de
socoteli ale orașului Cluj înregistrează în această perioadă numeroase transporturi de
hârtie spre tiparnița din Oradea sau a materialului tipărit, de aici spre interiorul
Transilvaniei. Transporturi asemănătoare trec prin Cluj în perioada iunie–decembrie
1653, precizându-se că hârtia se duce la Oradea „pentru tipărirea articulușurilor”. Într-
adevăr, acum se realizează tipărirea uneia dintre cele mai importante lucrări juridice:
Approbatae Constitutiones Regni Transylvaniae et Partium Hungariae Eidem
Annexarum (Constituțiile aprobate ale Regatului Transilvaniei și ale părților Ungariei
anexate ei) care cuprindea toate articolele dietei Transilvaniei și a părților ungurene până
la acea dată (Oradea, 1653). Lucrarea va constitui cadrul juridic al Transilvaniei pentru
următoarele două secole.

1566 – Plecarea Episcopiei Romano-Catolice în exil

La 10 martie 1566, dieta de la Turda a hotărât extirparea credinței greșite din
biserică. Cei care nu voiau să renunțe la catolicism trebuiau să părăsească țara. La Oradea
s-a fixat ca termen ultim Duminica Floriilor (7 aprilie) pentru ca preoții să se decidă
asupra atitudinii pe care o luau. Dacă rămâneau puteau să-și păstreze casele și viile, căci
celelalte bunuri deveneau ale fiscului. Potrivit tradiției, Kendi Antal, comite suprem al
comitatului Bihor, ar fi ieșit în Duminica Floriilor în fața preoților și a credincioșilor care
înconjurau biserica și le-ar fi cerut să renunțe la credința lor. Aceștia au preferat să
plătească cu viața decât să treacă la protestantism. După victoria reformaților din 1557,
aceștia devin stăpânii absoluți ai orașului și vor interzice funcționarea Bisericii Catolice,
preoții ei fiind alungați din oraș pentru 135 de ani. Intrat la 10 aprilie în cetate, în urma
asediului din 1556–1557, Warkocs Tamás a proclamat, în virtutea hotărârii dietei
Transilvaniei, confiscarea bunurilor episcopiei și capitlului. Capelanilor li s-a îngăduit
retragerea liberă. Într-un timp foarte scurt toate instituțiile catolice au fost desființate: cele
două capitluri, din cetate și de pe Dealurile Oradei, instituțiile monahale. Numeroasele
biserici au fost distruse fie în timpul asediului, fie de protestanți după încheierea lui. Au
rămas intacte statuile din cetate care reprezentau regii catolici sanctificați, de care nimeni
n-a îndrăznit să se atingă. Bunurile episcopiei au devenit ale fiscului transilvan. Oradea a
continuat să aibă un episcop catolic numit, dar reședința sa a fost la Zips, în Ungaria
habsburgică, până în 1692 când trupele imperiale au reinstalat în oraș vechile stări de
lucruri. La Oradea, Reforma l-a avut ca principal propagator pe preotul Czeglédi György
care, în sinodul convocat de el în iulie 1561, a dat citire unei mărturisiri de credință,
intitulată Confessio helvetica, care a fost acceptată de toți cei care erau de față. Ca
superintendent a fost ales Melius Juhász Péter. Schimbările survenite la Oradea în
domeniul credinței au atras cu sine multă violență și distrugere, în special atunci când a
început propagarea variantei unitariene a protestantismului, reprezentată de episcopul lor
din Transilvania, Dávid Ferenc. La începutul lui iunie 1565, Oradea este vizitată de
militarul italian Giovan Andrea Gromo, ca însoțitor al principelui Ioan Sigismund. El
constată că orașul este locuit de diferite secte religioase, dar, cu toate acestea, se menține
aici credința catolică, însă cu atâta greutate, încât nu poate înțelege cum de se mai văd
urme și semne de-ale sale. În secolul următor, după cum ne transmite cronicarul Ioan
Szalárdi, principele Bethlen „a trimis, cu mare cheltuială, la învățătură, tineri la Curtea
Vieneză, la cea din Constantinopol, la Veneția, în Italia la Roma, în Galia, Anglia și
Belgia și astfel s-a străduit să-i pregătească și să-i educe spre viitoarea slujire a patriei”,
iar pentru siguranța hotarelor „și-a îndreptat mintea spre zidirea cetăților de margine
(acum se finalizează noua cetate a Oradei), a ținut bună vecinătate cu voievozii Moldovei
și Valahiei”. Acestui principe reformat, acuzat de intoleranță religioasă, catolicii orădeni
îi reproșează însă și azi, ca urmare a demolării complete, în 1618–1620, a catedralei
catolice din cetate, care fusese lăsată să se ruineze după devastarea din 1565. El a
refolosit cărămizile recuperate la construirea Palatului Princiar din cetate, de unde va
conduce o parte dintre operațiunile politico-militare transilvane din Războiul de 30 de ani
(1618–1648).

1566 – Notariatul civil din cetate

La sfârșitul anului 1566, ca urmare a deciziilor Dietei de la Turda, membrii
Capitlului Sfântul Ștefan au fost nevoiți să părăsească Oradea și a avut loc secularizarea
locului de adeverire, a notariatului care funcționase înainte în cadrul conventului
mănăstirii Sf. Ștefan din Dealul Orăzii. Ioan Sigismund a dispus ca, potrivit procedeului
statornicit și în alte părți ale Transilvaniei, unde existau astfel de instituții (Alba Iulia și
Cluj), să se mențină doi slujbași, în acest caz, Kanizsai János și preotul Foris care, fiind
încă în Oradea, au fost însărcinați cu îndeplinirea funcțiilor locului de adeverire. Alături
de aceștia să fie ales un om nobil și instruit care, împreună cu notarul comitatului (az
vármegye notariussával), să păzească și să conserve scrisorile, să le caute pe cele aflate
spre păstrare în arhivă, să le copieze, să urmărească îndeplinirea prevederilor din ele,
potrivit poruncii principelui, să le întărească cu pecetea proprie. Capelanii de odinioară
sunt înlocuiți acum, la locul de adeverire, cu requisitori, instituția devenind laică. Sediul
ei a fost instalat în cetate, unde a funcționat până la 1660, când cetatea a fost ocupată de
turci. Orașul de pe Criș a rămas și în perioada principatului unul dintre centrele
administrative și culturale importante și la acest lucru a contribuit în mare măsură faptul
că locul de adeverire secularizat „al capitlului” a putut să-și continue activitatea de
emitere și păstrare de documente până la cucerirea cetății de către turci. Deoarece arhiva
princiară și arhiva Capitlului din Oradea au fost nimicite, cele mai importante surse ale
istoriei Transilvaniei au rămas arhivele locurilor de adeverire de la Alba Iulia și Cluj-
Mănăștur.

1569 – Construirea cetății bastionare

Schimbările politico-militare din zonă, generate de căderea Budei (august 1540) și
a Timișoarei (1552), devenite pașalâc turcesc, au impus necesitatea unei cetăți puternice
la Oradea, construirea unei noi fortificații, care să facă față cerințelor vremii privind
sistemul de purtare a războiului și rolului crescut al artileriei în asedii. Martinuzzi inițiază
un proiect al noii cetății, planurile noii citadele fiindu-i atribuite italianului Domenico da
Bologna, un arhitect care a frecventat curtea episcopului. Având forma unei stele în cinci
colțuri, cetatea orădeană este singura din România realizată în stilul italian bastionar nou
– stil care-l precede pe cel al vestitului mareșal francez Vauban – având deja prezente
suprafețele înclinate pentru ricoșarea ghiulelelor de tun. Astfel, principii transilvăneni au
angajat arhitecți militari italieni – Cesare și Ottavio Baldigara, Simone Genga, Domenico
dei Ridolfini da Camerino, Achille Tarducci da Corinaldo, Giovan-Marco Isolano da
Bologna, Maurizio Veniero și Giacomo Resti – cei mai pricepuți la acea dată în asemenea
construcții, care au realizat noua cetate pentagonală, cu bastioane pe colțuri și șanț de
apărare cu apă, de factură renascentistă târzie, în două etape, și anume: între anii 1569 și
1598 zidul de incintă al fortificației, iar între 1618 și 1640 castelul cetății. Ridicarea noii
cetăți bastionare a fost nemijlocit supravegheată și coordonată de principii Transilvaniei
Ioan Sigismund, Ștefan Báthori, Cristofor Báthori, respectiv Gabriel Bethlen, Gheorghe
Rákóczi I și Gheorghe Rákóczi al II-lea. Cele două etape de construire a cetății au fost
despărțite de asediul otoman din 1598 (25 septembrie–3 noiembrie) și de luptele pentru
suveranitatea asupra cetății dintre principat și habsburgi (1599–1606). Natura a sărit însă
în ajutorul asediaților, pornindu-se ploi neîntrerupte, care au dus la revărsarea Crișului
Repede peste tabăra turcă, din jurul cetății. Vântul puternic ce spulbera corturile, vremea
rece care se instalase, mocirla din tabăra asediatorilor și terminarea hranei vor grăbi
sfârșitul asediului. Tătarii aveau, în această perioadă, sarcina de a jefui împrejurimile,
pentru a face rost de hrană, ei fiind cei care s-au îmbogățit acum, după cum relatează
cronicarul turc. Asediul, pe care turcii l-au estimat inițial la doar câteva zile, a durat totuși
până în 3 noiembrie, încheindu-se fără succesul scontat. Noua arhitectură a cetății s-a
dovedit a fi de succes, rezistând armatei de circa 20.000 de turci. Rezistența a fost însă
foarte dârză, din circa 1700 de apărători aflați inițial în cetate, doar 533 au rămas în viață
până la final. Orădenii au considerat un semn al puterii divine, a sfinților-regi din cetate,
faptul că statuile lor au rămas intacte, în ciuda bombardamentului turcesc, care a provocat
însă mari pagube bazilicii Sfântului Ladislau, ajunsă o ruină. Poziția ezitantă și
controversată a principelui Sigismund Báthori – fiul lui Cristofor, născut în Cetatea
Oradea – a determinat ca, în preajma asediului otoman din 1598, căpitanul cetății să ceară
sprijin militar habsburgilor care trimit un detașament de circa 2000 de pedestrași și 500
de călăreți sub comanda generalului Melchior von Rődern, detașament care se va retrage
din cetate abia la 22 noiembrie 1606, ca urmare a Păcii de la Viena (23 iunie), prin care
Ștefan Bócskai era recunoscut ca principe al Transilvaniei.

1572 – Principi născuți în cetatea orădeană

În anul 1509, palatul, refăcut de episcopul Sigismund Thurzó (1506–1512), în stil
renascentist, având două etaje, era terminat. Tânărul Nicolaus Olahus, aflat la studii la
Oradea, aprecia ansamblul drept „aedium magnificentia”. În acest palat, la 20 martie
1572, s-a născut viitorul principe al Transilvaniei, Sigismund Báthory, fiul cel mare al lui
Cristofor Báthory și al Elisabetei Bocskai. A avut o încercare de realizare a primei uniri a
Transilvaniei cu Țara Românească și cu Moldova, așa numitul plan dacic. Încercarea lui
Sigismund Báthory, principe al Transilvaniei, de a-și impune stăpânirea peste Carpați a
fost socotită la vremea respectivă o tentativă de refacere a Daciei. Blazonul (sau sigiliul)
lui Sigismund Báthory nu reprezintă prima utilizare a semnelor heraldice combinate ale
celor trei țări românești, ci se înscrie ca fiind doar una dintr-o serie mai lungă de apariții
ale acestei reprezentări, inițiată în 1580 de tatăl său Cristofor Báthory, care denotă în
principal o acțiune comună în plan diplomatic a celor trei principate românești. Oradea l-
a dat și pe chipeșul, deșteptul, năvalnicul și viciosul principe al Transilvaniei Gabriel
Báthori (1608-1613), nepotul fostului rege al Poloniei, Ștefan Báthory, ultimul dintre
Báthorești, care, scria cronicarul Szalárdi, „este puternic încât ușor poate îndoi potcoava
într-o mână”. A avut o domnie turbulentă, Oradea fiind nu numai locul unde s-a născut în
15 august 1589, ci și locul unde a fost asasinat în 27 octombrie 1613, pe malul râului
Peța, în care i-a și fost aruncat trupul. Moartea i-a fost adusă de intenția sa de a ceda
Oradea turcilor, într-o încercare disperată de a-și păstra tronul. Gabriel Bethlen l-a
susținut la început și l-a ajutat în obținerea domniei. Văzând însă caracterul lui Gabriel
Báthory și influența sa negativă asupra țării, Gabriel Bethlen a pornit cu ajutor turc și
român împotriva lui Gabriel Báthory. Pentru a-și salva tronul, Gabriel Báthory a fost gata
să predea Oradea turcilor, dar a fost asasinat chiar de propriii săi soldați. Cronicarii turci
l-au numit „craiul cel nebun”, iar românii au relatat despre ororile comise de soldații
acestuia care au invadat Muntenia.

1579 – Venirea iezuiților la Oradea

Ștefan Báthori, mare căpitan al Cetății Oradea (1562–1564), apoi principe al
Transilvaniei (1571-1583), deși catolic, a fost un spirit mai conciliant, manifestându-se
potrivnic numai variantei unitariene a protestantismului. În perioada cât a fost sol la
Viena, trimis de Ioan Sigismund (1563, 1565–1567), acesta a dus tratative cu vestitul
iezuit Szántó István, pentru aducerea ordinului „Societatea lui Isus”, în Transilvania.
Acest lucru s-a și realizat după ce Ștefan Báthori a ajuns pe tronul Poloniei. Popularitatea
fostului principe în Ardeal a fost atât de mare, încât dieta din 1579 a acceptat intrarea
iezuiților în țară. Principele Cristofor Báthori, fratele mai mic al lui Ștefan, a ajuns sub
influența lor astfel încât și-a încredințat și fiul, pe Sigismund, născut la Oradea, educației
acestora. Curând iezuiții au ajuns și la Oradea, unde numărul catolicilor se ridica la
aproape 2000, având ca lăcaș propriu biserica cu hramul Sf. Egidiu, în jurul căreia se
adunau, mai ales cu ocazia sărbătorilor creștine, un mare număr de credincioși din
întreaga câmpie a Tisei. Printre primii iezuiți care au sosit la Oradea a fost și Szántó-
Arator István, în 1582, depunând, sub oblăduirea prieteniei cu regele Poloniei, o intensă
activitate de propagare a credinței catolice, lansându-se în discuții polemice cu cel mai
important reprezentant al protestantismului orădean în acea vreme, Beregszászi Péter,
care își făcuse studiile la Wittenberg. În 1582 n-a stat decât câteva luni, după care s-a
stabilit la Cluj. Din această primă perioadă orădeană a sa datează și convertirea lui
Pázmány Péter, un tânăr de 13 ani, care a devenit o personalitate marcantă a culturii
central-europene din veacul al XVII-lea. În 1583, un misionar iezuit vizitează Oradea:
Antonio Possevino. Cu această ocazie au venit la el numeroși credincioși catolici care i-
au solicitat trimiterea unui preot și cedarea uneia dintre fostele biserici pentru oficierea
serviciului divin. Possevino notează în jurnalul său că regele Poloniei, același Ștefan
Báthori, i-a promis că le va ceda o biserică din cetate, cea care servea atunci ca depozit de
muniții și care era cel mai bine păstrată. Un alt iezuit care a stat la Oradea o scurtă
perioadă a fost Törös György, care a studiat teologia la Praga și la Viena. Acesta s-a
îmbolnăvit însă și a trebuit să părăsească orașul. A fost retrimis Szántó-Arator cu un
însoțitor. La 11 martie 1584, iezuitul G.P. Campani, care se afla la Oradea, relata într-o
scrisoare că la biserica catolică din localitate s-a strâns atâta lume încât slujba s-a ținut în
cimitir, iar în jurul acestui cimitir era o mare mulțime de oameni bolnavi care veneau și la
băile orădene. De la sfârșitul anului 1585 – și situația se menținea la fel încă și în luna
ianuarie și chiar în luna iunie 1586 – la Oradea a bântuit o epidemie de ciumă, toate
drumurile spre oraș fiind închise, astfel că părintele Szántó a rămas acum singurul preot
catolic în oraș. Anul 1587 a adus mari tulburări interconfesionale, mai ales de Paști când,
în urma ciocnirilor, s-au înregistrat și morți, acest incident fiind dezbătut și în dieta de la
Mediaș (8–23 decembrie 1588). Textul hotărârii luate aici se referă la biserica Sf. Egidiu,
ocupată, după câte se pare, de armată. Se prevede restituirea ei orașului, astfel ca aici să
se oficieze serviciul divin, dar nu de rit catolic, iar ceea ce iezuiții au zidit ori au
cumpărat de la alții să treacă în proprietatea fiscului. În noiembrie 1591, dieta de la Alba
Iulia, probabil la sesizarea orădenilor, hotărăște să se verifice dacă nu cumva la Seleuș și
Haieu, deci în două așezări din afara perimetrului orașului, au fost aduși preoți catolici
după dieta de la Mediaș din decembrie 1588. Se stipula că dacă au venit ulterior, să fie
alungați, dar dacă erau aici și înainte, să rămână. În 1595, dieta întrunită tot la Alba Iulia
insistă din nou asupra necesității respectării prevederilor dietei din 1588 de la Mediaș,
care interzicea prezența iezuiților în Oradea. Situația s-a complicat atunci când, în baza
diplomei emise la 1 mai 1597, Sigismund Báthori a refăcut Episcopia Catolică de Alba
Iulia și, contrar hotărârilor anterioare ale dietei transilvane, i-a readus pe iezuiți la
Oradea. Ultimele ciocniri se înregistrează la începutul anului 1598, când marele nobil
bihorean și locuitor al orașului de pe malul Crișului Repede, Albert Király, devastează cu
oștenii săi reședința iezuiților și îi alungă din oraș. Cu ocazia revenirii lui Sigismund
Báthori pe tronul principatului, la care renunțase la sfârșitul anului 1597 în favoarea soției
sale, Maria Cristierna, dieta de la Turda (august 1598) a discutat din nou problemele
orădene precizând regimul catolicilor în zona orașului: se interzic în continuare orice fel
de manifestări religioase de acest rit, singurul loc admis pentru desfășurarea lor fiind satul
Seleuș, din sudul orașului; dacă vreun muribund catolic din oraș ar cere un preot din
Seleuș pentru ultima împărtășanie, acesta să aibă voie s-o facă, dar fără cruce și fără
odăjdii (casula); dacă cineva moare, să fie dus de preot, fără ceremonie, până la hotarul
Seleușului, iar acolo preoții să-l îngroape în cimitirul satului. Dar situația s-a schimbat în
toamna anului 1598, când austriecii au pus stăpânire pe Oradea și comitatul Bihor. Sub
protecția marelui căpitan, Paul Nyári, în 1601, au sosit la Oradea doi preoți iezuiți, unul
ungur, Ladó Bálint, și unul sas, Iohann Auceps, care s-au ocupat și de probleme școlare.
Din multele beneficii de care s-au bucurat iezuiții în timpul lui Ștefan Báthori, acestora
nu le-au mai rămas acum decât veniturile satului Tăutelec. Misiunea lor, desfășurată sub
protecția autorităților habsburgice, nu a fost ușoară căci credincioșii catolici erau foarte
puțini în Bihor. Prezența iezuită era însă necesară în Oradea și pentru a se asigura
asistența confesională celor peste 2000 de militari ai garnizoanei austriece. În 1604, cei
doi predicatori mai erau încă în Oradea; ei au părăsit orașul în noiembrie 1606, iar un al
treilea, Pietro Petitius, a murit aici, de ciumă, la 2 septembrie 1603. Alungarea iezuiților,
intoleranța față de catolici a dus la înrăutățirea raporturilor dintre nestatornicul principe al
Transilvaniei, Sigismund Báthori și fruntașii orașului Oradea, cu urmări nefaste pentru
destinul Bihorului în deceniul care a urmat.

1580 – Privilegiile Oradei și ale orădenilor

Nefiindu-le indiferentă starea de spirit a locuitorilor din acest important oraș de la
marginea Transilvaniei, unde se întâlneau și interesele celor două mari imperii vecine,
principii ardeleni s-au străduit să acorde privilegii Oradei. Încă în mai 1558, regina
Isabella, având în vedere distrugerile provocate de asediu, a dispus ca oricine s-ar stabili
în oraș, pe moșiile oricărui nobil, să fie primit cu bunăvoință și să fie ocrotit de orice fel
de tulburători sau răuvoitori. Un important act privilegial a acordat orădenilor principele
Cristofor Báthori, la 10 martie 1580. Având în vedere importanța Oradei în cadrul
principatului și ajutorul acordat lui Ștefan Báthori, atunci când acesta s-a dus să ocupe
tronul Poloniei, locuitorii orașului Oradea au fost ridicați la rangul de nobili, ei și urmașii
lor. Pentru a se consfinți această stare de lucruri s-a acordat un blazon, de acum toți
locuitorii fiind nobili cu blazon (czémeresek). Această diplomă a fost confirmată, în 21
martie 1600, de către împăratul Rudolf al II-lea de Habsburg, ocazie cu care blazonul a
fost îmbogățit cu noi elemente heraldice. Față de prima variantă în care, sub casca cu
viziera ridicată, era numai leul cabrat care ținea în labele din față o bardă, acum se adaugă
și îngerul. Aceste privilegii destul de largi, uneori chiar contradictorii, vor genera
numeroase feluri de interpretare și, prin aceasta, greutăți în administrarea orașului, astfel
că noua situație orășenească s-a lovit curând de unele probleme ridicate de obligațiile
locuitorilor. Deși unificate administrativ, vechile așezări și-au păstrat identitatea, având
locuitori specializați pe îndeletniciri, cu grade nobiliare diferite, meșteșugari, negustori,
mulți oameni de rând refugiați din satele de câmpie devastate permanent de turci. Practic,
atunci se stabilește stema orașului valabilă până la începutul secolului XX. Prin decretul
regal nr. 2465 din 25 septembrie 1925, Oradea a fost declarat municipiu, iar în 1930,
Comisia Consultativă de Heraldică a stabilit stema municipiului Oradea, cu următoarea
înfățișare: pe un scut albastru cu o cruce latină argintie ținută în stânga de un arhanghel
înaripat, nimbat cu aur, iar în dreapta de un leu auriu, încoronat, ridicat în două labe, cu
coada bifurcată și limba roșie. Scutul este timbrat de o coroană murală cu șapte turnuri.

1598 – Asediul turcesc (ajutorul dat de Mihai Viteazul)

Sfârșitul secolului al XVI-lea prinde Oradea în disputarea ei de către austrieci,
ardeleni și turci. Mihai Viteazul (1593–1601), domnul Valahiei și mare luptător
antiotoman, e ajutat militar de Ștefan Bocskai, căpitanul Cetății Oradea, viitor principe al
Transilvaniei (1601–1606). Acesta participă la campania antiotomană a lui Mihai
Viteazul (ajuns pentru scurtă vreme vasal al principelui Transilvaniei, Sigismund
Báthory), cu un detașament de 800 de călăreți și 1200 de pedestrași, luând parte la
eliberarea Târgoviștei și Bucureștilor și la zdrobirea turcilor la Giurgiu (26 octombrie
1595). Victoriile respective, cât și cele următoare duc la obținerea independenței Valahiei
față de Imperiul Otoman. La rândul lui, voievodul român va sprijini cu succes Oradea
împotriva asediului turcesc din 1598, trimițând aici un corp de 1500 de călăreți, condus
de Aga Lecca. Înaintarea acestuia spre Oradea se pare că a provocat ridicarea asediului de
către Satârgi Mehmed-pașa, comandantul otoman ce asedia Oradea, care era unul dintre
supraviețuitorii de la Călugăreni (13/23 august 1595) și avea, astfel, o îndreptățită teamă
față de oamenii lui Mihai Viteazul. Mai mult, Satârgi Mehmed-pașa era cel care trebuia să
ocupe tronul voievodului Mihai, fiind numit în ianuarie 1595 guvernator al Țării
Românești, de către noul sultan, Mehmed al III-lea (1595–1603). Nu se cunoaște ce
anume a făcut efectiv corpul de oaste în timpul asediului, dar contribuția sa și a
comandantului său, Aga Lecca, este subliniată într-un document din 21 aprilie 1601, când
arhiducele Mattia scria prefectului Camerei scepusiene voind să-l recompenseze cu un
domeniu al familiei Bánffi pentru serviciile aduse cu ocazia asediului Cetății Oradea
(recensitis fidelibus suis servitis in obsidione praesertim Varadiensi). În plus, în
octombrie, Mihai trece Dunărea și zdrobește garnizoanele turcești din Nicopole, Vidin și
Cladova, ajutând astfel, indirect, și pe asediații din cetatea orădeană. Nesiguranța și
îngrijorarea provocate de nestatornicul principe orădean Sigismund Báthory îi va face pe
orădeni să prefere o soluție rapidă, care să garanteze siguranța Oradei. Astfel, ei acceptă
oferta negociatorului imperial Nyári Pál (Paolo Gnari) de a trece în tabăra austriacă, o
garnizoană de 2000 de infanteriști și 500 de călăreți fiind trimisă în sprijinul orădenilor.
Aceasta sosește, în frunte cu generalul Melchior von Rödern, în 23 septembrie 1598,
tocmai la timp pentru a face față asaltului turcesc. Asediul cetății va începe în 29
septembrie. Armata otomană de circa 20.000 de oameni, după ce face față minimei
rezistențe austriece din teren, îi surprinde pe orădeni tocmai când își încărcau avutul în
căruțe, pentru a fugi. După cum relatează un martor ocular turc, camarazii săi au pus
mâna pe multă pradă cu această ocazie. Impresionat de grădinile, viile, bogățiile,
renumele cultural și mărimea orașului, cronicarul turc relatează cum frumoasele clădiri
din preajma cetății au fost folosite ca platforme pentru cele câteva tunuri ale lor.
Austriecii, realizând că au prea puțini oameni pentru a putea apăra tot orașul, l-au
incendiat pentru a nu folosi de adăpost turcilor, retrăgându-se apoi în cetate, în 30
septembrie. Luptele au fost crâncene, asediații rezistând și grație unei artilerii mai
numeroase, comandate de Giovanni Marco Isolano. Chiar dacă n-aveau destule tunuri,
turcii beneficiau în schimb de mari cantități de praf de pușcă. Ei au săpat nenumărate
tuneluri (mine) pe sub zidurile și bastioanele cetății, pe care le-au umplut apoi cu praf de
pușcă, detonându-le în mari și spectaculoase explozii. Vice-căpitanul cetății, Király
György – fratele lui Király Albert, cel care l-a ajutat pe Mihai Viteazul să obțină
magnifica victorie de la Călugăreni contra turcilor – iese pe dărâmături, după explozia de
la Bastionul Ciunt (de la ora 8 dimineața, în 17 octombrie), pentru a stăvili asaltul
otoman. Explozia fusese atât de puternică încât a umplut de moloz șanțul cu apă al cetății,
oferind așa un adevărat pod de moloz turcilor. Bravul vice-căpitan Király, de 70 de ani,
care fusese căpitan al cetății înainte de Bocskai, este împușcat de două ori, în braț și
umăr, după cum scrie generalul von Rödern, și va muri în urma acestor răni, în 24
octombrie, încheindu-și astfel în deplină glorie cariera sa militară. Despre încleștarea
crâncenă de pe metereze, din aceeași zi, von Rödern ne mai relatează o scenă: „în timpul
acestui atac, s-a urcat pe Bastionul Ciunt o unguroaică, care știa puțin germana și, în
timpul celui mai crâncen asalt al turcilor, s-a amestecat printre mercenarii germani,
având într-o mână o sabie, în timp ce cu cealaltă arunca cu pietre în turci. A luptat și s-a
apărat cu eroism și bărbăție, până când o pușcă de ienicer a rănit-o în braț, fiind nevoiți
s-o scoatem de-acolo”. Natura a sărit însă în ajutorul asediaților, pornindu-se ploi
neîntrerupte, care au dus la revărsarea Crișului Repede peste tabăra turcă, din jurul cetății.
Vântul puternic ce spulbera corturile, vremea rece, de toamnă, care se instalase, mocirla
din tabăra asediatorilor și terminarea hranei (chiar dacă turcii au capturat 200 de animale
mari și o turmă de oi) vor grăbi sfârșitul asediului. Tătarii aveau, în această perioadă,
sarcina de a jefui împrejurimile, pentru a face rost de hrană, ei fiind cei care s-au
îmbogățit acum, după cum relatează martorul turc. Asediul, pe care turcii l-au estimat
inițial la doar câteva zile, a durat totuși până în 3 noiembrie, încheindu-se fără succesul
scontat. Noua arhitectură a cetății s-a dovedit a fi de succes, rezistând asalturilor armatei
lui Satârgi Mehmed-pașa. Rezistența a fost însă foarte dârză, căci, după cum
consemnează baronul Giovanni Marco Isolano, din circa 1700 de apărători aflați inițial în
cetate, doar 533 au rămas în viață până la final. Orădenii au considerat un semn al puterii
divine a sfinților-regi din cetate faptul că statuile lor au rămas intacte, în ciuda
bombardamentului turcesc. Acesta a provocat însă mari pagube bazilicii Sfântului
Ladislau, ajunsă o ruină. La 5 noiembrie von Rödern își socoti misiunea încheiată și a
părăsit cetatea lăsând comanda lui Nyári Pál, care a fost ridicat de împărat la rangul de
general și copleșit cu titluri și dregătorii.

1600 – Popasul făcut de Mihai Viteazul la Oradea

 După înfrângerea de la Mirăslău (18 septembrie 1600), Mihai Viteazul pierde
succesiv nu numai Transilvania, ci și Moldova și Țara Românească. Părăsind Muntenia,
străbate Valea Jiului ajungând în Hațeg și, de aici, atingând Deva (la 6 decembrie),
poposește la Hălmagiu, de unde îi scrie lui Paul Nyári că ,,mâine ne vom sili pe lângă
Hălmagiu în sus spre ținuturile Beiușului”. Scrisoarea încropită în grabă ,,la Hălmagiu în
câmp”, ne oferă posibilitatea de a afla câteva dintre gândurile și frământările marelui
domn în aceste momente grele. El se destăinuiește căpitanului Cetății Oradea că poate se
va mira de prezența lui în aceste părți, dar are mulți dușmani din pricina cărora n-a putut
rămâne nici în Țara Românească. El îl liniștește pe căpitanul Oradei cu privire la
intențiile sale și îl asigură de încrederea sa în speranța că, odată ajuns la Oradea, vor
discuta împreună planuri de acțiuni antiotomane, în favoarea creștinătății. Cu privire la
mărimea suitei lui Mihai, cifrele sunt contradictorii și atât de fluctuante de la o sursă la
alta, încât par destul de puțin verosimile. Așa cum menționează el însuși, în memoriul său
către Rudolf, era însoțit de puțini oșteni (in Transylvaniam non multa manu penetravi). El
se îndrepta însă spre Viena în calitate de aliat al lui Rudolf și o suită numeroasă ar fi creat
probleme domnului român nu numai în privința întreținerii, ci și în raporturile sale cu
autoritățile militare ale punctelor prin care trecea. Având în vedere drumul obișnuit pe
aici, precum și punctele atinse atestate în documente, traseul lui Mihai Viteazul prin
Munții Apuseni poate fi următorul: de la Deva, prin pasul Vălișoara, la Brad, apoi la Baia
de Criș și Țebea, iar de la Vața de Jos, prin Depresiunea Hălmagiului, la Hălmagiu și
Vârfurile. De aici la Vașcău și, prin Ștei, Mihai ajunge la Beiuș, de unde – trecând
probabil prin Vintere, Holod, Lăzăreni, Calea Mare – poposește, în sfârșit, la Oradea. La
11 decembrie 1600, Mihai a ajuns la Oradea. A doua zi, el scrie de aici o scrisoare
arhiducelui Mattia, din care rezultă felul în care a fost primit în orașul de pe Criș: ,,Cu
ajutorul Domnului ieri, în ziua a 11-a a lunii curente decembrie, urmărit de uneltitorii și
dușmanii care niciodată n-au voit binele nici pre sfintei majestăți nici Republicii Creștine
și stăpânirii, am poposit la Oradea unde, am ajuns cu sufletul moleșit și aproape
deznădăjduit, aici oarecum m-am reîntremat și m-am refăcut și m-am făcut mai
cutezător”. La Oradea, marele voievod a fost bine primit, după cum o mărturisește chiar
el în două scrisori aproape identice: una împăratului Rudolf, alta arhiducelui Mattia. Se
pare că atunci a ajuns în cetate un prețios tun, numit Micul Șoim, care figura încă, în
1632, în inventarul armamentului cetății ca fiind „tunul lui Mihai-Vodă”. Acest tun se
încadra în categoria celor numite Falconet, era deservit de un artificier și de doi până la
patru ajutoare, iar, în caz de nevoie, era tras de patru cai. Era considerat ca un tun ,,ușor”,
de cetate, folosit de asediați mai ales pentru a-i stânjeni pe asediatori în acțiunile de
minare a zidurilor și săpare a șanțurilor. A doua zi după plecarea voievodului român, Paul
Nyári scrie episcopului de Oradea, prefectul Camerei scepusiene, despre intrarea lui
Mihai în Transilvania și sosirea sa la Oradea. Căpitanul cetății încearcă să-l liniștească pe
episcop cu privire la intențiile lui Mihai, invocând faptul că el este aliatul împăratului. A
încercat să-l rețină câteva zile până va primi dispoziții, dar că „astăzi” (12 decembrie),
Mihai și-a continuat drumul. În discuțiile purtate de cei doi, domnul român a subliniat
faptul că orice întârziere din partea sa poate aduce prejudicii creștinătății și chiar
împăratului. Se pare că, în realitate, Nyári nici n-a intenționat să-l oprească pe Mihai, căci
îl informează eronat pe episcop, scriindu-i că suita voievodului era compusă din 3000 de
oșteni, în cea mai mare parte turci și tătari, și că forțele sale reduse nu i-au permis să-l
rețină, ceea ce este adevărat numai în parte. Căpitanul cetății din Oradea voia să se
disculpe astfel pentru faptul că nu a făcut nimic împotriva lui Mihai și-l îndeamnă pe
episcop să iasă el înaintea voievodului, dacă dorește neapărat să-l oprească. Voievodul n-
a fost însă oprit de nimeni și, după ce, la 14 decembrie, trecea prin Debrețin, la 16 ale
aceleiași luni era deja la Cașovia (Košice), iar la 25, după unii, iar după alții, la 2 ianuarie
1601, a ajuns la Praga.

1606 – A doua ocupație austriacă

După încheierea asediului cetății de pe malul Crișului Repede, s-a dovedit că
intențiile habsburgilor erau de a rămâne definitiv în posesia Oradei și a Bihorului. Acest
fapt era de presupus încă de când trupele austriece au intrat în cetate și când, alături de
generalul Rödern, se afla și arhitectul militar Giovan Marco Isolano, care a început de
îndată un studiu amănunțit asupra fortificațiilor de aici, întocmind și o schiță a cetății pe
care a trimis-o căpitanului Ferrante Rossi în Cetatea Tokaj. Se pare că orădenii și-au dat
seama de pericolul care îi amenința și nu au permis intrarea garnizoanei austriece decât
numai în schimbul unor garanții, însă aceste garanții nu au fost respectate. În cursul
anului 1599, Sigismund, apoi cardinalul Andrei Báthori, care i-a urmat în fruntea
principatului, au încercat fără rezultat să redobândească Oradea prin solii trimise la
împăratul Rudolf. Începând din noiembrie 1599, același lucru îl face și Mihai Viteazul,
domn al Țării Românești și, de acum, și al Transilvaniei. Giorgio Basta, mare căpitan al
Ungariei superioare, avea misiunea de a-l urmări pe Mihai, de a păzi părțile vestice ale
Transilvaniei, ajunse sub suzeranitate austriacă, de eventualele încercări ale acestuia de a
le readuce între hotarele firești ale țării. La 6 octombrie 1599, Basta era la Oradea,
inspectează cetatea și îi scrie împăratului, solicitându-i să se refacă imperfecțiunile
acestei fortificații ,,pentru că nu are în ea nimic bun decât forma”. El consideră că nu
poate fi apărată nici în fața ardelenilor și nici a turcilor și, de aceea, crede că ar fi mai
bine dacă ar fi lăsată în ruină și distrusă (Del tutto rovinare e distrugere). Într-adevăr,
cetatea continua să rămână distrusă, la această stare contribuind și cele două cutremure,
din 1603 și 1604. În acest timp, populația a crescut în ritm susținut, sporirea fiind
determinată și de tot mai desele atacuri turcești în părțile sudice ale Bihorului, astfel că,
în 1603, a fost nevoie de un act care să reglementeze situația noilor veniți în oraș.
Nemulțumirea creată în Transilvania de domnia sângeroasă a lui Basta (octombrie 1600–
februarie 1601, 1602–1603), persecutarea reformaților de către iezuiții readuși cu
îngăduința împăratului Rudolf, au dus la declanșarea unei puternice răscoale
antihabsburgice în fruntea căreia s-a instalat fostul consilier al împăratului în problemele
Transilvaniei, Ștefan Bocskai. Sprijinit de oștile haiducilor din Câmpia Tisei, el a obținut
o strălucită victorie asupra trupelor lui Belgioioso, la Álmosd (14 octombrie 1604), după
ce, mai înainte, căpitanul Cetății Oradea, Ciprian Concini, i-a incendiat castelul de la
Sâniob. La 21 februarie 1605, Bocskai a fost ales principe al Transilvaniei. Cetatea
Oradea a refuzat supunerea față de noul suveran, ceea l-a determinat pe Bocskai să
inițieze un asediu, mai mult pentru intimidare, căci neavând forțe suficiente, nu a putut
trece la acțiuni militare de amploare pentru redobândirea cetății. Pacea încheiată între
imperiali și principe, la Viena (23 iunie 1606), prevedea recunoașterea lui Bocskai ca
principe al Transilvaniei, habsburgii cedându-i și Oradea. Garnizoana germană s-a retras
din oraș, iar la 22 noiembrie, după opt ani de suzeranitate imperială, cetatea a fost predată
noului principe.
1634 – Gheorghe Rákóczi I și Accademicum Collegium
Se pare că vechiul învățământ catolic de la Oradea a fost preluat și adaptat de
către reformați potrivit noilor dogme. La 1560 este amintit Sasvári Gergely care preda
gramatica elină și poetica, la 1565, Károlyi Péter care a fost și directorul școlii, apoi, la
1569, această funcție a fost îndeplinită de Vethési János. În timpul lor școala a cunoscut o
deosebită înflorire. Începând cu secolul al XVI-lea, învățământul orădean începe să aibă o
mai mare deschidere spre știință, spre discutarea unor teorii care altă dată puteau fi
considerate erezii. Învățământul mediu era asigurat de colaboratori (osztálytanitó), un fel
de pedagogi-diriginți care aveau în primire un anumit număr de elevi, de instruirea cărora
răspundeau. Caracterul de instituție de învățământ superior (academie) era dat de
activitatea maeștrilor școlari (schulmeister, iskolamester) recrutați îndeosebi din
absolvenții academiilor apusene de factură protestantă (din statele protestante ale
Germaniei, din Olanda sau chiar din Anglia). Pe la sfârșitul veacului al XVI-lea la Oradea
era profesor Kassai Zigmond, care a studiat la Wittenberg. Acesta l-a avut ca elev aici pe
Pázmány Péter, cel care, ceva mai târziu, a trecut la catolicism, devenind apărătorul cel
mai fervent al acestei doctrine în Europa centrală. De pe la 1630, la Oradea au activat doi
maeștri cu studii academice, iar din 1636, trei. Principele Gheorghe Rákóczi I, acordând o
atenție deosebită Oradei, a plănuit să ridice aici un accademicum collegium, deci o
instituție cu rang de învățământ superior. În acest scop, la 1634, a chemat ca profesor de
teologie pe Marcus Antonius Venetus, care a predat la Oradea între anii 1634 și 1636,
Însă el a stat aici prea puțin timp pentru a putea conferi școlii un rang academic. Printre
profesori erau și foarte mulți adepți ai concepțiilor puritane, precum și adversari ai
acestora, între care aveau loc dispute, de cele mai multe ori publice, care au dus nu numai
la perfecționarea artei oratoriei, ci și la intensificarea luptelor interconfesionale din oraș.
Colegiul de la Oradea își încheie ascensiunea pe la 1639, când Suzanna Lorántffi,
energica soție a lui Gheorghe Rákóczi I, aduce pe domeniul ei de la Sárospatak pe Tolnai
Dali János, profesorul cu convingeri puritane, iar mai târziu, între 1650 și 1654, pe
marele pedagog ceh Jan Amos Komenský (Comenius). Astfel școala de la Sárospatak
trece pe primul loc ca importanță, în această parte a principatului. Școala orădeană și-a
păstrat însă rangul prin legăturile sale cu învățații de talie europeană care-și editau
lucrările la tiparnița de aici. Un susținător al activității lui Comenius a fost rectorul școlii
orădene Szilágyi Benjámin János, care a funcționat aici vreme de doi ani (1643–1645),
timp în care tiparnița de pe malul Crișului Repede a scos de sub teascurile sale două
lucrări ale marelui pedagog, care sunt manuale pentru clasele în care era împărțită școala
unde preda Comenius, valabile și pentru școala orădeană. Aceasta este o dovadă că
principiile pedagogice ale lui Comenius stăteau și la baza învățământului din Oradea în
acea vreme. Cronica lui Szalárdi ne dă câteva informații fugare, dar deosebit de
importante, cu privire la starea materială a școlii. Pe baza cronicii este destul de dificil de
precizat unde anume poate fi plasată în configurația de atunci a orașului, însă se pare că
aceasta era în aceeași clădire în care funcționase și înainte școala capitulară. În perimetrul
școlii, îngrădit în sistem de palancă, s-au ridicat mai multe clădiri separate pentru școală,
odăi de locuit pentru elevi și dascălii lor. Structura școlii, în deceniul al șaselea al
veacului al XVII-lea, trebuie să fi fost asemănătoare cu cea organizată de Comenius la
Sárospatak. La 1658, conducerea școlii revenea unui număr de doi maeștri școlari, dintre
care unul fusese numit încă de către Gheorghe Rákóczi I, care a și dispus plătirea lui din
veniturile cetății (ale domeniului acesteia) și din tricesimă. Privind conținutul
învățământului după manualele și lucrările tipărite la Oradea și în principalele centre
școlare din această parte a Principatului Transilvaniei, ne putem da seama de conținutul
elevat, în comparație, evident, cu nivelul general al învățământului de atunci. Astfel,
putem considera chiar că tiparnița orădeană, în ultima sa fază (1640–1658), era
subordonată intereselor școlii, aici retipărindu-se multe lucrări necesare învățământului.
În caz de nevoie, studenții aveau obligația de a se constitui în detașament de apărare, așa
cum s-a întâmplat și în timpul asediului din 1660, când memoriul întocmit de cei rămași
în viață după căderea Cetății Oradea amintește și moartea lui Almási Dávid, hotnogul
(comandantul) tinerilor studenți de la școală, care au intrat de bunăvoie în cetate pentru a
contribui la apărarea acesteia. Elevii de la școala orădeană nu s-au sfiit să se opună unui
dușman copleșitor din punct de vedere numeric, printre cei căzuți înscriindu-se numele
lui Ioan Raț, Mihai și Ștefan Manciu, Horváth Tamás, Ravazdi György și András, Ștefan
Crainic, Szilágyi Péter și mulți alții. Căderea Oradei sub turci, la 1660, a determinat și
încetarea activității școlii orădene ai cărei studenți, câți au mai rămas, s-au mutat la
colegiul din Debrețin, unde, din acest motiv, a trebuit să se lărgească spațiul care
adăpostea tinerii.

1657 – „Rânduiala democratico-aristocraticească”

Potrivit informațiilor de pe la mijlocul secolului al XVII-lea, existau conflicte
între toate categoriile sociale ale orașului. Ele se manifestau și în relațiile dintre
administrația orașului și cea a comitatului, pe teme de subordonare. Garnizoana din
cetate, cu întregul său aparat militar și funcționăresc, își urmărea propriile interese.
Neavând proprietăți în oraș, aceștia nu se simțeau implicați în bunul mers al treburilor
urbei. La 1657 s-a ajuns însă la o înțelegere. S-a realizat o „rânduială democratico-
aristocraticească”, adică s-a creat o conducere a orașului care a cuprins reprezentanți ai
tuturor stărilor. S-au ales câte patru din cele trei categorii principale a locuitorilor: nobili,
orășeni și militari. În prima categorie intrau nobilii, proprietari de pământuri care locuiau
în oraș, în cea de a doua, fruntașii orășenilor, nobili și ei prin privilegiile date de principii
Transilvaniei, și militarii care erau plătiți pentru a sluji cu arma și locuiau în oraș. Cei 12
membri ai acestui for erau aleși pe o perioadă de un an, neavând voie să se
îndeletnicească cu altceva în acest interval, sub pedeapsa unei amenzi de 12 florini.
Aceștia se obligau să păzească pacea între stările orașului și să trimită pe fiecare cetățean
care tulbură această pace în fața scaunului de judecată al stării din care făcea parte.
Printre atribuțiile celor doisprezece erau supravegherea modului de desfășurare a
serviciului divin, a bunului mers al școlii, a lazaretelor, refacerea fortificațiilor exterioare
ale orașului. Au început să se facă lucrări de întreținere a străzilor, s-au săpat șanțuri de
apărare în jurul orașului și s-au ridicat valuri de pământ, s-au reamenajat porțile orașului.
Pentru a se asigura liniștea urbei s-a încercat chiar organizarea unei poliții orășenești.
Toate străzile mari, probabil vechile cartiere, au primit câte zece oșteni, în frunte cu un
decurion, care aveau misiunea de a împiedica tulburările frecvente până atunci. Trei ani
apoi, orașul s-a bucurat de liniște nemaiînregistrându-se niciun caz de omucidere.

1658 – Domnitorii români refugiați în Bihor

În anul 1657, principele Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi al II-lea, dând curs unor
ambiții mai vechi ale familiei sale, a întreprins o campanie militară în Polonia pentru
redobândirea tronului deținut pe vremuri de un alt principe ardelean, Ștefan Báthori.
Eșecul expediției militare pornite fără încuviințarea Porții otomane, la care au participat
și oști din Țara Românească și Moldova, au adus după sine mazilirea lui Rákóczi, la
sfârșitul lui octombrie 1657. Domnii români Constantin Șerban, din Țara Românească, și
Gheorghe Ștefan, din Moldova, au fost chemați la Poartă să dea socoteală pentru
îndrăzneala de a fi participat la o acțiune internațională, fără a avea acordul necesar.
Aceștia au refuzat însă și au trecut Carpații în martie 1658, fiind adăpostiți pe domeniile
Cetății Șinteu din comitatul Bihor, proprietate a familiei Rákóczi de la care l-au și
cumpărat. Noul principe impus de dieta de la Alba Iulia, la 1 noiembrie 1657, a fost
Rhédei Ferenc, dar, sub presiunea lui Rákóczi, dieta de la Mediaș (ianuarie 1658) l-a
proclamat din nou principe, ceea ce a stârnit mânia Porții și a grăbit intervenția străină în
Transilvania. Marea expediție de pedepsire a rebelului Rákóczi, care viza ca punct final
Cetatea Oradea, a început în primele zile ale lunii august și se efectua pe două direcții.
Cea de-a doua coloană era condusă de hanul Crimeii, Mehmed Ghirai al IV-lea, și avea
misiunea de a străbate toată Transilvania, intrând prin Pasul Buzăului și urmând traseul
Brașov, Sibiu, Alba Iulia, Turda, Cluj, Almaș, Meseș, Valea Barcăului, Oradea. În
subordinea sa se aflau și oastea munteană, având în frunte pe Mihnea al III-lea Radu, și
cea moldoveană, având pe Gheorghe Ghica, noii domnitori numiți de sultan. La această
expediție a participat, după propriile sale mărturii, și cronicarul Miron Costin, însoțind pe
domnul Moldovei. Astfel, de anul 1658 este legată încă o atestare a numelui românesc
consacrat al orașului – Oradiia – consemnarea aparținându-i cunoscutului boier cărturar
moldovean Miron Costin. Prima atestare a formei românești a denumirii orașului –
Orade, păstrată și azi în vorbirea populară din Bihor – se leagă de anii 1431–1433, deci
tot de măreața epocă a lui Sigismund de Luxemburg, fiind o dovadă importantă a
prezenței românilor în oraș și a numelui absolut original, păstrat constant peste veacuri,
pe care-l foloseau pentru acest loc. De anul 1432 se leagă și prima atestare documentară a
numelui românesc al Transilvaniei, Ardeliu, viitorul Ardeal. Doi ani mai târziu, după noul
asediu, victorios de data aceasta, el notează în cronica sa: „Oradiia cu oamenii lu Racoții
așezată, pre atuncea o bătea Ali pașea, care au și luat-o, ieșindu o făméie den cetate și
arătându turcilor apa de unde veniia, de-ncungiura cetatea. Aceia apă abătând-o turcii
de la cetate în laturi, au luato, vestită între cetățile Ardealului”. La Miron Costin întâlnim
prima oară această formă, cea de azi, a numelui Oradei. Trecând prin Oradea și stând mai
multe zile, probabil a apucat să audă de la românii de aici pronunția contemporană a
numelui. Mai târziu, Dimitrie Cantemir numește orașul așa cum l-a găsit în izvoare:
Varadinum.

1658 – Al doilea asediu turcesc

În urma eșecului campaniei din anul 1657 – prin care principele Gheorghe
Rákóczi al II-lea intenționase să ocupe și tronul Poloniei, cu sprijinul Suediei și fără
autorizarea sultanului – Înalta Poartă a hotărât mazilirea sa, împreună cu domnitorii
Gheorghe Ștefan al Moldovei și Constantin Șerban al Țării Românești. Aceștia s-au retras
în Bihor, pe domeniul Cetății Șinteu, lângă Aleșd, pregătindu-se să contraatace. Marea
expediție otomană de pedepsire a rebelilor a început în primele zile ale lunii august 1658
din două direcții, însă a eșuat. Din cea de a doua coloană de atac – care a străbătut
Transilvania pe traseul Pasul Buzău, Brașov, Sibiu, Alba Iulia, Turda, Cluj, Almaș,
Meseș, Valea Barcăului, Oradea – au făcut parte și oștile noilor domnitori, Mihnea al III-
lea Radu al Țării Românești și Gheorghe Ghica al Moldovei, însoțit și de cronicarul
Miron Costin. Cunoscutului boier cronicar moldovean i se datorează încă o atestare a
numelui românesc consacrat al orașului: Oradia. În 29 august 1658, Rákóczi este prezent
la Oradea, supervizând măsurile în vederea apărării și numindu-l comandant pe
experimentatul englez Andrei Gaudi. Asediul n-a fost însă de durată, el fiind inițiat în
luna septembrie, o perioadă în care toamna venea cu ploi și vreme rece, condiții ce
îngreunau mult misiunea asediatorilor. Scopul principal al puternicei mobilizări otomane
a fost de fapt devastarea Transilvaniei, ca represalii împotriva principelui Rákóczi,
istoricii apreciind că populația principatului a scăzut cu o treime în urma acestei invazii.
Jaful și luarea de robi practicate de turci și tătari s-au manifestat crunt și în Bihor, aici
scăpând neatinse doar bisericile creștine ortodoxe, adică cele care aveau aceeași religie cu
domnii Moldovei și Valahiei. Totodată, zona de campare a trupelor românești, la
Sânmartin și Băile Episcopești, a avut cel mai puțin de suferit, atât datorită conștiinței de
neam a domnilor amintiți, care aveau de-a face cu românii bihoreni, cât și grație faptului
că hanul tătar Mehmed Ghirai al IV-lea, al Crimeii, s-a îmbăiat în apele termale ale Băii
Calicilor, impunând respect pentru acel loc. Trupele multinaționale, deși impresionante ca
număr, dar îngreunate de pradă și robi, se pare că n-au fost prea dispuse să lungească
asediul, el fiind sistat în aceeași lună.

1660, 13 iulie – Asediul și ocupația turcească

Pe 13 iulie 1660 o armată turcească, însumând 45 de mii de luptători, își întinde
tabăra sub zidurile Cetății Oradea cu gândul de a o cuceri. Vreme de câteva zile
comandantul armatei otomane, serdarul Köse Ali-Pașa, încearcă să obțină predarea cetății
pe cale pașnică, însă mai-marii acesteia refuză, sperând într-un ajutor militar din partea
Imperiului Habsburgic, așa încât turcii încep asediul. Contextul politic intern și
internațional era favorabil Înaltei Porți, care, slăbită după războiul purtat împotriva
răsculaților perși și după criza autorității centrale prin care a trecut, odată cu venirea la
putere a marelui vizir Ahmed Köprülü, în 1656, își va recâștiga poziția de putere în
Europa și își va relua ambițiile expansioniste. Transilvania, și implicit cetatea de margine
a Oradei, devine vulnerabilă după eșecul expediției armate inițiate de principele
transilvan Gheorghe Rákóczi al II-lea în Polonia, în 1657, în scopul dobândirii tronului
țării vecine. Văzându-și amenințate interesele în zonă de către propriul vasal, sultanul îl
va înlocui pe Rákóczi cu Acațiu Barcsai și va pătrunde cu oștile în Ardeal spre a-l pedepsi
pe fostul principe, între timp repus în funcție de Dieta transilvană. Oastea turcească o
învinge pe cea ardeleană între Gilău și Someșeni pe 22 mai 1660, iar Rákóczi se alege cu
o rană care-i va provoca moartea la 7 iunie. Asediul a durat 46 de zile, timp în care cei
850 de ostași orădeni au luptat vitejește pentru apărarea fortăreței lor, bine croită sub
aspect strategic și bine aprovizionată cu muniție. Turcii și-au concentrat forța atacurilor
asupra bastioanelor „Aurit” și „Roșu”, spre care și-au focalizat tirul artileriei lor și sub
care au săpat tuneluri spre a le mina și arunca în aer. Două evenimente nefaste au marcat
însă soarta asediaților în acele zile. Pe 14 august a explodat unul dintre depozitele de praf
de pușcă, dintr-o crasă neglijență a armurierului, eveniment care a curmat viața a o sută
de apărători și a distrus în bună parte curtina dinspre bastionul „Crăișorul”, iar mai târziu
turcii au aflat secretul golirii apei din șanțul cetății de la o orădeancă al cărei fiu era
prizonier la aceștia. Astfel, pe 27 august 1660, cei 300 de apărători, câți mai rămăseseră
în viață, au cerut pacea și au predat cetatea în mâinile otomanilor, care vor stăpâni apoi
Oradea și Bihorul vreme de 32 de ani.
1660, decembrie – Pașalâcul de Oradea
În luna decembrie 1660, Köse Ali-pașa, cuceritorul Oradei, și-a ridicat tabăra și a
plecat să ierneze la Belgrad, lăsând „ca stăpân și valiu” pe mutasarrâful de Adana, Sinan-
pașa, care astfel este primul guvernator (beglerbeg) al Pașalâcului de Oradea. Turcii care
acordau o importanță deosebită Cetății Oradea au trecut la refacerea ei. Evlia Çelebi
descrie astfel înfățișarea urbei: „Acest oraș mare, de formă pătrată, are toate străzile sale
în formă de pătrățele de șah, făcute încă de pe vremea ghiaurilor, potrivit regulilor
științei geometriei ... și prin șanțul acestuia curge râul Criș”. Orașul propriu-zis, orașul
mare (die grosse stadt), cum este el numit pe stampa ce înfățișează asediul din 1692, se
întindea pe malul stâng al Crișului, de la cetate spre vest până pe aliniamentul clădirilor
ce constituie marginea Pieței Unirii, de azi. Acest oraș era înconjurat cu ziduri, care, în
timpul stăpânirii otomane, erau prevăzute cu 12 bastioane acoperite cu șindrilă și patru
porți. Poarta cea mai impunătoare, flancată de două turnuri, era spre Criș, mai precis spre
Olosig. În fața ei se afla un pod. Lucrări de fortificații se efectuează la Oradea și în anul
1681, când locuitorii din Debrețin erau obligați să trimită 30 de fierari, 30 de rotari, 10
olari, 10 dulgheri și un pietrar „deoarece mai mulți nu s-a putut”. Uriașa forță de muncă
pe care au concentrat-o otomanii a determinat reușita refacerii cetății și orașului, iar dacă
ar fi să dăm crezare în întregime relatării cronicarului și călătorului Evlia Çelebi, Oradea
a dobândit un plus de strălucire în anii stăpânirii otomane. Acest fapt nu este singular,
căci o situație oarecum asemănătoare s-a produs și pe teritoriul pașalâcului vecin, cel de
la Buda, cu un secol mai înainte. Despre cetate autorul notează că „nici nu se poate
umbla de pe un bastion pe altul, ca în alte cetăți. Fiecare bastion are poarta lui,
căpitanul său și straja sa. Fiecare bastion având formă de triunghi, în fiecare unghi se
află câte o casă a străjii, având cupola din cărămidă”. Evlia Çelebi arată că în cetatea
interioară (în castel) locuiau ienicerii care erau apărătorii cetății, având în frunte pe
ieniceraga. Biserica din interior a fost transformată în geamie. Pe stampa realizată la
1692, se află o impunătoare moschee care se detașează dintre celelalte construcții prin
cupola și cele patru minarete ale sale. Dintre palatele fruntașilor orașului sunt amintite ca
fiind deosebite: palatul pașei, palatul defterdarului Ahmed-efendi, palatul agăi ienicerilor
din curtea interioară a cetății. Din acest ultim exemplu ne putem da seama că Çelebi
înșiră nu numai construcțiile noi, ci și pe cele mai vechi, astfel că palatul agăi ienicerilor
trebuie să fi fost palatul construit aici de Gabriel Bethlen și descris de Szalárdi, căci alt
palat nu se cunoaște să se fi construit de către turci în cetate. Cu privire la populația
orașului în această perioadă, știrile sunt foarte puține, pe la 1682, cei din Debrețin știau că
Oradea are 12 străzi cu 1.240 de plătitori de dări, cifră ce pare a fi apropiată de realitate.
Dacă îl socotim cap de familie pe fiecare din cei 1.240 de plătitori de dări, atunci,
înmulțind cu cifra 4 (media considerată acceptabilă pentru numărul membrilor unei
familii), se obține un total al populației orașului de 4.960. Desigur, cel puțin tot atât
trebuie să fi fost și totalul populației otomane (armată, administrație etc.). Çelebi scrie că
garnizoana cetății se ridica la „trei mii de oșteni pentru paza cetății, încât nu există
asemenea trupe alese nici la cetățile Buda, Agria sau Kanizsa”. Olosigul, după aprecierea
lui Evlia Çelebi, avea circa 300 de case din piatră, cifră care poate fi considerată reală
numai în măsura în care apreciem circa 1000 de case în toată Oradea, între care și
Olosigul. Acum este momentul în care centrul administrativ al orașului se mută în Olosig,
în care Evlia Çelebi ne spune că existau două cafenele, cinci prăvălii, un han, două școli,
o geamie și trei moschei. În dorința de a determina populația să rămână pe teritoriul
pașalâcului, administrația otomană de la Oradea a permis în continuare locuitorilor din
Debrețin, care aveau încă din secolele XV–XVI numeroase parcele de vie pe dealurile
orădene, la Cetariu, Biharia, Diosig, Episcopia Bihor, Sântimreu, să-și păstreze
proprietățile. Conform firmanului din decembrie 1666, dat la Adrianopol de către sultan,
se interzicea spahiilor să strângă „darea pe struguri” și se poruncea ca din viile de la
Cetariu, Biharia, Diosig, după ce locuitorii din Debrețin și-au plătit zeciuiala obișnuită,
acestora să nu li se mai pretindă nimic. În 1672, sultanul Mehmed al IV-lea interzicea
pașei de Oradea „să abuzeze de bunăvoința celor din Debrețin” și să pretindă daruri de la
populația supusă. Pentru a încuraja comerțul, la 1682, pașa de Oradea, Mazülzade Gürgü
Mehmed-pașa, a emis o scrisoare privilegiată prin care scutea pe cei ce veneau spre
târgurile din Oradea de vama podului de la Diosig „și din alte părți” (adică din interiorul
pașalâcului), păstrându-le numai pe cele de la Pocsaj și Săcueni. În timpul stăpânirii
otomane, viața comercială la Oradea a cunoscut o deosebită înflorire. Negustorii din tot
cuprinsul Imperiului otoman și chiar din Extremul Orient veneau aici cu mărfurile cele
mai felurite. Târgurile săptămânale se țineau în fiecare duminică în Piața Mare, lângă
cetate. Locul era foarte bine ales deoarece târgul putea fi supravegheat de pe curtinele și
bastioanele din acea parte a cetății. În afară de târgul săptămânal, Çelebi amintește că „la
începutul anului, cu patruzeci de zile mai înainte de sărbătoarea de ouă roșii a
ghiaurilor, se face un bazar anual”. Cu această ocazie „din India, din Yemen, din Arabia
și din Persia... vin sute de mii de oameni... încât această câmpie a Oradei se umple de
corturi și căruțe”. Acest târg anual dura, de obicei, douăzeci de zile, prilej de încheiere a
unor importante tranzacții comerciale. Târgul anual se ținea în afara orașului, într-un loc
deschis. Pentru a ține în frâu marele număr al participanților la acest târg, erau aduse la
Oradea trupe turcești din sangeacurile vecine (Ineu, Gyula), el depășind cele mai mari
târguri din Imperiul otoman. Acest târg care avea loc, de fapt, în ajunul Postului Mare, era
unul tradițional în Oradea. Referitor la bunăstarea economică a Oradei asaltului turcesc,
faimosul istoric turc al vremii sale, Solakzade Mehmed Hendemi, aflase de la un ienicer
că „Oradea are vii și grădini frumoase și întinse, ca viile și grădinile Adrianopolului. În
împrejurimile orașului erau atâtea cirezi și turme de vite încât oastea islamică s-a
săturat de carne de oaie, de berbec și de bou”. În ceea ce-i privește pe noii stăpânitori,
Oradea avea deja toate atributele unui loc binecuvântat și se vor simți obligați să-l crească
și dezvolte în continuare. În timpul stăpânirii otomane, Oradea era vacuf (proprietate
ecleziastică) al orașelor sfinte Mecca și Medina, la acest din urmă oraș fiind obligată a
trimite anual 12.000 de galbeni. În același an, 1660, când în Anglia pătrundea ceaiul, prin
intermediul turcilor ajunge la Oradea cafeaua. Islamul nu permitea consumarea băuturilor
alcoolice, cafeaua fiind băutura care trezea, energiza și avea și cele mai multe arome din
lume și, în plus, deși selectă, ea era accesibilă atât bogatului, cât și săracului.

1660–1661 – Biblia de la Oradea

Cea mai importantă realizare a lui Szenczi Kertész Ábrahám a fost reeditarea
Bibliei în limba maghiară, tradusă de Károlyi (Radics) Gáspár în 1590. Tipărirea ei a
început la Oradea în 1657 și ar fi trebuit să apară într-un tiraj de 10.000 de exemplare,
fiind sprijinită financiar de Rhédei Ferenc și Acațiu Barcsai, ambii principi ai
Transilvaniei și de Gyulai Ferenc, marele căpitan al Cetății Oradea. În timpul editării ei, a
avut loc asedierea Cetății Oradea și căderea ei, tipograful fiind nevoit să-și continue și să-
și încheie opera tipografică la Cluj (1660–1661). Una dintre condițiile principale ale
capitulării cetății în fața turcilor, în 1660, a fost salvarea acestei lucrări încă neterminate
și a tipografiei aferente (cu matrițe de litere aduse din Olanda). La 27 august 1660, cei
circa 300 de apărători care au mai rămas în viață, au predat cetatea lui Ali-pașa, căruia îi
prezentară doleanțele lor, sintetizate în opt puncte, între care punctul 5 spunea
următoarele: „Tiparnița va fi păstrată și ea. Exemplarele Bibliei aflate în momentul
asediului în curs de tipărire, precum și celelalte cărți vor fi date fără stricăciuni
tipografilor când se vor întoarce după ele. Până atunci vor fi ținute cu mare grijă”. Turcii
au acceptat, Biblia de la Oradea fiind finalizată apoi la Cluj, în 1661. Așa s-a încheiat un
secol de tradiție tipografică la Oradea. Despre transportarea tiparniței și arhivei capitlului
scrie în cronica sa Georg Kraus, cronicarul sighișorean, care, la scurtă vreme după
capitularea cetății, a venit la Oradea în solie. Biblia orădeană s-a tipărit în 6.000 de
exemplare, iar la 1678 ediția se epuizase deja și a început o nouă mișcare pentru
reeditarea ei. La 1669, Szenczi Kertész Ábrahám murise și probabil că n-a avut nici
urmași direcți și nici colaboratori, căci, după moarte, tiparnița lui s-a risipit. În noiembrie
1660, Ioan Scherlingh, jurat al consiliului din Bistrița, a fost trimis cu 22 de căruțe la
Oradea pentru a încărca actele arhivei capitlului, împreună cu tiparnița, cele ce țineau de
ea și cu cărțile. Pentru aceasta dieta a trebuit să depună o mie de taleri, deși Ali-pașa
făgăduise predarea lor.

1660–1692 – Românii bihoreni sub stăpânirea turcească

Prezența românilor în orașul Oradea poate fi urmărită încă de la asediul din 1660,
când, între cei care apărau cetatea, cronica lui Szalárdi menționează și numeroase nume
de români. Posibil ca ei să fi fost mult mai mulți, căci aceste nume nu reflectă întotdeauna
etnia. Oradea, până atunci oraș închis pentru cei ce n-au trecut la Reforma religioasă, își
deschide după 1660 porțile și pentru românii ortodocși, ca și pentru catolicii maghiari.
Toleranța religioasă și, prin aceasta și cea etnică, a fost o trăsătură a administrației
otomane în Oradea. Satele din Bihor au rămas sub conducerea cnejilor și voievozilor
locali sau a juzilor. Vechea formă românească de organizare corespunde și sistemului de
raporturi cu administrația otomană, satul fiind impus la dări în mod global. Voievodul era
acum reprezentantul obștii în raporturile cu noul stăpân. Însemnările de pe cartea veche
românească de cult, aflată în posesia bisericilor din județ, arată că satele nu s-au
depopulat, că a continuat activitatea unor centre locale de copiere a cărților liturgice, că
se simțea nevoia unor astfel de lucrări. Așa cum pe teritoriul Pașalâcului de Buda, pe la
mijlocul veacului al XVI-lea, protestanții lui Sztáray Mihály au putut să înființeze peste
120 de comunități religioase, tot așa, și aici, românii ortodocși au avut posibilitatea să-și
desfășoare nestingherit activitatea întru ale credinței. Și-au continuat munca de copiere
călugării mănăstirii ortodoxe de la Tinăud, activitate începută încă înainte de 1660, când
aici își aveau reședința Constantin Șerban, fostul domn al Țării Românești, și Gheorghe
Ștefan, fostul domn al Moldovei. Se copiază cărți bisericești la Stâncești, Cotiglet, Sitani,
Luncasprie, Cristelec, Seghiște, de către preoți veniți din Moldova care, acum, pot activa
fără restricții pe teritoriul comitatului Bihor. Pentru românii ortodocși din Bihor vin
episcopi de la Constantinopol încercând să refacă vechea ierarhie bisericească. Aceasta
poate fi și explicația că documentele cele mai vechi ale parohiei ortodoxe din Velența
erau din anul 1667. Turcii pun astfel capăt intoleranței protestante maghiare, și îi vor
sprijini pe români (dar și pe alți ortodocși: greci, aromâni) să se așeze în oraș ca cetățeni
cu drepturi egale, devenind liberi și în practicarea creștinismului ortodox strămoșesc. De
perioada Pașalâcului de Oradea este legată înființarea aici a Episcopiei Ortodoxe de
Oradea și a unei biserici potrivite acestui înalt rang, remarcabile realizări pentru români,
imposibile până atunci. Putem spune că religiile dominante la Oradea ajung acum cea
musulmană și cea creștin-ortodoxă.

1691–1692 – Asediul și ocupația austriacă

Luptător în asediul Vienei și cuceritor al Belgradului (1688), Maximilian (Max) al II-lea
Emanuel (1662–1726), elector de Bavaria al Sfântului Imperiu Roman de Națiune
Germană, nota în jurnalul său de război (13.07.1687) că Oradea este cheia Transilvaniei.
Nu va trece mult timp până ce și Transilvania va fi ocupată de Imperiul Austriac, acțiune
ce va întâmpina o amplă opoziție din partea partidei naționale maghiare, care nu-i
recunoștea pe habsburgi moștenitorii coroanei Ungariei. Oradea va fi capturată însă mai
greu de austrieci decât restul principatului. Armata creștină ajunge în comitatul Bihor
încă din toamna anului 1685, unde va ierna. Un motiv al acestei presiuni antiotomane în
această zonă este și refugierea în Cetatea Oradea a liderului războiului curuților maghiari
contra habsburgilor, contele Thököly Emeric (Imre), viitor principe al Transilvaniei, în
1690–1691. Acesta fusese primit la Oradea cu onoruri regești de către Ahmed, pașă de
Oradea, în 7 septembrie 1685, după înfrângerea sa de la Eperjes. În anii următori au loc
unele lupte în Bihor, toate încheiate cu victoria austriecilor. În februarie 1686 au loc
primele lupte la Oradea, când cavaleria lui Heissler și infanteria lui Claudius Florimund
Mercy atacă și incendiază palanca Olosig, „a doua cetate a Oradei“. A fost mai degrabă o
tatonare a terenului de către comandanții austrieci. Din această perioadă datează și
primele hărți detaliate ale zonei Oradei, semn al organizării minuțioase necesare
austriecilor pentru cucerirea acestei „porți a Transilvaniei“. Pe una dintre hărțile
respective, datată 1685 și aparținând familiei markgrafului de Baden-Baden, comandantul
suprem al armatei imperiale în războiul contra otomanilor, apare pentru prima dată și
denumirea „Banatvs Timisvariensis“ (Banatul Timișoarei). Sub comanda colonelului
Johann André/Andreas, conte Corbelli (Carabelli), e atacat, incendiat și cucerit Beiușul,
în 30 iunie, 1689. Generalul Heissler învinge și el o oaste, moralul din tabăra habsburgică
fiind în creștere. Prin urmare, imperialii se gândesc să treacă la supunerea Oradei unei
blocade, operațiune care va eșua deocamdată din cauza vremii nefavorabile și a trupelor
insuficiente. Corbelli însă, beneficiind acum și de sprijinul trupelor de haiduci unguri,
pătrunde cu forța în oraș, nelipsind mult ca haiducii să pună mâna pe poarta deschisă a
cetății. O altă oportunitate însă, vulnerabilitatea Cetății bihorene Batăr (SE de Salonta),
sistează operațiunile de la Oradea. Austriecii și haiducii unguri vor captura într-adevăr
ușor localitatea și Cetatea Batăr, la începutul lunii iulie. După această nouă incursiune
austriacă asupra Oradei, s-a tras probabil concluzia că este nevoie de o mobilizare mult
mai mare în oameni și echipament, pentru a cuceri și cetatea, nu numai a distruge casele
din margine. Astfel, în aprilie 1690, vin în recunoaștere la Oradea doi ofițeri superiori,
conții Octavio Nigrelli și același Andreas Corbelli, care inspectează cu atenție orașul și
cetatea, studiind probabil cauzele nereușitei din anul precedent. Intuind că imperialii au
pus ochii pe Oradea, turcii i-au și ei unele măsuri. Astfel, în ajunul Crăciunului, Galga,
fiul hanului tătar, însoțit de o armată de 40.000 de oameni, vine la Oradea, pe care-o
aprovizionează cu alimente. Se va retrage însă spre Cluj, pentru că imperialii întrețineau,
prin expedițiile lor militare, o atmosferă de nesiguranță în Transilvania. În februarie 1691,
husarii chiar înving o oaste turco-tătară la Oradea, victoria venind după o alta, din 25
ianuarie, când tătarii care au prădat Szolnokul sunt bătuți undeva pe cursul Crișului. În
luna septembrie a anului 1691, austriecii revin la Oradea sub chiar conducerea
mareșalului markgraf Ludwik Wilhelm I von Baden-Baden (proaspăt înălțat în grad de
împăratul Leopold). Efectivele sunt de această dată onorabile: aproape 16.000 de oameni
și 104 tunuri. De data aceasta, folosindu-se de superioritatea artileriei nemțești, postată pe
dealurile din apropiere, asediatorii vor distruge tot orașul, bombardându-l până în anul
următor. Turcii, cu ceva peste 5500 de oameni și având 60–80 de tunuri, vor rezista cu
îndârjire șapte luni. După două zile de bombardament cu artileria postată pe dealurile din
nord, în ziua de 16 octombrie cetatea de palancă Olosig este cucerită, trupele austriece
trecând în zilele următoare Crișul Repede. Prinsă acum între susținutele focuri de
artilerie, dinspre nord și dinspre sud, cade și Cetatea Orașului Nou, în 21 octombrie, turcii
retrăgându-se în puternica cetate pentagonală, mult mai greu de cucerit. Sosirea
generalului Donath Heissler, comandant general al Transilvaniei (din 1689), cu întăriri
constând în 2000 de sârbi, va crește moralul austriecilor, impulsionând asediul. Din cauza
iernii însă, asaltul decisiv asupra cetății este amânat pentru primăvara anului următor,
optându-se pentru o blocadă completă a cetății. Ludwik Wilhelm întrerupe așadar asediul,
în 13 octombrie, „după lupte și bătălii care au durat zi și noapte, timp de 37 de zile”,
plecând la Erlau. Blocada va fi condusă acum de contele Franz Karl von Auersperg.
Turcii au neșansa de a trece acum printr-o perioadă de foamete și ciumă, dar rezistă cu
stoicism. Austriecii trec și ei printr-o mobilizare exemplară: 2650 de căruțe au efectuat,
fiecare, mai multe drumuri de aprovizionare a asediatorilor, costând vistieria imperială de
la Viena câteva zeci de mii de florini (24.000 numai pentru artilerie și muniție și 13.633
pentru făină și lemne de foc); la aceste sume impresionante s-au adăugat, firește, plățile
cărăușilor și soldele soldaților și ofițerilor participanți la asediu. În 13 și 14 februarie,
turcii lansează atacuri în forță pentru a slăbi blocada și încep discuțiile dintre adversari
privind o capitulare avantajoasă. În data de 29 aprilie 1692, după o detașare de la Oradea,
generalul Heissler s-a întors cu întăriri. Fiind numit responsabil direct cu asediul și
cucerirea Oradei, el a venit cu 5000 de oameni noi pentru a da lovitura de grație turcilor.
Din data de 11 mai reîncepe asediul, artileria austriacă dezlănțuindu-se asupra cetății,
inclusiv cu ghiulele incendiare. Austriecii săpau între timp și un canal care să permită
scurgerea apei din șanțul de protecție a cetății în râul Peța. Se pare că vechea evacuare din
1660 rămăsese secretă sau fusese dezactivată de către turci. Pe 6 iunie 1692 însă,
generalul Heissler și Abdulatiff-pașa, ultimul guvernator turc al Oradei, au semnat un
protocol de predare a cetății. Obligați să demineze cetatea și să predea și cetățile bihorene
de la Pomezău și Salonta, turcii supraviețuitori au fost lăsați să plece, dezarmați. Asediul
austriac din 1691/ʼ92 este ultimul mare eveniment militar din istoria Cetății Oradea.
După cucerirea austriacă, turcii (în 1695) și aliații lor tătari (în 1693) încearcă să
recucerească Cetatea Oradea, dar nu reușesc decât să mai devasteze orașul. Precizăm că
ofensiva austriacă se va încheia în 26 ianuarie 1699, cu pacea de la Karlowitz.
1692 – Meteoriții căzuți la Oradea
Despre legenda celui mai mare meteorit care a lovit Oradea și ce s-a ridicat în
zilele noastre în locul craterului lăsat de corpul extraterestru. Când vine vorba despre
imensa groapă din cartierul orădean Rogerius, poveștile și legendele sunt destul de
spectaculoase. Dimensiunea ei este impresionantă, poveștile despre ea sunt binevenite,
mai ales că este un loc de poveste, este locul unde se află Orășelul Copiilor. Fiecare loc
de pe mapamond poartă în spate povești ciudate, povești transmise din generații în
generații, povești care îți dau fiori când le auzi. Folclorul urban orădean face referire la
astfel de povești, deși nimeni nu le-a experimentat. Așa s-a născut și o legendă de cartier
în Oradea. Cei care și-au petrecut iernile din copilărie la săniuș la Orășelul Copiilor știu
despre ce este vorba. Se spune că, demult, foarte demult, chiar înaintea vânătorii lui
Ladislau I, un meteorit de dimensiuni cosmice a căzut în Oradea. Meteoritul a aterizat în
zona Rogerius, mai exact Orășelul Copiilor. A rezultat o groapă imensă în urma
impactului și astfel se explică diferența de nivel. Legenda spunea că într-o noapte s-a
auzit o bubuitură puternică și a fost văzută o lumină la fel de puternică. Oamenii s-au
speriat crezând că a venit sfârșitul lumii. Dimineața au aflat ce s-a întâmplat. Un meteorit
a căzut peste oraș, chiar în locul unde astăzi se află Orășelul Copiilor. După construcția
Spitalului de Copii, în 1968, autoritățile locale au placat groapa cu beton și a devenit parc
pentru copii. În primăvara anului 1692, Cetatea Oradea era asediată de forțele imperiale
austriece, comandantul armatei, contele Otto von Auersperg, pregătind asaltul final. Un
eveniment astronomic neașteptat a bulversat cele două armate și pe locuitorii care mai
rămăseseră prin împrejurimi. Soldații austrieci își fumau liniștiți pipele în avanposturile
de lângă cetate când au văzut pe cer o bilă de foc. Și nu, nu era o ghiulea de la ei. Bila de
foc a trecut peste avanposturi depășind cetatea pentru a se prăbuși mai apoi undeva în
pădurile din spatele fortăreței, acum cartierul Velența. Obiectul a explodat asemeni unei
ghiulele care ar fi cântărit, după relatările soldaților austrieci, 200 pfunzi (un pfund =
0,453 kg cu variații regionale). Evenimentul i-a tulburat într-atât, încât contele Otto von
Auersperg, comandatul trupelor de asediu, realizează o schiță edificatoare și i-o trimite
generalului Friedrich Veterani, care, la rândul său, îl înștiințează urgent pe împăratul
Leopold al II-lea într-un raport militar. Schița realizată de generalul von Auersperg a fost
inclusă ulterior într-un amplu raport despre campania militară din Transilvania de către
generalul Friedrich Veterani, documentele fiind transmise împăratului Leopold I pe 20
aprilie 1692. „În ziua de 8 ale lunii (aprilie – n.r.), în jur de 10 noaptea, la Oradea o sferă
de foc a fost observată pe cer, a traversat avanposturile noastre, peste cetate și peste
tabără, iar apoi a căzut în pădure”, scria von Auersperg despre căderea meteoritului de la
Oradea. Căderea meteoritului a fost considerată un semn bun de către soldații austrieci,
care, înarmați cu încredere și câteva ghiulele incendiare, reiau asediul la 7 mai 1692.
Astrele au fost de partea lor. Trei săptămâni mai târziu, la 28 mai 1692, turcii capitulează,
iar Abdulatiff-pașa semnează un armistițiu prin care turcii se angajau să își vândă în cinci
zile toate posesiunile și să se îndrepte spre Pančevo. Studiind acest fenomen, cercetătorul
orădean Mihai Georgiță (de la Arhivele Naționale) a stabilit că meteoritul a urmat în
cădere traiectoria nord-vest către sud-est, locul impactului fiind undeva în cartierul
Velența. În raport, după cum era ilustrat și în schiță, se mai arată că meteoritul a explodat
„cu forța a 200 de kilograme de explozibil”. Raportul nu menționează dacă au fost
recuperate sau nu bucăți din meteorit. Consemnarea evenimentului astral a intrat și în
„Catalogul meteoriților”, editat de British Museum, iar documentul despre meteoritul de
la Oradea este cea mai veche însemnare ce relatează fără doar și poate o cădere de
meteorit pe teritoriul României.

1692 – Cetatea Oradea, garnizoană austriacă

După ce austriecii ocupă Transilvania, începe o altă etapă în reconstrucția și
destinul Cetății Oradea, proprietate în Evul Mediu a Episcopiei Romano-Catolice. O
importantă sursă de finanțare reprezentând-o tocmai vistieria Vaticanului, de unde sunt
oferiți 60.000 de florini, dovadă fiind scrisorile dintre papa Inocențiu al XII-lea și
împăratul Leopold. Acum episcopul catolic, numit și comite suprem al Bihorului,
revendică cetatea de la imperiali. În 6 aprilie 1699 Cancelaria ungară trimite Consiliului
de război copia memoriului episcopului catolic de Oradea, Augustin Benkovics, prin care
acesta solicită sprijin pentru ridicarea bisericii catolice din cetate așa cum a fost
întemeiată de regele sfânt Ladislau și unde acesta își are monumentul funerar alături de
cel al împăratului Sigismund. Episcopul n-a mai reușit să edifice vechea catedrală în
cetate, spațiu care a primit un rol strict militar după cucerire. În ea s-a construit, spre
sfârșitul secolului al XVIII-lea, doar o biserică de garnizoană în alt loc decât vechiul
amplasament al vechii catedrale gotice din secolul al XIV-lea. Cetatea este refăcută în
perioada 1692–1695, după planurile inginerului militar baronul Ernst Friedrich von
Borgsdorf. Majoritatea lucrărilor de reparații au fost executate de soldații regimentului de
infanterie Öttingen, care a format un timp și garnizoana cetății. Lucrările au fost
întrerupte în toamna anului 1693, când o grupare tătărească auxiliară trupelor otomane
comandate de marele vizir Bozuklu Mustafa, a încercat să surprindă garnizoana orădeană
printr-un raid fulgerător, care însă nu a reușit, precum și de turci în 1695, într-o ultimă
încercare de recucerire. Din inițiativa generalului Corbelli, primul obiectiv construit este
o brutărie cu șase cuptoare, menită să asigure pâinea necesară garnizoanei, meșterilor de
la fortificații și celor circa 2500 de locuitori rămași în oraș, brutărie care a funcționat
vreme de 305 ani neîntrerupt. Tot din aceleași considerente, în 1699, comandantul cetății,
baronul La Porta, construiește, pe malul pârâului Peța care înconjura cetatea, o moară,
vâltori și o berărie. Generalul imperial Corbelli, însărcinat imediat după asediu cu
refacerea distrugerilor provocate de asalturi, a făcut în vara anului 1692 și un
recensământ al imobilelor care mai stăteau în picioare. După datele pe care le-a reținut
Corbelli, doar în cea mai îndepărtată așezare în Olosig – mai existau 114 case, dintre care
doar 21 mai puteau fi locuite întrucâtva. În celelalte două târguri – Oradea și Velența – nu
a putut consemna nicio clădire întreagă. În starea cea mai rea s-a aflat, totuși, Velența,
plasată pe traiectoria artileriei de asediu care fusese amplasată pe „Dealul Viilor” și care a
fost pur și simplu rasă de pe suprafața pământului. Comandantul cetății reprezenta o
autoritate de prim ordin în Oradea, după 1692 târgurile orădene aflându-se sub autoritatea
juridică și administrativă a acestuia. El și-a subordonat direct și efectiv, pe timp de pace și
de război, conducerea tuturor afacerilor târgurilor, precum și a așezărilor rurale limitrofe.
A coordonat administrația târgurilor până în 1714, iar până în 1722 avea dreptul să
controleze numai activitatea consiliului local și executarea bugetului, prerogative preluate
apoi de capitlu. De aceea a intrat și în conflict cu stăpânii domeniali ai orașului, pentru
drepturile de posesie asupra cetății și a altor terenuri și bunuri pretinse de către aceștia, pe
care le-a negat în repetate rânduri, situându-se de partea intereselor târgurilor. Conflictul
a început în 1723, când episcopia a solicitat să i se recunoască dreptul de proprietate
asupra târgului Katonaváros, constituit în acel an pe locul târgului Velența, când prin
aprobarea cezaro-crăiască s-a permis ridicarea unei așezări destinate soldaților, dar unde
s-au stabilit și civili, numită loc public, sustras de la contribuția domenială și supus numai
Camerei Fiscale. Reconstruirea Oradei după două decenii de războaie, distrugeri, molime
și depopulare reîncepe cu vechea fragmentare în târguri separate, asta și din cauza vechii
organizări a posesiunilor Bisericii Catolice. Imensul efort de reconstrucție a fortificației,
inițiat de generalul Corbelli, imediat ce tunurile de asediu au amuțit, nu ar fi putut fi
realizat fără ajutorul locuitorilor așezărilor din jur, mai apropiate sau mai îndepărtate.

1693, toamna – Atacul fulgerător al tătarilor

După ocuparea Cetății Oradea de către trupele austriece, noile autorități militare,
sub generalul Corbelli, demarează un amplu și rapid program de refacere a fortificației
distruse în bună parte de tirul artileriei imperiale în timpul celor aproape 14 luni de
asediu. Graba cu care a acționat administrația habsburgică s-a dovedit în scurtă vreme
întemeiată, pentru că în toamna anului 1693 o oaste tătărească auxiliară armatei turcești,
condusă de marele vizir Bozuklu Mustafa, a încercat să-i ia prin surprindere pe apărătorii
cetății printr-un atac fulgerător. Fortificația a rezistat, deși reparațiile au fost făcute în
pripă, iar ca represalii oastea tătărească a trecut prin foc și sabie satele de pe Văile Ierului
și Barcăului, au distrus complet târgul Diosigului, au jefuit și au luat în robie mai multe
mii de localnici. O altă incursiune întreprinsă de otomani în scopul reocupării Cetății
Oradea se va consuma, tot fără succes, în anul 1695.

1703, aprilie 17 – Răscoala antihabsburgică la Oradea

Pe 17 aprilie 1703, o armată a răsculaților antihabsburgici, condusă de căpitanul
Paul Gödényi, împresoară Cetatea Oradea și o supun unui prim asediu, operațiune
militară care se va mai repeta pe parcursul aproape a unui deceniu. În economia
războiului (răscoalei) antihabsburgice pornit de contele Francisc Rákóczi al II-lea la
începutul anului 1703, fortăreața orădeană reprezenta o citadelă de primă importanță
strategică pentru planul de alungare a austriecilor din Ardeal și de restaurare a
Principatului Transilvaniei. Demnă de luat în seamă este opțiunea locuitorilor târgurilor
orădene, în special a comunităților românilor macedoneni și a sârbilor de aici, care se vor
alătura imperialilor habsburgi, care le oferiseră statutul de oameni liberi și i-a așezat sub
autoritatea căpitanului cetății, la fel cum s-a întâmplat și în Brașov. În sprijinul oștii care
asedia cetatea, a intrat în Bihor un contingent de 7000 de răsculați (curuți), conduși de
căpitanul Boné, care au ocupat târgul Diosigului, însă au fost surprinși aici, pe când
chefuiau, de un detașament orădean, condus de Kiss Balázs, și puși pe fugă. Succesul
acestora a fost însă efemer, pentru că în 6 august 1703 Diosigul a fost din nou ocupat de
armatele răsculaților, conduse de contele Bercsényi, al doilea lider militar după Francisc
Rákóczi. El a împresurat cetatea orădeană cu cinci regimente și a supus-o iarăși asediului,
pentru ca pe 14 noiembrie efectivele armate să fie suplimentate cu încă patru regimente,
trimise de generalul Sennyei. A doua zi însă, apărătorii fortăreței și-au părăsit posturile și
au atacat unitățile răsculaților, pe care le-au fugărit până la Biharia, unde le-au dezarmat.
În decembrie s-a produs o nouă răsturnare de situație, când căpitanul Boné, victorios
împotriva sârbilor din Ineu și Arad, a înconjurat iarăși cetatea orădeană și a supus-o unui
nou asediu, încheiat din fericire pe data de 28 ale aceleiași luni, de frica izbucnirii unei
răzmerițe a populației civile din împrejurimile Oradei, supusă jafului sistematic practicat
de ostașii taberei răsculaților. Plecat cu grosul armatei sale în Transilvania, căpitanul
Boné a lăsat câte o garnizoană la Biharia și la Episcopia, ambele lichidate la 11 aprilie
1704 de orădenii conduși de căpitanul cetății, Fels-Colonna. În cursul anului 1705, atât
principele Francisc Rákóczi al II-lea, cât și contele Forgách s-au adresat în zadar
administrației comitatului Bihor cu dispoziții de mobilizare generală a tuturor bărbaților
apți de luptă, întrucât autoritatea statală se afla de-acum în plină disoluție, încât nici
decretul de desființare a dijmei, emis de principe, nu s-a bucurat de vreo reușită. Nici
situația asediaților nu era foarte bună. Supuși repetatelor și îndelungatelor asedii,
apărătorii fortificației s-au aflat în prima jumătate a anului 1707 lipsiți de orice sprijin
financiar și mijloacele de subzistență, stare de lucruri care l-a determinat pe căpitanul de
atunci al cetății să bată monedă proprie din cupru, cu legenda „In necessitate
Varadiensis”, pentru a putea procura cele trebuincioase, criză ce s-a încheiat pe 6 august,
când armatele imperiale ale generalului Rabutin au despresurat cetatea, iar în noiembrie a
lichidat tabăra răsculaților din târgul Olosig. În cursul anului următor s-au desfășurat mai
multe runde de negocieri între mai-marii cetății orădene și contele Sándor Károlyi,
reprezentantul principelui Rákóczi, pentru predarea fortificației, dar acestea au încetat în
februarie 1709, când asediații au primit provizii și sprijin militar, pentru ca blocada să
înceteze un an mai târziu din pricina izbucnirii unei devastatoare epidemii de ciumă.

1712, noiembrie 27 – Privilegii imperiale acordate orădenilor

La 27 noiembrie 1712, ca gest de recunoștință pentru meritele dovedite de orădeni
în apărarea intereselor Casei de Austria în războiul antihabsburgic pornit de principele
Francisc Rákóczi al II-lea, împăratul Carol al VI-lea reconfirmă, prin decret imperial,
calitatea de „oraș liber regal” a Oradei și toate privilegiile dobândite de locuitorii celor
trei târguri orădene de-a lungul vremii, așa cum au fost ele stipulate în diploma emisă de
predecesorul său, împăratul Rudolf al II-lea, la 21 martie 1600, emisă de asemenea pentru
a răsplăti dăruirea cu care orădenii au luptat pentru interesele Imperiului în anul 1598,
când turcii au asediat Cetatea Oradea. Documentul are valoarea unei baze juridice pentru
dezvoltarea economică și urbanistică ulterioară a Oradei, întrucât, deși prin efectul
Diplomei Leopoldine din 1693 Episcopia Romano-Catolică de Oradea a fost repusă în
vechile sale drepturi de stăpân domenial în Oradea și Bihor, societatea civilă orădeană a
putut contracara de-acum, invocând acest act juridic, toate tentativele întreprinse de
ierarhia bisericească domenială în scopul desființării vechilor drepturi și privilegii de care
se bucurau cetățenii urbei. Așa de pildă, a fost reconfirmată scutirea de plata tricesimei,
oferită în anul 1474 locuitorilor din târgurile Olosig și Velența, ulterior și celor din
Oradea, de către regele maghiar Matei Corvin, apoi îngăduința oferită în anul 1558 de
regina Izabella, pe timpul minoratului principelui Ioan Sigismund de Zápolya, străinilor
de a se așeza în Oradea și de a primi cetățenie, după ce în 1557 orașul se depopulase în
urma alungării catolicilor din urbe, de asemenea edictul emis de principele Ioan
Sigismund de Zápolya în 1562 cu privire la interdicția impusă orădenilor de a furniza
mijloace de transport fără autorizarea sa, măsură care i-a scutit pe orădeni de robota
cărăușiei în folosul stăpânului domenial, apoi privilegiul acordat orădenilor de împăratul
Ferdinand I, în 1552, de a putea fi judecați doar de propria lor instanță sau impunitatea
oferită de împăratul Rudolf al II-lea orădenilor de a fi întemnițați pentru datorii față de
stăpânii domeniali, precum și dreptul de a-și vinde liber vinul obținut din podgoriile
proprii. Tot cu această ocazie a fost reconfirmată vechea reprezentare heraldică a Oradei
și vechiul sigiliu al orașului.

1716, august 17 – Îndelungatul proces al orădenilor pentru obținerea statutului de

oraș liber regal al Oradei
După ce, pe 27 noiembrie 1712, împăratul Carol al VI-lea a reconfirmat statutul
de „oraș liber regesc” al Oradei și privilegiile obținute de locuitorii ei de-a lungul
veacurilor, la intervenția și cererea episcopului romano-catolic Imre Csáky, același
monarh a anulat urbei, la 17 august 1716, calitatea de „oraș liber regesc”, recomandându-
le orădenilor să se adreseze justiției pentru păstrarea vechilor lor privilegii. În felul acesta
s-a deschis calea unei avalanșe de procese, între societatea civilă orădeană și ierarhia
ecleziastică domenială, confruntări care se vor întinde pe parcursul a 132 de ani. Astfel,
prin reintrarea în vigoare a prevederilor Diplomei Leopoldine din 1693, Oradea era din
nou divizată în târguri, cu primari și jurați proprii, aleși anual și confirmați de stăpânul
domenial, Capitlul Romano-Catolic, în cazul târgului Oradea, și Episcopia Romano-
Catolică, în cazul târgurilor Olosig și Velența. Alertați de perspectiva sumbră care se
contura, cetățenii celor trei târguri au început să strângă fonduri pentru trimiterea unei
delegații la Viena încă din anul 1714, dar consecvenți în apărarea drepturilor lor s-au
dovedit doar locuitorii Velenței. Reprezentanții acestora au convenit, la sfârșitul anului
1721, o formulă de compromis cu capitlul, pe care l-au și încheiat la Viena, la 22
februarie 1722, dar care a fost imediat contestat, după ce s-a aflat că delegatul prim, Ioan
Lantoș, a fost mituit de capitlu pentru iscălirea așa-numitei „Tranzacții amicale”. Au fost
obținute totuși unele progrese, în sensul că sarcinile iobăgești puteau fi răscumpărate cu
400 de florini anual, la fel și monopolurile senioriale ale măcelăriilor, morilor,
cârciumilor, berăriilor și al organizării piețelor, plus scoaterea locuitorilor de sub
jurisdicția justiției domeniale. În 1730, consilierii târgului Oradea au redeschis procesul,
solicitând anularea înțelegerii încheiate în 1722, iar în 1741 cele două părți și-au disputat
importanța economică și socială a fiecăreia în viața orădeană, inclusiv prin ciocniri de
natură violentă, situație care a atras intervenția împărătesei Maria Terezia, care, pe 4
septembrie 1742, a solicitat suspendarea sentințelor pronunțate de Scaunul de Judecată
domenial împotriva protestatarilor. Începând cu anul 1743, consilierii și-au schimbat
tactica și au solicitat pur și simplu acordarea statutului de „oraș liber regal” pentru târgul
lor, pretenție susținută la Viena în luna decembrie, la care împărăteasa a răspuns
împuternicind Consiliul Locumtenențial să aplaneze conflictul, așa încât acesta a judecat
în 1745, la Bratislava, litigiul și a fixat o despăgubire de 30.000 de florini în beneficiul
capitlului în schimbul renunțării la dreptul său de proprietate asupra târgului Oradea.
Demersul a rămas însă fără niciun rezultat, întrucât capitlul a refuzat, invocând motive
religioase, cum că târgul și-ar pierde caracterul catolic, fiindcă ar atrage foarte mulți
necatolici deîndată ce va primi statutul de „oraș liber regal”. Acest argument n-a fost luat
în seamă de Maria Terezia, care, în 1748, a solicitat capitlului să facă dovada drepturilor
sale de proprietate, cerință aproape imposibil de realizat întrucât cea mai mare parte a
arhivei fusese distrusă de-a lungul numeroaselor conflicte armate, iar ce mai rămăsese din
ea se afla acum la Viena. După o oarecare perioadă de „liniște”, litigiul a fost redeșteptat
în 1763, consilierii atacând acum legalitatea Diplomei Leopoldine din 1693, acțiune la
care li s-au alăturat și consilierii târgului Olosig, după patru ani, și s-a înfiripat acum
inițiativa unirii celor două orășele orădene, însă Curtea de Apel din Oradea a dat câștig de
cauză capitlului. În 1769 consilierii celor două târguri au încheiat o convenție în lupta
comună pentru obținerea libertății lor, iar în 1770 au cerut Cancelariei Aulice să dispună
înființarea unei comisii comitatense care să rezolve conflictul, dar și această comisie s-a
blocat în căutarea actelor doveditoare pierdute prin arhive. Apoi, pe 30 iunie 1774, Curtea
de la Viena a emis rezoluția prin care s-a dat răspuns cererii de acordare a statutului de
„oraș liber regesc” celor două târguri „reunite” ad-hoc, dar formulată în termeni atât de
ambigui încât a trezit nemulțumirea consilierilor locali. Nici după venirea la putere a
împăratului Iosif al II-lea nu s-au limpezit lucrurile, noul monarh scoțând cauza de pe
rolul instanței, pe 22 august 1782, pentru ca în 1784 să reintre pe rol și instanța să dea
câștig de cauză capitlului. Consilierii au revenit cu un memoriu, adresat autorității
comitatense, în mai 1790, fără rezultat, apoi au apelat la noul împărat Leopold al II-lea,
care a trimis noul memoriu spre analiză dietei. Un alt material a fost trimis următorului
împărat, Francisc, acesta conținând și problema impozitării nobililor și fețelor bisericești
rezidente în cele două târguri, petiție care a condus însă la scoaterea acestor persoane de
sub jurisdicția consiliilor locale, începând cu anul 1801. Până către 1835, lucrurile vor
trena și duelurile juridice dintre cele două părți vor căpăta un caracter de rutină. În anul
următor însă, avocatul Miklós Kubiny, ca apărător al orășenilor, va deschide un nou
proces împotriva capitlului și a episcopiei, cauza fiind suspendată din pricina „marelui
foc” ce a devastat târgurile Oradea și Velența în acel an. În sfârșit, litigiul se stinge
imediat după izbucnirea Revoluției de la 1848, când prin Legea XV sunt abrogate toate
vechile stări de lucruri medievale. Consilierii locali vor cere Dietei să aprobe unirea
imediată a târgurilor Oradea, Subcetate, Velența și Olosig și instituirea unui consiliu local
unic. Solicitarea se va materializa însă după înfrângerea revoluției, prin decretul imperial
nr. 2842, din 4 noiembrie 1849, emis de împăratul Franz Joseph și comunicat comisarului
imperial Petru Józsa, care-l numește ca unic primar pe Bölönyi Menyhért.

1718 – Primul regulament al orașului Oradea

Împăratul Carol al VI-lea, la 27 noiembrie 1712, a semnat un decret imperial,
drept recunoaștere a serviciilor aduse de orădeni casei imperiale în timpul răscoalei
curuților, prin care le-a reconfirmat privilegiul de oraș liber regal emis, la 21 martie 1600,
de împăratul Rudolf al II-lea, precum și dreptul de a folosi din nou sigiliul orașului și
stema acordată de același împărat. Decretul a avut o importanță deosebită din cel puțin
două motive. În primul rând, acest decret a constituit o bază juridică la care orădenii au
putut apela, într-un mod cât se poate de legal, în eforturile lor de a împiedica aplicarea
diplomei leopoldine din 1693, care i-a readus la condiția de dependență față de stăpânul
de pământ tradițional, Episcopia Romano-Catolică și Capitlul acesteia. În al doilea rând,
vechile privilegii orădene, întărite în 1712 de Carol al VI-lea, au prilejuit locuitorilor un
cadru excelent de refacere economică și administrativă a celor trei târguri, aflate la
sfârșitul mișcării rákócziene într-o stare de disoluție aproape completă. În anul 1718 a
fost întocmit și primul „Regulament al orașului Oradea”, el vizând, în principal,
funcționarea consiliului și a unora dintre magistraturile sale: inspectorul vinului,
perceptorul, căpitanii străzilor etc. Au fost stabilite și o serie de taxe locale, cât și
veniturile primarului și ale consilierilor. În virtutea regulamentului, jumătate din amenzile
încasate au revenit primarului, iar cealaltă jumătate, consilierilor. Regulamentul a fost
completat tot timpul cu noi prevederi, în funcție de necesități, ajungând să aibă, la
începutul secolului al XIX-lea, mai mult de 80 de articole. Din nefericire, informațiile din
aceeași perioadă, privind celelalte două târguri, Velența și Olosig, sunt minime, în
memoria colectivă locală intrând, în primul rând, conducerile târgului Oradea, care a
susținut în mod determinant conflictul juridic provocat de Carol al VI-lea.

1722, ianuarie 3 – Breslele orădene

Pe 3 ianuarie 1722, împăratul Carol al VI-lea de Habsburg confirmă privilegiul de
funcționare a breslei cizmarilor și a breslei croitorilor din târgul Oradea, cei din Olosig
beneficiind de un asemenea document de abia în 1769, pentru ca în anul 1802 aceste
privilegii să fie extinse și în beneficiul breslelor similare din târgurile Velența și
Subcetate. În ordinea cronologică a atestării documentare a acestor organizații
profesionale au urmat breasla tăbăcarilor, ale cărei statute au fost aprobate pe 22 iulie
1722, și cea a pantofarilor pentru funcționarea căreia a fost emis privilegiul de
funcționare din 27 iulie a aceluiași an. Deși nu s-au găsit încă în arhive documentele
oficiale de înființare a breslei chirurgilor, o serie de alte documente confirmă existența și
funcționarea acesteia de prin anul 1745, iar a breslei olarilor, după câțiva ani. Din cauza
șirului de litigii care s-au consumat între autoritățile civile ale târgurilor orădene și
stăpânii domeniali ai acestora, respectiv Capitlul Romano-Catolic pentru târgul Oradea și
Episcopia Romano-Catolică pentru târgurile Velența și Olosig, Consiliul Locumtenențial
a retras privilegiile imperiale de funcționare a tuturor breslelor existente și le-a înlocuit cu
altele de abia în anul 1772. Cu toate acestea, autoritățile din târgul Olosig au aprobat, pe 4
noiembrie 1769, statutele mai multor bresle locale, precum cea a tâmplarilor, a fierarilor,
a sticlarilor, a strungarilor și a armurierilor, iar peste un an, pe 11 iunie 1770, au emis
privilegiul de funcționare a breslei dogarilor. Apoi, către sfârșitul veacului al XVIII-lea,
în târgurile Oradea și Olosig se constituie câte o breaslă a fierarilor și una a rotarilor,
bresle care în scurtă vreme se vor uni fiecare în câte o asociație profesională unică,
prefigurând astfel viitoarea unificare a târgurilor orădene. Ultimele bresle atestate
documentar au fost cea a funarilor și sitarilor, care a beneficiat de un privilegiu de
funcționare pe 31 martie 1820, și cea a curelarilor și șelarilor, care a funcționat în baza
unui privilegiu emis de împăratul Ferdinand I în 1839. Toate aceste bresle și-au întocmit
statute de organizare și funcționare, care prevedeau modalitatea de lucru, de desfacere a
mărfurilor, de școlarizare și retribuire a ucenicilor și calfelor etc., documente interne care
erau supuse obligatoriu aprobării forurilor administrațiilor locale. Alături de meșteșugarii
înregimentați în bresle, în târgurile orădene își mai desfășurau activitatea o sumedenie de
meșteri individuali, precum zidari, pietrari, dulgheri, tâmplari, sticlari, fierari, rotari,
strungari, lăcătuși, armurieri, ceasornicari, dogari, olari, brutari, morari, măcelari, dar și
câțiva meșteri care practicau meșteșuguri mai rare, precum pictori, sculptori, pălărieri,
orologieri, aurari, bijutieri, argintari, turnători de clopote etc.

1755 – Descoperirea mormântului lui Sigismund de Luxemburg

Pe o schiță de plan a cetății și a curții sale interioare, datând din 1755 și atribuită
generalului Charles de Canon marchiz de Ville, inginer militar în slujba Casei de Austria,
este marcată prezența criptei regelui Sigismund de Luxemburg, iar din rapoartele trimise
împărătesei Maria Terezia rezultă descoperirea unor piese de aur din inventarul funerar al
reginei Maria, piese care se găsesc în prezent la Kunsthistorische Museum din Viena.
Rămășițele mormântului său vor fi descoperite de soldații austrieci, în iulie 1755, absolut
întâmplător, cu prilejul săpării unui puț în curtea interioară a castelului cetății. Atunci s-au
descoperit o coroană de argint aurit (de 8,2 cm înălțime), sfera cu cruce (de 17,7 cm
înălțime), o fibulă cu emblema dragonului, rămășițe textile și bijuterii. Primele două erau
semnele clare ale regalității, iar emblema dragonului este cea care i-a convins pe istoricii
contemporani că acela era chiar mormântul regelui-împărat Sigismund de Luxemburg, nu
al reginei Maria, prima lui soție, cum credea generalul Charles de Canon marchiz de
Ville, comandantul Cetății Oradea, cel care a trimis aceste relicve împărătesei Maria
Terezia. În 13 iulie 1755, comandantul cetății, generalul Charles de Canon marchiz de
Ville, îi raportează împărătesei Maria Terezia că a descoperit un mormânt regal în cetate.
Acest raport nu s-a păstrat, dar aflăm despre el din alt raport emis cu patru zile mai târziu,
la solicitarea curții vieneze, în care este anexată schița curții cetății cu locul unde s-a
descoperit cripta regală, precum și conturul săpăturilor proiectate. De asemenea, raportul
lui de Ville menționează și obiectele găsite în mormânt. Printre obiectele găsite se
numără: o parte dintr-o coroană, o agrafă, care s-a presupus multă vreme a fi ale reginei
Maria, soția lui Sigismund. Părțile din coroană, mărul țării și o bijuterie de care atârnă un
dragon au fost preluate de tezaurariat în 25 iulie. Putem presupune că această bijuterie, al
cărei pandant este un dragon, este de fapt o piesă funerară din mormântul împăratului
Sigismund, membru de prim rang al Ordinului Dragonului. Certitudini cu privire la faptul
că este vorba despre descoperirea mormântului lui Sigismund apar numai odată cu
cercetările sistematice de arheologie, întreprinse în Cetatea Oradea spre finalul secolului
al XIX-lea și începutul secolului următor. După arhitectul Imre Henszlmann (1813–
1888), fondatorul științei artelor și renovării monumentelor din Ungaria, el s-ar afla la
vest de mormântul lui Ladislau, iar cercetările ulterioare confirmă faptul că în 1755 a fost
descoperit de fapt mormântul împăratului, și nu al reginei, întărind presupoziția noastră
făcută pe baza pandantului cu formă de dragon. Localizarea cu exactitate a mormântului a
fost făcută în timpul săpăturilor efectuate de arheologul Halasi Fekete Péter în anul 1912.
Așadar, există suficiente mărturii care să ateste faptul că împăratul Sigismund de
Luxemburg a fost înmormântat în Cetatea Oradea și motive temeinice pentru care el să fi
ales să-și doarmă somnul de veci în urbea de pe Criș.

1757 – Viața culturală la Curtea Episcopiei Romano-Catolice

Muzica cultă, o emblemă a Vienei catolice, va fi bine reprezentată la Oradea prin
prezența iluștrilor Johann Michael Haydn (1757–1762), Karl Ditters von Dittersdorf
(1764–1769) și Wenzel-Václav Pichl (1765–1769). Toți trei au îndeplinit, pe rând, funcția
de capelmaistru, realizând aici mai multe compoziții muzicale. Ei au fost oaspeții
baronului Ádám Patachich (episcop catolic de Oradea între 1759 și 1776), un fin
cunoscător al valorilor vremii, de el legându-se și edificarea impresionantului Palat
Episcopal (Palatul Baroc). În timpul lui Dittersdorf orchestra era formată din 34 de
instrumentiști, veniți din Viena și Praga, fiind astfel, în perioada respectivă, una dintre
cele mai însemnate orchestre din Europa. Renumele prea mare și caracterul laic al vieții
muzicale de aici a atras nemulțumirea longevivei și prea-catolicei împărătese Maria
Terezia (1740–1780), care, în urma unor delațiuni, desființează orchestra și corul de la
Oradea, la finele lui 1768. Printre motivațiile acestei hotărâri s-a numărat, nici mai mult,
nici mai puțin decât „caracterul imoral al unor manifestări în viața artistică a orașului și
a rezidenței episcopale”.

1775, iulie 26 – Înființarea Episcopiei Greco-Catolice de Oradea

Pe 26 iulie 1775, Curtea de la Viena emite decretul imperial de fondare și dotare a
Episcopiei Greco-Catolice de Oradea, pe scaunul episcopal fiind instalat ierarhul Moise
Dragoș (17 noiembrie 1775), confirmarea nașterii acestei dieceze urmând să fie pecetluită
de Papa Pius al VI-lea la 16 iunie 1777 prin Bulla „Indefessum”. Este cea de a doua
episcopie înființată în Transilvania, după cea a Făgărașului, cu scaunul eparhial la Blaj,
iar geneza ei a însemnat scoaterea credincioșilor greco-catolici din parohiile românești
aflate în comitatele Bihor, Békés, Csongrád, Arad, Cenad și din cele ale Banatului
timișean de sub jurisdicția diecezei greco-catolice rutene de Munkács (Mukačevo). Pe
plan local, noua instituție ecleziastică a beneficiat de înzestrarea ei cu domeniul economic
al Beiușului, la 10 august 1780, întins pe 136.000 de iugăre cadastrale, care cuprindea
sate cu iobagi, pământuri arabile, pășuni, fânețe, păduri, ape, bogății minerale, adică de
toate din cele cu care Dumnezeu binecuvântase acest ținut. De partea cealaltă, Episcopia
Romano-Catolică, pe lângă pierderea acestui segment important din vastul său domeniu,
mai pierdea și trei sferturi din numărul foștilor săi credincioși catolici, românii uniți
intrând de acum sub păstorirea noului lor episcop. Moise Dragoș se afla la Oradea de prin
anul 1751, când l-a însoțit aici ca tălmaci pe episcopul unit rutean Mihail Olsavszki, în
„vizitațiile canonice” făcute de acesta prin parohiile bihorene, și apoi în perioada 1754–
1756, când a avut același rol pe lângă Comisia pentru probleme religioase venită de la
Viena pentru a cerceta problemele reclamate de episcopul romano-catolic Pál Forgách,
nemulțumit în urma „vizitațiunilor canonice” făcute în Bihor de episcopul ortodox al
Aradului, Sinezie Ivanovici. Atunci s-a cunoscut Moise Dragoș cu șeful bibliotecii
vieneze, Adam Kollar, care l-a recomandat mai târziu împărătesei Maria Terezia la
succesiunea scaunului episcopal. Noul episcop romano-catolic, Adam Patachich, s-a opus
numirii lui în fruntea eparhiei române unite, dar cu toată opoziția sa vehementă, Curtea
vieneză a emis diploma de instalare a lui Dragoș în înalta demnitate bisericească, prin
Bulla „Apostolatus Officium”. De numele său se leagă sporirea numărului parohiilor
unite bihorene de la 33, cu 36 de preoți și 6.381 de credincioși, la 54 de parohii și 103
filii, cu 20.465 de credincioși, zidirea unor noi lăcașuri bisericești la Copăcel, Finiș,
Macău, Sântandrei, Șilindru, Tarcea, Vadu Crișului și Zăbrani și repararea celor din
Aciad, Aușeu, Bălnaca, Beliu, Cărpenești, Cordău, Coroiu și Petrani, precum și creșterea
salariilor preoțești de la 50–90 de florini la 300 de florini pe an.

1776, 25 decembrie – Înființarea Academiei de Drept din Oradea

La 25 decembrie 1776, contele Károlyi Antal, pe atunci director general peste
învățământul regional, obține aprobarea de a înființa o academie regală de drept în folosul
ținuturilor de peste Tisa. Astfel de instituții superioare de învățământ au mai fost
înființate, tot atunci, la Košice, Bratislava și Zagreb, în baza patentei „Ratio Educatione”,
emisă de împărăteasa Maria Terezia cu scopul de a ridica cadre specializate din sânul
populației marilor provincii ale imperiului, pentru ca apoi acești specialiști să asigure
bunul mers al administrațiilor și al instituțiilor locale. Orașul ales ca sediu al viitoarei
academii a fost Oradea, însă au mai trecut patru ani până au fost îndeplinite toate
formalitățile de înființare și până s-a găsit o clădire adecvată să găzduiască această școală
superioară. Așa se face că Academia și-a început activitatea de abia la începutul lunii
noiembrie 1780 cu o singură secție, cea de științe umaniste, studenții acesteia având de
împărțit clădirea vechiului sediu al Episcopiei Romano-Catolice de Oradea (pe locul
actualei Primării) cu elevii Gimnaziului Superior, cu cei ai Școlii Secundare Populare și
cu internatul romano-catolic. În 1788, în cadrul academiei se înființează și secția de
științe juridice, grație străduinței dovedite de decanul Academiei, Tokody György,
totodată adjunct al directorului învățământului pe regiune. În primul an de funcționare
secția de științe juridice a avut 20 de studenți, atingând cifra maximă de școlarizare în
anul 1850, când a depășit pentru prima dată ca număr de studenți secția de științe
umaniste. Până în 1848, secția juridică a funcționat cu doi ani de studiu, cu profesorii
Miller Jakab Nándor, venit de la Universitatea din Pesta, care preda Istoria Statului și
Statistica, și Mihalóczy György, venit de la Academia din Košice, care preda Dreptul
Natural și Dreptul Internațional; legislația maghiară, Dreptul Civil și Dreptul Penal, fiind
predate de Szerdahely Antal, iar științele politice de Balagyánszky Mihály, doi profesori
orădeni. Cea de a doua vârstă a Academiei s-a scurs în perioada anilor 1850–1861, în așa
numita „epocă Bach”, după numele premierului austriac care a introdus regimul neo-
absolutist în imperiu. Printre alte măsuri politice, a fost adoptat o nouă reglementare a
învățământului din Ungaria, care scotea materiile ce țineau de studiul științelor umaniste
de la clasele a VII-a și a VIII-a de gimnaziu, acestea trecând ca materii de studiu la
facultățile de științe juridice. Este desființată apoi secția de științe umaniste a academiei
orădene și instituția primește acum numele de „Academia Cezaro-Crăiască de Drept”. În
1855 studiul dreptului s-a extins la trei ani, iar numărul profesorilor a crescut la șase,
aceștia predând materii precum Dreptul Natural, Dreptul Penal Austriac și Procedura
Penală Austriacă, Dreptul Civil Austriac, Elemente de Statistică, Statistica Europeană și
Austriacă, Legislația Administrativă și Financiară promulgată în Ungaria și Dreptul
Minier, Dreptul Privat Maghiar, Dreptul Comercial și Dreptul Proprietății. A treia vârstă a
Academiei s-a derulat între anii 1861–1867, sub „administrația provizorie maghiară”,
când Cancelaria Regală Ungară a emis o nouă reglementare școlară, ce prevede printre
altele reintroducerea științelor umaniste în programa de învățământ. Cea de a patra vârstă,
și ultima sub regimul austro-ungar, s-a consumat începând cu anul 1867 și poartă
amprenta inovatoare a primului guvern național maghiar, în special a ministrului Cultelor
și Instrucției Publice, Eötvös József, care a înlocuit vechile cadre didactice ale Academiei
cu profesori noi, bine pregătiți în străinătate și bine salarizați, măsură ce a condus la
ridicarea nivelului calitativ al studenților și absolvenților școlii orădene. Aflat în vizită la
Oradea, ministrul a propus conducerii Academiei să cadă la înțelegere cu episcopul
romano-catolic și să se vândă vechea clădire în care funcționau cele patru instituții
școlare, mai devreme pomenite, iar banii să fie depozitați într-un fond școlar menit să
asigure zidirea unui nou edificiu. Astfel, piatra de temelie a fost așezată pe 8 iunie 1872,
iar inaugurarea clădirii, cu parter și două etaje, la 2 decembrie 1874. Primul segment al
acesteia, lipit de edificiul Mănăstirii Premonstratense, a fost destinat Gimnaziului
Superior Romano-Catolic, care avea pe atunci 400 de elevi, iar celelalte două Academiei,
care va primi de-acum numele de „Facultatea de Drept și Științe Politice. De la înființarea
acesteia și până în 1888, când a fost sărbătorit centenarul existenței sale, de pe băncile ei
au ieșit în jur de zece mii de absolvenți, dintre care unii au ajuns miniștri, secretari și
consilieri de stat, deputați în consiliile comitatense și parlamentari, profesori universitari,
președinți ai curților de apel și ai tribunalelor, prefecți și subprefecți, cancelari, primari,
canonici, parohi, avocați, jurați și scriitori într-un număr foarte mare. După încheierea
Primului Război Mondial și unirea tuturor provinciilor românești cu România, în 1920
Academia devine instituție românească de învățământ superior, profesorii maghiari, care
refuzaseră să depună jurământ pentru noul stat, sunt înlocuiți cu alții români, la început
magistrați și apoi profesori veniți de la alte universități din țară. În primul an de
funcționare, 1921, s-au înscris 70 de studenți, iar apoi numărul studenților a urcat la 800.
În anul 1932, instituția va primi numele „Academia de Drept Regele Carol al II-lea”, sub
care va funcționa doar doi ani, pentru că în 1934 va fi desființată și studenții ei transferați
la Cluj.
1783 – Cum au obținut românii ortodocși din Oradea îngăduința de a construi
Biserica cu Lună
Creștinii ortodocși orădeni au simțit perfect momentul istoric care putea duce la
îndeplinirea năzuinței lor, veche de decenii, de a construi o falnică biserică ortodoxă în
chiar buricul târgului, inițiativă blocată altfel în plan local (episcopul greco-catolic Moise
Dragoș era unul dintre opozanți) și șicanată la nivel central (de orientarea catolică a
conducerii imperiului). Împăratul Iosif al II-lea era însă un reprezentant al Iluminismului,
aspect pe care ortodocșii locali l-au speculat în obținerea autorizației de construire a
Bisericii cu Lună, obținută în anul 1784. La un secol de la punerea pietrei de temelie a
acestei biserici (9 noiembrie 1784), reușita acțiunii devenise poveste. După cum scrie
orădeanul Kereki Nagy Sándor, în al său volum „Țara Bihorului”, „luminatul împărat
Iosif al II-lea a venit în vizită la Oradea, iar ortodocșii s-au gândit să-l abordeze în mod
direct, chiar dacă părea foarte greu acest lucru. Ei au reușit să afle traseul împăratului
prin oraș și «doi bărbați de statură impozantă» s-au postat la capătul podului central, ce
lega Olosigul de Orașul Nou. Când au văzut că trăsura imperială se apropie, ei și-au
croit voinicește loc prin mulțime și, în pofida tuturor îmbrâncelilor și a pazei gardienilor,
au reușit să arunce în trăsură petiția ortodocșilor orădeni către împărat, prin care
cereau dreptul de a-și face biserică pe terenul ce-l dețineau de zeci de ani în acest scop.
Iosif al II-lea a luat-o imediat, oprind trăsura și citind-o, apoi decizându-se pe loc:
petiționarii să se pregătească ca tocmai în aceeași zi să pună piatra de temelie la mult
dorita biserică. Lucru care s-a și întâmplat, în prezența personală a împăratului!”. Cei
doi au rămas în documentele ungurești ca Püspöki Mihály (Mihai Pușpechi) și Kristóf
Mihály (Mihai Cristof), fiind considerați „ctitorii Bisericii cu Lună” și făcându-li-se
onoarea de a fi îngropați chiar în biserică. Având în vedere că, la terminarea construcției
în 1790, era singura biserică cu turn – și încă unul semeț – din zonă, atât Biserica
Catolică, cât și cea Greco-Catolică, prezente în preajmă, au cunoscut adânci sentimente
de frustrare. Pentru respectarea adevărului istoric trebuie să precizăm că Iosif al II-lea,
prin călătoriile sale în Transilvania, devenise deja simpatizat de români, de la care prelua
mii de petiții, vorbindu-le chiar în românește. Doar că data celei de-a doua călătorii
imperiale este înregistrată cu un an înainte, în 1783, iar data invocată mai sus corespunde
mai degrabă cu cea la care se declanșează Răscoala lui Horea, o sută de kilometri mai la
sud, portretul vajnicului moț, care se întâlnise cu împăratul anterior, chiar figurând în
Biserica cu Lună... Cei doi ortodocși aveau nu neapărat o statură impresionantă, cât un
statut social înalt în plan local, fiind judecători la Tabla Regească și, deci, nobili. Aceștia
au reușit să obțină o audiență la împărat, argumentând-și cererea prin faptul că singura
biserică ortodoxă din oraș este hăt în Velența, prea departe de centrul de acum al orașului
și insuficientă pentru credincioșii ortodocși orădeni. Astfel, după „îndelungi petiționări”,
aprobarea este acordată de împărat la 24 septembrie. Piatra de temelie este pusă într-
adevăr pe 9 noiembrie, în prezența episcopului de Arad, Petru Petrovici.

1784, noiembrie 9 – Demersurile ortodocșilor orădeni pentru construirea unei noi

catedrale (Biserica cu Lună)
Pe 9 noiembrie 1784 a fost pusă piatra fundamentală a viitoarei noi catedrale a
românilor ortodocși din Oradea, cu hramul „Adormirii Maicii Domnului”, edificiu care
va intra în conștiința maselor cu numele de „Biserica cu Lună”, datorită sferei montate în
turnul bisericii, care, acționată de un mecanism, redă fazele sinodice ale lunii în raport cu
poziția acesteia pe cer. Zidirea edificiului se va încheia în 1790, după 78 de ani de
chinuitoare și deznădăjduite, dar îndârjite, demersuri ale credincioșilor pe lângă
autoritățile statale. Povestea bisericii începe așadar în anul 1712, când Samuilă Horváth,
un român macedonean înstărit, donează parcela pe care urma să se ridice lăcașul
bisericesc, în Orașul Nou (Új város), pe latura răsăriteană a Pieței de Vinerea (Péntek
vásár) sau Piața Mică (devenită ulterior Szent László Tér și azi Piața Unirii). Având în
vedere că vechea biserică-catedrală ortodoxă din târgul Velența avea dimensiuni reduse și
devenise astfel neîncăpătoare pentru mulțimea de credincioși, ea deservindu-i și pe
ortodocșii din Orașul Nou, ridicarea unui locaș nou se impunea cu prioritate. Fruntașii
celor două comunități ortodoxe s-au adresat fără succes autorităților locale, în mai multe
rânduri, pentru obținerea autorizației de începere a lucrărilor, iar în 1733 au apelat la
sprijinul împăratului Carol al VI-lea, însă acesta și-a amânat răspunsul, timp în care
cabinetul său a interzis orice altă inițiativă până la obținerea unei decizii imperiale. Cu
toate acestea, în 1743 credincioșii din Orașul Nou își vor improviza o capelă într-una din
casele lui Mihai Kristoff, un alt român macedonean avut, situată pe Strada Peței (azi
Cuza-Vodă) și tot aici vor deschide o primă școală românească. Slujbele religioase în
această capelă au fost oficiate de preoți veniți de la parohia Velenței, însă în același an
credincioșii de aici își vor înființa propria parohie. În 1754, pe când Comisia imperială se
afla la Oradea, reprezentanții ortodocșilor au profitat de momentul prielnic și i-au înaintat
acesteia o nouă cerere de autorizare a începerii lucrărilor, dar și de data aceasta s-au izbit
de același refuz, comisia motivând că exista deja o biserică ortodoxă în oraș și că numărul
ortodocșilor, deși destul de mare, nu ar fi justificat zidirea unei biserici noi, cu atât mai
mult cu cât confesiunea ortodoxă era doar tolerată, și nu recunoscută oficial. Nădejdea
credincioșilor ortodocși a reînviat odată cu „Edictul de toleranță” emis de împăratul Iosif
al II-lea în 1781, dar până să se aplice acest act normativ și în Bihor au mai trecut trei ani.
Până atunci s-au strâns fondurile bănești din donațiile făcute de credincioși, a fost angajat
arhitectul Iacob Eder și constructorul Ioan Lins, iar pentru execuția iconostasului, a
sculpturilor acestuia și pentru poleirea lor cu foiță de aur, frații Alexandru și Arsenie
Teodorovici. Biserica are planimetrie bizantină și este zidită în stil predominant baroc.
Prima slujbă oficiată în noul locaș a avut loc pe 17 noiembrie 1790. În anul 1793, în turn
a fost montat mecanismul ce pune în mișcare sfera care imită fazele lunii, operă a
ceasornicarului orădean Georg Rueppe. Un alt element de unicitate îl constituie chipul
martirului Horea, înfățișat într-un medalion montat în cheia arcului de boltă a
iconostasului, ca semn de prețuire a memoriei acestui erou care îi ridicase la luptă pentru
libertate națională pe românii ardeleni în același an în care începea zidirea noii biserici
ortodoxe orădene.

1791, martie 1 – Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae

Episcopul greco-catolic al Oradei, Ignatie Darabant, înaintează Consiliului de Stat
de la Viena și împăratului Leopold al II-lea, în martie 1791, un document protestatar prin
care revendică acordarea statutului de națiune egal îndreptățită în imperiu pentru poporul
român trăitor în Transilvania și Ungaria. Documentul, intitulat „Supplex Libellus
Valachorum Transsilvaniae”, adică Petiția Valahilor din Transilvania, a fost întocmit în
contextul frământările politice care au survenit în urma decesului împăratului Iosif al II-
lea, când așa-numitele „națiuni politice” din provincia ardeleană, și în special cea
maghiară, care dorea anexarea Transilvaniei la Ungaria, au contestat reformele înfăptuite
în cursul vieții sale de defunctul monarh de la Viena. Așa de pildă, se solicita abrogarea
„Edictului de toleranță”, din 13 octombrie 1781, prin care împăratul acordase libertate
religioasă reformaților și ortodocșilor, precum și a „Edictului de la Turda”, din 1783, prin
care același împărat fondase o episcopie ortodoxă la Sibiu, în locul vechii Mitropolii
Ortodoxe a Ardealului, care a încetat să mai ființeze odată cu Sinodul ortodox din 4
septembrie 1700, ținut la Alba Iulia, când mitropolitul ortodox Atanasie Anghel a semnat
actul de „Unire a Clerului Românesc cu Biserica Romei” și a devenit astfel primul
episcop al nou născutei Episcopii Greco-Catolice a Făgărașului, lăsându-i practic fără
ierarhie bisericească pe românii ardeleni care nu aderaseră la uniație. Intoleranța
reprezentanților națiunii maghiare ardelene este bine ilustrată de conținutul „Protocolului
comitatului Crasna”, din 14 iunie 1790, care stipulează că „puterile, libertățile, daniile
impuse ilegal, împotriva firii legilor noastre, pentru așa-numiții episcopi români, popi și
religia lor, să fie revocate și potrivite vechilor noastre legi”. Cu alte cuvinte, ei solicitau
revenirea la vechea ordine medievală discriminatorie reglementată de „Aprobate”
(Approbatae Constitutiones, adoptate de dietele transilvane între anii 1541 și 1653) și de
Diploma Leopoldină (1693), subliniind ei mai departe că la fel „cum românii schismatici
neuniți, armenii, țiganii și alți oameni de jos nu pot avea drepturi naționale, tot așa nici
românii uniți să nu le poată avea, oamenii aceștia să fie excluși din orice funcții ale țării,
dacă nu se dovedesc drept nobili adevărați, legali și buni patrioți”. Era firesc așadar, ca, în
fața unor asemenea manifestări retrograde, intelectualitatea românească transilvăneană să
adopte o atitudine protestatară, materializată printr-un șir de petiții adresate conducerii
imperiului, începând cu cea a memoriului înaintat împărătesei Maria Terezia, în 1743, de
către episcopul unit Samuil Micu-Klein, și cu petiția înaintată în 1790 de Ioan Para,
vicarul unit al Năsăudului, și de Petru Maior, protopopul unit al Gurghiului. Revenind la
protestul intitulat „Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae”, conținutul acestuia a
fost redactat la Oradea, la întocmirea acestuia participând Ioan Para, Samuil Micu, Petru
Maior, Ignatie Darabant, Ioan Molnar-Piuariu și Gheorghe Șincai, de corectura și de
estetica frazelor ocupându-se Iosif Meheși, de la Cancelaria Aulică. Documentul nu este
întocmit în numele propriu al celor care l-au conceput și redactat, ci în numele întregului
popor român din Transilvania, după cum au și ținut autorii să sublinieze în formula finală
a asumării paternității lui: „Clerus, Nobilitas, Militaris, Civicusqve Status Universae
Nationis in Transylvania Valachicae”. Un al doilea „Supplex” va fi întocmit și redactat tot
la Oradea, pe 30 martie 1792, de data aceasta episcopul Ignatie Darabant deplasându-se
la Viena, împreună cu episcopii Ioan Bob și Gherasim Adamovici, pentru a-l depune și
susține în fața Consiliului de Stat.

1802, februarie 9 – Emanuil Gojdu și fundația sa

Pe 9 februarie 1802, vede lumina zilei, la Oradea, Emanuil Gojdu, viitor avocat,
literat, om politic și mecena al tinerilor elevi și studenți români de confesiune ortodoxă.
Tatăl său, Atanasie Popovici (zis Gojdu), se trăgea dintr-o familie de români macedoneni
care, în 1788, după distrugerea de către otomani a centrului economic și cultural al
românilor balcanici, Moscopole, va lua calea pribegiei către teritoriile răsăritene ale
Imperiului Habsburgic, alături de alte câteva mii de confrați, care s-au așezat apoi prin
diferite centre urbane ale Poloniei, Galiției și Ungariei. Neamul lui Gojdu s-a stabilit
inițial la Miskolc, de unde o ramură a trecut în Ardeal și s-a stabilit în comitatul Alba, iar
o alta s-a stabilit în Bihor. Mama lui Emanuil Gojdu, Ana Poynár, se trăgea din familia
nobiliară românească Poynár de Craidorolț (Királydarócz). Gojdu își face studiile primare
și secundare la Gimnaziul Superior Premonstratens din Oradea, le definitivează la Liceul
Catolic din Eger, după care urmează cursurile Academiei de Drept din Oradea, ale
Academiei de Drept din Bratislava (Pojon) și obține diploma de jurist la Universitatea din
Pesta. Stagiatura în avocatură, tânărul Gojdu și-o parcurge în cabinetul avocatului
Vitkovics Mihály, în casa acestuia Gojdu având ocazia să-i întâlnească pe cei mai vestiți
literați maghiari ai momentului, ca de pildă Kazinczy Ferencz, Virág Benedek, Berzsenyi
Dániel, Fáy András și Kisfaludy Károly, care l-au îndemnat să publice și astfel, în 1826,
Gojdu debutează cu câteva poezii în revista „Szépliteratúrai Ajándék”. Dar pe lângă
preocupările profesionale, el își face timp să participe la diferite reuniuni culturale ale
inteligenței românești din Pesta. O asemenea asociere, chiar dacă a îmbrăcat la început
doar o formă cvasi-regulamentară, a funcționat în prima jumătate a secolului al XIX-lea
pe lângă parohia română ortodoxă din Pesta, în casa preotului Ioan Teodorovici, aici
adunându-se adesea o serie de fruntași ai intelectualității românești locale, dintre cei cu
preocupări literare, printre care se numărau Damaschin Bojincă, Pavel Vasici, Paul
Iorgovic și Eftimie Murgu, precum și fruntași ai comunității macedoromâne, cum au fost
Atanasie Grabovsky, Ștefan P. Niagoie, Constantin Lecca și Zaharie Carcalechi. În
aceeași perioadă, Gojdu frecventa și cunoscutul „salon literar”, asociere care-i aduna în
locuința filantropului aromân Atanasiu Grabovsky pe cei mai cunoscuți oameni de cultură
români din Pesta și apoi din Ungaria, Transilvania și chiar din Țara Românească. Se va
implica activ în editarea și tipărirea primei publicații românești din Pesta, „Biblioteca
Românească”, și în 1829 va publica în paginile acesteia un apel de suflet către frații
români din Principate, cărora le solicita sprijin în scopul conservării și cultivării
identității naționale și culturale a românilor din Imperiul Habsburgic. Slăbită după
Revoluția de la 1848, monarhia încearcă în anii următori să-și mențină autoritatea asupra
achizițiilor sale teritoriale prin forța armată, mai târziu însă se vede nevoită să adopte o
politică mai liberală față de ținuturile supuse. Prin diploma din 20 octombrie 1860,
împăratul Franz Joseph încearcă să dea imperiului o înfățișare federativă, sunt repuse în
drepturi vechile structuri legislative locale (dietele) și li se acordă autonomia pierdută, la
nivel central este organizat organul legislativ central (Reichsrath), alcătuit din deputații
aleși ai tuturor dietelor provinciale. Prin calitățile sale intelectuale și prin
profesionalismul de care dăduse dovadă în activitatea juridică desfășurată la Pesta, Gojdu
a reușit să câștige încrederea cercurilor politice maghiare care l-au recomandat pentru
ocuparea postului de comite suprem (prefect) al comitatului Caraș, și implicit a fotoliului
de membru al Casei Magnaților (Senat). Odată instalat la Lugoj, Gojdu a transpus în
practică principiul reprezentării proporționale în consiliul comitatului și în aparatul
funcționăresc local a tuturor etniilor trăitoare pe teritoriul Carașului. Ca atare, ¾ din
numărul mandatelor comitatense reveneau deputaților români și ¼ deputaților celorlalte
etnii cărășene, iar în economia corpului funcționăresc ⅔ din posturi urmau să fie ocupate
de slujbași români și ⅓ de neromâni. În ce privește preocuparea sa filantropică, în 22
noiembrie 1861, va înființa „Comitetul pentru ajutorarea tinerilor juriști de la
Universitatea Pestană”, apoi și-a pus locuința din Pesta la dispoziția societății literare
„Petru Maior”, în conducerea căreia vor fi aleși Partenie Cosma, Ioan Nedelcu, Iosif
Vulcan, Ștefan Perian, Iosif Illovits și Saba Fercu, în vreme ce seniorii Alexandru Roman,
Iosif Vulcan, Mihai Beșan și Teodor Man se vor ocupa de întocmirea statutului societății.
Profesiunea de credință, aceea de a-și pune întreaga agoniseală în slujba emancipării
culturale a neamului din care a fost zămislit, va fi fost mobilul care l-a motivat pe
Emanuil Gojdu să-și împingă activitatea filantropică până dincolo de limitele vieții sale
pământești. „Fundația Gojdu”, instrumentul financiar prin care acest nobil deziderat avea
să prindă viață pe 4 noiembrie 1869, când Gojdu și-a autentificat testamentul ce
consfințea doleanțele sale postume legate de repartiția averilor acumulate într-o viață de
om. Gojdu s-a stins din viață în 3 februarie 1870, la Budapesta, în aprilie s-a constituit
reprezentanța Fundației sale, în alcătuirea și condițiile formulate de el în testament,
urmând ca aceasta să administreze bunurile testate, iar în august 1880 au fost adoptate
statutele Fundației. În cei 48 de ani, cât a funcționat activ Fundația, s-au bucurat de burse
școlare 4455 de tineri și iar alți 928 de studenți de sprijin financiar.

1836, 19 iunie – Focul cel Mare

Pe 19 iunie 1836, izbucnește în centrul orașului Oradea un incendiu, în jurul orei
15, într-o gospodărie de pe „Strada Mare Ungurească” (Nagy Magyar utca), de unde
focul se propagă la gospodăriile vecine, iar de aici se extinde către partea răsăriteană a
urbei, cuprinde clădirile din cartierul „Subcetate”, ocolește zidurile Cetății Oradea și se
răspândește în cartierul Velența. În cele trei zile, cât a durat dezastrul, sunt mistuite de
flăcări 414 clădiri, printre care și unele de importanță economică și cultural-spirituală,
precum fabrica de mătase, fabrica de bere, fabrica de cărămidă, depozitul de sare,
birourile primăriei orașului-cartier „Új Város” (Orașul Nou), aflate în hanul „Vulturul
Negru”, biserica romano-catolică „Sfântul Ladislau”, Mănăstirea Capucinilor, biserica-
catedrală greco-catolică „Sfântul Nicolae” și reședința Școlii de Cantori a Protopopiatului
Ortodox Român. Pentru ajutorarea sinistraților, comunitățile bisericești locale au făcut
apel la sprijinul material al credincioșilor din Arad și Timișoara.

1851, august 13 – Marea Viitură

Pe 13 august 1851, o viitură a Crișului Repede lovește orașul Oradea. Apele
umflate ating cota de doi metri și inundă centrul urbei – eveniment imortalizat pe o placă
montată la intrarea în biserica „Sfânta Ana” a Mănăstirii Ursulinelor. Deși scriptele n-au
reținut în detaliu dimensiunile pagubelor provocate locuitorilor de către acest dezastru,
relatările făcute pe marginea unei următoare inundații relevă faptul că cea din 1851 a
lăsat urme adânci în mentalul colectiv al orădenilor. Este vorba despre viitura care s-a
abătut asupra orașului pe 21 iunie 1859, când, după 57 de ore de ploi neîntrerupte, apele
Crișului Repede au crescut într-atât de mult încât localnicii „toți s-au temut că se va
repeta potopul din 1851” – după cum aprecia periodicul orădean „Nagyvárad” – temere
înlăturată însă de măsurile de prevenție adoptate imediat de autoritățile orășenești, așa
încât apele au distrus doar câteva podețe și câteva dintre căile riverane de acces.

1865, 5 octombrie – Mobilizarea românilor orădeni pentru alegerile parlamentare

În perspectiva confruntării electorale pentru desemnarea deputaților în
parlamentul maghiar, intelectualitatea bihoreană s-a reunit pe 5 octombrie 1865 la Oradea
pentru desemnarea candidaților care vor intra în duelul alegerilor în plasele majoritar
românești. Pentru zădărnicirea acțiunilor mișcării naționale, autoritățile maghiare au
operat o serie de modificări ale sferelor de competență teritorială a organelor de justiție
din județ, cu scopul de a aduce sub control zonele locuite compact de români. Ministrul
de Interne, Tisza Kálmán, era informat de către comitele suprem al Bihorului că ordonase
desființarea judecătoriilor ocoalelor Vașcău și Ceica, atribuțiile acestora urmând să fie
preluate de instanțele din Beiuș, Tinca și Aleșd, centre mai lesne de supravegheat datorită
prezenței elementului maghiar în peisajul lor etnic. „Asupra transferării proiectate – se
spunea în adresă – din punct de vedere politic, sunt chiar de dorit, deoarece astfel, în două
zone izolate cu populație curat românească, se curmă ocaziile care serveau pentru agitații
naționale.”

1867, aprilie 15 – Memorandumul românilor din Comitatul Bihariei

La 15 aprilie 1867, elita românească din Bihor s-a întâlnit la Oradea, în sala
hanului „Arborele Verde”, pentru a redacta un document intitulat „Memorandumul
românilor din comitatul Bihariei”, cu scopul de argumenta în fața autorităților maghiare
justețea „pretensiunilor drepte” ale românilor, invocându-se tocmai principiile „egalității
și frățietății” atât de clamate de unguri la 1848, în care, prin glasurile fruntașilor Ioan Pop
și Partenie Cosma, era solicitată din nou reprezentarea proporțională a națiunii noastre în
structurile de putere. „Nu poate fi popor și naționalitate mai odihnită și mai îndestulită
decât aceea care se administrează de consângeni de ai săi” – se spunea în finalul petiției.
În ce privește pretențiile ungurilor asupra Transilvaniei, susținând punctul de vedere al
românilor, deputatul bihorean Alexandru Roman a declarat, într-o interpelare susținută în
plenul parlamentului maghiar, că „Uniunea Ardealului cu Ungaria nu este un fapt împlinit
– deoarece – ea a fost smulsă prin teroare, vânturându-se lozinca «Uniune sau moarte!»”,
bine cunoscută în timpul evenimentelor de la 1848.

1870 – Miron Romanul, mitropolitul ortodox al Ardealului

În 1870, Miron (Moise) Romanul a fost ales vicar ortodox de Oradea, avându-l ca
președinte al comisiei de scrutin pe cunoscutul tribun bihorean și mecena Partenie
Cosma. La sinoadele eparhiale i-a reprezentat pe credincioșii din Protopresbiteratul
Vașcăului, ca delegat clerical. După numai un an a fost uns ca arhimandrit, pentru ca în
anul 1873 să fie ales episcop al Aradului. Instalarea s-a făcut cu mare fast pe data de 3
februarie 1874. Evenimentele s-au derulat deosebit de repede. Mitropolitul Procopie
Ivacicovici, pe care Miron Romanul îl înlocuise la Arad, a plecat apoi la Carloviț pentru a
ocupa înalta funcție de patriarh, iar pe scaunul mitropolitan al Ardealului i-a urmat, la 12
noiembrie, cel amintit mai sus, primul dintre fiii acestui colț de țară, care a fost vreodată
învestit cu o atât de importantă și, totodată, dificilă misiune. S-a situat în permanență în
fruntea mișcării de emancipare națională. În 1861, în calitate de președinte al partidei
române de la Arad, în colaborare cu patriotul Gheorghe Popa de Teiuș, a organizat în cel
mai strălucit mod campania electorală a candidaților români înscriși în alegerile de
deputați, reușind să obțină majoritatea voturilor din partea electoratului românesc. A
participat apoi la Congresul Național Bisericesc Ortodox, desfășurat la Sibiu în 1869, în
cadrul căruia au fost discutate și adoptate bazele Statutului Organic al bisericii românești.
Mitropolitul Andrei Șaguna l-a desemnat atunci ca delegat la lucrările Comisiei
Regnicolare, cu sarcina de a susține interesele naționale cu ocazia dezbaterii proiectului
legii de organizare a „învățământului poporal”. Pentru a putea servi cu mai multă râvnă
cauza românească, a fost propus pentru ocuparea postului de deputat în circumscripția
Chișineu-Criș, din comitatul Arad, calitate în care a participat la Dieta convocată pe data
de 20 aprilie a aceluiași an.
1880, aprilie 27 – Revista „Familia”
Începând cu data de 27 aprilie 1880, după alte surse 9 mai 1880, începe să apară
la Oradea revista „Familia”, având în șapou titulatura „Fóia enciclopedica și beletristica
cu ilustratiuni”. Născută la Pesta pe 5 aprilie 1865 la inițiativa avocatului bihorean Iosif
Vulcan, după autorizația emisă de poliția locală, revista va vedea lumina tiparului pe 17
iunie și va îmbrăca, încă din primul său număr, forma unui magazin destinat luminării
culturale a păturii mijlocii și a micii burghezii din sânul românilor transilvăneni. Părintele
acesteia, deși urmase cursurile de Drept de la Pesta, la insistențele tatălui său, s-a simțit
atras mai mult de literatură decât de cariera avocățească, afinitate pe care și-a satisfăcut-o
încă de pe băncile Gimnaziului Premonstratens din Oradea, când s-a înscris în
„Societatea de Leptură”, înființată în 1852 de intelectualitatea românească a orașului, și
apoi prin cele câteva încercări literare publicate în revista pestană „Federațiunea,
patronată de Alexandru Roman, un alt avocat bihorean. De altfel, întreaga perioadă scursă
după Revoluția de la 1848, sub regimul monarhiei-constituționale gestionate de premierul
austriac Alexander Bach, când românii ardeleni au fost atrași și ei în proiectele
reformatoare ale Vienei, s-a caracterizat printr-o atmosferă de emulație culturală, în
ambianța căreia se întemeiază „Asociația Transilvană pentru Literatura Română și
Cultura Poporului Român” (ASTRA), se tipăresc almanahurile Asociației, volume de
versuri, precum „Versuinții români, „Diorile Bihorului”, „Muguri”, „Fenice”, apoi
culegeri de folclor, manuale școlare, lucrări științifice și economice, traduse din alte
limbi, și se încearcă întocmirea unei istorii a românilor din Transilvania, toate acestea
contribuind la ridicarea poporului român ardelean din bezna inculturii și a ignoranței.
Într-un atare context fecund se încadrează și revista scoasă de Iosif Vulcan, în paginile
acesteia regăsindu-se număr de număr câte ceva din fiecare domeniu mai sus amintit. Așa
bunăoară, găsim scurte biografii ale fruntașilor intelectualității românești și universale,
poezii, nuvele, foiletoane, piese de teatru, istorioare, reportaje, știri din viața politică,
literară, artistică și științifică ale vremii, dar și mondene și matrimoniale, precum și
sfaturi practice și producții umoristice, toate organizate și difuzate în spiritul activismului
și asociaționismului specific mișcării de emancipare națională a românilor ardeleni prin
cultură. Nu în ultimul rând, trebuie amintită aici calitatea de rampă de afirmare a tinerelor
talente literare, pe care a îmbrățișat-o revista „Familia”, cea mai valoroasă pildă fiind
oferită de debutul „privatistului” de la Gimnaziul din Cernăuți Mihail Eminovici, cu
poezia „De-aș avea”, cel care va primi aici numele de botez literar Eminescu și va răsplăti
în viitor încrederea de a fi găzduit în paginile revistei orădene, ajungând un simbol
național al tuturor românilor. Nu pot fi trecute cu vederea nici prezențele unor corifei ai
culturii române, prezenți și ei în actul de cultură cultivat de Iosif Vulcan, precum Vasile
Alecsandri, Andrei Bârseanu, Dimitrie Bolintineanu, Timotei Cipariu, Nicolae
Densușianu, George Coșbuc, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Alexandru Vlahuță, Barbu
Delavrancea, Duiliu Zamfirescu și mulți alții.

1892, septembrie – Iustin Ardelean și revista satirică „Vulturul”

În plină criză a raporturilor dintre românii ardeleni și administrația maghiară, ca
urmare a „Memorandumului”, încercările istoricilor maghiari de a combate teza „daco-
românismului” au fost aspru criticate în presa transilvăneană de limbă română, în special
lucrarea „Formarea limbii și națiunii valahe”, scrisă de Réthy László. Cum demersul nu a
fost singular, era de așteptat ca și toate celelalte să trezească reacția imediată a
intelectualității românești. Așa se face că teoriile enunțate de istoricii unguri nu au scăpat
nici ascuțișului peniței studentului orădean Iustin Ardelean, care în numărul din
septembrie al revistei „Vulturul” publica un pamflet la adresa fantezistelor ipoteze
formulate de istoricul ungur Pál Hunfalvi. Sub titlul „Un arheolog unic în felul său”,
pamfletul, prezentat sub forma unei închipuite corespondențe purtate de autor cu
„amicul” său „Emeric F. Nimeni de Nicăieri”, ridiculiza rezultatele muncii istoricului
maghiar, care, după ce participase la șantierele arheologice din Egipt, ajunsese la
concluzia înrudirii poporului maghiar cu cel egiptean. Așa-zisul „amic” îi scria lui Iustin
Ardelean că este pregătit să publice o descoperire mult mai importantă, în stare să
șocheze lumea academică de la Pesta. „Am aflat – relata acesta – un document subscris
de protopărintele nostru Adam, din care o să arăt lumii că el a fost ungur, iar nevasta lui,
Eva, a fost unguroaică din Kalotaszeg.” Legată de intenția autorităților de a extinde
procesul de maghiarizare și în sfera învățământului preșcolar, demnă de amintit este
întreaga campanie dusă de tânărul gazetar Iustin Ardelean, cel care va deveni în următorii
ani un model pentru junimea românească de la Academia de Drept din Oradea, împotriva
proiectului de lege. În paginile „Vulturului” din 17 aprilie 1892, el publica un articol pe
marginea legii de înființare a grădinițelor în limba maghiară pentru copiii români.
Începând cu subtitlul „A intrat frica între românii noștri din cauza Chișdevovurilor”,
autorul dezvolta un veritabil pamflet în care ridiculizează întreaga politică de
maghiarizare forțată inițiată de Budapesta. În toamna anului 1892, tânărul s-a aflat din
nou în centrul unui scandal de natură politică, izbucnit din pricina unei poezii satirice
publicate în același ziar umoristic „Vulturul”, care reușise să irite opinia publică
maghiară. Pentru că pamfletul văzuse lumina tiparului în vară, când studentul român cu
preocupări gazetărești se afla în vacanță, conducerea Academiei de Drept a amânat
tragerea lui la răspundere până în momentul deschiderii anului universitar. În ședința din
8 septembrie 1892, senatul Academiei a hotărât convocarea tânărului în fața corpului
profesoral pentru a da explicații pe marginea materialului publicat. Două zile mai târziu,
Iustin Ardelean a fost sfătuit de către decanul școlii să-și retracteze poezia și „să-și
exprime regretul său sincer și profund în privința pasului greșit făcut”, alături de
promisiunea că pe viitor se va abține de la alte asemenea manifestări, sub sancțiunea
exmatriculării. Studentul nu a avut încotro și s-a conformat „sfatului” primit deoarece era
în anul IV, la un pas de absolvire, altfel l-ar fi pândit o perspectivă nu prea fericită. I s-a
mai cerut să-și publice declarația „de căință” în același ziar, pentru a da satisfacție opiniei
publice maghiare „rănite”, lucru pe care tânărul nu l-a mai făcut, ba din contră, s-a
adresat ziarului „Szabadság” care i-a oferit posibilitatea de a descrie șantajul la care a fost
supus. Desele ieșiri la rampă ale intelectualului român nu au scăpat nepedepsite. Senatul
Academiei de Drept, pentru a evita interpretările de natură politică care ar fi putut să vină
din partea opoziției românești, a transferat răspunderea asupra conducerii Societății de
lectură, pe care a împuternicit-o să pronunțe excluderea lui Iustin Ardelean din sânul ei.

1893, august 9 – Violențe interetnice la Oradea

Viitoarea adunare de la Sibiu, a reprezentanților Partidului Național Român din
Transilvania (23–24 iulie 1893), a declanșat reacția violentă a populației maghiare din
Oradea. În noaptea de 22 iulie, mai multe grupuri de „patrioți” au luat cu asalt sediile
instituțiilor românilor din oraș și locuințele intelectualilor români, dedându-se la
distrugeri de bunuri materiale. Obiectivele atacurilor s-au focalizat în jurul clădirilor
Episcopiei Române-Unite, căreia i-au spart geamurile. După cum era și firesc, la scurtă
vreme a venit și riposta din partea românilor, sub forma unui apel publicat în ziarul
„Tribuna” din Arad, în care erau trecute în revistă toate abuzurile săvârșite de unguri și de
autoritățile statului împotriva populației românești. Eforturile guvernului maghiar de a
desființa românitatea ardeleană pe calea maghiarizării forțate s-au izbit din nou de
citadela Bisericii Române-Unite, al cărei episcop a protestat vehement împotriva
tentativei de legiferare a obligativității introducerii limbii maghiare în unele părți ale
eparhiei bihorene. Curajul episcopului Mihail Pavel a avut însă darul să irite din nou
grupul radicalilor unguri, alcătuit printr-o nefericită îngemănare din studenții maghiari de
la Academia de Drept și din „canalia stradelor”. În seara zilei de 9 august 1893, înfuriați
peste măsură și bine îmbibați cu băutură, aceștia au atacat clădirile episcopiei, pe cele ale
Seminarului Teologic, locuințele canonicilor și mai multe case ale intelectualilor români
din Oradea, devastându-le. Într-o corespondență expediată Consistoriului ortodox din
Arad, la 31 octombrie, secretarul consistorial Nicolae Zigre expunea un tablou fidel al
condițiilor și modului în care s-au manifestat „patrioții” unguri. El afirmă că la originea
manifestației s-au aflat gazetele orădene de limbă maghiară „Szabadság” și „Nagyvárad”,
care în numerele lor din 6 și 8 august au adus grave acuzații episcopului unit Mihail
Pavel, pe care-l suspectau de infidelitate față de stat și chiar de uneltire împotriva acestuia
în complicitate cu elita mișcării naționale. „O masă turbulentă de canalii – relatează
patriotul român – au erupt cu vehemență turbată asupra tuturor românilor din loc și
asupra instituțiilor noastre confesionale. Au atacat în mod vandalic casele și locuințele
fruntașilor români, apoi locașurile instituțiilor noastre confesionale, spărgând toate
ferestrele și dărâmând tot ce s-a putut. Astfel, pe lângă fruntașii fraților români greco-
catolici din loc, au suferit dintre fruntașii noștri (…) Iosif Goldiș, vicariu episcopesc,
subsemnatul Nicolae Zigre, advocat și secretar consistorial, Dr. Ioan Duma, Dr. Florian
Duma, advocați, Iosif Papp, epitrop, Toma Păcală, protoprezbiter, Elia Bochișiu, învățător
și Ioan Groza, asesor referent. Au fost atacate biserica noastră centrală, școala de lângă
biserică, casa parochială, locuința consistorială și locașul alumneului fundațiunei Jigaiane
de pe strada «Kő Faragó»; daunele materiale în toate locurile au fost considerabile.” Tot
Nicolae Zigre este cel care confirmă implicarea autorităților orășenești în organizarea și
reușita acestei nemaipomenite izbucniri de ură venită din partea ungurilor. Martorul a
asistat la lucrările adunării municipale din 10 august, unde l-a auzit pe inspectorul regesc
Lajos Orbán lăudându-se că a avut partea sa de contribuție la „aranjarea
demonstrațiunilor”. Rimler Károly, căpitanul Poliției orașului, se făcea de asemenea
vinovat deoarece nu a intervenit în dezamorsarea conflictului, cu toate că fusese sesizat în
prealabil de către reprezentanții românilor.

1894, iulie 30 – Vasile Lucaciu, popas la Oradea în drumul spre temnița din
Seghedin
În drum spre Seghedin, unde trebuiau să-și ispășească pedeapsa privativă de
libertate, principalii actori ai „Memorandumului”, Ioan Rațiu, Vasile Lucaciu și avocatul
Iuliu Coroianu din Cluj, au zăbovit aproape un ceas și jumătate în Oradea, la restaurantul
gării, unde au așteptat trenul care urma să-i ducă în orașul surghiunului. Pe 30 iulie, încă
de pe la ora 8, pe peronul gării s-au adunat o mulțime de români în așteptarea trenului de
la Cluj, cu care călătoreau cei trei tribuni, printre care puteau fi văzuți „Dr. Buna Ioan,
Lazăr Teodor, Roman Iosif, Chiș Dumitru, Vulcan Iosif, Lazăr Aurel, Ardelean Iustin,
Nestor Iosif, Dr. Duma Florian, Dr. Lung Anania, Dr. Pop Coriolan, Văleanu Aurel și o
mulțime din cercul tineretului român”, cu toții îngrijorați din pricina unui zvon, vehiculat
prin gazeta „Tribuna”, cum că Lucaciu ar fi fost împușcat de jandarmi în momentul
arestării lui. Bucuria asistenței a fost nespusă la vederea „leului din Sisești”, care –
subliniază cotidianul „Nagyvárad” – a apărut la una dintre ferestrele vagonului de clasa a
II-a „cu fața bărbierită, veselă și zâmbitoare”, pe care l-au întâmpinat cu uralele „Să
trăiască!”. Cei trei eroi s-au așezat la o masă pe terasa restaurantului la „o bere”, alături
de jandarmii care-i însoțeau, înconjurați de admiratorii lor pe care îi înveseleau cu diferite
anecdote și povestiri hazlii. Dintre toți s-a remarcat iarăși Lucaciu, pus pe glume cu iz
politic, care le-a amintit celor prezenți că pe 21 august i se judeca un alt proces la Satu
Mare și că în mod sigur va primi încă o condamnare privativă de libertate, la care, un
român din mulțime i-a replicat că „va fi puțină o viață de om” la atâta pedeapsă cu
închisoarea câtă aplică justiția maghiară. Lucaciu i-a răspuns cu proverbul românesc care
spune „că românul are șapte vieți”, o sclipire de spirit care a stârnit ilaritate. Apoi le-a
povestit despre ultima sa călătorie la Budapesta, când a fost urmărit pas cu pas de către
un agent al serviciilor maghiare de informații, de la care a ajuns să împrumute niște bani
mărunți pentru plata hamalului care-i căra bagajele. Situația a devenit comică după ce
Lucaciu l-a invitat pe agent la „o bere” la un restaurant de pe Insula Margareta, „încât –
relata el cu haz – erau cât pe ce să se împrietenească”.

1898, octombrie 1 – Disidența studenților români de la Academia de Drept din

Oradea
Apropierea zilei de 15 mai 1898 a condus la întețirea măsurilor de supraveghere a
elitei românești, conjugate cu acțiuni de influențare a înaltului cler al celor două biserici
naționale în direcția menținerii unui climat ponderat pe parcursul manifestărilor
comemorative. „Întrucât această zi cade duminica – se spune într-un raport informativ –
peste tot, în sate și orașe, se va sărbători în așa fel ca, acolo unde este posibil, preoții,
ținând predică în biserică despre importanța zilei, să amintească în mod elogios despre
răscoala română din 1848–1849. (...) Pe cale confidențială am cerut mitropoliților și
episcopilor celor două confesiuni române să-i oprească cu cea mai mare severitate pe
preoții lor de la toate aceste manifestări.” După cum era de așteptat, măsura luată de
administrația maghiară a trezit reacții din partea populației românești. Printre cei care au
protestat împotriva acestui abuz s-a numărat și Lucian Bolcaș, student la Academia de
Drept din Oradea, liderul grupului de învățăcei români care se școleau la această
instituție. Iritarea administrației maghiare a fost provocată de discursul rostit de Lucian
Bolcaș la „seara de cunoștință a tinerimii române din Oradea Mare”, ținută la restaurantul
„Süh”, discurs cu o atât de adâncă încărcătură patriotică, încât nu putea trece neobservat.
La deschiderea fiecărui an universitar, studenții români obișnuiau să organizeze o
întrunire la care erau invitați toți conaționalii proaspăt înscriși în anul întâi de facultate.
„Suntem tineri români, fii ai unui popor ce nu au condițiile unei vieți libere și prospere
naționale și luptă pentru realizarea acelora. (...) Deviza ne va fi «Deșteaptă-te,
Române!»” – a declamat curajosul lider. Gazetarii maghiari nu s-au dezmințit nici de
această dată și, în editorialul din 19 octombrie 1898, gazeta Budapesti Hírlap atrăgea
atenția rectorului academiei, dr. Bozóky Alajos, asupra întrunirii studenților români și în
special asupra îndemnurilor rostite de Bolcaș, cel care insistase pentru organizarea
festivităților închinate semicentenarului Marii Adunării Populare de la Blaj din mai 1848.
Românii erau apoi acuzați că și-ar fi organizat un club în secret, fără statut, a cărui
activitate a putut fi constatată la tribunal, când au aclamat prestația ziaristului român
Iustin Ardelean, condamnat de către instanță. Studenții unguri se mai plângeau că
atmosfera pe coridoarele facultății este imposibilă. „Dacă cineva se oprește pe coridoarele
Academiei de Drept – reclamau aceștia – uită că este într-un institut superior de
învățământ maghiar. Zărește câte un exemplar din «Tribuna», un grup cântă cântece
populare românești frumoase, iar alții conversează în limba română. Nici la Universitatea
din București nu poate să fie mai bine!” Sub presiunile ziarului Budapesti Hírlap și a
opiniei publice, rectorul a început să facă demersuri în direcția pacificării atmosferei din
academie, dar a fost nevoit să treacă la aplicarea regulamentului. Pe data de 13 octombrie
au fost chemați toți studenții români la rectorat și li s-a atras atenția să nu facă politică, iar
pe 21 a fost convocat senatul universitar pentru a lua o hotărâre, întrucât agitațiile se
întețiseră. A fost constituită o comisie formată din trei membri cu însărcinarea de a
cerceta cazul studentului din anul IV Bolcaș Lucian. După citirea manifestului i s-a cerut
studentului să-și retracteze declarația, invitație pe care acesta a refuzat-o declarând „că
mai bine va suporta consecințele atitudinii sale, decât să se umilească până la pământul
galben printr-o asemenea declarație”, situația în care senatul și rectorul au hotărât
eliminarea din școală a „rebelului”, decizie înaintată apoi spre aprobare ministrului
învățământului. Cu această ocazie li s-au alăturat și elevii unor instituții școlare din
Oradea. În dimineața zilei de 22 octombrie ungurii i-au întâmpinat pe români la intrarea
în școală cu pietre și ouă clocite, acțiunea degenerând într-o încăierare. Semnatarii
plângerii au fost: Lascu Demetriu, Tempelean Dezideriu, Spăriosu Dușan, Marșicu Iustin,
Dițu Nicolae, Creț Victor, Spăriosu Mihai, Mircea Augustin, Gheție Vasile, Luchiciu
Iuliu, Petruțiu Iustin, Chivariu Nicolae, Bercian Valeriu, Nicoruția Vasile, Novacovici
Gheorghe, Coste Emil, Șteer Cornel, Ardelean Isaia, Șchian Nicolae, Boroș Leontin,
Popu Alexandru, Iacob Iosif, Aciu Alexandru. O bună parte dintre ei vor împărtăși soarta
colegului lor.

1903 – Primele cinematografe orădene

Primele proiecții cinematografice, cuprinzând scurte filmulețe (fotografii
mișcătoare) pe teme religioase, s-au ținut la Teatru, sâmbătă 20 iunie 1903, oferite de
Urania din Budapesta și însoțite de prelegerea lui Hoch János. Concurența, reprezentată
de Narten Georg (György în ungurește) din Hanovra, lansează însă chiar a doua zi,
duminică, o contraofensivă puternică, cu al său „Bioskop”. Proiecțiile de filme au loc în
Piața Mare, într-un imens cort, cu o capacitate de 1500 de persoane, amplasat vizavi de
cafeneaua Lloyd. Narten era unul dintre primii care au folosit noua găselniță germană,
numită „Zirkus-Kinematographen”. Astfel, „Kinematograph-ul uriaș”, cum apărea în
reclamă, avea propriul generator de curent electric, de 20 de cai-putere, beneficiind chiar
și de ventilație! Abia la sfârșitul anului 1903 va fi dată în folosință prima uzină de curent
electric la Oradea, demonstrația lui Narten impulsionând probabil lucrările. Unul dintre
primele filme proiectate a fost Ali Baba și cei 40 de hoți. Narten lucra deja la un nivel
industrial pentru acei ani, cinematograful său itinerant – se pare că era cel mai mare din
lume, la acea dată – fiind vestit în această parte a Europei. El se va întoarce aici și un an
mai târziu, în august-septembrie 1904. Programul, mai bogat și mai variat decât cu un an
în urmă, dura 50 de minute și era anunțat în ziare, schimbându-se o dată la două zile.
Zilnic însă se prezentau imagini noi despre Războiul ruso-japonez (1904–1905), aflat în
plină desfășurare. La sfârșitul lunii mai 1904 începuseră și proiecțiile teatrului budapestan
Edison, în sala mare a hanului „Vulturul Negru”, ținute de Benkő Mihály. Proiecțiile au
continuat și pe parcursul anilor 1905 și 1906, fiind oferite de trupe itinerante de „teatru de
film ambulant”. Din vara anului 1906, proiecțiile de filme ale Teatrului Electric Edison se
fac la cafeneaua Korona, fiind o concurență pentru Narten, revenit la Oradea. Filmul
exercita în acele vremuri o adevărată magie asupra publicului, acesta fiind vrăjit în masă
de noul orizont cultural, oferit de proaspăta și deloc costisitoarea artă. Pentru că
spectacolele cu actori devin, în această formă, accesibile și celor săraci și mulți, sub
denumirea de „teatrul de cinematograf”. Cu alte cuvinte, teatrul devine accesibil și celor
săraci, oferind spectacole mai multe, mai diverse și într-o succesiune mai rapidă, chiar
dacă ele erau acum numai sub forma unor imagini alb-negru proiectate pe un ecran.
Prima sală de cinema, special amenajată acestui scop, apare la demisolul hotelului
Pannónia, fiind anunțată în ziarul Tiszántúl din 14 iunie 1907. Prima proiecție, de probă,
va avea loc în 13 iulie 1907. Cinematograful se va numi „Urania”, un nume la modă
printre cinematografele imperiului, deschiderea oficială având loc în ziua de 14 iulie, ora
15. Încercând să nu piardă teren, Teatrul Electric Edison inaugurează în 22 februarie
1908, vizavi de clădirea Bazar, o sală de cinema care concura Urania inclusiv prin
poziționarea în aceeași zonă centrală. Din vara acestui an se înregistrează o nouă modă în
oraș: restaurantele proiectează seara, ca un bonus pentru clienți, filme! Totodată, din
această perioadă datează primele filme despre Oradea. Urania realizează în 1908 un
documentar turistic intitulat „Oradea” și prezentat la Arad, iar la Cluj, în același an, știm
că a rulat la Cinema Apollo, în data de 27 mai, „vederea cinematografică” intitulată
„Împrejurimile Oradei-Mari”. Clădirea Palatului Vulturul Negru, mall-ul vremii sale, care
tocmai se edifica în boom-ul cinematografic local, va fi locul ideal pentru cinematografia
orădeană. Urania se mută în Pasajul Vulturul Negru (la parter), unde-și reîncepe
spectacolele, din 4 august 1909. Acest palat elegant și impresionant va pune la dispoziția
orădenilor și cea mai mare, mai modernă și mai luxoasă sală de cinema din următoarele
șapte decenii! Astfel, dintre sălile sale de spectacole, în cea mai mare dintre ele, situată la
al doilea etaj și numită Vigadó, se vor proiecta filme, începând din 23 decembrie 1911.
Asta după ce Urania a reușit să întârzie cu cinci zile evenimentul, pe motiv că nu sunt
respectate normele privind incendiile... Orădenii de azi și-l amintesc ca Cinematograful
Oradea sau ca Cinematograful Libertatea, după 1989. Cinematograful devenise,
indiscutabil, noul templu al culturii, provocând o culturalizare în masă a societății. În
domeniul distribuției de filme, Oradea înregistrează un succes remarcabil după ce Emil
Adorján (fost Auschpitz) – cel care a venit cu ideea preluării modelului Galeriei Vittorio
Emanuele II pentru Palatul Vulturul Negru – intră în industria cinematografică, în 1920,
preluând Întreprinderea Cinematografică și de Industrie a Filmului Székely și Boros. Un
important succes pe care-l va obține Casa de închiriat filme Dorian va fi exclusivitatea
distribuției pe România a casei de filme americane Paramount.

1907, august 7 – Victoria candidatului Vasile Lucaciu în alegerile parlamentare

Alegerile din 1906 au câștigat în importanță datorită faptului că exercițiul
electoral depășit de români cu această ocazie a avut darul de a-i solidariza pe toți în jurul
nucleului naționalist, singurul organism prin care populația mai spera să-și împlinească
aspirațiile de libertate. Prilejul verificării acestui crez a venit pe neașteptate, odată cu
demisia deputatului de Beiuș, Bartha Francisc, care preferase postul de notar.
Neașteptată, pentru unguri, a fost candidatura propusă de mișcarea națională, care optase
pentru tribunul Vasile Lucaciu, considerat de cercurile maghiare drept o „întruchipare a
aspirațiilor daco-române”, așa după cum se și exprima ziarul „Nagyvárad”. Lucaciu a
sosit la Oradea pe 16 august, s-a întâlnit acasă la Aurel Lazăr cu fruntașii români, după
care a făcut o vizită prefectului pentru a-i solicita să asigure libertatea alegerilor. A doua
zi, seara, a ajuns la Beiuș, fiind așteptat la gară de Ioan Ciordaș și Demetriu Lascu.
Discursurile rostite de Lucaciu au fost însoțite de cântările patriotice ale corului aflat sub
bagheta profesorului Ioan Bușiția ori de acordurile formației de cimpoieri aduse din
Transilvania de către Ioan Suciu, ultima fiind expulzată de autorități în următoarele zile.
Ieșirile repetate la rampă ale unor politicieni maghiari au inflamat și mai mult starea de
spirit ce domnea în zona Beiușului, creând în jurul evenimentului o atmosferă încinsă,
specifică stării de asediu, tablou completat de prezența celor 250 de husari și 300 de
jandarmi detașați aici la ordinul prefectului. Ziua scrutinului debutează cu unele incidente
generate de comportamentul abuziv al autorităților. Patriotul Dumitru Lascu este
amenințat cu moartea, Nicolae Bogdan este sechestrat în locuința sa, preotul Terentie
Popa este pus în lanțuri și apoi adus pe jos până la Beiuș, iar prim-pretorul refuză se
iscălească legitimațiile de alegător. Cu toate acestea, de la primele ore ale dimineții
începuseră să curgă către oraș convoaiele umane mobilizate de liderii mișcării naționale.
În tabăra cealaltă, „pașoptiștii” au mobilizat ungurii din Finiș și Tărcăița, care, în prezența
celor 500 de soldați detașați de la Regimentul 37 Oradea, i-au atacat pe alegătorii români
cu pietre. Este rănit țăranul Moise Pandici din Binșele, corespondenții presei românești,
Ghiță Pop, de la „Tribuna”, Onisifor Ghibu, de la „Lupta”, iar în urma tirului cu bolovani
lansat asupra locuinței avocatului Ioan Ciordaș, locul unde se instalase comandamentul
mișcării naționale, este rănită soția acestuia. Pentru a induce în eroare electoratul
românesc, autoritățile au recurs la înscrierea unui al treilea candidat, Vasile Lucaciu,
pretor în Sânmiclăuș-Ciuc, mizând pe coincidența de nume a acestuia cu cel al „părintelui
din Sisești”, vicleșug depistat la timp de Aurel Lazăr, care i-a lămurit imediat pe alegători
pentru a îndepărta orice confuzie. Din fericire, președintele circumscripției electorale,
Wallner Edmund, a dat dovadă de o înaltă ținută morală, validând în dimineața celei de-a
doua zile, la ora 4, victoria partidei românești, cu 1718 voturi acordate tribunului Vasile
Lucaciu față de cele 914 primite de contracandidatul său.

1910 – Primele demonstrații aviatice la Oradea

Cea mai de vârf industrie, cea aviatică, și-a făcut debutul aici în 1910. Este anul
când la Oradea s-a construit primul avion! În 24 aprilie, biplanul de tip Farman, asamblat
de locotenentul Anton Lanzerdörfer la Fabrica de trăsuri Vadás și Grosz, a fost expus la
Casa Comitatului. Primul zbor reușit, efectuat de locotenentul alintat „Lányi”, a avut loc
în seara zilei de 9 august 1910, când avionul a zburat 20–30 de metri, la o altitudine de 4–
5 m. Tot în 1912, Lányi reușește un mare succes aerian, zburând pentru prima dată pe ruta
Debrețin–Oradea, municipalitatea orădeană sponsorizându-l cu 1000 de coroane. Pe 13
noiembrie a avut loc la Oradea un zbor mult mai reușit, efectuat cu un avion fabricat de
francezul Louis Blériot, eroul primei treceri în zbor peste Canalul Mânecii, în 1909. În
fața primarului Rimler Károly (1901–1919), a lui Lányi și a unui numeros public plătitor
de bilete, germano-britanicul Gustav W. Hamel (1889–1914) a realizat trei zboruri
demonstrative, atingând o altitudine de 200 m, în ciuda defecțiunilor provocate de
transportul feroviar al avionului demontat. Hamel este unul dintre pionierii aviației
mondiale, primul care a livrat oficial poștă aeriană în Marea Britanie, în 9 septembrie
1911, și primul care a trecut în zbor o femeie peste Canalul Mânecii, pe Eleanor
Trehawke Davies, cu un avion Blériot adaptat la două persoane, în 2 aprilie 1912.

1914, aprilie 4 – Confruntarea ideologică de la Oradea dintre partida românească și

cea maghiară
Reintrarea Oradei în circuitul centrelor de prim rang ale mișcării naționale române
a punctat un moment de maximă importanță în zilele de 4 și 5 aprilie 1914, când în sala
de ședințe a primăriei orașului s-au confruntat în opinii, pe tema reconcilierii româno-
maghiare, reprezentanții „Societății Sociologilor Maghiari”, în frunte cu universitarul
budapestan Jászi Oszkár, și fruntașii Partidului Național Român, conduși aici de Vasile
Goldiș. Onoarea deschiderii conferinței i-a fost rezervată sociologului Jászi Oszkár, care,
în cuvinte puține dar încărcate de conținut, a demonstrat anacronismul de care se face
vinovat statul maghiar în gestionarea problemei naționalităților trăitoare între hotarele
sale, problemă pe care țările occidentale au depășit-o demult. Fruntașului Vasile Goldiș,
care urma să ia cuvântul, i s-a făcut rău și a trebuit să-și susțină discursul după cel al
avocatului naționalist Krüger Aladár. Poate că a fost doar o strategie, însă chiar și într-o
atare ipoteză Goldiș a procedat inteligent, fiindcă intervenția șovină a avocatului orădean
i-a alimentat argumentația discursului cu probe vii ale intoleranței puterii față de cerințele
naționalităților conlocuitoare. El și-a început alocuțiunea cu constatarea vizionară că
problema națională „este călcâiul lui Achile pentru viitorul Ungariei”, apoi a ținut să-și
edifice auditoriul asupra conținutului semantic al termenilor „naționalitate” și „națiune”,
al raportării acestor termeni la teza „unității națiunii maghiare” și a modului în care
politicienii unguri înțeleg să transpună în viață un asemenea ideal prin măsuri
discriminatorii îndreptate împotriva celorlalte naționalități. „A cui e patria? A românilor
ori a ungurilor? – își întreba tribunul român, pe bună dreptate, asistența. Cum ar putea
românii să vadă patria lor în țara unde ei, în chip artificial, cu puterile statului sunt opriți
a-și cumpăra moșii? Și românii în «patria» lor nu pot să aibă gimnazii de stat, nu pot să
aibă universitate, nu pot să fie administrați și judecați în limba lor. Oare țara aceasta este
atunci «patria» românilor? Este evident că politica actuală a statului în chip artificial îi
face pe români nu să-și iubească, ci să-și urască patria, care le este mașteră, nu mamă
dulce.” A doua zi după-amiază și-a susținut discursul avocatul orădean dr. Aurel Lazăr,
care a demonstrat cu argumente istorice și juridice că toate revendicările reclamate de
românii ardeleni erau juste și întemeiate. Pledoaria sa, prin logica și acuratețea care au
caracterizat-o, a stârnit admirația universitarului Jászi Oszkár, în primul rând, și apoi a
tuturor celor prezenți la conferință, iar viitorul, după cum se va vedea, îi va rezerva
juristului orădean un rol de maximă importanță în economia transformărilor geo-politice
de la sfârșitul Primului Război Mondial. Dar până atunci, evenimentul de la Oradea a
avut meritul de a reașeza Bihorul în linia întâi a frontului deschis de românii ardeleni pe
tărâmul emancipării lor naționale.

1914, mai 15 – Vicarul ortodox orădean Vasile Mangra și incidentul de la Academia

Română
În seara de 15 mai 1914, teleimprimatoarele redacțiilor de presă au început să
scoată pe benzile lor știrea succintă referitoare la incidentul petrecut în curtea clădirii
Academiei Române din București, unde, în jurul orei cinci a după-amiezii, vicarul
ortodox al Oradei, Vasile Mangra, a fost huiduit și apoi bătut de o mână de studenți
naționaliști din capitală, nemulțumiți de prezența canonicului bihorean la ședința de
deschidere a anului academic. Din primele informații oferite de corespondentul
periodicului maghiar „Pester Lloyd”, agresorii ar fi fost niște elevi instigați de „Liga
Culturală”, care nu-l suporta pe vicarul orădean din pricina atitudinii sale loiale față de
„patria sa maghiară”. Mai multe detalii oferea ziarul „Az Est”, care descria în amănunt
atmosfera ostilă pe care i-au rezervat-o membrii Academiei colegului lor transilvănean,
cum profesorul Constantin Istrati, fostul președinte al Academiei l-a sfătuit să nu
participe la ședința de deschidere, apoi cum la începerea lucrărilor noul președinte,
inginerul Anghel Saligny, și ceilalți membri i-au întors spatele în semn de protest și, în
sfârșit, despre cum s-a hotărât Mangra într-un târziu să părăsească aula și să plece la
hotelul „Metropol”, unde trăsese. Jurnalul budapestan vorbea despre vreo 200 de studenți
care l-au întâmpinat în curtea Academiei cu strigătele „ligni, cum ai îndrăznit să vii aici?!
Mizerabilule, pentru ce ai trădat patru milioane de Români?”, după care vicarul a rupt-o
la fugă spre trăsura care-l aștepta și chiar când să urce a fost ajuns din urmă de mulțime și
bumbăcit zdravăn. „Unul l-a lovit cu pumnii, de i s-a înfundat pe urechi pălăria. Altul a
închis porțile, iar Mangra a început să strige: Deschideți porțile, mă omoară!” – relatează
mai departe ziarul. După incident, vicarul s-a dus direct la premierul român Ion I.C.
Brătianu și i s-a plâns de tratamentul la care a fost supus, apoi a luat legătura cu
corespondenții maghiari de presă acreditați la București, cărora le-a declarat că prezența
sa la Academie corespundea rigorilor regulamentului instituției și că atitudinea colegilor
săi n-are nimic de a face cu spiritul academic.

1914, august 22 – Mobilizarea regimentelor orădene pentru front

În august 1914, la cazărmile celor patru batalioane ale Regimentului de Infanterie
din Oradea era forfotă mare, se completau efectivele umane, era suplimentat
echipamentul militar, iar soldații așteptau doar comanda pentru a porni către front.
Aceasta a venit pe 22 august de la comandanții unităților, colonelul Ránffy Zsigmond,
locotenent-colonelul Kratochvil Károly, locotenent-colonelul Balogh Barna și locotenent-
colonelul Reviczky László, după care cu toții au luat calea Galiției. La Debrețin li s-au
alăturat soldații Regimentelor 3 infanterie din Debrețin, 1 infanterie din Budapesta și 17
din Székesfehérvár. Unitățile au ajuns la 24–25 august pe linia Nistrului, la Burstyn, iar
după câteva zile vor primi botezul focului în sectorul satului Rohatyn, pe care l-au pierdut
și reocupat de mai multe ori, cu pierderi foarte grele. În timpul luptelor, colonelul Ránffy
s-a îmbolnăvit, iar conducerea batalionului a fost preluată de locotenent-colonelul
Kratochvil pentru mai bine de trei ani. După seria de înfrângeri suferite în toamna lui
1914, armatele austro-ungare s-au retras pe poziții în Carpați, soldații orădeni reușind să
oprească în mai multe rânduri avansul rusesc prin contraatacuri îndrăznețe, cum a fost cel
de la Lubatown, unde au luat o sută de prizonieri și mult material militar. Mobilizarea
Armatei a II-a austro-ungare pentru frontul galițian s-a făcut însă anevoie, așa încât
forțele Armatei a VIII-a germane au trebuit să opună rezistență singure celor două armate
rusești angajate în ofensivă, riscând astfel să fie încercuite de inamic. Trupele austro-
ungare ajung în sfârșit pe linia Nistrului, în zilele de 30 august și 1 septembrie 1914, și
sunt aruncate direct în luptă, în fața mitralierelor rusești care seceră cu sutele soldații
proaspăt ajunși pe front. Unitățile austro-ungare încep operațiunile de retragere, iar
geniștii distrug rețeaua de cale ferată, podurile și depozitele de alimente din calea rușilor.
1915, mai 2 – Regimentele orădene pe frontul rusesc
După eșecul înregistrat pe frontul rusesc în toamna lui 1914, s-a așternut apoi
crunta iarnă și ostașii orădeni au avut de luptat și cu teribilul frig care se instalase, însă au
reușit să-și păstreze pozițiile montane de la Korumko și să evite riscul de a fi încercuiți.
În 2 mai 1915, armatele Puterilor Centrale au străpuns frontul rusesc la Gorlice și au
început să-i împingă înapoi pe ruși. Victoria a ușurat situația trupelor din Carpați.
Honvezii orădeni au atacat pozițiile rusești de la Laborcfő, pe 7 mai, i-au alungat pe ruși
de pe teritoriul Ungariei și pe 11 mai au luptat în sectorul Wola Piotrova. Opt zile mai
târziu, unitățile au fost retrase la Vidrány pentru a fi pregătite și trimise pe un alt front.
Nevoia de revigorare a unităților decimate pe front a obligat puterea bicefală să ordone
noi mobilizări. În 25 octombrie 1914, erau chemați la verificare rezerviștii contingentelor
de bărbați 1878–1890, care fuseseră inițial declarați inapți pentru serviciul militar de
către comisiile medicale.

1915, mai 23 – Regimentele orădene pe frontul italian

După ce Italia devine noul inamic al monarhiei dualiste, la 23 mai 1915,
importante efective militare vor fi transferate de pe frontul rusesc și de pe cel sârbesc.
Trupele Diviziei 20 Infanterie orădene sunt strămutate în Alpii Carinthiei, pe poziții aflate
la 2000 de metri altitudine din Munții Vrata, Vrsic și Krn, foarte greu de aprovizionat cu
echipament și cu alimente, locuri unde și-au găsit sfârșitul foarte mulți soldați. Avocatul
arădean dr. Kell József, aflat pe frontul italian cu soldații români ai Batalionului IV,
trimitea printre primii vești acasă despre condițiile îngrozitoare în care sunt obligați
militarii să trăiască și să lupte pe culmile Alpilor Iulieni. El vorbește despre pustiul de
piatră seacă al piscului Triglav, lipsit de orice formă de vegetație și de orice obstacol
natural care ar putea oferi o cât de mică protecție soldaților în fața focului slobozit de
italieni!

1915, iunie 22 – Regimentele orădene pe frontul galițian

După recuperarea orașului Przemyśl, trupele austro-ungare au eliberat, pe 22
iunie, orașul Lemberg (Lvov), capitala Galiției, spre bucuria populației civile, care i-a
primit sărbătorește. Printre primele unități care au intrat în oraș s-au numărat și
Regimentele 33 Infanterie din Arad și 101 Infanterie din Oradea. Câțiva dintre ofițerii
români, care au participat la eveniment, au ținut să anunțe în țară că unitățile românilor
ardeleni au intrat în oraș cântând marșurile „Deșteaptă-te, Române!” și „Hora Unirii”.
Victoria a fost însă plătită cu mult sânge. Aici și-a pierdut viața și ofițerul bănățean Petru
Mocsonyi, fiul fostului deputat de Sânnicolau Mare, Eugen de Mocsonyi, în Parlamentul
budapestan. În schimb, un alt român a fost avansat cu această ocazie la gradul de sergent-
major și distins cu „Medalia de Aur”, deși avea numai 14 ani. Adolescentul, voluntar în
armată, a tăiat într-o noapte rețeaua rusă de sârmă ghimpată pe o lungime de trei
kilometri și a înlesnit astfel asaltul unităților ardelene de a doua zi. După sonoritatea
numelui său, George Rosi, autoritățile militare austro-ungare l-au socotit italian, însă
dezmințirea a venit din partea preotului arădean Iancu Ștefănuțiu, paroh în Mândruloc
(Arad), care-l cunoștea de mic. Rămas orfan de mic, Gheorghe Rugii a crescut, împreună
cu ceilalți frați ai săi, la orfelinatul din Arad, a urmat cinci ani de școală la Chișineu-Criș,
după care și-a căutat de lucru prin orașul Arad. Aici s-a și înrolat pe front, după cum suna
succintul portret creionat în gazeta locală „Aradi Közlöny”.

1915, iulie – Regimentele orădene pe frontul de la Isonzo (Italia)

În iulie 1915, regimentele orădene au fost relocate pe platoul carstic de la
Doberdo, pe flancul vestic al frontului de la Isonzo, și au fost aruncate imediat în luptă.
Aici au fost înregistrate cele mai grele pierderi, pricinuite de lipsa surselor de apă
potabilă din zonă, de lipsa obstacolelor naturale care să-i poată adăposti pe soldați din
calea ploilor de obuze și gloanțe revărsate necontenit de italieni și apoi din cauza holerei
ce a izbucnit de la cadavrele neînhumate care intraseră în putrefacție. Honvezii orădeni au
avut de apărat pozițiile înalte de la Monte San Michele. Ei și-au alternat această sarcină
cu camarazii lor din Székesfehérvár. În tranșeele de aici i-a găsit dezghețul și sezonul
ploios din martie 1916. Soldații au avut de furcă cu apa care le inunda adăposturile și care
trebuia evacuată, încât cu toții erau acoperiți de lutul roșu al platoului, de păreau statui de
teracotă. Tot în primăvară s-au dus lupte grele în jurul fortificației medievale de la
Doberdo. De pildă, în luna mai, italienii au montat și detonat patru mine la baza
fortăreței, dar de fiecare dată honvezii orădeni au împiedicat ocuparea ei. De asemenea, la
a șasea bătălie de la Isonzo, trupele căpitanului Szilágyi au apărat eroic tunelul
„Schönburg” de pe culmile de la Monte San Michele. Apoi trupele austro-ungare s-au
retras de pe platoul Doberdo pe cel de la Comeni, după evacuarea sectorului Gorizia
(Görz). Locul era mai plăcut aici, iar honvezii orădenii au luptat doar o dată, în satul
Nova Vas.

1916, ianuarie 13 – Regimentele orădene pe frontul de la Gorizia (Italia)

După un stagiu pe frontul galițian, în ianuarie 1916, batalioanele orădene au fost
relocate pe frontul italian, de data aceasta în zona înaltă de la Monte San Gabriele, la nord
de Gorizia, sector încătușat de trei cercuri de artilerie ale italienilor, aceștia din urmă
reușind să și ocupe așa-numitul „nordul limitei de nord” al sectorului. Deși au izbutit în
cinci contraatacuri, trupele austro-ungare au reușit cu greu să-și păstreze pozițiile
ocupate, pe înălțimile de la Monte del Morte, și apoi cu mari jertfe să preia inițiativa pe
cele unsprezece sectoare ale frontului. Colonelul Kratochvil, sub a cărui coordonare s-a
desfășurat apărarea muntelui, a ajuns pentru o vreme comandantul Brigăzii 81 și a fost
distins cu „Ordinul Maria Terezia” în rang de cavaler. Întrebat de un jurnalist orădean
despre prestația soldaților din regimentul local, colonelul a declarat că „Românii din acel
regiment s-au distins mai ales în timpul războiului al doilea și al treilea de la Isonzo, se
luptă ca niște lei, și totodată spunea că are să mulțămească mult ofițerilor și subofițerilor
români”.

1916, ianuarie 25 – Regimentele orădene pe frontul muntenegrean

La începutul lunii decembrie 1914, românii bihoreni au ajuns și pe frontul
muntenegrean și au contribuit din plin la cucerirea micului regat și la capitularea armatei
muntenegrene. Un ofițer austro-ungar, de etnie român, povestește într-o scrisoare despre
lupte crâncene în care au fost angrenați ostașii săi pe coastele montane care duceau către
orașul fortificat Lovcen. „În 8 dimineața s-a început asaltul contra Lovcenului, cu
preludiul bubuiturilor alor 250 de tunuri, între cari aveam și de calibrul 42 și 30,5 cm.
Românii ne nimeriserăm pe terenul cel mai dificil, ne-am postat în serpentine. Prin ploaia
de granate, șrapnele, gloanțe de pușcă, glotașii noștri în 9, luna trecută, seara, după o
neîntreruptă înaintare, au cucerit unul dintre vârfurile muntelui” – relatează el. Odată
ocupate culmile, ocuparea fortificației a devenit o chestiune de ore, ca apoi să fie ocupat
satul natal al regelui Nikita, unde delegația muntenegreană a făcut primele propuneri de
armistițiu, iar la urmă românii au fost primii care au intrat în capitala Cetinje. Pe 25
ianuarie 1916, problemele privitoare la armistițiu erau definitivate și lăsau loc
negocierilor diplomatice, ocazie cu care au fost eliberați din captivitate primii ofițeri
austro-ungari. Pe 27 februarie trupele austro-ungare au intrat în orașul port Durrës din
Albania, prilej cu care românii ardeleni s-au acoperit din nou de glorie și au fost lăudați
în coloanele presei din imperiu.

1916, august 4 – Regimentele orădene pe frontul de la Doberdo (Italia)

Ofensiva italiană de la Doberdo, din vara anului 1916, a debutat apoi cu acțiuni de
destabilizare a moralului trupelor austro-ungare, derulate de aviația italiană pe la sfârșitul
lunii iulie. Aeroplanele acestora survolau zilnic liniile frontului și lansau manifeste asupra
tranșeelor, spre a-i convinge pe soldații inamici să nu mai nădăjduiască într-o victorie și
să dezerteze. Atacul terestru a fost apoi precedat de un baraj intens de artilerie vreme de
trei zile, din 4 până în 6 august. S-au tras zi și noapte mii de obuze asupra pozițiilor
armatelor austro-ungare, încât văzduhul se umpluse cu nori grei de fum și praf. Pe poziții
au mai rămas doar cei din punctele de observații, restul trupelor ascunzându-se prin grote
ori retrăgându-se în linia a doua de tranșee, însă foarte mulți au fost îngropați de vii sub
mormanele de pământ și piatră dislocate de bombardament. Pe 6 august, în jurul orei 3,
italienii și-au schimbat tactica și au lansat proiectile asupra liniei a doua de tranșee și a
legăturilor acestora cu adăposturile săpate în munte, cu scopul de a facilita asaltul
infanteriei. După o jumătate de oră au și început să se reverse valurile de ostași, care au
reușit să producă breșe în liniile de apărare 7–11, însă în sectorul liniilor 12–17 au fost
opriți de honvezii de la Székesfehérvár. Încleștarea s-a întins până târziu în noapte, cu
pierderi grele de ambele părți. Bihorenii, sub căpitanul Kuszkó, au reușit să păstreze
peștera Črnci, pe care italienii voiau să o distrugă, întrucât constituia un adăpost natural
excelent pentru protecția soldaților și totodată un spațiu larg de depozitare a
echipamentelor militare și a proviziilor de război. Luptele au continuat toată noaptea și în
sectorul Monte San Michele, pe cele patru direcții de atac ale italienilor. Aceștia au fost
mereu respinși, însă de fiecare dată reveneau cu forțe sporite, deoarece strategia ofensivei
lor prevăzuse dublarea sau chiar triplarea efectivelor umane alocate asalturilor, în vreme
ce rezervele austro-ungare se împuținau de la o oră la alta. În aceste condiții, pe 7 august
la ora 7, comandamentul militar maghiar a luat decizia retragerii generale a trupelor pe
linia a doua de apărare în două dintre sectoarele frontului. Încurajați de retragerea
inamicului, după trei sferturi de ceas italienii au atacat și mai viguros pe întreaga linie a
frontului și au aruncat în luptă alte trupe proaspete. Batalioanele infanteriștilor bihoreni,
deși luptau de mai bine de 24 de ore și suferiseră pierderi grele, au primit apoi misiunea
de a apăra versantul răsăritean al muntelui. Un obiectiv principal vizat de ofensiva
italiană a fost tunelul „Schönburg”, a cărui construire a fost gândită de austrieci, în 1915,
cu scopul de a înlesni aprovizionarea frontului cu resurse umane și logistice proaspete în
situații de criză. Gura de vest a tunelului, apărată de orădeni, a fost prima ocupată de
italieni, după ce apărătorii ei au fost supuși unui atac constant cu proiectile, grenade și
aruncătoare de flăcări. S-a născut astfel pericolul ca italienii să cadă în spatele pozițiilor
inamice, de aceea comandantul Diviziei 20 Infanterie, generalul Lukachich Géza, i-a
telegrafiat personal căpitanului Szilágyi solicitându-i să reziste eroic. Situația s-a
înrăutățit și mai mult în după amiaza zilei de 9 august, când, după trei zile de atac
continuu, italienii s-au apropiat la numai o oră de gura răsăriteană a tunelului. Depozitele
de muniții de la intrare au sărit în aer, după ce au fost lovite de artileria inamică,
provocând moartea celor aflați în apropiere. Cei rămași în viață, pentru a preveni
incendierea tunelului, i-au uns pereții cu noroi amestecat cu urină, fiindcă nu mai aveau
rezerve de apă, însă apoi au avut de suferit de pe urma fumului gros care a năvălit în
tunel. Dar pe când bihorenii apărau cu disperare gura tunelului și dolinele din jur, au
primit vestea că italienii au străpuns sectorul sudic al frontului, pe la Podgora, au
traversat râul Isonzo, au intrat în orașul Gorizia (Görz) și acum avansau spre alte poziții
austro-ungare. Apărătorii tunelului au scăpat din încleștarea armată numai pentru că
italienii și-au oprit atacul, dar au înțeles că vor trebui să abandoneze nu numai obiectivul,
ci întregul platou de la Doberdo, pe care-l menținuseră cu atâtea sacrificii umane.

1916, septembrie 4 – Refugiul Mitropoliei Greco-Catolice de la Blaj și a celei

ortodoxe de la Sibiu la Oradea
Pe 27 august 1916, România intra în război împotriva Puterilor Centrale, odată cu
declarația remisă ministrului austriac de Externe de consulul român la Viena la ora nouă
seara. După intrarea trupelor românești în Transilvania, din zonele aflate în imediata
apropiere a sectoarelor frontului au început să curgă valuri de refugiați către părțile
apusene ale provinciei, care cu trenurile, care cu căruțele. Mitropolia Greco-Catolică din
Blaj își pregătea și ea evacuarea la Oradea, iar în cazul în care ofensiva românească ar fi
ajuns cu unitățile românești și aici, avea de gând să se mute în comitatul Bács-Bodrog, în
sudul Ungariei. Profesorul Efedi Gagyi Jenö, pasionat de literatura și istoria românilor, se
ocupa de pregătirea pentru evacuare a arhivei mitropolitane, ajutat de polițiștii din oraș.
Ea va reveni la Blaj pe 17 iulie 1917. În octombrie se mută la Oradea și sediul
Mitropoliei Ortodoxe din Sibiu și totodată Seminarul sibian, iar Școala normală ortodoxă
se mută la Arad. În septembrie 1916, pe lângă arestările ordonate împotriva celor care nu-
și puteau disimula satisfacția pentru acțiunea Bucureștilor, guvernul de la Budapesta a
legiferat internarea și deportarea tuturor românilor deveniți indezirabili prin atitudinile lor
naționaliste manifestate anterior „invaziei” românești și a celor care ar putea influența și
determina populația românească să nutrească sentimente naționaliste și patriotice, aici
încadrându-se perfect pătura intelectualității. „Curățenia” a început de la hotarul sudic al
Transilvaniei, au fost ridicați toți românii cu școală de prin comitatele Hunedoarei,
Sibiului și Brașovului și trimiși în centrele de tranzit din părțile apusene ale provinciei.
Valul de internări ajunge apoi în Arad și în Banat, doar Bihorul este ocolit fiindcă Oradea
a fost desemnată drept centru de încarcerare și de tranzit. În prima categorie erau
încadrați cei mai liniștiți, aduși de prin Sibiu și Blaj, care n-aveau altă vină decât că erau
intelectuali români. Ei aveau doar domiciliu obligatoriu și se bucurau de acces liber prin
centrele de la Oradea și Arad. În a doua categorie intrau cei deportați, în special în
comune nemțești din comitatul Șopronului, cu domiciliu forțat și restricții de circulație,
cu o alocație de subzistență de o coroană pe zi. Unora dintre aceștia, traiul din deportare
le-a mai fost îndulcit de populația zonei, care i-au confundat cu refugiații din calea
frontului. A treia categorie o alcătuiau cei întemnițați pentru presupuse acte de trădare sau
sub bănuiala că au desfășurat activități de spionaj în favoarea României sau a aliaților săi,
mulți dintre ei cu condamnări la moarte și în așteptarea executării pedepsei capitale.
Principalele centre de detenție au fost cele de la Aiud, Cluj și Seghedin.

1916, septembrie 21 – Circulara mitropolitului ortodox Vasile Mangra, emisă în

contextul intrării României în război alături de tabăra Antantei
Dacă pentru cercurile politice și militare ale aliaților germani și austro-ungari
decizia Bucureștilor de a declara război Puterilor Centrale n-a prea fost o surpriză, vestea
a luat prin surprindere cercurile bisericești și politice ale românilor ardeleni. Directorul
Seminarului arădean, protosincelul Roman Ciorogariu, povestește că pe 27 august tocmai
a sosit de la Budapesta la Arad proaspăt „alesul” mitropolit ortodox al Transilvaniei,
Vasile Mangra, cu știrea că România nu va intra în război. A doua zi după-amiază, tot
orașul a fost cuprins de stupoarea provocată de publicarea în presă a știrii. Ciorogariu a
luat apoi legătura cu fruntașii Partidului Național Român pentru a stabili împreună o
strategie de urmat pentru aplanarea crizei, să formuleze o declarație prin care să asigure
autoritățile maghiare de loialitatea românilor transilvăneni față de monarhia bicefală și să
atenueze astfel atât cât se poate tendințele revanșarde ale maghiarilor. A urmat apoi
pastorala emisă de mitropolitul ortodox al Transilvaniei Vasile Mangra, pe 21 septembrie
1916, adresată clerului și credincioșilor de confesiune răsăriteană din Ardeal. Criticată și
atunci ca și astăzi, circulara trebuie analizată și înțeleasă în contextul vremurilor în care
ea a fost emisă și mai trebuie raportată și la personalitatea autorului și a problemelor lui,
fiindcă Mangra, după ce fusese ani buni vârful de lance al mișcării naționale
revendicative a românilor ardeleni, a căzut sub hipnoza indusă de vicleanul premier Tisza
István. Acesta îi promisese satisfacerea tuturor doleanțelor românilor, însă gradual și în
timp, conștienți fiind și unul, și altul că societatea maghiară nu este încă pregătită pentru
schimbări, că este tributară unor mentalități hegemonice medievale și că este refractară
modernității occidentale. Acceptând să nu mai activeze în mișcarea națională, Mangra a
obținut scaunul vicariatului orădean și nutrea speranța reînființării Episcopiei Ortodoxe
de Oradea, promisă de Tisza, apoi a dobândit scaunul mitropolitan de la Sibiu și părea că
dezideratele pe care și le propusese erau foarte aproape de a și le împlini. Or tocmai
„accidentul” românesc venea acum să-i spulbere toate planurile pentru care-și sacrificase
până și demnitatea. Așa pot fi explicate toate invectivele inserate în pastorală la adresa
românilor de peste Carpați, de genul „Unde vă este și în ce se arată patriotismul vostru,
Români ucigători de frați? (…) Acela care, cu vorbele viclene pe buze, cu dorul de jaf în
suflet, vine în hotarele noastre, nu-i frate, ci cel mai păgân dușman care, pentru a-și
îndeplini pofta sălbatică, își omoară frații și părinții” – sau îndemnul prin care el însuși
își incită credincioșii la fratricid – „Față cu noul dușman, care râvnește în chip atât de
păcătos la știrbirea și la stricarea hotarelor patriei noastre, veți ști să luptați cu aceeași
îndârjire, vitejie și credință, cu care eroii noștri au sfărâmat cetățuile de granit de la
Ivangorod”. Episcopii ortodocși ai Aradului și Caransebeșului, Ioan I. Papp și Miron
Cristea, au refuzat să semneze și să-și asume pastorala, cerându-i mitropolitului să se
limiteze doar la declarații de fidelitate, și au iscălit-o doar după ce înaltul ierarh le-a
promis că o să înlăture pasajele jignitoare la adresa românilor regățeni, însă n-a făcut-o, ci
a trimis sub tipar textul inițial.

1917, august 23 – Regimentele orădene pe frontul de la San Gabriele (Italia)

 Toamna anului 1917 aduce cu sine noi evoluții pe frontul italian de pe râul Isonzo.
Armatele austro-ungare dețineau pozițiile înalte de la Monte San Gabriele, care
reprezenta cheia apărării sectorului răsăritean de la Gore până la Caporetto. În dimineața
zilei de 13 septembrie, toți comandanții unităților militare au fost înștiințați că toate
informațiile obținute indică o iminentă ofensivă italiană în zilele următoare și, ca atare, să
se aștepte la ce poate fi mai rău. Comandantul Diviziei 20 Infanterie orădene, care se
întorsese de puțină vreme de pe frontul galițian din Volânia, trebuia să pregătească o
apărare aptă să opună rezistență superiorității copleșitoare a infanteriei și artileriei
italiene. Principala direcție a ofensivei italiene s-a îndreptat către pozițiile inamice de la
Fonte Hrib și Hermada, de la poalele înălțimilor Monte San Gabriele, pe sectorul sudic al
platoului de la Bainsizza–Tolmein. Atacul a debutat cu un foarte intens baraj de artilerie,
care a permis pe 23 august trupelor Armatei a II-a italiene să străpungă liniile austro-
ungare, să cucerească sectorul Monte Santos și să pătrundă pe platoul de la Bainsizza,
printr-o breșă adâncă de 6 km și lată de 15 km, cu intenția de a cădea în spatele
inamicului. Austro-ungarii s-au retras însă pe vechile lor poziții de pe linia Log–Lokvec–
Monte San Gabriele, acest ultim punct fiind cucerit temporar, pe 4 septembrie, de italieni,
însă recuperat în curând de honvezii Regimentului 14. În ultima zi a luptelor celei de a
unsprezecea bătălii de la Isonzo, comandantul Diviziei 20 Infanterie Honvezi, general-
maiorul Lukachich Géza, a primit sarcina de a prelua apărarea sectorului înalt Monte San
Gabriele de la Divizia 57 Infanterie, care suferise pierderi foarte grele și a trebuit retrasă
de pe poziții, relocarea regimentelor de infanteriști de la Budapesta, Debrețin, Oradea și
Székesfehérvár, urmând să se desfășoare în mare secret, pentru a nu fi dejucate planurile
defensive adoptate.

1917, septembrie 28 – Regimentele orădene pe frontul de la Monte Sabotino (Italia)

Amenajărilor defensive întocmite de ostașii austro-ungari s-au dovedit inutile în
fața potopului de foc lansat de artileria italiană. Sectoare întregi de tranșee au căzut în
mâinile inamicilor, încât soldații deznădăjduiți au trebuit să le părăsească și să-și caute
adăpost în spatele obstacolelor naturale, oferite cu zgârcenie de înălțimile Monte Santo și
Monte Sabotino, ori în craterele formate de exploziile obuzelor inamice. Cele patru
batalioane de honvezi orădeni, de sub comanda generalului Lukachich Géza, la care se
adăugau baterii ale Brigăzii 20 Artilerie, trei escadroane tehnice, un detașament de faruri,
un escadron de rezervă, alcătuit din trupe ale Regimentelor 24 și 34 infanterie, au trebuit
să opună rezistență unor forțe italiene cu mult mai numeroase. Confruntările dintre cele
două tabere au fost îngrozitoare. Adesea atacatorii se aflau la numai câțiva metri de
apărători și au ajuns să lupte la baionetă unii împotriva celorlalți. În cele din urmă soldații
monarhiei dualiste s-au retras în ravenele și peșterile fetide, umede și infestate de muște,
ale căror guri se aflau sub tirul mitralierelor și mortierelor italiene. Condițiile inumane de
trai din aceste adăposturi au avut un efect psihologic distructiv asupra soldaților, motiv
pentru care mulți dintre ei au preferat să iasă la contraatac. Așa s-a întâmplat pe 28
septembrie 1917, când honvezii din peștera Geschütz, sub comanda locotenentului
orădean Puskás Elek, au încercat să spargă încercuirea italiană din împrejurimile
cavernei, cu mari sacrificii, după care au fost nevoiți să se retragă îndărăt. La jumătatea
lunii octombrie ei se aflau tot acolo, dar între timp rezervele de hrană s-au diminuat și
rațiile zilnice de hrană și tutun au trebuit să fie micșorate. Cei adăpostiți prin ravene au
avut de suferit și de pe urma atacurilor aeriene pe care italienii le efectuau de mai multe
ori pe zi. Asediul a durat până pe 24 octombrie, când armatele italiene au cedat în
confruntarea de la Caporetto în fața armatelor germane aduse, de pe frontul occidental și
de pe cel rusesc, în sprijinul aliaților austro-ungari.

1918, septembrie 8 – Drame familiale produse de război

Războiul produce apoi drame familiale, distruge căsnicii și lasă mulți copii de
izbeliște. Grăitoare sunt în acest sens scrisorile trimise nevestelor de soldații de pe front,
după cum și răspunsurile primite de la soațele lor, epistole ce ilustrează dorul după
căminele și rosturile cotidiene pe care ostașii le-au lăsat în urmă, apoi nevoia de echilibru
emotiv, dar și de dragostea carnală a celui drag, toate aceste frământări fiind canalizate de
tensiunea încrederii sau a neîncrederii în capacitatea de fidelitate a partenerului de viață.
Gânduri de acest fel îi încercau și pe ostași în clipele de liniște de care mai aveau uneori
parte pe front. De pe unul dintre sectoarele Volyniei (Galiția), un învățător, probabil,
încerca să surprindă într-o scrisoare gândurile și trăirile cărora ostașii români din
subunitatea sa le dădeau glas odată cu lăsarea serii și cu retragerea lor în bordeiele
subterane, la adăpost și la căldura sobiței de campanie. Și pentru a-și ilustra expozeul,
învățătorul dădea curs uneia dintre epistolele primite de-acasă de un subaltern de-al său.
„Dragă și Iubite soțule, Eu, a ta nevastă Maria, și copiii noștri, cu numele Gheorghe,
Ionaș și Eva, suntem sănătoși și să dea Dumnezeu ca aceasta carte să te găsească și pe
tine sănătos. Și mai departe mă închin de sănătate eu și pruncii noștri. Și mai departe,
dragă și scumpule bărbat, de dorul tău mă usuc” – îi scria soția bărbatului său de pe
front. „Dar dragă și iubite soțule, să nu te gândești la alte «prostii» că te bate
Dumnezeu, că asta-i așa cum îți spun eu. Va bate Dumnezeu pe o astfel de ticăloasă! Și
de acest fel știu că sunt unele. Avem speranță de s-or îndrepta cu toții, ca și bunul
Dumnezeu să-și întoarcă mila către noi și să facă sfânta pace.” După cum se vede, nu
toate căsniciile s-au plasat sub protecția stabilității conjugale. Au fost destule cazuri în
care femeia a trădat jurământul de credință rostit în fața altarului. Vremea îndelungată de
abstinență, nevoile fiziologice, le-au împins pe multe neveste în brațele altor bărbați. Trist
este că în asemenea cazuri, soțiile adulterine își neglijau gospodăriile și implicit
îndatoririle de mame. Familia tradițională începe să-și piardă valențele conservatoare ale
paternalismului. Nevoite să se descurce singure, preluând sarcinile bărbaților la muncile
câmpului și în industrie, ele devin tot mai independente. Crește rata divorțurilor, lucru
sesizat în august 1918 și de Tribunalul din Oradea, care, pe fondul întoarcerii
prizonierilor ardeleni din Rusia, se confrunta cu câte 50–60 de divorțuri pe zi, toate
intentate de bărbați. „Sunt unii cari dovedesc cu martori că nevestele lor au trăit cu alții;
un bărbat se plânge că, până ce a fost el prins, soția sa a mai născut doi copii; altul, că
nevastă-sa i-a cheltuit întreaga avere. Un econom din sate vrea să se despartă de nevastă-
sa, fiindcă aceasta a umblat vandura luni întregi prin oraș, unde și-a petrecut cu soldații”
– erau doar câteva dintre motivele de despărțire invocate de intimații care se adresau
instanței.

1918, octombrie 12 – Declarația de autodeterminare a românilor ardeleni redactată

la Oradea
Întregul imperiu dualist a fost cuprins de convulsii în cursul lunii octombrie 1918.
Pe tot cuprinsul său se auzeau tot mai des și tot mai vocal revendicări de natură națională
și socială. În acest vortex general, care anunța prăbușirea lumii vechi și nașterea alteia
noi, fruntașii românilor ardeleni se pun și ei în mișcare și la începutul lunii octombrie
hotărăsc convocarea urgentă a Comitetului executiv al Partidului Național Român. Într-o
scrisoare, datată pe 6 octombrie 1918, președintele partidului, dr. Teodor Mihaly, se
consulta cu fostul președinte, Gheorghe Pop de Băsești, și îi făcea propunerea ca această
întrunire să se desfășoare la Oradea cel târziu pe data de 12 ale lunii. Alarmată,
administrația locală a solicitat Comandamentului jandarmeriei din Debrețin să
suplimenteze posturile de jandarmi în regiunile mărginașe ale comitatului Bihor, mai
precis în trecătorile săpate de Crișul Repede și de Crișul Negru în Apuseni, care asigurau
accesul dinspre Transilvania interioară, și pe linia de demarcație dintre zonele locuite de
românii și maghiarii bihoreni, iar pe viitor, dacă era posibil, mai recomanda împânzirea
cu alte noi posturi jandarmerești a plaselor locuite majoritar de români. Cu toate măsurile
luate de autorități, fruntașii români s-au reunit la Oradea și au ținut o ședință secretă în
casa avocatului Aurel Lazăr. După spusele gazetei locale „Nagyváradi Napló”, „au fost
prezenți dr. Teodor Mihali, dr. Alexandru Vaida, dr. Ștefan C. Pop, Vasile Goldiș, dr. Ioan
Suciu, dr. Gheorghe Popovici, Gheorghe Crișan, Nicolae Ivan, dr. Ioan Ciordaș, dr.
Nicolae Comșa, Ioan Nedelcu, Gheorghe Dobrin, Petru Cornean” și aceștia ar fi purtat
discuții în legătură cu poziția pe care partidul românesc o va adopta pe marginea
dreptului la autodeterminare enunțat de președintele american Woodrow Wilson, urmând
ca textul deciziei luate să fie citit în Parlamentul budapestan. Bănuielile administrației
maghiare s-au confirmat la 18 octombrie 1918, când deputatul Alexandru Vaida Voevod a
citit în parlament hotărârea românilor ardeleni de a înceta orice relații cu legislativul
maghiar și de a lua sub administrare proprie toate teritoriile locuite de românii din fostul
imperiu bicefal.

1918, octombrie 24 – Retragerea regimentelor orădene de pe front

În iunie 1918, unitățile orădene n-au mai participat la ofensiva armatelor comune,
fiind preocupate să apere flancul stâng al propriei Divizii 20, pus în pericol de italienii
care traversaseră râul Piave la mijlocul lunii iulie. Apoi, în 24 octombrie, pe fondul marii
ofensive aliate, ei au fost atacați de importante forțe italiene, iar după trei zile au atacat și
francezii în sudul sectorului de la Monte Perlo. Armatele austro-ungare au început
retragerea generală, efectivele honvezilor de la Oradea s-au reunit la Felt, unde s-au
reechipat, după care și-au continuat retragerea până la semnarea armistițiului, pe 4
noiembrie, iar în 18 noiembrie 1918 au ajuns cu trenul la Oradea.

1918, decembrie 1 – Delegația bihorenilor la Marea Unire

În noaptea de 30 spre 31 octombrie 1918, la Budapesta, o serie de fruntași ai
Partidului Național Român și ai secției românești a Partidului Social-Democrat din
Ungaria vor înființa Consiliul Național Român Central, organ politic menit să coordoneze
într-o direcție comună preluarea administrației civile și militare din comitatele
transilvănene și ungurene locuite majoritar de români. El își va începe activitatea pe 2
noiembrie, în locuința avocatului Ștefan Cicio Pop, din Arad, va purcede la pregătirea
condițiilor reclamate de organizarea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, unde avea
să fie proclamată unirea Transilvaniei cu România și, astfel, în curând în toate orașele și
comunele românești se vor înființa consilii și gărzi naționale locale românești.
Demersurile românilor ardeleni erau cât se poate de justificate, întrucât, prin diverse
tertipuri menite să le ascundă adevăratele lor intenții, politicienii maghiari urmăreau să
pervertească principiul wilsonian al dreptului la autodeterminare a popoarelor și să-l
aplice în „stil unguresc”, adică să edifice o federație de autonomii etnice aflate sub
ascultarea și coordonarea Budapestei. Se vor înființa comitete și gărzi naționale în fiecare
așezare locuită de români și apoi vor fi aleși reprezentanții care urmau să participe la
Marea Adunare Națională de la Alba Iulia pentru a vota unirea Transilvaniei cu România.
Au fost prezenți la Marea Unire 1228 de delegați ardeleni, dintre care 131 au fost
bihoreni.

1919, martie 21 – Regimul bolșevic din Oradea

Regimul bolșevic maghiar, instaurat la 21 martie 1919, s-a manifestat și mai
sălbatic față de românii bihoreni. Bețiile, jafurile și asasinatele au devenit preocupările
cotidiene ale mercenarilor „roșii”. Începând cu luna martie 1919, vicarului ortodox al
Oradei, Roman Ciorogariu, bolșevicii i-au fixat domiciliu obligatoriu la reședința în care
locuia, sub paza militară a unor gărzi, tot atunci a fost arestat preotul ortodox Petru
Lascu, din Bulz, care se ascundea în Oradea după ce fusese dat în urmărire. A fost dus
într-o cazarmă orădeană și bătut cu paturile puștilor până și-a pierdut cunoștința, fiind
acuzat că a furnizat informații militare armatelor române aflate la Huedin. Tot la Oradea
s-a ascuns și preotul ortodox Dimitrie Papp, din comuna Borozel, care a scăpat teafăr. Nu
s-a bucurat de o asemenea șansă protopopul ortodox Ștefan Domocoș, din Bratca, și
ginerele acestuia, care au fost bătuți în casa parohială de soldații secui, iar gospodăria le-a
fost jefuită. Atrocitățile au culminat cu asasinarea fruntașilor dr. Ioan Ciordaș și dr.
Nicolae Bolcaș, ridicați din Beiuș, maltratați și îngropați de vii în ograda unui sătean din
comuna Lunca.

1919, aprilie 20 – Eliberarea Oradei de către armatele române

În noaptea de 16 spre 17 aprilie 1919, armatele bolșevice maghiare au atacat
pozițiile armatelor române organizate pe linia de demarcație Sighet–Ciucea–Zam.
Trupele române au înaintat pe trei direcții. Grupul de nord a avansat către Crișeni–Zalău,
de unde unitățile s-au ramificat pe direcțiile Satu Mare și Carei–Marghita, eliberând
Marghita în seara zilei de 19 martie 1919. Grupul central a coborât pe cursul Crișului
Repede până la Tileagd, unde generalul Traian Moșoiu a fost întâmpinat de o delegație a
municipalității Oradea, care l-a rugat să grăbească intrarea ostașilor în oraș, iar la porțile
Oradei l-a așteptat cu pâine și sare primarul Rimler Károly. Era duminică înainte de
prânz, pe 20 aprilie, după slujba ortodoxă de Înviere, și românii care ieșeau din biserică i-
au confundat pe ostașii români cu francezii, dar bucuria le-a fost cu atât mai mare când au
aflat că libertatea le-a fost adusă de frații lor. Cel de-al treilea grup de unități militare
române a coborât pe cursul Crișului Negru, a angajat lupte cu gherile maghiare din
Tărcaia, Grădinari (Negru) și Remetea, iar în 19 aprilie au eliberat Beiușul.

1919, mai 23 – Vizita familiei regale române la Oradea

Românii din provinciile eliberate au nutrit o profundă și sinceră venerație pentru
familia regală a României. În Basarabia, populația rurală l-a înzestrat pe Ferdinand cu
cognomenul „regele țăranilor”, după ce monarhul a încredințat-o că în curând se vor
petrece mari transformări în economia agrară a regiunii și țărănimea va fi împroprietărită.
Transilvănenii i-au îmbogățit zestrea cu apelativele „împăratul nostru” și „Mihaiu al
doilea”, ultimul dintre acestea având darul de a scoate la lumină figura ilustrului voievod
unificator, adânc întipărită în conștiința românilor ardeleni, cu care locuitorii îl asemuiau
pe Ferdinand. Regina Maria s-a bucurat la rândul ei de adulare împărtășită de monarh.
Ardelenii au numit-o „mama noastră” și „mamă bună”, denominații care o vor sensibiliza
până la lacrimi pe tot parcursul solicitantului turneu pe care familia regală îl va
întreprinde în Transilvania. Pe 18 februarie 1919, regina va face publică intenția familiei
regale de a vizita Transilvania la o dată foarte apropiată, fără a preciza însă când se va
întâmpla aceasta. Presa românească din provincie, descătușată din canoanele cenzurii
fostei administrații maghiare, va ține la curent populația rurală cu intențiile Casei regale
și cu etapele turneului pe care monarhul urma să-l parcurgă în Transilvania. Totodată,
gazetele românești s-au îngrijit să popularizeze în rândurile maselor țărănești imaginea
familiei regale, să scoată în evidență suferințele de care a avut aceasta parte în timpul
războiului și să îmbrace într-o aură mesianică figura regelui Ferdinand și a reginei Maria.
Pe 21 mai 1919, foaia „Tribuna Bihorului” anunța, cu majuscule, programul vizitei
familiei regale la Oradea, oraș ales de iluștrii oaspeți ca punct de pornire în turneul pe
care-l întreprindeau în Transilvania. Cuplul regal și suita care-l însoțea urmau să sosească
la gară la ora opt a dimineții, aici erau întâmpinați de oficialitățile civile și militare ale
orașului, apoi convoiul se îndrepta către Piața Unirii, unde se montase o estradă și unde
urmau să se desfășoare parada militară și defilarea delegațiilor sătești din județ. Oaspeții
participau apoi la slujbele religioase oficiate în catedrala ortodoxă și în cea greco-
catolică, ambele situate în Piața Unirii. Regele Ferdinand avea să treacă în revistă mai
multe unități militare, anume „Regimentul Tecuci No. 24, Divizionul din Regimentul 11
Artilerie, Batalionul 6 Pionieri, Brigada 2-a Roșiori (Regimentul 4 și 9 Roșiori)
Compania de cicliști, Bateria de Autotunuri, Grupul de moto-mitraliere, două companii
de Pontonieri și trupele Ardelene” – după cum ținea să precizeze gazeta, iar apoi să asiste
la defilarea grupurilor de țărani îmbrăcați în straie populare, să urmărească jocul
călușarilor din comuna Nojorid, în vreme ce regina Maria oferea audiențe văduvelor și
orfanilor românilor uciși de curând de ostașii maghiari, începând cu văduva fruntașului
Ioan Ciordaș, președintele Consiliului Național Român din Beiuș, asasinat de bolșevicii
maghiari cu numai două săptămâni înainte de ofensiva armatelor române. Masa de prânz
avea să fie servită la popota garnizoanei, apoi regele și regina aveau în program întâlniri
cu reprezentanți ai Consiliului Dirigent, cu oficialități ale județelor Bihor, Arad, Cenad și
Bichiș (Békés), cu liderii cultelor religioase din oraș, ai asociațiilor și așezămintelor
culturale etc. După lunga călătorie și obositorul program de peste zi, ilustra familie urma
să se bucure de odihna oferită de palatul-reședință a Episcopiei Greco-Catolice de
Oradea. Vizita a fost fructuoasă, întrucât monarhii au putut pe această cale să-și cunoască
îndeaproape noii supuși, chiar dacă programul a fost extrem de solicitant și de obositor.