Sonnberg – atunci și acum / then and now

”Sandu” – Alexandru Finichi, a impresionat-

o foarte mult pe Domnița Ileana.
O medicinistă româncă, aflată la studii în
Viena s-a îndrăgostit de tânărul ofițer orb
internat la Sonnberg. Principesa le-a fost
nașă de cununie și avea să le boteze amândoi
copii (fata, numită, bineînțeles, Ileana, a
murit în urmă cu câțiva ani, de cancer, în
Germania; copii ei au urmat tot vocația
medicală - unul e în Austria, unul în
Germania și unul în S.U.A., la Cleveland).
Deși lipsit de vedere, Alexandru Finichi a
studiat filozofia și matematica (pe care a
predat-o și la școala de nevăzători de la Cluj,
descrisă în Capitolul 12). A trăit în ultimii ani
la Brașov, pe strada Castelului – în
apropierea centrului pentru nevăzători unde a
activat cu multă dăruire. S-a stins la începutul
anilor 2000.
În lista ofiţerilor români care au primit ordinul "Mihai Viteazul" cl. III se poate vedea și numele Sublocotenentului
Finichi V. Alexandru - din Regimentul 3 artilerie de gardă, decorat prin Decretul Regal nr 40 / 7.01.1942:
http://www.worldwar2.ro/arme/?language=ro&article=126

Descriere făcută de sora Arhiducelui Anton și relatată în cartea ”Trăiesc din nou”: „În centru este
o fântână, iar în jurul fântânii se află castelul; în jurul castelului este o insulă; în jurul insulei este
un șanț; în jurul șanțului se află un parc; iar în jurul parcului curge un rîu." După război, castelul
de la Sonnberg a fost ani de zile cazarmă pentru trupele sovietice de ocupație și interioarele sale
au avut mult de suferit. După retragerea armatelor străine din țară, în 1955, Arhiducele Anton a
reușit să-l vândă autorităților astfel că, ”în jurul castelului” a mai apărut ceva – o... închisoare
modernă (cu condiții de mișcare liberă a până la 350 de deținuți în zona păzită):
BRAN:
 [ Ordinul „Crucea Regina Maria” - Clasa I ]
[ Crucea Roșie - decorație a
Societății ”Regina Elena”]

[ Se observă, și pe ștampila și pe
insigna ”SPITALUL INIMA
REGINEI” monograma Principesei
– o ancoră încoronată, flancată de
inițiala I dublată ca și în ”cifra”
Regilor Carol I, Ferdinand și
Carol al II-lea ]

Planul de situație al imobilelor ”fostei Principese Ileana”

Este dramatic să vedem cum, încă din anul 1948, al plecării sale, în loc să le denumească
”fostele imobile ale Principesei Ileana”, noii stăpâni scriau ”imobilele fostei Principese
Ileana” pe care le împărțeau după plac Ministerelor Sănătății, de Interne, al Silviculturii,
Artelor și Informațiilor precum și comunei Bran. Iluzie deșartă a unei vremelnice dictaturi
(ce nu avea să-i supraviețuiască) că, după confiscarea proprietăților, îi pot confisca și înaltul
titlu moștenit de Principesă – mai presus de toate un loc câștigat pentru eternitate în inima
românilor (și pe care cei limitați la ”materialismul dialectic” îl urau pentru că nu-l puteau
înțelege).

Reproducere a planului de situație – redată cu acordul doamnei Nicoleta Dana Petcu – Șefă de
secție la Muzeul Național Bran, din articolul său ”Asociația creștină a femeilor române și casa
mare din Bran a reginei Maria a României”- apărut în revista ”MUZEUL NAȚIONAL”, nr
1/2013 – vol. 25, pag. 259-270, publicată de Muzeul Național de Istorie al României

Corespondența privind construirea primelor barăci

Colonelul Chiril Șerbu (n. 23 august 1889) - Directorul ”ROGIFER” Tohan-Zărnești (parte a
grupului industrial Malaxa). Șeful promoţiei 1911 a Şcolii de Artilerie Bucureşti. S-a ocupat cu
înzestrarea armatei în perioada interbelică, fiind pentru scurt timp și Subsecretar de Stat al
Aprovizionării în guvernul Constantin Sănătescu (de la 1 la 27 septembrie 1944 - când a
demisionat).
 Școala din Bran – Poarta
- locul unde au fost găzduiți soldații răniți în vara lui 1944 -

Dr. med. Radu Pușcariu:

- Sculptură de inspirație brâncușiană - Mulțumiri d-nei Cristina Ciulei, fiica dr.med. Radu Pușcariu -

- Bustul Tribunului - Mulțumiri d-lui Constantin Schiau, profesor la Liceul ”Axente Sever”din Mediaș
-
- O întruchipare plină de expresivitate și umor - Bustul lui ”Musicus”, dirijorul Dinu Niculescu (1909-
1963), expus în holul Teatrului Dramatic din Brașov apoi la ”Casa Mureșenilor” (și aflat actualmente
la Opera din Brașov) ; cei doi prieteni își dorm somnul de veci în morminte alăturate, la cimitirul
istoric ”Groaveri” al românilor brașoveni -
Donație – 25 cuverturi de pat de la firma brașoveană Scherg:
Eforturi de aprovizionare cu hrană pentru spital:
Eforturi de aprovizionare cu materiale pentru spital:
 Biserica de lemn din Lueriu – Bran – Jercălăi
- cadru al unui film Pathe din 1934, cu Regina Maria având un
buchet de crizanteme albe, așezați pe iarbă fiind Principesa Ileana și
primii ei copilași, Ștefan și Minola –
Permisul de circulație al Principesei Ileana
în perioada prezenței sovietice în România
Cereri tot mai umilitoare pentru bunuri de strictă necesitate:
 Stabilizarea monetară:

Ion Gh. Maurer refuză schimbul din lei în dolari al unei sume puse la dispoziție de
Principesa Ileana pentru cumpărarea unei ambulanțe de ocazie:
 Diadema care a strălucit la ultimul Crăciun din Bran
și ilustrele ei deținătoare

Marea ducesă Maria Pavlovna - Regina Maria - Principesa Ileana .

Capela ”Inima Reginei„ de la Bran
Frumoasa pictură votivă le înfățișează pe Regina Maria și Principesa Ileana în minunatele
veșminte de la Încoronarea de la Alba Iulia (15 octombrie 1922)
 Spre comparație, pictura votivă de la Balcic ne-o înfățișează pe Ileana purtând o bisericuță
(ctitor fiind Regina Maria) ci un iaht, ”Isprava”, pe care l-a pilotat singură după ce a câștigat
prin muncă asiduă primul brevet de căpitan de cursă lungă acordat unei femei în România și
dreptul de a purta uniforma (foto dreapta).
- 31 august 2011 – Tom Kinter a surprins câteva imagini din timpul lucrărilor la pictura capelei (se observă că îngerul de
lângă Principesă și macheta din mâna acesteia sunt doar schițate) –
 - pictorul Toma Condrea din Râșnov și ajutoarele sale –

- talentatul pictor acordă un interviu în ianuarie 2017 la Galeria KronArt din Brașov, cu ocazia vernisajului expoziției de
Pictură Bisericească realizată împreună cu soția sa, Camelia Condrea –
După 70 de ani, prima slujbă s-a ținut în ”Capela Inima Reginei” de către Protopopul Colțea, la 23 aprilie 2018, de ziua
Sfântului Gheorghe. Subliniind puternica simbolistică a biruinței asupra Balaurului, în predica sa părintele Gh. Colțea a
arătat că, așa mic cum este, acest lăcaș e singurul construit din temelie de către Familia Regală pe actualul teritoriu al
României și că a fost întemeiat de Domnița Ileana cu binecuvântarea Părintelui Arsenie Boca [ citat din disertația de
Teologie Istorică ”Principesa Ileana - Maica Alexandra - Opera și misiunea ortodoxă” realizată de Dr.Ing. Dan-Nicolae
Robu sub coordonarea Prof.Univ.Dr. Paul Brusanowski la Facultatea de Teologie a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu
]
Locul unde a fost depusă, în capela Stella Maris de la Balcic, între 1938 și 1940, caseta cu inima Reginei Maria
- oare în care din firidele noii capele ”Inima Reginei” și-ar fi dorit să o depună Domnița Ileana? –
 ”Max” – Dr. Silviu Octavian Marinescu

Prezentare cf Cap. 9 al cărții <<Spitalul rural "Al. Pâcleanu", comuna Vintilă

Vodă - Buzău>>, publicată în 2006 de regretatul prof. Dumitru Cristea-
Mânzăleşti. Mulțumiri Editurii Alpha MDN Buzău și d-lui Eugeniu Stănescu,
ultimul director al spitalului devenit astăzi cămin de bătrâni.
Sărac și orfan de ambii părinți (încă din adolescență), tânărul Marinescu învață foarte bine
și, în 1941, intră la medicină ca bursier. În 1945, anul al IV-lea de facultate, este încadrat
plutonier-sanitar la Spitalul ”Inima Reginei” (având plămânii bolnavi, spera să profite și
de aerul bun de munte). În 1946 se căsătoreşte cu studenta Maria Petrescu, de la Academia
Comercială, originară din Bălăneşti-Cozieni, judeţul Buzău, fiind cununați de Principesa
Ileana și Arhiducele Anton. Octav Marinescu îşi dă în același an doctoratul cu tema „Plastia
vezicii urinare din intestinul subţire”. În 1949 este convocat la Ministerul Sănătăţii,
spunându-i-se că este transferat, ca medic de şantier, la Vişeul de Sus. Refuză transferul
”disciplinar” și, după o scurtă perioadă la Stâlpu, la începutul lui 1950 ia în primire Spitalul
din comuna Vintilă-Vodă (raionul Beceni) părăginit, cu numai 20 de paturi, pe care, până
în 1958 avea să-l transforme într-un spital modern de 120 de paturi. Spitalul avea să fie
extins, alimentat cu apă (și apoi canalizat), electrificat (inițial cu un grup electrogen dăruit
de fostul său coleg de liceu, ing. Marian Georgescu, ajuns Ministrul Energiei, apoi prin
conectarea la rețeaua electrică cu 100 de stâlpi pe care i-a procurat, i-a pregătit cu
personalul spitalului și i-a amplasat, pe 10 km, cu ajutorul țăranilor care și-au conectat și
casele la lumină) și radioficat, placat cu opaxit (o faianță mai ieftină), dotat cu grup de
sterilizare, grup Roentgen, farmacie și echipament decent pentru toate secţiile sale (interne,
pediatrie, chirurgie, maternitate şi, în pavilion separat, o secţie de tratare a tuberculozei).
Spitalul a fost dotat la început cu o şaretă și un cal, apoi cu o camionetă și o ambulanță,
devenind instituţie medicală de centru (care interna și pacienți din restul regiunii), chiar cu
activitate ştiinţifică.
În anii petrecuți la Spitalul Vintilă-Vodă, dr.med. Octav Marinescu a efectuat 4262 de
operaţii (anii de vârf au fost 1954 cu 723 de operaţii, 1955, cu 638 de operaţii şi 1956, cu
625 de operaţii) cu un procent de mortalitate incredibil de scăzut, sub 3%. A fost un
exemplu de caldă omenie și voie bună, animator de acțiuni culturale (după frumosul
exemplu de la Bran) și un talentat poet și prozator.
 Fotografie de familie

Bust în holul spitalului din comuna Vintilă Vodă

 ”Ioana și Vasile” – Marioara Șteblea și Vasile Pitiș

Fotografia (după originalul de la studioul Foto ”Regal” din centrul Brașovului, condus pe
atunci de ”Tanti Mița”) e reprodusă cu acordul domnului Marius Stoianovici, director general
al ziarului brașovean Monitorul Expres, din articolul ”Ileana, domniţa inimilor din Şchei”
apărut la 22.01.2016 (autoare Camelia Onciu, fotograf Bogdan Bălaş).
După cum figurează în ”Protocolul cununiilor” din registrele Bisericii ”Sfânta Treime” de
pe ”Tocile” în Șcheii Brașovului, Vasile mai avusese un mariaj anterior iar data reală a
căsătoriei lor a fost Duminică, 13 mai 1945. Au fost cununați de preotul Valeriu Voineag
iar nași au fost Principesa Ileana și fiul ei Prințul Ștefan (încă o confirmare a datei reale,
pentru că Arhiducele Anton era încă în domiciliu obligatoriu la castel).
Vasile Pitiș (d.1997, i-a supraviețuit soției aproape două decenii însă era prea bolnav pentru
a veni în 1990 la reîntâlnirea de la Bran cu Principesa Ileana). Vasile fusese luat prizonier
la ”Cotul Donului”, iar după doi ani în Siberia a acceptat să se înroleze în Divizia ”Tudor
Vladimirescu”, fiind rănit în luptele de la Debrețin și ajuns astfel la Spitalul ”Inima
Reginei”.

Ileana – vechea prietenă din Șcheii Brașovului

Ileana Rosetti (1908-1978): fiica lui Radu R. Rosetti (general și cărturar român) și a Ioanei
Știrbey (sora Prințului Barbu Știrbey căsătorită Rosetti, și decedată în 1914 la nașterea
ultimului din cei 4 copii – Ileana, Radu, Ioana și Elisabeta)
Generalul Radu R. Rosetti împreună cu fiica sa Ileana la Brașov (pe terasa casei descrisă
în carte). Fotografie din august 1948. Zâmbetul sărmanei Ileana avea să se stingă peste
numai cinci zile când tatăl său a fost arestat (după 10 luni el a încetat din viață la
închisoarea Văcărești).
Fotografia provine din colecția regretatului Radu Beldiman – mulțumiri d-lui dr Narcis
Dorin Ion și multă recunoștință d-lui Ion Varlam, o mare personalitate a intelectualității
rezistente de origine aristocratică (fiul Elisabetei - Safta, fiica cea mică a generalului).
Radu R. Rosetti (1877-1949) a fost un istoric și general român, membru titular al
Academiei Române. Întemeietor, în 1924 al Muzeului Militar Naţional (pe care l-a condus
până în 1931), conservator al Bibliotecii Academiei Române (1935–1945) și Ministru al
Educaţiei şi Culturii Naţionale (ianuarie–noiembrie 1941).
 Noelle - Maria-Emanuela Racoviță (”Racovitză”), 1908-1992
Cel mai mare dintre copiii lui Noelle, Ștefan Racovitză, biolog (ca și mama sa, fiind rude
îndepărtate ale vestitului savant Emil Racoviță), jurnalist și scriitor, specialist în științele
comunicării, stabilit în Elveția din 1978, a lăsat emoționante mărturii în cartea sa ”Scene
din viața unui dușman de clasă” apărută în 2013:
”Din casa nouă, abia echipată și mobilată [din Poarta-Bran, pe terenul dăruit de Domnița
Ileana], am fost evacuați după nici un an de la plecarea Familiei Regale în urma abdicării
Regelui Mihai”.
[...] ”Mama, o femeie inteligentă, frumoasă, instruită, cu un umor devastator, plină de viață,
cu simțul datoriei și foarte răzbătătoare”...”ajunsă [după ce încercase, un timp, să se
adăpostească la conacul bunicilor materni, Jurgea, de la Negrilești lângă Tecuci], cu
domiciliu obligatoriu la Câmpulung [Muscel]”.
[…] ”A făcut față imediat, senină și cu curaj. Și-a așteptat bărbatul [aviatorul pensionar
Constantin Georgescu, al doilea soț, arestat de două ori și închis 7 ani în pușcăriile
staliniste], ne-a hrănit, spălat, crescut și educat cu o energie inepuizabilă.”
[...] ”La o săptămână, două, Nenea Dinu (Noica) care trăia singur fiind divorțat de
Wendy, prima lui soție, englezoaică, plecată în Anglia cu cei doi copii, făcea un turneu de
vizite în cartierul în care locuiam noi, alături de toți Rosetteștii și încă vreo câțiva
<<foști>>”.

Nicolae Tătăranu - General (n.1890 - d.1953 la închisoarea Sighet)

Despre acest erou al primului război mondial și important comandant în cel de al doilea
război mondial, d-l prof.univ. Alesandru Duțu, doctor în Istorie Militară, consemnează
următoarele: ”Spre surprinderea tuturor, în seara zilei de 13 ianuarie 1943, generalul
Nicolae Tătăranu, comandantul Diviziei 20 infanterie, și-a părăsit camarazii și subordonații
care luptau în încercuire, la Stalingrad, în condiții dramatice, îndreptându-se, pe calea
aerului (cu un avion german) spre București pentru 'a raporta situația', așa cum menționează
jurnalul de operații al marii unități.”
Plecarea generalului s-a făcut cu acordul generalului Friedrich Paulus, comandantul
Armatei 6 germane, dar odată ajuns la București, generalul Tătăranu a fost întâmpinat de
reproșurile mareșalului Antonescu: ”Rău ai făcut că ai plecat. În calitate de comandant al
trupelor române din Stalingrad trebuia să pleci cel din urmă. Nu te-ai gândit ce vor spune
ostașii români din Stalingrad când vor afla că dumneata, comandantul lor, i-ai părăsit în
momentele cele mai grele”. Deși a plecat cu un avion înapoi către Stalingrad, în 19 ianuarie,
generalul a acuzat o criză de Parkinson, s-a oprit la Tiraspol, apoi la Rostov și, în pofida
ordinelor mareșalului, s-a întors la București unde a fost spitalizat și pus la dispoziția
Ministerului de Război care (după ce Hitler ar fi intervenit în favoarea generalului pe lângă
mareșal), la 1 octombrie 1943, i-a încredințat comanda părții sedentare a Corpului de
Munte, la Sibiu și, ulterior, comanda Garnizoanei Brașov.

Dr X - Salvator Cupcea (1908-1958)

Cinstit ca fiu de seamă al Careiului, a fost unul dintre întemeietorii școlii clujene de
psihologie. Deși o personalitate cu importante merite științifice și o reală generozitate,
Salvator Cupcea a avut și mari defecte. Nicolae Balotă scrie, cu eleganță, în 2010: ”Al.
Roşca şi cel mai bun amic al său, Salvator Cupcea, s-au îndreptat mai întâi spre extrema
dreaptă, cotizând în mod discret (şi mai ales prudent) la casa Legiunii, pentru ca mai apoi
să considere că e mai „consult“ pentru ei – cum ar fi spus bătrânii ardeleni – să vireze la
stânga, la extrema ei nefastă, adică la comunişti.”
Detaliile de mai jos sunt atât de dramatice, încât voi cita direct relatările seci din cartea
”Mărturii asupra unui veac zbuciumat” (ed. Fundației culturale române, 2002 -
www.margineanu.ro/psychologist/ download/Marturii.pdf) scrisă de Nicolae Mărgineanu.
Acest savant, cu cercetări interbelice de psihologie matematică la Harvard și alte
universități nord-americane, a fost un puternic promotor (la cel mai înalt nivel) pe lângă
oficialitățile S.U.A. al revenirii depline a Transilvaniei de Nord la România de la sfârșitul
anilor '40 - superb act de patriotism "răsplătit” ulterior de autoritățile staliniste cu 16 ani de
închisoare (descriși, în parte, de filmele marelui cineast Nicolae Mărgineanu, fiul său).
După demascarea complicității psihologului Al.Roșca și, indirect, a lui Salvator Cupcea,
cu legionarii care l-au împușcat în 1938 pe rectorul universității clujene, Florian
Ștefănescu-Goangă (căruia N. Mărgineanu a îndrăznit... să-i salveze viața), alte mărturii
sunt redate mai jos:
[ sf.1940 - C.Daicoviciu: ] "De aceea te sfătuiesc să mergi la Traian Herseni [ secretar
general în Ministerul legionar al învăţământului ], cu care ştiu că eşti bun prieten, şi să te
interesezi de situaţia ta, deoarece [ colegii ] Roşca şi Cupcea au întocmit un dosar împotriva
ta, pe care l-au dat lui [ Iordache ] Făcăoaru [ eugenist rasist ], acuzându-te împotriva
legionarilor, aducând şi concursul profesorilor tăi din America. Eşti acuzat apoi că eşti
înfeudat „francmasoneriei“ americane, de care, vezi, legionarii fac foarte mult caz. De
asemenea, ţi se obiectează că la cursurile tale şi în lucrări combaţi rasismul”.
[...] "faptul că la noua sa locuinţă [ Goangă ] era vizitat numai de mine, nu şi de Roşca şi
Cupcea, nu i-a mai părut suspect, iar ca să-i spun de uneltirile lor împotriva lui şi a mea nu
puteam, deoarece l-aş fi îngrijorat şi mai mult. Nu i-am spus nici după căderea legionarilor,
când aceştia depuneau toate eforturile ca să se lepede de ei. Speriat din cale afară de
colaborarea cu legionarii, după izbucnirea războiului, Cupcea a cerut mobilizarea, plecând
pe front, de unde s-a reîntors în concediu numai după un an, purtând cu multă mândrie o
decoraţie germană pe piept."
[pag.165] "Demiterea mea din Universitate. În timpul când puneam şi eu modestul meu
umăr pentru drepturile româneşti asupra retrocedării integrale a Transilvaniei, Alexandru
Roşca şi Cupcea, înscrişi după 23 August în Partidul Comunist, depuneau toate eforturile
pentru a mă scoate din universitate. [...]
[ Al. Roşca ] Se lăuda, de asemenea, că împreună cu Cupcea au fost şi la Teohari
Georgescu, ministrul de interne, cerând arestarea mea din cauză că între studenţi se contura
o mişcare tot mai accentuată de simpatie pentru Asociaţia româno-americană."

D-na X - Principesa Ileana scria că ”fusese femeie de serviciu la un spital”. Un venerabil

profesor universitar clujean mi-a relatat însă că S.Cupcea s-a îndrăgostit de ea după ce a
remarcat-o într-unul din ”stabilimentele” clujene pe care le controla ca șef igienist. Deși nu
e susținut documentar, acest fapt s-ar potrivi cu personalitatea în alb și negru a lui
S.Cupcea.

Dr John și Dr Lucy – Mircea și Eliza Lăzărescu (cu numele de fată Crăescu):

O asistentă medicală – Maria Ciolan
Părintele Arsenie Boca menționa la finalul declarației date în 5 octombrie 1955 la
Securitate: „Când [Domnița Ileana] a plecat din România, mi-a lăsat o scrisoare în care îmi
scria că îmi mulțumește, întrucât am fost o lumină în viața ei. Această scrisoare mi-a fost
adusă de Maria Ciolan. Scrisoarea poate fi găsită la mânăstirea Sâmbăta de Sus, împreună
cu mai multe cărți care sunt ascunse sub streașina casei de oaspeți a mitropolitului, la locul
indicat de mine în schița pe care am făcut-o„.
Așa cum relatează D-l Sebastian Mălușelu, după desființarea de către comuniști a
Mânăstirii Vladimirești (și a anexei de la Cudalbi unde viețuia Maria Ciolan, sub noul său
nume, Măicuța Sebastiana), ea a revenit la Bran, lucrând la ”Spitalul Unificat” (așa cum se
numea după plecarea Domniței Ileana). ”Dar a rămas în viața aceasta duhovnicească, având
multă credință în Dumnezeu. Mergea la mânăstiri, la biserică... și făcea mult bine! De copiii
care se nășteau bolnavi, despre care se vedea că nu au zile multe, ea se îngrijea și îi boteza.”
(citat din cartea “Lăsați-vă în grija lui Dumnezeu. Mărturii despre Părintele Arsenie
Boca.“- volum coordonat de teologul Romeo Petrasciuc, Ed. Agnos, Sibiu, 2014).

O altă asistentă... care era de fapt un asistent – Iul (Iulian) Grosu (1926-1972)
Așa cum o să vedem, autoarea a avut toate motivele să ascundă în carte prezența unui astfel
de personaj. Doar o parte din ștrengăria lui se regăsește adăugată la profilul real al lui
Badillo (”Bădilă” – Windhab, care, așa cum se arată în Epilog, s-a căsătorit cu Grete și i-a
urmat pe Ileana și Anton în exil, rămânând în Europa atunci când aceștia au decis să plece
spre Argentina).
Detaliile de mai jos mi-au fost puse la dispoziție cu multă amabilitate de Honorius Popescu
un mare iubitor al Branului (unde a fost farmacist în tinerețe) ajuns profesor universitar la
UMF ”Iuliu Hațeganu” Cluj-Napoca, inventator și savant de prestigiu, Membru în
Académie Internationale d’Histoire de la Pharmacie și Membru de onoare în Academia de
Ştiinţe Medicale din România. În cartea sa de memorii, ”Dincolo și dincoace de uitare”,
apărută în 2011 el îl prezintă pe Iul Grosu, bunul său prieten, ca fiind inspiratorul
personajului Badillo din povestirea Principesei. Totuși, în 1947, într-o broșură tipărită și
asumată oficial, Principesa menționează în clar numele Windhad-Bădilă (se pare că s-a
strecurat o eroare de tipar, numele corect, comun în Austria și Ceho-Slovacia ar putea fi
Windhab), medicinistul neamț de care își amintesc clar și Sandi (fiica Principesei) și d-na
Cristina Ciulei, fiica doctorului Radu Pușcaru. Așa cum rezultă din citatele de mai jos,
inteligența Principesei, flerul său nemaipomenit în disimularea multor persecutați pe care
i-a salvat cu multă îndrăzneală, par să fie dovedite cu prisosință și de acest tulburător
exemplu.
Tatăl lui Iul, ”Victor Grosu, colonel de jandarmi, a fost condamnat la moarte de comunişti,
într-un proces intentat unui grup din [fostele] structuri[ a]le Ministerului de Interne. Absent
la proces, colonelul s-a deghizat baci, la o stână din Munţii Călimani. După doi ani, zona a
fost înconjurată de securişti. El s-a mutat atunci în Sibiu, peste drum de Securitate, într-o
cameră mică, secretă, în care abia încăpea un pat. După alţi doi ani, procesul lotului s-a
rejudecat, iar colonelul a fost declarat nevinovat.” Între timp însă, din păcate, Iul fusese
exmatriculat din facultate ”pentru că era fiul unui condamnat la moarte.” Reușise să fie
admis la Medicină ”îndrumat de chirurgul de excepţie care a fost Dr. Radu Puşcariu.” ”În
anii 1946 - 1948, ca student medicinist lucrase voluntar în Spital[ul Inima Reginei],
îndrumat de Dr. Radu Puşcariu. Principesa Ileana îl aminteşte de mai multe ori [...] şi
povesteşte cât de devotat şi eficient a fost, dar îl numeşte Badillo. Ca să-l protejeze de
persecuţiile regimului comunist, nu-i spune adevăratul nume şi afirmă că a părăsit
România. Motivul? Tatăl lui Iul, Colonelul Grosu, era condamnat la moarte în lipsă şi
căutat în toată ţara, pentru a fi executat.” După plecarea Principesei și ”după exmatriculare,
a fost [re]angajat în Spitalul Bran pe post de soră şefă, pe timpul când nu se inventase în
România spiţa asistenţilor medicali. Competent, energic şi eficient, chemat totdeauna acolo
unde erau dificultăţi, Iul găsea rezolvări imediate. Era respectat de toate subalternele, iar
medicii îl tratau ca egal. Pentru că d-l colonel Victor Grosu [tot] nu putea fi găsit şi
executat, [până la urmă] în 1950 şi 1951, fiul său Iulian a fost deţinut politic în lagărul din
şantierul Bicaz.” ”Pe când lucram [ca farmacist] în Bran, Iul se documenta frecvent din
cunoscutul tratat de anatomie Testut. Pentru cunoştinţele lui teoretice şi practice, la cazurile
dificile, medicii îl chemau colegial, după obiceiul doctorilor de demult, de a se consulta
între ei. Era vesel, inteligent, voinic, puternic, generos şi dispus să dea oricând ajutor cuiva,
oriunde. Însă în spital devenea cel mai util. Iar când se impunea o transfuzie imediată, era
donatorul universal disponibil.”

Rosa – de această pacientă, d-na Cristina Ciulei, fiica doctorului Radu Pușcariu, își
amintește că și-a pierdut la un moment dat răbdarea și a dispărut, deși chirurgul și tânărul
său discipol dr. Marinescu n-o considerau deplin restabilită.

Mireasa furată – conform relatării D-lui Sebastian Mălușelu, ea trăia încă, foarte bătrână,
la data apariției traducerii ”Spitalul Inima Reginei” ; după ce a rămas singură a revenit pe
meleagurile natale, refuzând însă cu hotărâre să mai comenteze întâmplările de la ”nunta
care n-a mai avut loc”.
 Doamna Habsburg – Doamna Issărescu – Maica Alexandra
Drumul peste Atlantic. Prima destinație,
Argentina. Pe chipul Principesei se așternuse
acel zâmbet trist al celor doi ani în care a fost
”moartă sufletește”. La Buenos-Aires a înființat
un cămin, ”Regina Maria” în sprijinul refugiaților
români. Acel ”generos prieten” pomenit în
Capitolul 18, ca principal sprijin în ridicarea
capelei din curtea spitalului (după ce Ileana
intervenise pentru el la noile autorități
comuniste), avea să se transforme într-un escroc
ce le-a secătuit economiile în aventuri financiare
(o așa-zisă afacere cu cabluri electrice, în care l-a
atras pe Anton încă din Elveția unde, însă, nu le
erau permise activități lucrative). Ileana aprecia
că pierderile ei au depășit 75000 de dolari (peste
un milion de dolari S.U.A. în banii de astăzi) iar
vechiul ”prieten” a devenit un dușman care va încerca apoi să o discrediteze (cu fel de fel
de calomnii pornind de la ajutorarea legionarilor – care, întâmplător, erau numeroși printre
refugiați – și până la combinații diverse cu Bodnăraș și alți comuniști, înainte de exil; și
cum din calomnii mereu rămâne ceva, Ileana mai apare pe alocuri, în aprecieri deplasate,
ca una dintre ”mătușile roșii” ale Regelui Mihai – alături de sora ei Elisabeta). Conform
autoarei canadiene Bev Cooke – numele acestui personaj nefast (un ”prieten” devenit
dușman tocmai în anii grei de început al exilului) este Ștefan Țoculescu iar conflictele sale
fiscale cu statul argentinian (care au continuat până târziu în anii ’50), pot fi încă urmărite
de oricine în documentele publice din Internet.
Primii ani în S.U.A. Principesa Ileana a sosit în noua ei patrie în anul 1950. Neavând bani
de asigurare, a adus prețioasa diademă în bagajul de mână din avion. A reușit s-o declare
oficial și apoi s-a străduit să o vândă cu un preț suficient pentru achiziționarea unei case la
Newton, lângă Boston – Massachusetts, unde s-a mutat doar cu copiii.
https://www.redfin.com/MA/Newton/28-Hyde-Ave-02458/home/11473313
Fotografiile de mai jos sunt din ”Ladies' Home Journal”, numărul din decembrie 1951, în
care Principesa Ileana începea publicarea unor fragmente din prima ei carte. Fără să-i ceară
acordul, redacția anunță un fel de poveste a Cenușăresei în sens invers, și o intitulează ”Am
fost o Prințesă”. Cu multă demnitate, Ileana condiționează continuarea publicării de
revenirea la titlul ”Trăiesc din nou” arătând că ESTE o Prințesă, că nimeni nu îi poate lua
acest titlu iar, prin absurd, renunțarea la el ar însemna și că acceptă abdicarea forțată a
Regelui Mihai.
 Ileana e prezentată în noua ei postură de gospodină chibzuită la cumpărături.
Fără alt ajutor la bucătărie, se bazează pe o mașină electrică de gătit semi-automată și pe
rețetele din cartea de bucate, pentru prepararea unei tocane de carne de vită care a ieșit foarte
gustoasă de la prima încercare. Când s-au mutat în casă nouă, au avut doar 7 scaune, 7 paturi
și un splendid covor oriental moștenit de la țarul Alexandru al III-lea. Au mâncat în bucătărie
până când, din cei 25 de dolari obținuți pe prima ei conferință, Ileana a achiziționat o masă de
ocazie pentru sufragerie. Rochia de lână și-o cumpărase cu 7 dolari din departamentul de la
subsolul vechiului magazin universal Filene's din Boston.
 Primul Crăciun în Statele Unite. Înainte de împărțirea darurilor, s-a păstrat un moment de
reculegere, la lumina lumânărilor, cu gândul la cei rămași dincolo de Cortina de Fier care nu
puteau sărbători nașterea Mântuitorului.
Principesa ține în mână unul dintre cele trei vase de gătit – un set cumpărat în dar, de la
magazinul ”5 sau 10 cenți” de către Ștefan (19 ani) - student în primul an la M.I.T. De la
stânga la dreapta: Sandi (Alexandra - 16 ani, elevă la liceul Dana Hall), Herzi (Elisabeta) și
Magi (Maria-Magdalena), Niki (Dominic - 14 ani, elev la școala Fessenden) și Minola (Maria-
Ileana, 18 ani - studentă la colegiul Vassar).

Cu ajutorul prietenilor săi din S.U.A., unii dintre ei vechi colaboratori ai Crucii Roșii din
ultimele luni de război, Principesa Ileana s-a străduit să obțină burse pentru plasarea
copiilor în școli americane, un proces anevoios de care era condiționată reînnoirea
permiselor de ședere.
Divorțul de Arhiducele Anton. După aproape 23 de ani, căsnicia greu încercată de război
și de exil, de groaza Ilenei de a se întoarce într-o țară ocupată de trupele sovietice – cum
era încă Austria (așa cum, voia insistent Anton, obsedat de revenirea la Sonnberg) ... s-a
destrămat prin actul de divorț pronunțat la 19 mai 1954, la Viena.

Căsătoria cu Dr. Ștefan Nicolae Issărescu.

Ileana a acceptat aproape imediat noua cerere în căsătorie iar cununia a avut loc în 19 iulie
1954. Deja rezident american, Dr. Issărescu era foarte cunoscut atât pe plan profesional, ca
patolog și promotor al medicinei nucleare cât și în comunitatea românilor din S.U.A. (peste
ani, una din inițiativele sale patriotice a fost repatrierea osemintelor generalului Nicolae
Rădescu, în noiembrie 2000 când prim-ministrul României era Mugur Isărescu – rudă cu
doctorul). Ajutată de soțul ei, Ileana a reușit să obțină rezidența pentru sine (la 3 august
1956) și, după repetate încercări, și pentru copiii săi.
 O pioasă închinare săvârșită de Principesa Ileana – O minunată icoană și
Pomenirea Regelui Ferdinand, a Reginei Maria și a
tuturor Românilor care și-au dat viața pentru Patrie
Documentarea privind Icoana bizantină dăruită de Principesa Ileana catedralei anglicane ”Sfântul
Ioan Divinul” din New York a fost realizată de Dr Ing. Dan Nicolae Robu, Master în Teologie
Istorică, pentru Disertația sa ”Principesa Ileana - Maica Alexandra - Opera și misiunea ortodoxă”
susținută în februarie 2020, sub coordonarea Prof. univ. dr. Paul Brusanowski, la Facultatea de
Teologie a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu. Au mai contribuit:

 colegii de la Universitatea ”Transilvania” din Brașov - dr Florin Sandu (traducător al cărții

”Spitalul Inima Reginei” a Principesei Ileana, apărută la Editura Humanitas) și drd Vlad
Fernoagă (care, împreună cu Diana Sandu, a efectuat, în 4 ianuarie 2017, o vizită specială
la arhivele catedralei)
 domnul Wayne Kempton, arhivar al Diocezei Episcopale New York (cu peste 200 de
parohii anglicane)
 doamna Wesley Usher din New York, consilier profesionist şi artist clinic certificat în
domeniul serviciilor comunitare şi individuale de sănătate mintală (autoare a unei
frumoase și tulburătoare serii de prezentări ”Viața ca un mit” - www.lifeasmyth.com )
 doamna Emmanuella (Nella) Mlynarski – soția Arhiducelui Dominic de Habsburg-
Lothringen – care ne-a dat ideea acestei investigații.

Catedrala Anglicană ”Sfântul Ioan

Divinul” din New York este cea mai
mare construcție gotică din lume (a 4-a
biserică creștină ca suprafață). Proiectul
său datează din 1888 iar construcția a
început în 1892, continuând și în ziua de
astăzi (conform tradiției de a nu se folosi
bani de împrumut la construcțiile de
biserici). Trebuie remarcată, cu toată
recunoștința, generozitatea cu care, în
catedrală, au fost construite capele
dedicate și altor culte creștine, din
respect pentru diversitatea imigranților
care au clădit Statele Unite ale Americii.
Dintre cele șapte capele (simbolizând
cele șapte limbi – unul din darurile
spiritului coborâte asupra apostolilor de
”Ziua Cinzecimii”), Capela Sfântului
Mântuitor (proiectată chiar de arhitecţii
de început ai catedralei, Heins şi Lafarge)
a fost prima terminată (în 1904), şi primul
spaţiu de cult finalizat în cadrul catedralei
ca un întreg. Capela ocupă un loc central
al absidei, imediat după altarul catedralei, în latura ei estică.
Este dedicată comunităţilor din Biserica Ortodoxă Răsăriteană, cu o iconografie specifică acesteia. De exemplu,
vitraliul central, proiectat de maestrul Hardman din Birmingham, descrie Schimbarea la Față, în perspectiva
multiplă – de la accentele crucificării (de exemplu, Sfântul Francisc, în tradiţie occidentală, poartă stigmatele) la
cele estice (ale transfigurării – de exemplu, Sfântul Serafim din Sarov poartă veșminte albe şi are un nimb de
lumină).
Imaginea de mai jos a capelei e de dată mai recentă și nu cuprinde darurile închinate capelei de-a lungul anilor
– printre care și minunata icoană bizantină ce a aparținut Reginei Maria și Principesei Ileana, despre care se
vorbește în continuare.

Motivul este incendiul devastator care a cuprins aripa nordică a catedralei la 18 decembrie 2001 și care a
provocat mari pierderi (printre care și distrugerea orgii). Lucrările de restaurare a catedralei au durat mulți ani și
aceasta a fost re-sfințită de abia în noiembrie 2008.
Chiar dacă a supraviețuit, icoana a fost acoperită de un strat gros de funingine și a necesitat o migăloasă
restaurare.
Imaginea de mai jos datează dinainte de incendiu. Icoana mare, bizantină (cu acoperământul de argint) se
poate vedea la stânga imaginii, aflată sub colțul marelui vitraliu.
Imaginea Fecioarei cu Pruncul (”Theotokos” - Maica Domnului) provine dintr-un prapur bizantin din secolul al XV-
lea, montat ca icoană probabil în secolul XVI, cu acoperământul de argint adăugat la sfârșitul secolului XVIII și
completat la începutul și, apoi, la sfârșitul secolului XIX.

Sub icoană, Principesa Ileana a comandat așezată o placă cu următoarea inscripție bilingvă. Placa avea
(montată pe un mic braț ieșind din partea de jos) și o mică urnă cu țărână românească.
Din păcate, la data vizitei de documentare, 4 ianuarie 2017, placa și urna se aflau încă rătăcite (de icoana care
fusese supusă restaurării) în mulțimea de artefacte afectate de incendiul 18 decembrie 2001. Sperăm că vor fi
regăsite într-o bună zi.
 8 decembrie 1954 - Scrisoare a lui J.A.Pike, Decanul Catedralei, către H.Donegan,
Episcopul Anglican de New York
- de remarcat expertizarea valoroasei icoane, de către sculptorul Constantin Antonovici și
discuțiile privind posibilitățile de amplasare
(se avea în vedere și adăugarea ulterioară a unui blazon al Casei Regale Române)
 25 octombrie 1955 – Scrisoare a Principesei Ileana către lui J.A.Pike, Decanul Catedralei
- pe lângă detaliile legate de organizarea evenimentului, se remarcă intenția de a participa la
prima tabără pentru femeile române ortodoxe, la ”Vatra” din Jackson – Michigan (sub
organizarea Episcopatului Românilor Ortodocși din America - www.roea.org )
28 octombrie 1955 – Scrisoarea de răspuns a lui J.A.Pike, Decanul Catedralei
- se propune data evenimentului, 10 decembrie 1955
6 noiembrie 1955 - Scrisoare de mulțumire a Principesei Ileana, adresată a lui J.A.Pike, Decanul
Catedralei. Se remarcă modestia cu care ea apreciază ca ”aur curat” spiritul întâlnit la
româncele - simple muncitoare - din tabăra ortodoxă de la ”Vatra”. De asemenea, cu
diplomație și cu deosebită prețuire pentru personalitățile române din exil, Principesa roagă să
le fie trimise invitații de participare în numele Episcopului Donegan și încheie mulțumind
pentru cina propusă la care anunță că va veni împreună cu soțul ei, Dr Ștefan Issărescu
 3 decembrie 1955 – Anunț către Presă, din partea lui W.Moll, directorul de Relații Publice al
Episcopiei Anglicane de New York. Primul anunț menționează Parastasul părinților săi regali și
al celor care și-au servit patria cu eroism sau chiar cu prețul vieții – slujba în limba română a
fost ținută de Părintele F.M. Gâldău de la Biserica ortodoxă română Sf.Dumitru din New York
și de corul de bărbați al acesteia. Al doilea anunț menționează înaltele personalități prezente
(pe lângă Maria-Ileana și Alexandra, fiicele Principesei, au asistat și soacra Regelui Mihai,
Principesa Margareta de Bourbon-Parma, ca și Principesa Xenia a Rusiei precum și alte
personalități americane și ale diasporei românești)
Invitație transmisă individual, de către Episcopul Donegan și Decanul Pike
celor chemați să asiste la ceremonie și la recepția care a urmat
10 decembrie 1955 – Broșura înmânată participanților la slujbă și la ceremonie – pag.1/4
10 decembrie 1955 – Broșura înmânată participanților la slujbă și la ceremonie – pag.2/4
(textele parastasului – imnul, ”trisaghion” și rugăciunea, ectenia – pentru morți)
10 decembrie 1955 – Broșura înmânată participanților la slujbă și la ceremonie – pag.3/4
(textul rugăciunii – ectenia – pentru morți)
10 decembrie 1955 – Broșura înmânată participanților la slujbă și la ceremonie – pag.4/4
(textul rugăciunii – ectenia – pentru morți ; programul prezentării și donării icoanei, al
acceptării și dedicației, aprinderea candelei memoriale și binecuvântarea)
13 decembrie 1955 – Scrisoare de mulțumire a Părintelui F.M. Gâldău, adresată Epsicopului
Donegan și Decanului Pike
19 decembrie 1955 – Răspunsul Decanului Pike la scrisoarea de mulțumire a Părintelui Gâldău
1 ianuarie 1956 – Articol dedicat ceremoniei, apărut în ”Buletinul Diocezan” al Episcopiei
Anglicane de New York
La distanță de numai câteva luni iată o imagine dramatică ce îi leagă din nou pe Părintele Florian
Gâldău (stânga), Principesa Ileana (în mijloc, cu soțul său, dr Ștefan Issărescu - aflat un pas mai
in spate) și pe ceilalți români - participanți la slujba de Inviere în Biserica Sfantul Dumitru din
New York. Slujba de Inviere fusese întârziată cu o zi - cu o noapte inainte (4/5 mai 1956), la
momentul in care in jur de 400 de persoane (printre care și Principesa) se adunasera in fata
bisericii romanesti, avusese loc un atentat. Tony Tudorache (alias Todurchi Sava, alias Tony Sava,
alias Costachi Mihalache), in varsta de 60 de ani - nascut in Romania, dar traind in SUA de 30 de
ani, antimonarhist înrăit, a folosit un apartament aflat chiar peste drum pentru a trage în mulțime
impuscând mortal pe Vasile Cucuia (administratorul bisericii) și rănind alti 5 oameni. Cu putin
timp inainte, criminalul venise la biserica și a incercat să rupa de pe pereti cateva portrete regale,
care erau parte a unei expozitii – așadar e foarte probabil că Principesa a fost cea vizată de acest
atentat. Tudorache s-a predat politiei la o zi dupa crima, dar a refuzat să faca orice fel de declaratii
(ceea ce susține și bănuiala că ar fi fost un agent stalinist). A fost condamnat la 20 de ani de
inchisoare (a murit in puscarie dupa 6 ani).

https://news.google.com/newspapers?nid=1300&dat=19
560508&id=yVFVAAAAIBAJ&sjid=rpUDAAAAIBAJ&pg
=3647,1085995
În 1986, regretatul Director al postului Radio Europa Liberă, doctor în istorie Vlad
Georgescu, a realizat – în cadrul cunoscutei sale emisiuni ”Din istoria României”, un ciclu
de 3 interviuri cu Maica Alexandra intitulate "Cu Principesa Ileana pe urmele istoriei".
Ele constituie ”un document sonor din colecția și prin bunăvoința doamnei Mary
Georgescu” care ne dă prilejul s-o ascultăm pe însăși protagonista acestei cărți, povestind
despre ea însăși într-o limbă română perfectă, pe alocuri cu o tulburătoare stilistică din alte
timpuri, cu fulgerări de inteligență (care l-au lăsat perplex, de câteva ori, pe eruditul său
interlocutor) izvorâte și din forța de convingere a cuvintelor sale - două calități evident
moștenite de la Regina Maria.
De la sosirea în Statele Unite ale Americii, ”unsprezece ani de zile am ținut conferințe
asupra României în întreaga Americă. Am călătorit între patruzeci și șaizeci de mii de mile
[ aproape 100 000 km - n.t. ] pe an", ”pentru că am vrut să-mi servesc țara cât am putut” și
”trebuia să-mi câștig viața; aveam șase copii de dus la școală și universitate și asta, în
America” ”nu costă doi bani”. ”Pe urmă, când copii erau mari și puteau să-și câștige viața
lor, am decis că pot să duc și eu viața pe care o vreau. Și mi-am dat seama că, deoarece era
mult de când plecasem din țară și americanilor le place tot ce este de astăzi și este la minut,
nu mai avea efectul necesar, nu răzbăteam, în fond, nu mai făceam mare lucru cu
conferințele acestea... Era interesant, cineva din trecut, pe care o vedeau” dar ”ceea ce
spuneam nu [mai] era după ideile lor destul de recente. Și atunci am decis - încă din țară
aveam ideea aceasta - că aș vrea să mă călugăresc. Și, ca să mă pregătesc pentru asta - la
urma urmei nu mai eram tânără - m-am dus la o mânăstire în Franța [Bussy-en-Othe - n.t.],
o mânăstire originar rusească a cărei stareță era o femeie extraordinară, minunată.”
”Și am fost șase ani acolo, ca să mă pregătesc să mă duc în America.”...”De ce am făcut
mânăstirea în America? Pentru că în America sunt relativ mulți ortodocși și ortodoxia fără
mânăstiri nu este ortodoxie întreagă. Are nevoie de mânăstiri - și se vede, prin succesul pe
care îl avem astăzi cu mânăstirea, că am avut dreptate. Așa că am intrat în mânăstire la
Bussy în '61 și am stat până în '67.” [divorțul de dr. Issărescu s-a încheiat în ‘65].
”În '67 m-am călugărit, mi s-a dat numele Alexandra și am plecat în America singură.
Trebuia să plec cu încă o călugăriță englezoaică însă ea s-a îmbolnăvit și n-a mai putut să
meargă.” A clădit mânăstirea ”singură de tot - au fost ani foarte grei”.

Biserica Mânăstirii cu hramul Schimbarea la Față de lângă Ellwood City, Pennsylvania,

SUA - în viziunea modernă, inițială, a Maicii Alexandra.
Fotografia următoare este de dată mai recentă
Acolo, la Ellwood-City, Pennsylvania, pe o rază de 100 de mile erau atunci vreo 200 de
parohii ortodoxe de diferite naționalități, astfel că, deși se simțea româncă înainte de toate,
a decis că mănăstirea nu va fi ”nici rusească, nici grecească” ci americană, pan-ortodoxă.
A ales hramul ”Schimbarea la Față”, convinsă că ”în viața modernă este nevoie de o
schimbare la față a sufletelor noastre, de la acest materialism cras pe care îl vedem peste
tot, foarte puternic în America” către o atât de necesară ”viață spirituală”.

Credea cu tărie în recâștigarea rolului ortodoxiei în viața românilor, fiind impresionată de

cei care scăpaseră din pușcăriile staliniste. A tradus o carte scrisă de ”un diplomat român
care a petrecut 9 ani în 17 închisori” minunându-se de rezistența prin credință.
Spre fârșitul acelui interviu din 1986, ”Monahia Regală” spunea: ”m-am născut în Palatul
Cotroceni, am crescut în timpul cel mai frumos al țării, în România Mare” iar ”când am
plecat” ”sufletește am fost ca un om mort, doi ani de zile” revenindu-și, ”curios lucru, într-o
seară când, mai mult din obicei decât din convingere” își făcea rugăciunea - ajungând la
cuvintele ”facă-se voia Ta” și-a dat seama că, în sfârșit, trebuie să-și accepte soarta.
Interlocutorul arată că pe pașaportul său e scris ”Ileana de România” - ea îl corectează cu
eleganță ”Principesa Ileana de România”.
Copiii săi sunt ”domnul sau doamna Habsburg”. Despre cel mare, Ștefan (1932-1998),
spunea că e inginer la General Motors, vorbind încă perfect românește (ca fost elev la
Liceul de la Mânăstirea Dealu – liceu transferat la Predeal după cutremurul din 1940) și că
”a rămas cu o mare dragoste pentru tot ce e românesc”.
La data interviului principesa se mândrea cu 15 nepoți și o strănepoată, împrăștiați peste
tot - S.U.A., Austria, Italia, Germania.
Ellwood City, 5 ianuarie 1989 – La aniversarea a 80 de ani, Maica Alexandra este înconjurată
de 4 din cei 5 copii aflați atunci în viață - de la stânga la dreapta: Herzi (Elisabeta), Magi
(Maria-Magdalena), Ștefan și Sandi (Alexandra)

O adevărată minune – scurta reîntoarcere Acasă (septembrie 1990), înainte de trecerea la

Domnul (ianuarie 1991).
Acad. Sorin Dumitrescu relatează emoționat întâmpinarea Domniței Ileana la Aeroportul
Otopeni: ”Când mi-am ridicat capul din pământ, căutătura mea a încrucişat o clipă, cât o
fulgerare repede, sclipirea înaltă a unei priviri albastre, de neuitat, purtând emblema
concilierii incredibile a semeției cu smerenia. Din acel moment m-am considerat unul
dintre aceia care au văzut, cu ochii lor, ochii unei mucenițe a izgoniților.”
Așa cum a consemnat bine-cunoscutul eseist Nicolae Stroescu Stânișoară (ce a intervievat-
o la 23 septembrie 1990) ”întoarcerea în Țară a unei reprezentante a ortodoxiei românești,
care în același timp este un vlăstar al Casei Regale Române” a avut ca țel principal, pe
lângă dorința fierbinte de a-și revedea patria și poporul, fondarea unei societăți de
binefacere numită Christiana dedicată îngrijirii copiilor ”care sunt pe moarte [infectați fără
vină cu HIV] şi pentru care nu se face nimica, bătrânii şi orişicare alt om foarte necăjit”.
Așa cum relata Maica Alexandra, ”organizația avea la bază gândul creștin, spitalul
[Christiana] urma sa fie unul creștin, în vremurile disperate de după revoluție când
îngrijirea numai a trupului nu era suficientă”. Ministerul Sănătății se angajase să plătească
construcția și salariile doctorilor. Maica Alexandra, deși foarte bătrână și bolnavă (însoțită
cu devotament de fiica sa Alexandra-”Sandi”, ea însăși cu pregătire de asistentă medicală)
– având proteză de șold și purtând un corsaj special care îi susținea coloana vertebrală – se
angaja, cu entuziasm, să cointereseze societățile de binefacere din America pentru a echipa
acest spital într-un mod modern si confortabil. După atâtea decenii, era gata sa pornească
din nou la înființarea ”de la zero” a unui spital, încrezătoare în forța unei misiuni creștine
asumate.
Prima etapă a parcursului său creștin - un adevărat pelerinaj făcut de Maica Alexandra - a
fost Mânăstirea Pasărea unde a fost găzduită, astfel că a putut merge încă de la început la
Patriarhie, unde după închinarea în Biserică, la moaștele Sfântului Dumitru, Maica
Alexandra a trecut în palatul Patriarhiei unde a fost primita de Preafericitul Patriarh
Teoctist si au discutat problemele ortodoxiei, în particular ale românilor din diaspora
(adusese scrisori din partea Î.P.S. Nathanael [Popp] si a Mitropolitului Theodosie [Lazor]).
În drum spre Bran, Maica Alexandra a poposit la Mânăstirea Țigănești, unde mergea în
adolescență cu barca de la reședința regală de la Scroviște. Apoi, prin Sinaia, coborând de
la Predeal pe ”Drumul Reginei” (care ocolește
Brașovul), Maica Alexandra a ajuns la iubitul său
Bran. ”De bucurie”, spune Maica Alexandra,
brănenii, ”aproape ne-au omorât de dragoste”. S-au
adunat cu miile din Bran și satele învecinate care
merg pe văi în sus, în munte. Au fost mai mulți
preoți acolo (dintre care Nicolae Puchianu-Moșoiu,
un inimos memorialist, a fost desemnat să o
însoțească în cele două zile ale șederii la Bran),
primarul localității și mulți brașoveni. Castelul se
afla în renovare. Într-o capelă închisă publicului era
mormântul fratelui său cel mic, Principele Mircea (1912-1916), relocat de Principesa Ileana
în urma cutremurului din 1940 care avariase biserica palatului Cotroceni. O femeie a
întrebat-o „Ai o lumânare?”. I-a răspuns „Nu, n-am”. Atunci femeia aceea inimoasă i-a zis:
„Vai de mine, trebuie sa iei o lumânare. Gândește-te că patruzeci si doi de ani a fost singur
acolo si nimeni nu i-a aprins o lumânare!”. S-a făcut un mic parastas în această micuță
capelă care n-a fost deschisă patruzeci și doi de ani (1948-1990) și s-a redeschis prima dată
atunci.
A fost un moment de foarte mare tristețe. Micul Principe Mircea murise chiar după intrarea
României în primului război mondial, de febră tifoidă. Stă scris pe lespedea de deasupra
lui că a rămas singurul străjer al casei părintești când steagurile României nu mai fluturau
aici. Urmase a doua lui singurătate, de 42 de ani.
Prin strădania părintelui Puchianu-Moșoiu, brănenii reușiseră, deocamdată, doar să repună
crucea pe micuța capelă năpădită de buruieni, din fața ruinelor spitalului - replica
bisericuței Stella Maris de la Balcic. Așa cum arată în Capitolul 18, după ce Inima Reginei
a trebuit să părăsească Balcicul și Cadrilaterul cedat Bulgariei, Domnița Ileana își dorea
s-o adăpostească în aceasta capelă, identică arhitectural cu capela iubită de pe malul mării.

A urmat minunatul drum de munte, până la Curtea de Argeș, unde era adunat destul de
mult popor și numeroși preoți care au făcut la Mânăstire o slujbă pentru toți morții familiei
începând cu Regele Carol I, Regina Elisabeta, tatăl, Regele Ferdinand, mama, Regina
Maria și pentru toți ceilalți - un parastas nemaipomenit de frumos, cu un cor cântând
splendid. Maica Alexandra s-a bucurat sa vadă că mormintele regale erau ”foarte bine
ținute”, exprimându-și recunoștința față de Biserică. La sfârșitul parastasului preotul care
a vorbit a spus foarte clar ca n-au avut voie până atunci, în acea zi minunată, să țină un
astfel de parastas, decât pe ascuns.
Cu această ocazie, Maica Alexandra a dictat inscripția unei noi plăci tombale pentru mama
sa (vechea placă, după gustul discutabil al lui Carol al II-lea avea doar inscripția ”Maria”)
astfel încât, în ziua de astăzi, și al patrulea mormânt regal e împodobit asemenea primelor
trei, cu inscripții și ornamente similare celor din vechile necropole voievodale românești.
Cu bucurie, Maica Alexandra, a văzut ca Biserica ortodoxă era puternică, deși trecuse prin
momente foarte grele. Poporul i s-a părut neschimbat în credința sa ”adâncă, simplă și
foarte adevărată”.
La revenirea în București, Maica Alexandra a luat parte, la Christiana, la o sfeștanie pentru
sfințirea noii societăți, unde a venit și Patriarhul împreună cu o mulțime de preoți. După ce
a vorbit doctorul Pavel Chirilă, președintele societății, a vorbit și vicepreședintele, părintele
Voicescu: ”Hristos a fost izgonit din spitale, din instituții, din școli. Acuma trebuie să-L
aducem înapoi”. Cităm din nou din interviu: ”De aceea spun că au încă un drum lung de
mers. Lipsuri enorme. Am văzut, natural, multe lucruri frumoase și foarte luminoase, dar
nu-s nici oarbă, nici surdă. Și am putut foarte bine să-mi dau seama de părțile întunecate
ale situației. Însă, deși am plecat îndurerată în multe feluri, era inevitabil sa fie astfel, n-am
plecat fără speranță. Am foarte mare speranță, pentru că am fost imens de impresionată de
tineret. Un tineret pe care l-am întâlnit din întâmplare la Bran, la Curtea de Argeș și în alte
locuri. Deodată ceva așa de luminos și așa de curat și așa de conștient de bine și de rău.
Aproape că ai zice că sunt iluminați. Aproape ca sunt ca la
începutul creștinătății. La ei este clar." Cuvintele de încheiere ale
Maicii Alexandra au fost: ”Sunt așa de recunoscătoare pentru tot
ce mi s-a dat. Ca un mesaj pentru viitor cred ca sunt unele lucruri
pe care trebuie sa le recâștigăm, adică trebuie să recâștigam
încrederea unul într-altul. Oamenii încă se îndoiesc unii de ceilalți.
Asta este un lucru de care e absolut necesar sa ne dezbărăm. Altfel
nu putem merge mai departe. Oamenii trebuie sa învețe să ierte.
Trebuie să clădim pe încredere și dragoste, altfel nu se poate clădi.
Asta este ceea ce ar trebui să facem și cred că se poate face, pentru că am văzut atâta lumină
în ochii acelor tineri. Și eu sunt sigură că este ceva de bază adâncă, creștinească, ortodoxă
în poporul nostru – care întotdeauna ne-a scos din greutăți și are să ne scoată și astăzi.”
Cu mâna tremurândă nu numai de bătrânețe dar și de emoție, Maica Alexandra –
Principesa Ileana, a așternut următoarele rânduri în Cartea de oaspeți a Muzeului Bran:
Din păcate, peste puțin timp, Domnul a chemat-o la El pe Maica Alexandra. După un
accident – cu o gravă fractură de șold – petrecut în chilia sa, în ianuarie 1991, a fost
spitalizată și, în perioada de pregătire a unei operații ortopedice (care n-a mai putut avea
loc) a suferit două atacuri de cord. S-a stins înconjurată de cei dragi, pe deplin conștientă
și împăcată – așa cum arată ultimele sale cuvinte, ultimele sale... litere (pe care le arăta
anevoie, pe un cartonaș scris de fiul său Ștefan), amintind că își dorește o cruce umilă, de
lemn, cum au țăranii români pe morminte.

Așa cum ceruse prin Testamentul său scris, mormântul i-a fost săpat lângă troița pe care o
ridicase în memoria martirilor din universul concentraționar, i-a fost pusă și cutiuța atât de
dragă cu pământ românesc în sicriu iar acesta a fost învelit în stindardul său princiar.
COMUNICAT
MAJESTATEA SA REGELE MIHAI ANUNTĂ CU MARE DURERE
INCETAREA DIN VIATĂ A SCUMPEI SALE MATUSI, ALTETA SA
REGALĂ, PRINCIPESA ILEANA A ROMANIEI, MAICA ALEXANDRA,
CARE S-A STINS IN PACE LA SPITALUL SF. ELISABETA DIN OHIO,
ASTĂZI LA ORELE 12.
MEMBRII APROPIAŢI AI FAMILIEI REGALE AU ASISTAT-O PINA IN
ULTIMA CLIPĂ. PRINCIPESA ILEANA A FOST ULTIMA FIICA IN VIATA
DINTRE TOTI COPIII REGELUI FERDINAND ŞI AI REGINEI MARIA.
MAJESTATEA SA, REGELE MIHAI I, ESTE RECUNOSCATOR CERULUI
CĂ EA A AVUT POSIBILITATEA SĂ-ŞI VIZITEZE TARA IN TOAMNA
TRECUTĂ, INAINTE DE A SE STINGE DIN VIATĂ. INFORMATII
PRIVIND FUNERALIILE SALE VOR FI ANUNTATE ULTERIOR.
МІНАI.
21 IANUARIE 1990
Pe lângă cele două impresionante cărți autobiografice, mai menționăm dintre scrierile
Principesei Ileana - Maicii Alexandra:
”Outline of Romanian Literature” - World Literatures - University of Pittsburg Press, 1956
”Holly Angels” – Light and Life Publishing Company, Minneapolis, 1987 – în românește
”Sfinții îngeri”, traducere de dr. Irineu Pop-Bistrițeanul, Editura Anastasia, 1992, ediție
îngrijita de Acad. Sorin Dumitrescu - 320 pagini
”Introduction to the Jesus Prayer” - Forward Movement Publications, 1959
”Meditations on the Nicene Creed” - Morehouse-Gorham Co., New York, 1958
”Our Father - Meditations on The Lord's Prayer” - The Orthodox Book Center, Miami
”The Spirit of Orthodoxy” - The Advent Papers, Boston
”Poems from Communist Prisons” - Collected by Zahu Pană and Translated by Mother
Alexandra (Ileana, Princess of Romania) - Editura Cuvântul Românesc, Hamilton-CA,
1985
Cortina ortodoxiei – menită să protejeze taina duhovnicească, aceasta rămâne cea mai
tulburătoare, Principesa fiind o fire profund religioasă. În copilărie a fost sigură de
întâlnirea cu Sfinții Îngeri – “Camera noastră, a copiilor, era luminată de zorii zilei şi am
văzut un grup de îngeri stând în jurul patului fratelui meu mai mic” (Principele Mircea,
mort de febră tifoidă la nici 4 anișori, în 2 noiembrie 1916, când părinții săi, cu inima
sfâșiată, s-au alăturat armatelor române ce se retrăgeau din București). În 1931, deși a
acceptat să fie cununată în religia soțului său (catolic), a ținut să se spovedească și să se
împărtășească înainte, la Mănăstirea Sinaia, liturghia ortodoxă fiind oficiată, în prezența
celor dragi, de către însuși Patriarhul Miron Cristea. După plecarea în exil, ”poate că
datorită celor văzute şi celor suferite în război şi sub ocupaţia comunistă, în anii ce au
urmat, am fost supusă unor coşmaruri diabolice. Singura mea salvare în timpul acestor vise
era să fac semnul Crucii. Am ştiut întotdeauna că eram adormită, că era un vis conştient
dar era o tortură ca să mă trezesc”. Așa cum am arătat anterior, în 1961 a hotărât să încerce
viețuirea într-o mânăstire – a făcut acest pas crucial după consultarea cu episcopul Valerian
Trifa, spre a vedea dacă viața monahală i se potrivește. A contat foarte mult înrîurirea pe
care, pentru circa doi ani și jumătate (vara 1946-iarna 1947), a avut-o asupra sa Părintele
Arsenie Boca. Iată o însemnare de la Bran (manuscris), din 28 iunie 1947:

În “Introducere la rugăciunea inimii” (1959), Principesa scria: “Am citit adesea

Rugăciunea lui Iisus in cărți de rugăciuni și am auzit-o în biserică, dar ochii mi s-au deschis
pentru întâia dată acum câțiva ani, în România.
Acolo, în micuța mânăstire Sâmbăta, ascunsă în inima codrului întunecat, în bisericuța albă
ce se oglindea în lacul montan ca de cleștar, am întâlnit un călugăr ce practica ‘rugăciunea
inimii’. Pace și liniște profundă domneau în Sâmbăta acelor timpuri; era un loc al tihnei și
al tăriei; mă rog Domnului să fi rămas așa.” Principesa a donat Mânăstirii de la Sâmbăta
icoanele împărătești care străjuiesc și azi intrarea în altarul din „bisericuța veche”.
În mai multe rânduri Părintele Arsenie Boca a fost invitat și găzduit la Bran. Dar în carte a
evitat orice referire, oricât de mică, la această luminoasă înrîurire care avea s-o marcheze
atât de mult – aflase, fără îndoială, de prigoana ce începuse în țară și nu voia să-l expună
deloc pe fostul său duhovnic. În procesele verbale de interogatorii la Securitate apare
declarația de la 5 octombrie 1955 a Părintelui: motivul pentru care Principesa venise la
Sâmbăta era „ca să cunoască mânăstirea, să mă cunoască pe mine și să-mi asculte
predicile„. Părintele a condus-o să vadă și chiliile Mitropolitului de atunci, Nicolae Bălan,
„și îmi amintesc că i-a plăcut aranjamentul de la mânăstire și peisajul„. Principesa a obținut
acceptul Mitropolitului Bălan pentru ca monahul de la Sâmbăta să meargă la castelul Bran.
Astfel, după circa două săptămâni de la prima întâlnire cu Părintele Arsenie, Principesa
Ileana a revenit la Sâmbăta și l-a luat cu mașina la Bran. Părintele completa în declarație:
„Vreau sa precizez ca domnita Ileana a fost de mai multe ori la mânăstirea Sâmbăta de Sus,
cum la fel am fost și eu de mai multe ori la ea la castelul Bran, unde stăteam o săptămână,
două săptămâni și chiar mai puțin de o săptămână„. La Bran, Părintele ținea predici în fața
Principesei și „a unor doamne care compuneau anturajul Domniței„; mai veneau surorile
din Spitalul Inima Reginei, medici și farmaciști. Părintele amintește în declarație despre un
tânăr student la medicină și un farmacist care, dedusese el, erau fugari, și care se adăposteau
la Bran în preajma Domniței. „Tot la castelul Bran a mai venit si regina Elena, cred că era
însoțită de doamnele de onoare. Am cunoscut-o și pe regina Elena personal, am avut
discuții care s-au rezumat la starea sănătății ei. Alte discuții nu am avut cu ea” – declara
Părintele Arsenie. La Bran el mai tălmăcea anumite părți din Scriptură și răspundea
diverselor întrebări despre credință. De asemenea, Părintele amintește despre participarea
sa la slujbă „împreună cu preotul din Bran, Lascu, la așezarea pietrei fundamentale a
capelei din curtea spitalului de la Bran”. Din aceeași declarație a Părintelui Arsenie Boca
mai rezultă că acesta a însoțit-o de 3 ori în 1947 la București – iar într-una din aceste vizite,
a acompaniat-o pe Domniță la casa unde locuia mama Mareșalului Ion Antonescu, „care
era bătrână, bolnavă și foarte tulburată de moartea fiului său” [executat la Jilava, la 1 iunie
1946]. Acolo a cunoscut-o si pe Maria Antonescu, soția Mareșalului , care „se plângea că
o duce greu, că este părăsită de toți cunoscuții ei și nu are cu ce se întreține„. „De prin luna
noiembrie [1947], eu nu am mai fost în vizită la Domnița Ileana și nici ea nu a fost la
mânăstirea Sâmbăta de Sus.”

Prof. Fl. Ghițescu din Brașov (într-o mărturie ce poate fi găsită în mai multe lucrări despre
Arsenie Boca) consemnează că, în iulie 1946, într-o serie de predici ținute pentru
intelectuali, de la altarul din pădurea Mănăstirii Sâmbăta, <<Ne-a spus odată, spre marea
noastră uimire, că „şi ea va îmbrăca haina aceasta”. Și, iată, că acum avem pe Maica
Alexandra în persoana Domniţei Ileana.>>
Dintr-un superb album publicat în 2017 de Emil Stoian și Sebastian Mălușelu, iată câteva
fotografii de la Sfințirea Bisericii ”Sfânta Treime” de ”pe Tocile”, din Brașov, la 15
septembrie 1945, mare sărbătoare a românilor din Șchei, la care a slujit Mitropolitul
Nicolae Bălan și un sobor de preoți, între care, pe lângă parohul Valeriu Voineag îl
remarcăm și pe părintele Arsenie Boca. Principesa Ileana și fiicele sale, toate îmbrăcate în
frumoase costume naționale, însoțite de Arhiducele Anton, l-au întâmpinat pe mitropolit la
gara Bartolomeu și au mers la biserică într-un alai însoțit de Junii călare.

Părintele Voineag slujește cu ardoare – în grupul lui se remarcă Părintele Arsenie Boca
(ținând la piept crucea care, încă din 1923, se folosea la biserică și pentru a bate în ușă
la slujba de înviere). Deasupra, o tăbliță îngrozitor de tristă rămasă din vremea
războiului care abia se încheiase cu un an înainte și, scris pe zid de șcheieni, ”Sus
Maniu” – în preajma alegerilor generale din noiembrie 1946 (falsificate de comuniști).
Maica Alexandra avea sa cunoască nu mult timp după plecarea forțată din țară, pas cu pas,
toate suferințele mărturisitorilor ortodocși prigoniți de comuniști. Între 1983 și 1989
preotul Mânăstirii de la Ellwood City a fost arhimandritul Roman Braga - fost deținut în
închisorile comuniste din Romania și frate de sânge al Maicii Benedicta Braga ce i s-a
alăturat Maicii Alexandra în S.U.A. Cu siguranță, în acea perioadă Maica Alexandra a avut
acces integral la mărturiile asupra mediului concentraționar romanesc și la intreaga
dimensiune a ororilor ciumei staliniste. Câteva medalioane spirituale excepționale ale
Maicii Alexandra ne-au fost lăsate chiar de doi mucenici ai temnițelor comuniste: Părintele
Gheorghe Calciu Dumitreasa și Ioan Ianolide. După peste 21 de ani de detenție (1948-
1964, 1979-1984), la începutul lunii august 1985, Părintele Calciu era expatriat în S.U.A.
de către regimul comunist. Pe aeroportul din New York, după aterizare, rememora
dumnealui, a fost întâmpinat de o delegație “de preoți din partea Episcopiei, care mi-a
dăruit o cruce veche și frumoasă de argint, din secolul al XVII-lea, scrisă cu litere chirilice.
Crucea îmi fusese trimisă de Maica Alexandra – Principesa Ileana a României, fondatoare
și stareță a Sfintei Mânăstiri “Schimbarea la Față”. Ani mai târziu, preoteasa Adriana
Calciu, își amintea că aceasta a fost prima mânăstire vizitata de ei în America. “Eu și
părintele am iubit-o foarte mult pe Prințesă. Era trecută de 80 de ani când am întâlnit-o. O
femeie atât de bună și sfântă, iar din gura ei ieșeau numai cuvinte de aur! ‘Spuneți-mi
maică, și nu prințesă!’, ne ruga mereu.“ După expulzare și așezarea fortuită pe pământ
american, familia Părintelui Gheorghe Calciu a fost găzduită câteva luni (august-decembrie
1985) la Mânăstirea din Ellwood City, la Maica Alexandra.
Ioan Ianolide, încarcerat 23 de ani în temnițele comuniste, renumit pretutindeni pentru
lucrarea vizionară scrisă in clandestinitate, de o excepțională valoare morală și socială,
"Întoarcerea la Hristos", avea să scrie (între 1981-1984) pe o foaie împăturită, o serie de
zece “scrisori scurte” (cuprinse apoi în volumul menționat) către marile personalități ale
exilului romanesc. Una dintre ele a fost adresată Principesei Ileana-Maica Alexandra,
semnul cel mai profund al recunoașterii sale spirituale: “Măria Ta și Maică, bine ai venit
in tainițele inimilor noastre, căci poporul acesta a fost prea mult înșelat și fript de încoronate
capete, plătind păcate și răspunderi de care nu se simte vinovat și care sunt răni și morminte
în trupul lui etern. Așa că avându-te pe tine vlăstar regesc în mânăstire, aprinsă de dorul
neamului românesc pentru credința strămoșească, te simțim ca un balsam și un motiv de
reconciliere. Maică, fii sigură că te rogi împreună cu tot neamul creștinesc și românesc!“
Bunul Arhiduce Anton a trăit tot restul vieții în Austria – mai ales la Villa Minola
(denumită așa în amintirea iubitei sale fiice, Maria-Ileana, decedată la 11 ianuarie 1959 în
urma unui tragic accident de avion, alături de soțul ei, contele Jaroslav Franz von
Kottulinsky) reședință situată în localitatea St. Lorenz de pe malul lacului Mondsee – fiind
foarte îndrăgit de copiii lui, apropiat mai ales de fiicele sale mai mici.

Încă din primii ani după căsătorie, așa cum Principesa Ileana îi scria unei prietene,
Arhiducele Anton s-a certificat în radiotehnică, pentru a putea monta o stație de emisie-
recepție la bordul avionului său. Ulterior, pasiunea pentru Radio-amatorism l-a călăuzit
spre dezvoltarea unui adevărat laborator la Sonnberg, cum se poate vedea din aceste
imagini ce datează din 1937:
 https://www.gettyimages.com/detail/news-photo/archduke-anton-maria-von-habsburg-with-his-
amateur-radio-news-photo/92326966?#/archduke-anton-maria-von-habsburg-with-his-amateur-
radio-installation-picture-id92326966

Arhiducele Anton a murit

de cancer la 20 octombrie 1987.