DE CE REMUS LEPRI NU AREA O

STRADA ÎN SEVERIN ? CINE POARTĂ

NUMELE EROULUI SEVERINEAN?

Remus Lepri s-a născut la 15 noiembrie 1887, în Turnu-Severin. Fiul inginerului

Giaccomo Lepri, care provenea dintr-o familie de italieni stabilită în oraşul de pe
Dunăre. A fost fratele lui Romulus Lepri, al cărui nume este dat unei străzi din
municipiul Drobeta Turnu Severin.
A absolvit în 1908 Liceul „Traian” , la fel ca şi fratele său, apoi optează pentru cariera
militară. A absolvit Şcoala de Artilerie, Geniu şi Marină în 1910, fiind repartizat la
bordul crucişătorului “Elisabeta”, apoi pe monitorul “Lascar Catargiu”. A participat la
primul război mondial, în calitate de ofiţer minier, aparţinând Grupului port-mine
comandat de către locotenentul-comandor Constantin Rădulescu.
Pentru a împiedica navele austro-ungare să lovească podul de la Flamanda,
locotenentul Remus Lepri a primit misiunea de a completa barajele de mine existente
prin instalarea unui baraj de mine tip “Rădulescu” lângă Ostrovul Mecica.
Adresându-se marinarilor, el le spune: “Dragii mei, va trebui să construim pe fluviu
un baraj de mine. Nu-I sarcină uşoară, mai ales dacă inamicul ne poate descoperi cu
proiectoarele şi lua la ochi cu bateriile de coastă. Întrucât pericolul este mare, eu aş
propune să ni se alăture numai cei necăsătoriţi. Sfătuiţi-vă şi hotărâţi”.
În ziua de 6 septembrie 1916, în timpul pregătirilor de lansare, o mină a explodat
provocând explozia prin simpatie a celorlalte mine. Şi-au pierdut viaţa locotenentul
Remus Lepri, alături de un sergent şi patru marinari.
Aceeaşi soară a avut-o şi fratele său, căpitanul Romulus Lepri, care a făcut parte din
Divizia de la Cerna, comandată de generalul Ioan Dragalina. Aflat în fruntea unei
companii de mehedinţeni, căpitanul Romulus Lepri a săvârşit minuni de vitejie pe
câmpul de luptă, participând la luarea muntelui Alionului şi a Orşovei. La 14
octombrie 1916, în lupta de la Rasoviţa, a căzut eroic la datorie, lovit în piept de două
gloanţe de mitralieră.
În anul 1931, cu un an înainte de moarte, tatăl celor doi eroi, Giaccomo Lepri, a reuşit
să deshumeze osemintele celor doi fraţi şi să le ducă la Mausoleul Eroilor din
Drobeta Turnu Severin.
Marina militară română beneficiază de serviciile a patru dragoare de clasă „Musca”.
Conform tradiţiei, navele au fost botezate după numele unor soldaţi români căzuţi în
luptă.
Prima navă din serie a fost „Locotenent Remus Lepri”, număr de bordaj 24, intrată în
serviciul marinei la 23 aprilie 1987, conform Janes, sau la 1 iulie 1986, conform site-
ului marinei. Construită de Şantierul Naval Mangalia, nava are un deplasament
maxim de 865,3 tone şi următoarele dimensiuni: 60,8 m lungime, 9,54 m lăţime şi un
pescaj de 2,7 m. Propulsia este asigurată de două motoare principale ALCO V12
Diesel (4800 CP sau 3,5 MW) care acţionează două elice şi asigură navei o viteză
maximă de 17 Nd.

Grigore Aurel Sebeș

Cel mai mare arheolog mehedințean, omis de
Primăria Drobeta Turnu Severin de pe
panourile personalităților din municipiu

Primăria municipiului Drobeta Turnu

Severin a amplasat în municipiu panouri cu personalități ale județului, un lucru foarte bun în sine,
pentru că amintește de oamenii luminați pe care i-a avut acest județ.
Un mare istoric mehedințean, în mod sigur cel mai mare arheolog mehedințean, raportat la
activitatea pe care a desfășurat-o, nu figurează printre aceste personalități.
Este vorba despre istoricul și arheologul Grigore Florescu, o personalitate mai puțin cunoscută
printre locuitorii municipiului Drobeta Turnu Severin și ai județului Mehedinți.
Spre deosebire de alte personalități ale județului Mehedinți, istoricul și arheologul Grigore Florescu
și-a găsit sfârșitul chiar în municipiul Drobeta Turnu Severin, pe ruinele Castrului Roman de la
Drobeta, acolo unde a întreprins ample cercetări.
O alee din Drobeta Turnu Severin poartă numele istoricului și arheologului Grigore Florescu.
Aceasta este situată în spatele Școlii Generale nr. 6, între străzile Alion și Iuliu Maniu.
Istoricul Grigore Florescu s-a născut la 12 februarie 1892, în comuna Poroina Mare din județul
Mehedinți și a încetat din viață la 19 iulie 1960, la Turnu-Severin.
În 1912, la vârsta de 20 ani, obține examenul de bacalaureat al Liceului „Traian” din Turnu-Severin,
după care va fi încorporat pentru satisfacerea serviciului militar. Participă la campania militară din
Bulgaria, în 1913, la sfârșitul căreia va fi reformat, cu gradul de maior, ca invalid de război. Se
înscrie la Facultatea de Filosofie și Litere București, al cărei licențiat devine în anul 1920, fiind
studentul marelui istoric Vasile Pârvan.
A fost bursier al Școlii române din Roma (1924–1926) și a devenit Doctor în istorie în 1927. A fost
asistent la Muzeul Național de Antichități și la Catedra de istorie antică și epigrafie a Universității
din București, apoi conferențiar, cercetător științific la Institutul de Arheologie A.D. Xenopol din
București.
Ca membru al Școlii Române din Roma va efectua practica la săpăturile de la Ostia, sub conducerea
profesorului G. Calza și va asista chiar și la săpăturile de la Pompei. Membrii Școlii aveau obligația
ca în fiecare an de studiu să prezinte o lucrare științifică obligatorie. Participând la săpăturile
arheologice de la Aricia (Italia) și conformându-se acestei reguli, Grigore Florescu va susține la
sfârșitul primului an de studiu la Roma, lucrarea „Aricia, studiu istorico-topografic”, pe care o va și
publica în același an, 1925.
Activitatea sa știinţifică din acești ani constă din începerea săpăturilor la Capidava, în Dobrogea, iar
primele rezultate ale cercetării le va publica în revista „Dacia”, vol. III-IV dintre anii 1927-1 932, în
articolul „Fouilles et Recherches archeologic a Calachioi (Capidava)”. În paralel va începe și
cercetările pe șantierul de la Răcari, jud. Dolj, pe care le va sintetiza în lucrarea „Castrul roman de
la Răcari-Dolj”, publicată mai întâi în Arheologia Olteniei nr. IX din 1930 și apoi, cu completări, în
Memoriile Institutului de Arheologie Olteană din anul 1931, pe 28 pagini. Tot pe linia investigării
castrelor, începe săpăturile în cel de la Drobeta, iar cercetarea o va valorifica, printr-un articol de 24
pagini, în Revista de Istorie a României, nr. III din anul 1933.
În anul 1934, va publica în „Analele Dobrogei”, studiul „Descoperiri arheologice în Constanța și
monumente antice inedite din Muzeul Regional al Dobrogei”, pentru ca în numărul din 1 936 al
respectivei publicații să-i apară alte două articole: „Cariera romană de la Cernavodă” și, respectiv,
un alt articol de completare a celui anterior, „Monumente antice din Muzeul Regional al Dobrogei”.
Noile sale descoperiri de la Capidava, continuau să fie relevate în revista „Dacia”.
Face săpături în castrele și cetățile romane de la Răcari, Drobeta, Mălăiești, Bumbești, Histria și
Capidava. A publicat cercetările sale și a făcut comunicări valoroase. Ca epigrafist, a cercetat
inscripții latine descoperite în Dobrogea. A  elaborat: Aricia.  Studiu istorico-topografic  (1925);
Monumenti funerari romani della Dacia Superior(1930); Castrul roman de la Răcari-Dolj (1930);
Două  monumente  epigrafice  în  legătură  cu problema continuității (1940) ş.a.
A  colaborat  la Revista Istorică Română, Arhivele Olteniei.
A publicat cărțile: „Arcul  de triumf  al  lui  Constantin  cel  Mare” (1927); „Momenti  funerari 
romani della  Dacia inferiore” (1942); „Capidava. Monografie arheologică” (1958).
Ca o recunoaștere a meritelor sale de neobosit arheolog, Academia Română îi va acorda în anul
1957 premiul „Vasile Pârvan”.
Mircea Popescu
Severineanul care a refuzat să fie prim-
ministrul României. Ce a făcut pentru oraşul
său?

Judeţul Mehedinţi a avut mari personalităţi şi în politică. Au fost politicieni care au deţinut funcţii
importante în statul român, oameni cu care municipiul Drobeta Turnu Severin şi judeţul Mehedinţi
se mândresc. unul dintre aceştia a fost Richard Franassovici.
Richard Franassovici s-a născut în 1883 în Turnu-Severin. Provine dintr-o familie de sârbi din
Banat, poate chiar aromâni, după unii, stabilită în oraşul de pe Dunăre după 1830. Cu toate că se
împământeniseră bine aici, Richard Franassovici nu renunţă la cetăţenia austriacă. Absolvă
Facultatea de Drept din Bucureşti şi un timp practică avocatura.
Intră în viaţa politică, optează pentru Partidul Naţional Liberal, devenind, pe parcurs, o personalitate
de frunte a acestui partid. Are un rol important în politica internă şi externă a României în perioada
de după primul război mondial, până în 1946. este apreciat de I.G. Duca. Apropiat de mehedinţeanul
Petre Gârboviceanu, care conduce mai mulţi ani organizaţia Mehedinţi a PNL.
La 10 ianuarie 1926, cu prilejul congresului, Richard Franassovici devine preşedintele acestei
organizaţii, pe care o conduce cu o mână fermă, asigurându-i, în câteva rânduri, succesul în alegeri.
Deputat de Mehedinţi deţine, în perioada interbelică şi în timpul celui de-al doilea război mondial,
importante funcţii. Subsecretar de stat la Interne (1923-1926 şi 1927-1928).
După moartea lui I.G. Duca – asasinat de către legionari – la începutul negocierilor pentru
desemnarea urmaşului lui Duca, regele nu s-a oprit asupra lui Gh. Tătărăscu, ci asupra lui Richard
Franassovici. Spre surprinderea monarhului, Franassovici a refuzat.
În „Memoriile” sale, Constantin Argetoianu spune că refuzul fruntaşului mehedinţean n-ar fi fost
sincer, fiind determinat de reacţia promptă şi energică din partea PNL şi a altor cercuri politice.
În schimb, Pamfil Şeicaru zice că „Franassovici Richard a explicat regelui că nu putea primi
deoarece găsea nepotrivit ca şeful guvernului să fie un om care primeşte cetăţenia română abia în
1906”. Şeful guvernului a devenit Gh. Tătărăscu, iar Franassovici a primit portofoliul
Comunicaţiilor şi Lucrărilor Publice (1933-1937), iar în al doilea guvern Tătărăscu – care a pregătit
alegerile din 20 septembrie 1937 – portofoliul Internelor (noiembrie – decembrie 1937).
Timp de câţiva ani este ambasador al României la Paris, Londra, Varşovia şi Berna. A îndeplinit
misiuni diferite. Referindu-se la importanţa misiunii ce i s-a încredinţat lui Richard Franassovici pe
când se afla la Berna, Gh. Tătărăscu – viceprim-ministru şi ministru de externe în guvernul doctor
Petru Groza – preciza: „Înştinţarea către guvernul Uniunii Sovietice, referitoare la constituirea
coaliţiei democratice a fost comunicată marelui nostru prieten, preşedintele Beneş Republicii
Cehoslovacia aflat în exil la Londra, de către agentul de legătură Franassovici (aflat la Legaţia
României din Berna). În ziua de 21 iulie 1944 Franassovici îmi comunică telefonic, prin Ministrul
de Externe, că guvernul Uniunii Sovietice mi-a transmis, prin preşedintele Beneş, invitaţiunea de a
veni la Moscova împreună cu delegaţii coaliţiei pentru a discuta condiţiile ieşirii din război a
României şi ale armistiţiului. Această telegramă nu a fost niciodată remisă. Nenorocitul care
conduce în acest moment Ministerul Afacerilor Străine (Mihai Antonescu) lăsând probabil la
adeziunea consilierilor săi care erau în directe legături cu Iuliu Maniu, a crezut cî nu e bine să-mi
comunice textul acelei telegrame pe care Franassovici avusese imprudenţa să i-o adreseze pentru a-
mi fi înmânată”.
Se cuvine menţionat că Richard Franassovici a fost un timp director al ziarului „L’independance
Române”, iar în 1920 membru în delegaţia României la Conferinţa de pace de la Paris.
Pe când se afla la Londra, împreună cu Comitetul englez pentru ajutorarea copiilor din Moldova –
prezidat de lordul Strabolgi – organizează un concert de binefacere, la care participă personalităţi
ale vieţii politice britanice.
Indiferent ce funcţii a deţinut şi unde s-a aflat, Richard Franassovici a fost mereu legat de locuitorii
Severinului din rândul cărora a pornit pe drumul ascensiunii sale politice.
Aflând că oraşul Turnu-Severin a fost bombardat la 2 mai 1944, Franassovici trimite lui Basil
Ştefănescu o telegramă în care spune: „Te rog să explici cetăţenilor şi prietenilor noştri că iau parte
cu vie durere la nenorocirea care a lovit oraşul nostru. Asigură-i pe toţi din parte-mi de încrederea
pe care o păstrez, cu toate împotrivirile, pentru viitorul Severinului, cum şi de hotărârea mea
neclintită că, odată războiul terminat, să unim eforturile noastre comune pentru a ridica oraşul şi a-l
face mai frumos şi mai înfloritor ca niciodată”.
În 1946, revenit în oraşul natal, donează primăriei Turnu-Severin suma de 50 de milioane lei pentru
refacerea uzinei de apă şi energie electrică după bombardament.
Prin serviciile pe care le-a adus ţării, în toate funcţiile pe care le-a deţinut, Richard Franassovici
rămâne un fiu de seamă al Mehedinţiului, unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi politicieni pe
care i-a dat acest judeţ. Richard Franassovici a încetat din viaţă în 1964, la Londra.
Valentin Cernea
Eminentul profesor de la Liceul „Traian” din
Turnu-Severin care şi-a tăiat venele într-o
închisoare comunistă

Dumitru
Papadopol s-a născut în anul 1897, în judeţul Mehedinţi. Provine dintr-o familie de modeşti
negustori greci stabiliţi în Turnu-Severin după unirea Principatelor Române. Cu o inteligenţă nativă
şi o ambiţie demne de invidiat a parcurs perseverent drumul anevoios al afirmării.
După ce absolvă Liceul „Traian” din oraşul natal urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie
din Bucureşti. Face şi aprofundate studii de sociologie.
Obţine licenţa şi pe parcurs intră în corpul didactic de elită al Liceului „Traian” din Turnu-Severin.
Se numără printre intelectualii mehedinţeni de vază din perioada 1910-1949. A fost profesor la
Liceul „Traian” din Turnu-Severin din anul 1926 până în anul 1959. La acest liceu de prestigiu din
judeţul Mehedinţi profesorul Dumitru Papadopol a predat: limba şi literatura română, Elena,
Franceza, Istoria şi Filozofia.
A întreţinut statornice relaţii de prietenie cu mari personalităţi ale vremii şi îndeosebi cu filosoful
Constantin Rădulescu-Motru.
Publică ample şi consistente studii de filosofie şi sociologie, pe teme de pedagogie şcolară şi
organizarea învăţământului, recenzii, evocări şi eseuri în „Şcoala Mehedinţiului”, „Noua Revistă
Română” (fondată de C. Rădulescu-Motru), „Revista de filosofie”, „Ramuri”, „Sociologia
românească”, „Crainicul”, „Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială” şi alte publicaţii din Turnu-
Severin, Craiova şi Bucureşti. Se cuvin menţionate evocarea „Nicolae Vaschide”, studiul
„Sociologia veche şi sociologia nouă”, eseul „De ce învăţăm?”, recenzia la volumul „Pe urmele
trecutului” de C. Argetoianu.
În 1936, în cele două volume „Omagiu profesorului Dimitrie Gusti. 25 de ani de învăţământ
universitar. 1910-1936” este prezent cu amplul şi interesantul studiu „Problema democraţiei
selective în sociologia românească”, semnând alături de nume prestigioase ale epocii: Mihai A.
Antonescu, N. Bagdasar, A.D. Culea, Alexandru Dima, Mircea Djuvara, Iosif I. Gabrea, N.
Georgescu-Tisu, Constantin C. Giurescu, Constantin Kiriţescu, G. Lambrino, V. N. Madgearu,
Nicolae Mărgineanu, Alexandru Marcu, C. Rădulescu-Motru, C. Narly, P.P. Panaitescu, C.
Vlădescu-Răcoasa, H.H. Sthal, Tudor Vianu, Mircea Vulcănescu, Ion Zamfirescu şi alţii.
În acest studiu, care poate fi considerat o lucrare de sine stătătoare, el analizează aprofundat, într-o
viziune originală, următoarele aspecte: problema democraţiei contemporane fiind calitatea
reprezentării; democraţia evoluează spre o formă nouă, selectivă; problema selecţiei, adică a elitelor
în democraţie, este dintru început pusă de aceasta, însă a fost lăsată în umbră, plinul nativ care a
constrâns democraţia să lase pe al doilea plan preocuparea asupra metodei de selecţie: principiul
egalităţii; al doilea motiv: criza democraţiei provocată de regimurile dictatoriale împotriva căreia ar
trebui să-şi apere fiinţa şi poziţia; principiile ce se desprind din sociologia românească relativ la
problema selecţiei; conceptul pozitiv al libertăţii explicat prin evoluţia sociologiei ca ştiinţă;
filosofia personalismului duce la principiul personalităţii ca bază a democraţiei selective;
concluziile analizelor anterioare; sensul social, etic al democraţiei selective.
Toată viaţa Dumitru Papadopol s-a aplecat statornic şi cu pasiune asupra operei lui Goethe şi a
trudit la traducerea în româneşte a capodoperei „FAUST”, din care a publicat câteva fragmente în
„Crainicul”, care apărea la Turnu-Severin.
În 1932, când s-au împlinit 100 de ani de la moartea lui Goethe, el a susţinut, la Casa Luminii,
conferinţa „Goethe şi problema lui Faust”.
În perioada nenorocitelor epurări comuniste, la fel ca alţi intelectuali, Dumitru Papadopol este scos
din învăţământ, judecat şi condamnat la ani grei de temniţă. Refuzând orice compromis i se impune
un regim inuman de detenţie, care duce la tragicul său sfârşit, în anul 1959, profesorul Dumitru
Papadopol tăindu-şi venele.
Cu prilejul percheziţiilor cărţile şi manuscrisele îi sunt confiscate, între care şi traducerea lui
„Faust” şi volumul „Introducere în sociologie”.
Probabil că cele două lucrări sunt pierdute pentru totdeauna. Fragmentele recuperate din traducerea
lui „Faust” ne duc la concluzia că Dumitru Papadopol se afla pe sfârşite cu această vastă lucrare, pe
care urma s-o mai cizeleze până la publicarea în volum.
Valentin Cernea

Severineanul care a fost guvernator al Băncii

Naţionale a României şi a murit într-o temniţă
comunistă

Dimitrie (Tilică) Burileanu s-a născut la 25 aprilie 1878 în Turnu-Severin.

Provine dintr-o familie de boieri cunoscuţi în epocă. După ce face primele studii în ţară pleacă în
Franţa unde îşi ia licenţa în drept şi titlul de diplomat al Înaltei Şcoli de Ştiinţe Politice din Paris.
Intră în diplomaţie ca ataşat al Legaţiei Române la Londra (1902-1905), după care părăseşte cariera
diplomatică şi se dedică politicii, ca membru al Partidului Naţional Liberal, fiind ales deputat
începând din 1907. După 1918 părăseşte Partidul Naţional Liberal şi optează pentru Partidul
Poporului.
În 1922 este numit director general în Ministerul Instrucţiunii Publice. Susţinut de către Octavian
Goga la 1 ianuarie 1927 este numit guvernator al Băncii Naţionale a României, funcţie pe care o
deţine până în 1931.
La 9 martie 1931, sub pretextul ca ar fi fost sabotat perfectarea împrumutului financiar extern tratat
de guvern pe piaţa Parisului, a fost destituit din funcţie, fiind numit, în aceeaşi zi, în locul său,
Constantin Angelescu.
Dimitrie Burileanu atacă în justiţie şi la 18 martie 1931 Curtea de Apel Bucureşti a hotărât
reintegrarea lui în deplinătatea drepturilor. Deciziei nu i s-a dat curs şi în cele din urmă guvernator a
fost numit N. Manoilescu.
În aprilie 1932 urmează pe Octavian Goga în înfiinţatul Partid Naţional Agrar şi apoi trece în
Partidul Naţional Creştin.
Timp de şase legislaturi la rând a fost deputat de Mehedinţi.
Este cunoscut şi sub numele de Tilică Burileanu, personalitate de o aleasă distincţie spirituală şi
umană. Posedând o mare avere se spune că „era înzestrat de Dumnezeu cu un fizic frumos şi o
splendidă barbă cum nu mai era a doua în Ţara Românească. Era admirat de cunoscuţi şi de
necunoscuţi pentru frumuşeţea sa extraordinară care corespundea exact frumuseţii interioare”, zice
Constantin Danciu.
Este un adevărat Mecena pentru mulţi studenţi nevoiaşi, ajutându-i să-şi facă studiile în ţară şi
străinătate. Posedă o întinsă cultură umanistă, fiind înconjurat cu mult respect de către numeroşi şi
reprezentativi scriitori ai epocii, care au fost deseori primiţi în vila sa din Turnu-Severin. Multora
le-a acordat sprijin financiar. Se spune că aici ar fi scris Ion Minulescu romanul „Casa cu geamuri
portocalii”. Poetul Dimitrie Anghel i-a dedicat poezia „Cometa”, iar Ion Minulescu i-a închinat
volumul „Romanţe pentru mai târziu”.
Dimitrie Burileanu a sprijinit construcţia Filialei Mehedinţi a Băncii Naţionale.
În 1950 a fost arestat şi condamnat politic. A încetat din viaţă la 25 septembrie 1954 în Închisoarea
de la Sighet.
Valentin Cernea
Cine a fost celebrul Jean-Valjan şi ce legătură
a avut acesta cu Severinul?

A pledat în procesele despre crimele celebre din

perioada interbelică. A rămas în istoria justiţiei române pentru pledoariile sale, iar în teatrul
românesc pentru piesele pe care le-a scris.
Alexandru Vasilescu Jean-Valjan s-a născut în 16 decembrie 1881 în Turnu Măgurele. Fiul
vameşului Alexandru Vasilescu. Urmează primele clase la Liceul „Traian” din Turnu-Severin, aflat
sub directoratul lui Theodor Costescu. Obţine bacalaureatul la liceul din Brăila, unde are coleg pe
viitorul poet Panait Cerna. Dat fiind serviciul tatălui, va locui la Giurgiu, Călăraşi, Ploieşti şi Iaşi.
Este atras de teatru.
La 13 ani, în 1894, la Călăraşi, îşi asumă rolul de „director de teatru” şi dă spectacole încununate de
succes cu „Coana Chiriţa”. Se înscrie la Facultatea de Drept şi Conservatorul de Artă Dramatică din
Iaşi.
La 19 ani scrie Un manifest studenţesc, o comedie într-un act, aprobată de Ibrăileanu şi prezentată
pe scena Teatrului Naţional. Urmează apoi Deputatul ţărănimii, piesă care i-a plăcut, de asemenea,
lui Ibrăileanu.
Obţine licenţa şi în 1904 vine în Bucureşti, ca avocat la Credit Urban, unde cunoaşte mari figuri ale
baroului bucureştean: Take Ionescu, Toma Stelian, Alexandru Djuvara, Delavrancea, Danielopol.
Pleacă la Paris pentru continuarea studiilor şi obţine doctoratul în drept cu Magna cum laude.
Revenit în ţară după alte tribulaţii în avocatură, e numit de Toma Stelian ajutor de judecător de Ocol
la Bucureşti, substitut de procuror la Piteşti, judecător de instrucţie la Tribunalul Ilfov. Îşi continuă
activitatea de dramaturg. În 1912 îi prezintă lui Alexandru Davila, directorul companiei proprii de la
Teatrul Modern, piesa Ce ştia satul, care este primită şi jucată cu succes.
Pentru ca temutul ministru Toma Stelian să nu găsească o notă de incompatibilitate între calitatea de
magistrat şi aceea de autor teatral, Alexandru Davila îi găseşte pseudonimul Valjan, sub care va fi
cunoscut în lumea oamenilor de litere.
În timpul primului război mondial, pentru că îşi manifestă public simpatia pentru Franţa este arestat
şi trimis în lagărul de la Săveni, de unde urma a fi deportat în Germania. Este eliberat însă curând.
În 1920 i se prezintă pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti comediile într-un act Nodul gordian
şi Lacrima. În 1923 devine director general al teatrelor, calitate în care, pe lângă promovarea
dramaturgiei originale româneşti, descoperă şi sprijină afirmarea unor actori tineri foarte talentaţi:
George Calboreanu, Ion Finteşteanu, Pop Marţian, George Vlaca şi alţii.
Între anii 1921-1932 este deputat şi devine vicepreşedinte al Adunării Deputaţilor. Vine în sprijinul
ţăranilor elaborând Legea pentru asanarea datoriilor agricole, Legea teatrelor din 1926 (Legea
Valjan).
În 1932 i se joacă noua piesă într-un act Vedenia, „tragedie rapidă prin care trece duhul anticei
Ananke”, cum scrie într-o cronică dramatică Horia Furtună. Tot în 1932 scrie prima comedie în trei
acte: Generaţia de sacrificiu. Urmează drama în trei acte Când soarele se uită înapoi (1936) şi
Norocel (1936-1941) amplă frescă socială în trei acte, în care îşi face un strălucit debut Emil Botta.
Mai dă volumele Cartea amintirilor şi Oglinda unei epoci. Lasă în manuscris piesele într-un act
Fata Morgana şi O inspecţie. Eugen Lovinescu socotea comedia Ce ştia satul (1912) „poate cea
mai bună comedie într-un act din literatura noastră”, iar pe autorul ei „umoristul nostru cel mai
bun”.
George Călinescu menţionează în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941) şi
Nodul gordian, şi Lacrima, considerându-l pe autorul lor un comediograf spiritual şi plin de vervă.
În noaptea de 5 spre 6 iulie 1950, Jean Valjan a fost arestat şi dus la Securitate. Anchetat un an
pentru „spionaj şi înaltă trădare”, trece prin rechizitorii groteşti, audieri dese, obligat să-şi
recunoască „vina”. Avea peste 70 de ani când a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică, prin
sentinţa penală nr. 1170 din 13 august 1951 a Tribunalului Militar Bucureşti. De la M.A.I este
încarcerat la Jilava, apoi Aiud, Ocnele Mari, revine la Jilava, apoi la Văcăreşti. I se confiscă averea,
iar nevasta gonită din casă, cu cei şase copii, lăsată fără venit. Avocatul iubit de o lume întreagă,
care a inspirat personaje de roman lui Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Eugen Lovinescu, căruia
Arghezi îi dedicase un „Medalion”, se stinge din viaţă la 29 aprilie 1960, în închisoarea Văcăreşti,
după 10 ani de puşcărie.
Valentin Cernea
De ce se numeşte stadionul din Severin dr.
Angelescu şi în ce împrejurare a primit acest
nume

În prima jumătate a secolului trecut mehedinţeanul Alexandru Bărcăcilă a fost o personalitate

cunoscută şi apreciată în plan naţional, despre care s-a scris puţin şi se ştie, din păcate, la fel de
puţin. Nu se cunoaşte aproape nimic despre bunele relaţii care au existat între renumitul ministru al
învăţământului din acei ani – doctorul Constantin Angelescu – şi marele dascăl şi valorosul
arheolog Alexandru Bărcăcilă.

Alexandru Bărcăcilă a fost un mare dascăl, un strălucit conducător de

şcoală şi un apreciat arheolog, un prodigios şi interesant publicist. A colaborat cu ample studii de
arheologie la „Arhivele Olteniei”, „Cerna”, „Datina”, „Şcoala Mehedinţiului”, „Datina
Mehedinţilor”, „Provincia” şi alte publicaţii. Frecvent, semna evocări, medalioane, articole pe
probleme ale şcolii.
Ca profesor de latină şi mulţi ani ca director al Liceului „Traian” din Drobeta Turnu Severin,
Alexandru Bărcăcilă a continuat strălucit opera lui Theodor Costescu, ridicând această instituţie de
învăţămât la un prestigiu greu de egalat, unanim recunoscut în plan naţional.
Avându-l, între alţii, ca profesor pe Grigore Tocilescu, pe când era student, l-a însoţit pe acesta pe
şantierele de săpături arheologice, descoperindu-şi vocaţia de arheolog, căreia îi va dărui întreaga
viaţă şi activitate, pe care, în cea mai mare parte, le-a consacrat propăşirii culturale şi ştiinţifice a
oraşului Turnu – Severin şi a judeţului Mehedinţi.
 Demn urmaş al marelui Spiru Haret, doctorul Constantin Angelescu (n. 10
sau 12 iunie 1869, Craiova – d. 14 septembrie 1948, Bucureşti), a fost un ministru care a realizat,
după exemplul înaintaşului său, profunde reforme, continuând, cu o rară energie şi pricepere,
modernizarea şi dezvoltarea învăţământului românesc.
Ca şi Spiru Haret, doctorul Constantin Angelescu a marcat o epocă în evoluţia şcolii noastre, fiind
un exemplu demn de urmat de către toţi slujitorii catedrei. Alexandru Bărcăcilă l-a cunoscut
îndeaproape, a beneficiat de sprijinul acestui dinamic ministru, care se apleca tot timpul cu largă şi
generoasă implicare asupra problemelor stringente ale şcolii.
Multe înfăptuiri din Mehedinţi se leagă de numele acestui ministru, care rămâne o figură luminoasă,
de permanentă referinţă în istoria învăţământului românesc.
Ca director şi preşedinte al Comitetului Şcolar,  Alexandru Bărcăcilă a depus eforturi deosebite
pentru a înfăptui două mari obiective: stadionul propriu al Liceului „Traian” din Drobeta Turnu
Severin, cu un teren de circa 9 hectare şi noua clădire a internatului liceului, de lângă Castrul
Drobeta, clădire impunătoare, cu o aleasă arhitectură, în care se află astăzi Muzeul Regiunii Porţilor
de Fier.
În semn de recunoştinţă, noul stadion şcolar al Liceului „Traian” din Drobeta Turnu Severin a
dobândit numele „Constantin Angelescu”.
Valentin Cernea
Cum a reuşit boierul Grecescu să ridice prima catedrală
ortodoxă la Severin: sprijinit de Regele Carol I atunci când
autorităţile i-au întors spatele ctitorului

Biserica Grecescu din Drobeta Turnu Severin este ctitorie din 1868 a familiei de
boieri Ioan şi Ioana Grecescu, care au ridicat şi spitalul din apropiere, cunoscut sub
acelaşi nume. La realizarea proiectului, Carol I a angajat arhitectul Capitalei, urmând
ca biserica să se ridice după stilul celei domneşti de la Curtea de Argeş.
Biserica Grecescu se află în partea de sud-vest a municipiului Drobeta Turnu Severin,
pe terasa Dunării şi impresionează prin stilul său arhitectonic. Valoarea şi frumuseţea
acestui locaş religios sunt date şi de pictura interioarã (stil neoclasic), creaţie a lui
Gheorghe Tătărescu (1872). Lucrarea a fost făcută pe cheltuiala lui Gh. Poenaru
(1000 de galbeni imperiali austrieci), când ctitorii nu mai erau în viaţă. Biserica a fost
sfinţită în 1875, iar în 1884 a devenit catedralã ortodoxă a oraşului Turnu Severin.
Acoperişul bisericii a fost făcut iniţial din tablă de aramă, dar a fost smuls de germani
în 1917. Cel de azi datează din 1920.
Ioan Stoian Grecescu intenţionase să construiască biserica în centrul oraşului, în Piaţa
Radu Negru (actualul BIG) , cu destinaţia de biserică numită “ Episcopia
Severinului”. În acest sens Grecescu a depus, la 17 martie 1863, la Primăria Severin
cererea de atribuire a locului de construcţie căreia, după rezoluţii favorabile depuse la
primarul Costache Cârjeu şi de consiliul comunal (magistratul oraşului), i se
comunică petentului în iunie acelaşi an, că “înfăptuirea promisiunilor municipalităţii
a fost amânată până în feb. 1866”.

A primit sprijinul regelui

Atitudinea autorităţilor l-a mâhnit pe I.St. Grecescu şi l-a determinat să-şi schimbe
intenţiile, materialele strânse şi cărămida fabricate iniţial pentru biserică fiind folosite
tot în binele comunităţii severinene şi anume pentru construcţia Spitalului Grecescu.
Începerea lucrărilor la spital n-a dus, totuşi, la abandonarea proiectului bisericii,
pentru ridicarea acesteia Grecescu cerând să-i fie atribuite două plaţuri în imediata
vecinătate a spitalului. Întâmpinat şi de această dată cu ineleganţă de către autorităţi,
Grecescu a fost ajutat să-şi împlinească visul de protestul energic al orăşenilor faţă de
poziţia duplicitară a municipalităţii şi, mai cu seamă, de sprijinul dat de însuşi
principele Carol I, aflat, din fericire, în vara anului 1867, în vizită la Tr. Severin
împreună cu dr. Carol Davila. Cu acest prilej, domnitorul l-a cunoscut personal pe
I.St. Grecescu, şi prin mijlocirea lui Carol Davila, a aranjat ca în scurt timp ctitorul să
dispună de planurile bisericii, întocmite la Bucureşti de inginerul architect Enderle.

„Ioan Stoian Grecescu a dorit să construiască această biserică în centrul oraşului pe

locul actualului BIG. Dar datorită neeleganţei autorităţilor din acea vreme faţă de
el, care l-au tot amânat, neatribuindu-i terenul, profită de faptul că regele Carol vine
în 1867 în oraşul nostru şi îi povesteşte greutăţile pe care le întâmpină în ridicarea
unui lăcaş de cult. Acesta avea să-i promită că se va ocupa personal de acest lucru şi
într-adevăr în decurs de un an s-a ocupat de documentaţia şi terenul necesar
ridicării acestui sfânt lăcaş”, spune preotul paroh de la Bicerica Grecescu, Jan
Megan.
Ridicată după modelul bisericii de la Curtea de Argeş
La 10 mai 1868, de ziua suirii pe tronul României a lui Carol I, s-a pus piatra
fundamentală a bisericii. Sub aspect arhitectural, planurile bisericii au urmat modelul
bisericii domneşti de la Curtea de Argeş, cu cele două turle mici din faţă, înscriindu-
se în stilul clasic al vechilor mânăstiri româneşti. Construcţia se caracterizează prin
soliditate, făcută din cărămidă , spre deosebire de biserica-model, făcută din piatră.
Începută în primăvara lui 1868, pâna în toamnă lucrările au ajuns la rotund, Carol I
vizitând amănunţit edificiul în primavara lui 1869, când l-a condus până la graniţă pe
fratele său Leopold de Hohenzollern, aflat în vizită în România.
Când în 1875 I.St. Grecescu înceta din viaţă, biserica era aproape terminată. Pictura a
fost executată până în 1872 de Gheorghe Tătărescu, pe banii (1000 de galbeni
imperiali austrieci) daţi de Gh. Poenaru şi sotia sa Maria. În anul 1876 a avut loc
sfinţirea bisericii în prezenţa P.S. Episcop D.D. Calinic al Râmnicului Noului
Severin. „În 1868 din nou avea să revină regele Carol I pentru a pune piatra de
temelie a acestei biserici, fiind sfinţită piatra de temelie de către vrednicul de
pomenire Episcopul Calinic al Râmnicului. Apoi, în 1869, s-a pus cheia de boltă a
bisericii, prezent fiind fratele regelui Carol, Leopold de Hohenzollern, iar în decurs
de 3-4 ani avea să se ridice în întregime. Aşa se face că până în 1875, când avea să
treacă la cele veşnice, ctitorul acestei biserici era aproape terminată în întregime.
Urmaşii săi testamentari au înzestrat biserica cu toate cele necesare desfăşurării
activităţii de cult. De asemenea, se plătea o rentă anuală acestei biserici necesară
pentru întreţinerea lăcaşului, dar care odată cu venirea regimului comunist s-a sistat”,
mai spune preotul paroh Jan Megan. Din 1884, prin încheierea consiliului comunal
Tr. Severin, biserica a devenit catedrală ortodoxă a oraşului de reşedinţă a judeţului.
În 1938, parohia bisericii număra 834 de familii din partea de sud-vest a Severinului.
După sfinţire, o bună perioadă de timp biserica s-a întreţinut din veniturile testate de
ctitor şi administrate de urmaşii lui testamentari Ion Gămănescu şi I. Totoroată. După
ce din diferite pricini aceste venituri au secat, aşezământul a intrat în sarcina
comunităţii.
Povestea fabricii de bere „Traian“ din Turnu
Severin. Cum a ajuns ruină, după ce a fost
condusă 70 de ani de belgieni

Emanuel van Meerbeck (foto stânga), fotografie publicată într-o lucrare

păstrată în Arhivele Naţionale Mehedinţi

Istoria dulce-amară a fabricii de bere-spirt din Turnu Severin, una din cele mai vechi
fabrici din România se împleteşte cu dezvoltarea oraşului de la Dunăre, este marcată
de război, faliment şi, în final, de naţionalizare.
Prima fabrică de bere din Turnu Severin, pe atunci un mic oraş valah, încă puţin
populat şi în curs de urbanizare, a fost înfiinţată în 1857, ca urmare a mutării aici a
fabricii de bere de la Lugoj, proprietatea lui Eduard Freund. În oraşul de la Dunăre
erau deschise deja mai multe berării, care luaseră locul cafenelelor turceşti, devenind
localuri de întâlnire şi de pălăvrăgeală. Se instalase şi un depozit de bere proaspătă al
Fabricii de la Lugoj, care era amplasat într-o clădire din locurile Grecescului
(bulevardul Carol). Era o casă mare, la parter cu prăvălie largă şi cu intrarea într-o
pivniţă adâncă cu gheţărie. Era bine aşezată pentru comerţul cu bere, pe meridianul
şantierului naval şi al atelierului gării, în curs de dezvoltare. Era un local ideal pentru
nemţi. Finanţarea acestei întreprinderi era făcută de câţiva belgieni şi era patronată şi
controlată de viceconsulul Belgiei din Craiova. Organizarea şi conducerea era în
mâna unui belgian, Emanuel van Meerbeck, inginer al fabricii de arme din Liege.
Fusese angajat în armata austriacă ca ofiţer de geniu şi făcea parte dintr-o familie de
berari din Hasselt-Limburg.Ajutat de un maestru-berar, Eduard Sebesta-senior la
fabrica din Lugoj, a transportat treptat partea de finiasare a berii crude la Turnu
Severin şi în doi a triplat consumul de bere în acel local. În anii 1855-1856, comerţul
cu bere la Turnu Severin a mers bine, mai ales pentru terminându-se războiul Crimeii,
navigaţia pe Dunăre a devenit foarte activă, iar mişcarea în port a atins un maxim
necunoscut până atunci, după cum se arată într-o lucrare scrisă de Charles-Nicolae De
Bie (descendent din familia unui fost director al fabricii de bere de la Turnu Severin),
încredinţată spre păstrare Arhivelor Naţionale Mehedinţi.
Comerţul cu bere mergea foarte bine Şi în anii imediat umători, 1857-1858, datorită
păcii care s-a instalat repede, comerţul cu bere a mers foarte bine. Regimul taxelor
vamale a de venit însă foarte sever de când încetase ocupaţia austriacă, în septembrie
1857. În aceste condiţii, Emanuel van Meerbeck a propus mutarea fabricii de la Lugoj
la Turnu Severin. Era vorba de o mutare a utilajelor strict necesare, adică un fierbător
mare şi cele patru vase de fermentare cu anexele lor, generatorul de abur. În
primăvara anului 1858, acest ansamlu era mutat şi se afla în funcţiune, iar în vara
anului 1858 s-a vândut bere „fiartă” şi „fermentată” la Turnu Severin. Fabrica nu s-a
ridicat la depozitul deja existent în Turnu Severin , ci pe două plaţuri mari de pe
strada Aurelian la intersecţia cu strada Grecescu. În 1863 a fost înscrisă ca firmă
comercială sub proprietatea lui Emanuel van Meerbeck, căsătorit cu Emma, fiica
proprietarului anterior Eduard Freund din Lugoj. Producea 6000 hl/an în 1875
Fabrica s-a construit şi s-a dezvoltat relativ repede, fiind a doua fabrică cu dichis
apusean din „Prinţipat”. Nu a fost deloc pe placul cultivatorilor de vie şi livezi din
zonă, care au simţit imediat în această fabrică un concurent puternic pe piaţa
băuturilor alcoolice. Prin anii 1870, berea fabricată la Turnu Severin ajunsese să fie
un produs cu un bun renume pe Dunărea orientală. La reînnoirea fabricii cu utilaje
moderne şi-au adus contribuţia în toamna anului 1872 trei constructori feroviari
belgiani, care se aflau în zonă pentru construcţia liniei ferate Bucureşti-Vârciorova-
Viena. Este vorba de Louis Brauer, inginer în construcţii metalice, contramaestrul F.
Schmeling (construcţii în lemn) şi subinginerul în poduri şi drumuri, Louis De Bie,
care provenea dintr-o familie de berari din Bruxelles-Uccle. În anii 1875, când a fost
pusă în circulaţie linia ferată Bucureşti-Viena, trenul ducea cu el şi o astfel de bere. În
anul 1875, fabrica a primit numele de „Traian”. În acest an producea 6000 hl/an. Zile
negre pentru fabrică În 1877, după asasinarea lui van Meerbeck, conducerea fabricii a
fost preluată de Loius Debie, în numele fiicei decedatului, Irene, iar în 1910
întreprinderea a intrat în proprietatea lui Rudolf de Artner, aflat în conducerea
acesteia din 1903. În 1913 producea 878.000 l/an. În 1915, ca urmare a izbucnirii
războiului, producţia s-a redus, iar la 1 noiembrie 1916 a încetat. După ocuparea
oraşului Turnu Severin de către trupele germane, la 8 noiembrie 1916, fabrica a fost
transformată într-un ansamblu tehnice de prelucrare a laptelui, majoritatea utilajelor
fiind trimise la Bucureşti la Fabrica de Bere Bragadiru.

„Finanţată de Banca Chrissoveloni, şi-a reluat activitatea şi, în 1920, producea

600.000 l de bere. În 1926 a încetat să mai fie unitate de producţie, devenind un
antrepozit de bere şi băuturi spirtoase. A fost repusă în funcţiune, ca unitate
productivă, în august 1943, iar în septembrie acelaşi an înregistrată la Registrul
Comerţului de către firma lui Ion Firoiu & Victor Olescu, ca societate în nume
colectiv cu emblema „Traian”, fabrică de bere, malţ, gheaţă şi drojdie”,
spune prof. dr. Tudor Răţoi, directorul Arhivelor Naţionale Mehedinţi.
A funcţionat până în 1944 În urma bombardamentelor din aprilie 1944, o parte din
instalaţiile şi clădirile fabricii au fost distruse, Ion Firoiu şi mulţi muncitori fiind
prinşi sub dărâmături. În 1948 fabrica a fost naţionalizată şi a primit numele de
Fabrica de Bere „Cerna”, care în 1948 producea 7433 hl, iar în 1949 peste 11350 hl.
Ulterior va forma împreună cu Fabrica de Spirt „Banoviţa” Întreprinderea
„Banoviţa”.
File de istorie – satul Bârda

Data: 1 septembrie 2012 Al. Stănciulescu-Bârda

În  ,,Mitropolia Olteniei”, an. XV(1963), nr. 5-6(mai-iun.), pp. 449-464, istoricul
Radu Crețeanu publică Documentele Schitului Topolnița. Aici găsim câteva mențiuni
de mare importanță pentru istoricul satului Bârda. Facem precizarea, pe baza unor
documente provenind din alte surse, că vatra veche a satului Bârda a fost în Țarovăț,
adică între satul Răscolești de azi și combinatul Romag. Cei mai în vârstă își amintesc
că acolo se găsea un izvor de unde beau apă cei care treceau spre Severin sau se
întorceau de la oraș.
Locuitorii satului  Țarovăț proveneau din sudul Dunării. Ei erau ,,ai țarului”, adică
lucrători pe moșia conducătorului statului sârb. Din cauza turcilor, ei fugiseră peste
Dunăre și se așezaseră mai întâi undeva în apropierea Vârciorovei. Și azi există acolo
toponimul ,,Țarovăț”, iar un viaduct al șoselei naționale București-Timișoara se
numește tocmai ,,Viaductul Țarovăț”. Neavând condiții prielnice acolo, acei fugari au
venit în părțile noastre și s-au așezat la Țarovățul dintre Izvorul Bârzii și Malovățul
de azi. În timpul  cât au stăpânit austriecii Oltenia, adică între 1718-1738, s-au făcut
două recensăminte amănunțite, pentru a se stabili impozitele. Aceste recensăminte au
fost făcute de doi ofițeri austrieci, von Bauer și von Schwantz.
La începutul stăpânirii austriece, Țarovățul era sat cu case, locuitori, vii, pomi și o
fântână. La al doilea recensământ, Țarovățul era sat ,,cu locuitorii fugiți”. În
documente de dinainte de stăpânirea austriacă, întâlnim în Țarovăț locuitori cu
numele Rascol, Patolea, Luca, Mema, Avram și alții. Dintre aceștia, unii s-au retras la
nord, în pădure, unde își aveau sălașele de vite. Ei erau ,,cei pitulați”, cei ,,din deal”,
adică din ,,Bârda”. Precizăm că Bârda în limba slavonă înseamnă ,,deal înalt de
piatră”. Acești fugari au format mahalale ale viitorului sat Bârda, precum Luchești,
Memești. Roleștii se pare că sunt urmașii unui ofițer austriac, Roler, iar Muceștii ar fi
venit de prin Banat, acolo fiind multe familii cu numele ,,Mocioni”. Alți locuitori din
Țarovăț au întemeiat mahalale ale satului Izvorul Bârzii de azi, precum Patolani și
Răscolești.
În documentele publicate de Radu Crețeanu în ,,Mitropolia Olteniei” se găsesc mai
multe referințe privin părțile Bârdei. La 25 martie 1654, Luca din Țarovăț este martor
împreună cu alții, când starețul Dionisie al Mânăstirii Govora dădea starețului
Theodor al Topolniței moșia  Curiacea pe 100 de oi și 50 de taleri(bani care circulau
atunci). Facem precizarea că și azi, în nordul mahalalei Memești  din Bârda este locul
numit Curecea și se știe că acolo este ,,Cureaua mânăstirii”. Din hotarul satului
Țarovăț, Preda Vlădășescu și soția sa Anica vând mânăstirii Topolnița la 9 februarie
1669 toată partea ce-o dețineau ei. La fel face și Pătru Pătolescu din Țarovăț în 17
ian. 1670 cu proprietatea lui din Țarovăț, pe care o vânde lui Lupu Buliga, ctitorul
Mânăstirii Topolnița.
În  25 iunie 1780, aflăm că locuitorii satului Bârda cotropiseră moșia din Țarovăț a
mânăstirii Topolnița, cât și bucata de loc a mânăstirii din Curecea. Pentru stabilirea
adevărului, sunt chemați ca martori, printre alții, Nicolae Borciloiu, Nicola Ceac,
Rădușul Sărăcin, Miligaci, Nicola Răscol și Nicola Pătolea. Se pot recunoaște multe 
neamuri cu aceste nume din Răscolești, Halânga, Puținei etc.