Onișoru Gheorghe

Istoria contemporană universală

Curs
 
  CUPRINS:
  Introducere
  1. DINAMICA RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE ÎN EPOCA
INTERBELICĂ.
  I. L. Conferinţa de pace de la Paris, 1919-1920
  I.2. Tentative de aplicare a sistemului Versailles 17
  I.2. A. Prăbuşirea imperiilor multinaţionale şi apariţia a noi state
independente în Europa
  1.2. B. Problema reparaţiilor. Ocuparea Ruhrului 26
  I.2. C. De la Locarno la Pactul Briand – Kellogg.
  Eşecul principiului asigurării securităţii colective 29
  1.3. Spre un nou conflict mondial
  1.3. A. Agresiunea japoneză în Extremul Orient 32
  1.3. B. Italia atacă Etiopia
  1.3. C. Hitler încalcă sistematic prevederile tratatului de la Versailles.
  I.3. D. Pactul Ribbentrop-Molotov.
  II. VIAŢA POLITICĂ INTERBELICĂ.
  II. 1. Naşterea comunismului. De la Lenin la Stalin.
  II.2. Germania. De la Republica de la Weimar la Hitler.
  H.3. Italia fascistă.
  H.4. Războiul civil din Spania 71
  11.5. Militarismul japonez
  11.6. Marile democraţii.
  Il. Ô.a. Statele Unite ale Americii.
  U.6. B. Marea Britanie.
  II.6. C. Franţa 87
  111. AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL.
  III. L. Geneza războiului. Atacarea Poloniei
  111.2. De la conflictul raso-fmlandez la războiul ciudat 96
  111.3. Capitularea Franţei 100
  111.4. Operaţiunea leul de mare
  111.5. Războiul din Balcani 106
  111.6. Planul Barbarossa 108
  111.7. Pearl Harbor, războiul din Pacific şi capitularea Japoniei… 115
  111.8. Războiul din Africa 122
  111.9. Capitularea Italiei 125
  III. 10. Debarcarea din Normandia şi victoria în Europa 127
 
 
 
  Introducere.
  Istoricii consideră că perioada interbelică poate fi apreciată ca aparţinând
epocii contemporane datorită fenomenelor şi evoluţiilor specifice ale
intervalului în discuţie. Interstiţiul a fost dominat de evenimente
spectaculoase precum victoria primei revoluţii socialiste din istorie, cea rusă
din octombrie 1917, moment ce a condus la separarea comunităţii
internaţionale pe criterii ideologice, apariţia şi dezvoltarea fenomenului
totalitar de dreapta ori marea criză economică mondială din anii 1929 –
1933.
  Cursul de faţă, ce îşi propune să analizeze epoca interbelică şi anii celui
de-al doilea război mondial, este structurat pe patru capitole. După o trecere
în revistă a sistemului Versailles, respectiv a manierei în care Marile Puteri
învingătoare au gestionat victoria din 1918, este studiată dinamica relaţiilor
internaţionale interbelice. Evoluţia politică din cele mai importante state, cu
accent aparte pe studiul regimurilor totalitare sau al unor evenimente majore
precum războiul civil din Spania, fără neglijarea realităţilor politice din
marile state democratice, completează tabloul celor două decenii ce au
separat marile conflagraţii ale secolului trecut. Desigur, problematica
generată de cel de-al doilea război mondial face obiectul unui capitol
distinct, accentul fiind pus atât pe analiza deciziei politice, cât şi pe
examinarea situaţiei de pe principalele fronturi de luptă, întreaga structură a
lucrării este guvernată de necesităţile de ordin didactic, astfel încât studenţii
să poată parcurge cursul pe parcursul unui semestru universitar.
  Epoca interbelică a fost dominată de maniera în care puterile învingătoare
în primul război mondial au încercat să pună bazele l unui nou sistem al
relaţiilor internaţionale întemeiat, pentru prima dată în istorie, pe o
organizaţie de tip suprastatal, Societatea Naţiunilor. Principala ei menire era
aceea de a asigura principiul securităţii colective. Totul a fost însă complicat
de victoria revoluţiei bolşevice din octombrie 1917 şi de refuzul Statelor
Unite ale Americii de a se implica în implementarea acestuia până la
ultimele consecinţe si, mai ales, în respectarea deciziilor luate la Conferinţa
de pace de la Paris din 1919 -1920.
  Plecând de la această situaţie, vom analiza marile fenomene politice din
perioada interbelică: prăbuşirea imperiilor multinaţionale, apariţia statelor
totalitare, la fel ca şi succesele ori neîmplinirile marilor democraţii. O
atenţie deosebită este acordată dinamicii relaţiilor internaţionale, accentul
căzând pe ofensiva statelor revanşarde (înfrunte cu Italia, Germania şi
Japonia) şi pe efectele politicii conciliatoriste adoptate de Marea Britanic şi
Franţa, prin glasul autorizat al premierilor Neville Chamberlain şi Edouard
Daladier, după venirea lui Hitler la put ere în Germania.
  O privire de ansamblu asupra intervalului în discuţie relevă existenţa unor
cicluri suficient de bine conturate, fără a fi însă rigide. Astfel, după primii
ani dedicaţi refacerii sistemelor economice profund afectate de Marele
Război, a urmat perioada 1924 – 1928, care a redat încrederea în faptul că
societatea de consum de tip capitalist poate fi edificată, Statele Unite fiind
cel mai elocvent exemplu. La fel de bruscă a fost însă marea criză
economică mondială, care a lovit întreg sistemul între 1929 şi 1933. A fost
nevoie de punerea în practică a unor noi politici, rolul de avangardă fiind
jucat de New Dealul promovat de preşedintele american Franklin D.
Roosevelt. După depăşirea impasului, o nouă perioadă de relansare
economică a creat iluzia că societatea a depăşit criza în mod definitiv. Din
păcate, agresiunea statelor revanşarde, care au exploatat din plin efectele
politicii conciliatoriste promovate de Anglia şi Franţa, precum şi ale
atitudinii Uniunii Sovietice, a condus la un nou conflict planetar.
  Al doilea război mondial încheie prezentul curs şi face trecerea spre
perioada postbelică. Marea conflagraţie, fenomen de o mare complexitate, a
bulversat teoriile despre război, pentru prima dată în istorie fiind folosite
arme de distrugere în masă, deportările şi lagărele de concentrare pe scară
largă. Studenţii vor putea cunoaşte, astfel, principalele etape ale confruntării
dintre statele Axei şi Naţiunile Unite, care au fost grupate din raţiuni de
ordin didactic, urmărindu-se evoluţia fronturilor din Europa, Africa, Asia şi
Pacific, pentru a insista în final asupra colapsului Germaniei naziste şi al
Japoniei. Problemele legate de consecinţe, detaliile privind victoria finală a
Aliaţilor, marile conferinţe interaliate şi organizarea postbelică a lumii sunt
tratate în cursul pe care studenţii de la Facultatea de Istorie a Universităţii
Spiru Haret îl parcurg în semestrul II. Menţionăm că acest curs a apărut
deja, tot sub egida Universităţii noastre şi a Fundaţiei România de Mâine.
  Oferim, astfel, studenţilor un util instrument de lucru, indispensabil
studierii şi înţelegerii unei perioade care continuă să fascineze. Alături de
cursul ce acoperă epoca postbelică, oferim totodată celor interesaţi şi
pasionaţi de anumite fenomene şi evoluţii pe care, din motive obiective, noi
doar le-am enunţat sau le-am trasat liniile directoare, posibilitatea să le
aprofundeze. Desigur, observaţiile colegilor de breaslă, precum şi ecourile
pe care le vom primi de la principalii beneficiari ai acestui curs, studenţii,
vor contribui la ameliorarea demersului nostru.
  Bucureşti, ianuarie 2005
  Prof univ. Dr. Gheorghe Onisoru.
  I. DINAMICA RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE ÎN EPOCA
INTERBELICĂ.
  L l. Conferinţa de pace de la Paris, 1919 -1920
  Primul război mondial a izbucnit, în vara anului 1914, pe fondul
acumulării tensiunilor internaţionale, în special al acutizării rivalităţilor
dintre Marile Puteri. Detonarea s-a produs în butoiul cu pulbere al Europei,
în Balcani, la Sarajevo. Momentul are semnificaţii multiple. El marchează
începutul unui război total, aşa cum omenirea nu mai cunoscuse. De
asemenea, trecerea de la războiul de poziţii la cel de tranşee va induce,
treptat, dar sigur, în opinia publică, imaginea unui conflict ce va părea fără
sfârşit la un moment dat.
  Cei patru ani de luptă vor marca sfârşitul unei epoci din istoria universală.
Dacă, la 4 august 1914, Partidul Social Democrat German, cea mai
puternică forţă a Internaţionalei II, a votat în Reichstag, în unanimitate,
creditele de război, marcând falimentul Internaţionalei Socialiste şi faptul că
internaţionalismul fusese un mit, după trei ani Lenin va demonstra că
societatea comunistă nu este doar un vis utopic. Mai mult, în 1918, după
capitularea Germaniei se năştea, practic, o nouă Europă, una a
naţionalismului.
  Tehnologia a cunoscut, în acei ani, o dezvoltare deosebită legată de
necesităţile războiului. Pentru prima dată au fost folosite armele chimice,
respectiv gazele toxice de către germani, la Ypres, în 1915. Din aceeaşi
familie de armament, amintim şi aruncătoarele de flăcări, utilizate atât de
germani, cât şi de francezi, e drept pe o scară restrânsă. Britanicii, urmaţi de
francezi, vor introduce pe frontul de vest tancul, care va fi însă modernizat
şi folosit la adevărata capacitate abia în următorul conflict mondial. Prima
apariţie a tancului pe un câmp de luptă este consemnată cu prilejul bătăliei
de pe Somme, la 15 septembrie 1916, într-o tentativă a Antantei de a rupe
liniile germane. Avioanele au fost utilizate de ambele tabere, la început
pentru recunoaştere, apoi rolul lor a crescut, mulţi piloţi devenind adevărate
vedete în rândul armatelor proprii. De asemenea, germanii au făcut apel la
submarine cu precădere în Marea Nordului şi Oceanul Atlantic, în căutarea
unor soluţii pentru a contrabalansa supremaţia britanică de la suprafaţă.
  Primul război mondial a avut multiple consecinţe, în plan politic se
remarcă două chestiuni majore: apariţia primului stat socialist din istorie,
Rusia sovietică, precum şi prăbuşirea imperiilor multinaţionale. Pe ruinele
Austro-Ungariei, Germaniei (Al Doilea Reich), Imperiului otoman şi
Imperiului ţarist vor apărea noi state: Polonia, ţările baltice (Estonia,
Letonia şi Lituania), Cehoslovacia, Iugoslavia, Austria, Ungaria, în alte
cazuri, edificator fiind exemplul României, se va încheia procesul de
unificare a statului naţional modern.
  Consecinţele politice au fost dublate de cele sociale şi economice. Socul
războiului total a fost puternic resimţit în toate statele beligerante, doar
Statele Unite şi Japonia având avantajul de a nu lupta pe propriul teritoriu.
Statistica vorbeşte de circa zece milioane de morţi (alte surse indică însă 20
de milioane) şi 20 de milioane de răniţi. Se adaugă, desigur, alte zeci de
milioane de invalizi şi orfani. Costurile totale, directe şi indirecte, ale celor
patru ani de lupte sunt estimate la circa 340-350 miliarde dolari. Unele
surse indică faptul că peste 20 de milioane de locuinţe au fost distruse.
Desigur, în urma folosirii noilor generaţii de arme au rămas vaste teritorii
distruse, agricultura şi industria au fost puternic afectate, ceea ce a condus,
evident, în primii ani postbelici, la scăderea vizibilă a nivelului de trai.
  Totuşi, consecinţa cea mai importantă a războiului va deriva din maniera
de organizare a păcii. După cum observa istoricul J. M. Roberts, „cel mai
cunoscut fapt privind organizarea păcii după Primul Război Mondial este că
a eşuat în prevenirea altui Mare Război”. Desigur, cauzele eşecului sunt
multiple şi nu trebuie aruncată întreaga vină pe artizanii păcii, uitând rolul
statelor revanşarde şi totalitare. 12
  După capitularea Germaniei, puterilor învingătoare le-a revenit sarcina de
a organiza Conferinţa de pace la care să fie trasată noua hartă politică a
lumii şi să fie tranşate marile probleme generate de cei patru ani de conflict.
Lucrările propriu-zise ale acesteia s-au desfăşurat în capitala Franţei, în
perioada 18 ianuarie 1919-21 ianuarie 1920, soldându-se cu semnarea de
tratate între Aliaţi şi cele cinci state învinse: Germania, Bulgaria, Turcia,
Austria şi Ungaria (ultimele două în calitate de moştenitoare ale defunctei
monarhii bicefale).
  Desi au participat 27 de puteri aliate, deciziile s-au luat la nivelul a cinci
puteri, Statele Unite, Franţa, Marea Britanic. Italia şi Japonia, restul statelor
fiind considerate ca având doar interese cu caracter special, deci fiind
invitate doar la şedinţele ce le priveau în mod direct. In această postură s-a
aflat şi România. Organismul cel mai important a fost Consiliul celor patru,
format din preşedintele american Woodrow Wilson şi premierii englez,
francez, respectiv italian, David Lloyd George, Georges Clemenceau şi
Vittorino Orlando.
  Cu toate că ideea de bază de la care s-a pornit a fost aplicarea celor 14
puncte wilsoniene, detaliate de preşedintele american în celebrul discurs din
faţa Congresului, rostit la 8 ianuarie 1918, datorită intereselor specifice şi
angajamentelor asumate de Marile Puteri pe parcursul conflictului,
tratativele finale s-au îndepărtat de la acest spirit. S-au remarcat cu
precădere interesele Franţei, care dorea revanşa şi garanţii puternice că
Germania va fi îngenuncheată pentru o lungă perioadă de timp, dar şi cele
ale Marii Britanii, Lloyd George fiind mai degrabă adeptul unor prevederi
moderate. Italiei i s-a rezervat un rol secundar, în timp ce lipsa Rusiei se va
dovedi un motiv suficient de îngrijorare pentru cei care doreau aplicarea
prevederilor tratatului.
  Varianta finală a proiectului de tratat a fost înmânată delegaţiei germane,
condusă de contele von Brockdorf-Rantzau, la 7 mai 1919. Desigur,
diplomatul german a protestat puternic, argumentând că nu se regăseau în
text termenii pe baza căruia Berlinul acceptase capitularea. El nu a obţinut
însă decât rectificări minore, fiind nevoit să declare că semnează în lipsă de
alternative, mai ales că în Germania se declanşase o adevărată criză datorită
acestei probleme.
  La 28 iunie 1919, Tratatul dintre Puterile Aliate şi Asociate şi Germania a
fost semnat în Sala Oglinzilor de la Versailles, locul unde Franţa fusese
umilită în 1871. Partea I a documentului cuprinde Pactul Societăţii
Naţiunilor, care va fi introdus şi în tratatele cu Austria, Bulgaria, Turcia şi
Ungaria. Potrivit acestuia era înfiinţată Societatea Naţiunilor, având drept
organisme permanente Adunarea, Consiliul şi Secretariatul, fiind stabilite
totodată modul de reglementare a diferendelor dintre state, precum şi
sancţiunile aplicate pentru încălcarea prevederilor sale.
  Data oficială de naştere a Societăţii Naţiunilor (Liga Naţiunilor) este 10
ianuarie 1920, dar prima sa şedinţa a avut loc abia la 15 noiembrie.
Proiectul Societăţii fusese făcut public de preşedintele american Woodrow
Wilson încă de la 14 februarie 1919, fiind întâmpinat cu mult entuziasm.
Articolul 8 prevedea chiar reducerea înarmărilor până la un punct cât mai
scăzut, de natură să asigure siguranţa naţională şi să fie respectate
obligaţiile internaţionale asumate. Totuşi, Liga a eşuat, iar motivele sunt
multiple. Marea slăbiciune a fost determinată chiar de lipsa Statelor Unite
din Societate, după cum şi absenţa Uniunii Sovietice a constituit un
handicap deosebit. Lovitura de graţie a venit însă din partea statelor
revizioniste.
  Potrivit prevederilor tratatului de la Versailles, Germania era nevoită să
restituie mai multe teritorii. Astfel, Alsacia şi Lorena reveneau Franţei,
Belgia primea o serie de cantoane, ducatul Schleswig trecea în posesia
Danemarcei (conform plebiscitului organizat la 20 martie 1920, partea de
nord s-a pronunţat pentru Copenhaga, iar centrul a rămas în componenţa
Germaniei), Polonia intra în posesia Posnaniei şi a Prusiei Occidentale, în
timp de Danzigul era proclamat oraş liber sub controlul Societăţii
Naţiunilor. In fine, Lituania primea Memelul, iar Saarul trecea pentru 15 ani
sub control internaţional, exercitat tot prin intermediul Societăţii Naţiunilor.
  Clauzele politice şi teritoriale ale tratatului erau dublate de cele militare,
nu mai puţin dure. Serviciul militar obligatoriu era desfiinţat, 14 iar
efectivele armatei erau plafonate la 100.000 de soldaţi. Armele de asalt şi
flota de război trebuia distruse, în timp ce Rhenania era declarată zonă
demilitarizată. Dar, poate, mai împovărătoare decât aceste clauze li s-a părut
germanilor acuzaţia că ei erau principalii vinovaţi de declanşarea
conflictului şi de „violarea legilor şi obiceiurilor războiului şi a legilor
umanităţii”. Era avută în vedere şi plata unor daune materiale, suma urmând
a fi stabilită de Comisia reparaţiilor. La acest capitol merită reţinută opinia
de mare autoritate exprimată de economistul britanic John Maynard
Keynes, potrivit căreia fixarea unui cuantum prea mare va pune Germania
în incapacitate de plată şi va conduce, inevitabil, la un blocaj economic de
anvergură.
  Tratatul dădea astfel satisfacţie Franţei, dar va fi şi un puternic stimulent
pentru adepţii revanşei, fiind unul din motivele principale ale discursului
hitlerist. Interesant este şi faptul că, la 19 noiembrie 1919, Congresul
Statelor Unite a respins ratificarea documentului de la Versailles, abia la 25
august 1921 fiind semnat un tratat de pace între cele două ţări, la Berlin,
însă tot pe baza clauzelor principale ale tratatului versaillez.
  La 10 septembrie 1919, la Saint Germain en Laye, o altă suburbie
parisiană, s-a semnat tratatul cu Austria. Erau fixate graniţele noului stat,
care renunţa la o serie de teritorii în favoarea Italiei, Iugoslaviei şi
Cehoslovaciei. Armata austriacă era redusă la 30.000 de soldaţi şi era
interzisă în mod expres unirea Austriei cu Germania, AmchlussTotodată,
era consfinţită unirea Bucovinei cu România.
  Tratatul cu Bulgaria a fost semnat la Neuilly sur Seine, la 27 noiembrie
1919. Autorităţile de la Sofia recunoşteau noile frontiere cu Iugoslavia, în
timp ce graniţa cu România rămânea pe aliniamentul existent la l august
1914. Bulgaria era obligată să plătească daune de circa 2,5 miliarde franci
aur, iar efectivele sale militare nu trebuia să depăşească 20.000 de soldaţi.
  La 4 iunie 1920, la Trianon, era semnat tratatul cu Ungaria, în calitate de
succesoare a fostei monarhii dualiste, alături de Austria. Noul stat era redus
la graniţele naturale, pe principiul etnic, cedând importante teritorii
vecinilor. Italia primea Rijeka (Fiume), Iugoslavia intra în posesia Croaţiei
şi a vestului Banatului, Slovacia şi Ucraina subcarpatică se alăturau noului
stat cehoslovac şi Burgenlandul trecea în componenţa AustrieI. Şi în acest
ultim caz, era consfinţită în plan diplomatic realitatea deja existentă,
respectiv unirea Transilvaniei cu România. La rândul ei, armata regulată
ungară nu avea voie să depăşească un efectiv de 30.000 de soldaţi.
  Ultimul tratat încheiat la Paris a fost cel cu Turcia, documentul fiind
semnat la Sevres. Practic, Imperiul otoman îşi încheia existenţa, întrucât
Tracia revenea Greciei, Arabia, Pakistan, Siria şi Mesopotamia treceau sub
mandat franco-englez, insula Cipru intra în posesie britanică. Armenia îşi
câştigă independenţa, iar Marocul şi Tunisia ajungeau sub protectorat
francez. Datorită victoriei revoluţiei kemaliste din Turcia, tratatul nu a fost
ratificat si, deci, nu a intrat niciodată în vigoare. Abia după ce, la l
noiembrie 1922, Mustafa Kemal a proclamat Republica, ultimul sultan
plecând din Constantinopole la bordul unui vas britanic, precum şi în urma
unui lung conflict armat, problema Turciei va fi pusă în discuţia
participanţilor la conferinţa de la Lausanne, întrunirea a început la 20
noiembrie 1922, tratatul fiind semnat la 24 iulie 1923. Turcii reuşeau să
obţină mici rectificări teritoriale, angajându-se în schimb să respecte statutul
minorităţilor şi principiul demilitarizării Strâmtorilor.
  În cadrul aceluiaşi efort de organizare postbelică a lumii se înscrie şi
Conferinţa de la Washington, desfăşurata între 12 noiembrie 1921 şi 6
februarie 1922. În capitala americană s-au discutat problemele navale şi
cele ale Extremului Orient în prezenţa delegaţilor din nouă state: Belgia,
Franţa, Italia, Marea Britanie, Olanda, Portugalia, China, Japonia şi Statele
Unite. Au fost semnate patru documente care reglementau chestiunile ce
ţineau de zona Pacificului şi de stabilirea parităţii între puterile navale.
  La 13 decembrie 1921, Statele Unite, Franţa, Marea Britanie şi Japonia
semnau Tratatul celor patru puteri, prin care îşi garantau reciproc
posesiunile. A urmat tratatul de la Shantung, din 4 februarie 1922, potrivit
căruia Japonia restituia Chinei zona Chia-Chow, dublat de un alt document,
din 6 februarie, Tratatul celor nouă puteri, prin 16 care independenţa Chinei
era garantată, dublată fiind însă de perpetuarea principiului „porţilor
deschise”. In fine, tot la 6 februarie 1922, Tratatul naval definea raportul de
forţe dintre marile puteri în apele internaţionale.
  Pentru România, Conferinţa de la Paris a prilejuit semnarea altor două
tratate separate. La 9 decembrie 1919, Bucureştiul se angaja să garanteze
drepturile minorităţilor, iar la 28 octombrie 1920, diplomaţii români
obţineau recunoaşterea unirii cu Basarabia de către Franţa, Italia, Marea
Britanic şi Japonia. Protocolul de la Paris consfinţea o stare de fapt,
respectiv votul Sfatului Ţării de la Chişinău din 27 martie 1918, stabilind
graniţa răsăriteană a ţării noastre pe fluviul Nistru, în lipsa unui acord cu
Uniunea Sovietică, acest document internaţional căpăta o importanţă aparte.
  În capitala Franţei, Marile Puteri au încercat să fixeze cadrul pentru o lume
nouă. La Paris a triumfat principiul naţionalităţilor, fiind consfinţită apariţia
ca state independente a Cehoslovaciei, Iugoslaviei, Poloniei, ţărilor baltice,
Austriei şi Ungariei, după cum România întregită era recunoscută ca atare
de concertul mondial. Totuşi, sistemul Versailles nu se va dovedi viabil
decât pentru două decenii, prăbuşindu-se sub loviturile statelor revanşarde.
  1.2. Tentative de aplicare a sistemului Versailles.
  I.2. A. Prăbuşirea imperiilor multinaţionale şi apariţia a noi state
independente în Europa.
  Punerea în aplicare a hotărârilor luate la Conferinţa de pace de la Paris în
privinţa noilor realităţi politico-teritoriale a fost uşurată de amploarea
mişcărilor de eliberare naţională, ori a celor ce militau pentru realizarea sau
desăvârşirea statului naţional unitar, din spaţiul central-est european.
Practic, putem vorbi de apariţia a noi state, cazul Cehoslovaciei şi
Iugoslaviei, de reapariţia altora, cum ar fi Polonia sau ţările baltice, de
formarea de state în graniţele naturale, respectiv Austria şi Ungaria, de
remodelarea a trei imperii pe ruinele cărora se vor dezvolta Republica de la
Weimar, Rusia sovietică şi Turcia naţionalistă, dar şi de împlinirea idealului
naţional în cazul României, prin voturile plebiscitare ale adunărilor de la
Chişinău, 27 martie 1918, Cernăuţi, 28 octombrie 1918, şi Alba lulia, l
decembrie 1918. Desigur, faptul că aceste decizii populare au fost dublate
de prevederile tratatelor de la Saint Germain, Trianon şi ale protocolului de
la Paris le-a conferit şi girul comunităţii internaţionale.
  Prin dispariţia fostelor imperii multinaţionale şi apariţia a noi state
independente, harta Europei a cunoscut mutaţii politice majore. A apărut un
nou echilibru de forţe, iar dinamica relaţiilor diplomatice s-a schimbat,
ecuaţia internaţională fiind de acum mult mai complexă. Trebuie avut în
vedere faptul că state precum Cehoslovacia şi Iugoslavia, gândite de Aliaţi
ca centre de stabilitate, nu s-au dovedit viabile în timp. Dezmembrate pe
parcursul celui de-al doilea război mondial, refăcute apoi, cele două ţări vor
cunoaşte, după 1990, un proces de disoluţie, pasnic în primul caz, violent în
cel al Iugoslaviei. De asemenea, nu trebuie neglijat faptul că din rândul
noilor state, în frunte cu Ungaria, căreia i se va alătura Bulgaria, va porni un
curent revizionist care va găsi ecouri favorabile în Italia lui Mussolini şi
Germania hitleristă.
  Pe fondul crizei Puterilor Centrale, la începutul lui 1918, la Roma a avut
loc Congresul naţiunilor subjugate din monarhia austro-ungară. Lucrările
forului, desfăşurate între 9 şi 11 aprilie, au avut un ecou deosebit atât
datorită determinării participanţilor de a-şi uni eforturile pentru atingerea
scopului final, cât şi prin rezoluţia adoptată de participanţii care susţineau
dreptul popoarelor la formarea de state naţionale ori la unirea completă,
acolo unde era cazul. Dacă avem în vedere şi faptul că lucrările Congresului
se desfăşurau pe fondul victoriei revoluţiei bolşevice, care proclamase, de
asemenea, dreptul popoarelor la autodeterminare, avem un tablou de
ansamblu al unei puternice mişcări cu caracter naţional.
  În aceste condiţii, eşecul tentativei împăratului Carol I de federalizare a
Imperiului austro-ungar apare firesc. Manifestul Către popoarele mele
credincioase, din 3 octombrie 1918, a fost privit mai degrabă ca o încercare
disperată de salvare a monarhiei într-un 18 moment în care aceasta era în
plină disoluţie. Abdicarea kaiserului Wilhelm II, la 9 noiembrie 1918, şi
proclamarea Republicii de la Weimar, urmată de capitularea finală, au
deschis drumul spre formarea noilor state unitare.
  Întrucât cazurile Germaniei şi Rusiei sovietice vor fi studiate în alt context,
ne vom opri în continuare la situaţia concretă din celelalte state europene.
Poate, situaţia cea mai complexă o oferea Imperiul otoman, în care, pe
fondul înfrângerii în război şi al rezistenţei sultanului în faţa reformelor, se
dezvolta o puternică mişcare naţionalistă, condusă de Mustafa Kemal. La 13
septembrie 1918. Se părea că s-a ajuns la un modus vivendi prin semnarea
Pactului naţional, bazat pe principiile autodeterminării, securizării
Constantinopolului (Istambul), deschiderii Strâmtorilor, drepturilor
minorităţilor şi abolirii capitulaţiilor. Au urmat alegerile din octombrie
1918, câştigate de naţionalişti într-un moment în care soarta Imperiului era
în primejdie.
  La 19 mai 1919, Mustafa Kemal, un lider al noii generaţii, născut în 1880,
sosea la Samsun, unde începe organizarea rezistenţei în faţa tentativelor de
dezmembrare teritorială a Turciei. Eforturile sale vor fi zădărnicite de
intervenţia directă a ultimului sultan, Mohammed VI (1918-1922), care-1
demite pe Kemal şi îl scoate chiar în afara legii, la 11 iulie. Cu toate
acestea, între 23 iulie şi 6 august 1919, la Erzurum are loc un congres al
mişcării naţionaliste, în fruntea căreia se va afirma acelaşi Mustafa Kemal.
  Tratatul de la Sevres a contribuit şi mai mult la complicarea situaţiei din
Imperiu. Cu toate că documentul preliminar din 4 septembrie 1919
proclama unitatea teritorială a Turciei, prevenind formarea unei Armenii
independente, precum şi ocupaţia străină, el a nemulţumit profund forţele
naţionaliste, care, la 28 ianuarie 1920, vor adopta în Parlament textul
Pactului naţional din 13 septembrie 1918. Pe acest fundal, la 16 martie
1920, trupele aliate au ocupat Constantinopole, Parlamentul fiind dizolvat la
11 aprilie.
  Reacţia forţelor naţionaliste a fost promptă, Mustafa Kemal formând un
guvern provizoriu la Ankara, la 23 aprilie 1920. Misiunea noului cabinet a
fost una dificilă, fiind complicată şi de atacarea Turciei de către trupele
greceşti, care după 22 iulie vor ocupa importantele centre Bursa şi
Adrianopole. Mai mult, la 10 august, guvernul de la Constantinopole semna
tratatul de la Sevres, ceea ce a condus la ruptura definitivă dintre sultanul
Mohammed VI şi naţionaliştii conduşi de Kemal.
  Pentru a sublinia noua realitate, la 20 ianuarie 1921, Adunarea de la
Ankara, controlată de naţionalişti, va vota legea mndamentală a ţării. La
baza acesteia stătea principiul suveranităţii poporului, exercitată prin votul
universal. Alte prevederi importante se refereau la responsabilitatea
ministerială şi la alegerea unui preşedinte care să beneficieze de puteri
sporite. Astfel, practic, Turcia se găsea într-o situaţie disperată, fiind
condusă de două guverne şi aflându-se în război în condiţiile în care o bună
parte a teritoriului naţional era ocupat de trupe străine.
  Pentru identificarea unei soluţii diplomatice s-a ajuns la convocarea
Conferinţei de la Londra în problema turcă, din februarie 1921. Au fost
invitate să participe, prin reprezentanţi, cele două guverne, de la
Constantinopole şi Ankara, precum şi Grecia. Din nefericire, lucrările
Conferinţei au intrat repede în impas, soldându-se cu un eşec.
  Sperând să speculeze neînţelegerile interne din Turcia, Grecia va lansa o
puternică ofensivă armată la 23 martie. După ce armata elenă a obţinut
câteva succese, forţele naţionaliste turce au reuşit să apere Ankara în urma
bătăliei de la Sakkaria, 24 august – 16 septembrie 1921. Totuşi, abia peste
un an, Mustafa Kemal va fi capabil să declanşeze o contraofensivă
puternică, ocupând în scurt timp Smirna la 9-11 septembrie 1922. Este
momentul în care premierul britanic face apel, la 15 septembrie, la Aliaţi
pentru a interveni în apărarea Strâmtorilor. Rezultatul a fost însă negativ,
doar Australia şi Noua Zeelandă arătându-se dispuse să se alăture
metropolei, în timp ce Franţa şi Italia au refuzat să sprijine iniţiativa lui
Lloyd George.
  De această dată, cel care va exploata situaţia creată va fi Mustafa Kemal.
La l noiembrie 1922, el va proclama abolirea sultanatului. Mohammed VI
fugind din Constantinopole la bordul unui vas 20 britanic. Pentru
reglementarea internaţională a conflictului, dar şi a statutului Strâmtorilor,
s-a ajuns la Conferinţa de la Lausanne, deschisă la 20 noiembrie 1922.
Potrivit tratatului final, semnat la 24 iulie 1923, Mustafa Kemal recunoştea
pierderea teritoriilor ce nu erau locuite de turci, dar obţinea Tracia estică.
De asemenea, era acceptat statutul minorităţilor, iar Strâmtorile erau
demilitarizate. Un succes pentru Kemal era exonerarea de la plata
reparaţiilor de război. Potrivit unui tratat separat încheiat cu Grecia, era
operat un schimb de populaţii între cele două state.
  După succesul Conferinţei de la Lausanne, la 23 august, Aliaţii se
retrăgeau din Constantinopole punând capăt lungului şi sinuosului conflict.
Stăpân pe situaţie, Mustafa Kemal va proclama Ankara drept capitală a
statului naţional turc la 14 octombrie. La scurt timp, la 29 octombrie 1923,
el va fi ales primul preşedinte al Republicii, avându-1 în fruntea guvernului
pe Ismet Pasa. Pe baza Legii fundamentale din 20 ianuarie 1921, la 20
aprilie 1924, Parlamentul turc va vota Constituţia, care va deschide o
perioadă importantă de reforme ce au contribuit la modernizarea Turciei şi
înlăturarea vestigiilor feudale.
  Pe ruinele Austro-Ungariei au apărut mai multe state naţionale ori
federale. Drept succesoare ale fostului Imperiu au fost desemnate Austria şi
Ungaria. Perioada dintre abdicarea lui Carol I şi semnarea tratatului de la
Saint Germain a fost una agitată la Viena. Pe fondul nemulţumirilor cauzate
de anii prelungiţi de război, la 16 februarie 1919, au avut loc primele alegeri
câştigate de socialişti, care au obţinut 72 de locuri în Parlament, fiind urmaţi
de crestin-socialisti cu 69, în timp ce naţionaliştii germani obţineau 26 de
mandate. Astfel, la 12 martie 1919, era adoptată Constituţia, potrivit căreia
Austria devenea parte a Reichului German, fiind condusă de cancelarul Karl
Renner.
  Un moment tensionat a fost generat de insurecţia armată din 15 iunie
1919, o tentativă a armatei de preluare a puterii. Din fericire, semnarea
tratatului de la Saint Germain, la 10 septembrie 1919, a pus capăt
instabilităţiI. Aşa cum am arătat, potrivit prevederilor sale, Anschluss-ul,
respectiv unirea cu Germania, era interzis, motiv pentru care este
proclamată Republica Austria. Noua realitate a fost consfinţită de
Constituţia din l octombrie 1920, care statua reorganizarea ţării după
modelul elveţian.
  Situaţia s-a dovedit mult mai complexă în cazul celuilalt stat succesor,
Ungaria. La Budapesta, Parlamentul a reacţionat imediat după lansarea
manifestului împăratului Carol I prin proclamarea independenţei complete a
Ungariei, la 17 octombrie 1918. S-a creat, astfel, o stare revoluţionară si, la
31 octombrie, contele Karolyi devenea prim-ministru, mai mult, la 16
noiembrie fiind proclamată Republica. Primul preşedinte a fost desemnat tot
Karolyi, la 12 ianuarie 1919, însă el va demisiona la 21 martie în semn de
protest faţă de decizia Puterilor Aliate de a recunoaşte unirea Transilvaniei
cu România.
  Conjunctura creată a fost exploatată din plin de comuniştii conduşi de Bela
Kun (1886-1939). Născut în Transilvania, el participase pe frontul primului
război mondial ca sublocotenent în armata austro-ungară. În noiembrie
1918, revine de la Petrograd la Budapesta şi preia conducerea Partidului
Comunist Ungar, fiind arestat timp de o lună, între 20 februarie şi 21 martie
1919.
  La 21 martie, după modelul revoluţiei bolşevice, Consiliul soldaţilor şi
muncitorilor proclamă Republica Sovietică Ungaria, care va deveni singurul
stat comunist din Europa alături de Uniunea Sovietică, e drept doar pentru
133 de zile. Se va forma un guvern comunist în care omul forte era
ministrul de externe Bela Kun şi va fi chiar adoptată, la 24 iunie, o
Constituţie după modelul sovietic.
  Pentru consolidarea regimului s-a încercat exploatarea sentimentului
naţional, motiv pentru care în noaptea de 15 aprilie 1919 va fi declanşată o
ofensivă în Transilvania, pe Valea Somesului, care a generat replica
imediată a armatei române. O contraofensivă puternică, ce avea girul
Aliaţilor, va conduce la respingerea trupelor maghiare peste Tisa, la 24
iulie. După o săptămână, Bela Kun a fugit în Austria si, de aici, în Uniunea
Sovietică, punând capăt aventurii comuniste. Kun va sfârşi prin a fi
asasinat, la ordinul lui Stalin, la 30 noiembrie 1939. Evenimentul se
producea chiar înaintea ocupării 22
  Budapestei, la 4 august, de către armata română, care se va retrage din
capitala Ungariei la 14 noiembrie.
  De această dată, situaţia este exploatată de forţele de dreapta care-1
sprijineau pe amiralul Miklos Horthy, comandantul armatei, ce se va
impune ca regent al Ungariei şi sef al statului la l martie 1920. La 23 martie,
Ungaria era proclamată regat cu tronul vacant. Tentativa fostului împărat
Carol I de a exploata starea confuză existentă şi deci de a-şi recupera
coroana se va lovi însă de votul negativ al Adunării Naţionale, la 27 martie.
Obligat să plece din nou în Elveţia, Carol va suferi un nou eşec la 21
octombrie, iar la l aprilie 1922 va fi exilat la Madeira în Portugalia, întreaga
perioadă interbelică va fi dominată de Horthy, care va instaura un regim
personal, cu accente dictatoriale în interior, promovând o politică externă
agresivă şi revanşarda.
  Apariţia Cehoslovaciei s-a produs atât pe fondul intereselor Puterilor
Aliate de a crea un stat puternic în Centrul Europei, cât şi datorită activităţii
intense depuse în exil de personalităţi precum Thomas Masaryk (1850-
1937), Milan Stepanek sau Eduard Benes (1884-1948). Pe fondul crizei din
Austro-Ungaria, la 14 octombrie 1918, la Paris, Consiliul Naţional
Cehoslovac va pune bazele unui guvern în exil condus de Masaryk, avându-
1 la externe pe Benes. După două săptămâni, Consiliul Naţional va
proclama independenţa ţării, la 30 octombrie, Consiliul Naţional Slovac
votând unirea cu cehii. Revenit la Praga, Thomas Masaryk va fi confirmat
drept preşedinte al noului stat, la 14 noiembrie.
  Preşedintele Masaryk a avut un rol important atât în exil, cât şi după
preluarea puterii. De numele lui se leagă reforma agrară din 16 aprilie 1919,
realizată prin confiscarea cu compensaţie a marilor proprietăţi, care vor fi
împărţite ţăranilor, dar şi adoptarea Constituţiei din 29 februarie 1920 (după
modelul francez). Primele alegeri din Cehoslovacia au avut loc la 18 aprilie.
  Tot un stat federal a rezultat din unirea slavilor de sud, prin formarea
Iugoslaviei. Dincolo de acordul Aliaţilor, la baza viitorului regat a stat
tratatul de la Corfu, din 20 iulie 1917. Atunci, reprezentanţii sârbilor,
croaţilor, slovenilor şi muntenegrenilor au declarat că vor forma o singură
naţiune ce va fi organizată sub conducerea unei dinastii sârbe. Decizia de la
Corfu va fi pusă în aplicare abia la 14 octombrie 1918, atunci când
condiţiile au permis Consiliului naţional al sârbilor, croaţilor şi slovenilor să
proclame unirea lor.
  După ce prinţul Alexandru al Serbiei a acceptat, la l decembrie, regenţa
noului stat, la 4 decembrie 1918 a fost proclamat oficial Regatul sârbo-
croato-sloven. Ulterior, potrivit Constituţiei din l ianuarie 1921, a fost
adoptată o formă centralizată de guvernare, premier fiind ales Nikola Pasici.
De remarcat că, pe parcursul perioadei interbelice, alături de Cehoslovacia
şi România, Iugoslavia a depus eforturi importante în vederea prevenirii şi
chiar a stopării tentativelor revanşarde ale vecinilor.
  Dezmembrarea Imperiului ţarist şi a celui Austro-Ungar a creat premisele
pentru reapariţia statului independent polonez. De altfel, încă de la
izbucnirea războiului, polonezii au înţeles faptul că ar putea să exploateze
rivalitatea dintre Rusia şi Austro-Ungaria în sensul reconstituirii statului
naţional. Astfel, la 14 august 1914, sperând în ajutorul Rusiei, se înfiinţa un
Comitet Naţional Polonez la Varşovia, în timp ce, două zile mai târziu,
generalul Josef Pilsudski (1867-1935) fonda la Cracovia un Consiliu
Naţional Suprem, care beneficia de protecţie austriacă. Ulterior, la 25 iulie
1916, Pilsudski va demisiona în semn de protest faţă de eşecul Puterilor
Centrale de a asigura rezolvarea problemei poloneze.
  Totuşi, se pare că demisia lui Pilsudski a avut efecte, deoarece, la 5
noiembrie 1916, Germania şi Austro-Ungaria proclamau un regat polonez
independent. Conducerea executivă era asigurată de un Consiliu de Stat,
care va vota chiar o Constituţie, la 30 ianuarie 1917. In replică, la 30 martie,
şi guvernul provizoriu rus se va declara favorabil în privinţa proclamării
independenţei Poloniei. Totuşi, germanii vor fi cei care, la 15 octombrie
1917, vor forma un Consiliu de Regenţă în Polonia, pe care-1 vor controla.
  După un de zile, pe fondul colapsului Puterilor Centrale, la 7 octombrie
1918, Consiliul de Regenţă avea să preia puterea efectivă. 24 aceasta în
condiţiile în care Rusia sovietică recunoscuse deja independenţa Poloniei la
29 august 1918. Ales în fruntea statului, la 12 octombrie, generalul Josef
Pilsudski a trebuit să rezolve problema ameninţării ucrainiene în Galiţia,
provincie cucerită de polonezi la l noiembrie. Apoi, la 3 noiembrie, avea să
fie proclamată, la Varşovia, Republica Polonia. La 17 ianuarie 1919,
Pilsudski devenea primul preşedinte al noii republici, în timp ce Jan
Paderewski prelua conducerea unui guvern de coaliţie.
  Independenţa noului stat a fost consolidată, cu sprijinul Franţei, după
războiul cu Rusia sovietică, desfăşurat între 25 aprilie şi 12 octombrie 1920.
Cu acest prilej au fost rezolvate şi o serie de chestiuni de ordin teritorial la
frontiera estică. Adoptarea noii Constituţii, la 17 martie 1921, deschidea
calea pentru dezvoltarea liberă a Poloniei, însă izbucnirea celui de-al doilea
război mondial va conduce la o nouă împărţire a statului.
  Pe fondul revoluţiei burgheze, apoi al celei socialiste, din Rusia se va
produce şi proclamarea independenţei statelor baltice. Estonia a făcut acest
lucru la 28 noiembrie 1917, însă va fi atacată de trupele Armatei Roşii, desi
Lenin lansase principiul autodeterminării popoarelor mergând chiar până la
ruperea de metropolă. Datorită faptului că au intervenit trupele germane, la
24 februarie 1918, Estonia îşi proclama din nou independenţa, care va fi
recunoscută şi prin prevederile Tratatului de la Brest Litovsk, din 3 martie
1918. Cu toate acestea, la 22 noiembrie 1918, are loc o nouă invazie
sovietică, respinsă de această dată cu sprijinul flotei britanice. După
consolidarea noului statut la 15 iunie 1919 a fost adoptată Constituţia
Estoniei independente.
  Aproape identică a fost şi situaţia Letoniei. Independenţa recunoscută prin
tratatul de la Brest Litovsk a trebuit să fie apărată în faţa invaziei sovietice
declanşate la 18 noiembrie 1918. La fel ca în cazul Estoniei, cu sprijinul
flotei britanice, Letonia a reuşit să îşi apere independenţa.
  La 23 septembrie 1917, cu sprijinul Germaniei, la Vilnius îşi începea
activitatea Consiliul National al Lituaniei, care va solicita independenţa faţă
de Rusia. La 16 februarie 1918, a fost proclamată chiar independenţa
Lituaniei, ce va fi recunoscută de Kremlin prin tratatul de la Brest Litovsk,
în ciuda atacului pe care-1 declanşase Armata Rosie.
  Independenţa celor trei state baltice va fi încălcată în cele din urmă în
condiţiile declanşării celui de-al doilea război mondial şi ale punerii în
aplicare a prevederilor Pactului Ribbentrop-Molotov.
  Noile state independente din Europa Centrală şi de Sud-Est au jucat un rol
important pe scena politică europeană interbelică, militând pentru
promovarea unei politici active şi pentru aplicarea principiilor stabilite la
Versailles. Ele au încercat chiar să pună bazele unor organisme regionale cu
caracter defensiv, menite să le asigure securitatea, în acest sens, amintim
doar Mica înţelegere şi Pactul Balcanic, alianţe în cadrul cărora România a
jucat un rol important. Totuşi, sub loviturile statelor revanşarde şi totalitare,
o parte din ele vor suferi consecinţe din cele mai tragice.
  I.2. B. Problema reparaţiilor. Ocuparea Ruhrului.
  Reparaţiile au reprezentat o problemă pe care Puterile Aliate au încercat să
o rezolve în contextul mai amplu al organizării păcii. O comisie de
specialitate a funcţionat încă din 1919 la Paris, în componenţa acesteia
intrând Franţa, Marea Britanic, Italia, Belgia şi Japonia, cărora li s-au
adăugat alte cinci state – Cehoslovacia, Grecia Iugoslavia, Polonia şi
România, care nu beneficiau însă decât de un singur vot. Era, în fapt, una
din faţetele aplicării principiului existenţei a două tipuri de state, cu interese
generale si, respectiv, cu interese limitate. Obiectivul principal al Comisiei
era acela de a studia resursele economice şi capacităţile de plată ale
Germaniei, în martie 1919, a fost redactat un raport al acestui organism de
experţi, care prevedea că Germania va plăti 30 de miliarde de dolari în 30
de ani. Principiul va fi impus Berlinului prin tratatul semnat la Versailles.
  Pentru urmărirea modului în care Germania îşi onorează obligaţiile
asumate, din 1920 la Paris a funcţionat o Comisie a reparaţiilor timp de
nouă ani. Misiunea acesteia s-a dovedit dificilă în contextul în care germanii
nu erau în măsură să-şi plătească datoriile. Din această cauză s-a ajuns chiar
ca, la 6 aprilie 1920, trupele franceze să ocupe, ca o formă de sancţiune,
importantele centre industriale Frankfurt şi Darmstadt, din zona carboniferă
a Ruhrului. Acest prim avertisment se va finaliza prin retragerea armatei
franceze la 17 mai.
  Problema datoriilor germane a fost discutată la Conferinţa de la Spa,
desfăşurata între 5 şi 16 iulie 1920. S-a ajuns la un acord, în prezenţa unei
delegaţii germane, prin care erau repartizate sumele pe care Berlinul trebuia
să le plătească Puterilor Aliate cu titlu de reparaţii. Din nou s-a făcut simţită
discriminarea dintre marile puteri şi statele considerate cu „interese
limitate”, România, de exemplu, primind doar un procent din totalul sumei.
  Cu prilejul întrunirii Comisiei de reparaţii la Londra, între 25 aprilie şi 5
mai 1921, a fost fixat cuantumul reparaţiilor datorate de Germania la suma
de 132 miliarde mărci aur. Sub ameninţarea ocupării Ruhrului de către
trupele aliate, la 10 mai, Reichstagul era nevoit să accepte decizia luată la
Londra, fără însă ca guvernul german să-şi achite transele respective.
  Un moment important pentru Republica de la Weimar l-a constituit
semnarea tratatului cu Rusia sovietică, la 16 aprilie 1922. Documentul de la
Rapallo are o semnificaţie multiplă. Dacă, din punct de vedere al problemei
reparaţiilor, cele două ţări renunţau reciproc la orice pretenţie, mult mai
importantă era ieşirea lor din izolare, în plus, cancelariile occidentale
sesizau pericolul formării unui imens bloc germano-sovietic care ar fi putut
răsturna echilibrul instaurat de ele prin prevederile Conferinţei de la Paris.
  Pentru a forţa guvernul german să plătească sumele în contul reparaţiilor,
la Conferinţa interaliată de la Paris, din 2 ianuarie 1923, francezii, secondaţi
de belgieni, au reuşit să-şi impună linia dură faţă de Berlin, ameninţând cu
ocuparea Ruhrului, care să determine schimbarea de atitudine a Germaniei.
Desi Marea Britanic s-a opus Planului, la 11 ianuarie, 600.000 de soldaţi din
trupele franceze şi belgiene ocupau bogatul bazin carbonifer, în replică,
autorităţile germane şi-au retras ambasadorii de la Paris şi Bruxelles, iar în
Ruhr s-a declanşat rezistenţa pasivă. Boicotul populaţiei a avut efectul
scontat, determinându-i pe francezi să accepte calea negocierilor. Nu trebuie
însă neglijat impactul acestor evenimente asupra economiei germane, care
deja se confrunta cu mari probleme, moneda naţională fiind vizibil afectată.
  Abia după ce, la 26 septembrie 1923, guvernul condus de Gustav
Stresseman a acceptat să pună capăt rezistenţei pasive, a fost luată în calcul
varianta unei soluţii diplomatice. S-a ajuns astfel la planul Dawes. Acesta
era rezultatul muncii unei echipe conduse de americanul Charles Dawes,
care publicase un raport la 9 aprilie 1924. Pornind de la sloganul afaceri, nu
politică, planul prevedea reorganizarea Reichsbank sub control
internaţional, astfel încât Germania să poată relua plata datoriilor în contul
reparaţiilor la un nivel de un miliard mărci aur anual, pentru început.
  Planul Dawes a fost acceptat de guvernul german la 16 aprilie şi a intrat în
vigoare la l septembrie, fiind funcţional până în 1928. La rândul lor, trupele
belgiene şi franceze au evacuat Ruhrul în intervalul l iulie – 17 august 1925.
Totuşi, se impune precizarea că, nici de această dată, Germania nu a plătit
decât o parte a sumelor prevăzute prin acordurile asumate.
  O ultimă tentativă de rezolvare a problemei reparaţiilor, eşuata la rândul ei,
a fost planul Young, adoptat la 7 iunie 1930. În esenţă, planul adoptat pe
baza propunerilor comisiei conduse de americanul Owen Young dădea
satisfacţie Germaniei. Datoria Berlinului era redusă la 38 miliarde mărci
aur, iar Comisia reparaţiilor era desfiinţată. In locul acesteia apărea Banca
Reglementelor Internaţionale. Pentru Franţa, adoptarea planului Young
constituia o puternică lovitură, în primul rând economică, dar şi un moment
în care aliaţii ei din Marele Război nu au mai ţinut cont de poziţia
guvernului de la Paris. De altfel, reacţia unei personalităţi de talia
premierului Raymond Poincaré, care a preferat să demisioneze decât să
accepte soluţia propusă de comisia Young, spune totul, în scurt timp,
puternica depresiune economică mondială, apoi venirea lui Hitler la putere
şi 28 denunţarea tratatului de la Versailles de către Germania au rezolvat de
la sine problema reparaţiilor.
  I.2. C. De la Locarno la Pactul BriandKellogg. Eşecul principiului
asigurării securităţii colective.
  Puterile învingătoare în primul război mondial, în frunte cu Franţa, precum
şi noile state independente din Europa Centrală şi Estică doreau să se
asigure că o nouă agresiune germană nu va mai avea loc. Din această cauză,
diplomaţii acestor state au încercat să găsească soluţii valabile şi viabile,
menite să contribuie la preîntâmpinarea unui nou conflict.
  Astfel, căutând să dubleze prevederile tratatului de la Versailles,
Cehoslovacia, Iugoslavia şi România au format încă din 1921 o alianţă
defensivă. Bazele Micii înţelegeri au fost puse prin semnarea tratatului
dintre Cehoslovacia şi Iugoslavia, la 14 august 1920. Ulterior, România a
încheiat, la rândul ei, documente similare cu guvernele de la Praga, la 23
aprilie 1921, şi Belgrad, la 7 iunie. Erau vizate, în principal, izolarea
Ungariei şi determinarea guvernului de la Budapesta de a respecta
prevederile tratatului de la Trianon. Un alt obiectiv, mai ales în primii ani,
era prevenirea restauraţiei Habsburgilor pe tronul ungar.
  Fără îndoială însă că momentul cel mai important, plin de semnificaţii
totodată, în acest sens, l-a constituit Conferinţa de la Locarno. Pentru o
lungă perioadă după semnarea tratatului de garanţie renan se va instala chiar
o anumită stare de euforie diplomatică, mai ales că şi alte semnale
îndemnau lumea să considere că perspectiva războiului este tot mai
îndepărtată.
  Conferinţa desfăşurată în Elveţia, între 5 şi 16 octombrie 1925, s-a încheiat
cu semnarea mai multor documente. Cel mai important este, desigur,
tratatul mutual de garanţie dintre Germania, pe de o parte, şi Franţa şi
Belgia, pe de altă parte, prin care Berlinul se angaja să respecte frontierele
existente la graniţa sa vestică. O semnificaţie sporită avea faptul că Marea
Britanic şi Italia deveneau garanţii internaţionali ai respectării
angajamentului german.
  Momentul în sine este foarte important pentru că, practic, desi Franţa
obţinuse ceea ce şi-a dorit, un angajament german ferm sub auspicii
internaţionale în privinţa frontierei dintre cele două puteri, Europa era din
acel moment împărţită în două categorii de state: cu graniţe garantate şi cu
graniţe negarantate. Pentru a depăşi momentul, participanţii la conferinţă au
ales calea semnării altor două documente, respectiv, un tratat de arbitraj
între Germania, pe de o parte, şi Polonia şi Cehoslovacia, pe de altă parte,
precum şi un tratat de asistenţă mutuală prin care Franţa garanta Poloniei şi
Cehoslovaciei sprijinul în cazul unei agresiuni germane. Desi, ulterior,
Franţa a întreţinut relaţii extrem de cordiale cu statele estice, paralel cu
construirea celebrei linii fortificate Maginot, în spaţiul central-est european
a persistat sentimentul tratării acestor state cu două măsuri diferite în
aceeaşi problemă.
  Desi, după cum au observat numeroşi istorici, în primii ani după Locarno,
mai ales în Vest, a predominat un sentiment optimist, nu putem să nu fim de
acord cu cercetătorii care susţin că soluţia din 1925 a fost una iluzorie.
Dacă, pe de o parte, frontierele din Vest s-au întărit, pe de altă parte, efectul
imediat şi implicit a fost slăbirea securităţii la frontierele estice.
  Germania a reuşit să profite de noul climat internaţional şi un prim semnal
favorabil avea să-1 constituie primirea sa în Liga Naţiunilor la 8 septembrie
1926, dată de la care Berlinul avea rezervat şi un loc ca membru permanent
al Consiliului. La scurt timp, la 31 ianuarie 1927, avea să-şi încheie
activitatea şi Comisia interaliată de control militai” din Germania.
  Pe acest fond de încredere şi destindere, dublat şi de o perioadă de refacere
a economiei mondiale a venit propunerea secretarului de stat american
Frank Kellogg adresată omologului francez Aristide Briand, la 13 aprilie
1928, de semnare a unui pact prin care războiul să fie scos în afara legii.
După ce, la 21 aprilie, Briand – un vizionar care propunea în cadrul Ligii
Naţiunilor o Europă federală încă din 1930. 30 plan considerat cel puţin
fantezist de către majoritatea contemporanilor – şi-a formulat propriile
observaţii, s-a ajuns la semnarea Pactului de la Paris, la 27 august 1928.
Cunoscut şi după numele celor doi iniţiatori, documentul va fi însuşit
imediat şi de Liga Naţiunilor, obţinând acordul a zeci de state. Mergând pe
aceeaşi idee, a renunţării la război ca mijloc de reglementare a conflictelor
dintre state, ministrul sovietic de externe, Maxim Litvinov, va propune un
document asemănător României, Poloniei, Estoniei şi Letoniei. Astfel, la 9
februarie 1929, era semnat protocolul de la Moscova, o aplicare în plan
regional A. Pactului BriandKellogg.
  Tot pe linia eforturilor de asigurare a păcii şi determinării statelor învinse
în primul război mondial să renunţe la ideea revanşei poate fi înscrisă şi
semnarea Pactului Balcanic de la Atena, la 9 februarie 1934, de către
Grecia, Turcia, Iugoslavia şi România. De această dată, obiectivul principal
era temperarea Bulgarei. Desi era un stat balcanic, Albania nu a fost invitată
să adere la Pact, în principal datorită faptului că Tirana gravita în jurul
Italiei fasciste.
  Intre timp însă, o dată cu marea criză economică, au început să apară
semnale tot mai neliniştitoare pentru pacea mondială. Desi se aşteptau
rezultate deosebite de la Conferinţa dezarmării, desfăşurată în perioada
februarie-iulie 1932 la Geneva, în prezenţa a 60 de state, lucrările acesteia
s-au încheiat cu un eşec răsunător. Momentul marca practic finalul
eforturilor de asigurare a unei dezarmări controlate la nivel mondial si, în
subsidiar, falimentul principiului asigurării securităţii colective.
  De altfel, la acea dată, germenii noului conflict mondial apăruseră deja, o
dată cu agresiunea Japoniei în Manciuria, declanşată la 18 septembrie 1931.
Un impact deosebit a avut însă denunţarea de către Germania, la 16 martie
1935, a clauzelor tratatului de la Versailles privind dezarmarea. Reacţia
comunităţii internaţionale a fost palidă, atât conferinţa de la Stresa, din 11
aprilie 1935, la care au participat Italia, Franţa şi Marea Britanic, cât şi
condamnarea formală a gestului german de către Liga Naţiunilor, la 17
aprilie, neavând afect asupra planurilor lui Hitler. Mai mult, în septembrie
1935, Italia va ataca Etiopia, aducând spectrul războiului tot mai aproape de
bătrânul continent.
  1.3. Spre un nou conflict mondial
  1.3. A. Agresiunea japoneză în Extremul Orient.
  Agresiunea statelor nemulţumite de echilibrul de forţe stabilit după
încheierea primului război mondial a fost prefaţată de operaţiunile militare
din Asia. Acţionând aparent fără un ordin politic expres de la Tokio, armata
japoneză a atacat, la 18 septembrie 1931, China în provincia Manciuria,
ocupând relativ uşor trei importante centre urbane. Practic, din acest
moment, putem vorbi despre începutul unui război nedeclarat oficial între
Japonia şi China.
  Întrucât partea chineză a reacţionat, aplicând sancţiuni economice, la 29
ianuarie 1932 marina japoneză a declanşat un puternic atac asupra portului
Sanhai, pe care l-a şi ocupat. A fost nevoie de intervenţia Ligii Naţiunilor,
abia în urma medierii japonezii acceptând să evacueze zona. Totuşi, încă de
la 18 februarie 1932, autorităţile de la Tokio înregistraseră un succes mult
mai semnificativ prin proclamarea independenţei Manciuriei sub numele de
Manciuko. În fruntea statului-marionetă controlat de japonezi era impus, ca
regent din 9 martie, apoi încoronat împărat la l mai 1931, Pu I (cel care
fusese forţat să abdice de la tronul Chinei în 1912).
  După ce, printr-un protocol semnat la 15 septembrie 1932, era stabilit
statutul special al Manciuriei, în fapt cel de protectorat japonez, a venit şi
confirmarea în plan internaţional a noilor realităţi. Este vorba despre
Raportul Lytton, document devenit public la 4 octombrie 1932, potrivit
căruia Manciuko era un stat autonom, sub suveranitate chineză, dar
controlat de Japonia.
  Marile ambiţii ale regimului de la Tokio se conjugau cu cele afişate în mod
deschis în Europa de Germania şi Italia. De aceea, după semnarea pactului
de constituire a Axei Roma-Berlin, la 25 octombrie 1936, nu a surprins
aderarea Japoniei la alianţă în urma unor tratate bilaterale cu cele două
puteri revizioniste, ceea ce a condus la constituirea Pactului Anticomintern
la 25 noiembrie.
  Consolidându-şi poziţia în plan internaţional, după alegerile de la 30
aprilie 1937 ce au adus la putere la Tokio guvernul de uniune naţională
condus de prinţul Fumrninaro Konoye (ministru de război fiind Sugiyama),
niponii au redeschis conflictul cu China. Din nou, fără a exista o declaraţie
de război explicită, trupele japoneze au reuşit să cucerească capitala
Beijing, la 28 iulie 1937, iar a doua zi, şi importantul centru Tienţin. Au
urmat succese pe întreg teritoriul chinez, dublate de ofensiva navală asupra
Sanhaiului (8 august -8 noiembrie), ce a condus la ocuparea marelui port.
Desi atât Liga Naţiunilor (5-6 octombrie), cât şi guvernul Statelor Unite au
condamnat agresiunea, japonezii au continuat ofensiva, înregistrând un nou
succes la 13 decembrie, atunci când au cucerit Nanking.
  Cu toate că, sesizând marele pericol al dispariţiei Chinei ca stat
independent, toate forţele interne s-au unit recunoscând comanda unică a lui
Cian Kai-şi, japonezii au continuat să obţină succese şi în anul următor.
Astfel, la 10 ianuarie era ocupat Tintao, trupele nipone atingând Fluviul
Galben la 6 martie. Repetând experienţa din Manciuria, japonezii au
instaurat în teritoriul cucerit, la 28 martie, un guvern-marionetă al
Republicii China din Nanking.
  Operaţiunile din China s-au dovedit a fi doar un preambul al marii
ofensive nipone asupra Asiei. Efectul va fi intrarea în conflict direct cu
Marea Britanie si, după surprinzătorul atac de la Pearl Harbor, cu Statele
Unite.
  I.3. B. Italia atacă Etiopia.
  Agresiunea japoneză din China a fost urmată, e drept la o scară mai mică,
de operaţiunile militare declanşate de Italia lui Mussolini în Africa. De
această dată, victima era Etiopia, stat independent, membru al Societăţii
Naţiunilor încă de la 28 septembrie 1923. Interesant este faptul că, la
momentul admiterii statului african în Ligă, Italia împreună cu Franţa i-au
susţinut candidatura, în timp ce Marea Britanic s-a opus. Interesul
guvernului de la Roma pornea însă nu dintr-un impuls democratic ori
emoţional, ci dintr-un calcul ce plasa Abisinia şi Africa de Est în sfera sa de
interes. De altfel, în urma unui schimb de note diplomatice între Roma şi
Londra, survenit la 4 şi 20 octombrie 1925, Italia obţinea din partea Marii
Britanii chiar o recunoaştere a interesului său specific în zonă, generând
protestul etiopian (19 decembrie 1926).
  Ulterior, relaţiile dintre Roma şi Addis Abeba au dat semne de
îmbunătăţire, ajungându-se chiar la semnarea, la 2 august 1928, a unui tratat
de prietenie pe 20 de ani între cele două ţări. O precizare importantă a
documentului se referea la constituirea zonei libere Assaba. La scurt timp,
în timpul domniei lui Haile Selassie (1930-1936), în Etiopia au început să
fie aplicate reforme vizând modernizarea şi democratizarea societăţii şi a
scenei politice, fiind adoptată chiar o nouă Constituţie, la 16 iulie 1931.
  Pe acest fundal, la 5 decembrie 1934, vor avea loc ciocniri între trupele
italiene şi cele etiopiene la Ualual, la graniţa cu Somalia Italiană. Era doar
preludiul agresiunii Romei în Africa de Est, unde, din februarie 1935, vor fi
trimise efective militare italiene sporite. De această dată, reacţia comunităţii
internaţionale a fost ceva mai promptă decât în cazul invaziei Japoniei în
Manciuria. La 11 octombrie 1935, Liga Naţiunilor va impune chiar
sancţiuni Italiei în conformitate cu prevederile articolului 16 din Pactul
Societăţii. Acestea vor intra în vigoare la 18 noiembrie şi vor contribui la
încordarea relaţiilor cu Marea Britanie, englezii concentrând iniţial forţe
navale masive în Marea Mediterană. Ulterior, din raţiuni de ordin strategic,
în primul rând legate de protejarea Maltei, flotila britanică va fi retrasă la
Alexandria.
  În ciuda faptului că armata italiană s-a lovit de o rezistenţă neaşteptat de
puternică din partea abisinienilor, la 5 mai 1936, Addis Abeba era ocupată,
iar la 9 mai războiul se încheia cu anexarea Etiopiei la Italia. Din nou, Liga
Naţiunilor nu a avut replică în apărarea unui stat membru pe care, pur şi
simplu, l-a abandonat. De menţionat este faptul că, pentru înfrângerea
trupelor africane, italienii au fost nevoiţi să apeleze la aviaţie şi chiar au
utilizat gaze toxice, desi 34 folosirea lor era interzisă potrivit prevederilor
Convenţiei de la Geneva din 1926.
  În urma conflictului se forma Africa de Est Italiană, teritoriu care mai
includea Eritreea şi Somalia Italiană. Formal, regele Victor Emanuel era
încoronat şi ca împărat al Etiopiei. Pacificarea zonei a necesitat însă eforturi
deosebite. După tentativa de asasinare a generalului Graziani la 19 februarie
1937, cel care administra zona în calitate de vicerege şi care va fi rănit cu
prilejul atentatului organizat la Addis Abeba, au fost însă luate măsuri
punitive extreme şi s-a recurs chiar la execuţii în masă. Liderul principal al
forţelor de opoziţie, Desta Demtu, va fi cu acest prilej capturat la 21
februarie, fiind executat trei zile mai târziu.
  Ulterior, prin semnarea pactului italiano-englez din 16 aprilie 1938,
Mussolini va obţine şi recunoaşterea în plan internaţional a dominaţiei sale
asupra Etiopiei, în schimb el ordonând „voluntarilor” italieni ce luptau în
Spania să se retragă şi acceptând menţinerea statu-quo-ului din Marea
Rosie. Totuşi, etiopienii nu au abandonat ideea de a-şi recâştiga
independenţa si, cu ajutorul trupelor engleze, Haile Selassie va reveni pe
tron în mai 1941.
  Având asigurată neutralitatea britanicilor, Mussolini putea să-1 primească
pe Hitler la Roma (3-9 mai 1938) şi să cadă de acord în privinţa consolidării
Axei. Dorind să demonstreze partenerului său că armata italiană era, totuşi,
una puternică în ciuda celor demonstrate pe frontul din Africa, Ducele va da
ordin de invadare a Albaniei la 7 aprilie 1939. Întrucât Marea Britanic nu a
avut nici o reacţie, iar regele Zogu a fugit în Grecia şi de aici în Turcia,
abandonându-şi tronul, la 12 aprilie era consemnată realizarea uniunii
personale a Albaniei cu Italia, sub egida regelui Victor Emanuel sau, cu alte
cuvinte, dispariţia statului independent albanez. Potrivit noii Constituţii,
impusă Tiranei la 3 iunie, ţara era condusă – potrivit modelului italian – de
un Consiliu Suprem Fascist.
  Succesele Italiei în Etiopia şi Albania au fost însă doar efemere. Cu
precădere, campania africană a dezvăluit marile slăbiciuni ale arrnatei
italiene, etalând marea discrepanţă dintre visele clasei conducătoare şi
realităţi. Mussolini şi-a dorit mult să-i demonstreze lui Hitler că este un
partener egal, dar realităţile de pe fronturile celui de-al doilea război
mondial vor scoate în evidenţă contrariul. Mai mult, unele gafe ale Romei,
între care la loc de cinste stă atacul asupra Greciei, vor influenţa negativ
chiar strategia generală a Axei.
  I.3. C. Hitler încalcă sistematic prevederile tratatului de la Versailles.
  După ce a devenit cancelar al Germaniei, la 30 ianuarie 1933. Adolf Hitler
şi-a pus în aplicare doctrina potrivit căreia Reichul avea nevoie de spaţiu
vital, motiv pentru care a iniţiat o politică externă agresivă, menită să
reconfere Berlinului statutul de Mare Putere. Dacă asupra măsurilor luate de
regimul nazist în privinţa consolidării situaţiei interne vom insista în
capitolul următor, în continuare vom pune accentul pe etapele planului
hitlerist care a condus, fatalmente, omenirea spre un nou conflict mondial.
  Adolf Hitler şi-a pus încă din primele luni de guvernare în practică
planurile enunţate în Mein Kampf. Pentru a nu fi stânjenit în acţiunile sale,
el a ales să se retragă de la Conferinţa dezarmării (14 septembrie 1933) si,
mai ales, de la Societatea Naţiunilor, la 23 octombrie. Având, astfel, o
libertate de acţiune mai mare, noul cancelar german nu va ezita să denunţe
în mod public, la 16 martie 1935, clauzele militare prevăzute în tratatul de
la Versailles. Un prim pas concret după această mişcare l-a constituit decizia
de mărire a efectivelor Wehrmachtului la 36 de divizii.
  Seria încălcării sistematice a prevederilor de ordin politico-mi-litar
stabilite la Versailles a început cu îndrăzneaţă acţiune din 7 martie 1936,
arunci când Germania a ocupat zona demilitarizată renană. De notat faptul
că trupele franceze nu au avut nici cea mai mică reacţie în faţa avansării
diviziilor germane. Abia la 12 martie. Marea Britanic, Franţa, Italia şi
Belgia vor denunţa violarea pactului de la Locarno de către Germania, dar
totul se va rezuma la nivelul declaraţiilor. Au contat implicaţiile războiului
italiano-etiopian.
  Precum şi opoziţia Angliei în chestiunea aplicării unor sancţiuni
Berlinului.
  Perioada a coincis şi cu o mai mare apropiere între Adolf Hitler şi Benito
Mussolini, mai ales că ambii s-au implicat în războiul civil din Spania,
izbucnit la 18 iulie 1936, sprijinind insurgenţii conduşi de generalul
Francesco Franco. De altfel, la 25 octombrie, Axa Roma -Berlin era
constituită, ea fiind consolidată prin semnarea Pactului Anticomintern. Pe
lângă sprijinul italian, Hitler a exploatat din plin politica „ciudată”
promovată de premierii Angliei şi Franţei, Neville Chamberlain şi Edouard
Daladier, în raport cu Berlinul, intrată în istorie drept conciliatorism. Nu
trebuie neglijat nici talentul lui Hitler, pus în slujba cauzei proprii, de
fiecare dată el prezentându-şi revendicările teritoriale spre Est ca fiind
„ultimele”.
  Al doilea pas major în încălcarea prevederilor tratatului de la Versailles de
către Hitler l-a constituit Anschluss-ul Criza intervenită în relaţiile
germano-austriece s-a acutizat în martie 1938, atunci când, o dată în plus,
Germania a exploatat propriile probleme cu care se confruntau Franţa şi
Italia, precum şi politica engleză de acceptare a faptului împlinit.
  Agitaţiile naziste din Austria începuseră încă din martie 1933. Atunci,
cancelarul crestin-socialist Engelbert Dolfuss a reacţionat prompt în faţa
pericolului si, pentru a controla situaţia, a suspendat activitatea
parlamentară şi a interzis activitatea partidelor, precum şi orice reuniune
politică. Mai mult, ca replică la marea demonstraţie a naziştilor austrieci din
29 martie, Dolfuss va dizolva, la 19 iunie, Partidul Nazist Austriac.
  Desigur, prin acest gest, cancelarul şi-a atras antipatia naziştilor, care, după
o tentativă eşuată la 3 octombrie 1933, îl vor asasina pe Dolfuss la 25 iulie
1934. Întrucât, în acel moment, Italia şi Iugoslavia au adoptat o poziţie
fermă, Hitler a preferat să nu se amestece încă în mod direct în criza
izbucnită la Viena. Astfel, cancelar al Austriei va deveni, la 30 iulie, un
apropiat al lui Dolfuss, Kurt Schuschnigg.
  Desi semnarea acordului germano-austriac din 11 iulie 1936 Părea să pună
capăt tensiunilor dintre cele două state, criza va izbucni din nou mai
puternic la începutul anului 1938. La 12 februarie, cancelarul Kurt
Schuschnigg efectuează o vizită la Berchtesgarden, unde, sub presiunea
cererilor lui Hitler, va fi nevoit să facă importante concesii naziştilor
austrieci, care vor fi amnistiaţi, iar seful acestora, Arthur Seyss-Inquart, va
fi cooptat chiar în guvernul de la Viena, oferindu-i-se importantul post de
ministru de interne cu începere de la 16 februarie. Hitler a exploatat
momentul si, la 20 februarie, într-unul din discursurile sale incendiare, va
promite protecţie pentru cei zece milioane de germani care trăiau în afara
Reichului.
  Simţindu-se vizat în mod direct, Schuschnigg va răspunde prompt, la 24
februarie, reafirmând credinţa lui într-o Austrie independentă. Mai mult,
luându-1 prin surprindere pe Fiihrer, la 9 martie el va anunţa organizarea
unui plebiscit în această problemă. Cum era de aşteptat, iniţiativa curajoasă
a cancelarului austriac l-a nemulţumit profund pe Hitler, care i-a adresat, la
11 martie, un ultimatum prin care îi cerea să renunţe la ideea
referendumului, întrucât Kurt Schuschnigg a preferat să demisioneze, fiind
înlocuit cu Seyss-Inquart, armata germană a trecut direct la acţiune. Austria
fiind ocupată, fără a opune rezistenţă, la 12 martie. La rândul său,
preşedintele Miklas, depăşit de evoluţia evenimentelor, a ales calea
demisiei.
  În noile condiţii, la 13 martie, cancelarul Seyss-Inquart avea să propună
unirea Austriei cu Germania, adică tocmai Anschluss-u ce fusese interzis în
mod expres prin tratatul de la Saint Germain. Pentru a conferi o imagine
democratică noilor realităţi, Seyss-Inquart va organiza chiar un plebiscit în
chestiunea unirii, la 10 aprilie, rezultatul fiind, evident, covârşitor favorabil,
respectiv 99,75% din voturile exprimate.
  După ce Austria a fost înglobată în cel de-al treilea Reich, următorul
obiectiv al lui Hitler a devenit Cehoslovacia. Pe fondul crizei sudete din
septembrie 1938, atunci când regimul de la Praga a fost abandonat de aliaţii
tradiţionali în frunte cu Franţa în schimbul iluziei păcii. Germania va
controla autoritar întreaga Europă Centrală, devenind în mod cert principala
putere continentală.
  Calul troian folosit de Fuhrer în acest caz a fost minoritatea etnică
germană ce locuia în regiunea sudetă a Cehoslovaciei. La un an după ce
ministrul propagandei de la Berlin, Joseph Goebbles, acuza Praga de
colaborare strânsă cu Uniunea Sovietică în domeniul aviaţiei (10 septembrie
1936), la 29 noiembrie 1937 deputaţii care îi reprezentau pe germanii sudeţi
au părăsit lucrările parlamentului cehoslovac, protestând împotriva faptului
că au fost atacaţi de poliţie cu prilejul incidentelor de la Teplice, din 16
octombrie. Liderul lor, Konrad Henlein, a mers chiar mai departe, cerând
autonomie completă pentru cei 3,5 milioane de sudeţi.
  După realizarea Anschluss-uM, desi germanii i-au asigurat pe cehoslovaci
că discursul lui Hitler din 20 februarie 1938 privind protecţia minoritarilor
germani din afara graniţelor Reichului nu se referea la ei, Konrad Henlein
va face public Programul de la Karlsbad, în opt puncte, prin care solicita
autonomie completă pentru sudeţi. Desigur, autorităţile de la Praga au
respins imediat aceste cerinţe.
  Întrucât tensiunea dintre Germania şi Cehoslovacia era în continuă
creştere, o confruntare militară de proporţii ameninţând întregul continent,
la 3 august 1938, lordul Runciman era trimis de Foreign Office la Praga
pentru a încerca o mediere. Misiunea sa a eşuat, iar Germania, Franţa şi
Marea Britanic vor trece la adevărate demonstraţii de forţă.
  Culmea crizei a fost atinsă la începutul toamnei. La 12 septembrie, Adolf
Hitler ţinea un discurs la Niirmberg, cerând, pentru prima dată în mod
explicit, autonomia sudeţilor. Intervenţia cancelarului german a provocat,
cum era de aşteptat, puternice dezordini în regiune, astfel că, a doua zi, în
Cehoslovacia era introdusă legea marţială, motiv pentru care Konrad
Henlein, însoţit de alţi lideri sudeţi, va fugi în Germania, la 15 septembrie,
pentru a se proteja.
  Evenimentul s-a produs chiar în ziua conferinţei de la Berchtesgarden,
provocată la cererea lui Neville Chamberlain. La întrunirea dintre
cancelarul german şi premierul englez, Hitler a cerut în mod clar atribuirea
teritoriului locuit de sudeţi, ameninţând că în caz de refuz va face apel la
forţa militară. Revenit cu „mâinile goale” la Londra, Chamberlain se va
întâlni cu omologul său francez, Edouard Daladier, la 18 septembrie. De
comun acord, cei doi vor solicita guvernului cehoslovac să accepte termenii
lui Hitler, promiţând în schimb că vor garanta noile graniţe ale
Cehoslovaciei.
  Fiind în dezacord cu cererea aliaţilor occidentali, premierul Hodza va
solicita, la 20 septembrie, un arbitraj cu Germania pe baza acordului semnat
de cele două state la Locarno în 1925. Demersul său nu a avut nici un ecou,
iar Hodza, fiind supus presiunilor diplomatice anglo-franceze, va prefera să
demisioneze. Ca urmare, la 22 septembrie, la Praga se va forma un nou
guvern, condus de generalul Jan Sirovy.
  Căutând încă o soluţie diplomatică pentru aplanarea crizei, Chamberlain îl
va întâlni din nou pe Hitler, de astă dată la Godesburg, în 22 şi 23
septembrie. Fuhrerul se va dovedi însă şi mai determinat în a nu ceda, el
venind chiar cu cereri suplimentare, considerate pe bună dreptate
inacceptabile de către premierul englez, astfel că şi această rundă de
convorbiri a celor doi lideri se va solda cu un eşec.
  Consecinţele în plan internaţional au fost vizibile, tensiunea crescând
gradual. Cehoslovacia va ordona mobilizarea generală, un semnal al
determinării guvernului de la Praga de a nu ceda o zonă strategică fără de
care ţara ar fi rămas complet fără apărare, în acele zile, România, aliata
Pragăi din Mica înţelegere, i-a fost aproape, după cum Anglia şi Franţa au
început să sondeze poziţia Uniunii Sovietice, dispusă să sprijine
Cehoslovacia pe calea aerului, în schimb, Italia se va plasa tot mai evident
alături de cauza Berlinului.
  La 26 septembrie a avut loc o nouă întâlnire la Londra între Chamberlain
şi Daladier, cei doi convenind să-i ceară lui Hitler să accepte participarea la
o conferinţă internaţională în chestiunea sudetă. Ideea era sprijinită şi de
preşedintele american Franklin Delano Roosevelt, însă majoritatea
istoricilor înclină să fie de acord că Mussolini l-a convins, finalmente, pe
Hitler să accepte această idee.
  Astfel, la 29 septembrie, la Munchen, se întâlneau Hitler şi Mussolini,
secondaţi de miniştrii lor de externe, Joachim von Ribbentrop 40 şi
Galeazzo Ciano, cu Chamberlain şi Daladier. Desi era principalul subiect al
conferinţei, Cehoslovacia nu a fost invitata la discuţii. Potrivit termenilor
acordului semnat după miezul nopţii, Hitler obţinea un succes total. El
primea regiunea sudetă, angajându-se alături de Franţa, Anglia şi Italia să
garanteze noua frontieră a Cehoslovaciei. Totuşi, Hitler şi Mussolini îşi
nuanţau poziţia, precizând că aşteaptă mai întâi rezolvarea solicitărilor
teritoriale pe care le aveau Ungaria şi Polonia faţă de Praga. Practic,
Germania devenea principala putere continentală, având deschisă calea spre
Est. În schimb, liderii englez şi francez se vor mulţumi cu ideea că au salvat
pacea omenirii pentru o perioadă îndelungată de timp, fapt ce se va dovedi
iluzoriu mai curând decât se aşteptau şi cei mai pesimişti.
  Cedând la Munchen, Chamberlain şi Daladier atingeau culmile politicii lor
conciliatoriste si, fără să vrea, deschideau calea spre cel de-al doilea război
mondial, scoţând din calea lui Hitler cel mai puternic adversar pe care-1
putea întâlni în Est, fără ca Wehrmachtul să fie nevoit să apeleze la arme.
Cehoslovacia era, în septembrie 1938, a şasea putere industrială a Europei,
cu o importantă producţie de armament. După dispariţia acestui stat,
resursele lui au trecut în mâinile lui Hitler, care nu va ezita să le folosească
la momentul oportun împotriva celor care în capitala Bavariei credeau că au
salvat pacea lumii.
  Mutilarea teritorială a Cehoslovaciei nu s-a oprit însă la nivelul deciziei
din 30 septembrie. Au urmat ocuparea zonei Teschen de către Polonia, la 2
octombrie, şi transferarea unui teritoriu locuit de circa un milion de
persoane de la graniţa slovaco-ungară către Budapesta, la 9 octombrie.
  În aceste condiţii, în care resturile Cehoslovaciei jucau rolul unui satelit
german, preşedintele Eduard Benes va demisiona, la 5 octombrie, plecând
în Statele Unite. A doua zi, Slovacia va obţine autonomia deplină,
monseniorul Josef Tiso fiind numit premier. La rândul ei, la 8 octombrie, şi
Rutenia va deveni autonomă.
  Desi Hitler se angajase în mod solemn la Munchen să respecte noile
graniţe ale Cehiei, în primăvara lui 1939 el îşi va încălca promisiunea,
trecând la dezmembrarea completă a statului vecin. Săptămâna 10-16 martie
s-a dovedit decisivă. Hitler l-a chemat la Berlin pe noul preşedinte ceh Emil
Hacha (ales în locul lui Benes la 30 noiembrie 1938), împreună cu ministrul
său de externe Hvalkovski, cerându-le să accepte „încrederea” şi „protecţia”
Germaniei. Aceasta însemna că Hacha a fost de acord cu proclamarea
independenţei Slovaciei şi a Ruteniei, precum şi cu instaurarea
protectoratului german asupra Boemiei şi Moraviei, la 15 martie. Fostul sef
al diplomaţiei germane, Konstantin von Neurath, devenea protector al
Boemiei şi Moraviei, în timp ce Hacha rămânea în fruntea rămăşiţelor
statului ceh.
  „Rezolvând” problema cehoslovacă în mod definitiv, fără a întâlni opoziţia
vreunei alte puteri, Hitler a trecut la următorul pas: Polonia. Pentru prima
dată, pretenţiile germane au fost prezentate oficialilor polonezi în mod
explicit la 24 octombrie 1938, la Berlin. Atunci, cu prilejul unei întrevederi
între Joachim von Ribbentrop şi ambasadorul polonez Josef Lipski, s-a
vorbit despre unirea Reichului cu orasul-liber Danzig şi despre construirea
unei autostrăzi şi a unei linii de cale ferată care să unească Germania cu
Prusia Orientală, lipsind astfel Polonia de accesul la Marea Baltică.
  După cE. La 23 martie 1939, Germania anexa Memelul în urma unor
presiuni asupra Lituaniei, vor fi afişate deschis vechile sale pretenţii asupra
portului Danzig (Gdansk) şi a coridorului polonez. De această dată, reacţia
Marii Britanii a fost promptă, la 31 martie fiind făcut public sprijinul anglo-
francez pentru Polonia, concretizat în pactul de asistenţă mutuală semnat la
6 aprilie. In criză va interveni şi preşedintele Roosevelt, care se va adresa în
scris lui Hitler şi Mussolini, cerându-le asigurări pentru securitatea a 31 de
state europene şi din Orientul Apropiat, în stilul devenit caracteristic.
Fuhrerul va răspunde, dezminţind orice intenţie agresivă. Cu toate acestea,
la 20 august începea criza poloneză, ce va conduce la izbucnirea celui de-al
doilea război mondial.
  1.3. D. Pactul Ribbentrop-Molotov.
  Totul a fost precipitat de un eveniment care a luat prin surprindere mediile
internaţionale, respectiv semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov. După ce,
la 21 august 1939, în urma a două luni de discuţii sterile purtate de delegaţii
militari englezi şi francezi la Moscova, s-a anunţat că Uniunea Sovietică
poartă negocieri pe„ aceeaşi temă cu Germania, la 23 august a venit ştirea
care a zguduit lumea. Artizanul Pactului anticomintern, Joachim von
Ribbentrop, „ bătea palma, cu omologul său sovietic Veaceslav Molotov.
Este extrem de semnificativă gândirea pragmatică a lui Stalin în această
chestiune expusă Biroului Politic al Partidului Comunist al Uniunii
Sovietice Ia 19 august: „Dacă vom accepta propunerea Germaniei privind
semnarea pactului de neagresiune cu ea, Germania, desigur, va ataca
Polonia şi amestecul Franţei şi Angliei în acest război va deveni inevitabil.
Europa Occidentală va fi supusă unor tulburări şi dezordini serioase. In
aceste condiţii noi avem mari şanse să rămânem în afara conflictului şi
putem spera la o intrare avantajoasă în război.”
  Tratatul de neagresiune dintre Germania şi Uniunea Sovietică din 23
august 1939, după un preambul în care se făcea referire la pactul de
neutralitate, încheiat între cele două state, din 24 aprilie 1926, precum şi la
„dorinţa de a consolida cauza păcii între Germania şi U. R. S. S.”, cuprindea
şapte articole: „I. Ambele Părţi contractante se obligă a se abţine de la orice
violenţă, de la orice acţiune agresivă şi orice atac una împotriva alteia, atât
izolat, cât şi în comun cu alte puteri.
  II. In cazul când una dintre Părţile contractante devine obiectiv al
acţiunilor militare din partea unei terţe puteri, cealaltă parte contractantă nu
va susţine sub nici o formă această putere.
  III. Guvernele ambelor Părţi contractante rămân să ţină contact wtre ele pe
viitor pentru consultaţii, ca să se informeze reciproc asupra chestiunilor ce
privesc interesele lor comune.
  IV. Niciuna dintre Părţile contractante nu va participa la orice de puteri
îndreptată, direct sau indirect, împotriva altei părţi.
  V. În caz de izbucnire a litigiilor sau conflictelor între Părţile contractante
într-un fel sau altul de chestiuni, ambele Părţi vor rezolva aceste litigii şi
conflicte exclusiv pe cale pasnică, făcând schimb prietenesc de opinii sau,
în cazuri necesare, pe calea creării unor comisii pentru aplanarea
conflictului.
  VI. Tratatul de faţă este încheiat pe un termen de zece ani. Dacă una dintre
Părţile contractante nu-1 va denunţa cu un an înainte de expirarea
termenului, durata pactului să fie considerată în mod automat pe următorii
cinci ani.
  VIL Tratatul de faţă urmează să fie ratificat într-un termen cât mai scurt
posibil. Schimbul de instrumente de ratificare trebuie să aibă loc la Berlin.
Tratatul intră în vigoare imediat după semnarea lui.”
  Pactul este important mai ales prin protocolul adiţional secret care l-a
însoţit. Potrivit prevederilor cuprinse în acesta, Germania şi Uniunea
Sovietică îşi împărţeau sferele de influenţă din Europa de Est. Interesant
este faptul că, până la atacul din 22 iunie 1941, Stalin a respectat convenţia
din 1939, după cum Hitler a înţeles să fie de acord cu termenii
documentului în cazul Poloniei. Victime ale înţelegerii celor doi dictatori au
căzut, pe lângă Polonia, statele baltice şi România, ultima fiind nevoită să
cedeze în 1940 părţi importante din teritoriul naţional, respectiv Basarabia
şi nordul Bucovinei. Tocmai datorită impactului şi consecinţelor sale la
nivelul politicii mondiale, redăm integral şi textul protocolului adiţional
secret: „Cu ocazia semnării Tratatului de neagresiune dintre Reichul german
şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, plenipotenţiarii semnatari din
partea celor două părţi au discutat, în cadrul unor convorbiri strict
confidenţiale, problema delimitării sferelor lor respective de interes în
Europa Răsăriteană. Aceste convorbiri au dus la următorul rezultat: l. In
cazul unor transformări teritoriale şi politice ale teritoriilor aparţinând
statelor baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), frontiera nordică a
Lituaniei va reprezenta frontiera sferelor de interes atât ale Germaniei, cât şi
ale U. R. S. S.
  În legătură cu aceasta, interesul Lituaniei faţă de teritoriul Vilno este
recunoscut de ambele părţi.
  2. În cazul unor transformări teritoriale şi politice ale teritoriilor aparţinând
statului polonez, sferele de interes, atât ale Germaniei, cât şi ale U. R. S. S.,
vor fi delimitate aproximativ de linia râurilor Narev, Vistula şi Sân.
  Problema dacă în interesele ambelor părţi ar fi de dorit menţinerea unui
stat polonez independent şi a modului în care vor fi trasate frontierele
acestui stat poate fi soluţionată definitiv numai în cursul evenimentelor
politice ulterioare.
  În orice caz, ambele guverne vor rezolva această problemă pe calea unor
înţelegeri prieteneşti.
  3. În privinţa Europei de Sud-Est, partea sovietică subliniază interesul pe
care-1 manifestă pentru Basarabia. Partea germană îşi declară totalul
dezinteres faţă de aceste teritorii.
  4. Acest protocol va fi considerat de ambele părţi ca strict secret.”
  Pactul i-a luat prin surprindere până şi pe japonezi, care nu înţelegeau cum
se poate împăca Hitler eu duşmanul său de moarte, comunismul, reprezentat
de statul sovietic, Japonia hotărând ca urmare să decidă singură asupra
acţiunilor din Asia şi Pacific, în confuzie se afla şi mişcarea comunistă
internaţională, incapabilă să accepte o înţelegere cu extrema dreaptă. Până
la urmă. Pactul s-a dovedit un târg între două mari puteri care şi-au împărţit
frăţeşte un important spaţiu est-european, fără a ţine cont de doctrine, ci
doar de interese imediate. Efectul său cel mai important a fost însă
provocarea marii conflagraţii, Hitler având de acum certitudinea că nu va fi
nevoit să lupte pe două fronturi.
  La 24 august, preşedintele Statelor Unite va face un apel public către
Adolf Hitler, Victor Emanuel, regele Italiei, şi preşedintele Polonez, Ignacy
Mosciscki, sugerându-le trei căi concrete de s°luţionare a diferendului
germano-polonez: iniţierea de negocieri directe între cele două state,
arbitrajul sau concilierea sub auspiciile a treia părţi. Desi Polonia s-a
declarat de acord cu ultima soluţie, iar Parlamentul englez a dat un semnal
clar că nu mai este dispus să cedeze în faţa cererilor lui Hitler, conferind
puteri dictatoriale guvernului, considerându-se stăpân pe situaţie şi având
asigurată neutralitatea lui Stalin, Fuhrerul va solicita în faţa ambasadorului
britanic la Berlin, la 25 august, „mână liberă” în Polonia. De altfel, la
  29 august, cancelarul german va cere – pe baza experienţei acumulate în
crizele austriacă şi cehoslovacă – sosirea unui plenipotenţiar polonez la
Berlin în termen de 24 de ore.
  Răspunsul Varşoviei a fost mobilizarea parţială a armatei la
  30 august. De această dată, războiul nu mai putea fi însă evitat. In ultima
zi de pace, Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice ratifica Pactul Ribbentrop-
Molotov, iar Berlinul propunea Poloniei 16 puncte „moderate” pentru
rezolvarea crizei. Simptomatic, documentul nu va mai ajunge la Varşovia
pentru simplul motiv că între cele două capitale comunicarea fusese dej a
întreruptă.
  A doua zi, începea cea mai mare confruntare militară din istoria omenirii,
care marca totodată falimentul păcii si, implicit, pe cel al sistemului gândit
în capitala Franţei. De la încheierea primul război mondial nu trecuseră nici
21 de ani.
  II. VIAŢA POLITICĂ INTERBELICA.
  II. L. Naşterea comunismului. De la Lenin la Stalin.
  Imperiul ţarist a oferit condiţiile propice pentru izbucnirea, pe fondul
primului război mondial, a ultimei mari revoluţii burgheze din istorie, dar şi
a primei izbânde comuniste de durată. La 12 martie 1917, prinţul George
Lvov prelua conducerea unui guvern provizoriu, în care ministru de externe
era Paul Miliukov, în timp ce socialistul Aleksandr Kerensky asigura
departamentul justiţiei, reuşind să impună abdicarea ultimului ţar, Nicolae
II, la 15 martie. Desi autocratul încercase să salveze monarhia în favoarea
fratelui său, cursul istoriei era ireversibil, astfel că succesorul desemnat,
Mihail, îi va urma exemplul a doua zi.
  Preluând puterea, guvernul provizoriu va răspunde cerinţelor societăţii şi
va inaugura o epocă de reforme. Sunt recunoscute libertăţile civice şi
egalitatea tuturor cetăţenilor pe un fundal revoluţionar fără precedent. Mai
mult, sunt făcuţi pasi semnificativi în plan extern prin recunoaşterea
independenţei Finlandei în cadrul Federaţiei ruse (21 martie) şi a Poloniei,
precum şi a autonomiei Estoniei la 12 aprilie. In plan intern, la 30 aprilie,
noile autorităţi îşi vor anunţa intenţia de a proceda la o reformă agrară
radicală prin confiscarea moşiilor ţarului şi a celor bisericeşti, măsură lăsată
totuşi la latitudinea viitoarei Adunări Constituante.
  În ciuda acestor succese, guvernul provizoriu se va confrunta cu puternica
opoziţie a Sovietului de la Petrograd, cu care împărţea Puterea, în
chestiunea spinoasă a continuării războiului alături de aliaţi. Pe acest fond,
se va produce revenirea lui Lenin, liderul mişcării bolşevice, din Elveţia la
Petrograd. Născut la 22 aprilie 1870, la Simbirsk, pe Volga, pe adevăratul
său nume Ulianov, el făcea parte dintr-o familie de revoluţionari, fratele său
Alexandru fiind implicat în tentativa de asasinare a ţarului Alexandru II, din
1887. După 1900, cu excepţia unui scurt interstiţiu între 1905-1906, Lenin a
trăit în exil, revenind în Rusia abia la 16 aprilie 1917.
  Interesant este faptul că el a beneficiat de sprijinul tacit al germanilor, care
sperau că astfel vor fi subminate angajamentele guvernului rus de a
continua războiul, în ceea ce-1 privea, Lenin era adeptul preluării imediate a
puterii de către soviete, al încheierii păcii şi al legiferării urgente a reformei
agrare. De altfel, a doua zi după revenirea în patrie, el va face cunoscute
celebrele sale Teze din aprilie.
  Alături de el, un rol important va fi jucat de Leon Troţki (pseudonimul de
revoluţionar utilizat de Lev Davidovici Bronstein, născut la 7 noiembrie
1879), revenit în mai 1917 din exil din Statele Unite, de la New York,
acesta organizând viitoarea Armată Rosie. Cei doi vor fi liderii aripii
bolşevice (majoritare) a socialiştilor, lor fiindu-le opusă gruparea
menşevica. Lozincile lansate de Lenin, de genul Toată puterea în mâna
sovietelor sau Pâine, pace şi pământ, au avut ecou imediat în rândul
maselor.
  Încercând să-şi consolideze poziţia, guvernul provizoriu a decis
declanşarea unei ofensive (între 29 iunie şi 7 iulie) împotriva Puterilor
Centrale, în Galiţia, cu speranţa că astfel se va impune şi în faţa criticilor
interni. Din păcate, iniţiativa s-a dovedit a fi neinspirată, pentru că armata
rusă nu a avut capacitatea de a schimba în mod radical situaţia de pe front.
Mai mult, eşecul militar va avea efecte interne, radicalii preluând controlul
la Petrograd. Totuşi, o încercare a bolşevicilor de a prelua puterea (16 – 18
iulie) va eşua, Troţki fiind arestat şi Lenin fugind în Finlanda. Este
momentul, la 20 iulie, când prinţul Lvov este schimbat de Kerensky, un rol
important în noul executiv j ucându-1 generalul Lev Kornilov, care a preluat
conducerea armatei.
  La rândul său, Kornilov va încerca să schimbe guvernul provizoriu, dar
tentativa sa din 9-14 septembrie va eşua, el fiind demis 48 de Kerensky. În
schimb, agitaţiile bolşevicilor vor găsi tot mai mulţi adepţi. Din Finlanda,
Lenin le cerea adepţilor săi să acţioneze imediat, speculând momentul. El se
baza pe noul lider al Sovietului din Petrograd, nimeni altul decât Leon
Troţki, motiv pentru care, deghizat, va reveni, la 23 octombrie, în Rusia
pentru a participa la şedinţa secretă a Comitetului Central, desfăşurata la
Petrograd, la care s-a hotărât declanşarea insurecţiei armate. In aceste
condiţii, în noaptea de 6 noiembrie, bolşevicii vor prelua controlul la
Petrograd şi Kronstadt, iar gărzile roşii vor ocupa sediul guvernului
provizoriu. Palatul de iarnă, cu ajutorul crucişătorului Aurora. Premierul
Kerensky va reuşi să se salveze, ajungând în exil, în timp ce majoritatea
populaţiei era preocupată de problemele cotidiene.
  Victoria revoluţiei bolşevice va fi consfinţită la 7 noiembrie, atunci când
cel de-al doilea Congres al sovietelor din Rusia va marca preluarea
definitivă de către bolşevici a puterii executive prin intermediul Consiliului
Comisarilor Poporului. Liderul noului organ executiv era Lenin, secondat
de Troţki şi Stalin. Imediat, urmărind consolidarea poziţiei interne şi
internaţionale, Lenin va iniţia publicarea Decretului asupra păcii, solicitând
părţilor implicate în conflictul mondial să accepte iniţierea de discuţii în
vederea încheierii războiului. Desi presupunea sacrificii mari pentru Rusia,
Lenin a înţeles să lupte pentru aplicarea imediată a acestei idei, fiind
convins că doar aşa va câştiga timpul absolut necesar pentru a-şi consolida
poziţia în plan intern, întrucât seful armatei, generalul Duhonin, se opunea
iniţiativei, el va fi înlocuit, la 21 noiembrie, cu bolşevicul Krâlenko. A doua
zi, Troţki va reveni asupra soluţiei încheierii unei păci fără anexări şi
despăgubiri, respinsă de Puterile Aliate, dar acceptată la 28 noiembrie de
germani.
  Venită la putere în numele unor idealuri cu adevărat remarcabile, puterea
sovietică va face primii pasi luând, unele măsuri ce pot fi considerate cu
adevărat importante. Alături de iniţiativa încheierii păcii, se evidenţiază
Decretul asupra pământului, adoptat chiar la 7 noiembrie, naţionalizarea
băncilor, nerecunoaşterea datoriilor externe ale Rusiei ţariste, preluarea
controlului asupra fabricilor de către muncitori, confiscarea proprietăţilor
bisericeşti. Pe lângă aceste măsuri ce vizau democratizarea şi modernizarea
societăţii ruse (capitol la care putem consemna şi adoptarea calendarului
gregorian la 31 ianuarie 1918), bolşevicii au luat şi alte decizii prin care
urmăreau consolidarea poziţiei proprii. Astfel, ei vor prelua controlul asupra
sindicatelor şi vor înfiinţa Comisia Extraordinară pentru Combaterea
Contrarevoluţiei (CEKA) la 20 decembrie 1917. Desi alegerile pentru
Adunarea Constituantă de la 25 noiembrie vor fi câştigate de gruparea
social-revoluţionară (menşevica), care va obţine 420 de mandate, în dauna
celor doar 225 ale bolşevicilor, la întrunirea de la Petrograd a celor aleşi, la
18 ianuarie 1918, Armata Rosie îşi va putea permite să-i disperseze pe cei
adunaţi.
  După cum am subliniat deja, principala problemă pentru Lenin o constituia
însă încheierea păcii. Din această perspectivă, semnarea armistiţiului dintre
Rusia şi Puterile Centrale, la 5 decembrie 1917, la Brest Litovsk poate fi
considerată un prim succes, totuşi unul parţial, întrucât tratativele vor eşua
la 28 decembrie datorită faptului că germanii au cerut Polonia şi teritoriile
vestice ale Rusiei, prevalându-se de principiul autodeterminării lansat chiar
de revoluţia bolşevică. Situaţia se va menţine complicată pe fondul
proclamării independenţei Ucrainei, la 28 ianuarie 1918, care va încheia
chiar un tratat separat de pace cu Puterile Centrale la 9 februarie. A doua zi,
în replică, bolşevicii vor face publică o Proclamaţie prin care anunţau
încheierea războiului. Totuşi, germanii vor relua, la 18 februarie, ofensiva
spre Petrograd, determinându-1 pe Lenin să accepte condiţii de pace extrem
de grele.
  Potrivit tratatului de la Brest Litovsk, din 3 martie 1918, dintre Rusia
sovietică şi Puterile Centrale, bolşevicii pierdeau Polonia şi Ucraina,
precum şi alte teritorii de graniţă care nu erau locuite în majoritate de ruşi.
În schimb, Lenin câştiga timpul absolut necesar consolidării situaţiei
interne. Privit din perspectivă istorică, tratatul de la Brest Litovsk poate fi
considerat un succes al tinerei diplomaţii bolşevice, care a înţeles foarte
bine să joace cartea oportunistă, făcând sacrificii pe termen scurt în
detrimentul unor interese de durată. Cu 50 acest prilej, Lenin şi-a impus
punctul de vedere în faţa lui Buharin, care considera că semnarea tratatului
cu kaiserul echivala cu trădarea muncitorilor germani. Pentru Lenin,
prezervarea revoluţiei ruse era mult mai importantă decât revoluţia
mondială, care era trecută în planul secund.
  Fără îndoială, principalul test în plan intern pentru bolşevici l-a constituit
războiul civil. Acesta este una din cauzele pentru care Lenin a ales soluţia
mutării sediului său de la Petrograd la Moscova, la 9 martie 1918, oraş în
care el se simţea mai puţin expus. La acea dată, conflictul intern începuse
deja, semnalul fiind dat de revolta cazacilor de pe Don conduşi de generalii
Kornilov şi Kaledin, la 9 decembrie 1917. Un merit deosebit în organizarea
unei puternice forţe de ripostă guvernamentale revine lui Leon Troţki,
considerat părintele Armatei Roşii, cea care va obţine victoria finală în
lungul şi sângerosul conflict.
  Istoria războiului civil este una sinuoasă, luptele desfăşurându-se pe mai
multe fronturi şi în etape succesive, cu sorţi diferiţi de izbândă. Finalmente,
hotărâtoare s-a dovedit lipsa de cooperare între forţele „albe”, care nu au
ştiut să dea o lovitură decisivă concertată bolşevicilor, lăsându-le timpul
necesar pentru a interveni pe rând în diferitele zone de conflict. Astfel, la
începutul lui 1918, luptele cu cazacii de pe Don erau în plină desfăşurare,
Armata Rosie reuşind să beneficieze de sinuciderea generalului Kaledin în
urma unei înfrângeri, urmată de uciderea lui Kornilov. Comanda albilor va
fi preluată de generalul Denikin, care va fi sprijinit de hatmanul cazacilor de
pe Don, generalul Krasnov. Este perioada în care se proclamă independenţa
Ucrainei, naţionaliştii de la Kiev reuşind, cu sprijin german, să ocupe
Odessa şi să respingă atacurile bolşevicilor, formându-se chiar un guvern
condus de generalul Skoropadsky.
  După capitularea Puterilor Centrale, la 15 noiembrie 1918, socialiştii
ucraineni conduşi de generalul Simon Petliura vor reuşi să preia conducerea
guvernului de la Kiev, dar se vor confrunta cu ofensiva corpului
expediţionar francez, care va ocupa Odessa, la 18 decembrie. Intervenţia
Aliaţilor va fi contracarată de o puternică lovitură a Armatei Roşii,
bolşevicii ocupând Kievul, la 3 februarie
  1919, apoi Odessa, la 8 aprilie, în acel moment, Ucraina devenea republică
bolşevica.
  Intervenţia generalului Denikin va răsturna din nou situaţia, el ocupând
Ucraina din august până în decembrie 1919. Dar şi dominaţia lui Denikin se
va dovedi efemeră, întrucât o nouă ofensivă a Armatei Roşii va duce la
preluarea controlului asupra Kievului, la 17 decembrie 1919. De această
dată, este rândul Poloniei să intervină în război. Ucraina fiind ocupată la 7
mai 1920, dar contraofensiva sovietică va conduce, finalmente, la alipirea
Ucrainei la Uniunea Sovietică în formare, la 30 decembrie 1920.
  Intervenţia forţelor antibolsevice dinspre Vest va fi dirijată de generalul
rudeniei, care va reuşi, în decembrie 1919, să avanseze spre Petrograd. El
va fi însă învins de Armata Rosie, iar Bielorusia se va alătura Uniunii
Sovietice. In schimb, Lenin va fi nevoit să recunoască independenţa statelor
baltice şi a Finlandei. Aceeaşi soartă o va avea şi intervenţia trupelor aliate
din nordul Rusiei. La 23 iunie 1918, un corp expediţionar englez debarca la
Murmansk cu scopul de a proteja zona în faţa trupelor germane. Ulterior, la
2 august, cu sprijinul francezilor, britanicii vor ocupa Arhanghelskul şi vor
sprijini o guvernare independentă faţă de bolşevici în zonă, din primăvara
lui 1919 aliaţii beneficiind şi de prezenţa unor unităţi ale armatei americane.
Totuşi, pe fondul unei puternice ofensive bolşevice, după lupte grele,
Arhanghelskul, la 30 septembrie 1919, şi Murmanskul, la 12 octombrie, vor
fi cedate.
  În primăvara lui 1920, rezistenţa împotriva comunismului era încă
întreţinută în sud de generalul Denikin, care va pierde totuşi, după unele
succese ce s-au dovedit efemere, ultima bază la 27 martie, cedând comanda
trupelor generalului Vranghel. După ce Armata Rosie a reuşit o serie de
succese în Caucaz, ocupând importantul centru Baku, la 28 aprilie,
Vranghel va declanşa contraofensiva ce îi va aduce controlul asupra unui
important teritoriu în sud. Totuşi, el nu se va dovedi capabil să administreze
regiunea şi va fi forţat să se retragă, la l noiembrie, în Crimeea, iar de aici,
la 12 noiembrie, să-şi evacueze armata spre Istambul. 52
  Nici în Asia Centrală, opozanţii regimului comunist nu au avut decât
succese efemere, în iunie 1918. Legiunea cehă din Siberia, formată din
prizonieri de război, va reuşi să preia controlul asupra Transiberianului si,
cu sprijinul locuitorilor din zonă, va impune chiar un guvern autonom al
Siberiei cu centrul la Omsk. La 18 noiembrie, în urma unei lovituri militare,
puterea la Omsk va fi preluată de amiralul Aleksandr Kolceak, care se va
proclama conducător suprem al Rusiei. Desi a reuşit să reziste o perioadă în
faţa unei puternice ofensive sovietice, Kolceak va fi nevoit să predea
puterea generalului Semenov la 17 decembrie. Apoi, treptat, bolşevicii vor
avansa spre Est, ocupând Vladivostokul la 25 octombrie 1922, după ce
acesta fusese evacuat de către trupele japoneze, apoi anexând teritoriile din
Orientul îndepărtat la Uniunea Sovietică, la 19 noiembrie 1922.
  Paralel cu lungul război civil, autorităţile bolşevice de la Moscova au luat
măsuri energice pentru a-şi impune dominaţia. Un moment cu multiple
semnificaţii l-a constituit promulgarea Constituţiei sovietice, la 10 iulie
1918, document ce consfinţea instaurarea de jure a dictaturii proletariatului.
A urmat, la 16 iulie, asasinarea familiei ţarului Nicolae II (inclusiv copii şi
ţarina Alexandra) la Ekaterinburg, eveniment ce marca ruptura definitivă cu
trecutul. De notat că o tentativă de ucidere a lui Lenin a eşuat la 30 august,
de această dată reacţia autorităţilor materializându-se în declanşarea unui
nou val de teroare împotriva opozanţilor.
  Desi prin victoriile obţinute de Armata Rosie regimul se consolidase în
interior, o revoltă a marinarilor din Kronstadt, înăbuşita violent de bolşevici
(23 februarie – 17 martie 1921), coroborată cu o puternică foamete, îl va
determina pe Lenin să ia o iniţiativă prin care dorea să modifice profund
abordarea problemelor economice de către bolşevici. La 17 martie, liderul
de la Kremlin dădea semnalul pentru debutul noii politici economice (N. E.
P.). În primul rând, prin această politică ţăranii beneficiau de o mai mare
libertate de acţiune, ei având de acum posibilitatea să păstreze surplusul de
producţie şi să facă comerţ, autorităţile permiţând chiar activitatea micilor
ferme. In domeniul industriei s-a ajuns până la preluarea controlului unor
fabrici de către foştii proprietari, în timp ce noi iniţiative private sunt
stimulate. La rândul său, sistemul fiscal este pus pe baze semi-capitaliste.
  Totuşi, noua linie avea limitele sale, controlul statului asupra industriei
grele şi a comerţului exterior fiind total. Rezultatele nu au întârziat să apară,
s-a constatat chiar un reflux al ideologiei comuniste, după cum teroarea a
început să cunoască alte dimensiuni, mai suportabile. La 30 decembrie 1922
apărea în mod oficial Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, o federaţie
din care, iniţial, făceau parte Rusia, Bielorusia, Ucraina şi Transcaucazia.
  Pe fundalul acestor reforme, bolşevicii vor obţine şi un important succes în
plan extern prin semnarea tratatului de la Rapallo, din 16 aprilie 1922, cu
Germania. Pe lângă ieşirea din izolare, Rusia sovietică obţinea perspectiva
unei colaborări cu o altă putere ce fusese exclusă din rândul marilor forţe
mondiale.
  La 21 ianuarie 1924 înceta din viaţă părintele primei revoluţii socialiste
victorioase, Vladimir Ilici Lenin. Moartea lui nu a surprins, la acea dată el
suferind deja trei crize puternice. După prima dintre ele, cea din 26 mai
1922, reuşise să se refacă parţial, tratându-se la Gorki, dar, la 16 decembrie,
va avea loc un nou atac. In urma acestui moment, el va dicta celebrul
Testament, la 25 decembrie 1922. Lenin a reuşit să mai viziteze o dată
Kremlinul, la 18 octombrie 1923, înainte de a muri. Trupul său mumificat a
fost aşezat în mausoleul de la Moscova, la 27 ianuarie 1924.
  La acea dată, poziţia bolşevicilor era deja consolidată, iar meritele lui
Lenin unanim apreciate. De altfel, la l februarie, regimul bolşevic era
recunoscut de Marea Britanic, urmată la scurt timp de Italia, Franţa şi
Japonia. Mult mai târziu, la 17 noiembrie 1933, pe aceeaşi poziţie se vor
situa şi Statele Unite ale Americii.
  Pentru că nu a existat un succesor unic desemnat cu claritate din timpul
vieţii lui Lenin, la moartea lui s-a declanşat un puternic conflict, la început
mocnit, din 1926 deschis, între Leon Troţki, pe de o parte, şi losif
Vissarionovici Stalin, pe de alta.
  Stalin, un georgian născut în 1879 în localitatea Gori într-o familie de
ţărani, era pseudonimul de revoluţionar al lui losif Vissarionovici
Djugasvili. El se va asocia la început cu alţi doi lideri importanţi, Lev
Kamenev şi Grigori Zinoviev, care cu timpul vor înţelege că Stalin doar se
foloseşte de ei pentru a-şi impune dictatura personală, motiv pentru care se
vor ralia lui Troţki. Nu este lipsită de importanţă numirea lui Stalin în noul
post de secretar general al partidului, creat în aprilie 1922, chiar într-un
moment în care Lenin era în pragul primei crize.
  Manevrând cu abilitate, Stalin îşi va asigura controlul asupra Biroului
Politic, impunându-şi linia în faţa lui Troţki şi a adepţilor accelerării
construcţiei socialismului şi ai revoluţiei continue. Astfel, în perioada iulie
– octombrie 1926, Stalin va reuşi să-i elimine din conducerea partidului pe
Troţki şi Zinoviev, pentru a retine doar două nume mai cunoscute. Victoria
definitivă a lui Stalin s-a consemnat la 27 decembrie 1927, cu prilejul
Congresului XV al partidului. Deciziile adoptate cu acest prilej vor
consemna şi sfârşitul noii politici economice, ceea ce va avea un puternic
impact asupra societăţii.
  Stăpân pe situaţie, Stalin va impune adoptarea primului plan cincinal, care
a debutat la l octombrie 1928. Conform noilor viziuni economice, accentul
va cădea pe industria grea şi pe cooperativizarea agriculturii, fiind luate
măsuri represive împotriva ţăranilor înstăriţi, aşa-zişii culaci. Economia
planificată era considerată cheia de boltă a socialismului, iar pentru Stalin
industrializarea era garanţia viitorului. Dincolo de exagerări şi de încălcări
chiar ale legislaţiei socialiste, nu trebuie negate succese precum construcţia
hidrocentralei de pe fluviul Nipru sau construcţia unor noi oraşe industriale,
specializate pe anumite ramuri de producţie, care au generat însă şi un exod
din mediul rural estimat la circa nouă milioane de persoane.
  Cel mai primejdios inamic al lui Stalin, Leon Troţki, va fi expulzat din
Uniunea Sovietică în ianuarie 1929, fiind ulterior asasinat în Mexic, la 20
august 1940. La 17 noiembrie 1929, şi Buharin era exclus din Biroul
Politic, întrucât solicitase continuarea N. E. P. Ulterior, teroarea s-a extins
până la nivelul simplilor membri de partid, numai în 1933 fiind excluşi din
organizaţiile lor circa un milion de comunişti. Asasinarea lui Serghei Kirov,
un apropiat al lui Stalin, la l decembrie 1934, va declanşa un nou val de
teroare, prilej pentru eliminarea din partid şi condamnarea pentru „trădare şi
conspiraţie”, în ianuarie 1935, a lui Kamenev şi Zinoviev.
  În ciuda dictaturii interne, Stalin va reuşi un nou succes în plan
internaţional, la 18 septembrie 1934, prin primirea Uniunii Sovietice în
rândurile Ligii Naţiunilor. De fapt, el aplica cele două direcţii principale ale
politicii externe sovietice: răsturnarea guvernelor capitaliste si, paralel,
dezvoltarea de relaţii normale cu aceleaşi state. Un rol important revenea
Internaţionalei III Comuniste, care, după cum observa remarcabilul
cercetător François Furet, era „extinderea internaţională a revoluţiei din
Octombrie.”
  Noile realităţi vor fi consemnate de Constituţia adoptată la 5 decembrie
1936. La acea dată, federaţia cuprindea 11 republici, iar ca noutate
organizatorică în locul Congresului sovietelor va apărea Sovietul Suprem.
Desi controlul asupra societăţii era aproape total, Stalin îşi îndrepta atenţia
şi asupra armatei, a cărei comandă a fost practic decapitată. La 12 iulie
1937, un grup de generali în frunte cu mareşalul Tuhacevski vor fi executaţi
pentru „spionaj în favoarea germanilor şi japonezilor”. Aceeaşi soartă a
avut-o şi Buharin, judecat la 2 -15 martie 1938, condamnat şi executat
alături de alţi lideri din vechea gardă bolşevică.
  Pe fondul puternicelor presiuni pe care le făcea Hitler asupra Poloniei, la 3
mai 1939, ministrul sovietic de externe, Maxim Litvinov, va fi schimbat din
fruntea diplomaţiei după 18 ani, perioadă în care el se manifestase ca un
politician echilibrat şi respectat de mediile internaţionale. Noul titular al
postului, Veaceslav Molotov, un apropiat al lui Stalin, va impune imediat o
nouă linie strategică, orientându-se spre o colaborare cu Germania. El punea
în faţa intereselor ideologice pe cele ale avantajului practic ce putea rezulta
din această combinaţie „împotriva naturii”. Astfel, se va ajunge la semnarea
pactului din 23 august 1939. Desi s-a declarat neutră la l septembrie,
Uniunea Sovietică a pus în practică prevederile pactului 56 la 17
septembrie, atunci când Armata Rosie a invadat la rândul ei Polonia,
ocupând un teritoriu ce coincidea cu linia de demarcaţie asupra căreia
căzuseră de acord Ribentropp şi Molotov.
  După atacarea Uniunii Sovietice de către Hitler, la 22 iunie 1941, datele
problemei se vor schimba. Stalin va fi acceptat de Marea Britanic, mai întâi,
apoi şi de Statele Unite, cele Trei Mari Puteri formând coaliţia care a decis
soarta conflagraţiei. De asemenea, el se va remarca drept un autentic lider
pe parcursul unui lung şi dificil război de apărare, ştiind să coalizeze toate
forţele şi resursele interne pentru a rezista la început în faţa fantasticei
presiuni a Wehrmachtului, apoi pentru a contraataca şi a obţine victoria
finală. Nu în ultimul rând atragem atenţia asupra manierei în care Stalin a
ştiut să obţină profit maxim şi din noile realităţi politice internaţionale
postbelice.
  11.2. Germania. De la Republica de Ia Weimar la Hitler înfrântă în primul
război mondial, Germania a fost considerată de către puterile învingătoare
drept principala responsabilă de declanşarea conflictului, motiv pentru care
şi condiţiile impuse la Versailles au fost pe măsură, mai ales că Franţa îşi
dorea să se asigure că o nouă agresiune germană nu va mai fi posibilă.
Acest fapt, precum şi realitatea că armistiţiul a fost acceptat în condiţiile
unei stări revoluţionare – celebrul „cuţit pe la spate înfipt în soldatul german
de bolşevici” conform teoriei naziste – îşi vor pune profund amprenta
asupra evoluţiei interbelice a statului german.
  Pe fondul puternicei ofensive finale aliate împotriva Puterilor Centrale, la
28 octombrie 1918, avea loc revolta marinarilor din portul Kiel, care au
refuzat să mai continue lupta împotriva trupelor engleze. A doua zi, speriat
de evoluţia evenimentelor şi având proaspătă în memorie soarta ţarului,
împăratul Wilhem II părăsea Berlinul în favoarea cartierului general al
armatei sale de la Spa. Totuşi, evoluţiile erau ireversibile. La 4 şi 5
noiembrie, alte revolte ale marinarilor din diferite porturi erau înregistrate,
iar la 7 noiembrie, izbucnea o revoltă la Munchen în urma căreia, a doua zi,
socialistul Kurt Eisner va proclama republica în Bavaria.
  Aflat în imposibilitate de a mai controla situaţia, kaiserul a ales soluţia de
a fugi în Olanda. La 9 noiembrie, prinţul Max von Baden, seful guvernului
german, era în măsură să anunţe abdicarea lui Wilhem şi sfârşitul celui de-al
doilea Reich. Controlul asupra puterii executive a fost preluat de socialişti,
Philip Scheidemann proclamând Republica. Evenimentele se derulau cu o
mare viteză, astfel că, la 10 noiembrie, la Berlin se forma un cabinet
dominat de socialişti şi independenţi, în condiţiile în care gruparea de
extrema stânga condusă de Karl Liebknecht şi Rosa Luxemburg, cunoscută
sub numele de Spartacus. Se pronunţase deja în favoarea instaurării unui
regim comunist. Astfel, la 11 noiembrie, aflată în imposibilitatea de a mai
negocia sau de a rezista în faţa Aliaţilor, Germania va fi nevoită să
capituleze.
  Confruntată cu mari probleme generate de război, ţara trebuia să facă faţă
şi unei puternice crize politice interne, spectrul instaurării unui regim de tip
bolşevic fiind prezent. De altfel, între 5 şi 15 ianuarie 1919, gruparea
Spartacus va declanşa chiar o revoltă la Berlin, dar intervenţia guvernului
provizoriu susţinut de armată va conduce la înăbuşirea mişcării. Karl
Liebknecht şi Rosa Luxemburg au fost arestaţi şi împuşcaţi în drum spre
închisoare. In semn de protest, comuniştii au refuzat să participe la alegerile
din 19 ianuarie pentru noua Adunare Naţională Constituantă, astfel că
socialiştii şi-au asigurat o majoritate relativă, obţinând 163 de mandate.
Componenţa Parlamentului era completată de 88 de centrişti, 75 de
democraţi, 43 de naţionalişti, 22 de socialişti independenţi şi alţi 31 de
deputaţi, independenţi.
  La 6 februarie, membrii Adunării Naţionale se întruneau în prima şedinţă
la Weimar. Guvernul era controlat de acelaşi Philip Scheidemann, care a
reuşit formarea unei coaliţii tripartite în care intrau principalele forţe
parlamentare: socialiştii, centriştii şi democraţii. Practic, îşi începea
existenţa Republica de la Weimar, în fruntea căreia legislativul va alege, la
11 februarie, drept prim preşedinte, pe Friedrich Ebert.
  Acţionând pentru restabilirea ordinii, trupele federale vor obţine un
important succes în urma intervenţiei din Bavaria, 4 aprilie – l mai 1919,
care a condus la răsturnarea Republicii Sovietice auto-proclamate în zonă.
Totuşi, Scheidemann îşi va da demisia la 20 iunie în semn de protest faţă de
prevederile tratatului de pace, pe care a refuzat să-1 semneze. La 23 iunie
era format un nou guvern, condus de Gustav Bauer, cu contele von
Brockdorf-Rantzau la externe, care va accepta semnarea tratatului abia după
ce Parlamentul şi-a dat acordul în faţa pericolului iminent ca ţara să fie
invadată de trupele aliate.
  Un semn al normalizării treptate a situaţiei l-a constituit adoptarea
Constituţiei de la Weimar, la 31 iulie 1919. Potrivit acesteia, Reichstagul era
format din deputaţi aleşi pe liste la nivel naţional, puterea executivă fiind
deţinută de un preşedinte ales pe şapte ani şi de un cancelar numit de acesta
pe baza realităţilor din parlament. De asemenea, este de notat şi rezultatul
plebiscitului din Schleswig, în urma căruia Nordul s-a alăturat Danemarcei,
dar Sudul a ales revenirea la Germania, la 14 martie 1920.
  În acel moment, situaţia era suficient de confuză la Berlin datorită
„puciului Kapp” desfăşurat între 13 şi 17 martie, în fapt era vorba despre o
tentativă a unei grupări monarhiste conduse de dr. Wolfgang Kapp, fost
parlamentar, de a răsturna guvernul. Cu ajutorul trupelor baronului von
Luttwitz şi cu „binecuvântarea” generalului Erich Ludendorff, fostul sef al
Marelui Stat Major, Kapp, a intrat în Berlin şi s-a autoproclamat cancelar.
Preşedintele Ebert şi membrii executivului s-au refugiat la Stuttgart, de
unde au chemat sindicatele să declanşeze greva generală. Tentativa de
lovitură de stat a eşuat după numai patru zile. Wolfgang Kapp a plecat în
Suedia, de unde va reveni însă în 1922, fără a mai fi judecat pentru tentativa
de lovitură de stat.
  La 6 iunie 1920 s-au desfăşurat din nou alegeri pentru Reichstag.
Socialiştii, care dominau „coaliţia de la Weimar', vor fi însă înfrânţi şi nu
vor mai face parte din guvernul condus acum de cancelarul Konstantin
Fehrenbach, acesta prezidând o echipă susţinută de Partidul Popular
(liberal), centrişti şi democraţi. De fapt, era inaugurată o perioadă de
instabilitate, guvernele schimbându-se destul de des, adiţional revenind şi
ameninţarea franceză privind ocuparea Ruhrului drept gaj pentru plata
datoriilor de război. De altfel, în mai 1921, trupele franceze au ocupat
câteva centre industriale din Ruhr, determinând guvernul german să-şi
asume obligaţiile privind plata despăgubirilor.
  Desi în plan extern, prin semnarea tratatului de la Rapallo (16 aprilie
1922), Germania reuşise să „spargă” izolarea diplomatică, în plan intern,
criza economică profundă va conduce la un declin accentuat al mărcii cu
începere din august 1922. Noul guvern condus de industriaşul Wilehm
Cuno, numit la 14 noiembrie, se va confrunta însă şi cu intervenţia trupelor
franceze, care au invadat, la 11 ianuarie 1923, bazinul Ruhr. Aflaţi în
imposibilitate de plată, germanii vor declanşa rezistenţa pasivă. La 12
august 1923, Cuno îşi prezenta demisia, fiind înlocuit de Gustav
Stresseman, liderul Partidului Populai'. Noul cancelar va decide încetarea
rezistenţei pasive, la 26 septembrie, cu speranţa că medierea Marii Britanii
va conduce spre o soluţie acceptabilă pentru părţile aflate în conflict.
  În aceste condiţii, se va produce un eveniment care nu a făcut mare vâlvă
în epocă, dar care a fost considerat ulterior, „puciul de la berărie”.
Desfăşurata între 8 şi 11 noiembrie 1923, în capitala Bavariei, Munchen,
tentativa de răsturnare a guvernului regional l-a avut în frunte pe eroul
Wehrmachtului din primul război mondial, generalul Erich Ludendorff,
secondat de tânărul lider al unui partid aflat în creştere, cel Naţional
Socialist, Adolf Hitler. Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor Germani
(N. S. D. A. P.) fusese înfiinţat tot în capitala Bavariei, la 24 februarie 1920,
atunci când, în faţa a circa 2.000 de adepţi. Hitler va adopta drept siglă a
formaţiunii sale svastica (crucea încârligată) şi salutul Heil Treptat, naziştii
au devenit cunoscuţi în Bavaria şi astfel se explică prezenţa lor alături de
generalul Ludendorff. Un rol a jucat şi faptul că partidul avea şi secţii de
asalt, S. A., conduse de un apropiat al lui Hitler, Ernest Rohm. Tot 60 cu
prilejul puciului avea să se remarce şi Hermann Goring, unul din viitorii
lideri ai celui de-al Treilea Reich.
  După puciul din noiembrie 1923, Hitler va fi arestat şi judecat. Dar
procesul s-a transformat într-un adevărat triumf personal pentru acuzat,
instanţa fiind nevoită să mute cauza la Leipzig. Condamnat la cinci ani de
închisoare, din care va efectua doar unul, fiind eliberat în decembrie 1924,
Hitler va avea suficient timp pentru a scrie cartea de căpătâi pentru adepţii
săi, Mein Kampf. Lucrarea conţine o parte autobiografică, însă, în acelaşi
timp. Dezvoltă o concepţie proprie asupra istoriei universale văzută ca o
luptă între principiul binelui şi cel al răului. Desigur, pentru Hitler rasa
ariană era încarnarea „lucrării Domnului”, Diavolul fiind evreii, consideraţi
o subrasă, asemenea negrilor, slavilor sau mongolilor. Nu lipsea nici
programul politic imediat concretizat în revanşa asupra Franţei pentru
reglarea definitivă a conturilor şi cucerirea „spaţiului vital” prin extinderea
spre Răsărit.
  La acea dată, guvernul Stresseman era confruntat însă cu probleme mult
mai grave. Pentru depăşirea impasului va fi deschisă Rentenbank, avându-1
în frunte pe Hjalmar Schacht, scopul fiind introducerea unei noi unităţi
monetare, rentenmark. În plus, pentru echilibrarea deficitului bugetar, circa
700.000 de persoane angajate la stat vor fi trimise în şomaj. Totuşi, mult
mai eficiente se vor dovedi planul Dawes (acceptat de Reichstag la 9 aprilie
1924) şi un împrumut extern. Prin cumularea acestor măsuri, Germania a
depăşit criza şi a obţinut retragerea trupelor de ocupaţie din Ruhr.
  La 25 februarie 1925 înceta din viaţă preşedintele Friedrich Ebert. Pentru
postul vacant au candidat iniţial şapte persoane, fără ca cineva să obţină
majoritatea. Abia la 26 aprilie, a fost ales mareşalul Paul von Hindenburg,
care se va impune în faţa candidatului stângii, Wilhem Marx. Interesant este
că victoria lui von Hindenburg a fost facilitată de faptul că Ernest
Thălmann, liderul comuniştilor, a obţinut circa două milioane de voturi,
care direcţionale către Marx i-ar fi fost suficiente acestuia pentru a obţine
victoria.
  La 10 februarie 1926, Germania a solicitat să fie admisă în Liga
Naţiunilor, revendicând şi un loc în Consiliu, fapt care a condus la
amânarea răspunsului din partea Societăţii Naţiunilor. Abia la 5 septembrie,
acesta va veni consfinţind revenirea Republicii de la Weimar la Societate în
calitate de membru permanent al Consiliului. Totuşi, aceasta nu însemna şi
asumarea vinei de a fi principala responsabilă pentru declanşarea primului
război mondial. Simptomatic în aceste sens se va dovedi discursul rostit de
preşedintele von Hindenburg la 18 septembrie 1927, cu prilejul
comemorării luptelor de la Tannenberg. Un alt eveniment demn de
consemnat l-a constituit moartea lui Gustav Stresseman, la 3 octombrie
1929, unul dintre liderii marcanţi ai Republicii de la Weimar.
  La 14 septembrie 1930 aveau loc alegeri pentru Reichstag. Pentru prima
dată, naziştii conduşi de Adolf Hitler se vor afirma ca un partid important,
ei obţinând 107 mandate faţă de 12, câte reuşiseră anterior. Hitler va profita
astfel de condiţii optime pentru a-şi susţine discursul revanşard şi antisemit,
intrând în conflict direct cu comuniştii şi exploatând nemulţumirile generate
de marea criză economică mondială.
  În Germania, criza s-a accentuat după falimentul Austrian Credit-Anstaldt,
moment ce marchează debutul unui colaps financiar la nivelul întregii
Europe Centrale. Se va ajunge astfel ca în 1932 să fie înregistraţi şase
milioane de şomeri, în plan politic, naziştii şi comuniştii vor exploata
nemulţumirea populară, sporindu-şi influenţa.
  Hitler şi-a permis chiar să participe la alegerile prezidenţiale din 13 martie
1932, fiind învins de Paul von Hindenburg abia după un nou tur de scrutin,
la 10 aprilie. Ascensiunea extremei drepte este subliniată şi de lovitura dată
în Prusia de von Papen, care, la 20 iulie 1932, reuşeşte să-1 înlocuiască pe
premierul socialist al landului. In loc să detensioneze situaţia, rezultatele
alegerilor parlamentare din 31 iulie vor consemna intrarea într-un blocaj.
Conform voinţei electorilor, socialiştii obţinuseră 133 de mandate, naziştii –
130, centriştii – 97, iar comuniştii 89 de locuri, întrucât atât Hitler, cât şi
comuniştii au refuzat participarea Ia orice tip de alianţă, nu s-a putut realiza
o majoritate parlamentară. La 12 august, Hitler a refuzat propunerea
preşedintelui von Hindenburg de a deveni vice-cancelar, el cerând pe un ton
62
  A imperativ lotul sau nimic. In aceste condiţii, la 12 septembrie,
Reichstagul era dizolvat.
  Programate la 6 noiembrie, noile alegeri nu vor debloca situaţia, astfel că,
la 17 noiembrie, von Papen şi-a prezentat demisia, întrucât, la 24 noiembrie.
Hitler a solicitat puteri depline în calitate de cancelar şi a fost refiizat de
preşedintele von Hindenburg, la 2 decembrie guvernul era format de Kurt
von Schleicher. Noul cancelar avea o misiune imposibilă, de a concilia
dreapta cu stânga, astfel că demisia prezentată la 28 ianuarie 1933 a venit
firesc.
  Acesta este fundalul pe s-a produs evenimentul de la 30 ianuarie 1933,
care va marca evoluţia istorică la scară planetară. Fără alternativă,
preşedintele Paul von Hindenburg i-a încredinţat funcţia de cancelar lui
Adolf Hitler. Născut la 20 aprilie 1889, la Braunau, el şi-a petrecut primii
ani din viaţă la Viena. După care. În 1913, s-a mutat la Miinchen. Pe
parcursul primului război mondial a participat la luptele de pe frontul de
vest, înrolându-se ca voluntar, fiind decorat cu „Crucea de fier” şi avansat la
gradul de caporal, în octombrie 1918 va fi rănit şi îşi va pierde temporar
vederea, fiind evacuat la Berlin, iar de aici la Miinchen, unde îşi revine în
plină revoltă bolşevica. Profund antisemit, Hitler va susţine un discurs
revanşard, acuzând Versailles-ul şi „trădarea” din noiembrie 1918,
considerându~i pe evrei principalii vinovaţi pentru înfrângerea Germaniei.
  Mentorul lui Hitler era Mussolini, al cărui bust se găsea în biroul său.
Totuşi, este interesantă precizarea că prima lor întâlnire de la Florenţa, din
iunie 1934, a fost un eşec. Mai mult, Fuhrerul nu l-a ascultat pe Duce atunci
când acesta l-a sfătuit să nu-i persecute pe evrei şi să nu părăsească Liga
Naţiunilor. Demn de reţinut este şi protestul lui Mussolini în momentul
asasinării cancelarului austriac Dolfuss, ceea ce l-a determinat pe Hitler să
amâne AmchlussAbia cu prilejul celei de-a doua întâlniri dintre cei doi
dictatori, din septembrie 1937, vor fi afişate sentimente „mai calde” de
ambele părţi.
  Figurile cele mai importante ale noului executiv erau von Papen, în calitate
de vice-cancelar, nazistul Hermann Goring, Walter Frick la Interne,
generalul Werner von Blomberg la Apărare, precum şi ministrul de externe
Konstantin von Neurath. Totuşi, nici Hitler nu este capabil să obţină
cooperarea centriştilor pentru asigurarea unei majorităţi parlamentare, astfel
că noi alegeri sunt convocate pentru data de 5 martie.
  Desfăşurata într-o atmosferă de o violenţă extremă, campania electorală va
fi marcată de un eveniment cu ample ecouri, incendierea, la 27 februarie, a
clădirii Reichstagului. Hitler gestionează eficient momentul, dă întreaga
vină pe comunişti (principalul acuzat este olandezul Marinus van der
Lubbe) şi îl convinge pe preşedintele von Hindenburg să ia măsuri pentru
suprimarea libertăţii presei, a cuvântului şi a altor libertăţi constituţionale
(de reunire şi asociere, inviolabilitatea domiciliului, secretul postei). Este
vorba despre decretul pentru protecţia poporului şi statului german, din 28
februarie, care va deveni legea fundamentală a celui de-al Treilea Reich. Pe
baza acesteia, a doua zi, Partidul Comunist va fi interziS. Aşa reuşesc
naziştii să obţină 44% din voturile exprimate la 5 martie, care, împreună cu
alte opt procente revenite naţionaliştilor, se vor dovedi suficiente pentru a
controla parlamentul. In doar o lună, teroarea brună îşi poate intra în
drepturi.
  La 23 martie, beneficiind şi de sprijinul unor deputaţi catolici de centru,
naziştii şi naţionaliştii vor obţine acordarea de către Reichstag de drepturi
depline şi dictatoriale pentru guvern până la l aprilie 1937. Având calea
deschisă, Hitler nu va ezita să ia măsuri radicale în toate domeniile vieţii
economice, sociale şi politice. Pe rând, partidele de opoziţie sunt dizolvate,
astfel că Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor Germani (N. S. D. A. P.)
va deveni unica formaţiune acceptată cu începere de la 14 iulie 1933.
  Hitler va lua măsuri şi din perspectiva protejării rasei ariene, astfel fiind
adoptate legi rasiale, îndreptate cu precădere împotriva evreilor care vor
pierde, în conformitate cu Legile de la Nurmberg din 15 septembrie 1935,
dreptul de cetăţenie. Ca o extensie a acestor legi. Hitler va promova şi legea
pentru protecţia sângelui şi a onoarei germane potrivit căreia relaţiile
sexuale, deci implicit căsătoria, cu evreii erau interzise. Ulterior, naziştii vor
decreta că orice persoană 64 care are cel puţin un bunic evreu în genealogie
era considerat evreu si, pe cale de consecinţă, nu putea deveni niciodată
cetăţean german. Apogeul politicii antisemite a lui Hitler o vor reprezenta
lagărele de concentrare şi holocaustul sau soluţia finală.
  După ce a dat un puternic semnal şi în privinţa unei noi linii politice
externe, prin retragerea Germaniei de la Conferinţa dezarmării (14
octombrie 1933), Hitler va organiza alegeri pentru un nou Reichstag, care
va avea de acum înainte un rol decorativ, principala lui menire fiind de a
asculta şi aplauda discursurile rulminante ale Ftihremlui.
  Pentru a-şi impune voinţa, naziştii nu au ezitat să folosească orice tip de
mijloace, inclusiv asasinatul. O puternică impresie a produs asasinarea, la
30 iunie 1934, în noaptea cuţitelor lungi, a lui Ernest Rohm, un fost aliat de
nădejde şi conducător al temutelor „batalioane de asalt”, Gregor Strasser,
generalului von Schleicher ori a liderului catolic Erich Klausener. După
decesul preşedintelui Paul von Hindenburg, la 2 august 1935, seful statului
având pe atunci venerabila vârstă de 87 de ani, la 19 august, în urma unui
plebiscit, Adolf Hitler îşi va asuma şi puterile prezidenţiale, păstrând totuşi
titlul de Fuhrer. A doua zi, armata îi va jura credinţă.
  Pe măsura consolidării în plan intern, prin impunerea unor măsuri clasice
pentru un regim dictatorial, Hitler va duce o politică externă agresivă,
obţinând succese în serie ce vor contribui la crearea imaginii unui adevărat
luptător pentru drepturile Germaniei si, implicit, aducându-i o imensă
popularitate la un moment dat. După ce, în urma plebiscitului organizat în
Saar, la 13 ianuarie 1935, potrivit rezultatelor căruia 90% dintre votanţi au
aprobat unirea cu cel de-al Treilea Reich, la 16 martie, Hitler denunţa
clauzele tratatului de la Versailles, întrucât reacţia Marilor Puteri reunite la
Stresa a fost palidă, liderul german îşi va putea permite chiar semnarea unui
acord naval cu Marea Britanic la 18 iunie.
  Deosebit de semnificativ este discursul ţinut la doar trei zile după acest
moment în Reichstag de către Hitler. Cu o candoare dezarmantă, el se va
referi la pactul sovieto-francez din 2 mai 1935 care ar fi conferit Germaniei
un sentiment de insecuritate. Mai mult, Fuhrend dădea asigurări că este gata
să repete momentul Locarno dacă şi celelalte puteri o vor face, că va
respecta zona demilitarizată renană şi că nu este interesat de Anschluss.
Totuşi, în finalul discursului, el cerea dreptul Germaniei la înarmare, la
colonii şi la aplicarea principiului naţionalităţii în Austria, prin revenirea
acesteia la „marea patrie germană”.
  Timpul va dovedi, neaşteptat de repede, că Hitler a fost sincer doar în
finalul discursului din 21 iunie. La 7 martie 1936, el va denunţa tratatul de
la Locarno şi va ocupa zona demilitarizată renană, beneficiind şi de lipsa de
reacţie a părţii franceze. Apoi, la 18 noiembrie, el va recunoaşte guvernul
Franco din Spania, implicându-se activ în războiul civil din peninsulă.
  La 4 februarie 1938, Hitler opera două modificări semnificative în
componenţa guvernului, înlocuindu-i pe miniştrii Apărării, generalul
Werner von BlomberG. Şi Externelor, Konstantin von Neurath. De acum,
Hitler va prelua personal conducerea Ministerului Apărării, fiind secondat
de generalul Keitel şi de seful armatei, generalul Brauschitsch, în timp ce în
fruntea diplomaţiei era numit Joachim von Ribentropp. Practic, armata şi
diplomaţia, două elemente de mare importanţă în angrenajul oricărui stat,
erau controlate direct de nazişti de încredere.
  De ce a efectuat Fuhrerul aceste schimbări au înţeles celelalte state după
evenimentele ce au condus la invadarea Austriei, în noaptea de 12 spre 13
martie 1938, şi la dezmembrarea Cehoslovaciei, în urma crizei sudete.
Ocupat cu consolidarea cuceririlor externe, Adolf Hitler nu va uita nici un
moment de „problema evreiască”, un eveniment culminant pentru maniera
în care naziştii înţelegeau să o „rezolve” fiind noaptea de cristal
(kristallnacht). Atunci, la 9 noiembrie 1938, pe întreg cuprinsul Reichuhii
au avut loc atacuri „spontane” împotriva evreilor, fiind înregistrate
numeroase victime, fapt ce a determinat un adevărat exod al acestora.
  În perspectiva cursei înarmărilor pe care o declanşează Hitler se va
produce şi înlocuirea, la 20 ianuarie 1939, a guvernatorului Reichsbank,
Hjalmar Schacht, cu Walter Funk, tocmai datorită 66 avertismentelor
transmise de primul în privinţa impactului cheltuielilor militare masive
asupra inflaţiei. In fine, vom nota că, desi la 28 aprilie 1939, Hitler
răspundea preşedintelui american Roosevelt, polemizând în chestiunea
înarmării Germaniei şi dând, ca de obicei, asigurări liniştitoare, el nu a
ezitat să declanşeze un conflict mondial pentru a-şi pune în operă visele:
„spaţiul vital”, crearea rasei ariene şi asigurarea supremaţiei acesteia,
dominarea scenei mondiale de către Reich si, nu în ultimul rând, punerea în
practică a sloganului care îi era atât de drag: „un Reich, un Popor, un
Ftihrer”. Desigur, dacă liderii marilor democraţii occidentale ar fi dat atenţia
cuvenită lui Hitler şi ar fi intervenit la timp pentru a-1 stopa, ori dacă nu ar
fi fost create condiţii optime pentru ca el să preia conducerea Germaniei pe
cale constituţională, prin alegeri libere, istoria lumii ar fi arătat altfel.
  II.3. Italia fascistă.
  Desi s-a numărat printre statele învingătoare în primul război mondial,
Italia a considerat că efortul ei de pe front alături de Antantă, concretizat în
circa 600.000 de morţi, nu a fost suficient răsplătit la Conferinţa păcii. O
explicaţie pentru rolul rezervat autorităţilor de la Roma rezidă în
performanţa militară modestă a acestora, care nu a fost pe măsura
pierderilor, motiv pentru, care ţara a rămas cu datorii, nivelul de trai s-a
deteriorat si, drept consecinţă, guvernanţii şi-au pierdut prestigiul în faţa
propriei populaţii.
  De altfel. Italia a cunoscut puternice agitaţii bolşevice încă din 1917. La 13
august, la una din manifestaţiile desfăşurate la Torino s-a strigat chiar
„Trăiască Lenin”, iar lozinca „Toată puterea în mâna sovietelor” va fi foarte
populară pe parcursul verii, marcată şi de o puternică grevă generală soldată
cu 50 de morţi în urma intervenţiei armatei. Violenţa cu care extrema stângă
încerca să-şi impună punctul de vedere a creat teren propice şi pentru
manifestările de dreapta, între cei care vor profita de climatul de nesiguranţă
numărându-se şi Benito Mussolini. Fondatorul fasciilor italiene de luptă,
eveniment petrecut la Milano, la 23 martie 1919, şi fostul redactor la ziarul
socialist Avanti va declara cu acel prilej: „Ne vom permite luxul să fim
aristocraţi şi democraţi, conservatori şi progresişti, reacţionari şi
revoluţionari, legalişti şi ilegalişti, urmând circumstanţele de timp, loc şi
împrejurări.”
  Având în vedere starea de lucruri de acasă, diplomaţia italiană a încercat să
o compenseze prin cererile depuse cu prilejul tratativelor de la Paris.
Considerând că solicitările ei nu sunt luate în consideraţie, delegaţia
condusă de premierul Orlando la Conferinţa păcii se va retrage de la
negocieri la 24 aprilie 1919, dată la care preşedintele american Wilson iacea
un apel public împotriva pretenţiilor teritoriale ale Italiei în zona Adriaticii.
Revenit la discuţii, la 5 mai, Orlando va fi nevoit să-şi dea demisia din
fruntea guvernului la 19 iunie, fiind înlocuit de Francesco Nitti.
  La 2 septembrie 1919 a fost adoptata o nouă lege electorală, fiind adoptat
modelul francez al listelor. Pe această bază a avut loc scrutinul din 16
noiembrie, câştigat de socialişti, care au reuşit să-şi asigure o majoritate
relativă. Totuşi, contextul intern era unul deosebit de complex,
predominantă fiind nemulţumirea faţă de vechiul regim, existând condiţiile
prielnice declanşării unor mişcări revoluţionare. De această stare de lucruri
au profitat mişcările extremiste, de dreapta sau de stânga, în acest context se
impune gestul socialiştilor, care au refuzat să-1 salute pe rege cu prilejul
deschiderii lucrărilor noului Parlament.
  În 1920, Italia se afla în pragul revoluţiei bolşevice. Ţăranii ocupau marile
proprietăţi agricole şi puneau bezele unor cooperative, iar muncitorii
preluau gestionarea fabricilor. Doar intervenţia armatei, care a ţinut situaţia
sub control, a făcut să nu se repete situaţia din Rusia. Nu este mai puţin
adevărat că stângii i-au lipsit liderii autentici, capabili să conducă masele
spre revoluţie.
  Mai mult, socialiştii nu au reuşit să fructifice momentul favorabil, pentru
că la congresul partidului, desfăşurat între 13 şi 22 ianuarie 1922, se va
produce divizarea dintre aripa moderată şi cea radicală, comunistă. De
remarcat că la acea dată se consemnaseră deja primele ciocniri de stradă
dintre comunişti şi fascişti la Florenţa (27 februarie 1921).
  Desi la alegerile din 15 mai 1921, desfăşurate pe baza scrutinului
universal, victoria a aparţinut forţelor democrate şi liberale, fasciştii
obţinând doar 22 de mandate, liderul de extremă dreapta Benito Mussolini a
fost cel a gestionat cel mai bine situaţia politică profund confuză în care se
afla Italia, mesajul său politic punând accent pe termenul de naţiune. De
remarcat faptul că, la sfârşitul lui 1919, Mussolini fusese gata să renunţe la
proiectul său politic în condiţiile în care exaltarea naţionalistă şi tema
revanşei erau captate de cunoscutul scriitor Gabriele d'Annunzio.
  La 28 octombrie 1922, Mussolini va organiza celebrul mars asupra Romei,
în fruntea a 40.000 de aderenţi, purtând faimoasele cămăşi negre. Efectul a
fost cel scontat, regele oferindu-i posibilitatea să formeze guvernul, la 31
octombrie fiind puse bazele unui cabinet de coaliţie în care intrau fasciştii şi
naţionaliştii. Mai mult, la 25 noiembrie, Mussolini va primi puteri
dictatoriale din partea regelui şi a Parlamentului pe o perioadă, e drept,
determinată, până la 31 decembrie 1923. Nu este de neglijat faptul că la
finele lui 1922 fasciile numărau deja circa un milion de membri.
  Păstrând sistemul constituţional, Benito Mussolini a reuşit să pună
stăpânire pe mecanismele puterii, folosindu-se cu abilitate de ele pentru a
consolida treptat, dar sigur, poziţia propriei formaţiuni. Astfel, după ce a
impus o nouă lege electorală, la 14 noiembrie 1923, potrivit căreia partidul
care câştiga alegerile obţinea automat două treimi din locurile
Parlamentului, deci o majoritate confortabilă, Mussolini va obţine o victorie
clară în scrutinul de la 6 aprilie 1924. Pe acest fond, asasinarea, la 10 iunie,
a liderului socialist Giaccomo Matteoti, după ce acesta publicase o carte în
care ataca abuzurile fasciştilor, va fi uşor niusamalizată.
  La 24 decembrie 1925, Mussolini va schimba titlul de preşedinte al
consiliului cu cel de sef al guvernului, beneficiind de puteri mult lărgite care
consfinţeau instaurarea practică a dictaturii. Este de subliniat, în acest sens,
şi acordul tacit al monarhiei şi Vaticanului.
  La 12 mai 1927, era adoptată o nouă lege electorală, mult mai restrictivă.
Practic, sufragiul universal era abolit, drept de vot având doar bărbaţii peste
21 de ani, plătitori de un impozit de cel puţin 100 de lire. Masa alegătorilor
se restrângea astfel la doar circa trei milioane de persoane. Pasul următor l-a
constituit legalizarea unei stări de fapt. Cu începere de la 15 noiembrie
1928, Marele Consiliu Fascist devenea organ oficial de stat, având, între
alte atribuţii, şi pe cele de numire a parlamentarilor şi de control asupra
activităţii guvernului.
  Un rol important l-au jucat poliţia secretă a lui Mussolini, O. V. R. A.,
precum şi tribunalele speciale înfiinţate după 1926. Totuşi, se impune
menţiunea că, raportându-ne la alte regimuri dictatoriale şi în primul rând la
Germania hitleristă sau Rusia stalinistă, represiunea din Italia nu poate fi
considerată una masivă. Promovând teoria statului „corporatist, autoritar şi
regenerat”, Mussolini s-a impus în plan atât intern, cât şi internaţional,
beneficiind de prestigiu în exterior. De altfel, nu pot fi negate unele succese
iniţiale ale regimului, cum ar fi echilibrarea bugetului, dezvoltarea
industriei şi ameliorarea condiţiilor de lucru ale muncitorilor, construcţia
primelor autostrăzi.
  Desigur, nu lipsesc elemente caracteristice regimurilor totalitare. Este
impus un nou stil arhitectonic, iar cultul personalităţii Ducelui este
omniprezent, fiind organizate mari parade şi demonstraţii. Efectul este
fascizarea societăţii si, în consecinţă, beţia puterii îşi face efectul asupra
conducătorului, formula Mussolini are întotdeauna dreptate fiind
edificatoare în acest sens. Totuşi, înclinăm să-i acordăm credit lui F. W.
Deakin, care observa: „Fascismul italian nu a reuşit niciodată să devină
totalitar şi destinul său a fost decis finalmente în enclavele în care, timp de
20 de ani, nu a reuşit să pătrundă: curtea, armata, serviciile civile şi chiar
poliţia.”
  Dictatura fascistă era astfel bine instalată la Roma, desi monarhia fusese
prezervată, iar relaţiile cu Vaticanul erau excelente după încheierea
Concordatului de la Lateran, din 11 februarie 1929, prin care era introdus
învăţământul religios în scoli, în aceste condiţii, legea de organizare a
statului corporatist a venit firesc la 10 ianuarie 1934.
  Ambiţiile lui Mussolini nu se opreau însă la nivelul Italiei, el visându-se şi
un mare lider mondial. Pentru a-şi pune în practică ambiţiile, Ducele a ales
Etiopia, stat independent situat pe coasta estică a Africii, pentru atacul din 3
octombrie 1935. De această dată, Liga Naţiunilor va reacţiona şi Italia va fi
declarată stat agresor la 5 octombrie. Cu toate acestea, Mussolini nu şi-a
revizuit linia politică externă. Mai mult chiar, în iulie 1936 se va amesteca
în războiul civil din Spania, iar la 16 martie 1937, în timpul unei vizite în
Siria se va proclama protector al musulmanilor. Era un atac deschis la
adresa poziţiilor pe care Anglia şi Franţa le deţineau în lumea arabă.
  Pregătindu-se pentru punerea în practică a visurilor externe, Mussolini va
retrage Italia de la Societatea Naţiunilor la 11 decembrie 1937, după care, la
7 ianuarie 1938, guvernul său va anunţa iniţierea unui ambiţios plan de
construcţii navale. In plan intern se va constata continuarea politicii
dictatoriale, la 8 octombrie 1938, Marele Consiliu Fascist luând decizia de a
înlocui ultimul vestigiu al vechii Constituţii, Camera Deputaţilor, cu o
Cameră a Fasciilor şi Corporaţiilor.
  Ca expresie a bunelor relaţii cu Germania, Mussolini va sprijini soluţia
adoptată la Mtinchen în septembrie 1938 în chestiunea Cehoslovaciei şi va
încheia un tratat de alianţă cu Hitler la 22 mai 1939. Totuşi, atunci când a
izbucnit cel de-al doilea război mondial, Italia s-a declarat iniţial neutră,
aceasta şi în ideea menţinerii unui posibil canal de negociere între părţile
implicate în conflict Abia după ce căderea Franţei a devenit evidentă sub
loviturile armatei germane, Mussolini se va alătura deschis lui Hitler,
sperând că împreună vor reuşi să domine lumea.
  II.4. Războiul civil din Spania.
  Desi a avut şansa de a evita participarea la primul război mondial, la finele
acestuia Spania se confrunta cu tensiunile dintre forţele cu orientare
socialistă şi cele anarhiste, accentuate mai ales în Catalonia, zonă puternic
dezvoltată industrial. Nu trebuie neglijate, în acest context, nici interesele
marilor proprietari de pământuri, o clasă ce poate fi considerată
semifeudală, sprijinită însă de Biserică şi Armată.
  La 13 septembrie 1923, beneficiind de acordul tacit al regelui, care plecase
în Franţa, generalul Miguel Primo da Rivera a dat o lovitură de stat. Trupe
fidele acestuia au ocupat Barcelona şi au instituit legea marţială, puterea
fiind preluată de un directorat Cortesurile erau dizolvate. Astfel, începea o
perioadă de dictatură militară care va beneficia şi de recunoaştere
internaţională după vizita pe care generalul da Rivera a întreprins-o la
Roma, acompaniindu-1 pe regele Alfons XIII. Desigur, regimul fascist al lui
Mussolini era bucuros să-şi găsească un aliat, cele două state încheind chiar
un tratat bilateral la 7 august 1926.
  Regimul patronat de generalul Primo da Rivera se va menţine până la 28
ianuarie 1930, atunci când dictatorul, afectat şi de o boală, va demisiona. De
notat rolul jucat de suveran, care l-a menţinut pe da Rivera în fruntea
statului şi după 3 decembrie 1925, dată la care istoricii consideră că poate fi
înregistrat sfârşitul dictaturii militare. Sub patronajul generalului, Spania
chiar se va retrage temporar (între 11 septembrie 1926 şi 28 ianuarie 1928)
de la Liga Naţiunilor. La scurt timp de la retragerea din viaţa politică, da
Rivera va muri, la 16 martie 1930.
  Venit în fruntea guvernului la 30 ianuarie 1930, generalul Damaso
Berenguer va promova o nouă linie politică, de conciliere, decretând
amnistierea deţinuţilor politici şi promiţând organizarea de alegeri. Totuşi,
atmosfera politică din Spania era una încărcată, mai ales studenţii acuzând
inclusiv pe rege pentru instaurarea dictaturii şi dezastrul ţării, în aceste
condiţii, Alfons XIII va anunţa, la 8 februarie 1931, restaurarea Constituţiei
şi desfăşurarea de alegeri pentru luna martie. Mai mult, guvernul Berenguer
va demisiona.
  Alegerile municipale din 12 aprilie vor fi câştigate de republicani, liderul
acestora, Alcala Zamora, solicitând abdicarea regelui, în replică, după două
zile, suveranul va părăsi ţara, fără a-şi depune mandatul însă, anunţând doar
că va respecta voinţa poporului. Profitând de contextul favorabil, Alcala
Zamora se va proclama preşedinte al Spaniei, formând şi un guvern
provizoriu. La 28 iunie aveau loc alegerile generale, soldate cu victoria
republicanilor socialişti, care au obţinut o majoritate semnificativă. La 12
noiembrie, regele Alfons XIII va fi declarat vinovat de înaltă trădare,
fiindu-i interzis accesul în Spania, iar proprietăţile sale vor fi confiscate de
stat.
  Seria reformelor a fost încununată de adoptarea noii Constituţii la 9
decembrie 1931. Ţara devenea Republică, fiind condusă de un preşedinte
ales de un colegiu electoral cu un mandat de şase ani. Puterea legislativă era
deţinută de un parlament unicameral ales prin vot universal, în timp ce
Armata şi Biserica erau excluse din viaţa politică. In acest sens vor fi
adoptate şi alte măsuri, inclusiv interzicerea ordinului iezuiţilor în ianuarie
1932.
  La 10 decembrie 1931, Alcala Zamora era ales primul preşedinte al
Spaniei conform prevederilor noii Constituţii, în fruntea guvernului fiind
numit Manuel Azana. După ce o revoltă a militarilor conduşi de generalul
José Sanjurjo, care a reuşit să ocupe temporar Sevilla, a fost înăbuşită de
trupele fidele guvernului la 10 august 1932, primele alegeri pentru Cortes
(19 noiembrie 1933) vor da câştig de cauză forţelor de dreapta. Va urma o
perioadă de instabilitate guvernamentală, complicată şi de proclamarea
independenţei Cataloniei, la 6 octombrie 1934. De către preşedintele
provinciei Luis Companys. Din nou, intervenţia trupelor loiale guvernului
va conduce la înfrângerea revoltei.
  Noile alegeri desfăşurate la 16 februarie 1936 se vor solda cu victoria
Frontului Popular, o alianţă în care intrau republicanii, socialiştii,
comuniştii şi sindicaliştii. Forţele de dreapta erau învinse, iar Manuel Azana
va fornâa un nou cabinet. Primele măsuri adoptate vor viza decretarea
amnistiei şi restabilirea independenţei Cataloniei. La l O aprilie,
preşedintele Alcala Zamora va fi înlocuit din funcţie de către Cortes pentru
depăşirea prerogativelor conferite de Constituţie, fiind înlocuit, o lună mai
târziu, de Manuel Azana.
  Profundele diferenţe care provocau o falie în societatea spaniolă, ruptura
dintre forţele de dreapta şi cele de stânga vor conduce la izbucnirea
războiului civil la 18 iulie 1936. Conflictul a fost declanşat în Africa
Spaniolă, mai precis în Maroc, la garnizoana Medilla, de unde s-a răspândit
în alte centre militare importante din Spania, respectiv la Cadiz, Sevilla şi
Zaragoza. Totuşi, guvernul a reuşit să menţină controlul asupra principalelor
metropole, Madrid şi Barcelona. Mai mult, beneficiind de întregul sprijin al
stângii unite, executivul va lua, la 28 iulie, o măsură extremă, confiscând
toate proprietăţile religioase.
  Centrul opoziţiei antiguvernamentale se va forma iniţial la Burgos, acolo
unde, la 30 iulie, generalii Francesco Franco şi Emilio Mola vor pune
bazele unei Junte a Apărării Naţionale. Insurgenţii vor beneficia de sprijinul
unor însemnate echipe de „voluntari” trimişi de Italia şi Germania, dar nu
este mai puţin adevărat că, pe aceleaşi criterii ideologice, guvernul se va
baza pe sprijinul Uniunii Sovietice şi al Internaţionalei Comuniste.
  Desi la 4 septembrie sub conducerea lui Largo Caballero se va forma un
nou guvern al Frontului Popular, în care vor fi incluşi şi reprezentanţi ai
naţionaliştilor catalani şi basci, apoi din noiembrie şi anarhisto-sindicalisti,
totuşi, la 12 septembrie, insurgenţii vor ocupa importantul centru San
Sebastian. De pe aceste poziţii, la l octombrie, generalul Francesco Franco
se va proclama sef al statului spaniol, în calitate de lider al insurgenţilor.
  Pentru a contracara mişcările lui Franco, guvernul va lua măsura de a
acorda pentru prima dată, la 8 octombrie, autonomie Ţării Bascilor, sub
conducerea preşedintelui Aguirre. In ciuda mişcării, la 6 noiembrie, trupele
insurgente vor declanşa oteasiva asupra Madridului, determinând cabinetul
în exerciţiu să se refugieze la Valencia, desi forţele loiale luptau încă pentru
apărarea capitalei. Pe acest fond, reacţia internaţională se va dovedi a fi, de
asemenea, favorabilă rebelilor, în timp ce marile democraţii, în frunte cu
Marea Britanic şi Franţa, se pronunţau pentru neintervenţie în chestiunile
interne ale Spaniei, la 18 noiembrie, Hitler şi Mussolini vor recunoaşte
drept legitim regimul Franco. Mai mult chiar, generalul va fi ajutat de cele
două mari puteri, italienii trimiţând circa 75.000 de soldaţi pentru a lupta în
Peninsulă. 74
  Beneficiind şi de acest sprijin extern, Franco va reuşi să ocupe Malaga, la
8 februarie 1937, dar va eşua în tentativa de a tăia drumul ce lega Madridul
de Valencia. Dorind să-şi consolideze poziţiile, forţele republicane vor
cădea de acord asupra unei remanieri guvernamentale, la 17 mai, Largo
Caballero fiind înlocuit de socialistul Juan Negrin, care se baza pe aceeaşi
coaliţie a stângii, cu excepţia anarhisto-sindi-calistilor.
  Totuşi, poziţia forţelor guvernamentale era tot mai şubredă. La 31 mai,
patru vase de război germane bombardau Almeria, ca ripostă la atacul
republicanilor asupra crucişătorului Deutschland, iar la scurt timp,
insurgenţii ocupau capitala Ţării bascilor, Bilbao (18 iunie). Controlul
asupra nord-vestului Spaniei va fi completat prin cucerirea oraşului Gijon.
Cel mai important centru al provinciei Asturia, la 21 octombrie. In aceste
condiţii, guvernul se va refugia de la Valencia la Barcelona, la 28
octombrie, iar Franco va decreta, o lună mai târziu, blocada navală a
Spaniei, utilizând în acest sens ca bază pentru marina sa insula Mallorca.
  Anul 1938 a fost dominat de lupte grele între guvern şi insurgenţi, şansa
fiind tot de partea lui Franco, care, la 23 decembrie, având şi sprijinul
voluntarilor italieni, va declanşa ofensiva finală în Catalonia, ocupând
Barcelona la 26 ianuarie 1939. Din acest moment, generalul Francesco
Franco era în stare să controleze întreaga Catalonie, condiţii în care circa
200.000 de luptători din trupele rămase loiale guvernului vor trece în
Franţa, unde vor fi dezarmaţi.
  Practic, soarta războiului civil era tranşata. La 27 februarie 1939, Marea
Britanic şi Franţa vor recunoaşte drept lider al Spaniei pe Franco,
determinând demisia preşedintelui Manuel Azana, refugiat la Paris. Mai
rămânea de cucerit doar capitala Madrid, acolo unde, la 6 martie, premierul
Juan Negrin era înlocuit în urma unei lovituri militare de generalul
Sigismundo Casado. Se va forma un Consiliu al Apărării Naţionale, în
frunte cu generalul José Miaja, care va promova o politică as pace cu
onoare, însă, după un conflict cu comuniştii, Consiliul va fi nevoit să
accepte capitularea necondiţionată, la 28 martie. Astfel, odată cu capitularea
Madridului şi a Valenciei, lua sfârşit războiul civil din Spania cu victoria
generalului Francesco Franco.
  Bilanţul conflictului era unul tragic dacă avem în vedere numai numărul
morţilor în cei trei ani de conflict, circa 700.000. Se adaugă, desigur,
sechelele şi traumele fizice şi psihice care au marcat în mod profund
societatea spaniolă timp de mai multe decenii. Victorios în conflict
generalul Franco va obţine şi recunoaşterea din partea guvernului Statelor
Unite, la l aprilie 1939, după care va adera la Pactul Tripartit, la 7 aprilie, un
gest absolut normal dacă avem în vedere sprijinul pe care Germania şi Italia
i l-au acordat pe parcursul războiului civil. Este de notat, în acest cadru,
aportul deosebit al celor circa 10.000 de voluntari germani, majoritatea
aviatori.
  După retragerea acestor voluntari, rămas stăpân pe situaţie, generalul
Franco va manevra cu abilitate în plan extern. Desi aderase la Pactul
Tripartit, totuşi, în momentul declanşării celui de-al doilea război mondial,
la 3 septembrie, Spania franchistă îşi va proclama neutralitatea, pe care a
menţinut-o pe parcursul întregului conflict în ciuda presiunilor la care a fost
supusă de ambele tabere. Procedând astfel, Franco a fost mai uşor acceptat
de marile democraţii după încheierea războiului, dar a avut şi timpul
necesar pentru a-şi consolida regimul în plan intern. Din acest punct de
vedere, se poate aprecia că el a dat dovadă de o maturitate politică
deosebită, mai ales dacă avem în vedere faptul că era militar de carieră.
  II.5. Militarismul japonez în primul război mondial, Japonia a participat la
lupte alături de Antantă, numărându-se deci printre statele învingătoare. Cu
toate acestea, desi şi-a consolidat poziţia în Extremul Orient, clasa politică
niponă era nemulţumită de rolul minor ce i-a fost rezervat de Marile Puteri
după victoria finală, într-un fel era reeditată, păstrând proporţiile, situaţia
Italiei, astfel că nu a fost o mare surpriză intrarea Japoniei în rândul statelor
nemulţumite de statutul lor.
  Marea majoritate a populaţiei era afectată de criza economică în care se
cufundase Japonia după câteva decenii de creştere şi de afirmare în plan
internaţional, în special agricultura având puternice reminiscenţe feudale
mai ales ca manieră de organizare. Se explică astfel problemele legate de
producţia mică de orez, care a afectat nivelul de trai – în august 1918 va
avea loc chiar o puternică răscoală la care participă circa zece milioane de
ţărani – la începutul celui de-al treilea deceniu al secolului XX. La aceste
dificultăţi se vor adăuga şi cele generate de puternicul cutremur din l
septembrie 1923, care a cauzat moartea a peste 150.000 de persoane.
  Este perioada în care începe să se manifeste şi o formă de fascism
specifică Japoniei. Exponentul principal al orientării de extremă dreaptă era
Kita Ikki, cel care îşi publicase cartea de căpătâi, încă din 1919, Proiect
general de reconstrucţie a Japoniei, susţinând superioritatea rasei galbene.
El se baza în principal pe ţărănime, clasa socială cea mai tradiţionalistă şi
cea mai numeroasă, totodată. Pentru realizarea idealurilor sale, Kita Ikki
făcea apel la împărat, sfatuindu-1 să ia măsuri pentru încredinţarea puterii
militarilor, prin suprimarea Constituţiei şi dizolvarea Parlamentului. Alături
de Kita Ikki se vor remarca şi alte grupări cu caracter fascist si, desi nu se
va ajunge la o coagulare a acestora, ele vor influenţa viaţa politică japoneză.
  După moartea împăratului Yoshihito, la 25 decembrie 1926, va începe
domnia lui Hirohito, care marca, în conformitate cu tradiţia niponă, o nouă
eră, Showa. Aceasta va fi puternic influenţată de tendinţele de a se impune
ale grupurilor militariste şi imperialiste, dornice să-şi extindă controlul
asupra statelor din jur. Aceste aspiraţii vor fi puse în practică de guvernul
condus de generalul Giichi Tanaka, susţinut de unul din partidele
importante ale ţării, Seiyukai. Venit la putere în aprilie 1927, Tanaka va
promova o politică activă, el fiind adeptul intervenţiei militare în China,
spre deosebire de fostul premier, Shidehara, care urmărise expansiunea pe
cale pasnică a Japoniei.
  Noua orientare politică este cuprinsă în Memorandumul Tanaka, document
prezentat împăratului Hirohito la 25 iulie 1927. Generalul dorea ca puterea
Japoniei să crească printr-o politică de sânge şi fier, expansiunea în
detrimentul Chinei fiind urmărită chiar cu riscul intrării într-un conflict
direct cu Statele Unite ale Americii. Totuşi, treptat Tanaka a pierdut
sprijinul suveranului, iar evoluţiile potrivnice din Manciuria vor conduce la
căderea guvernului pe care-1 conducea la l iulie 1929.
  Acţionând conform prerogativelor sale, Hirohito va acorda demnitatea de
premier liderului partidului Minseito. Celălalt mare partid politic japonez,
Hamaguchi Osaki. Noul premier va schimba linia politică externă,
readucându-1 pe baronul Shidehara în fruntea diplomaţiei. In plan intern, el
se va confrunta cu efectele crizei economice, niponii lovindu-se în special
de probleme în două domenii tradiţionale, producţia de mătase şi cea de
orez. Era creat astfel climatul propice pentru discursul şi acţiunea forţelor
extremiste, cei trei milioane de şomeri fiind o excelentă masă de manevră.
Victimă a acestor cercuri a căzut chiar premierul Hamaguchi Osaki, rănit
grav în urma unui atentat la 14 noiembrie 1930, care îşi va pierde viaţa în
urma acestor răni la 26 august 1931.
  În anii marii crize, mai precis în septembrie 1930, un grup de militari din
Tokio vor pune bazele organizaţiei secrete Societatea cireşului (Sakurakai),
liderul mişcării fiind locotenent-colonelul Kingoro Hashimoto. Gruparea îşi
propunea să acţioneze prin mijloace violente împotriva principalelor partide
burgheze, Seiyukai şi Minseito, sperând că astfel vor impune o nouă epocă
de strălucire pentru Japonia. Trebuie remarcat faptul că alături de Societatea
cireşului acţionau alte grupări de extremă dreaptă, numărul lor depăşind
200.
  Pe plan extern, prima victimă a fost China vecină, în urma agresiunii din
Manciuria şi a proclamării statului Manchuko (18 februarie 1932), guvernul
de la Tokio luând măsura de a se retrage de la Liga Naţiunilor la 27 mai
1933, obţinând astfel o mai mare libertate de acţiune.
  După revolta tinerilor ofiţeri din 26 februarie 1936, atunci când au fost
asasinaţi contele Saito şi ministrul de finanţe Tokahashi. 17 rebeli fiind
condamnaţi la moarte, la 9 martie s-a format guvernul Koki Hirota.
Cabinetul era clar dominat de militari, care şi-au impus punctul de vedere
mai ales în privinţa unei linii politice externe mai dure. In urma alegerilor
de la 30 aprilie 1937, prinţul Fummimaro Konoye va forma un guvern de
uniune naţională, fostul premier Hirota deţinând portofoliul externelor, în
timp ce ministru de război era Sugiyama. La 7 iulie începea atacul
împotriva Chinei, o continuare a acţiunii din Manciuria, într-un moment în
care economia japoneză trecuse deja masiv la producţia de război. De altfel,
în martie 1938 era decretată mobilizarea generală, moment cu profunde
semnificaţii. Prin controlul total pe care autorităţile îl obţineau pe baza
acestei legi, statul totalitar căpăta drepturi depline.
  La izbucnirea conflictului dintre Germania şi Polonia, guvernul condus de
generalul Abe a anunţat că se va menţine pe o poziţie de neutralitate
condiţionată, prioritară fiind soluţionarea favorabilă a conflictului cu China.
Mai mult, noul premier desemnat de împărat în ianuarie 1940, amiralul
Yonai, era adeptul ideii potrivit căreia ţara sa îşi putea realiza planurile din
Extremul Orient iară ajutorul Germaniei, el fiind unul dintre adversarii
alianţei cu Berlinul. Totuşi, niponii se vor asocia cu Hitler şi Mussolini la
27 septembrie 1940, necesităţile ce decurgeau din buna conducere a
războiului prevalând. Potrivit articolului 2 al Pactului Anticomintern,
Germania şi Italia recunoşteau dreptul Japoniei de a crea o „nouă ordine în
marele spaţiu răsăritean asiatic”.
  Vizita ministrului de externe Yosuke Matsuoka în Europa va fi un bun
prilej şi pentru încheierea unui tratat de neutralitate cu Uniunea Sovietică, la
13 aprilie 1941. Potrivit documentului valabil pentru o perioadă de cinci
ani, cele două mari puteri se angajau să-şi respecte reciproc integritatea
teritorială. Pactul se va dovedi extrem de util pentru Stalin, care a evitat,
după declanşarea planului Barbarossa, un război pe două fronturi.
  Atacul asupra Uniunii Sovietice a provocat puternice controverse la Tokio
între ministrul de externe Matsuoka şi premierul Konoye, primul fiind
adeptul intrării în război alături de Hitler. Decizia finală va fi luată la
conferinţa imperială din 2 iulie 1941, atunci când a fost adoptat un program
ce viza crearea „sferei de co-prosperitate a Marii Asii Orientale”. Practic,
prevalau continuarea războiului cu China şi extinderea conflictului spre
Sud, Japonia păstrându-şi neutralitatea faţă de conflictul germano-sovietic,
fără a fi însă exclusă varianta unei intervenţii în anumite condiţii.
  La 16 octombrie 1941, prinţul Konoye era forţat să-şi prezinte demisia,
fiind înlocuit cu fostul ministru de război, generalul Hideki Tojo. Adept
deschis al atacării Statelor Unite, acesta va impune trecerea la planificarea
unui atac decisiv, care se va produce la 7 decembrie 1941, momentul din
care cele două mari tabere erau pe deplin conturate. Era o victorie a
cercurilor militariste care va fi scump plătită de japonezi în doar câţiva ani.
  II.6. Marile democraţii.
  II.6. A. Statele Unite ale Americii.
  Desi la începutul primului război mondial Statele Unite îşi declaraseră
neutralitatea faţă de conflictul izbucnit în Europa, treptat se va produce o
apropiere faţă de tabăra Antantei, motivele fiind diverse. Oricum, un rol
foarte important în acest sens l-a jucat preşedintele Woodrow Wilson.
Acesta, va câştiga alegerile din 1916 propagând ideea menţinerii
neutralităţii, desi, în mai 1915, submarinele germane scufundaseră
pachebotul Lusitania, provocând moartea a 128 de cetăţeni americani. După
ce, în ianuarie 1917, va ţine celebrul discurs Pace fără învingători, el îşi va
modifica sensibil poziţia în urma unui document interceptat de serviciile
secrete britanice şi transmis celor americane, telegrama Zimmerman,
potrivit căruia germanii se ofereau să sprijine pretenţiile Mexicului asupra
Texasului, dacă acesta ataca Statele Unite. Ulterior, trei nave americane vor
fi scufundate de germani, astfel că, la 2 aprilie, Wilson va cere Congresului
să declare război Reichului pentru apărarea democraţiei în lume. După patru
zile, forul legislativ suprem american va declara război Germaniei,
procedând apoi identic şi faţă de restul Puterilor Centrale.
  Preşedintele Wilson s-a implicat activ atât în pregătirea campaniei militare
decisive de pe frontul de Vest din 1918, cât şi în privinţa organizării
postbelice a lumii. Din această perspectivă trebuie subliniat impactul la
scară planetară al celor 14 puncte wilsoniene, formulate în cuprinsul
mesajului anual către Congres, rostit la 8 ianuarie 1918. După ofensiva
finală declanşată, cu participarea trupelor americane, la 18 iulie 1918,
încununată de capitularea Germaniei la 11 noiembrie, la 13 decembrie,
Wilson sosea la Paris pentru a participa la Conferinţa de pace, însoţit fiind
de secretarul de stat Robert Lansing. Aici, el va deţine o poziţie foarte
importantă, fiind unul din factorii principali de decizie.
  Cu toate acestea, textul Tratatului de la Versailles supus adoptării
Congresului, la 10 iulie 1919, va fi respins de Senat după lungi controverse,
la 19 martie 1920, cu 49 la 35. Votul a avut un impact deosebit în plan
internaţional, contribuind la şubrezirea din start a sistemului gândit în
capitala Franţei. De asemenea, el era un puternic semnal în favoarea
revenirii Statelor Unite la doctrhia Monroe.
  În plan intern, după război, Statele Unite au beneficiat de faptul că
teritoriul naţional nu fusese câmp de luptă, având în plus de câştigat din
punct de vedere material. De aceea, societatea americană se confrunta cu
alte probleme faţă de cele ale statelor europene, una dintre acestea fiind
consumul de alcool. De altfel, un mare impact în epocă a avut adoptarea
legii prohibiţiei (Volstead Act} la 28 octombrie 1919, care va contribui la
înflorirea contrabandei cu băuturi spirtoase şi chiar la înflorirea activităţilor
de tip mafiot. De exemplu, celebrul Al Capone, care controla piaţa
alcoolului la Chicago, avea un venit anual de zece ori mai mare decât al
celui mai bine plătit actor de la Hollywood. Impopulară, prohibiţia va fi
abrogată de administraţia Roosevelt în 1933.
  După ce, potrivit celui de-al 19-lea amendament la Constituţie, adoptat la
28 august 1920, femeile au primit drept de vot, alegerile generale din
noiembrie au fost dominate de prima emisiune radio la nivel naţional,
asigurată de la Washington de către Electrical Company. Scrutinul s-a soldat
cu victoria senatorului republican Warren Harding, ales preşedinte în faţa
contracandidatului democrat James M. Cox. De altfel, până astăzi, sistemul
electoral american continuă să fie dominat de lupta dintre cele două mari
partide, Republican şi Democrat, care şi-au împărţit perioadele în care au
dominat viaţa politică americană. Un rol important au jucat alegerile
primare, în urma cărora cele două formaţiuni principale îşi desemnau
candidaţii la funcţiile de preşedinte şi vicepreşedinte, aceştia înfruntându-se
apoi pentru a obţine votul unui număr cât mai mare de electori. De aceea,
din cauza unui sistem electoral diferit de cel european, uneori a fost posibil
ca un candidat care a câştigat votul popular să nu fie desemnat preşedinte
datorită faptului că nu a adunat un număr suficient de electori.
  Preşedintele Harding nu şi-a dus mandatul până la capăt, în urma decesului
său el fiind înlocuit de vicepreşedintele Calvin Coolidge, la 2 august 1923.
Acesta va reuşi să obţină victoria la alegerile din 1924, impunându-se în
faţa democratului John Davis, speculând perioada de dezvoltare economică
şi de creştere a nivelului de trai din „ţara tuturor posibilităţilor”. Americanii
vor obţine succese importante şi în alte planuri, cum a fost zborul fără
escală al lui Charles Lindbergh pe ruta New York – Paris, cu monoplanul
Spirit of St. Louis. Pentru aceasta, el a avut nevoie de 33 de ore şi 39 de
minute, evenimentul istoric având loc la 20/21 mai 1925.
  Dominaţia republicanilor avea să fie confirmată şi de alegerile din
noiembrie 1928, de această dată Herbert Hoover fiind ales preşedinte în faţa
democratului Alfred Smith. Explicaţia rezidă în creşterea constantă a
nivelului de trai, fapt reflectat şi de statistici: americanii deţineau în 1920 un
număr de circa opt milioane de autoturisme, pentru ca în doar un deceniu
cifra să atingă 23 de milioane. Radioul, o raritate după război, era prezent în
1930 în casele a peste 13 milioane de familii, la fel ca şi alte instrumente
electrocasnice. Visul avea să se destrame însă o dată cu prăbuşirea Bursei
din New York, în octombrie 1929. Va urma o perioadă de adevărat haos, o
mare criză economică, însoţită de şomaj pe scară 82 largă, falimente,
dezastre financiare şi numeroase drame personale ori de grup lovind
America.
  Pe fondul unor semnale îngrijorătoare, evenimentele de pe Wall Street din
joia neagră, 24 octombrie 1929, au început printr-o dimineaţă dezastruoasă.
Totuşi, intervenţia marii bănci patronate de J. P. Morgan, urmată şi de alte
bănci, va salva oarecum impresia generală, lăsând speranţa că totul a fost o
criză de o zi. Însă, săptămâna următoare, după ce luni indiciile erau deja
îngrijorătoare, a venit marţea neagră, 29 octombrie. De această dată,
dezastrul a fost total, înregistrându-se falimente în lanţ. Intervenţia
preşedintelui Hoover şi a Congresului s-a dovedit tardivă, criza
perpetuându-se timp de câţiva ani.
  Ieşirea din haos este legată de numele lui Franklin Delano Roosevelt, ales
preşedinte la 8 noiembrie 1932. Democratul l-a învins categoric pe Hoover,
asigurându-şi 472 de electori faţă de doar 59 ai adversarului. Primul mandat
al lui Roosevelt, care a debutat la 4 martie 1933, a început sub auspicii din
cele mai nefavorabile, în ţară fiind înregistraţi peste 13 milioane de şomeri.
Roosevelt va promova o nouă politică economică, cunoscută sub numele de
new deal (noul curs).
  Era vorba despre o serie de reforme în plan legislativ menite să revigoreze
agricultura, băncile şi industria. Erau promovate o nouă politică monetară şi
un nou curs extern. Prin măsurile luate, Roosevelt a redus numărul
şomerilor şi a depăşit criza, economia americană trecând peste socul din
anii 1929 – 1933. La 16 iunie 1933, preşedintele a trecut prin Congres legea
reconstaicţiei industriei naţionale care oferea două soluţii pentru ieşirea din
impas. Pe de o parte, erau disponibilizate trei miliarde de dolari pentru
programe de investiţii publice cu scopul declarat de a crea peste un milion
de noi locuri de muncă. Pe de alta, se urmărea crearea unui cod al
comunităţii de afaceri prin unirea eforturilor angajatorilor cu cele ale
sindicatelor. Desi new deal-ul nu a reuşit să stimuleze puternic economia,
acesta are meritul de a fi creat un mediu economic stabil, bază a unei
creşteri sănătoase de perspectivă.
  Astfel, Roosevelt a câştigat simpatia americanilor, care l-au reales ca
preşedinte la 3 noiembrie 1936 cu un scor fabulos: 524 la 7, în faţa
republicanului Alfred London. Urmare a celui de-al 20-lea amendament la
Constituţie, valabil şi astăzi, el îşi va începe cel de-al doilea mandat la 20
ianuarie 1937. În plan extern, preşedintele a luat măsuri pentru o prezenţă
mai activă a Statelor Unite în chestiunile majore. Sesizând starea de lucruri
din Europa, precum şi aspiraţiile Japoniei, la 12 ianuarie 1939, el va solicita
Congresului alocarea unei importante sume, 552 milioane de dolari, pentru
apărare. Mai mult, la 15 aprilie, cum am arătat, Roosevelt se va adresa în
scris lui Hitler şi Mussolini cerându-le să garanteze că în următorii zece ani
se vor abţine de la orice agresiune faţă de 31 de state din Europa şi bazinul
mediteranean.
  Totuşi, la data izbucnirii războiului în Europa, Statele Unite au ales
neutralitatea, proclamată la 5 septembrie. In ciuda acestui fapt, simpatiile
pentru Marea Britanic vor fi evidente, iar legislaţia va fi acomodată în acest
sens. Totuşi, America nu se va amesteca în conflictul mondial decât după ce
va fi atacată de Japonia la baza sa militară din Pacific, Pearl Harbor, la 7
decembrie 1941.
  Il. Ô.b. Marea Britanie.
  Anglia a suferit importante pierderi în urma participării la primul război
mondial, pe multiple planuri. Astfel, la cei 750.000 de morţi şi circa 1,5
milioane de răniţi se vor adăuga dezorganizarea în plan economic, acute
probleme sociale, dar şi tensionarea stărilor de lucruri din Irlanda, India,
Egipt şi Palestina. Pe acest fond, primele alegeri postbelice desfăşurate la
14 decembrie 1918, „alegerile kaki” cum au rămas în memoria colectivă
datorită impactului pe care războiul l-a avut asupra lor, se vor încheia cu
victoria clară a guvernului, care a promis că va recupera datoriile prilejuite
de conflagraţie şi va pedepsi criminalii de război germani. Astfel, David
Lloyd George va fi abilitat să formeze o coaliţie care se va menţine la
putere până în 1922.
  Guvernul Lloyd George se va confrunta mai ales cu probleme de ordin
social, în primul rând cu puternice greve ale minerilor. In 84 privinţa
problemei irlandeze se va ajunge, la 6 decembrie 1921, la semnarea unui
tratat cu Dublinul, prin care era garantată independenţa Irlandei, cu excepţia
zonei de nord, ce rămânea sub administraţie britanică. O soluţie identică a
fost aplicată şi în cazul Egiptului, la 28 februarie 1928 consemnându-se
sfârşitul protectoratului englez. De notat că, spre deosebire de Irlanda,
independenţa regimului de la Cairo era una, totuşi, relativă.
  Alegerile de la 15 noiembrie 1922 vor consemna victoria conservatorilor.
Aceştia au exploatat din plin divizarea liberalilor între cei doi lideri
marcanţi, Lloyd George şi Asquith. Un alt element semnificativ a fost
reuşită laburiştilor, care au intrat în Parlament, fiind recunoscuţi pentru
prima dată ca partid de opoziţie. Mai mult, între 22 ianuarie şi 4 noiembrie
1924, Marea Britanie va fi chiar condusă de un guvern laburist. Premierul
Ramsay MacDonald era liderul unui cabinet în care portofoliul de interne
era deţinut de Arthur Henderson, fost oţelar. La 8 august, guvernul
MacDonald va semna un tratat comercial cu Rusia Sovietică pe baza
principiului naţiunii celei mai favorizate. Documentul va fi puternic criticat
de conservatori şi liberali, mai ales că Marea Britanie era prima putere
capitalistă importanta care recunoştea regimul sovietic.
  Pe acest fundal, campania electorală va fi puternic influenţată de
scrisoarea lui Zinoviev din 25 octombrie 1924, în care liderul sovietic dădea
instrucţiuni în numele Internaţionalei III Comuniste pentru desfăşurarea
revoluţiei în Anglia. Documentul a produs o vie emoţie, astfel că alegerile
din 29 octombrie au fost câştigate în mod categoric de conservatori. Stanley
Baldwin era acum în măsură să formeze cabinetul din nou, unul mult mai
stabil decât prima echipă pe care o condusese, ce s-a menţinut la putere
până la 4 iunie 1929. Imediat după preluarea executivului, Baldwin a
denunţat, la 21 noiembrie, tratatul cu Rusia Sovietică semnat de
MacDonald.
  Perioada a fost dominată de greva generală a minerilor izbucnită la l mai
1926, la care au participat peste un milion de muncitori. La apelul
Congresului Sindicatelor, asociaţie din care făcea parte şi puternica
federaţie a minerilor, după două zile acestora li se vor alătura alte milioane
de lucrători din transporturi, docheri şi industria metalurgică. Practic,
industria era paralizată, dar, la propunerea lui Winston Churchill, guvernul a
adoptat o linie dură şi nu a cedat în faţa presiunilor sindicale. Observând că
nu are şanse de câştig, Congresul Sindicatelor a solicitat greviştilor, la 12
mai, să renunţe la protest, fără ca liderii să se facă auziţi de masa
participanţilor la grevă. Minerii şi alte categorii vor continua mişcarea încă
şapte luni până la terminarea fondurilor de ajutorare a greviştilor şi intrarea
în iarnă. La reluarea lucrului, minerii vor fi nevoiţi să accepte condiţii chiar
mai grele decât cele pe care nu le acceptaseră în mai, înfrângerea grevei
fiind o grea lovitură pentru mişcarea sindicală.
  Totuşi, în ciuda revirimentului economic, alegerile de la 30 mai 1929 se
vor solda cu victoria Partidului Laburist, care a obţinut 288 de locuri în
Camera Comunelor, faţă de cele 260 de mandate ale conservatorilor. S-a
oferit astfel din nou lui Ramsay MacDonald posibilitatea de a forma un nou
cabinet laburist, între 5 iunie 1929 şi 24 august 1931. Datorită crizei
economice, dublată de una financiară, guvernul va fi nevoit să îşi depună
mandatul. Totuşi, MacDonald va mai conduce o echipă guvernamentală
între 25 august şi 27 octombrie 1931, de această dată susţinută în Parlament
de o largă coaliţie în care intrau, pe lângă laburişti, conservatori şi liberali.
  Iniţiativa premierului a generat însă o ruptură în propriul partid, vechii
laburişti proclamându-1 drept sef al grupării lor pe Arthur Henderson.
Totuşi, alegerile din 27 iulie 1931 i-au dat dreptate lui MacDonald, coaliţia
condusă de el obţinând o majoritate zdrobitoare. In consecinţă, s-a format
un nou guvern pe aceleaşi baze ca precedentul, condus tot de Ramsay
MacDonald, care a condus Anglia până la 7 iunie 1935. Lui i-a succedat o
altă coaliţie de uniune naţională condusă de această dată de Stanley
Baldwin, avându-1 pe Samuel Hoare titular la Externe.
  Cei aproape doi ani de guvernare Baldwin au fost marcaţi de moartea
regelui George V la 20 ianuarie 1936. Succesorul său, Edward VIII, va
abdica la 10 decembrie, el preferând dragostea unei americance aflate în
plin proces de divorţ, Wallis Warfield Simpson, 86 tronului AnglieI. Aşa a
fost încoronat rege, sub numele de George VI, fratele lui Edward.
  După retragerea lui Baldwin din fruntea cabinetului, premier a devenit
Neville Chamberlain, la 28 mai 1937. Întrucât acesta s-a evidenţiat ca un
adept al politicii de conciliatorism în relaţia cu Germania şi Italia, la 20
februarie 1938, ministrul de externe Anthony Eden, un suporter al ideii de
securitate colectivă, îşi va prezenta demisia, fiind înlocuit cu lordul Halifax.
Abia la 31 martie 1939, Chamberlain va face un pas decisiv spre o nouă
atitudine în relaţia cu Hitler. Atunci, Marea Britanic a decis să dea garanţii
Poloniei, apoi şi Greciei şi României, cu speranţa că astfel se va crea un
front al păcii în care va fi atrasă inclusiv Uniunea Sovietică.
  Eşecul politicii conduse din cabinetul situat în Downing Street 10 s-a
concretizat în imposibilitatea de a ajunge la o înţelegere cu Uniunea
Sovietică, Hitler dovedindu-se o dată în plus mai pragmatic, şi în declararea
stării de război între Marea Britanic şi Germania, la 3 septembrie 1939.
Totuşi, abia după ce în fruntea guvernului va veni Winston Churchill,
guvernul englez va recâştiga sprijinul opiniei publice britanice şi va fi
capabil să reziste timp de un an singur în faţa agresiunii fasciste din Europa.
  II.6. C. Franţa.
  Statul occidental care a avut cel mai mult de suferit în urma primului
război mondial a fost, fără îndoială, Franţa. Statisticile vorbesc de la sine:
1.385.000 de morţi, 700.000 de mutilaţi, 2.300.000 de răniţi şi peste
400.000 de dispăruţi. Practic, jumătate dintre bărbaţii care în 1914 aveau
între 20 şi 32 de ani fuseseră ucişi în timpul conflagraţiei. Recuperarea
Alsaciei şi Lorenei, bucuria victoriei nu puteau şterge aceste realităţi, astfel
că dorinţa Parisului de a se asigura că Germania va fi redusă la tăcere o
perioadă cât mai lungă de timp este explicabilă.
  La 12 iulie 1919 era adoptată o nouă lege electorală potrivit căreia era
introdus scrutinul pe bază de liste, care asigura reprezentarea proporţională
pe băncile Parlamentului Republicii III. La alegerile din 16 noiembrie se
vor înfrunta Blocul Naţional condus de premierul Georges Clemenceau şi
un cartel al stângii, unit sub bagheta lui Edourd Herriott. Socialiştii,
comuniştii şi regaliştii au preferat independenţa. In aceste condiţii,
Clemenceau şi-a asigurat victoria. Totuşi, la alegerile prezidenţiale din 17
ianuarie 1920, desi miza era mai mică decât la cele parlamentare întrucât
preşedintele avea prerogative destul de reduse, Clemenceau va fi învins de
Paul Deschanel, explicaţia fiind oferită de nemulţumirea populară faţă de
prevederile tratatului de la Versailles. In consecinţă, Georges Clemenceau
îşi va prezenta demisia şi din fruntea guvernului, fiind înlocuit de Alexandre
Millerand (19 ianuarie – 24 septembrie 1920). Misiunea acestuia era
îngreunată de faptul că îi succeda lui Raymond Poincaré, cel care a condus
destinele Franţei între 1912 şi 1920 şi care a renunţat la candidatura pentru
un nou mandat.
  La 23 aprilie era pronunţată sentinţa într-un proces care a afectat grav
credibilitatea clasei politice franceze. Fostul premier Joseph Caillaux era
condamnat la trei ani de închisoare pentru încheierea unor afaceri cu
inamicul, în toamnă, din motive de sănătate, preşedintele Deschanel va fi
nevoit să se retragă de la post, fiind înlocuit cu Alexandre Millerand (1859-
1943). Noul sef al Republicii va încerca în cei patru ani de mandat, 19
septembrie 1920 – 11 iunie 1924, să lărgească prerogativele funcţiei aşa
cum erau ele stipulate în Constituţie, continuând, în linii generale, linia
politică a predecesorului său. El era adeptul unui stil mai autoritar de
conducere, motiv pentru care iniţial a numit un premier obedient, Georges
Leygues. Pentru români, de numele lui Millerand se leagă vizita regelui
Ferdinand şi a reginei Maria la Palatul Elysée, din august 1921.
  Tot sub mandatul lui Millerand, în condiţiile acutizării tensiunilor sociale
şi economice interne, după un intermezzo girat de Aristide Briand,
conducerea guvernului va fi asumată de Raymond Poincaré (15 ianuarie
1922 – l iunie 1924). Fostul preşedinte va lua măsuri în vederea obligării
Germaniei de a-şi plăti datoriile de război, ordonând în ianuarie 1923
trupelor sale să ocupe bogatul bazin al Ruhrului. Scopul principal al acţiunii
viza echilibrarea bugetului Franţei, însă, în condiţiile ştiute, ea se va solda
cu un eşec.
  Tentativa eşuată a premierului de a determina guvernul de la Berlin să-şi
plătească datoriile s-a reflectat în rezultatul alegerilor de la 11 mai 1924.
Atunci, victoria a aparţinut Cartelului de Stânga condus de liderul Partidului
Radical Socialist, Edouard Herriott. Pentru că acesta controla cel mai
puternic grup parlamentar, a reuşit să forţeze demisia preşedintelui
Millerand, la 11 iunie, refuzând să formeze guvernul atât timp cât acesta era
titular la Palatul Elysée. Millerand era acuzat de parlament că a susţinut o
politică personală, contrară spiritului Constituţiei. Astfel, la 13 iunie,
Gaston Domergue (1863 -1937) era ales preşedinte, el menţinându-se în
această funcţie supremă până în iunie 1931. A doua zi, era format guvernul
Herriott, care va gestiona afacerile Franţei până la 10 aprilie 1925. Una din
măsurile importante ale acestui cabinet va fi recunoaşterea de jure a Uniunii
Sovietice, la 28 octombrie 1924.
  Totuşi, caracteristica primului deceniu postbelic rămâne instabilitatea
politică, vizibilă mai ales la nivelul executivului. De exemplu, Aristide
Briand va conduce nu mai puţin de trei guverne de coaliţie între 27
noiembrie 1925 şi 15 iulie 1926, tară a reuşi să găsească soluţii marilor
probleme generate în primul rând de eşecul în a obţine despăgubirile din
partea Germaniei şi de căderea francului. Aici trebuie găsite şi explicaţiile
pentru înfrângerea stângii la alegerile din 1928.
  Cel care va reuşi să redreseze economia franceză va fi acelaşi Raymond
Poincaré, prim-ministru al unui guvern de uniune naţională între 28 iulie
1926 şi 26 iulie 1929. Printr-o politică de noi taxe, el va reface bugetul şi va
opri căderea monedei naţionalei, asigurând chiar o revigorare a francului.
Potrivit legii din 25 iunie 1928, valoarea francului nou era fixată la 1/5 din
cea a monedei antebelice, respectiv la valoarea de 65,5 miligrame aur. Din
păcate, după demisia premierului determinată de sănătatea sa şubredă, pe
fondul crizei economice şi mai ales al adoptării de către aliaţii săi a Planului
Young, prin care datoriile externe ale Germaniei erau reduse simţitor, ceea
ce contravenea liniei şi luptei sale politice, instabilitatea guvernamentală se
va reinstala. Poincaré se va stinge din viaţă în urma unei comoţii cerebrale,
la 15 octombrie 1934.
  Ales preşedinte în iunie 1931 în dauna lui Aristide Briand, la vârsta de 74
de ani, Paul Doumer devenea cel de-al 13-lea preşedinte al Franţei.
Mandatul său a fost marcat de aceeaşi instabilitate guvernamentală, în
numai un an el numind doi prim-miniştri, Pierre Laval şi André Tardieu. In
plină campanie electorală, de fapt între cele două tururi de scrutin
programate la l şi 8 mai, Doumer va fi asasinat. La 6 mai, un emigrant rus,
Pavel Gorgulov, considerat de unii a fi nebun, l-a împuscat pe preşedinte în
timp ce vernisa o expoziţie de carte. La rândul lui, Gorgulov va fi
condamnat la moarte şi executat la 14 septembrie.
  Paul Doumer cădea victimă violenţei la nici două luni după Aristide
Briand, ucis la 7 martie, mandatul de preşedinte fiind preluat de Albert
Lebrun (1871 – 1950). Seria atentatelor la cel mai înalt nivel avea să fie
continuată la 9 octombrie 1934. Atunci ministrul de externe Louis Barthou
era asasinat la Marsilia, împreună cu regele Iugoslaviei, Alexandru. Mulţi
observatori au făcut legătură între acest act şi eforturile lui Barthou de
construire a unei largi coaliţii antinaziste. Un rezultat al acestor diligente
poate fi considerat tratatul franco – sovietic din 2 mai 1935.
  Alegerile din 3 mai 1936 au condus la victoria, în premieră, a Frontului
Popular, o coaliţie de stânga formată de socialişti, comunişti şi radicali. La 5
iunie, liderul Partidului Socialist, Leon Blum, va forma un guvern sprijinit
de Frontul Popular care va propune un program ambiţios. Erau avute în
vedere, între altele, încheierea contractelor colective de muncă, reducerea
săptămânii de lucru la 40 de ore, plata concediilor, naţionalizarea Băncii
Franţei, dar şi interzicerea grupărilor fasciste. Efectele în plan intern ale
politicii de reforme, dublate de contextul internaţional ostil guvernului,
respectiv ocuparea zonei demilitarizate renane de către Flitler, atacarea
Etiopiei de către Mussolini sau războiul civil din Spania vor conduce la
devalorizarea puternică a francului. 90
  La 19 iunie 1937, Leon Blum va demisiona în faţa refuzului Senatului de a
acorda guvernului puteri în domeniul politicii fiscale. Se va forma un nou
cabinet în frunte cu radical-socialistul Camille Chautemps, Blum fiind
menţinut în structura executivului ca vicepremier. Instabilitatea
guvernamentală va rămâne accentuată şi după ce, la 13 martie 1938,
socialiştii au retras sprijinul acordat lui Chautemps, determinând căderea
cabinetului, Leon Blum va forma un nou guvern de Front Popular.
  Fără a reuşi să-şi asigure sprijinul Senatului, Leon Blum nu va rezista nici
o lună ca prim-ministru. La l O aprilie, Edouard Daladier (Partidul Radical
Socialist), beneficiind şi de suportul lui Blum, va prelua conducerea
guvernului, împreună cu noul ministru de externe Georges Bonnet, el se va
ralia politicii de conciliatorism promovate de Chamberlain şi va fi de acord
cu soluţia propusă în septembrie 1938 în chestiunea cehoslovacă, decizie
care afecta unul din cei mai importanţi aliaţi ai guvernului francez din
Europa de Est. Practic, după cum au demonstrat evenimentele ulterioare, a
fost şubrezita chiar siguranţa naţională a Franţei.
  Efectul va fi resimţit şi în plan intern, marcând sfârşitul Frontului Popular.
Criticat de socialişti şi comunişti pentru decizia de la Munchen, Daladier va
aipe relaţiile cu aceştia şi va căuta noi alianţe la dreapta spectrului politic, în
martie 1939, Daladier va obţine din partea Parlamentului puterea de a
conduce prin decrete, situaţie fără precedent în istoria celei de-a treia
Republici. Pe de altă parte, la 5 aprilie, preşedintele Lebrun obţinea, încă
din primul tur, un nou mandat la Elysée.
  Edouard Daladier va folosi ultimele luni de pace schimbând linia politică
externă. El a luat măsuri pentru a reînarma Franţa şi a semna alianţe cu
statele estice cu care existau legături de prietenie tradiţionale, dorind, la fel
ca şi Marea Britanie, să atragă şi Uniunea Sovietică. Daladier a acordat
garanţii pentru Polonia. România, Grecia şi Turcia, cu Varşovia încheind
chiar un acord militar, la 25 august, prin care garanta graniţele aliatului
estic.
  Fără a avea rezultate notorii în urma noului curs, Franţa îşi va respecta
totuşi angajamentele internaţionale şi va declara război Germaniei la 3
septembrie 1939. Daladier anunţa vestea prin intermediul radioului, la
câteva ore după o declaraţie similară a premierului britanic Neville
Chamberlain. La acea dată, ţara era slăbită şi divizată, iar armata nepregătită
să facă faţă unei confruntări cu Hitler.
  Efectele s-au văzut în primăvara lui 1940, chiar Daladier fiind nevoit să se
retragă din fruntea guvernului pentru a-i lăsa locul lui Paul Reynaud, la 20
martie 1940. Noul premier nu a mai avut însă timpul necesar pentru a
schimba datele problemei, asttel că atacul german din l O mai a fost o
reuşită deplină.
  III. AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL.
  III. L. Geneza războiului. Atacarea Poloniei.
  Originile celui de-al doilea război mondial au fost caracterizate de marele
istoric AJ. P. Taylor ca fiind controversate. Fără îndoială că putem fi de
acord cu cei care regăsesc sursele conflictului în eşecul organizării
postbelice a lumii. Lipsa de coeziune a sistemului gândit în capitala Franţei,
dublată de faptul că Statele Unite nu s-au implicat în aplicarea punctelor
propuse chiar de preşedintele Wilson şi de revoluţia bolşevică din Rusia,
sunt cauzele majore. Pe acest fond, politica agresivă promovată de
Germania, Italia şi Japonia, susţinute mai mult sau mai puţin tacit de alte
state mai mici, atitudinea duplicitară a Uniunii Sovietice, Stalin fiind unul
dintre autorii morali ai declanşării conflictului la l septembrie 1939 prin
semnătura pusă pe pactul de la 23 august, şi-a iacut efectul în faţa
conciliatorismului promovat de anglo-francezi şi a neutralităţii americane.
  Desigur, nu putem trece cu vederea schimbarea de atitudine a Angliei şi
Franţei după martie 1939, faptul că ele au intrat la] septembrie în război
alături de Polonia desi nu erau pregătite, apărând însă un principiu. Peste
toate, dincolo de orice discuţii teoretice sau care propun modele
contrafactuale, desigur că decizia luată de Hitler în Europa şi de japonezi în
Asia rămâne primordială. Nu trebuie uitat faptul că lupta s-a dat între
democraţie şi totalitarism, chiar dacă în prima tabără s-a aflat şi un dictator
de talia lui Stalin.
  Al doilea război mondial a oferit omenirii un „spectacol”, dar mai ales o
lecţie care nu mai trebuie să se repete. Drame de neînchipuit şi crime
condamnabile vor rămâne ca o pată pe care o societate ce se autoproclamă
civilizată este nevoită să nu o uite. Marea conflagraţie a oferit o lecţie a
istoriei fantastică din care este absolut necesar să învăţăm cu toţii, dar mai
ales clasa politică, obligată atunci când ia o decizie să se gândească şi la
consecinţe.
  La l septembrie 1939 începea cel de-al doilea război mondial. După ce îşi
asigurase prietenia Uniunii Sovietice prin semnarea tratatului de
neagresiune cu Stalin, Adolf Hitler va semna, la 31 august, directiva nR. L
privind atacarea Poloniei. Practic, era pus în aplicare Planul alb, avizat
operativ de Fuhrer încă de la 11 aprilie. Pentru a sublinia duplicitatea
dictatorului german nu este lipsit de interes nici faptul că, paralel cu
ultimele pregătiri de război, el adresa guvernelor Marii Britanii şi Franţei
propunerea de organizare a unei conferinţe internaţionale la care să se
medieze în chestiunea poloneză. Data propusă pentru această întâlnire era 5
septembrie…
  A doua zi după invadarea teritoriului vecinului estic de către Wehrmacht,
Italia îşi va proclama neutralitatea, fiind urmată de Japonia, la 4 septembrie,
şi de către Statele Unite ale Americii, o zi mai târziu. Aceeaşi poziţie va fi
adoptată şi de Consiliul de Coroană al României, la 6 septembrie, în
schimb, Marea Britanic şi Franţa vor pune în practică garanţiile acordate
Poloniei încă din primăvară si, după eşuarea oricăror încercări de a-1
determina pe Hitler să deco-mande atacul, inclusiv adresarea unui
ultimatum, vor declara război Germaniei la 3 septembrie. Tentativa lui
Mussolini, din 2 septembrie, de a propune la sugestia lui Hitler o mediere
între Reich, pe de o parte, şi anglo-francezi, pe de alta, nu mai avea în
condiţiile date nici o şansă de succes. Marile democraţii demonstrau
puterilor totalitare că au învăţat din lecţia oferită de „momentul Miinchen”.
La un sfert de veac de la declanşarea primului război mondial, Europa
retrăia coşmarul unui conflict de mare amploare care nu va întârzia să
capete dimensiuni planetare.
  Pretextul folosit de Hitler pentru justificarea atacului asupra Poloniei a fost
bine pregătit de serviciile secrete germane. Este vorba despre diversiunea
organizată la graniţa dintre cele două state, la 94 postul de radio de la
Gleiwitz. Conform planului, comandantul trupelor germane, generalul von
Brauchitsch, urma să atace pe două direcţii, Nord şi Sud, avându-i alături pe
generalii von Bock şi von Rundstedt.
  Atacul de la l septembrie punea în practică blitzkriegul, războiul fulger, în
urma căruia armata poloneză a fost scoasă practic din luptă după primele
zece zile. Superioritatea numerică, l.700.000 de soldaţi germani faţă de doar
600.000 de polonezi, a fost dublată de una tehnică, diferenţele fiind vizibile,
în aceste condiţii, Polonia nu a mai avut de ales decât să reziste pentru a-şi
apăra onoarea, fiind singură în faţa unui inamic extrem de puternic.
Comandantul trupelor poloneze, mareşalul Smigly-Rydz, nu se putea
sprijini nici măcar pe un sistem de fortificaţii la graniţa cu Germania, în
doar opt zile, tancurile germane erau la porţile Varşoviei, pecetluind practic
soarta campaniei. O palidă reuşita pentru guvernul polonez o va constitui
operaţiunea de evacuare a tezaurului Băncii Naţionale, prin România, spre
Occident.
  Mai mult, la 17 septembrie, punând în practică protocolul secret
Ribentropp – Molotov, Stalin va ordona Armatei Roşii să atace Polonia
dinspre Est. Astfel, la 27 septembrie. Varşovia era ocupată de trupele
germane, guvernul polonez capitulând. Din acest moment, rezistenţa va fi
condusă din exterior de către un guvern în exil. La 29 septembrie, Hitler şi
Stalin îşi împărţeau Polonia în mod aproape egal. Dacă Rusia era puţin
avantajată sub aspect teritorial, germanii preluau controlul asupra unei
populaţii mai numeroase, 22,1 milioane faţă de 13,2 milioane rămase sub
autoritate sovietică. La rândul lor, Slovacia şi Lituania primeau mici teritorii
din fostul stat polonez independent. La 5 martie 1940, la ordinul lui Stalin,
fapt confirmat de documentele publicate la 14 octombrie 1992 de
preşedintele rus Boris Elţân, circa 26.000 de prizonieri polonezi aflaţi în
lagărele sovietice au fost împuşcaţi. Decenii la rând, sovieticii au aruncat
vina asupra naziştilor, fără a recunoaşte acest act care încălca toate regulile
războiului.
  Cauza poporului polonez a fost reprezentată de un guvern în exil condus
de Sikorski, stabilit la Paris, la 30 septembrie, de aici el mutându-se la
Londra, la 19 iulie 1940. După ce acest cabinet a solicitat Crucii Roşii
Internaţionale, la 16 aprilie 1943, să investigheze informaţiile potrivit
cărora circa 10.000 de ofiţeri polonezi ar fi fost găsiţi morţi în pădurea
Katyn, de lângă Smolensk, radio Moscova a difuzat, la 18 aprilie, un
comunicat prin care întreaga responsabilitate era aruncată pe partea
germană şi se anunţa suspendarea relaţiilor cu polonezii din exil.
Documentele publicate după prăbuşirea Uniunii Sovietice au relevat
implicarea clară a lui Stalin în acest masacru. La momentul anului 1943,
solicitarea guvernului polonez de la Londra va fi şi un excelent prilej pentru
sovietici de a „îngheţa” relaţiile cu acesta. După împărţirea Poloniei, Hitler
va ţine, la 6 octombrie 1939, un discurs prin care propunea Angliei şi
Franţei încheierea păcii. Desigur, propunerile cancelarului german nu vor
avea un ecou favorabil, ele fiind respinse după câteva zile. Pe parcursul
războiului, naziştii au înfiinţat în întreaga Polonie lagăre de concentrare, cel
mai sinistru fiind cel de la Auschwitz, evreii fiind concentraţi şi în ghetto-
udin Varşovia. Un moment eroic l-a constituit revolta din 19 aprilie 1943,
soldată cu moartea sau deportarea a circa 50.000 de evrei din ghetto.
  III.2. De la conflictul ruso-finlandez la războiul ciudat.
  După împărţirea Poloniei, a fost rândul Uniunii Sovietice să exploateze
starea de confuzie şi lipsa de reacţie a Occidentului, Kremlinul încercând
să-şi regleze conturile cu vecinii din nord-vest, respectiv statele baltice si,
mai ales, Finlanda. Mai mult, nici Statele Unite nu s-au implicat în conflict,
preşedintele Roosevelt obţinând doar amendarea legii neutralităţii din mai
1937, punând astfel bazele viitorului sistem cash and carry pentru
armament. Imediat după împărţirea Poloniei, Uniunea Sovietică a încheiat
tratate cu Estonia, Letonia şi Lituania, între 29 septembrie şi 10 octombrie,
prin care a obţinut dreptul de a folosi baze militare şi navale pe teritoriul
acestora. Pe baza acestor documente, statele baltice au fost practic ocupate
de Armata Rosie.
  Beneficiind de faptul că avea, jnână liberă” în zonă, Stalin a încercat să
intimideze Finlanda solicitând, în octombrie, rectificări la frontieră în sensul
mutării graniţei mai departe de Leningrad pentru ca oraşul să nu fie expus
unor bombardamente ale artileriei inamice, precum şi predarea porturilor
Petsamo şi Hangô. Răspunsul guvernului de la Helsinki a fost unul demn,
desi pretenţiile sovietice nu erau respinse, cu excepţia portului Hangô,
singura ieşire a finlandezilor la mare, afară de cele din Oceanul Arctic.
Discuţiile au intrat în impas la 13 noiembrie. Ca urmare, armata sovietică a
atacat Finlanda la 30 noiembrie, agresiunea desfăşurându-se simultan pe trei
direcţii: la Petsamo în Marea Arctică, în Centru şi în Istmul Karelian. De
această dată, Liga Naţiunilor a reacţionat si, la 14 decembrie, Uniunea
Sovietică era declarată stat agresor şi exclusă din Societate.
  După o rezistenţă eroică, în timpul căreia armata finlandeză condusă de
mareşalul Mannerheim a compensat inferioritatea numerică prin
exploatarea condiţiilor oferite de teren şi vreme, mai multe erori ale
comandamentului sovietic vor conduce, la jumătatea lunii decembrie, la
întreruperea temporară a ofensivei. Aceasta va fi reluată la l februarie 1940
şi inevitabilul se va produce în timp ce Anglia şi Franţa dezbăteau problema
oportunităţii ajutorării Finlandei. De această dată, mareşalul Timosenko,
care preluase conducerea pe frontul din Karelia, a avut grijă să folosească
pauza de iarnă pentru instruirea trupelor sale şi acomodarea la luptele pe
schiuri, făcând posibilă străpungerea liniei fortificate Mannerheim. La 13
martie 1940, la Moscova, se va încheia pacea. Finlanda, prin semnătura
premierului Risto Ryti, era nevoită să cedeze Istmul Karelian, Vâborgul şi
baza navală de la Hangô. În schimb, era menţinută independenţa ţării în
condiţiile date.
  Lecţia oferită de micul popor finlandez, în ciuda înfrângerii, a fost una cu
un puternic ecou internaţional, oferind un imbold statelor atacate de inamici
cu posibilităţi militare superioare. Mai mult, la 22 iunie 1941, armata
finlandeză nu va ezita să se alăture Germaniei pentru a-şi recupera teritoriile
pierdute în urma războiului din iarna anului 1939/1940.
  Cunoscutul istoric Norman Davies, în monografia dedicată revoltei
varşoviene din vara anului 1944, surprinde cu talent o stare de fapt:
„Europenii din vest îşi amintesc de iarna 1939 – 1940 ca de războiul ciudat.
Dar nu era nimic ciudat în războiul din Est unde Hitler şi Stalin erau ambii
activi în a-şi urmări cuceririle.”
  Am făcut apel la acest citat pentru că el explică o idee care, o dată cu
trecerea timpului, era tot mai vehiculată în Vest, anume că Hitler se va
mulţumi cu Polonia şi că se va ajunge la un modus vivendi cu Occidentul.
Este una explicaţiile pentru care nu s-au înregistrat, cum era normal, riposte
serioase ale trupelor anglo-franceze la graniţa cu Germania. Astfel, ceea ce
trebuia să fie lovitura dată de francezi pe frontul de vest pentru micşorarea
presiunii asupra Poloniei s-a limitat la o acţiune începută la 8 septembrie şi
stopată a doua zi în faţa liniei fortificate Siegfried. La rândul său, nici
conducerea Wehrmachtului nu s-a angrenat în mişcări consistente de trupe,
mulţumindu-se, la
  16 octombrie, cu retragerea francezilor peste graniţă, practic fără luptă.
  De altfel, până la 9 mai 1940, liniştea va domni pe frontul de vest.
  Cel care a beneficiat de această credulitate a fost Adolf Hitler. După ce a
întreţinut o perioadă iluzia că nu se va depăşi faza războiului ciudat, el a
declanşat un atac nimicitor în vest, reuşind performanţe care au uluit lumea
la acea dată. Astfel, Danemarca, Luxemburg şi Olanda au capitulat
instantaneu, doar olandezii rezistând cinci zile, în timp ce armata belgiană
asistată de unităţi franceze va face faţă iureşului german mai bine de zece
zile. În aceste condiţii, luptele din Norvegia care au ţinut două luni pot fi
considerate drept o rezistenţă serioasă, însă, adevăratul soc avea să-1
constituie scoaterea Franţei din război în şase săptămâni, desi un important
corp expediţionar britanic se aflase alături de aliatul tradiţional.
  Primele incidente mai serioase de pe frontul vestic s-au înregistrat
începând din februarie 1940 în apele norvegiene. La
  17 februarie, nave britanice au atacat vasul german Altmark în această
zonă şi au eliberat 299 de prizonieri. Declarându-se neutru la debutul 98
conflictului, guvernul norvegian va protesta faţă de această violare a
statutului proclamat. Totuşi, sesizând importanţa strategică a zonei, la
  8 aprilie marina anglo-franceză va anunţa că a minat apele norvegiene
pentru a nu permite trecerea vaselor germane.
  Drept ripostă, Hitler va declanşa ofensiva de primăvară. La
  9 aprilie, Danemarca era ocupată, după o rezistenţă de doar 24 de ore, şi
începea campania din Norvegia. Erau atacate, folosindu-se trupe aero-
navale, principalele centre ale ţării, Oslo, Bergen, Narvik, Stavanger şi
Trondheim. Efectul surpriză i-a ajutat pe germani în primele zile, pentru ca
apoi armata norvegiană să-şi revină şi să opună
  0 rezistenţă dârză. Trupele nordice au beneficiat şi de atacul declanşat de
navele britanice la 13 aprilie la Narvik, acestea reuşind să le scufunde pe
cele germane şi să preia controlul portului, pe care l-au menţinut până la 8
iunie. De asemenea, un corp expediţionar anglo-francez a debarcat în sudul
Norvegiei între 16 şi 19 aprilie, dar va fi silit să se retragă în urma
contraatacului german la 3 mai.
  Soarta războiului s-a decis în urma ocupării de către germani a centrului
feroviar Dombas, la 30 aprilie. Evenimentul a contribuit la izolarea
diverselor unităţi ale armatei norvegiene care, după această dată, vor opune
doar o rezistenţă izolată până la 10 iunie. In aceste condiţii, regele Haakon
VII împreună cu guvernul s-au refugiat la Londra.
  Ocupată de armata germană. Norvegia va fi condusă de un comisar al
Reichului care, la 25 septembrie 1940, va dizolva toate partidele politice cu
excepţia Nasjonal Samling, condus de Vidkun Quisling. Acesta era liderul
adepţilor nazismului din Norvegia şi el s-a pus în slujba ocupantului, drept
recompensă fiind numit la
  1 februarie 1942 ca rninistru-presedinte de către comisarul german Joseph
Terboven. Prima măsură importantă adoptată de Quisling va fi luată la 7
februarie, atunci când Constituţia a fost dizolvată, iar el s-a proclamat
dictatorul Norvegiei.
  III.3. Capitularea Franţei.
  Lipsit de reacţie eficientă pentru în apărarea primului aliat, Polonia,
guvernul francez condus de Edouard Daladier îşi va prezenta demisia la 20
martie 1940. Dificila misiune de prim-ministru în condiţiile date era
asumată de Paul Reynaud. Insă nici acest guvern nu va reuşi să iasă din
starea de expectativă în relaţia cu Germania, astfel că tot Adolf Hitler va
prelua iniţiativa într-un moment în care Danemarca era ocupată, iar
Norvegia pe cale să capituleze.
  La 10 mai 1940, trupele Wehrmachâului invadau simultan Belgia, Olanda
şi Luxemburg într-o reeditare a planului Schlieffen din primul război
mondial. Este ziua în care, urmând exemplul lui Daladier, şi premierul
englez Neville Chamberlain îşi va prezenta demisia, fiind înlocuit cu
Winston Churchill. Nu este lipsită de interes observaţia că, în ajunul atacării
Franţei, la Londra şi Paris domnea instabilitatea politică.
  Blitzkfiegul german este nimicitor, victoriile venind una după alta în faţa
unui adversar incapabil să opună o rezistenţă fermă şi coerentă. La 11 mai,
germanii cuceresc cheia defensivei belgiene, fortul Eben Emael, a doua zi
trecând deja fluviul Meuse la Sedan. Aviaţia germană declanşează şi ea un
puternic atac, care scoate practic din luptă avioanele belgiene şi creează o
stare de dezorganizare completă. Paralel, este decisă soarta Olandei,
generalul von Bock avansând pe întreaga linie a frontului. Portul Rotterdam
este ocupat la 13 mai, regina Wilhemina se refugiază la Londra, iar
capitularea este înregistrată la 14 mai, după doar cinci zile de rezistenţă.
  Printr-o îndrăzneaţă iniţiativă, Hitler atacă, folosind puternice forte
motorizate, celebrele divizii de tancuri Panzer, nordul Franţei, între 17 şi 21
mai se obţine separarea trupelor franco-belgiene din Flandra de restul
armatei franceze. Generalul Gustave Gamelin este înlăturat de la
conducerea armatei, la 20 mai, dar succesorul său Maxime Weygand nu mai
pare capabil să redreseze situaţia. La 26 mai este înregistrată şi capitularea
Belgiei din ordinul regelui Leopold III, după ce capitala Bruxelles cade în
mâna germanilor. Tot atunci este cucerit şi Boulogne.
  Viteza de mişcare a trupelor germane va conduce astfel la izolarea a
250.000 de soldaţi britanici forţaţi să se retragă la Dunkerque, cu speranţa
că flota engleză va fi capabilă să-i recupereze. Operaţiunea Dynamo,
declanşată de amiralitatea britanică la 26 mai, va fi încununată de un succes
aproape miraculos la 4 iunie, atunci când 338.226 de soldaţi şi ofiţeri,
potrivit datelor oficiale, între care şi circa 140.000 de francezi, vor fi salvaţi
de vasele britanice. Operaţiunea a fost facilitată şi de vreme, aviaţia
condusă de Hermann Goring beneficiind de doar 60 de ore favorabile
pentru intervenţie. Pe de altă parte, viceamiralul Ramsay, care a coordonat
retragerea, a ştiut să-şi mobilizeze bine unităţile, inclusiv o puzderie de mici
ambarcaţiuni care au făcut numeroase curse în strâmtoarea Calais. Astfel,
germanii se vor mulţumi cu cei circa 40.000 de prizonieri pe care i-au mai
găsit pe plaje.
  La 10 iunie, într-un moment când se afla într-o situaţie disperată, Franţa va
fi atacată şi din Sud de trupele italiene. Sperând să exploateze momentul,
Mussolini a declarat război Franţei şi Angliei, renunţând la neutralitatea
afişata în septembrie 1939. In acest caz putem vorbi însă mai mult de efecte
de ordin psihologic şi politic, fiindcă în plan militar armata italiană a
demonstrat o dată în plus cât de departe era, sub toate aspectele, faţă de
Wehrmacht. Germanii reuşesc să ocupe Parisul, părăsit de guvern, la 13
iunie, şi continuă ofensiva în faţa rămăşiţelor armatei franceze. Pe lângă
această situaţie pe marginea prăpastiei, francezii erau în dezacord şi în
privinţa căilor de urmat. Seful armatei, Weygand, susţinut de mareşalul
Pétain, revenit de la postul de ambasador în Spania, credea că doar
capitularea mai poate să salveze ceva. Ideea era combătută cu vehemenţă de
consilierul militar al primului ministru, proaspătul general Charles de
Gaulle, adeptul unei rezistenţe disperate în Bretania, astfel încât trupele să
fie păstrate intacte şi evacuate în coloniile din Afhca de Nord, de unde să
continue lupta.
  În noaptea de 14 iunie, Charles de Gaulle pleca la Londra pentru a sonda
punctul de vedere al lui Churchill. După discuţii tensionate la care particpă
preşedintele Albert Lebrun, premierul, Weygand şi Pétain, în după-amiaza
zilei de 16 iunie, de Gaulle transmite de la Londra propunerea unei uniuni
britanico-franceze. Soluţia nu este agreată, iar Reynaud îşi anunţă demisia
si, de la orele 23.30, premier devine mareşalul Philippe Pétain, figură
legendară a primului război mondial. Bătrânul soldat anunţă în prima
şedinţă de guvern decizia de a capitula, fapt devenit public a doua zi.
  Cererea va fi aprobată de Hitler si, la 22 iunie, se va semna armistiţiul de
la Compiegne, în acelaşi vechi vagon unde germanii capitulaseră în 1918,
de această dată actorii fiind generalii Huntziger şi Keitel. Victorioşi acum,
germanii vor impune dezarmarea armatei franceze şi ocuparea a 3/5 din
teritoriul francez. In zona liberă se va instala guvernul condus de Pétain,
care îşi va muta reşedinţa la Vichy. După două zile se va semna şi
armistiţiul cu Italia.
  Totuşi, lupta francezilor va continua, încă de la 23 iunie seful Comitetului
Naţional Francez, generalul Charles de Gaulle, refugiat la Londra, chemând
la continuarea războiului. El fusese unul din puţinii militari ce atrăseseră
atenţia asupra rolului pe care îl pot juca tancurile în războiul modern, dar
vocea sa nu a fost ascultată de Marele Stat Major la timp. Desfăşurarea
campaniei din mai – iunie 1940 avea să-i dea dreptate, diviziile motorizate
germane având rolul principal în scoaterea rapidă din luptă a armatelor
aliate. Trupe ale francezilor liberi vor lupta alături de cele britanice, după
cum problema flotei şi a posesiunilor coloniale franceze se va dovedi
extrem de delicată.
  Guvernul de la Vichy va merge pe calea colaborării cu Germania si, la 5
iulie, va rupe relaţiile cu Marea Britanic în urma atacului flotei engleze
asupra celei franceze de la 3 iulie din portul Oran. În plan intern,
parlamentul reunit la Vichy, la 9 iulie, se va declara favorabil unui regim
autoritar condus de mareşalul Pétain (1856 – 1951), un rol important
jucându-1 Pierre Laval, desemnat iniţial drept vicepremier. Treptat, el se va
manifesta ca fiind adevăratul sef al regimului instalat la Vichy, militând
pentru colaborarea cu germanii, motiv pentru care, de la 18 aprilie 1942, va
deveni virtual dictator. De altfel, la 17 noiembrie 1942, Pétain l-a desemnat
pe Laval drept succesor, acordându-i dreptul de a conduce prin legi şi
decrete. In fapt, se putea constata creşterea influenţei şi a controlului
german.
  După atacul aliat din Africa de Nord, Hitler va decide să ocupe şi zona
liberă administrată de la Vichy, de la 11 noiembrie 1942, dorind să evite
astfel orice surpriză. Totuşi, vasele franceze vor fi scufundate de propriile
echipaje, care au evitat capturarea lor de către germani. In ceea ce priveşte
posesiunile franceze din Africa de Nord, la l decembrie 1942, amiralul Jean
François Darlan se va proclama sef al acestor teritorii, beneficiind de
aprobarea Statelor Unite şi a Marii Britanii. Darlan va fi însă asasinat la 24
decembrie şi va fi înlocuit de generalul Henri Giraud. La 15 martie 1943, în
condiţiile trecerii iniţiativei de partea Aliaţilor, Giraud va anunţa că întreaga
legislaţie adoptată după capitularea Franţei de către regimul de la Vichy este
fără efect.
  Pentru a coordona viitoarele acţiuni de eliberare a Franţei, la 4 iunie 1943,
s-a format în exil un Comitet Naţional de Eliberare, figurile centrale fiind
generalii Henri Giraud şi Charles de Gaulle (1898 – 1970). Ei vor pune la
dispoziţia Aliaţilor trupele pe care le comandau, precum şi resursele
coloniilor, având un rol important în debarcarea din iunie 1944 care a
condus la eliberarea Franţei.
  III.4. Operaţiunea leul de mare.
  După capitularea Franţei, următorul obiectiv pentru Hitler era ocuparea
Angliei. Preconizata debarcare trebuia însă pregătită printr-un puternic atac
aerian menit să submineze rezistenţa engleză şi să faciliteze atacul terestru.
Germanii aveau de partea loc un moral excelent, resurse materiale
remarcabile şi o armată bine pusă la punct, dotată la un înalt nivel. De
partea cealaltă, englezii vor opune o formidabilă voinţă, reuşind să
mobilizeze coloniile şi să câştige sprijinul, chiar dacă nu manifestat printr-o
intervenţie deschisă, al Statelor Unite.
  Nu trebuie neglijată nici posesia radarului (radio detection and ranging),
un instrument care a făcut diferenţa în luptele aeriene. Inventat încă din
1935 de către Robert Watson-Watt şi A. F. Wilkins, acesta permitea
detectarea avioanelor inamice de la 112 kilometri depărtare. Se vor adăuga
superioritatea navală si, nu în ultimul rând, informaţiile furnizate de
serviciile secrete. Un rol important avea să-1 joace Winston Churchill,
devenit premier la 10 mai 1940 în fruntea unui cabinet de coaliţie. Unul
dintre cei mai acerbi critici ai lui Chamberlain şi ai acordului de la
Munchen, Churchill devenise conducătorul Amiralităţii britanice din prima
zi a declarării războiului, 3 septembrie. După atacul german împotriva
Franţei, la 13 mai, el va ţine primul său discurs celebru după preluarea
puterii în faţa Parlamentului, atenţionându-i pe englezi că nu are nimic de
oferit decât „sânge, lacrimi şi suferinţă”. Churchill a întruchipat imaginea
britanicului încăpăţânat, decis să facă orice sacrificiu pentru a învinge pe
Hitler.
  Directiva privind atacarea Marii Britanii, operaţiunea Leul de mare, a fost
semnată de Adolf Hitler la 16 iulie 1940. Scopul era scoaterea din război a
englezilor, chiar cu preţul unei debarcări. Pentru pregătirea acesteia, trebuia
mai întâi ca Royal Air Force să fie scoasă din luptă, facilitând trecerea
Canalului de către unităţile germane. Atacul Luftwaffe urma să fie
coordonat de către Hermann Goring personal. Planul prevedea debarcarea a
două armate germane, estimate la 25 de divizii în sudul Angliei, de aici
urmând a fi declanşată bătălia pentru cucerirea Londrei.
  Ofensiva asupra Marii Britanii a început la 8 august 1940 printr-un
puternic atac aerian al Luftwaffe. Spre deosebire de francezi, englezii vor
riposta şi vor bombarda oraşele germane, efectul fiind mai degrabă unul
psihologic, având în vedere şi superioritatea numerică a Wehrmachtului. Nu
este lipsită însă de importanţă nici observaţia că avioanele de vânătoare
Hurricane şi Spitfire, pe care le avea în dotare Royal Air Force, erau
superioare din punct de vedere al capacităţii de luptă. Atacul declanşat de
Goring, la 8 august, cu circa 1.500 de avioane va avea efecte importante
mai ales între 11 şi 13 august, 104 provocând mari pierderi inamicului. Cu
toate acestea, datorită ripostei engleze, numai în săptămâna 8-13 august,
Luftwaffe a pierdut 145 de aparate.
  Continuând ofensiva aeriană, germanii vor decreta, la 17 august, blocada
coastelor Angliei, însă Londra va obţine un important succes prin încheierea
unui acord defensiv cu Statele Unite, la 2 septembrie. Mai mult, datorită
utilizării eficiente a radarului, dar şi spiritului combativ al piloţilor britanici,
nu vor întârzia să apară rezultatele. De exemplu, numai în ziua de 16
septembrie au fost distruse 185 de avioane germane. Pe de altă parte,
germanii vor da o grea lovitură apărării engleze, distrugând oraşul Coventry
la 10 noiembrie. Principala ţintă pentru Lufivaffe va fi însă Londra,
bombardată timp de 57 de nopţi consecutiv cu începere de la 7 septembrie.
  După această dată atacurile au scăzut în intensitate si, practic, ideea
debarcării a fost abandonată de către Hitler. O statistică arată că în prima
fază a bătăliei Angliei. 8 august – 31 octombrie, germanii au pierdut 2.375
de avioane, faţă de doar 800 britanice. Totuşi, bombardarea Angliei a
continuat până la sfârşitul războiului. La 10 mai 1941 va fi înregistrat un
masiv atac aerian asupra Londrei, după care, preocupat de pregătirea
planului Barbarossa, Hitler va trece Marea Britanic în plan secund,
menţinând totuşi blocada cu ajutorul submarinelor. La rândul lor, englezii
vor utiliza convoaiele navale, o metodă care şi-a dovedit din plin eficienţa.
  De asemenea un rol important pentru moralul trupelor şi al populaţiei
engleze l-a jucat operaţiunea de scufundare a vasului amiral al flotei
germane, Bismarck. Atacat iniţial lângă Islanda, prilej cu care germanii vor
scufunda crucişătorul Hood, Bismarck va fi trimis la fundul Oceanului
Atlantic, la 27 mai 1941. De torpilele lansate de la bordul crucişătorului
Dorsetchire. Dincolo de importanţa strategică a unei astfel de victorii, mai
importantă este simbolistica evenimentului, Bismarck fiind considerat un
simbol al puterii Germaniei naziste.
  Ieşirea din izolare pentru britanici va veni o dată cu atacarea Uniunii
Sovietice de către Hitler. De asemenea, semnarea Cartei Atlanticului, la 14
august 1941, după întâlnirea de la Placentia Bay din Newfoundland, dintre
premierul Winston Churchill şi preşedintele Franklin D. Roosevelt, va oferi
englezilor certitudinea că vor învinge în dificila confruntare cu Hitler,
având, de acum, alături Statele Unite şi Uniunea Sovietică.
  III.5. Războiul din Balcani.
  Căderea Franţei a avut un impact deosebit asupra Balcanilor, state de aici
fiind aliate tradiţionale ale Occidentului, dar lăsate acum la bunul plac al
dictatorilor Hitler şi Stalin. Prima victimă a fost România, nevoită să cedeze
Basarabia şi nordul Bucovinei în urma ultimatumului sovietic din 26 iunie
1940, dar şi partea de nord-vest a Transilvaniei potrivit prevederilor
dictatului de la Viena din 30 august 1940. O dată cu dispariţia României
Mari era consemnat şi falimentul regimului personal al regelui Carol II, silit
să renunţe la tron în favoarea fiului său Mihai I şi a generalului Ion
Antonescu, noul dictator de la Bucureşti. Prima sa iniţiativă externă a fost
ralierea la puterile Axei; astfel, trupele germane au intrat în România cu
scopul declarat de a proteja câmpurile petrolifere de pe Valea Prahovei.
  Dacă România trecea în mod deschis de partea Axei, în schimb Turcia va
semna un pact de ajutor reciproc cu Marea Britanic şi Franţa. Potrivit
documentului, semnat încă de la 19 octombrie 1939. Ankara urma să
beneficieze de întreg ajutorul celor două puteri dacă era atacată de alt stat
european. Astfel, Turcia a reuşit să-şi asigure neutralitatea pe parcursul
conflictului.
  La 28 octombrie 1940, armata italiană ataca Grecia, stat care-şi
proclamase neutralitatea, chiar în timpul unei întâlniri dintre Hitler şi
Mussolini ce se desfăşura la Florenţa. Ducele dorea astfel să-i arate
partenerului german că şi el este capabil de acţiuni în forţă şi că este un aliat
demn al Axei. In plus, Ducele dorea să-i răspundă Fuhrerului cu aceeaşi
monedă: „Hitler mă pume totdeauna în faţa faptului împlinit. De această
dată îi voi plăti cu aceeaşi monedă: va afla din ziare că am intrat în Grecia”,
îi va spune Mussolini lui Ciano încă de la 12 octombrie.
  Din păcate pentru el, rezistenţa trupelor greceşti e una dârză, seful
guvernului elen, generalul Metaxas, respingând ultimatumul italian.
Problemele italienilor se vor complica datorită intervenţiei unităţilor
britanice, care, la 30 octombrie, vor întări garnizoana din insula Creta,
precum şi din alte insule din Mediterana.
  Pentru italieni, salvarea a venit din partea Germaniei, dar Hitler va plăti un
preţ imens prin faptul că intervenţia din Balcani a condus la întârzierea
atacului contra Uniunii Sovietice. Situaţia s-a complicat datorită evoluţiilor
din Iugoslavia. După ce, la 25 martie 1941, Iugoslavia adera la Pactul
Tripartit, în urma unei lovituri de stat desfăşurate la Belgrad între 26 şi 28
martie, prinţul Paul va fi înlocuit cu tânărul rege Petru II. Un nou guvern
condus de generalul Simovici va proclama neutralitatea Iugoslaviei. Prin
urmare, la 6 aprilie, germanii vor declanşa o puternică operaţiune ofensivă,
mareşalul von Brauschitsch beneficiind şi de intervenţia concomitentă a
trupelor bulgare şi ungare. Belgradul este atacat cu sălbăticie de Luftwaffe,
numai în prima zi fiind înregistraţi 17.000 de morţi, şi este cucerit la l O
aprilie. In mod semnificativ, pentru prima dată de la începerea celui de-al
doilea război mondial, presa sovietică va acuza Germania.
  La 17 aprilie, guvernul Simovici era nevoit să capituleze, Iugoslavia fiind
dezmembrată, după ce Croaţia şi-a proclamt „independenţa” încă de la 13
aprilie, sub domnia ducelui de Spoleto. Dictatorul ţării era însă Ante
Pavelici, liderul mişcării fasciste ustasa, în timp ce Macedonia era trecută
sub tutela coroanei italiene. Ulterior, pe întreg teritoriul iugoslav se va
declanşa o puternică mişcare de partizani, care va pune mari probleme
ocupantului german. Trebuie subliniat că rezistenţa avea două segmente
importante, unul condaş de comunistul Tito, celălalt de colonelul
Mihailovici, seful cetnicilor. Ambele grupări erau active încă din vara lui
1941, dar divergenţele dintre ele erau atât de grave, încât s-a ajuns chiar la
confruntări reciproce.
  Continuând ofensiva, trupele germane vor ocupa Salonicul încă de la 9
aprilie şi vor trece linia fortificată Metaxas. În faţa înfrângerii iminente,
premierul Koryzis se sinucide, la 18 aprilie, iar regele George II este obligat
să se refugieze cu avionul în insula Creta, în urma capitulării de la 23
aprilie, Atena fiind cucerită patru zile mai târziu. Din nou blitzkriegul face
ravagii. In doar 23 de zile, Iugoslavia şi Grecia erau ocupate, ambele state
înregistrând grele pierderi umane şi materiale.
  Controlul german în Balcani a fost consolidat de îndrăzneaţă operaţiune
aeropurtată demarată la 20 mai, ce a condus la ocuparea insulei Creta.
Trupele generalului Student aveau misiunea să-i elimine pe britanici din
zonă, în special pentru protejarea petrolului românesc, vital în perspectiva
atacării Uniunii Sovietice, aerodromurile de aici fiind excelente baze de
lansare spre Valea Prahovei. După lupte crâncene, Student a ocupat Creta,
însă preţul plătit a fost excesiv, de ambele părţi. Pentru Hitler au contat
dispariţia a 170 de avioane şi imensul consum de benzină. Este unul din
motivele pentru care Fuhrerul a refuzat să avizeze un nou desant aerian în
insula Cipru.
  Totuşi, desi controla importanta regiune strategică a Balcanilor, Hitler
pusese deja în pericol campania rusă prin timpul pierdut aici. Mai mult,
Stalin reuşise o lovitură diplomatică prin semnarea unui tratat de
neutralitate cu Japonia, la 13 aprilie 1941, asigurându-se astfel că nu va
duce un război pe două fronturi în cazul unui atac german pe care serviciile
secrete îl anunţau ca fiind iminent. Cât despre Mussolini, după eşecurile din
Balcani el îi demonstrase lui Hitler că nu poate fi un aliat de nădejde,
armata italiană nefiind pregătită pentru a face faţă rigorilor războiului
modern total.
  III.6. Planul Barbarossa.
  După ce a abandonat ideea de a debarca în Anglia, Hitler îşi va concentra
atenţia asupra Uniunii Sovietice. La 18 decembrie 1940, el va da deja
ordinele necesare pregătirii operaţiunii Barbarossa, sperând că repetând
campania din Vest va reuşi să-1 învingă pe Stalin şi să-şi asigure spaţiul
vital în teritoriile estice. Generalul Haider, care începuse să lucreze la planul
atacului la l august 1940, avea fixat şi termenul în care Uniunea Sovietică
trebuia scoasă din luptă: cinci luni.
  La 22 iunie 1941, Hitler a declanşat cea mai amplă operaţiune militară a
epocii contemporane, atacarea Uniunii Sovietice, în numai câteva zile, circa
trei milioane de soldaţi germani, sprijiniţi de aliaţi din România, Italia,
Finlanda şi Ungaria, erau în faţa altor două milioane de militari sovietici,
dublaţi de o formidabilă rezervă. Atacul confirma zvonurile şi informaţiile
pe care Stalin refuza să le creadă cu încăpăţânare, desi acestea proveneau
din surse de mare încredere, inclusiv pe canale diplomatice britanice şi
americane. El şi-a îndeplinit angajamentele faţă de Hitler până în preziua
atacului, fiind convins, potrivit opiniei majorităţii istoricilor, că un atac
german nu era posibil înainte de 1942.
  Izbucnirea războiului germano-sovietic îi oferea un nesperat aliat
premierului britanic, Winston Churchill anunţând imediat sprijinul Angliei
pentru Uniunea Sovietică. De altfel, la 13 iulie era încheiat deja un tratat de
ajutor mutual între cele două mari puteri. Semnarea Cartei Atlanticului de
către Churchill şi Roosevelt, la
  14 august, va prefigura deja Marea Alianţă. Important era semnalul dat de
anglo-americani, care anunţau că scopul Cartei este acela de a garanta
drepturile statelor independente şi restaurarea democraţiei, deci că nu se are
în vedere cucerirea de teritorii. La 24 septembrie,
  15 guverne, din care 9 în exil, vor adera la principiile Cartei Atlanticului.
  Declanşând operaţiunea prin surprindere, beneficiind de experienţa celor
aproape doi ani de victorii neîntrerupte, Hitler va avea un atu suplimentar
faţă de Stalin, care, în anii marii terori, decimase pur şi simplu
comandamentul Armatei Roşii, în consecinţă, în primele luni, victoriile
germane au fost fără drept de apel, de multe ori înaintarea fiind atât de
rapidă încât liniile din avanposturi erau nevoite să aştepte restul armatei.
Operaţiunile au urmărit iniţial trei mari direcţii, Nord, Centru şi Sud, vizând
cucerirea centrelor Leningrad, Moscova şi Kiev, pentru succesul acestora
fiind utilizate 190 de divizii, susţinute din plin şi de aviaţie. De asemenea,
erau avute în vedere două obiective secundare, Finlanda şi litoralul nordic al
Mării Negre. Cei 3,6 milioane de soldaţi aveau sprijinul a 3.600 de tancuri
şi 2.700 de avioane de luptă, constituind o teribilă forţă de soc care trebuia
să nimicească industria sovietică.
  Pe de altă parte, amânarea declanşării operaţiunii datorită luptelor din
Balcani cu patru săptămâni, la care se va adăuga încă una după atacarea
Cretei, se va dovedi crucială în momentul în care iarna rusă şi-a arătat
potenţialul. La tel ca Napoleon în 1812, Hitler era nevoit să se recunoască
învins mai întâi de condiţiile climaterice şi apoi de armata inamică. Nu este
mai puţin adevărat că ajutorul Aliaţilor s-a dovedit vital pentru Stalin.
  Hitler va coordona personal campania rusă de la cartierul general din
Prusia Orientală, de la Rastenburg. Secondat de Keitel şi Jodl. Astfel, la l –
2 iulie, Wehrmachtul ocupa deja Riga, capitala Letoniei, iar la 16 iulie
importantul centru Smolensk era cucerit. După o lună, germanii emiteau, la
19 august, pretenţii asupra întregii Ucraine, cu excepţia zonei Odessa, care
trecea sub administraţie românească.
  Încercând să-şi asigure flancul, trupele sovietice şi cele britanice vor
obţine un prim succes comun prin atacarea Iranului, ocupat la sfârşitul lunii
august. La 16 septembrie, Reza Şah abdica, fiind înlocuit de fiul său
Mohammad Reza Pahlavi, favorabil Aliaţilor.
  La 4 septembrie începea o adevărată epopee, blocada Leningradului, în
ciuda tuturor previziunilor, cu preţul unor sacrificii de neînchipuit, circa
650.000 de morţi, oraşul lui Petru va reuşi să reziste până în ianuarie 1944,
atunci când contraofensiva sovietică a dus la despresurarea sa completă, în
acelaşi timp, nu este de neglijat nici faptul că asediul Leningradului a ţinut
în loc o importantă forţă germană estimată la circa 750.000 de soldaţi pe
parcursul celor 900 de zile de rezistenţă cu adevărat eroică.
  În Centru, germanii vor reuşi să ocupe capitala Ucrainei, Kiev, la 19
septembrie, apoi îşi vor extinde controlul de la Orei, la Harkov şi până în
Crimeea. La sfârşitul lunii octombrie, Wehrmachtul declanşa 110 deja
ofensiva pentru ocuparea capitalei sovietice. Moscova, determinând
mutarea cartierului general al guvernului la Kuibâsev.
  Totuşi, Stalin reuşise încă de la l octombrie să semneze un protocol la
Moscova prin care Marea Britanie şi Statele Unite se angajau să
aprovizioneze Uniunea Sovietică cu materialul necesar războiului, pentru o
perioadă de nouă luni. La 30 octombrie, guvernul de la Kremlin obţinea
deja un credit de un miliard de dolari, iar după intrarea Statelor Unite în
război, cu începere de la 11 iulie 1942, sistemul lend-lease era extins în mod
special pentru sovietici. Ajutorul anglo-american s-a dovedit decisiv pentru
echilibrarea frontului sovietic si, apoi, pentru declanşarea unei
contraofensive care a scos Germania din război.
  Paralel cu ofensiva asupra Moscovei, germanii începeau asediul
Sevastopolului la 15 noiembrie, reuşind să ocupe a doua zi oraşele Kerci şi
Rostov. De această dată. Armata Rosie va fi capabilă să contraatace şi să
ocupe cele două centre după o săptămână. O nouă ofensivă, declanşată la 6
decembrie, va conduce la scăderea presiunii asupra Moscovei, la 16
decembrie fiind recucerit chiar oraşul Kalinin.
  Dispărând pericolul ca Moscova să fie cucerită, năprasnica iarnă rusă
făcându-şi o dată în plus datoria, sovieticii vor reuşi chiar să iniţieze o
contraofensivă de iarnă ce va reuşi să conducă la stabilizarea frontului şi la
creşterea moralului Armatei Roşii, puternic afectat de înfrângerile suferite
în] 941. După intrarea Statelor Unite în război, s-a întărit convingerea
generală că victoria, desi încă îndepărtată, va aparţine coaliţiei celor Trei
Mari.
  Cu toate acestea, principala iniţiativă ofensivă din 1942 va aparţine lui
Hitler, care, în cuprinsul campaniei de vară, şi-a propus să ocupe importanta
şi bogata zonă petroliferă a Caucazului. La 2 iulie, după un asediu de opt
luni era capturat portul Sevastopol, Wehrmachlul continuând apoi atacul
pentru a forţa trecerea Donului. Până în acel moment, ei vor reuşi să
controleze două importante centre, Voronej, ocupat la 7 iulie, şi Rostov, la
24 iulie.
  La 22 august începea atacul în direcţia Stalingrad după trecerea Donului.
Oraşul era considerat un important nod strategic, care în controla întreaga
zonă. Hitler a numit în fruntea unităţilor de pe acest front pe generalul
Friedrich von Paulus, împreună cu diviziile de tancuri comandate de Ewald
von Kleist. De partea opusă, Stalin i-a încredinţat celui mai bun general al
său, Jukov, misiunea de a coordona apărarea şi de a rezista cu orice preţ.
Cucerind Novorosiisk, germanii vor intra în Stalingrad la 14 septembrie.
Dornici de victorie, generalii nemţi îşi vor extinde prea mult liniile şi vor
permite un contraatac sovietic la 21 septembrie, la nord-est de oraş. La l
octombrie, Armata Rosie va reuşi să deschidă un nou front şi în sudul
Stalingradului, complicând foarte mult situaţia.
  Din nou iarna se va dovedi un bun aliat pentru Stalin, mai ales că
proviziile lui von Paulus se epuizau rapid. La 19 noiembrie 1942 începea o
puternică contraofensivă sovietică, în doar patru zile circa 250.000 de
soldaţi germani fiind izolaţi de restul armatei germane. Corpul 5 de armată
român era capturat chiar din seara de 19 noiembrie, el fiind dotat cu
material antitanc insuficient şi depăşit, în ciuda evidenţei, Hitler îi va
ordona lui von Paulus să nu se retragă, tăindu-i astfel orice posibilitate de
joncţiune cu celelalte trupe. Fuhrerul se baza pe promisiunile lui Goring,
potrivit cărora era posibilă aprovizionarea lui von Paulus de către aviaţie,
dar şi pe succesul lui von Manstein, căruia îi ordonase să pătrundă în
Stalingrad.
  Rămas fără ultimul aerodrom pe care-1 mai controla, la 22 ianuarie 1943,
von Paulus a cerut din nou lui Hitler să fie de acord cu capitularea. Desigur,
el a fost refuzat, fiind însă avansat, la 24 ianuarie, la gradul de mareşal.
Inevitabilul se va produce la 31 ianuarie, atunci când, în ciuda ordinelor
disperate ale Fuhrerului, Friedrich von Paulus va capitula împreună cu
resturile armatei sale. După două zile. Ultimele grupări de rezistenţă
germană din oraş erau lichidate. Se termina astfel una din cele mai dure
confruntări ale războiului, circa 800.000 de germani şi un milion de
sovietici plătind cu viaţa participarea la unul din momentele de răscruce ale
conflagraţiei.
  Stăpân pe situaţie, Stalin va ordona, în ianuarie 1943, un puternic atac pe
toate fronturile, restabilind legăturile cu Leningradul 112 „ss-wă^^M şi
capturând trupele germane şi române încercuite la Stalingrad, la 2 februarie.
Pe parcursul celor trei luni ale ofensivei sovietice de iarnă vor mai fi
recuperate centre importante, precum Kursk, Rostov şi Harkov şi vor fi
pricinuite pierderi în tabăra inamică de peste o jumătate de milion de
soldaţi. Abia la 15 martie, germanii vor reuşi să recucerească Harkovul şi să
stabilizeze frontul.
  Bazându-se pe impresionantul sprijin material aliat, în vara lui 1943, Stalin
va fi capabil să preia complet iniţiativa, declanşând pentru prima dată o
puternică ofensivă de vară. Datele problemei erau acum total schimbate,
diviziile ruseşti fiind mai numeroase şi mai bine echipate, în timp ce
Wehrmachtul plătea tribut dificultăţilor cu care se confrunta Reichul ca
urmare a puternicelor bombardamente aliate asupra Germaniei. La 5 iulie,
germanii vor ataca totuşi pe direcţia Orei – Belgorod, conform planului
Citadela, dar după numai o săptămână vor fi respinşi. Armata Rosie va reuşi
printr-o formidabilă contraofensivă, la care participau circa 900.000 de
soldaţi, să schimbe în mod decisiv soarta războiului prin victoria de la
Kursk. În doar 37 de zile, Armata Rosie avansează 150 de kilometri, în timp
ce, mai la sud, generalul Konev eliberează Harkovul, la 11 august, şi
anihilează 15 divizii germane. Astfel, diviziile generalului Rokossovski vor
atinge, până în luna octombrie, fluviul Nipru în câteva puncte, urmând apoi
succese logice precum ocuparea Kievului, la 6 noiembrie, şi a Jitomirului,
la 31 decembrie.
  Anul 1944 a continuat să fie unul fructuos pentru Uniunea Sovietică pe
frontul de est. In urma acţiunilor ofensive va fi ocupat oraşul Novgorod, la
20 ianuarie, Estonia şi va fi atinsă graniţa cu Polonia. Pe frontul sudic, la 10
aprilie se va înregistra căderea Odessei, căreia i-au urmat Tarnopol, la 15
aprilie, şi Sevastopol, la 9 mai. In Nord, a fost atacată Finlanda şi ocupat
portul Vâborg.
  În vara lui 1944, situaţia germanilor devinise disperată, aceştia pierzându-
şi pe rând aliaţii. La 31 iulie, trupele lui Rokossovski erau deja la porţile
Varşoviei, în oraş va izbucni o insurecţie, la care participă peste 20.000 de
soldaţi sub comanda generalului Bor-Komorovski. Intervenţia germană este
dură, peste 200.000 de civili fiind ucişi, iar oraşul distrus aproape total până
la 28 septembrie. Aceasta în timp ce Armata Rosie, invocând probleme
logistice, asista impasibilă la represiune. Momentul a contribuit la
acutizarea „problemei poloneze”. Ulterior, ofensiva spre Berlin va fi reluată.
  Un moment cu semnificaţie strategică deosebită, care a grăbit prăbuşirea
rezistenţei germane în Europa de Sud-Est şi în Balcani, s-a produs în urma
arestării mareşalului Ion Antonescu de către regele Mihai l, la 23 august
1944. România revenea în tabăra aliaţilor tradiţionali şi aducea un mare
serviciu cauzei Aliate, în plus Hitler pierzând şi petrolul de pe Valea
Prahovei. Armatele germane din Balcani erau izolate în bună măsură,
lovitura politică de la Bucureşti contribuind în mod decisiv la scurtarea
războiului, Precipitându-se evenimentele, la 8 septembrie era înregistrată
capitularea Bulgariei, la 13 octombrie Atena era eliberată de trupele
engleze, iar după o săptămână, partizanii iugoslavi conduşi de Tito intrau în
Belgrad alături de soldaţii sovietici, completând astfel dezastrul balcanic al
Wehrmachtului. În nord, Finlanda cerea şi ea încheierea armistiţiului la 25
august, documentul fiind semnat la Moscova, la 19 septembrie. Desi
pierdea din nou Vâborgul, mareşalul Mannerheim ieşea onorabil din
conflict.
  Continuând ofensiva, sovieticii vor declanşa în ianuarie 1945 atacul în
direcţia Berlin, iar la 13 februarie va cădea Budapesta după două luni de
rezistenţă a trupelor germane şi a celor maghiare, încă de la 23 martie 1944,
Hitler ordonase ocuparea Ungariei, Horthy fiind nevoit să accepte demisia
premierului Kallay şi formarea unui guvern filo-german condus de Doeme
Sztojay, fostul ambasador ungar la Berlin. Ulterior, chiar Horthy va fi
arestat, puterea fiind preluată, în numele Crucilor cu săgeţi, de Szalasi, la 16
octombrie 1944.
  Aşadar, beneficiind de sprijinul Aliaţilor, dar şi cu imense eforturi interne
şi milioane de victime în rândul propriei populaţii, Stalin se va dovedi un
adevărat lider de război şi va asigura înfrângerea Germaniei după ce i-a
rezistat singur lui Hitler aproape trei ani.
  III.7. Pearl Harbor, războiul din Pacific şi capitularea Japoniei.
  După agresiunea împotriva Chinei, cercurile militariste de la Tokio erau
stimulate de evoluţiile din Europa. Venit în fruntea guvernului la 16 iulie
1940, prinţul Fuminumaro Konoye, desi mai moderat faţă de succesorul
său, Hideki Tojo, a dat expresie acestor interese, promovând o politică
agresivă în zona Pacificului, ceea ce va duce, inevitabil, la un conflict
deschis cu Statele Unite. Pentru toamna anului 1940, reţine atenţia
declanşarea războiului din Indochina, la 26 septembrie.
  Pe de altă parte, reales pentru al treilea mandat ca preşedinte al Statelor
Unite la 5 noiembrie 1940, Franklin D. Roosevelt va fi adeptul unei riposte
faţă de agresiunile din Pacific, ca şi faţă de dominaţia instituită de Hitler
asupra Europei. Sub imboldul sefului de la Casa Albă, la 11 martie 1941,
Congresul va vota legea de împrumut şi închiriere (lend-lease act),
document care sprijinea efortul forţelor ce luptau contra dictaturii,
principalul beneficiar fiind Marea Britanie. Practic, preşedintele era
împuternicit să asigure bunuri şi servicii acelor naţiuni a căror apărare era
considerată vitală pentru securitatea Statelor Unite.
  Pe acest fond, administraţia Statelor Unite va lua măsuri pentru a controla
traficul din Atlantic, semnând, la 9 aprilie 1941, un acord cu guvernul danez
în exil pentru apărarea Groenlandei, primind în schimb dreptul de a construi
baze aero-navale pe această insulă cu o importanţă strategică deosebită. Mai
mult, la 7 iulie, răspunzând invitaţiei adresate de către cabinetul de la
Reykjavik, trupe americane vor sosi în Islanda, sprijinind astfel corpul
expediţionar britanic. Pe aceeaşi linie se înscrie şi ocuparea Guyanei
Olandeze pentru a preveni ocuparea coloniei de către trupele Axei. De
asemenea, preşedintele Roosevelt va bloca prin decret, la 26 iulie 1941,
toate fondurile japoneze din băncile americane.
  După ce japonezii vor prelua controlul asupra Indiilor Olandeze de Est, la
2 iulie, americanii vor încerca să evite un război în Pacificul de Sud, în
acest sens Roosevelt negociind cu guvernul Konoye. Departamentul de Stat
credea că va putea obţine neutralitatea niponilor în regiune, în timp ce
factori de decizie de la Tokio aveau credinţa că vor putea învinge Statele
Unite într-un conflict naval.
  La 17 octombrie 1941, prinţul Konoye era schimbat din fruntea guvernului
nipon de către generalul Hideki Tojo, adept deschis al impunerii controlului
în Pacific cu orice risc. Tojo prelua şi conducerea ministerului de război şi
punea capăt discuţiilor cu administraţia Roosevelt. La o lună după
schimbarea lui Konoye, ambasadorul american la Tokio. Joseph C. Grew,
avertiza deja Departamentul de Stat asupra unui posibil atac surpriză
japonez, fără ca informaţia să fie fructificată. De altfel, utilizând maşina de
descifrat Magic americanii cunoşteau intenţiile belicoase ale niponilor, dar
Roosevelt a preferat să nu ia măsuri de precauţie, declanşând o controversă
în rândul istoricilor care nu este soluţionată nici astăzi pe deplin, mulţi
specialişti considerând că preşedintele american aştepta de fapt atacul, un
bun prilej pentru justificarea intrării în război.
  Comandamentul japonez avizase planul atacului din Pacific încă de la 6
septembrie 1941. Potrivit acestuia într-o primă fază lovitura de la Pearl
Harbor trebuia dublată prin debarcarea simultană în Malaesia, Filipine.
Guam, Hong Kong şi Borneo. După îndeplinirea cu succes a etapei de
debut, agresiunea trebuia extinsă pe patru direcţii: Thailanda, Singapore şi
insula Wake; Java şi Sumatra; China; Birmania şi insula Andaman. La 3
noiembrie, amiralul Yamamoto va semna ordinul de operaţiuni nR. L
privind războiul cu Statele Unite, Marea Britanic şi Olanda, ziua atacului
fiind aleasă tot de seful marinei imperiale care ştia că amiralul american
Kimmel ordona flotilei sale să revină la baza de la Peaii Harbor la fiecare
sfârşit de săptămână.
  Atacul surpriză japonez de la Pearl Harbor, locaţia celei mai importante
baze militare americane din Pacific, din dimineaţa zilei de duminică, 7
decembrie 1941, urmat de alte acţiuni similare în Hawai, Filipine, Guam,
Insulele Midway, Hong Kong şi Malaya, va produce un imens efect
psihologic în Statele Unite care se vedeau atrase în cel de-al doilea conflict
mondial. La 8 decembrie, reacţionând cu 116 promptitudine, Congresul
Statelor Unite oficializa situaţia de facto de pe frontul din Pacific, declarând
război Japoniei. Interesant este faptul că şi populaţia niponă a aflat vestea
tot la 8 decembrie din proclamaţia împăratului Hirohito.
  Baza de la Pearl Harbor, situată în insula Oahu, din arhipelagul Hawai, a
devenit ţintă pentru 353 de avioane japoneze, care au atacat la ora 8
dimineaţa, profitând din plin de elementul surpriză, americanii fiind total
depăşiţi de evenimente într-o duminică pe care sperau să o petreacă în
linişte, în doar 30 de minute, 3.500 de militari şi civili aflaţi la Pearl
Harbour erau ucişi sau răniţi de aviaţia niponă, întreaga operaţiune a durat
doar două ore. Este meritul comandantului flotei japoneze, viceamiralul
Chuichi Nagumo, care a reuşit să se apropie la circa 450 de kilometri de
baza americană fără a fi detectat, astfel că bilanţul atacului – opt nave de
luptă, trei crucişătoare, trei distrugătoare şi 200 de avioane americane
distruse – este explicabil. De partea cealaltă, Nagumo pierdea doar 30 de
avioane şi o sută de soldaţi. Totuşi, americanii vor reuşi să-şi conserve o
mare parte din flota Pacificului şi să repare şase din navele afectate de
bombardament. Mai mult, japonezii nu au reuşit să distrugă rezervele de
petrol de la Pearl Harbor, esenţiale pentru alimentarea navelor şi avioanelor
din zonă.
  Surpriza va veni din partea lui Hitler, într-un moment când armatele sale
se aflau la porţile Moscovei şi el avea speranţe că până la capitularea
Uniunii Sovietice nu va mai trece mult timp, Fuhrerul, secondat de
Mussolini, va declara război Statelor Unite la 11 decembrie. Unii istorici,
cum este cazul lui Norman Davies, consideră maniera în care a reacţionat
Hitler după aflarea vestii că japonezii au atacat la Pearl Harbour drept „un
act de supremă nebunie”.
  Totuşi, în primele luni după atacul din 7 decembrie, puterile Axei aveau
toate motivele să fie optimiste, mai ales după ce japonezii vor obţine un
succes remarcabil în dauna britanicilor, ocupând, la 25 decembrie 1941.
Hong Kong. La acea dată, ei controlau deja capitala Thailandei, Bangkok
fiind cucerit la 9 decembrie, iar întreaga ţară în doar două săptămâni (7-21
decembrie), insulele strategice Guam, din 13 decembrie, şi Wake (20
decembrie). Au urmat alte succese remarcabile pentru niponi prin ocuparea
capitalei Filipinelor, Manila, apoi a Indiilor Olandeze, a insulei Solomon si,
mai ales, a portului Singapore, la 15 februarie 1942. De o importanţă
strategică deosebită, acest oraş a fost apărat de britanici până la final cu
preţul a circa 60.000 de prizonieri.
  Exploatând momentul şi avantajul strategic conferit de ocuparea
Singaporelui, japonezii vor distruge flota unită olandezo-americană din
Marea Java în urma luptelor desfăşurate între 27 februarie şi l martie. Mai
mult, la 7 martie, englezii erau forţaţi să se retragă din Rangoon, astfel că şi
Birmaniei era ocupată de japonezi. Ne aflăm practic, până în aprilie 1942,
în faza de graţie a atacului japonez.
  Este momentul când, la 17 martie 1942, generalul Douglas MacArthur
(1880 – 1864), absolvent al celebrei academii militare de la West Point, cel
care devenea în 1935 primul feldmareşal al armatei americane, va asuma
comanda supremă a trupelor aliate din Pacific. Desi japonezii aveau încă
resurse pentru a continua cu succes ofensiva, trupele lui MacArthur au
reuşit un prim rezultat pozitiv cu prilejul luptelor din Marea de Corali, 4-8
mai, prevenind astfel invadarea Australiei. Desi japonezii au scufundat
portavionul Lexington şi au scos din luptă Yorktown, americanii au reuşit
să-şi menţină supremaţia pe teren şi să determine întoarcerea celor 14 nave
nipone care transportau trupele ce trebuia să ocupe Australia. Confruntarea
nedecisă din Marea Coralilor va rămâne în istorie şi ca un moment ce va
consacra rolul portavioanelor.
  Momentul de vârf al ofensivei nipone îl va constitui atacul de la Midway.
Bătălia desfăşurată între 4 şi 7 iunie 1942 este considerată una din cotiturile
decisive ale celui de-al doilea război mondial. Insulele Sand şi Eastern erau
situate aproximativ la jumătatea distanţei dintre Statele Unite şi China, fără
a avea vreo importanţă economică, dar compensând prin rolul lor strategic
major. Desi au suferit pierderi foarte importante, americanii au reuşit să-i
respingă pe japonezi şi au pus capăt expansiunii acestora din zona
Pacificului. De acum înainte iniţiativa va trece treptat de partea Aliaţilor.
118
  Obiectivul amiralului Isoroku Yamamoto, comandantul flotei japoneze, era
de a termina ceea ce se începuse la Pearl Harbor, scoaterea definitivă din
luptă a forţelor americane din Pacific, el fiind convins că, dacă victoria nu
este obţinută într-un an, şansele de succes dispar într-un conflict de durată.
De această dată însă, efectul surpriză nu a mai fost realizat pentru că se
reuşise decriptarea codurilor folosite de marina imperială, astfel că Statele
Unite pregătiseră trei puternice portavioane, Enterprise, Hornet şi
Yorktown, la care se alăturau 150 de avioane gata de luptă în Hawai şi
Midway, pregătite să intercepteze forţa expediţionară aflată sub comanda lui
Yamamoto.
  Luptele din 4 iunie au început la ora 6,30, prin atacul a peste o sută de
avioane japoneze, care aveau baza pe patru portavioane. Fiind detectate din
timp de către americani, care au avut posibilitatea să ridice de la sol
propriile aparate, atacul conceput de Nagano a fost executat practic în gol
asupra unor ţinte neînsemnate, însă, nici riposta americanului Nimitz nu a
dat rezultate pozitive din prima încercare. Abia după ora 10,20, circa 40 de
bombardiere americane vor da lovitura scoţând din luptă în doar jumătate
de oră trei portavioane inamice, Akagi, Kaga şi Soryu. Rămas singur,
portavionul Hiryu a reuşit să avarieze grav Yorktown, dar va avea şi el
aceeaşi soartă în jurul orei 17.
  Victoria americană din 4 iunie a creat o superioritate a SUA mai ales prin
eliminarea celor patru portavioane japoneze, astfel că multe avioane de tip
Zero nu au mai avut unde ateriza şi s-au scufundat. Desi şi japonezii vor
reuşi să scoată din luptă U. S. S. Yorktown, torpilat de un submarin, la 6
iunie soarta bătăliei de la Midway era decisă, desi Yamamoto nu angajase
încă în luptă grosul unităţilor sale. Ultima confruntare mai însemnată a dus
la scufundarea crucişătorului greu japonez Mihuma. La 7 iunie, cele două
flotile erau regrupate, niponii retrăgându-se spre Vest iar americanii spre
Est. Trecuseră exact şase luni de la atacul de la Pearl Harbor.
  Istoricii consideră lupta de la Midway ca pe un exemplu clasic de victorie
decisivă obţinută prin mijloace inferioare adversarului. Este şi meritul
amiralului Chester W. Nimitz, care, în ciuda faptului că Cei Trei Mari
luaseră hotărârea să se concentreze cu prioritate asupra victoriei din Europa,
conform principiului Germany First, a dat dovada unei gândiri strategice
deosebite. Desigur, faptul ca Yamamoto nu a mai putut repeta surpriza de la
Pearl Harbor constituie însă principala explicaţie a deznodământului
confruntării din mijlocul Oceanului Pacific.
  Un obiectiv important pentru americani, după victoria de la Midway, l-au
constituit insulele Solomon. La 7 august 1942, ei declanşau atacul asupra
acestui obiectiv şi reuşeau să cucerească după lupte grele baza japoneză de
la Guadalcanal. Abia la 12 noiembrie, după o confruntare navală de trei
zile, insulele Solomon vor fi cucerite de trupele Statelor Unite, în timp ce
insula Guadalcanal era controlată în întregime la 8 februarie 1943. O
operaţiune care a avut un impact psihologic deosebit asupra japonezilor a
fost atacarea de către americani a convoiului aerian al amiralului
Yamamoto, avionul acestuia fiind doborât, la 17 aprilie, în jungla din Noua
Guinee. Niponii pierdeau astfel unul din cei mai importanţi şi respectaţi
comandanţi şi strategi.
  Iniţiativa a fost preluată complet de Aliaţi în vara anului 1943. La l iulie
era declanşată o ofensivă concertată în sudul Pacificului, rezultatul fiind
recuperarea poziţiilor deţinute de japonezi. La 2 februarie 1944 erau
cucerite insulele Marshall, apoi Noua Guinee, la 24 aprilie, şi insulele
Mariane, la 16 iulie.
  La acea dată, americanii începuseră deja campania împotriva arhipelagului
nipon, moment ce marca faza finală a războiului din Pacific. La 16 iunie
1944, insulele Kyushu erau bombardate, contribuind la creşterea
nemulţumirii populare împotriva conducătorilor care-i târâseră pe niponi
într-o aventură periculoasă. Pe acest fond, la 18 iulie, Hideki Tojo şi-a
prezentat demisia, fiind înlocuit de generalul Kuniaki Koiso, căruia i-a
revenit misiunea imposibilă de a salva situaţia.
  Din păcate pentru japonezi, soarta conflictului din Asia şi Pacific nu mai
putea fi întoarsă. Americanii cuceriseră definitiv, la 11 august, insula Guam,
importantă bază strategică, pentru ca în urma celei de-a 120 doua bătălii din
Marea Filipinelor niponii să fie nevoiţi să se retragă cu pierderi foarte grele.
Momentul va fi exploatat din plin de americani, care vor ocupa insula
Samoa, la 26 octombrie.
  La începutul lui 1945. Trupele americane se vor confrunta cu rezistenţa
fanatică opusă de japonezi, pusi în postura de a-şi apăra propriul arhipelag.
Luptele de la Iwojima, desiasurate între 19 februarie şi 17 martie, vor proba
din plin faptul că niponii nu erau dispuşi să cedeze, fiecare metru cucerit
fiind scump plătit de soldaţii americani atacaţi de piloţi sinucigaşi
kamikaze. Totuşi, aceştia vor reuşi să ocupe, la l aprilie, insula Okinawa. La
5 aprilie, guvernul Koiso îşi prezenta demisia, fiind înlocuit de o echipă
condusă de Kentaro Suzuki.
  Luna mai va marca declanşarea celei mai puternice ofensive aeriene
cunoscute de istorie, ţinta fiind inima Japoniei. Atacul decisiv din 10-19
iulie, desi i-a apropiat pe americani de victorie, continua să ridice problema
numărului mare de soldaţi pierduţi zilnic în faţa atacurilor sinucigaşe ale
japonezilor. In aceste condiţii, preşedintele Truman va aviza folosirea
bombei atomice. La 6 august, era lovită şi distrusă Hiroshima, trei zile mai
târziu şi oraşul Nagasaki având aceeaşi soartă, între timp, la 8 august,
respectându-şi angajamentul luat la Potsdam, Stalin va ataca în Manciuria,
declarând război Japoniei.
  La 10 august, Aliaţii transmiteau deja termenii capitulării necondiţionate
guvernului japonez, care îi va accepta la 14 august. A doua zi, întreaga ţară
afla despre încheierea păcii chiar de la împăratul Hirohito, care a imprimat
pe bandă un mesaj către supuşii lui. Totodată, şi premierul Suzuki era
înlocuit, sarcina semnării capitulării revenind guvernului condus de prinţul
Narukiho Higashikuni.
  Ca urmare, la 26 august, trapele americane ocupau întreg arhipelagul
nipon. Documentul semnat la bordul U. S. S. Missouri, în rada portului
Tokio la 2 septembrie 1945, devenea astfel formalitatea care punea capăt
luptelor cu Japonia. Guvernul nipon îşi asuma înfrângerea prin ministrul de
externe Shigemitsu Mamoai şi comandantul armatei, generalul Umezu
Yoshikiro. După o săptămână, şi armata japoneză din China capitula, la
Nanking, în faţa liderului chinez Cian Kai Si. Intrată în război cu gândul de
a cuceri zona Pacificului şi de a controla Asia, Japonia termina conflictul
îngenuncheată şi ocupată. Liderii militarişti plăteau astfel un imens tribut
ambiţiilor lor nemărginite. Pe parcursul războiului, peste două milioane de
soldaţi şi ofţeri niponi îşi pierduseră viaţa, lângă ei aşezându-se şi circa
600.000 de civili, victime ale bombardamentelor americane. Industria era
distrusă, iar mândra Japonie fusese transformată într-o ruină.
  III.8. Războiul din Africa.
  Stimulat de victoriile pe care Hitler le obţinea în Europa, Mussolini şi-a
pus în practică planurile africane. Continuând agresiunea începută prin
atacarea Etiopiei, trupele italiene vor trece, la 6 august 1940, în Somalia
Britanică pe care, beneficiind şi de dificultăţile cu care se loveau englezii în
Metropolă, o vor cuceri la 19 august. Ducând o campanie înţeleaptă,
beneficiind şi de ajutorul partizanilor etiopieni, britanicii vor întoarce soarta
războiului si, după un asediu de 40 de zile, garnizoana italiană condusă de
ducele de Aosta va capitula la Amba-Alagri, la 19 mai 1941. Împăratul
Haile Selassie putea astfel să-şi facă o revenire triumfală la Addis Abeba.
  Sperând la mai mult, Mussolini va ordona atacarea Egiptului la 13
septembrie, folosind bazele din Libia. Riposta engleză se va concretiza într-
un puternic contraatac, declanşat la 8 decembrie, finalizat cu victoria de la
Sidi Barrani, astfel că după numai patru zile britanicii intrau în Libia.
  Paralel cu atacarea trupelor italiene din Etiopia şi Eritreea, la 15 ianuarie
1941, britanicii vor continua şi ofensiva din Libia. La 22 ianuarie era cucerit
centrul strategic de la Tobruk. Întrucât rezultatele erau catastrofale pentru
Mussolini, în doar două luni circa 114.000 de soldaţi italieni fiind făcuţi
prizonieri de către armata inamică comandată de generalul Archibald
Wavell, el a apelat la Hitler. Desi era preocupat de pregătirea planului
Barbarossa, Fuhrerul a trimis un corp expeditions în nordul Africii
comandat de generalul Erwin Rommel.
  Supranumit vulpea desertului, Rommel îşi câştigase deja o faimă pe
frontul francez în fruntea diviziei de panzere pe care a comandat-o. Sosit la
Tripoli la 14 februarie 1941, el a reuşit să-i învingă pe britanici în lupta de
la Agheila, la 31 martie, şi să ocupe Tobruk, la 20 aprilie. Continuând
ofensiva spre Egipt, Rommel a fost stopat de englezi abia la frontieră, cu
preţul unei rezistenţe disperate. Pentru aceste succese impresionante, Hitler
l-a ridicat la gradul de feldmareşal.
  Obligat să-şi descompleteze efectivele datorită campaniei din Rusia, Erwin
Rommel va fi respins în urma celei de-a doua ofensive britanice care începe
la 11 decembrie 1941, şi va pierde, la 25 decembrie, oraşul Benghazi.
Totuşi, la 27 mai 1942, Afrikakorps declanşează cea de-a doua ofensivă
spre Egipt şi la 21 iunie este ocupat Tobrukul. În urma acestui nou succes,
Rommel ajunge la El Alamein, la doar o sută de kilometri de Alexandria, la
30 iunie.
  Sub comanda generalului Bernard Montgomery, britanicii vor declanşa cea
de-a treia ofensivă din nordul Africii la 23 octombrie 1942. De această dată,
superioritatea era de partea Aliaţilor, care dispuneau de 230.000 de soldaţi,
1.230 de tancuri şi 1.500 de avioane, faţă de doar 80.000 de militari
germani, susţinuţi de 210 tancuri şi 350 avioane. Astfel, mareşalul Rommel
este stopat şi apoi forţat să părăsească Egiptul la 12 noiembrie.
  Semnalul schimbării definitive a raportului de forţe din Africa va fi dat de
intervenţia Statelor Unite. Operaţiunea Torch fusese planificată din 20
septembrie şi prevedea debarcarea anglo-ame-ricanilor în trei zone
importante din nordul Africii, Casablanca, Oran şi Alger. Era a doua
încercare aliată de deschidere de noi fronturi după eşecul de la Dieppe, din
19 august 1942, atunci când tentativa anglo-canadiană a fost respinsă de
trupele germane, fiind înregistraţi 3.000 de morţi în rândul atacatorilor.
Lecţia de la Dieppe a prins bine comandamentului aliat, care a înţeles faptul
că porturile naturale sunt mai uşor de apărat decât cele artificiale, aplicând o
altă tactică în Normandia. În schimb, germanii vor lua măsuri tocmai pentru
întărirea principalelor porturi de pe malul Atlanticului.
  Sub comanda unică a generalului Dwight Eisenhower, la 8 noiembrie
1942, americanii vor debarca la Casablanca, generalul Patton ocupând
imediat garnizoana franceză de aici, apoi pe cele de la Oran şi Alger.
Eisenhower ajunge chiar la un acord cu reprezentantul guvernului de la
Vichy pentru Africa, amiralul Darlan, cu care semnează un armistiţiu la 11
noiembrie. Darlan va fi însă asasinat la 24 decembrie, într-un moment în
care armata americană controla nordul Africii.' Pe ansamblu, operaţiunea
Torch a fost o reuşită, însă pierderile au fost destul de mari în rândul
aliaţilor datorită condiţiilor specifice luptelor desfăşurate în desert şi
numeroaselor momente în care comandanţii de mari unităţi au trebuit să
improvizeze soluţii la fata locului.
  ' Debarcarea reuşită din Africa de Nord l-a determinat de Hitler sa ordone
ocuparea totală a Franţei, operaţiunea Attila demarând la 10 noiembrie. A
doua directivă a Fiihrerului viza stabilirea unui cap de pod în Tunisia. Sub
conducerea generalului Nehring, Tunis şi Bizerta sunt cucerite de germani.
La rândul său, Rommel a reuşit să ajungă în Tunisia, părăsind Tripoli,
împreună cu resturile din Afrikakorps, după lupte grele cu britanicii.
Plecând în Reich, el a lăsat comanda generalului von Armân.
  Cu prilejul conferinţei de la Casablanca, 14-23 ianuarie 1943, Roosevelt şi
Churchill se vor pune de acord asupra principiului capitulării necondiţionate
şi îi vor încredinţa lui Eisenhower comanda supremă a trupelor aliate din
Africa. El va ordona declanşarea ofensivei finale, la 22 aprilie. Prinşi între
două fronturi, germanii se vor retrage din Africa după luptele din 8-12 mai,
prilejuindu-le Aliaţilor eliberarea centrelor Tunis şi Bizerta. Generalul von
Armân, împreună cu 250.000 de soldaţi, este făcut prizonier. Campania din
nordul continentului negru, în care Hitler a fost angrenat pentru a-şi proteja
aliatul italian, i-a costat în total pe germani circa un milion de morţi şi
prizonieri, precum şi 8.000 de avioane.
  Pe de altă parte, controlând bazele din sudul Mediteranei, anglo-americanii
puteau controla mai bine traficul din zonă şi puteau pregăti deschiderea
unui nou front în Europa. Războiul din desertul african, dincolo de
condiţiile extreme în care s-a disputat, a născut adevărate legende în rândul
comandanţilor din taberele britanică şi germană, în special, capitol la care
amintim pe Wavell, Montgomery ori pe Rommel. Din punct de vedere
strategic, luptele din Africa de Nord si, cu precădere, operaţiunea Torch au
avut influenţă asupra întârzierii debarcării din Europa, în ceea ce-1 priveşte
pe Hitler, acesta a comis o eroare tactică angajându-se cu efective prea
numeroase pe un front periferic, într-un moment în care se afla deja în
defensivă şi fiecare unitate îi era mult mai necesară pentru apărarea
Germaniei.
  III.9. Capitularea Italiei înfrângerile din Balcani şi Africa au condus la
scăderea prestigiului intern al lui Mussolini, iar perspectiva unei victorii
Aliate care se contura a determinat importante mişcări politice la Roma.
Stăpân încă pe situaţie, Ducele va efectua o importantă remaniere
guvernamentală, la 6 februarie 1943, înlocuind 11 miniştri, în frunte cu
ministrul de externe Galeazzo Ciano. Desi ultimul era chiar ginerele
dictatorului, el îşi pierduse creditul în faţa germanilor după ce aceştia
obţinuseră informaţii potrivit cărora seful diplomaţiei italiene demarase
tentative în vederea încheierii unei păci separate. Pentru a-i demonstra lui
Adolf Hitler că i-a rămas fidel, Mussolini va prelua el însuşi portofoliul
Externelor.
  Curând Italia se va confrunta cu problema de a rezista în faţa Aliaţilor care
au luat decizia de a deschide un front în sudul Europei, alegând soluţia unui
desant în insula Sicilia. La operaţiunea din 10 iulie 1943, sub comanda
generalului Dwight Eisenhower s-au aflat 2.000 de vase care au debarcat
160.000 de soldaţi americani, englezi şi canadieni. Comandamentul aliat va
aprecia ca extrem de utilă experienţa siciliana în perspectiva marii
operaţiuni Overlord.
  După ce şi-au consolidat capul de pod, Aliaţii au reuşit un prim succes, la
14 iulie, capturând Port Augusta. Folosind bazele din Sicilia, Eisenhower va
bombarda puternic Napoli, la 19 iulie, şi Roma, a doua zi. La 21 iulie, el
cucerea deja oraşul Catania.
  Efectele succeselor aliate din Sicilia au avut imediat consecinţe asupra
vieţii politice interne. La 25 iulie, după o şedinţă furtunoasă a Marelui
Consiliu Fascist, suveranul îi cerea lui Mussolini să demisioneze în
favoarea mareşalului Badoglio. În seara aceleiaşi zile, regimul dictatorial al
Ducelui lua sfârşit, acesta fiind apoi arestat. Conform aşteptărilor, regele
Victor Emanuel III l-a numit pe mareşalul Pietro Badoglio (187l-1956) în
fruntea noului guvern, misiunea principală a noului cabinet fiind încheierea
armistiţiului, motiv pentru care Badoglio a deschis imediat negocieri.
Totodată, el a desfiinţat, la 28 iulie, Partidul Fascist.
  În ceea ce-1 priveşte pe Mussolini, acesta a fost răpit de o echipă de
comando germană condusă de celebrul Otto Skorzeny, la 12 septembrie, de
la Gran Sasso, unde era închis, şi impus în fruntea unui teritoriu din nord
controlat de Wehrmacht, devenind de la 15 septembrie seful Republicii
Fasciste Italiene, cu centrul la Salo.
  Întrucât negocierile privind semnarea armistiţiului se desfăşurau într-un
ritm lent, Eisenhower a continuat ofensiva din Sicilia, ocupând Messina, la
18 august, eliberând apoi întreaga insulă. La 2 septembrie. Aliaţii treceau
deja strâmtoarea Messina şi debarcau în sudul peninsulei. Astfel, abia la 3
septembrie era semnat armistiţiul de la Alger între guvernul mareşalului
Badoglio şi anglo-americani, pe baza acestui document Italia capitulând
necondiţionat la 8 septembrie 1943.
  Reacţia germană faţă de ieşirea Italiei din război a fost promptă. Paralel cu
răpirea lui Mussolini şi instalarea lui în fruntea unui regim fantomă în
nordul ţării, Hitler va ordona preluarea controlului asupra Romei şi a altor
importante centre din Peninsulă, la 15 septembrie. Operaţiunea Schwartz va
fi pusă în practica de generalul Kesselring. Atacul declanşat de americani
pentru eliberarea capitalei italiene se va solda cu ocuparea oraşului Napoli,
la l octombrie, după care ofensiva a fost stopată datorită condiţiilor
climaterice nefavorabile, dublate de relieful ce avantaja armata aflată în
defensivă condusă de generalul Kesselring.
  În primăvara anului următor, ofensiva a fost reluată prin atacul de la
Cassino din 15 martie, punctul strategic fiind ocupat după trei zile de lupte.
La 4 iunie 1944. Roma era eliberată, apoi, la 12 august, Florenţa va avea
aceeaşi soartă. Sub presiunea anglo-americanilor, generalul Badoglio, care
conducea din aprilie un nou guvern de coaliţie, îşi va prezenta demisia, fiind
înlocuit de Ivanoe Bonomi.
  Totuşi, armata germană a fost capabilă să reziste în zona muntoasă din
nord până la capitularea finală a lui Hitler, trupele din Italia depunând
armele abia la l mai 1945. În prealabil, la 28 aprilie, Benito Mussolini
fusese capturat împreună cu amanta sa. Clara Petacci, de către partizani şi
executat. Era finalul unui dictator care venise la putere promiţând Italiei
glorie şi recâştigarea prestigiului internaţional şi sfârşise ca o marionetă în
braţele lui Hitler, un alt dictator incapabil să-şi asume eşecul.
  III. 10. Debarcarea din Normandia şi victoria în Europa.
  Lovitura de graţie pentru Hitler a fost dată de debarcarea din Normandia,
cea mai amplă operaţiune de acest gen cunoscută în istorie, pentru care au
fost folosite trupe aeropurtate, precum şi marina. Deschiderea celui de-al
doilea front venea într-un moment în care Germania era ameninţată direct
de înaintarea Armatei Roşii dinspre Est, când Mussolini nu mai avea nici o
putere, iar Japonia era forţată să se apere în propriul arhipelag.
  Operaţiunea Overlord a fost pregătită cu multă atenţie pe teritoriul Marii
Britanii timp de câteva luni, sub coordonarea generalului american Dwight
Eisenhower, numit în fruntea comandamentului aliat special pentru această
misiune la 7 decembrie 1943. De partea cealaltă, germanii conduşi de Erwin
Rommel nu aveau dubii că vor fi atacaţi, problemele nerezolvate fiind
legate de locul unde se va produce evenimentul şi de maniera de reacţie.
Trebuie subliniat faptul că Hitler a intuit, încă de la 2 mai, că Aliaţii vor
alege Normandia pentru debarcare. De asemenea, Rommel dorea ca, în
această eventualitate, reacţia germană să fie una promptă, în sensul atacării
inamicului chiar pe plajele unde urma să se producă debarcarea. Din păcate
pentru mareşal, în momentul debarcării el lipsea de la comanda trupelor,
întrucât o avertizare meteo punea sub semnul întrebării orice tentativă de
stabilire a unui cap de pod pe malul Atlanticului.
  Debarcarea din zorii zilei de 6 iunie 1944 a inaugurat o săptămână pe
parcursul căreia Aliaţii au reuşit să-şi construiască în Normandia un cap de
pod de circa 100 de kilometri, suficient pentru crearea unei puternice baze
ofensive. Nu au lipsit nici elementele neaşteptate, cum ar fi o furtună de trei
zile, declanşată la 18 iunie, care a afectat porturile artificiale ale Aliaţilor şi
a întrerupt momentan debarcarea. Pentru o imagine de ansamblu asupra
întregii operaţiuni, precizăm că doar în prima sută de zile pe teritoriul
francez au fost lansaţi circa două milioane de soldaţi şi transportate patru
milioane tone de bunuri. Importante au fost şi succesele din primele zile,
între acestea un ecou deosebit având eliberarea porturilor Cherbourg, la 27
iunie, şi Caen, la 9 iulie, în teritoriile eliberate, la 11 iulie, Statele Unite
recunoşteau Comitetul pentru Eliberare Naţională condus de Charles de
Gaulle drept guvern civil de facto.
  Răspunsul Fiihrerului s-a materializat în ordinul de atacare a Londrei cu
rachetele VI şi V2. Însă, moralul trupelor germane, deja scăzut, va fi afectat
şi de tentativa, eşuată, de asasinare a lui Hitler, la 20 iulie, de către un grup
de ofiţeri superiori. Colonelul Klaus von Stauffenberg a reuşit să amplaseze
o bombă în sala de consiliu de la Rastenburg, explozia acesteia producând
mai multe victime. Hitler a scăpat însă nevătămat. Multe informaţii converg
spre ipoteza că nici generalul Rommel nu era străin de complot, iar
sinuciderea acestuia nu face decât să alimenteze această speculaţie.
  După obţinerea breşei pe frontul din Normandia, Aliaţii au organizat şi
realizat cu succes o nouă debarcare în insula Elba, la 19 iunie, sub
conducerea generalului de Lattre de Tassigny, dublată de o alta în sudul
Franţei, operaţiunea Anvil, între Marsilia şi Nice, la 128
  15 august. Puternica ofensivă aliată va conduce la eliberarea Parisului, la
24 august, onoarea de a intra primele în oraş revenind trupelor de francezi
liberi conduşi de generalul Jacques Leclerc. Aceeaşi soartă a avut-o şi
capitala Belgiei, Bruxelles, la 2 septembrie, astfel că, la 12 septembrie,
trupele americane erau deja la graniţa vestică a Germaniei. Nu au lipsit nici
eşecurile, deosebit de răsunător fiind cel de la Arnhem, operaţiunea Market
Garden, cea mai mare acţiune aeropurtată din istorie, soldându-se cu un
rezultat negativ după zece zile de lupte, 17 – 26 septembrie. Hitler va
controla Olanda până la 27 martie 1945, iar bazele de lansare a rachetelor
V2 rămâneau intacte. De asemenea, importantul port Anvers rămânea
inutilizabil pentru Aliaţi.
  Ultima ofensivă a germanilor pe frontul de vest s-a declanşat în zona
munţilor Ardeni, la 16 decembrie. Acţiunea era încă posibilă şi datorită
eforturilor pe care Albert Speer Ie făcea în direcţia menţinerii controlului
asupra producţiei de război, construind în acest sens o adevărată industrie
subterană, aflată la adăpostul bombardamentelor aliate. Desfăşurata pe un
front de 100 de kilometri, operaţiunea condusă de generalul Model va fi
stopată definitiv la 26 decembrie, după o serie de succese ale
Wehrmachtului, care a pierdut circa 120.000 de soldaţi în această campanie.
La 30 ianuarie 1945, Aliaţii recuperaseră deja întreg teritoriul abandonat la
mijlocul lui decembrie.
  Anul 1945 a adus colapsul Germaniei şi sfârşitul nazismului. Pe frontul
estic. Armata Rosie va declanşa o puternică ofensivă în Polonia, la 12
ianuarie, ocupând Varşovia, la 17 ianuarie, trei zile mai târziu avangarda
sovietică fiind la doar 50 de kilometri de Berlin. La rândul lor, după ce au
respins ultima tentativă ofensivă a germanilor din Ardeni, americanii vor
trece în Ruhr, la 22 februarie. Ofensiva declanşată la 23 martie va conduce
Aliaţii pe Elba, fluviul fiind atins la 11 aprilie. Până la Berlin mai erau circa
95 de kilometri. La 25 aprilie, la Torgau se întâlneau cele două mari forţe
care au înclinat balanţa războiului mondial, armatele americană şi sovietică.
  Totuşi, trebuie menţionat faptul că Hitler nu s-a împăcat niciodată cu ideea
înfrângerii şi că a crezut până în ultima clipă într-o minune legată de
celebrele lui arme secrete, apelând pentru o rezistenţă finală la Berlin, la
Hitlerjugend, aruncând în luptă copii de 14 ani. De partea cealaltă, Stalin va
arunca în luptă două milioane de soldaţi şi un impresionant arsenal pentru
cucerirea capitalei Reichului. La 21 aprilie, Konev intra în sudul oraşului,
iar două zile mai târziu Jukov era în partea estică. Totuşi, sovieticii nu au
reuşit să cucerească uşor citadela, considerată de Stalin obiectiv prioritar,
peste 300.000 de soldaţi plătind cu viaţa succesul final.
  Hitler a luat decizia de a rămâne în Berlin până la final la 20 aprilie.
Părăsit treptat de toţi colaboratorii, cu excepţia lui Martin Bormann şi
Joseph Goebbels, el se va sinucide împreună cu Eva Braun, cu care s-a
căsătorit în ultima zi de viaţă, la 30 aprilie, într-un moment când Armata
Rosie se apropiase ameninţător de refugiul său subteran. Comanda celui de-
al Treilea Reich a fost preluată de amiralul Karl Dônitz, desemnat de Fiihrer
drept preşedinte, şi de Goebbels, numit cancelar. Moartea lui Hitler devenea
publică la
  1 mai. Tot atunci, Goebbels se sinucide împreună cu soţia şi copiii, în timp
ce Bormann încearcă să evadeze din încercuire, fiind, cel mai probabil, ucis
în timpul tentativei de trecere a liniilor inamice.
  Moartea lui Hitler a marcat finalul rezistenţei germane. Aflat la baza de la
Flensburg, amiralul Dônitz va lua cuvântul la radio, la
  2 mai, anunţând dispariţia dictatorului şi cerând menţinerea ordinii.
  Circa un milion de soldaţi germani erau făcuţi prizonieri în Italia si
Austria, iar la 7 mai, Jodl şi Friedeburg semnau armistiţiul de la Reims.
Capitularea era consfinţită a doua zi, la Berlin, înfrângerea fiind asumată, în
numele Reichului, de mareşalul Keitel în faţa mareşalului sovietic Jukov, a
generalului american Spaatz, a amiralului britanic Tedder şi a generalului
francez de Lattre de Tassigny. Victoria era anunţată de Stalin la 9 mai.
Armata germană era dezarmată, iar Karl Dônitz arestat. Cu începere de la 5
iunie, o Comisie Aliată de Control, în care intrau şefii celor trei mari
armate, Dwight Eisenhower, mareşalul Jukov şi generalul Montgomery, va
gestiona problema germană, fostul Reich fiind împărţit, până la
  31 decembrie 1947, în patru zone de ocupaţie (sovietică, americană,
britanică şi franceză).
  Întrucât asupra consecinţelor războiului, a marilor conferinţe interaliate şi
a organizării postbelice a lumii stăruim în cursul dedicat celui de-al doilea
semestru, vom concluziona subliniind aici doar faptul că, în urma marii
conflagraţii, s-au produs schimbări majore în toate planurile. Pentru că
Marile Puteri nu au fost capabile să găsească o soluţie viabilă pentru
instaurarea unor regimuri cu adevărat democratice, la scară planetară, a
intervenit o confruntare fără precedent, „războiul rece”, pentru
reglementarea divergenţelor profunde ce separau sistemul capitalist de cel
socialist.
 
 
          SFÂRŞIT