Coordonatori

Aurel CHIRIAC, Sorin ŞIPOŞ

SEMINATORES IN ARTIUM
LIBERALIUM AGRO
STUDIA IN HONOREM
ET MEMORIAM BARBU ŞTEFĂNESCU

Editura Academiei Române

Editura Muzeului Ţării Crişurilor
Oradea 2014
 CUPRINS / SUMMARY

Constantin BUNGĂU Cuvânt înainte 13

Aurel CHIRIAC Barbu Ştefănescu 15
Sorin ŞIPOŞ Istoricul Barbu Ştefănescu 25
Mihai D. DRECIN Barbu, fostul meu student şi coleg 19
Nicolae EDROIU Cel dintâi doctorand 23
BODO Edith Bio-Bibliografie 29

ANTROPOLOGIE ISTORICĂ / ANTHROPOLOGICAL HISTORY

Mihai MACI Idei în dialog de la Hegel la Ricoeur, şi mai

departe / Ideas in Dialogue from Hegel to
Ricoeur, and further 53
Alexandru-Florin PLATON Reprezentarea statului monarhic în Eu­
ropa de apus a secolului al XVI-lea: de la
„corpul mistic” la corpul natural (fizic).
Context, cauze, consecinţe / La repré­
sentation de l’Etat monarchique dans
l’Europe occidentale au XVIe siècle: du
«corps mystique» au corps naturel (phy­
sique). Contexte, causes, conséquences 63
Enikő Rüsz-Fogarasi De la magistru la asistat, de la un om
preţuit, la o persoană în agonie / From
Master of the Almshouse to Its Beneficiary,
from Public Respect to Total Neglect 75
Bogdan Vătavu Boierii şi haiducii: De la duşmănie la
cârdăşie / The boyars and the haiduks:
From enmity to collaboration 81
Toader NICOARĂ „Curtea” şi „societatea de curte” în ţările
române la începuturile modernităţii / «La
Cour» et «la societe de cour» dans les pays
roumaines à l`aube des temps modernes 91
Simion Valer COSMA Preotul ca „intelectual” în lumea ţără­
nească a românilor din Transilvania
seco­lului al XIX-lea / The Priest as
„intellectual” in the Romanian rural
society of Transylvanian in the nineteenth 101
Ioan GOMAN Forme de retribuire a slujbaşilor de
pe domeniile marilor proprietari
de pământ din Crişana (sec. al XVIII-lea –
prima jumătate a sec. al XIX-lea) / Staffing
Forms of the Employees on the Fields of
Great Landowners of Crişana (the 18th
century – first half of 19th century) 111
Petru ARDELEAN Consideraţii asupra violenţei barbare şi
violenţei sacrificiale / Considerations on
barbaric and sacrificial violence 129
Gheorghe NEGUSTOR O posibilă anchetă: experienţa războiului
şi violenţa din primii ani interbelici / A
possible investigation: the experience of
war and violence in the early interwar 141
Florin Ioan CHIŞ Discurs privind originea epidemiilor /
Discourse on the origin of epidemics 149
Ioan CIORBA Consideraţii privind rolul alimentaţiei în
prevenirea, apariţia şi vindecarea unor
boli la nivelul spaţiului transilvănean
(începutul secolului al XIX-lea) / Consi­
derations on the role of nutrition in
prevention, occurrence, and cure of
diseases in the Transylvanian area (early
nineteenth century) 157
BODO Edith Forme de manifestare a atitudinii faţă de
moarte – testamentul / Manifestations of
attitudes towards death – the testament 167
Mircea BRIE Relaţiile de familie şi „valorile” socio-
profesionale în spaţiul Crişanei
(a doua jumătate a secolului al XIX-lea) 171
Ioan BOLOVAN, Sorina Paula Bolovan
Jumătate de secol de demografie istorică şi
istoria familiei în România (1960–2010) /
Half a Century’s Historical Demography in
Romania(1960–2010) 187
Ligia LIVADĂ-CADESCHI Igiena ţăranului. O miză specifică a
igienismului românesc / Peasant Hygiene.
A Specific Stake of Romanian Hygienics 201
Simona NICOARĂ Higiena rurală, între idealuri şi realitate, la
sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului XX / L’hygiène rurale, entre les
idéaux et la réalité, à la fin du XIXe siècle
et au début du XXe siècle 211
Laurenţiu VLAD Lumea rurală în discursul identitar al
propagandei externe a statului român.
Studiu de caz: Principatele Unite la
Expoziţiei universală de la Paris (1867) /
The rural world in the identity discourse
of Romanian’s foreign propaganda. Case
study: the United Principalities at the
Universal Exhibition in Paris (1867) 221
Ioana MANTA-COSMA Construcţia unei istorii personale printr-un
jurnal al anilor 1940. Jurnalul lui Miron
Radu Paraschivescu / Construction of
personal history in a diary from 1940. The
diary of Miron Radu Paraschivescu 231
Cosmina-Maria GÎNŢA Etapele spirituale ale pelerinajului creştin /
The spiritual steps of Christian pilgrimage 243

ISTORIE / HISTORY

Sever DUMITRAŞCU, Laura ARDELEAN

„Gebeleiziss” sau „Zoroastru, Zalmoxe,
Moise” / “Gebeleizis” or “Zoroaster,
Zalmoxis, Moses” 251
Ioan CRIŞAN O ipoteză comparativă: aşezările medie­
vale timpurii din Bihor şi satul din gândirea
etnografului Romulus Vuia. Aspecte geo­
grafice / Une hypothèse comparative. les
établissements du haut moyen Áge de bihor
et le village en conception de l’etnographe
romulus vuia. des aspects géographiques 261
Răzvan Ioan PINCA Căile de comunicaţii medievale din
Banatul de Est. Consideraţii cu privire la
folosirea parţială a drumurilor romane în
Evul Mediu / Medieval roads in the Eastern
Banat. Considerations on the use of part of
the Roman roads in the middle ages 265
Ioan-Aurel POP Regimul de stări şi românii din Transilvania
în secolele XIII-XV / The Estates System
and the Transylvanian Romanians in the
13th–15th Centuries 287
M. Marcella FERRACCIOLI, Gianfranco GIRAUDO
Sur la voie de Costantinople – la découverte
de la Bulgarie. Le voyage de Caterino Zen
en 1550 / Towards Constantinople – the
disco­very of Bulgaria. The Caterino Zen’s
trip in 1550 299
Augustin MUREŞAN Sigiliul arhiepiscopului Mihail Molodeţ
pe o carte veche românească / The seal of
archbishop Mihail Molodeţ printed on an
old Romanian book 313
Mihai GEORGIŢĂ Cazuri de convertiri şi apostazii între
românii din Transilvania (sec. XVII) / Cases
of conversion and apostasy among the
Romanians of Transylvania (XVII) 317
Florina CIURE Agostino Serena, „ maestro tagliapietra”
în Transilvania secolului al XVII-lea /
Agostino Serena, „maestro tagliapietra” in
Transylvania at the XVIIth century 327
Adrian DUME Aspecte ale participării locuitorilor oraşului
Debrecen la practicarea viti­ cul­
turii din
Bihorul actual la nivelul seco­lelor XVIII–XIX
/ Aspects of Debrecen inhabitants partici­
pation in viticulture practice in current Bihor
in the eighteenth and nineteenth centuries 339
Sorin ŞIPOŞ O minoritate uitată: morlacii din Dalmaţia
într-un memoriu al colonelului Antoine
Zulatti (1806) / A Forgotten Minority: the
Morlachs of Dalmatia in a Memorandum
of Colonel Antoine Zulatti (1806) 345
Ovidiu GHITTA Circularele în limba română ale lui Andrei
Bacinschi, episcop de Muncaci / The
Circulars Issued in Romanian by Andrew
Bačinskyj, Bishop of Mukačeve 357
Alexandra ANDOR Elita ortodoxă română. Preparandia şi
Institutul Teologic de la Arad / Romanian
Orthodox Elite. The Regular School and
the Theological Institute from Arad 375
Andra Maria ARMEAN-DINESCU
Muzica şi loisirul secolului al XIX-lea din
perspectiva ziarului Tribuna / Music and
leisure in the nineteenth century from the
perspective of Tribuna 383
Alexandrina MIRCEA 60 de ani de industrie în Transilvania
(1850–1910) / 60 years of industry in
Transylvania (1850–1910) 389
Mihai D. DRECIN Partenie Cosma, director-executiv al Băncii
„Albina” din Sibiu, personalitate marcantă a
românilor transilvăneni (1837–1923) / Par­
tenie Cosma, executive director of the Bank
“Albina” from Sibiu, leading figure of the
Romanians from Transylvania (1837–1923) 401
Radu ROMÎNAŞU Parlamentul român şi „chestiunea Tran­
silvaniei”, în contextul alianţei României
cu Puterile Centrale / The Romanian
Parliament and the “Transylvanian issue”
in the context of Romania’s alliance with
the Central Powers 409
Ion ZAINEA Târguri, negustori şi export de vite în Bihor
(1921–1924) / Fairs, merchants and cattle
export trade in Bihor county (1921–1924) 417
Cornel SIGMIREAN, Corneliu Cezar SIGMIREAN
Activitatea diplomatică a României între
anii 1946–1947 reflectată în presa vremii /
Romania’s diplomatic activity between 1946-
1947 reflected in the press of the time 425
Gabi MOISA Plouwman’s Front of Crişana – Maramureş
(1945–1953) 455
Bogdan MURGESCU, Marius CAZAN
Muncitori calificaţi sau studenţi? Con­
tro­
verse în legătură cu absolvenţii învă­
ţământului mediu tehnic în România anu­
lui 1954 / Skilled workers or students? Con­
tro­versies regarding the graduates of middle
technical schools in Romania (1954) 463
Mihai Teodor NICOARĂ Activitatea didactică şi ştiinţifică a pro­
fesorilor de la Universitatea „Victor
Babeş” din Cluj (1948–1959). Reforma
pro­gramei, cursurilor şi manualelor uni­
versitare / The Didactic and Scientific
Activity for Professors at “Victor Babeş”
University in Cluj (1949–1959). Syllabus
Reform, University Courses and Manuals 469
Mihaela GOMAN Date privind recunoaşterea titlului de
doctor de către Comisia Superioară de
Diplome a unor etnografi de seamă din
România între anii 1960–1966 / Data
Concerning the Recognition of the Degree
of Doctor by the Superior Commission of
Diplomas for Some Great Ethnographers
in Romania in the Years 1960–1966 479
Viorel FAUR Aspecte ale raporturilor lui Nicolae Iorga
cu transilvănenii (şi istoria lor) surprinse
într-un text memorialistic din 1967, semnat
de avocatul orădean Teodor Popa / Aspects
of the relationship between Nicolae Iorga
and Transylvanian inhabitants (and their
history) noticed in a memoirist text dating
from 1967, signed by Teodor Popa, the
lawyer from Oradea 493
Antonio FAUR Problematica salvării de la moarte (în
anul 1944) a evreilor din Ungaria şi
Transilvania de Nord, în perioada 1980-
1985 / The actions of saving from death
(in the year 1944) the Jews from Hungary
and Northern Transylvania in the period
1980–1985 499

ARTĂ / ART

Aurel CHIRIAC Despre artă şi societate în Oradea

sfârşitului de secol al XVIII-lea. Actul
adiţional cu privire la pictarea bisericii
greco-catolicilor ruteni / About Art and
Society in Oradea at the End of the 18th
Century. The Additional Act on Painting
the Ruthenian Greek Catholic Churches 507
Cristian APATI Despre biserici, icoane şi cărţi ortodoxe
din Bihor (ultimul deceniu al sec. al XVIII –
primele decenii ale sec. al XIX-lea) / About
churches, icons and Orthodox books from
Bihor (the last decade of the 18th century-
the first decades of the 19th century) 513
Agata CHIFOR Portrete imperiale austriece din Colecţia
Muzeului Ţării Crişurilor Oradea (secolul
 al XVIII-lea) / Austrian Imperial Portraits
in Oradea Complex Museum Painting
Collection (XVIII-th century) 525
Maria ZINTZ Artişti plastici la Oradea în a doua jumătate
a secolului XX (anii ’50–’60 ) / Plastic
artists from Oradea in the Second Half of
the 20th Century – Between the 50’s and
the 60’s 537

ETNOGRAFIE / ETHNOGRAPHY

Ioan GODEA Monoxilele de transport sare în vestul

României / The monoxile for salt
transportation in the west of Romania 563
Dumitru ŢEICU Opinii cu privire la moara cu ciutură în
România / Opinions on horizontal bucket-
wheeled mill in Romania 573
Ioan Augustin GOIA Contribuţii privind geneza şi evoluţia
locuinţei ţărăneşti din Ţara Moţilor /
Beiträge zur Entstehung und Entwicklung
der Bauernwohnung im Motzenland 589
Sabina HORVATH Pâinea „de zi cu zi” şi substituenţii săi
în alimentaţia ţărănească din Bihor / The
“Day by Day Bread” and Its Substitutes in
the Peasant Food in Bihor County 615
Vasile TODINCĂ Cultură şi spiritualitate în lumea satului
bihorean Talpe de Beiuş / Culture and
spirituality in the world of Bihor’s village
Talpe de Beiuş 623
Narcisa ŞTIUCĂ Vânătoarea – repere istorico-etnografice şi
perspective mitice / The Hunting: historic,
ethnographic and mythic benchmarks 635
Crăciun PARASCA Folclor din Cihei şi Nojorid – Bihor în
Arhiva de Folclor a Academiei Române
din Cluj-Napoca / Folklore from Cihei and
Nojorid – Bihor in the Folklore Archive of
the Romanian Academy in Cluj-Napoca 649
Ligia FULGA Muzeul Civilizaţiei Urbane a Braşovului –
un muzeu nou într-un monument istoric
vechi / The Museum of Urban Civilization
from Brasov – a new museum hosted by a
historical building 657
BOIERII ŞI HAIDUCII: DE LA DUŞMĂNIE LA CÂRDĂŞIE / THE BOYARS
AND THE HAIDUKS: FROM ENMITY TO COLLABORATION
Bogdan VĂTAVU*

Abstract: In Romanian popular culture the relationship between boyars and haiduks
is strictly one of declared enmity, especially on the side of the haiduks. Romanian
historiography, in spite of the many documents published in the last decades, did
not introduce a different model of this relationship, trying only to confirm that of the
popular culture. This resulted in further idealizing the haiduk. The aim of this present
study is to uncover the complexities of the boyar-haiduk relationship which goes from
the robbery of the boyars to boyars going in cahoots with haiduks and even boyars
turning into haiduks.

Keywords: boyars, haiduks, enmity, robbery.

„Şi de-atuncea m-am jurat,

Unde văd omul bogat
Să-l leg să-l arunc su’pat”1

Cuvintele de mai sus îi sunt atribuite prin tradiţie haiducului Iancu Jianu. Ce l-a
determinat să-şi ia un asemenea legământ ne spune textul aceleiaşi balade: „Şi mă dusei la
bogaţi,/ Care aveau boi şi argaţi,/ Să-mi dea boii într-un ceas/ Să ar şi eu loc d-un pas;/ Dar
în zadar m-am rugat,/ Că-n seamă nu m-au băgat! [...] Toată vara l-am rugat/ Şi-n seamă
nu m-a bagat,/ Să-mi dea două-trei parale,/ Să iau copiilor sare;/ Copiii mi-au leşinat,/ Tot
mîncînd la nesărat!” Versurile surprind trista poveste, veche de când lumea, a celui slab
îngenuncheat de cel puternic, a celui sărac subordonat celui bogat, cea a exploatatului
subjugat de exploatator. În realitate însă, cel puţin aşa cum ne lasă documentele să-l
surpindem, Iancu Jianu nu era nicidecum sărac; dimpotrivă era boier, chiar dacă nu de cel
mai înalt rang, iar mai târziu în foarte pestriţa sa „carieră”, zapciu, un personaj de altfel nu
foarte simpatic în lirica populară2.
Jianu, în dubla sa calitate de boier-haiduc (dar şi în cea de personaj folcloric şi
istoric), produce o perspectivă interesantă asupra relaţiei dintre cele două ipostaze sociale
tradiţional antagonice. „Creatorului popular” nu-i poate fi reproşat nimic pentru alegerea
sa de a-l portretiza diferit pe Iancu Jianu. Lupta dintre bogat şi sărac, dintre bandit şi
nobil, este un loc comun al folclorului universal. Preferinţa performerilor populari pentru
asemenea subiecte indică în mare măsură şi gustul publicului (popular, în primul rând, dar
şi al multora dintre elite) pentru tematica în cauză3. Istoricului în schimb nu îi este permis
să se plieze pe gustul publicului. De foarte multe ori, în ciuda documentării, istoricii
români chiar asta fac (cu siguranţă fără vreo intenţie ascunsă ci mai degrabă din cauza unor
certitudini pe care nu şi le pun în dubiu). Optica acestora nu este cu mult diferită de cea a
„creatorului popular”, care adesea este luat drept sursă de încredere4. Astfel, în multe dintre
*
Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, vatavu_bogdan@yahoo.com.
1
Grigore G. Tocilescu, Christea N. Ţapu, Materiale folcloristice, vol. 1, Bucureşti, Editura Minerva, 1980, p.
240
2
Despre Iancu Jianu la Paul-Emanoil Barbu, Haiducul Iancu Jianu. Adevăr şi legendă, ediţia a II-a, Craiova,
Editura Alma, 2010.
3
Pentru subiectele şi eroii preferaţi ai culturii populare (la scară europeană) vezi Peter Burke, Popular culture in
early modern Europe, New York, Hagerstown, San Francisco, London, Harper Torchbooks, 1978, p. 149-177.
4
Optica aceasta trădează, în fapt, incapacitatea aceastor istorici de a distinge între „biografia reală” şi „biografia
poetică a eroului”, ca să folosesc cuvintele folcloristului Adrian Fochi, Cântecul epic tradiţional al românilor,
82 Bogdan VĂTAVU

biografiile şi lucrările istorice dedicate haiducilor şi haiduciei, rivalitatea boier-haiduc este

o caracteristică fără de care este imposibilă definirea haiduciei. Alăturată multor altora,
acestea conturează portretul ideal al haiducului5. Întotdeauna însă, ceea ce ne lasă să
descoperim documentele de arhivă nu se conformează acestei imagini. Avem de-a face cu
oameni şi nu cu tipologii. De aceea, nici „haiducul” nu dovedeşte o conştiinţă socială atât
de acută şi nici boierul un spirit atât de conservator al propriului său statut social. Relaţiile
care se întrezăresc între aceste două „categorii duşmănoase” sunt cu mult mai complexe
decât ne lasă lirica populară să surprindem; chiar mai complexe decât ne lasă uneori
documentele să înţelegem.

Haiduci şi boieri
Despre boieri putem vorbi cu oarecare lejeritate având în vedere că există un
consens general cu privire la definirea statutului lor. Proprietatea este fără îndoială criteriul
fundamental al nobleţei de care se bucură aceşti indivizi, pentru vremurile mai îndepărtate
însăşi stăpânirea pământului fiind de ajuns pentru asigurarea rangului. Cu timpul însă,
deţinerea unei dregătorii devine esenţială distincţiei, devenind obligatorie în vremea
lui Constantin Mavrocordat6. La nivel popular însă, boierii nu sunt altceva decât nişte
proprietari de moşii, care au spre folos un anumit număr de „suflete” şi care se bucură
de averi considerabile (care, fie ele mai mari sau mai mici, fac în orice caz diferenţa între
rangul boieresc şi clasele inferioare).
Despre haiduci însă, aşa cum am văzut, este destul de greu să vorbim fără a cădea
într-o capcană terminologică sau chiar ideologică. Dacă pentru istoriografia comunistă
lucrurile erau oarecum clare în privinţa determinării sensului pe care-l acoperă haiducia
(nimic altceva decât o formă a luptei de clasă)7, pentru istoriografia post-decembristă
lucrurile nu sunt atât de limpezi8. Nu este locul aici al elaborării unei denumiri potrivite
acestor aşa-zişi „haiduci”, nu acesta este scopul prezentului studiu. Deşi voi folosi cu
regularitate termenul, menţionez că acesta este mai degrabă parte a „prozodiei” acestui
material şi nu acoperă vreo definiţie anume. Folosirea lui aici vizează (atunci când nu
discutăm despre eroul folcloric) strict cele câteva „personalităţi” ale acestui „domeniu de
activitate” pe care le-am luat în calcul pentru argumentare. Acestea sunt Pintea Viteazul,
Iancu Jianu şi Ştefan Bujor. Alegerea acestora pentru prezentul studiu a avut în vedere larga
lor difuziune în peisajul folcloric românesc, dar mai ales amplele studii istorice de care
s-au bucurat fiecare dintre ele9. Cei trei sunt consideraţi în tradiţia populară românească

Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, p. 19.

5
În general, istoricii români ai fenomenului haiduciei lucrează cu tipologii (tâlhar de rând, haiduc, hoţoman
etc.) care se regăsesc în mare în folclorul românesc. Încadrarea cutărui sau cutărui individ în diferitele tipologii
se face teoretic pe baza criteriilor stabilite de folclorişti şi etnologi, după consultarea prealabilă a documentelor
din arhive. Practic, acordarea titlului de „haiduc” unui asemenea individ se face fără discernământ, după
criterii cu greu identificabile în lucrările cu pricina. De pildă, în biografia lui Iancu Jianu citată la nota 2,
autorul, deşi enunţă criteriul „a lua de la bogaţi şi a da la săraci” drept esenţial haiduciei, nu face dovada
niciunei asemenea fapte pe parcursul întregii lucrări. O perspectivă mult mai nuanţată asupra haiduciei se
poate găsi însă în lucrarea lui Dan Horia Mazilu, Lege şi fărădelege în lumea românească veche, Iaşi, Editura
Polirom, 2006, p. 306-322.
6
Detalii la Constantin Giurescu, Istoria românilor, vol. III, partea a doua, Dela moartea lui Mihai Viteazul până
la sfârşitul epocei fanariote (1601–1821), Bucureşti, Fundaţia regală pentru literatură şi artă, 1946, p. 715-720;
pe larg în legătură cu acest subiect la Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, Evgheniţi, Ciocoi, Mojici. Despre obrazele
primei modernităţi româneşti 1750–1860, Humanitas, Bucureşti, 2013, p. 27-106, şi Neagu Djuvara, Între
orient şi occident. Ţările române la începutul epocii moderne, Bucureşti, Editura Humanitas, 2002, p. 103-150.
7
Vezi S. I. Gârleanu, Haiducie şi haiduci, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1969.
8
Cea mai ambiguă definiţie a haiduciei o întâlnim în lucrarea Susanei Andea şi a lui Avram Andea, Haiducul
Pintea şi lumea sa: 1693–1703, Cluj-Napoca, Editura Supergraph, 2003 p. 59: „Haiducia, în sensul de brigandaj,
se poate defini drept un jaf înarmat la drumul mare de răufăcători reuniţi în cete relativ disciplinate, organizate
militar şi supuse respectării anumitor regului şi autorităţii unui şef”, continuând în următorul paragraf cu:
„Pentru oficialităţile vremii haiducul era un răufăcător care săvârşea fărădelegi, fiind considerat în afara legii,
un veritabil Outlaw (s.a.), cu toate că nu era un simplu hoţ şi nici un ucigaş de rând”. Alţi autori post-decembrişti
urmează definiţiile elaborate de istoriografia comunistă, diminuând puţin tonul marxist.
9
S. Andea, A. Andea, op. cit.; P.-E. Barbu, Haiducul Iancu Jianu; Idem, Ştefan Bujor între legendă şi adevăr.
Studiu şi documente, Craiova, Editura Alma, 2011.
 Boierii şi haiducii: De la duşmănie la cârdăşie 83

drept „haiduci veritabili”, în istoriografie doar lui Bujor fiindu-i negat acest statut10. Ei sunt
„haiduci” (i.e. eroi populari) în măsura în care opinia generală îi consideră astfel. Dacă
rivalitatea dintre aceştia şi boieri constituie cu adevărat o distincţie esenţială care-i ridică
deasupra hoţilor sau tâlharilor de rând, atunci surprinderea acestei relaţii în multiplele sale
dimensiuni ar trebui să aducă o oarecare lumină în taxonomia care-i priveşte pe haiduci.
Într-adevăr, dacă aruncăm o privire asupra motiv-indexului alcătuit de Al. I. Amzulescu
tipologiei sale a cântecului epic eroic românesc, putem observa cu uşurinţă că subiectul
rivalităţii dintre boieri şi haiduci este des întâlnit în lirica populară11. Adrian Fochi face din
acesta un motiv care particularizează tipologia haiducului, el nemailuptând cu invadatorii
externi (asemenea voinicilor din lirica populară n.n.), ci cu exploatatorii interni12. Nu miră
pe nimeni că lucrurile stau aşa. Logica elementară ne îndeamnă să considerăm că nişte
bandiţi ar putea ataca şi jefui doar persoanele înstărite de pe urma cărora se poate câştiga
ceva. Boierii intră automat în această categorie. La fel se întâmplă şi cu negustorii care, deşi
apar mai rar în baladele populare13, sunt printre ţintele predilecte ale haiducilor, şi la fel
se întâmplă şi cu arendaşii14. Astfel, Pintea Viteazul e renumit îndeosebi pentru jaful unor
negustori apropiaţi lui Constantin Brâncoveanu undeva în preajma localităţii Hordou15;
Iancu Jianu se remarcă prima dată pe terenul „justiţiei sociale” prin călcarea unui arendaş
grec de la Brâncoveni, la care s-a găsit suma de 500 lei16. Pe seama cetei lui Jianu este
pus şi atacul şi omorul unui negustor din Scărişoara17, precum şi „călcarea” protopopului
Ioan Ciucioi18. Ştefan Bujor, al cărui traseu infracţional este mai bine redat în documentele
vremii, este cât se poate de indiscriminant în ceea ce priveşte alegerea victimelor. Astfel au
fost jefuiţi boieri, arendaşi, cârciumari, neguţători, epistaţi de moşii, feţe bisericeşti, slujbaşi
civili şi militari ai statului, începând de la vătafi de sate până la mari dregători etc.19. Bujor şi
banda lui se pot mândri chiar cu jefuirea banului Andronache Donici20. Multe dintre aceste
jafuri erau plănuite minuţios dinainte, aşa cum vom vedea în continuare, dar un număr
considerabil dintre aceste atacuri se pot pune uşor pe seama oportunităţii. „Haiducii” nu
ratează nicio ocazie, atacă întâi şi apoi constată dacă jaful a fost unul lucrativ sau nu. De
pildă, unor evrei aflaţi în tranzit, Bujor şi banda lui le lasă singurul leu pe care-l aveau, iar
altor evrei le-au luat trei galbeni, înapoindu-le totuşi cinci lei21. Nici Pintea şi „feciorii” lui nu
se dădeau la o parte de la jafuri obişnuite, deşi autorii biografiei sale încearcă să-i disculpe,
punând aceste incidente pe seama necesităţilor subzistenţei22. Punând la socoteală că nu
de puţine ori bandele de „haiduci” atacă şi jefuiesc ciobani şi stâne de oi23, fapte care nu se
lipesc niciodată de renumele unor „haiduci autentici”24, putem concluziona cu uşurinţă că
nu doar boierii se află printre „duşmanii de moarte” ai „haiducilor”, ci absolut oricine s-ar
10
Paul-Emanoil Barbu nu găseşte în biografia lui Bujor elementele necesare care să facă din acesta un „haiduc
adevărat”. Pe de altă parte, în monografia lui Iancu Jianu, acelaşi autor nu reuşeşte să fie convingător cu privire
la „haiducia” boierului oltean.
11
Al. I. Amzulescu, Cîntecul epic eroic – Tipologie şi corpus de texte poetice, Bucureşti, Editura Academiei
Republicii Socialiste România, 1981, p. 201-206.
12
A. Fochi, op. cit., p. 63-67.
13
În motiv-index-ul lui Al. I. Amzulescu ei apar în conflict cu haiducii de puţine ori: 136.b, 136.c, 141.o, 148.
14
Aceştia apar în motiv-index-ul lui Al. I. Amzulescu la subiectele: 136.b, 136.c, 141.o, 148.
15
S. Andea, A. Andea, op. cit., p. 87-102.
16
P.-E Barbu, Haiducul Iancu Jianu, p. 69.
17
Ibidem, p. 70.
18
Ibidem, p. 79-80.
19
Idem, Ştefan Bujor între legendă şi adevăr, p. 47.
20
Ibidem, p. 61.
21
Ibidem, p. 70.
22
S. Andea, A. Andea, op. cit., p. 273.
23
Ibidem, p. 273, P.-E. Barbu, Ştefan Bujor între legendă şi adevăr, p. 53.
24
Pentru Paul-Emanoil Barbu a ataca şi a fura de la ciobani este o caracteristică esenţială care-i deosebeşte
pe haiduci de tâlharii de rând. Motivul nu lipseşte însă din lirica populară, Al. I. Amzulescu clasându-l la
subiectele: 133.g, 134.r. Nemaipunând la socoteală că autorul biografiilor lui Iancu Jianu şi Ştefan Bujor nu a
consultat lucrarea lui Amzulescu, motivul jefuirii mocanilor şi ciobanilor este identificat chiar de dumnealui în
faimoasele cântece populare care-l vizează, dar surclasat pentru că „Redarea unei asemenea situaţii, când un
haiduc lua bunuri de la ciobani, în fapt şi ei tot ţărani, constituie un caz izolat în folclorul nostru” (P.-E. Barbu,
Haiducul Iancu Jianu, p. 151).
84 Bogdan VĂTAVU

fi aflat în calea lor, indiferent de statutul social de care s-ar fi bucurat sau nu, şi indiferent
de suma de bani sau bogăţiile pe care le-ar fi avut cu el sau nu. Din tabloul acesta, cu greu
se poate desprinde o anume râcă socială a haiducului faţă de boier, cu atât mai puţin un
jurământ luat în faţa celor săraci pentru a-l pedepsi pe „ciocoi” pentru samavolniciile sale.
Alta este natura relaţiei dintre boier şi haiduc.

În cârdăşie cu haiducii
Dacă totuşi nu s-au dovedit „duşmani de moarte”, aşa cum am văzut mai sus, boierii
şi haiducii puteau, cel puţin în teorie, să se afle în bune raporturi de colaborare. Dacă
aruncăm un ochi asupra capturii pe care a pus mâna Pintea în urma jafului de la Hordou25
sau asupra calculului estimativ pe care Paul-Emanoil Barbu l-a făcut pentru stabilirea
pagubelor totale pe care le-au pricinuit Ştefan Bujor şi banda sa diferitelor victime26, putem
lesne presupune că multora dintre boieri nu le-ar fi displăcut să beneficieze de o cotă
parte. De fapt nici nu trebuie să presupunem, pentru că documentele de arhivă fac dovada
acestor legături.
Potrivit mărturiilor unora dintre haiducii lui Pintea, relaţiile acestora cu unii membri ai
nobilimii nu erau deloc tensionate. Lupu Ravasz din ceata lui Pintea putea trage adesea la
tăinuitorul său, Ionaş Iura, judele nobililor din ieraşul sau plasa Cosăului, comitatul Maramureş,
unde era ospătat împreună cu însoţitorii săi şi unde putea depozita o bună parte a prăzii. De
acelaşi tratament puteau beneficia haiducii şi din partea judelui nobiliar Iosif Moldovan, din
acelaşi comitat ca şi Iura, sau din partea lui Ioan şi Dan Hoitman, tată şi fiu, nobili din Deseşti.
Ba mai mult, ultimii se pare că au şi informat corespunzător banda cu privire la negustorii
greci care urmau să fie jefuiţi la Hordou. Exemplele pot fi multiplicate, documentele stând la
dispoziţia curioşilor27. Mai dubioase par legăturile haiducilor cu autorităţile: căpitanul cetăţii
şi districtului Chioar, Mihail Teleki, este invocat în mărturii drept protector al unuia dintre
„haiduci”28; hotnogul Vlasin Cozma îndatorat de comitat să-i urmărească şi să-i prindă pe
haiduci este, în depoziţia unuia dintre martori, nimic altceva decât un tăinuitor de seamă a
hoţilor, iar un solgabirău din districtul Chioariului pare chiar să fi făcut afaceri cu aceştia29.
Iancu Jianu, el însuşi boier (rang social care, aşa cum vom vedea, va avea un cuvânt
greu de spus la judecarea acestuia), nu ezită să apeleze la fraţii săi şi la boierii influenţi pentru
a-l scoate din ocnă. Aceştia nu reuşesc însă decât să-i obţină un regim preferenţial, care în
cele din urmă va contribui la uşurarea evadării ce a urmat30. Boierul Constantin Borănescu de
asemenea pare să-i fi oferit susţinerea sa, lui sau altor haiduci gorjeni, în vremea domnitorului
Caragea31, iar după prinderea haiducului, în iarna anilor 1816–1817, fraţii lui şi alţi boieri
apropiaţi se folosesc de influenţa şi averea lor pentru a-l scăpa de pedeapsa cu moartea32.
De departe, cele mai interesante raporturi cu boierii le are Ştefan Bujor. Până la
editarea studiului şi a documentelor care-l privesc, Ştefan Bujor era cunoscut în principiu
doar ca erou popular, dar şi ca personaj literar datorită povestirii „Haiduc şi tâlhar” semnate
de Radu Rosetti33. Curios în povestirea cu pricina este faptul că boierul grec Gheorghe
Caravia, contrar „uzanţelor” folclorice, ne este înfăţişat drept tăinuitor de tâlhari. Bujor
îşi face şi el şederea în adăpostul lui Caravia şi împreună cu el şi un anume Gheorghe

25
„[...] de la postavuri de preţ, fireturi de aur şi arme, la argintării, ceasuri şi bani, luându-li-se până şi caii
proprii [...]. Prada capturată de cei aproximativ 120-130 de tâlhari [...] a fost încărcată pe circa 60-70 de cai”
(S. Andea, A. Andea, op. cit. p. 100).
26
P.-E. Barbu, Ştefan Bujor între legendă şi adevăr, p. 75-76: „Acest calcul atestă că actele lor s-au soldat cu
acumularea a circa 30.891 lei, 2133 galbeni, 1100 taleri, 900 ruble, 245 ducaţi şi unele bunuri (veşminte,
bijuterii, diferite alte lucruri şi animale) ce au fost preţuite la suma de 12.785 lei, la care trebuie însumate şi
cele neevaluate de autorităţi”.
27
S. Andea, A. Andea, op. cit., p. 265-270.
28
Ibidem, p. 264; autorii cred că acest individ nu era nimic altceva decât o „iscoadă” a oficialului în banda
haiducilor.
29
Ibidem, p. 269 şi nota 166 de la aceeaşi pagină.
30
P.-E. Barbu, Haiducul Iancu Jianu, p. 90.
31
Ibidem, p. 114.
32
Ibidem, p. 102.
33
Radu Rosetti, Haiduc şi tâlhar, în Poveşti moldovenenşti, Iaşi, Editura Viaţa Românească, 1920, p. 103-122.
 Boierii şi haiducii: De la duşmănie la cârdăşie 85

Ardelean, ce altceva şi acesta decât un tâlhar, cu care eroul leagă o frăţie de cruce. Conform
„uzanţelor” romantismului, acest Ardelean este omorât „mişeleşte” de boierul Caravia,
la mijloc fiind bineînţeles o femeie. Bujor acoperă rolul răzbunătorului în următoarele
secvenţe, pedepsind pe complicii boierului, făcându-i să-şi mărturisească în scris faptele,
trimiţând apoi documentul la vornicia Iaşului, lăsând autorităţile să se ocupe de judecarea
boierului Caravia. Deşi îmbunătăţită considerabil de tuşele romantice, povestea lui Radu
Rosetti este în mare parte adevărată. În mărturiile haiducilor, grecul Caravia este înlocuit cu
românul Constantin Canta34, iar localitatea în care au loc întâmplările este alta. Gheorghe
Ardelean a fost cu adevărat omorât de boier şi slugile sale, iar Bujor pare să fi întreprins o
anchetă proprie, folosind, la fel ca în povestire, aceleaşi metode violente pentru a smulge
informaţiile. Soarta boierului Canta nu ne este cunoscută dincolo de aceste incidente35,
iar în mărturia pe care a lăsat-o autorităţilor Bujor nu dă dovadă de acelaşi spirit civic
ca în povestire, denunţarea boierului la vornicia Iaşului nefiind menţionată în niciun fel.
Rămâne însă esenţialul, boierul Constantin Canta era într-adevăr tăinuitor de tâlhari şi
mai mult decât atât, el însuşi organizând jafurile, întovăşindu-l pe Bujor cu alţi tâlhari şi
indicându-i victimele. Cearta dintre cei doi izbucneşte chiar din cauza refuzului lui Bujor
de a prăda şi omorî un negustor austriac indicat de Canta drept ţintă (un episod care de
altfel îl surprinde pe „haiduc” în dimensiunea sa umană)36.
În sfârşit, conflictul lui Bujor cu boierul Canta nu pare să-i fi ascuţit deloc conştiinţa
socială, nici să-i fi provoacat o râcă de nelepădat împotriva „ciocoimii” din moment ce
imediat după răfuiala cu slugile boierului, Bujor nu face altceva decât să-şi caute un alt
asemenea boier complice, pe care de altfel îl găseşte în persoana lui Ilie Catargiu. Acesta
dovedise năravuri dubioase cu mult înaintea găzduirii lui Bujor, doi dintre cetaşii haiducului
fiind de ceva vreme în slujba lui. O scurtă privire aruncată asupra rechizitoriului întocmit
de Departamentul Criminal şi adresat Divanului Moldovei este de ajuns ca să ne putem
da seama de măsura implicării lui în actele „haiduceşti” ale lui Ştefan Bujor. Tăinuirea şi
găzduirea tâlharilor, aprovizionarea acestora cu mâncare, praf şi plumbu, oferirea unor
spaţii de depozitare a bunurilor furate sau ascunderea animalelor furate în propriile-i turme,
trafic de influenţă (intervenţia pe lângă fratele său, stolnicul Constantin Catargiu, pentru
a-i scoate de sub acuzare pe nişte tâlhari reţinuţi la isprăvnicia Tecuciului; intervenţia
pe lângă zapciul Ilie Stupul pentru a-i elibera pe Bujor cu cielanţi, prinşi de acesta),
mituirea autorităţilor pentru a-i scăpa pe tâlhari de închisoare, toate constituie capete de
acuzare în sprijinul cărora se aduc dovezi concludente37. Iar dacă acestea nu sunt destul
pentru a ne face o imagine cu privire la portretul infracţional al boierului Catagiu, poate
cuvintele dumnealui spătar Costandin Catargiul, fratele dumnealui (al lui Ilie Catargiu
n.n.), parafrazate în documentele autorităţilor după un răvaş găsit într-un sipet aparţinând
acuzatului, sunt mai lămuritoare: să vii până la dumnealui (până la spătarul Constantin
Catargiu n.n.), sfătuindu-l ca se-şi lese năravurile şi a fi silitoriu pentru dumnealui38.

Boierii haiduci
Între năravurile la care se referea fratele boierului Ilie Catargiu, pe lângă cele dovedite
de autorităţi, stătea probabil şi cel al tâlhăriei propriu-zise. [...] din mărturisirile unora din
păgubaşii ce s-au arătat, care au primit şi jurământ, îl mărturisesc că au fost şi înpreună
cu tâlharii, la prădările ce li s-au făcut, arătându-l că pre[a] bini îl cunosc fără nici un
prepus de părere39 spune textul aceluiaşi document. Că a fost aşa sau nu, este greu de
spus din moment ce păgubiţii nu au putut aduce alţi martori văzători. Cert este că în cele

34
Paul-Emanoil Barbu consideră că Rosetti „a urmărit să nu arunce o pată peste o familie boierească autohtonă,
ci asupra unei familii boiereşti de origine grecească”; P.-E. Barbu, Ştefan Bujor între legendă şi adevăr, p. 37;
pentru mărturiile haiducilor cu privire la incident vezi Anexa X, p. 162-191 a aceleiaşi lucrări.
35
Dintr-unul din rapoartele Departamentului Criminal al Moldovei aflăm totuşi că boierul a fost reţinut de
autorităţi (Ibidem, p. 99).
36
Ibidem, p. 165.
37
Ibidem, p. 138-140.
38
Ibidem, p. 137.
39
Ibidem, p. 141.
86 Bogdan VĂTAVU

din urmă Ilie Catargiu a pus capul pe butuc în faţa călăului la 20 septembrie 181040, o
pedeapsă destul crudă pentru cineva care se bucura de rang boieresc41, dar în acelaşi timp
o confirmare a amplorii implicării sale în activităţile „haiduceşti”.
Ilie Catargiu nu este nicidecum o excepţie, o oaie neagră a unei familii boiereşti
de renume. Unele familii, la fel de faimoase, ţineau o adevărată tradiţie în acest sens.
Anonimul Brâncovenesc, vorbind de neamul Bălăcenilor spune că Bălăcenii totdeauna îşi
tindea mintea după nişte păreri nebuneşti, adecă după vitejii42. Afirmaţia este introdusă de
cronicar ca să explice hiclenia agăi Constantin Bălăceanu, pe care ni-l prezită drept fiul
unui boier brigand, în terminologia folosită de Dan Horia Mazilu. Badea Bălăceanu, tatăl
hicleanului, în zilele lui Antonie Vodă, se pare că nu s-ar fi dat la o parte de la tâlhării la
drumul mare, prădând şi ucigând nişte neguţători moscovlii şi pe însoţitorii acestora, nişte
călugări merşi pentru milă la Mosc. Exemplele ar putea continua43, dar s-ar dovedi inutile
argumentării din moment ce niciunul dintre aceşti mari boieri nu şi-au făcut loc în tradiţia
populară44, asemenea lui Bujor, Jianu sau Pintea. Ei ar putea fi daţi drept exemple de abuz
şi nedreptate de către susţinătorii „haiducului autentic”.
Altfel se poate vorbi de Iancu Jianu de pildă. Faptul că era doar un boier de rangul
al treilea45 ar putea fi adus în discuţie drept argument pentru decizia lui de a porni în
haiducie. Biograful său încearcă să pună frustrarea sa socială pe seama evoluţiei istorice
a poporului român, pe situaţia social-economică şi politică a Principatelor în timpul
regimului fanariot46, pe seama nefericirii ţărănimii (pe care o cunoştea bine!) apăsată de tot
felul de obligaţii, în special biruri şi muncă de clacă47, dar şi pe marginalizarea acestuia în
contextul unor tot mai evidente favorizări a elementelor greceşti48. Pe de altă parte, acelaşi
autor insistă asupra nivelului confortabil de trai pe care i-l putea oferi averea sa: deşi făcea
parte din rândurile micii boierimi, Iancu Jianu nu era deloc un boiernaş sărac, ci unul
înstărit cu părţi de moşie în hotarele Grojdibodu, Fălcoiu, Zvorsca şi Leu, care evident îi
puteau asigura un trai corespunzător categoriei sociale din care provenea49. Dacă această
situaţie socială nu-l mulţumea, atunci cea la care este promovat după prima capturare ar fi
trebuit să-l liniştească. Vodă Caragea îl ridică la rangul de al doilea mare pitar şi îi acordă
şi anumite scutiri de taxe50. Din 1814 îl găsim zapciu de plasă în Oltenia, dar se pare că
nemulţumirea lui e la fel de puternică din moment ce continuă haiducia ascunzându-se
în spatele statutului său de slujbaş al statului51. În 1816–1817, Jianu este prins şi înfăţişat
domniei pentru o a doua oară. Tot pentru o a doua oară este amnistiat (în urma intervenţiei
fraţilor şi cunoscuţilor săi pe lângă boierii divaniţi) şi probabil ridicat de către acelaşi domn
la rangul de şetrar, funcţie în care-l găsim semnând acte uneori52. Din acestea reiese că
Jianu pare să fi purtat ranchiună oricărei boierii cu excepţia celei proprii, pe care şi-o
îmbogăţea cu titluri şi scutiri de fiecare dată când era prins şi amnistiat de domnitor. Altfel
neîncetata sa răzvrătire nu ar avea nicio explicaţie.
Cazul lui Pintea poate aruncă mai multă lumină asupra problemei. Deşi nu este
un boier (i.e. nobil), Pintea se bucura în contextul ultimilor ani ai Principatului transilvan
de un statut nemeşesc, fiind cel mai probabil un puşcaş în slujba principelui53. Ca şi în
40
Ibidem, p. 153.
41
Procedura în cazul celor de rang boieresc era complicată, deoarece presupunea ridicarea rangului; vezi
Ilie I. Vulpe, Mentalităţi în Oltenia perioadei regulamentare (1831–1847): Tâlhăria; Documente judecătoreşti,
Craiova, Editura MJM, 2006, p. 25.
42
Apud D.H. Mazilu, op. cit., p. 304.
43
Vezi Ibidem, p. 303-306.
44
Aga Bălăceanu, deşi nu intră în categoria haiducilor, este totuşi personaj al liricii populare; vezi A. Fochi,
op. cit., p. 94-95.
45
Despre familia, averea şi moşiile acestuia vezi P.-E. Barbu, Haiducul Iancu Jianu, p. 20-40.
46
Ibidem, p. 58.
47
Ibidem, p. 40-41.
48
Ibidem, p. 55-57.
49
Ibidem, p. 52.
50
Ibidem, p. 73.
51
Ibidem, p. 75-76.
52
Ibidem, p. 105.
53
Despre originea şi statutul social al haiducului, la S. Andea, A. Andea, op. cit., p. 71-87.
 Boierii şi haiducii: De la duşmănie la cârdăşie 87

cazul lui Jianu, modesta condiţie socială a acestuia ar putea pleda pentru înverşunarea
sa împotriva celor bogaţi. Cu toate acestea, Pintea pare să nu fi avut nimic împotrivă să-l
primească în ceata sa pe Balaj (alias Ioan Zab) sau pe Ioan Pogăciaş care proveneau din
familii nobiliare54, nemaipunând la socoteală faptul că multe dintre gazdele haiducilor
împărţeau, aşa cum am văzut, acelaşi statut cu cei doi menţionaţi aici. Deşi nu un boier
(i.e. nobil), Pintea nu ezită să se afişeze în pieţele din Satu Mare şi Baia Mare în haine
frumoase de domn şi cu arme55, după cum informează un martor. Nici ceilalţi „feciori”
ai lui nu se lasă mai prejos, luxos fiind unul din adjectivele cel mai des alipite de martori
caracterizărilor acestora56. Costumul şi comportamentul lui Pintea şi a multora dintre
căpitanii săi – ne spun autorii biografiei sale – exteriorizează mentalitatea purtătorilor şi
trădează originea sau, cel puţin, aspiraţiile lor mic nobiliare sau nemeşeşti57. Dacă alăturăm
stilului vestimentar nobiliar şi pretenţia unei aşa-zise mişcări pentru apărarea intereselor
nemeşimii (pe care autorii o invocă pe tot parcursul lucrării), atunci prea multe lucruri nu
ar mai fi de spus iar concluziile s-ar putea desprinde cu uşurinţă.

Concluzii
Se poate spune într-adevăr că Pintea a condus o mişcare pentru apărarea intereselor
nemeşimii. Doar că atunci când facem această afirmaţie, mişcarea58 de care vorbim este
mai degrabă un act antisocial de jaf (căruia îi putem spune oricum: haiducie, brigandaj,
tâlhărie etc.), iar nemeşimea la care ne referim este, ca şi în cazul Jianului, strict propria-i
nemeşie, propriul său statut social şi cel mult cel al câtorva dintre membrii bandei pe care
a condus-o. Haiducii noştri n-ar fi în acest caz cu nimic mai deosebiţi decât alţi bandiţi şi
nelegiuiţi din lumea întreagă, cel puţin nu mult diferiţi de cei la care face referire Anton
Blok într-un binecunoscut articol59. Actual brigandage expresses man’s pursuit of honour
and power60 spune acesta. Faima şi puterea, pe care Anonimul Brâncovenesc le traduce
poate, prin păreri nebuneşti şi vitejii, sunt fără îndoială parte a motivaţiei care stă la baza
plecării în haiducie (asta pe lângă inevitabila acumulare de averi de pe urma jafului). Ce
altceva putea oferi unui individ faimă şi putere în principatele române la începutul epocii
moderne decât statutul de boier/nobil? În mod evident multora dintre „haiduci” le-ar fi
fost dificil să parvină la o asemenea condiţie având în vedere apartenenţa socială cu care
i-a bucurat naşterea. Asta nu i-a împiedicat, în schimb, să simuleze condiţia boierească,
singura de altfel la care s-ar fi putut raporta nişte rurali precum aceştia, ca degajând onoare
şi putere în zorii modernităţii româneşti. Ştefan Bujor, absentul secţiunii boierilor haiduci,
nu a avut parte de o descendenţă nobilă, mic nobiliară sau măcar nemeşească (fiindcă era
totuşi originar din Transilvania)61. Cu toate acestea, când a trecut nestingherit împreună cu
„haiducii” săi pe lângă poteră, în preajma oraşului Roman, blufând că sunt de fapt boieri,
probabil că nu era îmbrăcat ca un fiu de ţăran, ci ca un adevărat membru al rangului pe
care-l invoca62. Pintea, ameninţat de reformele habsburgilor ce vizau vechiul Principat,
risca să-şi piardă statutul privilegiat şi să revină, poate asemenea strămoşilor săi, la cel
inferior de iobag. Este de înţeles că pentru onoare şi putere „a luat calea codrului” şi nu

54
Ibidem, p. 190.
55
Ibidem, p. 153-154.
56
Despre vestimentaţia haiducilor lui Pintea, la Ibidem, p. 138-164.
57
Ibidem, p. 86.
58
Mişcarea la care fac referire în mod repetat autorii biografiei lui Pintea nu poate fi asociată decât cu activitatea
de jaf. Autorii nu fac dovada niciunui program sau manifest al mişcării, iar din documente nu reiese cum
anume prin intermediul brigandajului haiducul Pintea apăra interesele nemeşimii. Este adevărat, că odată
cu izbucnirea revoltei curute a lui Francisc Rákóczi al II-lea, acesta i se alătură (de astă dată unei adevărate
mişcări), dar participarea lui aici nu poate fi invocată retrospectiv şi pusă în legătură cu aventurile sale de
tinereţe. Însăşi participarea lui în mişcarea curută suportă nuanţare!
59
Anton Blok, The Peasant and the Brigand: Social Banditry Reconsidered, în „Comparative Studies in Society
and History”, Vol. 14, nr. 4 (Sept. 1972), p. 494-503.
60
A. Blok, op. cit., p. 501.
61
P.-E. Barbu, Ştefan Bujor între legendă şi adevăr, p. 17.
62
Ibidem, p. 55; vezi de pildă şi bunurile pe care le depozita la boierul Ilie Catargiu, pentru o mai bună imagine
a „posturii” pe care o afişa.
88 Bogdan VĂTAVU

neaparat pentru a repara dezechilibrele sociale. Jianu, dacă ar fi să ne luăm după afirmaţiile
consulului prusian Kreuchely63 (deşi biograful său le consideră eronate), ar fi obţinut în
1823, în urma ultimei sale „răzvrătiri”, postul de comandant al poterilor din Oltenia, având
în sarcină curăţarea ţării de tâlhari64, o funcţie care, deşi îndreptată împotriva celor de
teapa lui, i-ar fi conferit acelaşi respect şi autoritate pe care probabil le-a şi câştigat în
vremea haiduciei, de această dată însă fără să-şi pună autorităţile pe urma lui.
Aşa cum încearcă să ni-i schiţeze Anton Blok, bandiţii dovedesc mai degrabă afinităţi
de caracter cu interlopii zilelor noastre. Şi aceştia se află de multe ori în cârdăşie cu „boierii”
prezentului, nu de puţine ori chiar insinuându-se în tagma lor. Chiar şi cultura populară
(devenită între timp pop culture) le alocă un spaţiu (în muzică, film, mass-media etc.).
Fascinaţia de care se bucură, în special din partea păturilor defavorizate ale societăţii, nu
este cu mult diferită de cea pe care o exercitau „haiducii” asupra năpăstuiţilor timpurilor lor.
Analogia cu prezentul explică în parte pătrunderea unor asemenea indivizi în folclor65.
Biografia poetică a haiducului pe care acest folclor o oferă, se vede bine, nu poate fi luată
drept sursă de încredere pentru caracterizarea morală a acestuia. Totuşi, cum spuneam în
introducerea acestui studiu, asemenea biografii poetice răspund gusturilor prevalente în
epocă. Mulţi haiduci îşi vor fi auzit numele cântat de diferiţi cobzari şi lăutari (Iancu Jianu,
de pildă, a trăit destul încât să se vadă devenit personaj folcloric); mulţi dintre ei vor fi
ales să trăiască ocazional după canoanele haiduciei folclorice, ştiind că astfel vor obţine
susţinerea populaţiei66. Se poate explica astfel de ce Ştefan Bujor înapoiază banii jefuiţi
de la un călugăr atunci când află că sunt bani mănăstireşti67 sau de ce refuză să prade pe
cele mai sărace dintre victimele sale, aşa cum am văzut. Asemenea isprăvi minore, cuplate
cu episoade care în mentalul popular puteau fi echivalate uşor cu adevărate momente de
justiţie socială (răzbunarea lui Gheorghe Ardelean, jefuirea banului Andronache Donici
etc.) explică nu doar susţinerea populară şi permanenţa folclorică a unor asemenea
personaje, dar şi convingerea multora că haiducii reprezentau cu adevărat interesele unei
clase abuzate de superiorii săi boieri.
Aceste perspective, deşi plauzibile şi convingătoare, nu fac totuşi decât să simplifice
comportamentul infracţional al „haiducului”; ele practic înlocuiesc o tipologie cu alta.
Din apărător al săracilor şi inamic al clasei nobiliare, acesta devine un „tâlhar de rând”,
un oportunist care mai degrabă se pune la adăpostul boierului decât în cumeziş lăcomiei
acestiua. Protestul i se refuză astfel complet. Într-o lume marcată de o inegalitate şi o
injusteţe mai mult decât evidente, care abundă totuşi în cântece haiduceşti dătătoare de
speranţă68, a-i nega individului capacitatea de protest (vizibilă de altfel cu ocazia multelor
răscoale ţărăneşti) este iarăşi o simplificare. Este adevărat, informaţiile de care dispunem
cel mai adesea pentru conturarea biografiilor acestor „haiduci” cu greu fac identificabil
elementul protestului în cadrul activităţii lor. De aici şi tentaţia de a prelua necritic modelul
banditului născocit de Eric Hobsbawm. Acesta crede cu adevărat în protestul afişat adesea
de nelegiuiţii de care vorbeşte, doar că, având în vedere provenienţa aproape invariabil
modestă a acestora, protestul lor împotriva clasei nobiliare nu poate fi decât unul slab
articulat, lipsit de vreo sofisticare politică69. Teoria este cu adevărat găunoasă, pentru că

63
Apud Idem, Haiducul Iancu Jianu, p. 119.
64
Angajarea lui Jianu în slujba domnului cu sarcina de a prinde tâlhari este plauzibilă, diferiţi conducători
folosind frecvent această tactică de descurajare a brigandajului; vezi Eric Hobsbawm, Bandits, New York,
Pantheon Books, 1981, p. 89-90.
65
Explicaţii sumare cu privire la motivul pentru care un individ devine erou popular la P. Burke, op. cit., p.
169-177.
66
Graham Seal reuneşte comportamentele de acest tip sub eticheta de outlaw spin, Graham Seal, Outlaw
Heroes in Myth and History, London, New York, Delhi, Anthem Press, 2011, p. 124-130. La noi, urme ale unui
asemenea comportament pot fi citite (mai mult printre rânduri) doar în cele mai documentate dintre cazuri,
cel mai vizibil în portretul unui haiduc de secol XX, Pantelimon; vezi Mihai Stoian, Reabilitarea unui haiduc:
Pantelimon, Bucureşti, Editura Tineretului, 1968.
67
P.-E. Barbu, Ştefan Bujor între legendă şi adevăr, p. 54.
68
Aproximativ 30% din baladele populare româneşti colectate de folclorişti îi sunt dedicate haiducului. Practic
haiducul este cel mai popular personaj folcloric românesc. Vezi Adrian Fochi, op. cit, p. 68-69.
69
E. Hobsbawm, op. cit., p. 24-26.
 Boierii şi haiducii: De la duşmănie la cârdăşie 89

scoate de sub incidenţa cuantificării o activitate relativ evidentă precum protestul. Cu

toate acestea, aşa cum demonstrează James C. Scott, o rezistenţă a claselor defavorizate e
posibilă şi în afara metodelor tradiţionale (răscoale, greve, petiţii, etc.), aceasta incluzând
între altele şi furtul70. Dar fiindcă pentru multe dintre figurile haiduceşti ne este imposibilă
observaţia de aproape (de care a beneficiat Scott în studiul său), este foarte greu să ne
pronunţăm cu privire la caracterul activităţii lor. În orice caz ar trebui să ne mire că pentru
un personaj precum Pintea, pe lângă etichetele de „haiduc”, „tâlhar de rând” şi „interlop”,
am putea adăuga-o cu uşurinţă şi pe cea de „partizan”/„luptător de gherilă”, asta în
contextul în care el a participat cu adevărat la răscoala lui Francisc Rákóczi al II-lea, din al
cărui rezultat ar fi sperat poate, nu doar să-şi menţină (sau să-şi îmbunătăţească) statutul, ci
şi să obţină amnistia pentru „tâlhăriile” comise. Faptul că-l putem include în atât de multe
categorii, poate vorbi într-adevăr de precaritatea surselor, dar ar putea la fel de bine indica
şi complexitatea personajului.
Poate nu în mod surprinzător, cei cărora am ales să le spunem „haiduci” se
conformează fişei postului doar când avem puţine informaţii despre ei. T. J. Stiles atrage
atenţia, în biografia pe care i-o dedică lui Jesse James, asupra fragilităţii modelelor cu
care suntem obişnuiţi să operăm71. Schema simplistă a relaţiei haiduc-boier, în care primul
declară război celui de-al doilea, dar şi opusul ei la fel de simplist, în care cel de-al doilea
devine un model şi-un asociat al celui dintâi, nu epuizează niciuna explicaţiile. Ştefan
Bujor, care refuză să jefuiască un negustor austriac la indicaţiile protectorului său, boierul
Constantin Canta, care se răzbună sincer pe acesta din urmă pentru uciderea lui Gheorghe
Ardelean, care dovedeşte adesea clemenţă faţă de cele mai sărace dintre victimele sale şi
care în fond, era cel mai probabil urmărit pe nedrept de autorităţi până la săvârşirea primei
infracţiuni72, nu era nicidecum doar un „tâlhar de rând”. Nici „haiduc” şi nici revoltat
social poate, ci mai degrabă toate acestea şi niciuna în acelaşi timp.

70
James C. Scott, Weapons of the Weak – Everyday Forms of Peasant Resistance, New Heaven and London,
Yale University Press, 1985.
71
T. J. Stiles, Jesse James. Last Rebel of the Civil War, Vintage Books, New York, 2002, p. 376-396.
72
Bujor era, după propria-i mărturie înregistrată de autorităţi, în plin proces de „reabilitare socială” de pe
urma unui comportament infracţional pentru care îşi şi ispăşise pedeapsa la ocnă, când i s-a pus în cârcă o
infracţiune pe care cel mai probabil nici n-o comisese. Vezi P.-E. Barbu, Ştefan Bujor între legendă şi adevăr, p.
32 şi anexele de la finalul volumului.