Oltenia sub Austriaci ,1718-1739(1)

Document cartografic

În urma păcii de la Passarovitz din 1718, prin care se hotăra cu Oltenia până la Olt,
să cadă în stăpânirea Austriei.Austriacii au ocupat imediat această provincie .Tot
atunci s-a hotărât ca să se ridice o hartă amănunțită a Olteniei.Comandantul trupelor
imperiale din Transilvania ,Contele Stainville , însărcinează cu această lucrare pe
căpitanul Friedrich Schwantz.Aceasta hartă lucrată între anii 1720-1722, cuprinde pe
lângă Oltenia si mici părți din Transilvania, Bulgaria , Muntenia, Banat si Sebia.
Ea a fost bine apreciată , căci peste un an inginerul locotenent, Berndt face o copie
după harta ridicată de Friedrich Schwantz, si o mai completează cu stemele tuturor
judetelor din Oltenia.Această hartă a lui Berndt a fost în posesia Arhivei Răsboiului
din Viena, înainte de a ajunge în colectia Academiei Române.Tot în această colectie
de hărți se mai gaseste :o fotografie a hărții lui Friedrich Schwantz, compusa din
patru foi, și o fotografie a hărții lui Berndt, compusă tot din patru foi.Cele patru foi,
din care este compusă harta sunt lipite pe pânză si fiecare foaie are mărimea de
64,5x57,5cm, care toate formează un patrulater.
În partea de sus a hărții în stânga e figurat un vultur care ține în cioc și în gheare un
sul de hârtie desfășurat pe care sunt scrise următoarele versuri latinesti:

CAROLO VI ROM. IMPER. SEMPER AUGUSTO.

Servica Caezar redimite lauro

Cujus adnutus famularus Ister
Et sylus duplex. et Aluta pronis
Volvitur undis
Quas tuis pressao cita causa pacis
Addidit regnis Temesaea pone
Rura , terrarum tibi Singulare.
Sacro volumen.
Daciae cernis loca capta , magnae
Nota, devicto Cotisone,Romae,
Dote naturae modo , non vetusto
Splendida fastu
Diruti restant monumenta pontis
Caesaris restat via , restat alti
Pars Severini reliquas loquuntur .
Pauca ruinas
Mellis at torrens, niveiq passim
Lactis, effusis secat arva rivis:
Afluit Bachus neq vim Pelasgis
Invidet uvis
Hic Salis multi lepor impolitas
Promit.obscura sine foece,gemmas,
 Et sub antrosis juga faela vastos
Rupibus ursos.
Amlu hic aeris rubor, amplus auri
Census e Larga properatur urna,
Et Ceres tutis hilares olivis
Nectit aristas
Hinniunt colles , gravidaeq.late
Mugiunt Sylvae ,fluviique balant;
Alter Alcidae petit hic Sonantem,
Maenalus arcum
Hic diu regna ,Superumque paulo
Differ Augustos, geniture nectar:
Dum triumhatos alio revincas
Matre Gelonos
Non prius laetis Carolina Coelis
Te Patrem reddat, via,quam rubentis
Dedat Aurorae tibi Subjugatus
Sceptra Tyrannus
Jos în stânga , scena reprezinta o pestera pe care este scris titlul cărții :TABULA
VALACHIAE/CIS-ALU-TANAE per Frieder:Schwantzium Regiminis Heisteriani
Capitaneum Ao:1723;dedesubtul chenarului este următoarea însemnare :Copiam Fe:Io.Berndt
Ing.Lieut( Foto 1)

Foto 1
În stânga pesterii este un bătrân-Danubius cu barbă mare si cu o cunună de frunze pe
cap, ținând în mâna stângă vâslit ; la picioarele lui un pește, lângă el o femee tânără
-Aluta înaripata ce îl ține de gât.În dreapta pesterii sunt următoarele figuri :
un satâr, o capră, o oaie, un bou, un porc, un cerb, un copil cu trei snopuri de grâu, și
o pasăre pe craca unui copac.Deasupra pesterii: o vie, un pom fructifer, un stup cu
albine, si un cos cu fructe.Toate acestea reprezinta bogățiile Olteniei.În partea dreapta
a harții , în partea de jos este o femeie, cu o coroană pe cap-un fel de turn -Foto 2,
rezemată cu mîna stângă pe un scut oval reprezentând stema Munteniei:corbul cu
crucea în cioc, soarele si craiul nou; cu dreapta ține de capătul unei hârtii desfășurate ,
de celălalt capăt ține un copil, pe care este legenda: „Notarum explicatiu-
Fortalitum,Urbs. Castellum, oppidum, oppida Turcica, pagus, pagus desolatus, agger
romanus, episcopatus, monasterium maj.monasterium min. sive Skitt, monialium,
ferrum, cuprum, Sal, therme, fluvius, rivulus, vl.vallis, mons, play”.
Mai sus este o scena mai interesanta : se dă vederea muntilor Carpați, pe unde intră
Oltul, si drumul de pe valea Oltului.Pe o stâncă plină cu plantatii, de brad si de vii
scrie: VIA CAROLINA in Daciis aperta/Anno 1719, iar deasupra
munților :Strasburg Steinville Arxaviam dixere Latini Arceo ab Augusta tela
inimica via

Foto .2
Tot în legatură cu aceasta vedere se dau si cateva vederi etnografice :un preot de oras,
un țăran rezemat în bâtă, o țărancă torcând, un boier si o jupâniță în costumele lor
caracteristice de atunci.În dreapta este un bordei , un preot de țară, si doi lucratori
țărani.În aceasta harta muntii sunt reprezentati prin movile, dupa sistemul cartografic
vechi, si numai micile ridicaturi de pe lângă Dunare, Olt si Jiu sunt reprezentate prin
hasuri .Harta cuprinde si părți din Muntenia, Valachia Turcică, parti din Transilvania ,
Banat, Serbia și Bulgaria.Oltenia este împărțită în judete aratând si marcile fiecarui
judet. Astfel sunt: Mehedinti cu marca un stiubei cu albine, Gorj Syl-Superior un
cerb,Dolj Sil-Inferior un pește, Romanați un snop de grâu, și Vâlcea -Wultza un brad,
teritoriul Loviștei nu are marcă.Judetele Olteniei în special Mehedinti, erau cu mult
mai mari , dar în cursul tumpului ele s-au modificat .
Județul Mehedinți
Acest județ spre sud -est începe de la Dunăre , la sud de Ciuperceni,merge în linie
dreapta , trecand râul Caraula între satele Smerdesti si Galița, ocoleste satul Mărăcini,
face un mare W pe la Perișor -Mehedinti, Târnava-Dolj, trece râul Dăsnățuiul ,
ocoleste satele Viana, Radovanul-Mh. , trece prin valea râului Radovan, o ia pe niste
dealuri trece râul Beloza pe lângă satul Predesti, trece râul Jiul pe lângă Poinesti, si
prin satele Almaș-MH, Negresti-DJ, merge paralel cu Jiul, si lângă satul Brosteni se
întalneste cu hotarul judetului Gorj.De aici trece Jiul si merge aproape până la râul
Motru, face cateva cotituri printre satele Șura Trestioara, Artan, Urdari, Ursoaia,
Neagomir, Schitul Tismana, Berbenesti, Dragotesti, trece pârâul Gligoresti si
Reguleni si râul Bistrița. De aici merge pe acest râu până la vărsarea râului Tismana
în Bistrita în fața satului Gîlzești.De aici se apuca pe creasta unor munți de unde
izvorăste râul Sohodol,peste vârful muntilor Neagra, Merisor, Carpinul, Culmea
Cernei, si de aici pe râul Cerbunele ajunge la culmea dintre muntii Sturul si
Drăgșanul.De observat ca în acest judet satele sunt rare urmând o linie dreapta de la
Cerneți pe râul Dăsnățuiul pâna la satul Ciutura si numai la nord de aceasta linie sunt
mai multe.Satele sunt aratate pe harta de doua feluri , unele cu locuitori si altele cu
locuitori fugiți -pagus desolatus. Satele din zona Izvoru Bârzii cu locuitori statornici
sunt urmatoarele: B r ă d e ț u l, B r e b i n a, H a l e n g a, I s v o r u l, M a r t a l o g,
Ț e r o v ă ț, T o p o l n i ț a, T r e s t e n i c Satele cu locuitorii fugiți din acest areal
sunt urmatoarele: I s v o r u, M a r t a l o g.

Harta TABULA VALACHIAE/CIS-ALU-TANAE 1719

Se poate observa din harta, orasul Cerneți, drumul continuă învăluind moșiile satului
T r e s t e n i c satul Malovăț se lasă pe dreapta, si se ajunge la mosiile satului
H a l e n g a (Halânga ), drumul urcă în sus pînă la satul I s v o r (Izvoru
Bârzii).Foto 3
Foto 3
Drumul continuă din satul Isvor până la satul M a r t a l o g (Balotești), spre
dreapta de Isvor se lasa mosia N e a g o n i n (Neagunea), se poate observa si o
biserica acolo, drumul se continuă la stanga până la mânăstirea T o p o l n i t z
(Topolnița)Foto 4

Foto 4
Sigla și denumirea hărții TABULA VALACHIAE CIS-ALUTANAE feu
AUSTRIACAE per Frieder:Schwantzium Regiminis Heisteriani Capitaneum Foto 5

Foto 5
La 20 ianuarie 1717, căpitanul Schwantz von Springfels îi raporta generalului
Steinville că se afla la Mănăstirea Cozia unde venise pentru a inspecta lucrările de
fortificație din jurul mănăstirii, în aceeași zi urmând să vină la Râmnic unde se ocupa
cu întocmirea unei hărţi a Olteniei. Harta întocmită de Schwantz - cea dintâi evidenţă
cartografică a tuturor aşezărilor omeneşti din Oltenia - lasă să se întrevadă câteva din
marile realităţi demografice ale provinciei la începutul veacului al XVIII-lea, precum
şi implicaţiile lor agrare, sociale şi politice.
Autorul a finalizat această hartă în anul 1722 şi cuprinde, pe lângă Oltenia, şi mici
părţi din Transilvania, Muntenia, Banat, Bulgaria şi Serbia. La 30 apr. 1723, autorul
înaintează, ca anexă a hărţii, un „Registru al tuturor localităţilor ce se află în acea
hartă a Olteniei”. Din punct de vedere al exactităţii conturului şi al cuprinsului, Harta
lui Schwantz - cum i se spune în mod obişnuit - este cu mult superioară hărţii
stolnicului Constantin Cantacuzino, cea care a fost alipită lucrării, de cronică, a
fostului secretar domnesc Del Chiaro. Fiind bine apreciată, după un an (1723),
inginerul locotenent Brendt realizează o copie după aceasta, completând-o cu stemele
tuturor judeţelor din Oltenia (inv. Acad. Română) pe care o intitulează ''TABULA /
VALACHIAE / CIS = ALUTANE / per Frieder Schwantzum / Ao 1723, copiam Fe:
Io. Brendt Ing. Lient.'' Harta este foarte importantă, deoarece este primul document
de acest fel care menţionează judeţele, indicând denumirea lor, fiecare cu stema lui
(Mehedinţi – ştiubei cu albine, Gorj – un cerb, Dolj – un peşte, Romanaţi – snopul de
grâu, Vâlcea <Wultza> - un brad, sau un pom roditor (Loviştea nu are marcă), dar şi
prima care descrie hotarele Olteniei, precum şi ale tuturor districtelor (judeţelor)
cuprinse de aceasta. Consemnează 196 localităţi în Vâlcea, 113 în Romanaţi, 195 în
Gorj, 135 în Dolj, 230 în Mehedinţi, 9 în Loviştea, 72 în Muntenia, 228 în
Transilvania şi 70 în Banat. Din aceasta, rezultă că austriecii au menţinut organizarea
teritorială din cele cinci districte existente anterior. În plus faţă de acestea, apare
plaiul Loviştei ca fiind „ein Kleines Ländgen“ adică „o mică ţară” sau plai, desprins
din judeţul Argeş. Textul descriptiv care însoţeşte harta arată numărul aşezărilor,
centrele mai importante din fiecare judeţ şi prezintă hotarele judeţelor bine conturate,
precum şi locurile, bogăţiile şi locuitorii provinciei.

Oltenii sub ocupație austriacă

În 1718, sub domnia lui Ioan Mavrocordat, Oltenia trece în proprietatea Habsburgilor.
Motivul pare să fie pacea de la Passarowitz, dar, în realitate, e vorba despre o
imprudență. Austriecii n-au avut idee în ce se bagă atunci cînd au cerut turcilor, ca
despăgubire de război, cinci județe acoperite cu păduri și populate cu olteni.
Planul împăratului suna cît se poate de nemțește: hărți, granițe, drumuri, cadastru,
fisc, educație, sănătate. Dar ofițerii și batalioanele trimise în teren ca să civilizeze
Mica Valahie s-au trezit fără cai. De la adăpostul codrului, noii supuși pîndeau fiecare
clipă de neatenție a cotropitorului, ca să-l lase fără cele trebuincioase. Practic, era un
schimb, fiindcă în locul șeilor, hainelor și pungilor luate de la austrieci, oltenii dădeau
săgeți, sulițe și toporiști, aruncate peste umăr, din goana calului. Nemții aveau o
problemă: purtau cu ei înfricoșătorul stindard al muncii. Aveau de gînd să planteze
disciplina și seriozitatea în locul corcodușelor și al merelor pădurețe, iar asta suna ca
dracu’. În comparație cu alți năvălitori, supușii împăratului ridicau mari probleme de
confort. La urma urmei, pentru olteni, tătarii reprezentau un episod inflamabil
trecător, iar turcii un parteneriat secular clădit pe lene și ciubuc. Jugul austriac s-a
arătat insuportabil pentru țărănimea din Dolj, Gorj și Mehedinți, care a luat calea
bejeniei după ce s-a îndestulat din avutul ocupantului. Boierimea a afluit și ea peste
Dunăre, căutîndu-și un loc mai lipsit de trudă. În țară au rămas zimbrii, cucii și
haiducii, fiecare cu rolul său în timorarea civilizației. Se spune că în cei douăzeci de
ani de stăpînire austriacă în Oltenia au fost mai mulți haiduci decît sînt astăzi hoți. Au
apărut balade care s-au îngrijit de faima lotrilor și doine care aprobă felul stăpînit în
care erau spintecate victimele. Nimic folcloric despre austrieci. Nu există nici o
baladă închinată primelor hărți topografice desenate de cartografi vienezi și nici o
doină în care să apară drumul săpat în stîncă între Cozia și Călimănești de armata
imperială. Așa că în 1739, cînd Constantin Mavrocordat a reușit realipirea Olteniei la
Muntenia, ambele tabere au răsuflat ușurate.

OLTENIA SUB OCUPAȚIE HABSBURGICĂ-PARTEA I

Pe 21 iulie 1718, la Passarowitz, azi Pozarovac în Serbia, se încheie pacea între

Sfântul Imperiu Romano-German și Imperiul Otoman, iar prin această pace otomanii
cedează, pe lângă alte teritorii, și Oltenia. Austriecii își justifică pretențiile asupra
acestui teritoriu, susținând că el a făcut parte din Vechiul Banat de Severin care a
aparținut regatului Ungariei, regat aflat în componența Imperiului Habsburgic, însă
acest fapt nu ar fi fost îndeajuns, dacă boierii olteni, care oricum încălcau monopolul
impus de turci și vindeau în Transilvania oi, vite, porci, sare, cereale și alte produse în
mari cantități la prețuri triple decăt plăteau turcii, fiind nemulțumiți și de politica de
reforme dusă de domnitorul Nicolae Mavrocordat, nu trag sforile la Istanbul pentru ca
Oltenia să fie cedată austriecilor. Odată intrată în componența Imperiului Habsburgic,
Oltenia este supusă unui amplu proces de reformă după modelul austriac. Inițial,
boierii reușesc să-i păcălească pe austrieci și obțin pentru ei și supușii lor scutire de la
orice fel de taxă, insă austriecii realizează curând că nu prea au de la cine să mai
strângă taxe și-i supun pe toți la plata taxelor, apoi reorganizează justiția și trec
procesele în subordinea lor, banului ramânându-i doar pricini mărunte.
 Prospect – Pacea de la Passarowitz, 21 iulie 1718

Austriecii leagă Oltenia de Ardeal printr-un drum pe care-l construiesc pe Valea

Oltului, între Sibiu și Râmnicu Vâlcea, în detrimentul vechiului drum ce trecea prin
Arghiș, și se pregătesc să facă Oltul navigabil, însă asta nu mai apucă să o facă, ca
urmare a evenimentelor ce urmează. Persecuțiile la care austriecii îi supun pe olteni,
încercând să aibă o mai bună colectare a taxelor, fac să prolifereze fenomenul
haiduciei, astfel că, un flăcău care nu lua măcar pentru o vreme calea codrului sau nu
omora un neamț cu coadă, cum sunt denumiți soldații austrieci, care au o coadă
împletită, ieșită de sub tricorn, nu-și găsesc fete să se însoare. Ba mai mult, austriecii
gafează major, încercănd să le impună catolicismul oltenilor – deh, meteahnă veche a
lor, că așa au vrut să facă și în Ardeal și Banat, însă nici acolo nu le-a reușit –
construind o catedrală catolică la Craiova, catedrală dărâmată de olteni imediat după
ce e finalizată. Însă prima mare lovitură austriecii o primesc în anul 1726, când un
convoi de 20 de caruțe cu blindaj metalic, trase de câte 8 perechi de cai fiecare, care
transportă banii din taxele strânse din Croația, Ungaria, Banat și Transilvania și care
venise să ridice și taxele din Oltenia, e atacat și jefuit în apropiere de Drăgașani,
băgând imperiul în criză financiară pe cel puțin un an de zilei. Dar să vedem cine sunt
autorii acestei ingenioase lovituri. Inițiatorul loviturii este Pavel Lotru care, după cum
ne-o arată și numele său, cel mai probabil, supranumele, nu e haiduc, ci tâlhar, pentru
că lotru (latrone în latină) e sinonim cu tâlhar. De baștina din Bălcești, un târgușor
aflat la răscrucea drumurilor dintre Craiova – Râmnicu Vâlcea și Horezu – Drăgășani,
localitate care avea să-l ofere românilor peste două secole și jumătate pe mult mai
celebrul nea Mitică Corleone (cacofonia e inerentă în context), Pavel Lotru
acționează pe ambii versanți ai munților, făcand dese incursiuni în zona Sibiului, fiind
atras, pe lângă posibilele prăzi, de nurii unor frumoase jupânese de peste munți. El,
deși era lotru, nu era și xenofob, așa că printre ibovnicele sale se găseau, pe lângă
românce, și unguroaice sau nemțoaice, ori tocmai o nemțoaică îi dă de veste despre
sosirea convoiului (dacă aș avea certitudinea că a fost o ascendentă a actualului
președinte, parcă nu aș mai avea regrete la fel de mari că l-am votat în turul 2!).
Dându-și seama că doar cu ceata lui nu poate face față puternicei escorte ce însoțește
convoiul, cheamă în ajutor alte două cete, una condusă de Neagu Papură din Dolj, un
personaj controversat care a fost pe rând tâlhar, haiduc și pandur, și pe care-l vom
întâlni și mai încolo și cealaltă condusă de Radu Ursan din Gorj, singurul haiduc
veritabil dintre cei trei, în opinia mea, cel în cinstea căruia s-a scris superbul și
renumitul cântec popular „Radul Mamii” și asupra căruia vom mai zăbovi puțin.
Radu Ursan e cel mai regizor dintre haiduci și cel mai haiduc dintre regizori. Radu
obișnuiește să-i pună pe prizonierii austrieci să joace în piese de teatru inspirate din
poveștile populare, prizonierii fiind dezbrăcați în pielea goală, purtând măști pe față,
spre hazul și desfătarea publicului care asistă la reprezentație, așezat la mese pline de
bucate și băuturi. Relevantă în acest sens e mărturia baronului Maxim von
Bindewald, care trimis să îi captureze și să-i pedepsească pe autorii jafului convoiului
cu taxe, cade și el prizonier în mâna lui Radu și e pus să joace rolul iedului numărul 4
în povestea Capra cu trei iezi, căci, fiind mulți prizonieri, Radu decide să fie mai
mulți lupi și mai mulți iezi. Tot baronul ne spune că, prizonierii vorbitori de română,
sunt ținuți mai multă vreme captivi, pentru ca Radu să-și pună în scenă piesele prin
intermediul lor. Ca urmare a jefuirii convoiului cu taxe, Banul Craiovei e destituit,
fapt care-i face și pe boieri să devină ostili și inițiază ample acțiuni de împotrivire
contra administrației Imperiului Habsburgic, pentru că banul e Gheorghe
Cantacuzino, fiul domnitorului Șerban Cantacuzino, deci un „os de domn” cu
justificate pretenții la tronul Țării Românești.
A doua mare lovitură austriecii o primesc în ajunul Crăciunului din 1733, când la
Hanul Puțureanu de lângă fântâna Purcarului din Craiova, un soldat austriac, ungur
dacă e să ne luăm după nume, pentru că se numește Lorincz, le zice tot felul de
măscări unor oltence aflate acolo, iar acestea, ca orice oltence care se respect, nu-i
rămân datoare și de aici începe încăierarea între oltenii aflați la mese și soldați, oltenii
le dovedesc pe viteazele cătane ale lui Carol al Vl-lea, care o zbughesc pe ferestre,
refugiindu-se în interiorul zidurilor garnizoanei, unde Lorincz e pedepsit cu carcera
de către comandant, însă oltenii, susținuți acum și de haiduci, printre care îl regăsim
și pe bravul Neagu Papură, cer comandantului ca Lorincz să le fie dat lor ca să fie
pedepsit, dar acesta refuză și, ca urmare a acestui refuz, garnizoana e asediată și
incendiată, iar cei 375 de soldați, dacă nu mor în incendiu, sunt linșați de localnici.
După masacrarea garnizoanei din Craiova, austriecii decid să înlocuiască proprii
soldați cu un corp format din localnici, pandurii, care avea ca misiune prinderea și
stârpirea haiducilor. Ca șef al acestui corp e pus prea cinstitul tâlhar și haiduc Neagu
Papură, care a înrolat în acest corp și alți tâlhari sau haiduci, pentru că sâmbria era
mulțumitoare și se obținea fără prea mare bătaie de cap. Practic, în acest moment,
haiducii se scindează în două părți, uni care-și văd în continuare cu onestitate și
profesionalism de meseria de haiduc, iar ceilalți care, deveniți panduri, se străduiesc
cu succes doi ani să nu prindă niciun haiduc, asta până-și dau austriecii seama cum
stă treaba și decid să nu le mai plătească lefurile. Infuriați de această nedreptate,
pandurii conduși de Neagu Papură n-o pun de vreo grevă sau marș de protest, ci vin
în Craiova și-i omoară pe puținii slujbași austrieci rămași în Oltenia, iar ca să nu-și
iasă din mână, omoară și câțiva boieri. După această ispravă a pandurilor, austriecii
decid să părăsească Oltenia de facto, cu patru ani înainte să o părăsească și de jure,
Oltenia rămânând să fie guvernată de – cine altul? – vrednicul Neagu Papură, care e
angajat de boieri să păstreze ordinea cu cetele lui.
În 1839 se semnează pacea de la Belgrad între austrieci și turci, iar austriecii, cu
generozitatea care-i caracterizează, îi poftesc pe turci să reia controlul asupra
Olteniei, însă ingrații de turci spun ca nu doresc așa ceva, însă austriecii insistă și, ca
să fie mai convingători, le oferă turcilor Belgradul și Nordul Bosniei, iar turcii, cu
mare greutate și atunci, ca un act de mare bunăvoință față de austrieci, consimt să
semneze tratatul.

OLTENIA SUB OCUPAȚIE HABSBURGICĂ-PARTEA II

Ar fi ciudat sa spunem ca o forta de ocupatie ar aduce aspecte benefice entitatii

statale ocupate. In general, armatele unei mari puteri cuceritoare sunt motivate si
mobilizate prin incredintarea ostenilor ca au sarcina mesianica de a raspandi in lume
cultura superioara a statului lor si de a scoate popoarele ocupate din barbarie.
Exemplele sunt multe si incep chiar din antichitate.
Soldatii romani impuneau cu sabia celebra Pax Romana convinsi fiind ca gestul lor
de a muri, pentru raspandirea civilizatiei, ii innobila si ii ridica deasupra tuturor.
Cucerirea Daciei, de catre Traian, este unul din cele mai clare exemple. Istoria ne
invata ca romanii s-au retras din Dacia datorita faptului ca provincia, nou cucerita, era
un bastion prea inaintat in lumea barbara.
Daca va uitati la drumul pe care trupele romane l-au urmat in Dacia o sa realizati ca
mergea direct spre exploatarile aurifere din Muntii Apuseni. Razboiul nu avea nici o
legatura cu civilizarea barbarului stat dac ci cu jefuirea lui. Apoi s-au retras la
aproape 170 de ani de la cucerire. Motivul este cat se poate de simplu si pragmatic.
Romanii epuizasera resursele, iar mentinerea trupelor nu mai era profitabila. Au
plecat lasand in urma un teritoriu fara administratie, fara armata, fara cea mai mica
forma de organizare sociala. Analogia, dintre cucerirea romana si ocupatia austriaca
in Oltenia, ar parea nereala tinand cont de timpul scurs intre cele doua evenimente.
Daca este sa comparam administratia austriaca cu cea rusa in cele doua principate
romanesti, care incepe in 1828, am gasi, de asemenea, o serie de similaritati. La
inceput, atat rusii cat si austriecii au fost priviti ca eliberatori. Atat austriecii cat si
rusii au emis legi care au dus cele doua principate pe drumul modernizarii si au scos
tarile romane de pe orbita imperiului turcesc. Cum era de asteptat, efectul acestor
fapte altruiste nu s-a lasat asteptat. Cele doua puteri guvernand intr-un dispret total,
nu doar pentru romanii de rand, dar si pentru clasa politica din acea vreme[1]. Nu
intamplator am adus in discutie cucerirea romana in Dacia. Comparati toate aceste
evenimente istorice.
Romanii au cucerit Dacia dupa doua razboaie sangeroase, dacii neacceptand
compromisul unui stat clientelar. Au luptat cu demnitate si au pierdut. Statul a fost
desfiintat, poporul dac s-a topit in viitoarea populatie daco-romana si in numeroasele
popoare asiatice care au invadat teritoriul lasat, de romani, fara factori de conducere
si aparare. Austriecii si rusii cuceresc tarile romane fara sa lupte efectiv cu românii
(dimpotriva), ci cu turcii. Este adevarat ca si situatiile erau diferite dar merita, totusi,
cugetat la modul cum a evoluat sau involuat mentalitatea popoarelor de pe acest
teritoriu. Demnitatea, vitejia, curajul si onorabilitatea i-au pierdut pe daci. Vitejia,
viclenia, inteligenta dar mai ales oportunismul i-au salvat pe urmasii dacilor.
Austriecii aveau convingerea ca aduc in salbaticia Olteniei cea mai moderna si
democratica forma de guvernamant din acea perioada. Atat de convinsi erau de
capacitatea lor de a impune, populatiei romanesti, rigurozitatea germana incat nu au
luat in calcul, aproape, nici un factor de risc.
In dorinta lor de a controla cat mai bine zona rurala si de a da o lovitura cetelor de
haiduci, Administratia hotaraste ca toate satele risipite pe vai si prin paduri sa fie
distruse[2], iar populatia sa fie mutata la drum[3]. Efectul acestei legi este, dupa cum
v-ati asteptat, invers la ce se preconizase (intentia si finalitatea sunt doua aspecte total
diferite). Tot mai multi tarani fug de pe mosii si din sate. Haiducii incep sa controleze
tinuturi tot mai mari. Nimeni nu mai este in siguranta in Oltenia. Detasamentele
austriece cad, tot mai des, in ambuscadele intinse de proscrisii Olteniei. Martalogii
(osteni insarcinati cu paza granitelor) sunt decimati zilnic. Expresia de martalog
(mare si cu putina minte) vine, probabil, din timpul dominatiei austriece, cand ostenii
germani erau ucisi de talhari.
Incaierarile tot mai dese dintre haiduci si trupele regulate de ocupatie ii transforma pe
primii din cete dezorganizate in adevarate detasamente de lupta bine conduse. Capii
haiducilor se vor transforma din talhari in adevarati ofiteri, iar subalternii lor in
razboinici bine instruiti. In cativa ani talharii olteni nu mai erau doar taranii fugiti de
pe mosii, ci osteni care manuiau armele la fel de bine ca un mercenar german.
Statutul de razboinici le prinde bine haiducilor pentru ca tot mai multi trec Oltul,
haituiti de imperiali, si se inroleaza in armata rusa. O mare parte din ei se intorc si
incep o alta serie de talharii, de data aceasta in virtutea experientei capatate in
razboaiele Rusiei.
Pentru a realiza cat mai bine amploarea pe care o ia haiducia in Oltenia austriaca,
trebuie mentionat faptul ca cetele de talhari olteni trec muntii incepand sa terorizeze
localitatile din Transilvania. Cei ce faceau legea in Oltenia, sfidandu-i pe imperiali,
devin adevarate legende. Cei mai cunoscuti talhari au fost: Neagu Papura si Pavel
Lotru. Crimele infaptuite de cei doi se intind de la gurile de varsare ale Oltului pana
pe versantii Sibiului. Erau semnalati in acelasi timp, cand la Craiova, cand la Sibiu.
Cea mai grea lovitura pe care talharii olteni o dau administratiei austriece a fost una
de natura sa zguduie din temelii finantele imperiului habsburgic si sa dea nastere
primului mare val de inflatie a monedei austriece. Mai multe cete de haiduci conduse,
se pare, de cei doi celebri talhari, jefuiesc caravanele care, deja stransesera birurile
din teritoriile ocupate de austrieci (Serbia, Croatia, Bosnia etc.) si care soseau in
Oltenia sa colecteze taxele. Era vorba de multe sute de kg de aur in monede. Un
adevarat convoi de carute, bine aparat, cade prada haiducilor olteni. Acest jaf, fara
precedent in istoria imperialilor, creaza adevarate unde seismice in toate structurile
imperiului. Asa ceva era de necrezut sa se intample pe teritoriul stapanit de ei.

Austriecii sunt disperati sa gaseasca solutii care sa impiedice destabilizarea totala a

provinciei. Disperarea lor ii face sa ia decizii pe masura. Angajeaza fosti haiduci
pocaiti care sa-i prinda pe fostii lor tovarasi. Aceasta masura, ca si celelalte, esueaza
lamentabil. Talharii, transformati in politisti, ridica simbrii uriase de la imperiali fara
sa prinda, in cei cativa ani cat au fost slujbasi, nici macar un singur haiduc. Satui de
atatea esecuri imperialii trec la represalii majore. Incep executii in masa. Taranii care
sunt prinsi in afara satelor sunt considerati fugari si impuscati pe loc[4]. In scurt timp,
marginile drumurilor sunt intesate cu spanzuratori in care atarnau cadavrele celor care
refuzasera sa dea informatii despre talhari. Oltenia se transforma intr-un tinut al
mortii, izul cadavrelor in putrefactie era peste tot. Haiducii raspund cu o cruzime fara
seaman omorand si incendiind tot ce era austriac. Nimeni nu mai avea incredere in
nimeni. Austriecii incep sa aduca trupe pentru restabilirea ordinii si cheama la
Craiova cele 24 de mari familii de boieri pe care le scutisera de a plati impozit si care
aveau sarcina sa previna fuga taranilor. Surpriza este uriasa pentru austrieci. Marile
familii boieresti nu raspund apelului pentru ca isi parasisera conacele si se retrasesera
in munti[5] inconjurati de trupe de arnauti (albanezi), care sa-i apere de haiduci.
Unul din ultimele documente emise de administratia austriaca, extras din arhivele
Sibiului, si adresat marilor boieri, este mai mult decat explicit:
...fiindcă dumneata fara nici o pricina te-ai radicat cu toata casa domniei tale de ai
fugit la munte, din care fuga a dumneavoastra, boiarilor de tara, s-au spaimantat
tara de s-au spart cu totul de am ramas numai noi Administratia, aici singuri...[6]
La prezenta tot mai numeroasa a trupelor austriece se adauga si zvonurile ca turcii si
tatarii vor intra in Oltenia. Panica se instaureaza, iar ce mai ramasese din populatie
fuge in munti. Astfel, la sfarsitul lunii octombrie 1737, in Craiova, se mai auzeau
doar ciorile croncanind de foame. Vechea resedinta a atotputernicilor bani[7] devenise
un oras pustiu in mijlocul unei tari a nimanui. Oltenia devenise un tinut depopulat
care tinea cont doar de o singura lege, cea a lui Neagu Papura. Tara lui Papura-Voda
nu mai voia sa auda de austrieci si de boieri. Boierii care nu se inconjurasera de
adevarate armate de arnauti fug in Transilvania, alaturi de capii Biserici.
Trupele austriece sunt dislocate de pe alte fronturi si sunt detasate in Mica Valahie
pentru restabilirea ordinii. Oltenia devine, dintr-un teritoriu care incepuse sa culeaga
roadele reformelor burgheze, un camp de lupta. Totul se prabuseste in jurul
austriecilor, trebuiau sa cucereasca din nou Oltenia, de data aceasta de la olteni si nu
de la turci. Armata imperiala aduce sub control campia Dunarii si ia pozitii in
munti[8] incercand cu disperare sa nu piarda valea Oltului care facea legatura cu
Transilvania. Concomintent cu miscarile de trupe austriece si haosul creat de haiduci,
in Oltenia patrund primele armate reunite, otomane si romanesti. Intrarea
surprinzatoare a turcilor in Oltenia a fost posibila datorita marilor familii boieresti
care fac act de supunere[9] domnului fanariot din Muntenia si isi tin trupele de
arnauti pe loc lasand armata otomana sa treaca nestingherita Oltul. Era vorba de inalti
prelati si unele familii pe care austriecii le favorizasera prin scutirea de taxe.
In conditiile intrarii turcilor in tara, episcopul Clement face un apel catre oltenii din
tinutul muntelui[10] sa se supuna armatelor turcesti, iar cateva luni mai tarziu, cand
nu mai era sigur de victoria otomanilor, sa faca exact invers.
Austriecii raspund destul de slab atacurilor turcesti si in cele din urma considera ca
Oltenia nu merita atatea eforturi financiare si umane. Dupa 20 de ani de stapanire,
austriecii se retrag peste Dunare, lasand Oltenia prada unui grav vid de putere in care
singura voce care se auzea era cea a haiducilor.
Trecerea acesteia in componenta Tarii Romanesti nu a fost deloc de natura sa aduca
linistea in provincia care apartinea Valahiei doar pe hartie. Fanariotii nu mai aveau
nicio autoritate dincolo de Olt. Talharii olteni incep lupta cu armatele otomane trimise
sa restabileasca ordinea. Incepe o alta perioada neagra de sange si moarte. Haiducia
scapa din chingile Olteniei si se intinde ca o plaga in toata Tara Romaneasca, dar fara
sa ia mare amploare. Normalitatea in acest mic colt de lume se va instaura foarte
greu, dupa aproape o jumatate de veac de la plecarea austriecilor. Cel mai important
este ca din cetele de talhari olteni s-a ridicat o noua generatie de lideri militari care
vor fi in prim-planul revolutiilor romanesti de mai tarziu.
O generatie care va schimba cursul istoriei Romaniei. Ii amintim doar pe Tudor
Vladimirescu, Gheorghe Magheru sau Popa Sapca. Miscarea militara, care ii va
rasturna de la putere pe fanarioti, in anul 1821, va pleca din Oltenia. Nucleul dur al
armatei Domnului Tudor era format din vechii proscrisi care speriasera Viena si
fusesera caliti in armata Rusiei. Cum va imaginati, oare, ca Tudor Vladimirescu
reuseste sa schimbe guvernul de la Bucuresti, aparat de trupe turcesti, cu doar 3 000
de panduri ?
Oltenia a fost teritoriul romanesc capabil sa imprime, prin teroare, oligarhiei,
promovarea legilor care favorizau libertatile claselor asuprite. Fanariotii i-au copiat
mult pe austrieci in aplicarea reformelor si s-au ferit ca de foc sa faca aceleasi greseli.
Reactia oamenilor liberi la legarea de glie a fost in masura sa-l convinga pe
domnitorul Constantin Mavrocordat sa dea o serie de Asezaminte legislative printre
care si desfiintarea serbiei. Acest domnitor – unul din cei mai luminati ai perioadei
fanariote – a tras invatamintele necesare din precedentul creat de olteni si a inceput
un amplu proces de limitare a puterii boieresti. Acesta a incercat sa niveleze varful
societatii romanesti pentru a permite si altor clase sociale sa iasa din umbra marilor
boieri. Nivelarea boierilor initiata de C. Mavrocordat a fost inspirata din greseala
fatala facuta de austrieci in Oltenia, adica excluderea taranimii de la orice fel de
privilegii si acordarea increderii marilor familii boieresti. In alta ordine de idei,
austriecii au dat tarilor române exemplul unei altfel de organizari structurale a
statului. A fost adus in actualitate functionarul modern, remunerat, in detrimentul
dregatorului feudal, neplatit, dar cu dreptul de a-si insusi plata de la tarani, prin biruri
aleatorii. Fanariotii greci s-au dovedit mai inteligenti si vicleni decat inflexibilii
germani.
Dragomanii au realizat ca este o mare diferenta intre scopul urmarit prin aplicarea
unei legi si finalitatea acesteia.
Dupa cucerirea independentei, turcii nu vor mai fi inamicul public numarul unu
pentru români, vor lasa aceasta onoare rusilor. Revolutiile conduse de fostii capitani
de haiduci si de urmasii lor au sfarsit infrante, dar au aratat romanilor de rand ca nu
sunt cu nimic mai prejos decat alte natiuni europene si ca viata nu merita traita in
umilinta.Talharii Olteniei, haituiti de austrieci, fanarioti cat si de domniile pamantene
si deveniti, intre timp, luptatori redutabili, au ingrosat randurile armatei ruse. Oltenia,
pentru ei, devenise un teritoriu interzis. Astfel, colericii olteni, au fost pionierii unei
noi lumi care se arata la orizontul istoriei sud-est europene. Acesti oameni au sfidat
logica evenimentelor fiind primii dintre popoarele asuprite din Balcani care s-au
ridicat impotriva dominatiei straine. Marele si mandrul imperiu intemeiat de Casa de
Habsburg nu a invatat nimic din pierderea Olteniei. Orgoliul de natiune germana, care
dispretuia popoarele asuprite, va duce la prima mare conflagratie mondiala in care
vor pieri peste 25 de milioane de oameni. Trufia de a te crede asemenea lui
Dumnezeu, croind destinele popoarelor, are un pret greu. Mai devreme sau mai tarziu
plata va veni. Puterea, drogul suprem al omenirii, a apartinut, pentru aproape un
secol, unor oameni de rand, unor oameni care si-au sfidat destinele triste si dupa
aproape 2000 de ani au ridicat sabia demnitatii dace. Ei sunt haiducii Olteniei,
vichingii Balcanilor. Balcanii, un mic colt de lume sfasiat de marile animale de
prada ale istoriei si macinat, inca, de orgolii greu de imaginat.

[1] Nicolae Iorga, Istoria Românilor prin călători, vol. III, editia a II-a adaugita, Bucuresti,
1929, p. 187. Saint Marc Girardin, profesor francez, calator prin  tarile romane, povesteste
cum rusii i-au injugat la carute pe boierii romani pentru ca nu facusera rost de suficienti boi
de tractiune.
[2] Serban Papacostea, Oltenia sub stapanire austriaca, p. 43  si Arhivele Statului Sibiu, ….si
casele lor unde sad acum departat sa le strice toate si sa nu mai fie de nici o treaba..
[3] Acelasi lucru va fi impus si de rusi prin Regulamentul Organic.
[4] Arhivele Statului Sibiu, Documente.
[5] Ibidem.
[6] Serban Papacostea, op.cit. p. 307.
[7] Banul de Craiova era cea mai importanta dregatorie in Muntenia dupa domnitorul tarii.
Bania a fost desfiintata de austrieci in anul 1726.
[8] Constantin Giurescu, Materiale, vol. III, p. 285.
[9] Boierilor olteni li se promisese ca isi vor recupera toate averile din dreapta Oltului,
pierdute odata cu anexarea Olteniei, daca jurau supunere stapanirii otomanesti. Niicolae
Iorga, Studii si documente, XVI, p. 4-6 precum si in C.Giurescu, Material, III, p. 285.
[10] C. Giurescu, Materiale,III, p. 318.
 Oltenia dupa memoriile Generalului
von Bauer(1778)

Județul Mehedinza

Acest județ se mărginește la est cu cel de Dolschi(Dolj),la nord cu cel deGorsy(Gorj),

la sud cu cetățile Widin,Florentina,Klakowa și Palanga de dincolo de Dunăre si la
vest cu cetatea Orschowa(Orșova).

Chalinga(Halânga)- un sat cu vii si două mori

Baluteschti(Balotești)-un sat mic cu o biserică si vii
Topolnitza(Topolnița, cătun și schit, comuna Izvorul Bârzei), sat cu o mânăstire cu
același nume, un pârâu numit Știrbiza și două izvoare.
Schiza de Sus(Schitul de Sus), locuințe deșarte, risipite.
Negone(Neagunea)-locuinte părăsite cu păduri cu vii, și cu un râu cu același nume.
Baiza (Bârza,Bârda, cătun comuna Pitulași), sat mic cu vii și livezi
Bîrda Zerowezul (Țarovăț), sat mic , cu o fântână si cu vii.
Brebina(Brebenea),cătun comuna Orzesti moșioară.
Bredeschti(Brădețul),sat cu o biserica.

Multe localitati care sunt astăzi în judetul Dolj, făceau parte pe vremea aceea din
judetul nostru Mehedinți.
Se poate remarca numarul însemnat de sate părăsite , pustiite de război, tenacitatea
țăranului nostru pentru pîmântul stramosesc, l-a întors însă spre vetrele goale , alte
sate s-au clădit pe locurile celor distruse si denumirile lor au rămas în cele mai multe
cazuri neschimbate pâvă în zilele noastre.(Constantin I.Karadja)