Acest roman a fost digitizat în cadrul proiectului Muzeul Digital al Romanului Românesc 1901-1932, inițiat de Revista

Transilvania, organizat de Complexul Național Muzeal ASTRA și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.

Sugestie de citare a arhivei:

Baghiu, Ștefan, Vlad Pojoga, Cosmin Borza, Andreea Coroian Goldiș, Denisa Frătean, Daiana Gârdan, Alex Goldiș,
Emanuel Modoc, Iunis Minculete, David Morariu, Ovio Olaru, Teodora Susarenco, Andrei Terian, Radu Vancu, Dragoș
Varga. Muzeul Digital al Romanului Românesc: 1901-1932. Sibiu: Complexul Național Muzeal ASTRA, 2020.
https://revistatransilvania.ro/mdrr1901-1932.

This novel was digitized for the project The Digital Museum of the Romanian Novel 1901-1932, initiated by Revista
Transilvania, organized by ASTRA National Museum Complex and co-financed by The National Cultural Fund Administration.

Citation suggestion:
Baghiu, Ștefan, Vlad Pojoga, Cosmin Borza, Andreea Coroian Goldiș, Denisa Frătean, Daiana Gârdan, Alex Goldiș,
Emanuel Modoc, Iunis Minculete, David Morariu, Ovio Olaru, Teodora Susarenco, Andrei Terian, Radu Vancu, Dragoș
Varga. The Digital Museum of the Romanian Novel: 1901-1932. Sibiu: Complexul Național Muzeal ASTRA, 2020.
https://revistatransilvania.ro/mdrr1901-1932.
 F. ADERCA

AVENTURILE
D-LUI

IH LiMlDOR
Cu 26 fotografii după natură

Preful Lei 25.—

EDITUDA„NATIONALA" S.CIORNEI
------------ — BUCUREȘTI-----------------
Tip. .Cartea de Aur“, București, I. Str. Smârdan No. 4
 BCU Cluj-Napoca
F. A D E R C A
llllllllllllllll
RBCFG201302351

AVENTURILE
D-LUI

IONEL LACUSTA-TERMIDOR
Cu 27 fotografii după natură

. r •. iinuid I. ■'
c.n -CLt! h

i . j
Editura „NAȚIONALA", S. Ciornei
!

I
D. Ionel Lăcustă-Termidor, la 6 ani (fotografiat
în noul său costum, de Paști).
 f
Origina parabolică și infinită a d-lui Ionel Lăcustă
Termidor. Antecedente transcedente.
Adevăratul titlu al acestui roman ar fi trebuit să fie:
Câteva
din
întâmplările, închipuirile
călătoriile și dezordinile adevărate sau visate (
ale unui spirit căruia
I
părăsind spațiile interstelare curbe și timpul infinit pe utde
pribegea
sub diferite forme I
i-a venit gustul la începutul Veacului XX
(stil terestru)
să viețuiască incarnat într’un individ de pe Pământ I
(Europa — România — punctul București)
răspunzând pentru circumstanțe de planetă, continent, țară,
oraș și prefectură de poliție,
la numele local
de
IONEL LĂCUSTĂ-TERMIDOR
Titlul ar fi fost însă prea lung pentru cititorii care
din sete și lipsă de vitalitate o caută în cărți și s ar fi
r
putut întâmpla să rămâe cu cititul la mijlocul titlului.
AVENTURILE D-LUI IONEL LĂOUSTA-TERMIDOR 11

trecut după fata întâia a copertei și pe partea lăuntrică,

L’am mutilat deci (vezi coperta) dar l’am mutat în între-
gime aci, pentru satisfacțiiia tuturor și a legilor intime.
Voim să spunem că adică d. Ionel Lăcustă-Termidor
e lovit numai temporar de beteșugurile, unele rușinoase,
altele uluitoare, toate înjositoare și care au speriat pe mulți
cetățeni sortiți să aibă de-aface cu’n astfel de „contem­
poran — un coate-goale, un golan, un „individ”. Adevărul
e că eroul suferind în această privință de o uitare de sine
totală, opacă, se trage mult mai de departe decât aparent
din doi părinți rămași o noapte în întuneric. El vine din
spații și timpuri nemăsurate și despre care mintea ome­
nească nu a putut spune altceva decât că au poate numai
pentru ochiul nostru forma pe care o scrie creta stelei că­
zătoare pe tabela neagră a cerului. (Parabolic și inter­
stelar sa manifestat d. Ionel Lăcustă-Termidor și în idei
și în statură până și în forma cu genunchii ieșiți ai panta
panta-­
lonilor! . ..)
Cine ar putea reda desfășurarea plurală și proteică,
în totalitatea ei cosmică, a unui astfel de spirit?... Chiar
în cazul nesperat când investigațiile noastre documentare
în constelația Soarelui până la extremul Uran, apoi din­
colo în Sirius și Aldebaran, și mai departe, ar fi aproape
complecte — de unde am lua cuvintele care să traducă în
idiomul minții noastre o echivalență a acestor realități ultra-
reale? Ar trebui să grăim și să înțelegem cu lungimi de
unde electrice de diferite mărimi pseudo-alfabetice și si-
mili-logice, să ne exprimăm în formule din chimia vo­
lantă a mirezmelor și să ne explicăm în limbagiul cifrelor
simfonice ale razelor.
12 F. A D E R O A

Și — vorba ceia — cine le-ar pricepe? In niciun

caz cu astfel de materiale n'am putea construi, pentru a
fi citită în tramvai, în tren sau în sala de așteptare a
dentistului, o excelentă literatură care să se vândă la toate
chioșcurile și librăriile la un preț convenabil.
Totuși numai prin aceste antecedente transcedente
ne explicăm misterul pentru eroul nostru misterul a
rămas mister! — că n adâncul tuturor disperărilor d.
Ionel Lăcustă-Termidor lăuntric auzea fierberea spumoasă
a unei infinite fericiri și sufletul lui fluera — și oridecâteon
carnea lui jignită, zgâriată, bătută sau rănită țipa, stri­
gătul și durerea erau numai alte graiuri al extazului, bu­
curiei și voluptății originare.
Știm că se vor găsi pretențioși subțiri cari să ne ceară
efortul supraomenesc de a povesti tot ceiace a făcut eroul
nostru între sori, fie și în grai omenesc nedesăvârșit.
E cu neputință. Romanul complect al vieții d-lui Ionel Lă­
custă-Termidor (folosim pentru ușurință deși e vorba de
ipostase supra-sensibile și supra-lexicale numele local și
tranzitoriu al eroului) ar cuprinde un număr fantastic de
volume neîncăpător nici în cifre astronomice. Nu activi­
tatea de o viață a unui singur romancier, dar toți locui­
torii pământului apucați deodată de mania de a scrie ro­
mane n’ar izbuti să puc pe hârtie, lucrând pe brânci toată
viața, decât o parte neînsemnată din existența universală a
celui pe care suntem siliți să-l meschinizăm în mărunțișul
unui nume cu două cuvinte și o poreclă. După ce vor fi
scris suprafața toată a stâncilor, a copacilor, frunzelor, șe-
surilor, nisipurilor și mărilor (hârtia pământului ar fi
fost de mult istovită) scrierea mai departe a romanului
vieței integrale a d-lui Ionel Lăcustă-Termidor ar rămâne
AVENTURILE D-LUI IONEL LAOUSTA-TERMlDOR 13

în sarcina urmașilor cari ar fi siliți s’o lase în continuare

generației următoare de scriitori, pe această planetă lo-
cuită numai de romancieri.
Și în ce ne privește suntem dealtfel de mult convinși
că omenirea n’ar avea țel mai nobil și mai înaltă justifi­
care a existenței până la stingerea Soarelui, decât să
scrie romanul — unicul, căci toate celelalte sunt numai
așchii, puzderii și praf — al d-lui Ionel Lăcustă-Termidor.

Reducerea inspirației în timp și spațiu.

Iată dece cu’n simțimânt de răspundere copleșitor —
autorul rândurilor de față având el însuși și alte îndeletniciri
și îndatoriri precum creșterea copiilor și a gândacilor de mă-
tasă, lecții de limbi orientale, ducerea nevestei la cinemato­
graf, recenzarea laudativă și înalt omagială a operilor literare
scrise de rude, șefi și amici, exerciții pe bicicletă, etc. —
se vede silit la o scurtare a inspirației.
Din romanul vieței terestre a d-lui Ionel Lăcustă-Ter­
midor, vom da totuși, pentru înțelegereai ființei lui ulterioare,
câteva amănunte pe care cititorii, cu vasta lor imaginație,
multipla lor experiență și mai cu seamă intuiție, sunt
liberi să le înțeleagă și să și-le dezvolte.
Că d. Ionel Lăcustă-Termidor a fost o moluscă (stea
de mare), pește (țipar), pasăre (pelican) și însfârșit ma­
mifer (maimuță cu buca jupuită cărămiziu, roasă de stâncile
strâmtoarei Gibraltar) — știe oricine: toți oamenii în răstim­
pul a numai 270 de zile în micul compartiment plușat al
maicei lor, au trecut prin aceste ipostase geo-zoo-ginecolo-
gice. Ceva mai diferențiată apare viața și temperamentul
14 £•'. A D E R O A

eroului când s a mutat într’un bordei lacustru și a început

să-și acopere goliciunile păroase cu frunze late de lipan
cusute cu ac lung de os de pește. întâia nebunie inexpli­
cabilă s’a ivit în obiceiul lui de a nu fugi după femeia
cu miros iute de ismă și levănțică, nici de a o prinde
și bate să rămâe cu el. El, dimpotrivă, se arunca la pă­
mânt și plângea cu murmure prelungi, tânguiri, și tristă,
nesfârșită melopee. Femeia, care nu mai văzuse copil atât
de mare se apropia curioasă, miloasă. Se așeza alături și
plângea cu el. Când se ridicau, se ridicau amândoi și ea
mergea după el...— In Egipet, na fost în stare multă vreme
să tragă înhămat la plugul de lemn prin nămoalele lăsate
de apele revărsate ale Nilului; a fost bătut cu bice și
aruncat în templu, spre a fi înjunghiat la zi mare. Aci a
învățat să numere și pentrucă ținerea lui de minte era
mai sigură și mai îndelungă decât a tuturor țârcovnicilor
rași pe cap, n a mai fost ucis, ci ridicat la rangul de
copil al Boului. — l-a mers mai rău în Mexic unde era
tot preot. Niciodată n a putut vârî custura în pieptul drept-
credincioșilor Soarelui să le zmulgă inima, răsturnați pe
lespedea de sacrificiu rotundă ca un Soare de piatră; juca
numai gestul, fără vărsare de sânge și acest rit a creial
o nouă sectă, din care pricină a trebuit să fugă în munți
cu numeroase mueri, adepte, din care una l-a vândut pe o
pană de canar. — In China, în leagăne de papură și trestie,
înălțate unul peste altul ca umbrele de vară deschise,
suprapuse trei uriașe flori de Floarea-Soarelui (locuind
mai mult în cea de sus) treisprezece mii de ani a depănat
firul coconilor mătăsoși și a scris versuri; drept recunoș­
tință publică a fost uns ,,Frate al împăratului”. — In Ja­
ponia, la poalele unui crater din insula Formoza ajunsese
aventurile d-lui ionel lăcusta-termidor 15

de batjocura tuturor oamenilor de ispravă: nu era dibaci

să prindă un singur pește adevărat. Și ar fi murit de foame
ca un becisnic și un mișel, dacă n’ar fi ademenit de-atâtea
ori și înșelat naivitatea femeilor a cărora minte e, sub
toate constelațiile, copilărească; ele-i aduceau pită și câte
o plasă de merinde vie zmulsă talazelor și el le dăruia
în schimb pești de os mici, lustruiți, crapi de sidef, pă­
străvi prin unde mincinoase zugrăviți pe copită șlefuită de
catâr, flori de zarzăr și berze cu ciocul lung, într’un pi­
cior, pe borangicuri sau pe cutii ca oglinzi de păcură..— La
poalele munților Himalaia, unde era discipolul și năzuia
să fie urmașul marelui Vișnu, sa lăsat devorat de un
nod de șerpi în timp ce mintea lui se resfirase și se pierduse
în divin, spre a deveni după Crișna, care era a opta, a
noua încarnare a lui Vișnu. Toți discipolii lui Vișnu au
râs cu poftă de prostia prea zelosului gânditor și râdeau
oridecâteori își aduceau aminte de el — căci un adevărat
preeol al lui Brahma, conștient de menirea-i socială pune
capăt extazului și slujbei divine când bagă de seamă că
se apropie pericolul și o rupe de fugă... — Stă scris în
Vechiul Așezământ: ,,Și luând Sara pe Agar slujnica sa
au dat-o lui Abraham, bărbatului ci femeie”. Domnul
lonel Lăcustă-Termidor în Testament a fost Ismail, co-
pilul din flori. — La Roma a trăit în catacombe și sufletul
lui a fost fericit când i-au sfâșiat carnea leii în arena
publică a Imperatorului Atlet și a Mesalinei adultere);
oasele lui au lucit voioase, albe și stinghere în singură-
tatea mută a lunei romane. — Intre Cruciații cari au intrat
în Bizanț a fost singurul care s a depărtat de hambarele
de pește sărat și de rogojinele hetairelor abisiniene cu
buzele afară — și a fost readus depe zidurile lui Justi-
16 F. A D E R C A

nian dela țărmul Marmaralei unde, ca un prost, se holbea

spre linia de îmbinare a celor trei mări — la cazarmă,
între sulițe.
A copiat depe un pergament pe altul în chiliile cre­
știne de la Avignon, tragediile lui Sofocle, la sfârâiala
unei lumânări de seu, în papuci de lemn, rasă de pânză
de cânepă înegrită și îngroșată cu catran, gâtuit la mijloc
cu ștreang de coajă de tei și peste capul chel trasă
gluga tristă și afumată... — A fost unul din tovarășii lui
Columb (Idealul d-lui Ionel Lăcustă-Termidor și care
l-a chinuit cu voluptate toată viața, a fost descoperirea
unei Americi — oricând! oriunde! oricât de neverosimilă!..)
..... Și totuși se mișcă” a șoptit în acelaș veac sufletul
Iui cu al lui Galileu astronomul, el fiind zugrav de sfinți
în Piza, pentrucă (precum a mărturisit la un chef după
vreo patru sute de ani, în București la „Zece Mese pe
Calea Moșilor) „prea ar fi fost stupid, dragă, să stea
pe loc!...”
Ca bucureștean, la sfârșitul veacului al 19-lea a fost
serios preocupat de cârma balonului care s a rezolvat,
precum se știe, fără concursul lui și ispitit de un premiu
în franci al fabricilor Coty din Franța, multă vreme și-a
bătut capul să găsească cele mai frumoase și mai poetice
nume de parfumuri. I-a părut rău că na învățat mate-
maticile superioare ca să descopere odată cuadratura cer­
cului, de care se face atâta caz deși nu servește la
nimic. Ar fi voit să fie frate cu Beethoven și a căzut la
mare mâhnire aflând că fratele autentic al compozitorului
a fost un tâmpit oarecare. La Paris, când a zărit întâi
la Luvru curbele melodice încremenite ale Venerei dc
Milo, a pipăit-o cu degetele sfiite și înfiorate dacă nu
D. Ionel Lăcustă-Termidor (dintr’un punct
de vedere).
18 F ADEROA

cumva e caldă și vie și a cugetat o noapte întreagă singur

în patul rece al unui „hotel mcuble”, cum de nu i-a fost
dată fericirea absurdă de a se fi ivit în lume în substanța
unei pietre asemănătoare.
... Și multe alte caraghiozlâcuri pe care nu ne mai
pierdem vremea- să le pomenim. Câteva
" sunt compuse în
paginile ce urmează. Facem totuși această observație de
interes metafizic și care nc-a rămas cu totul inexplicabilă:
eroul nostru n’a voit să fie — c’o îndârjire neistovită și
conștientă parcă — nicodată, nicăeri femeie, spre al
conștientă parcă — niciodată, nicăeri femeie, spre al
violență.

De ce Ionel ? Șl de ce bucureștean ?
Sunt biologiști și cugetători în stare să-și scoată pă­
lăriile și să salute pe d. Ionel Lăcustă-Termidor până
Ia pământ, deși individul a fost adeseori imoral și n’a
putut preciza niciodată din ce trăiește. Unul din ei căuta
să ne convingă de această absurditate, cică omul a fost îm­
pins tocmai de slăbiciunile lui să trăiască în grup, în
ceată, în pâlc în hoardă, sau — cum se zice științific —
în „societate”. De-aci ar urma că rostul dintâi, adică
esențial al societății — fără de care nici n’ar fi luat
ființă — e ocrotirea omului celui mai slab din sânul ei.
Societățile cari n’au împlinit această menire, cică s au
spulberat. Un instinct intuitiv mai sigur decât toate rațio­
namentele diferitelor sociologii, s’ar fi neliniștit de-apu-
ruri în toate societățile: că în omul slab se află 1
' puterile
cel© mai prețioase, mai nebănuite și încă ne scoase în va-
AVENTURILE D-LU1 IONEL LAOUSTA-TERMIDOR 10

loare, ale speciei — precum a fost cazul cu homo faber,

cel mai dezarmat, dar pentru evoluția vieței, cel mai în­
semnat mamifer, predestinatul. Și aici se ivea un — ca să
întrebuințăm și noi termenul biologic — distinguo. Nu sunt
slabi oamenii fără o mână sau fără un picior; aceștia sunt
numai stâlciții, estropiații, atât de pătrunși sufletește de
infirmitatea lor, că nici n’au vreo dorință sau nălucire; tot
ce dobândesc știu că e nemeritat, e din generozitate, e de
pomană — și ling mâna care-i hrănește. Sunt slabi acei
oameni cari simt în fierberea vieței lor o putere nouă,
ne mai întâlnită și căreia societatea nu-i găsește, deocam­
dată, nici o întrebuințare. E slab, și cu desăvârșire ridicol
un Wagner în Etiopia, un Napolean printre eschimoși
sau un Leonardo da Vinci în Turkestan. Și experiențele
tragice ale unor astfel de oameni slabi nu s au încheiat.
Numeroși naivi și așa ziși ,,oameni de nimic” ar fi încă
striviți, total sau parțial, de societatea care n are ce face
cu ci — și i-a ocrotit (dacă na fost prea târziu!) pe
măsură ce a putut prețui metalul inedit al monedei lor
spirituale.
Nu știm întrucât biologistul are dreptate. Față
ue incăpăținarca noastră naturală a adus și o pildă — adică
două. Pe stradă un domn vârtos și grăbit lovește cu coapsa,
aproape să-1 răstoarne, un copil de școală, firav și cu
glasul de păsărică. Tot vrabia lovită se dă deoparte și
ciripește serios, scoțându-și șapca:
— Pardon...
Și domnul viguros, umilit de această nebănuită forță
a politeții care l-a depășit, își scoate și el pălăria și cere
copilului iertare, ceremonios și de data asta gingaș:
— Pardon, puiule...
20 F. A D E R C A
1

Căci fără să-și dea .bine seama dece, era cu neputință

să se poarte altfel.
Și lisus?.. Na fost lisus cel mai slab din câți
oameni slabi sau ivit pe fața pământului?... După două
mii de ani dela spânzurarea pe cruce, sufletul Iui încă
stăpânește această lume care-i cade smerită la picioarele
pironite și sângerate.
Am fi însă prea lipsiți de bun simț ca să ne luăm
după astfel de speculații, necesare filosofilor înscriși în
state de leafă și ale căror „Weltanschaung* -uri din Uni­
versitate primesc, din cinci în cinci ani câte o gradație
de 25 % în numerar, adăugată la celelalte gradații. Ionel
Lăcustă-Termidor este — ca să vorbim românește — un
dobitoc. Nu încape nici o îndoială. El însuși a fost de ne­
numărate ori, în momentele de perfectă luciditate și au­
tocratică, de această părere.
— Nu cred să mai fie pe lumea asta, afirma uneori
un idiot mai mare ca mine.
(Ceiace înseamnă că avea totuși simțul comparațiilor).
Interesantă în deosebi e credem ] lotrivirea exactă a
numelui cu — precum se va vedea mai încolo — (n’avem
alt cuvânt) „caracterul’ lui. Natura care a numit crinul
crin (în subțirimea și albeața rece a cărui cuvânt e în­
chisă și tulpina și floarea dacă nu și aroma acestei re­
gine somptuoase plăcute până și pretențiosului rege-estct
Solomon), a zis izmei, izmă (simțiți piperul parfumului?...
vedeți încrețitura frunzișoarelor?) denumind pe eroul no­
stru Ionel Lăcustă-Termidor — l-a definit. Căci de nu
i-ar fi zis Ionel ci Ion ar fi mințit. Sufletul lui a fos!
totdeauna un copil care a năzuit după răzgăiri și dez­
mierdări, din care pricină a căzut de-atâtea ori în zmâr-
AVENTURILE D-LUI IONEL LACUSTA-TERMIDOR 21

curile unor depravări desgustătoare. Ionel, nevinovat, poate

oricând spune cu’n lord închipuit care sa sinucis: ,,Nu
mă amestecați în ceiace am făcut”. Lăcustă a ținut să
fie totdeauna surprinzător, ivindu-se, dintr o săritură, acolo
unde, ca ideie, nu l-ai fi bănuit și deși alcătuit din aripi
și picioare sterpe, insectă toridă de sârmă, el năzuia
spre toate fecunditățile, întârzia între spicele încărcate ca
mame lăptoase, în toate lanurile coapte și dăruitoare.
Termidor? Dar e numele cel mai distins al Revoluției
Franceze, însăși ideia Revoluției, fără Teroare, prin pră­
bușirea la 9 Termidor, a lui Robespierre, călăul palid —
Revoluția Pură care e legea vieței și a spiritului!
Miraculor de-adreptul e însă instinctul sigur cu care
a fost zămislit bucureștean.
Bucureștii sunt un oraș ale cărui temelii au fost puse
de întâii oameni, în preistorie. Cerul lui dulce, cu două pri­
măveri și din care iarna ninge arar, pentru bucuria copiilor
și a gâștelor, a fermecat și pe omul neolitic, care a sălășluit
aici cu uneltele lui de piatră. Prin veacuri, București n’au
fost niciodată la fel: din sută în sută de ani și odată cu
civilizația modernă, din zece în cincisprezece, prin foc,
sabie, cutremure sau ciumă, înfățișarea veche pierea și Bu­
cureștii se iveau altfel, ca un ginere nou pentru o nouă
mireasă. Până și Dâmbovița despre care un cântec bă­
trânesc spune că ,,e apă dulce” și „cine-o bea nu se mai
duce”, de mult nu mai rostogolește ’n albia ei unde de
izvor. Bucureștii au avut o Dâmboviță de zer, apoi una
de lături și valuri de sângele abatoarelor. O vreme se
preschimbase în uleiuri și azi curge o Dâmboviță de
păcură adăstând să devie un bulevard de beton, umbrit
de castani grei cu frunza lată. Portul de baștină al lo-
22 F. A DE RO A

cuitorilor a fost dc păcurar, în zăbun și căciulă; pe uli­

țele Bucureștilor au trecut șalvarii arnăuților, fustanela
palicarului din Balcani — și azi costumul negru ale di-
plomaților, travestiți în membrii de consilii de admi­
nistrație sau profesori de dans. Sau purtat, la intervale
scurte: barba patriarhală, ciocul lui Napoleon al III-lea,
mustățile lui Vercingetorix, barbetele lui Franz-Ioseph al
II-lea — și azi fața rasă cu desăvârșire, ca la New-York.
Nici oamenii n’au fost aceiași și n’au avut 40 de ani ace­
leași îndeletniciri: Geții olari și vânători, dacii păstori și
vieri, romanii militari și zidari, grecii neguțători și adună-
ton de biruri, turcii mâncăcioși și cruzi, ovreii neliniștiți,
calculatori, răzvrătiți și mesianici, țiganii lăutari, bărbieri
și băeși — toți aceștia, la care trebue să adăogăm câte o
elegantă și cavalerească picătură de sânge francez, o vani­
toasă și voluptoasă picătură de sânge unguresc, o la­
comă și meticuloasă picătură de sânge saxon, o turbure
și visătoare picătură de sânge slav, au alcătuit plămada
bucureșteanului — având munții falnici ai Sinaii și
metalicele talaze ale Mării la egală depărtare de inima
lui, numai două ore cu automobilul, la Răsărit sau Apus,
Miazănoapte sau Miazăzi.
Pădurile seculare ale munților țârei, ca o blană pre­
țioasă pe grumaji și umeri, lacurile subterane, adânci ca
oceanul, dc petrol, aurul din râuri și grânarele depe bă-
răgane, să îndestuleze un Continent, au lăsat bucureștea­
nului un răgaz de viață, dc capriciu sufletesc și visare,
de care nu s a bucurat niciodată frații lui de Continent,
nici berlinezul, nici parizianul nici londonezul. Boeri prin
vechimea sângelui și bogăția de însușiri și nuanțe, bucu-
reștenii sunt singurii oameni depe suprafața pământului
<n
o
CL

2
<D

1
l
i
ci
24 F. A D E R O A

cari au disprețuit farsa și paiațeria așa ziselor „clase so­

ciale”: Oricine putea, în București, deveni domnitor — iar
toți Domnii au râvnit să-și ia regina dintre bucureștence.
Fetele spălătoreselor sunt crescute în casa stăpânilor, și
devin întâi ibovnicele apoi soțiile cuconașilor. Cuconii (edu­
cați în saloane de plușuri și mătase) isprăvesc crupieri
de noapte în zmockinguri înverzite la cluburi de joc de
noroc și locuesc într’o cămăruță, la mahalale, la vechile
slugi, cu chirie.
Ionel Lăcustă-Termidor nu se putea ivi, prin legea
lui lăuntrică, decât în Bucureștii în care totuși a fost —
precum știa și se cuvenea — un tip cu desăvârșire ridicol. Și
dacă ar fi vreodată să repete vilegiatura terestră, tot în
București ar veni unde bărbații și femeile gustă voluptuos
inteligenta care se ține după sub­
taifasul Orientului cu inteligența
tilitățile Parisului...
II. MOMENTE BIOGRAFICE: 1. O ideie dramatică
2. Saxierer, sau toate
visele se 'mplinesc
3. Un rol seducător
O idee dramatică.
In noaptea de Crăciun, locatarii hotelului Union au
fost deșteptați din beția fericită, cu damele și amicii lor,
de un atac cu mitraliera, din față, probabil de la una din
camerile de sus ale hotelului Regal. Domnul Stan, pro­
prietarul uriaș al hotelului Union și care ocupă salonul
cel mare, a ieșit cu gulerul hainei ridicat, în balcon, să
vadă ce e. Musafirii, rude în vârstă și nepoți mari, se
trăseseră sub marele brad de Crăciun, gătit extravagant
ca o mireasă bătrână. Nu, nu era o farsă! Dela man­
sarda hotelului din față, pe fereastra deschisă a uneia din
camere, o țeavă de mitralieră trimetea arcuri precise și în
ritmul unei tamburine sinistre împodobea zidurile și fe­
restrele hotelului Union cu o beteală fugurantă și co­
role de foc.
Când oamenii de serviciu și o parte din locatarii
celor două hoteluri pătrunseră, urmați de departe de var-
diștii pântecoși din Str. Regală, în camera dela man­
sardă, au găsit pe cunoscutul publicist Ionel Lăcustă-
Termidor, jos, pe dușumea, într’o tranșee de perine și
scaune răsturnate. Poetul deși cu picioarele goale,
era deghizat într o frumoasă uniformă de sublocotenent
de vânători de munte,, cu căciulă cu pană de paradă
și cânta: „O, Tannenbaum... O, Tannenbaum... wie griin
sind deine Blâtter..." în ritmul cărui lied eroul mâ-
28 F. ADERCA

nuia mitraliera. In ,.tranșee se mai afla o bandă uzată

și două bande cu gloanțele neatinse, un bidon care duhnea
a țuică și volumul de versuri al d-lui Termidor, deschis —
la pagina 113.
D. Termidor și-a primit musafirii neașteptați cu un
cap în care înflorea un extaz paradizac, preschimbat deo­
dată într’o spaimă atât de feroce de parcă ar fi fost
surprins mâncând un copil. Deși n’a făcut nici o împotri­
vire, în gâfâiri scurte a fost legat buștean. Cu mitraliera
pe umăr, capul gol aburind în ceață și picioarele goale
în polei, a fost dus la prefectura poliției. Aci a dormit
fără întrerupere două zile și două nopți între zăbrele
ca un urangutan.
Apoi a fost adus într’o odăiță care dă de-a dreptul
în biroul d-lui Prefect.
Ce e de făcut cu d. Ionel Lăcustă-Termidor?
D. Prefect, un general în retragere, cu ochi de mops,
dar — lucru ciudat — cu inimă generoasă de ins care
a văzut toate mizeriile degradării omenești, îl cunoaște
de mult pe publicist. Ionel Lăcustă fusese dramaturgul
diviziei: el scria toate piesele de ocazie și tot el le
punea în scenă, în magazia de efecte iarna, în fundul
curții regimentului, între dafini, vara. Să fi înebunit bietul
băiat?...
Din nenorocire greu de crezut. Omul vorbea și părea
acum în toată firea. ,,Din nenorocire , căci în Ioc să fie
băgat în pușcărie unde va fi bătut fără nici o socoteală,
ar fi putut fi trimes la ospiciu, unde cel puțin ar fi fost
bătut cu sistem.
D. Prefect e îndurerat, și intrând buzna în odaia de
alături, ia pe delicvent de mână, îl trage în biroul său.
AVENTURILE D-LUI IONEL LACUSTA-TERMIDOR 29

se oprește cu el în mijlocul camerii pe covorul gros, și

vârându-și trei degete ca Napoleon, în vestonul încheiat
pe pieptul marțial, mărturisește:
— Peste o jumătate de ceas vin doi medici legiști.
Vrei să scapi? Fă-te nebun... Asta e...
Și cum publicistul, cu picioarele goale, în costumul
dc sublocotenent de vânători de munte, acum ferfenițit,
ridicase o privire sălbatecă și tânguitoare de pisică ne­
mâncată, d. Prefect l-a împins binișor pe canapeaua de
piele de sub portretul Regelui Carol și l-a întrebat cu
glas care, voind să fie prea părintesc, părea falș:
— Și cum ți-a venit ție... ideia asta, mă Lăcustă?
Că păreai om în toată firea
D. Ionel Lăcustă-Termidor, cu privirea pe labele
pătate de noroi ale picioarelor se hotărî să istorisească
domnului Prefect,, cu tonul de trădare al unui lucru
tainic și sfânt, cum a ajuns la ideie (cuvântul domnului
Prefect) — la ,.punerea în scenă a unei fericiri (cu-
vântul propriu al întâmplării).

Firul se trage cam dedeparte. In iarna care prece­

dase intrarea României în război, d. Ionel Lăcustă-Ter-
midor făcuse un chef la Zece Mese cu colegi de re­
dacție, în urma victoriei Aliaților la Chemin des Dames
în Franța. După chef au cercetat hotelurile, și dela fiecare
hotel plecau cu un amic doi mai puțin. Când a rămas
singur, d. Termidor sa urcat într’o trăsură și birjarul
l-a dus — era cam pe la al treilea cântat de cocoș și
se pusese o ninsoare deasă — afară din oraș, sau cam
așa ceva. Dintr’o curte largă în fundul căreia își tră­
seseră plapuma groasă de zăpadă peste cap câteva odăi
30 F ADEROA

mici cât niște cotețe, a eșit o> ființă învăluită în imi-

tație de blănuri scumpe, care — urcându-se în trăsură,
unde publicistul se clătina după uriașele
i constelații ale al­
<coolului,
1 1 • — s a năpustit pe el ea o fiară, luându-i ră-
1
sufletul cu o sărutare lungă, umedă și fierbinte. Apoi
l-a dat jos și l-a vârît într’unul din cotețele de zid din
fundul curții, unde au dormit până a doua zi pe seară.
Așa a cunoscut-o și a iubit-o pe „mămițica ”, ți-
găncușă care fuma, mânca și bea cu fiori de fericire
i
pururi noui și care iubindu-1 îl giugiulea, îl legăna, îl
desmierda și îl îmbăiai ca pe un copil. Avea sentimentele
teribil de actuale: fără amintire și nu promiteau nici un
viitor. Pe drum de vre-o două ori a plâns de foame,
deși mergeau la masă. Altădată, în tren, a luat mărul
din mâna unui copil care mușcase cu poftă iar la în­
toarcere într’o noapte era cât pe aci să oprească trenul
în câmp. Cine știe de dragul cui, trei luni după ce se
mutase la el, Lena a lipsit câteva nopți. D. Ionel Lăcustă-
Termidor, sentimental cu sarcasm, a căutat-o pretutindeni,
dorind-o cu patimă și furios până la crimă la gândul că
o va găsi. Dar n a găsit-o. Două nopți de vifor, în ma­
halaua unde o cunoscuse a pândit pitit după gard până
la ziuă; când a plecat de acolo ridica picioarele înțepe­
nite de parcă ar fi mers pe picioroange, iar pe pălărie
stratul de zăpadă era de două ori mai înalt ca pălăria.
Lena a venit singură acasă cu poșeta stricată și cu ba­
ticul sfâșiat. A căzut Ia pieptul lui Termidor, plân­
gând cu hohote:
— Ionel, nimic, nu întreba nimic... Dacă ai știi
cât sunt de nenorocită!
(Alte hohote de plâns).
Ș
s
8
§
32 F. A D E R 0 A

In luna Mai cei doi iubiți s au căsătorit iar până’n

luna Iunie au făcut rost și de ceva bani și au dat o
masă intimă la grădina Lausanne. Au luat parte toți
amicii. La sfârșitul mesei, Termidor, beat și înduioșat
a povestit cum a cunoscut-o pe Lena, care, cu băieți’
și amicele tinere dansa într’un chioșc mai la oparte, la
muzica îndrăcită a unui patefon. Luat de patos și de
demonul poeziei, d. Termidor nu sa sfiit să descrie
și prima fuga a „mamițichi”, cum a așteptat-o două nopți
pe vijelie în Ulița Birjarilor... Spre ziuă, după ce mirele
a achitat nota (fără să-1 vadă vreun invitat) și a lăsat
un bacșiș gras chelnerului, a strigat-o pe Lena din chioșc
unde tot se mai dansa. Dar „mămițica’ dispăruse. D.
Ionel Lăcustă-Termidor a găsit în cuier doar mantila de
mătasă neagră, pentru care era încă dator la magazin.
Mirele a plecat singur acasă, pe jos, cu mantila pe
braț.
Lena peste câteva luni sa întors acasă, în a-
junul mobilizării. Sau împăcat pentrucă... el tot pleca.'
In noaptea în care Bucureștiul a irăsunat de clopotele
de alarmă ale tuturor bisericilor, „mămițicai” a sărit spe-
riată, l-a sculat și pe Termidor, care de fel dormea
foarte adânc, și luându-1 în brațe în mijlocul odăii, l-a
acoperit de sărutări și lacrimi multe.
— Lasă frate, că nu mor... a încercat Termidor s o
potolească.
Dar Lena a plâns cu hohote și în gară, după ce tre­
nul cu mobilizații plecase și nu se mai vedea. Lumea de pe
peron se uita cu respect la această durere supraomenească.
In război, Ionel Lăcustă-Termidor era teafăr: In afară
de urechea dreaptă care zbârnăia pe vreme de ploaie,
AVENlXTRlLE D-LUI IONEL LACUSTĂ-TERMlDOR rs
din pricină că dormise cu capul pe un bulgăre de lut
înghețat, într’o tranșee din munții Bacăului. Lena îi tri­
metea din Iași ciorapi de lână, pachete de ciocolată și câte
o șuviță din părul ei negru, creț și secret, atât de aromat.
Sufletul lui Termidor, îndurerat de lipsa prea multor des-
mierdări, unde să caute o hrană? Gândul lui se apropia
de Lena în ceasurde cele mai grele și oarbe și băgase
de seamă că balsamul ar fi fost îndestulător dacă unele
amănunte și amintiri prea dureroase, nu l-ar fi otrăvit,
Primul pas spre marea lui ideie a fost acel ciclu
de versuri, intitulat ,,Din tranșee ", pentru Mămițica, în
care (cum se exprimă un critic) „poetul a creat din nou
sentimentul iubirii, al dorului după soția depărtată”. Poetul
însă observase ceva ciudat. Așteptarea (în mormântul de
zăpadă din Ulița Birjarilor), Marșul nupțial (la patefon
în boschet), Luna (poema aceasta e cu totul imaginată)
peste o pereche nupțială de regi egipteni — toate aceste
poeme au devenit oarecum de aceeași calitate ca amin­
tirea unei realităfi. Imaginația care-și supsese substanța
din memorie, a secat-o într’atât că memoria a trebuit să
cedeze locul, imaginației — ce zic? realității create de
sufletul lui nostalgic și nemângâiat. Termidor a meditat
mult asupra acestei minuni și a însemnat în carnetul lui:
Imaginație în funcție de memorie...
Cea mai vie realitate însă, a (creat-o într’o noapte
de Crăciun înghețată și bătută în toate diamanteles ce-
rului și pământului. Tranșeele din creasta munților aveau
în spate o pădure întreagă de pomi de Crăciun, iar în
față, peste prăpăstii, creste și mai înalte v (cu tu­
nuri și mitraliere dușmane). Prin înțelegere nerostită, de
3
34 f. A t) E R C A

cum s a întunecat nu s a mai auzit un pocnet de armă.

Țevile de foc înghețaseră. Dușmanii din cele două tabere
în adăstarea Nașterii miraculoase între brazi, erau pentru
o noapte frați. Seara, oamenii au primit câte o porție
dublă de vin. Termidor, de gardă, după ce și-a orân­
duit cei doisprezece oameni, sa întins în tranșee pe
un morman de pae înghețate și cu o pipă în gură s a
gândit la felul cel mai fericit în care ar fi să-și pe-
treacă și el Crăciunul. Și atunci a văzut într’un parc,
un șir de vile. Una e a lui. La etajul de sus, luminile
stinse. Adică d. Termidor în noaptea asta nu lucrează
la noul său roman. La parter lumină mare și un pom
de Crăciun încurcat în nuci aurite, beteală de aur și în-
geri de pandișpan. „Mămițica”, de mână cu opt copii (d.
,p
Termidor ’ ' ‘ •totdeauna
a visat 11 L
să•* aibe 11-'' trei
copii mulți)
băeți și cinci fete (d. Termidor a preferat totdeauna
fete) dă ocol pomului și toată lumea cântă ’n cor: o,
Tannenbaum... O, Tannenbaum... — iar d. Termidor, cu
o havană în gură, se prăpădește de râs la spaima fe-
țiței celei *'” furiș
:il:i mici care se iuită e spre cămin de unde
trebuie să se ivească moș Crăciun cu traista. Moș
Crăciun — servitoarea cu barbă albă și un cojoc care
nu acoperă rochia până jos — cheamă pe fiecare copil,
făcându-și glasul cât mai gros. Cea mică a început să
țipe și se ghemuește în brațele Lenei care cearcă s o
împace. La împărțirea darurilor surpriza iluminează și
fetele părinților: Moș Crăciun oferă Lenei un mărgă­
ritar palid și mare, pentru grumajii ei de lut fierbinte
iar d-lui Termidor bustul lui Napolean în bronz, minuscul,
prezidând două călimări de marmoră, uriașe.
...Treceau prin spațiul înghețat al munților înnoptați
AVENTURILE D-LUI IONEL LĂCUSTA-TERMIDOR 35

clinchete — se scuturau brazii la trecerea orei? Și

•
de la o vreme, o mitralieră, ca o Iprivighetoare, începuse
cine știe unde, departe să-și cânte ■ *------- 1 ei ciripit.
cântecul
D. Termidor a scris în acea noapte poema Crăciunul
de altădată — așa se cere în poezie: viitorul transpus
în amintire... e mai poetic... — care de atunci e reprodusă
de Crăciun în toate revistele literare. Fusese momentul
culminant al vieții lui: o fericire creată anticipat de ima­
ginație și înmărmurită în stihuri cântătoare ca niște scoici
marine. Se va mai întâlni vreodată cu această realitate?
D. Termidor își pusese, dar se scuturase repede de
spinii acestei întrebări anarhice...
La Iași Lena a fost — lui Termidor nu-i venea să
creadă — cuminte. A găsit-o singură, într’o odăiță la
mahala, spălând rufe. Dar era de nerecunoscut... Trupul
ei, tot grăsun, altădată cu liniile tari, se umflase și
se muiase; iar micile și numeroasele curbe care alcătui-
seră rotunda, învârtitoarea, șerpuitoarea ei ființă de amurg,
crescuseră cercuri de butie. Unde era Lena? Când voia
să râdă, fluera printr’o știrbitură de canin, iar pleoapele
lungi învinețiseră ca de un frig fără leac. Maternitatea
ei amoroasă devenise slugarnică. In loc să se repeadă
la locul unde spunea că e băețelul ei dulce, s a re-
pezit la picioare, să vadă ciorapii rupți. Au poftit o ve-
cină, îngreunată de opt luni și pe bărbatul r* ei, zugrav,
ciuruit de vărsat, și au ciocnit țuică fiartă cui zahăr.
Ionel Lăcustă-Termidor a rămas cu gura căscată
și tot cu ea căscată s a întors în București. In redacție
spunea uneori, când era întrebat dece stă pe gânduri,
că o mare nenorocire a dat peste el: nu-1 mai în­
șală nevasta.... A văzut și cum fac alții : cânt!
36 F. A D E R O A

ii se urățește nevasta, o schimbă. Unii o schimbă și așa,

ca să schimbe. Dar era Lena o nevastă ca oricare alta?
Era măicuța lui, inima lui, și pentru el ea își stricase
tot „viitorul”. Lena curgea prin viața 1lui. cum trece sân­
gele prin mădulare. Poți lua alt sânge?
Dar „mămițica” — așa cum le făcea ea pe toate:
fără prevestire și cu patimă — a murit într’o noapte. Și
d. Ionel Lăcustă-Termidor, pe urma dricului se întreba
dacă nu duce cumva la groapă leșul lui a cărui umbră
plutește neagră, simulând viața, după cosciug...
De-atunci Termidor locuia la mansardă, la hotel
Regal, peste drum de hotel Union și singura lui fericire
era să-și reîmprospăteze amintirile fericirii trecute. Dar
dela o vreme Lena se înfățișa memoriei lui — unde ră­
măsese balsamul miraculos? — atât de meschină, atât
de nedemnă, atât de trivială, încât deschizând volumul
de versuri „Din tranșee”, pentru Mămițica, se vedea atât
de caraghios, că aștepta să fie trecut, întreg, cu me­
tehnele lui cu tot, în revistele umoristice. Nemulțumirea
asta de sine l-a dus Ia joc de cărți, de aci la oarecari
încurcături redacționale, astfel că în ultimul timp, fără
slujbă, hoinărise din cafenea în cafenea, ținându-și zilele
cu câte un reportagiu necerut de nimeni.
O nouă problemă însă, mult mai grea, se I /unea
existenții lui Termidor. Era vorba să păstreze o lume,
un univers care se născuse și trăise în sufletul lui... "ie
Nu
lumea aceasta aspră la pipăit’ poate numai o
și ea poat<
creație sufletească trăind doar în imaginația nostalgică a
cine știe cărui Spirit? Ionel Lăcustă-Termidor își dă
bine seama că dacă nu mântuie acea lume iluzorie, din
care trăia, tot înțelesul logic al ființei lui se năruia și
AVENTURILE D-LUI IONEL LACUSTA-TERMIDOR 37

pierea ca un mal înalt luat pe dedesubt de apă. Problema nu

era să îmbrobodească realitatea în ficțiuni poetice, așa cum
face orice poet, ci să păstreze — asemenea tainei supreme
care schimbă câteva sunete reci în melodii cu farmec și în­
țeles — acea sufletească aromă, dând ficțiunii înfățișare
și putere de amintire.
Cu oameni nu se putea încerca o creare din nou a
ficțiunii; oameni sunt iunelte grosolane, nu i se supun
. t un joc în care ei ar fi ele-
și greu ar păstra nealterat
mentele. Și, — mai cu seamă —- cum ar• putea fi îm-
plinit un vis, în joc, imperialul vis al vilei cu două etaje,
al pomului de Crăciun și a celor opt copii — vis pe care
viața în stârpiciunea ei fără leac nici n a început măcar
să-1 înfinpe. . . Și de unde elanul, fluidul care să trans-
mută toate aceste
; barbare elemente, în fericirea ce-
rească din acea neapte de tranșee? Nimic nu-i sta la
îndemână.
— Nimic... Nimic...
A început să cugete la un nou război. Altă ușă, spre
infinitul lui nu exista. A scris câteva articole
f ~ 1 1 fericirii l^i
de un dârz patriotizm, cerând război imediat împotriva
oricui. Nici o gazetă n a avut curajul să publice vreunul
din articolele d-lui Ionel Lăcustă-Termidor. Ba i sa
refuzat de atunci orice articol. Chiria la hotel a rămas
neplătită de astă-vară. Mânca la mansardă, odată pe zi.
Eșea în oraș odată pe săptămână. Toată ziua și noaptea
târziu când încetau și ultimile zguduiri ale tramvaiului
cu far, d. Termidor întins în pat, cu ochii mari deschiși
înțepeniți în tavan, cu gândurile înșurupate în cuiul din
plafon în care atârna becul electric cu apărătoare de hârtie
de ziar, cugeta la înfăptuirea visului pe care îl trăise...
38 F. A D E R C A

Căci pentru punerea în scenă a unei fericiri se cerea

un geniu dramatic superior care să găsească principiul
de a complecta viața, ba chiar de a o înlocui. Nu numai
el. Ionel Lăcustă-Termidor, publicist bucureștean, dar trei
sferturi din oamenii celor cinci continente sunt robii a-
cestei vieți avare. Lui Ionel Lăcustă-Termidor i-a dat
întâia oară în gând, ceeace Edison, cu cinematograful și
patefonul, a făcut numai pentru ochiul și urechea, el să
facă pentru destinul oamenilor.
O... își da bine seamă că cea dintâi formă a ex­
perienței lui, *va fi "meschină, absurdă și poate compro­
mițătoare. Dar care descoperire a fost desăvârșită de la
început? Primul vagon pe șine, părea o ladă 1 de tărâțe,
iar locomotiva o mașină de gătit, cu urloiul gros și
lung...

— Și atunci, întrerupse prefectul ridicându-sc în pi­

cioare și aprinzând o țigare, ca primă experiență ai trans­
format odaia în tranșee și în noaptea de Crăciun ai
început să tragi cu mitraliera!!...
D. Termidor ridică ochii depc laba goală a piciopicio-­
rului căruia îi vorbise și privind pe Prefect în ochii lui
mari de câine feroce și bun, încuviință simplu:
— Da...
— Ai scăpat Termidor... Mai convins...! zise Pre­
fectul cu o voce răsunătoare bătându-1 pe umăr. Apoi
înaintând doi pași spre stânga, deschise o ușe nebănuită, .
pofti doi domni în negru, cu fețe de pergament cari
așteptau cu jobenele în mâini, și făcând loc să intre,
le spuse scurt:
— E nebun...
Saxierer
sau
Toate visele se’mplinesc
In această zi de Paști, d. Ionel Lăcustă-Termidor
urcă singur dealul viilor. Au rămas în urmă colinele
și găurile în pământ ale Țiganilor, cei mai noui orășeni
care cu odraslele lor au învățat nobilele meserii ur­
bane, bărbieritul, masajul, vioara, lustruitul și care în
lipsă de alt nume și-au însușit pe cele mai ilustre:
Brătianu, Bibescu, Kogălniceanu, Cuza... Provizorii mi­
rese anuale ale colinelor, zarzării înfloriți în cele dintâi
vii mai adăpostite, și-au pus beteală fragedă din care
se desprinde, purtată ușor și legănată de adieri nesim­
țite, câte o petală, ca un nostalgic sărut călător prin lume.
Trenul negru, ca un gând trivial, se ascunde după mal
de lut, și abia se mai zărește urma fumului de cărbune
în zare, pe unde a rămas stația.. .
In această după amiază de April, d. Ionel Lăcustă-
Termidor — desființat cu totul de anotimp — închide
ochii ca să simtă și mai bine blânda pierdere de sine.
Un clopot — dela ce cramă? dela ce bisericuță? —
începe să-și joace mingiile-i sonore de aur între dea­
luri, și d. Ionel Lăcustă-Termidor, într’un fior, cugetă
că ciocanele dureroase și răsunătoare ale vieții sunt mult
mai necesare decât nesfârșitele catifele negre ale mării
40 F. A D E R C A

tăcerilor și neantului. Zbuciumul între aceste extreme a

pus din nou stăpânire pe bietul lui suflet imaginativ și
d. Ionel Lăcustă-Termidor a scos din buzunar și a
desfăcut din nou scrisoarea primită acum trei luni dela
fostul prieten din copilărie Saxierer, azi în Washington...

Saxierer, industriașul Saxierer, voința hotărîtoare în

industria oțelului american, proprietarul brevetului ,,As-
falto” pentru asfaltarea ieftină și rapidă a drumurilor, im­
plicat din această pricină în toate industriile de automo­
bile care n’ar putea face progrese fără drumurile cerute
de cauciuc, primul acționar al Societății mondiale ,,Ame-
rica-Radio”, cine ar crede că e acelaș Nuhăm Saxierer,
băiatul fostului tinichigiu Saxierer din strada Bucovăț?
Slab, cu brațele lungi și picioarele ciolănoase, Nuhăm Sa­
xierer a fost din clasa întâia primară tovarășul de
bancă al elevului Ionel Lăcustă. Amândoi, unul palid,
cellalt cu capul pistruit până sub ochii albaștri în cari
cădeau pletele nețesălate ale părului de sacâz crud, au
plâns lăcrămi duioase cu sughițuri înghițite, pe cartea
de cetire unde murea, credincios soldatului ,,rănit în Lătaie”
Câinele Azor. In clasa întâi liceală Nuhăm Saxierer nu mai
plângea. Umbla încruntat, iar părul lui roș, udat de trei
ori pe zi cu apă de fântână și frecat cu perie mare de
scânduri, sta rânduit cu o cărare în dreapta. Tinichigiul
Saxierer își bătea cele opt fete care lucrau la croitorie,
oridecâteori cereau bani:
— Mânca-v’ar focul... Și Nuhăm? Cine o să plă-
tească pentru Nuhăm taxa de liceu?
Și Nuhăm Saxierer era cel mai bun mecanic al
mahalalei — dregea ceasuri, monta sonerii, făcea păpuși
Tatăl d-lui Ionel Lăcustă-Termidor
(din Spania).
42 F. A D E R C A

cu muzică. Totuși Saxierer era nefericit că. la rând cu

toți ceilalți prieteni, rămânea tot atât de năuc în fața
uriașului zid de întuneric în care, precum spunea stropșit
bătrânul profesor Cazacliu, se petreceau minunatele echi­
valențe ale geometriei în spațiu. Legile unghiului și ale
triunghiului, în cele trei specii abstracte caracterizate prin
lungimi și deschideri de linii, erau atât de încur­
cate în ,,demonstrațiile’ deduse cu scuipat pe tablă
de d-1 profesor încât în al doilea trimestru Nuhăm Sa­
xierer înspăimântat de gândul unei corigențe, luă hotă-
rîrea să descopere și să demonstreze el însuși, după
capul lui, „teoremele’ . In pafeul municipal, în timp
ce elevul Ionel Lăcustă visa printre copaci apariția de
dincolo de lac a Zânei Polare în ochi cu sclipiri de
ghiață verde, în sân cu două planete de culoare etern
crepusculară și pe gură cu surâsul incoruptibil, toată în
haină de polei, țurțuri și falduri de ger, Saxierer la ră­
dăcina unui copac tăia cu bățul în zăpadă triunghiuri
uriașe pe care le măsura cu șchioapa, îngenunchiat în
zloată și le înmulțea în gura mare ca să-l convingă pe
Ionel Lăcustă și mai cu seamă spre a se convinge pe sine.
La începutul trimestrului al treilea, d. Cazacliu l-a
ascultat cu gura căscată — mult mai căscată ca altădată —
pe Nuhăm Saxierer, care introdusese în proporțiile miș-
cându-se fatal ale triunghiului, și o circonferință.
— Foarte bine domnu Nuhăm, a rostit ironic la
urmă d. Cazacliu, scuipându-și elevul, dar demonstrația
dumitale e bună pentru clasa a șaptea unde se învață
trigonometria, nu pentru clasa întâia din care faci parte.
Treci Ia loc. La mine nu se prind astfel de... de ghe­
șeftari, Patru. Să ’ijveți pentru clasa întâi.
AVENTURILE D-LUÎ IONEL LACUSTA-TERMIDOR 43

Elevii Nuhăm Saxierer, Ionel Lăcustă și Cobăl-

cescu, băiatul înalt și blond al colonelului Cobălcescu,
au aflat în aceiaș clipă, la amiaza întâii zile de Paști,
înghesuiți în fața tabelei din geamul liceului, că au rămas
corigenți la matematică. S au repezit la d. Cazacliu acasă,
care locuia în dosul grădiniței cu pompă și au plâns
la ușă. D. Cazacliu care era la masa a ieșit în prag cu
șervetul la gât și zărindu-i a vrut să sară asupră-le, roșu
de mânie:
— Hai sictir, pezevenghilor... Vă cunosc eu... Jucați
toată ziua oină și noaptea umblați după mueri...
Dar cum hohotele de plâns ale elevilor nu mai con-
teneau, ba se ridicaseră la scandaloasă violență, se ivi
îndărătul d-lui Cazacliu și cucoana, o femee scundă și
căruntă, cu ochelari pe vârful unui nas foarte lung, care
dete drumul unui glas de bărbat;
— Mânca-i-ar baba... Ia te uită la ei cum plâng,
sărăcuții... Cazace!... Cum, te rabdă inima să-i omori așa?
Cazace, te bate Dumnezeu, că azi e sfânta zi de Paști...
Domnul Cazacliu se întoarse din profil către baba
lui și rosti îndesat:
— Hai, cărați-vă, măgarilor. Veniți după amiază la
1 i cu toată materia. Vă mai
trei în amfiteatrul liceului
ascult odată.
Corigenții, cu sufletul topit de fericire, se repeziră
în stradă, ștergându-și ochii. Numai Nuhăm Saxierer era
serios și mergea cu pas mare, măsurat, ștergându-și nasul
lui roșu pe care se prelinsese lacrămile. Se opriră a-
fară din oraș, dincolo de bulevardul dărăpănat, la o
clae de fân de anul trecut, în jurul căruia dăduse iarbă
nouă. Elevul Ionel Lăcustă propuse repede să se as-
44 F. A D E R C A

culte unul pe altul. Cobălcescu deabia așezat se ridică,

și mai înalt parcă, în picioare și spuse că el dă fuga să
aducă geometria de acasă... Saxierer îi potoli pe toți:
— Noi am fost proști un an întreg; cum o să ne
facem deștepți într’un ceas?
Elevul Ionel Lăcustă mai pierdut decât toți în a-
ceastă cea dintâi nenorocire mare, șopti sfios:
’— Eu zic să mergem acasă...
— A, nu... Asta nu... urlă Cobălcescu sărind din nou
în picioare. Eu propun să-1 împușcăm pe „dobitoc’ . Am
două pistoale la fel cu ale lui Tunsu și Jianu.
— De ce? Dacă-1 împușcăm nu mai putem să dăm
nici corigență, raționă Saxierer. Propun să ne facem o
colibă în Luncă și să învățăm acolo toată vara.
— Nu mai mergem acasă. Eu prind păsări cu lațul,
Ionel Lăcustă o să fure mere... ne scăldăm în Lac — în­
cepu să dea din mâini Cobălcescu.
— De ce în Luncă? Hai mai bine să fugim în A-
menea, vorbi Saxierer.
— Da, să trăim ca Pieile Roșii, chiar cu Pieile
Roșii... visă fericit Ionel Lăcustă.
Saxierer privi în jos, alese și zmulse câteva fire
fragede de iarbă și ridicând capul mărturisi:
— N’avem ce căuta la Pieile Roșii Să fugiiim
la New-York. Eu am să mă fac inginer și noi nu ne
despărțim niciodată. Am să învăț să fac: o mulțime de
mașini și... și... o să ne îîmbogățim.
L O să fim bogați ca
Rotschild și... o să-1 aducem la New-York și pe d.
Cazacliu, care știe atât de multă geometrie...
Dar planul lui Saxierer nu ispitea prea mult nici pe
elevul Ionel Lăcustă nici pe Cobălcescu. Unuia îi era
AVENTURILE D-LUI IONEL LAOUSTA-TERMIDOR 45

urât să meargă pe jos („chiar noaptea”, spusese Saxierer)

iar cellalt era dezamăgit că pistoalele nu jucau un rol
prea mare în planul de fugă. La examenul din amfiteatrul
liceului nu s’au mai dus. Noaptea a venit peste bazmele
minții lor copilărești, cu fiori.
Elevul Ionel Lăcustă a devenit scriitor de hi­
mere în țară eminamente agrară, iar Cobălcescu maestru
de scrimă la o cazarmă de cavalerie.
Și iată, după douăzeci și șase de ani d. Ionel Lă-
custă-Termidor primește și recitește în această întâia zi
de Paști, scrisoarea prietenului Saxierer din Washington...

.......Căci am și eu momentele mele de reculegere.

Da, mă văd din nou în țara mea natală care are atâtea
câmpii, atâtea văi și atâtea dealuri încât ar face, cred,
un om fericit din cel mai încăpățînat inginer. Nu mă în­
doiesc că opera ta literară, de care mi-a vorbit o mătușă
a nevesti-mi de curând venită din România, ți-a asigurat
o existență mai liniștită decât a mea, sortit să muncesc
și ziua și noaptea. Tot de la mătușa nevesti-mi știu că
ții conferințe pentru cari ți se plătesc sume fabuloase
și multă vreme ai refuzat orice confuzie cu femeile, ca
să nu-ți alterezi forța creatoare. Eu, ți-o mărturisesc, sunt
obosit. Aș vrea să mă odihnesc. îmi urue urechile de
parcă toate motoarele uzinelor mele le port în cerul gurii.
Am voit să mă refugiez în peninsula Alaska, unde se
spune că e tăcere. Nu pot să cred: e prea aproape de noi.
Cineva m'a sfătuit să-mi construesc o vilă în Sahara.
Ar fi ceva... Dar nu cred să existe o liniște mai împă­
rătească decât în frumoasa noastră Românie!... E drept
că un imbecil mi-a mărturisit liric că, plecând din Ro-
46 F. A D E R C A

mânia, a simțit tresărind în el o energie nebănuită care

cică-1 copleșise ca într’un oraș de provincie, iar când
trenul a intrat în cartierele industriale ale Berlinului,
șerpuind două ore numai printre furnale înalte până’n cer,
ar fi voit să sară din compartiment și să îmbrățișeze acele
unelte cari dau oamenilor idei noui și preschimbă globul te­
restru într’o bijuterie. Ti-am redat propriile lui cuvinte,
ca să vezi cum se poate perverti un creer omenesc. Acest
imbecil e vărul meu, pe care-1 iubesc, și care susține că
ai fi — cu toată gloria și averea pe care o câștigi cu
literile în România — un nenorocit, un funcționar de
stat, amenințat în fiecare zi cu darea afară din slujbă!...
Precum vezi, sunt oameni cu fantezie și în familia mea...
„Nu, nu vreau să mai ascult pe nimeni. De Paști
voi veni în București și cred că se va găsi în aparta­
mentele tale un colțișor și pentru un om prozaic și află
că n am de loc gândul să rivalizez cu garajul tău; din
potrivă, vin cu gând interesat: vreau să-ți imit mobila au­
tomobilelor. Dacă nu-mi vei da voe, nu mă voiu supăra,
iar dacă vei consimți, vom face o societate pe acțiuni.
Nu m’am îndoit niciodată de fantezia ta, și dacă ași fi
avut și eu puțină fantezie, o... fi sigur, ași fi dus și eu
o viață fericită ca tine, în paradisul natural — ,,Pe-un
picior de plai, pe-o gură de rai”... — care e România.
„Sunt însurat cu o pianistă blondă, o prințesă rusă
refugiată din Moscova’la Washington în 1917. Dacă ești
însurat, predă soției tale omagiile noastre. Te roagă de
pe acum mica mea Karina, să nu-i ceri să cânte. Are
o teamă îngrozitoare de geniul tău artistic de care-i vor­
besc mereu. Am aranjat însă cu omul meu de încredere,
inginerul Mac Wold să-ți transmită la 12 Februarie ora
D. Ionel Lăcustă-Termidor, zeu în Tanganika
(Africa Centrală).
48 F. A D E R O A

23 concertul Karinei la serata intimă de la New-York

a ambasadei engleze, pe lungimea de undă pe care ți-o
voi telegrafia la timp. Ce păcat că nu-ți pot trimite bigrilla
cea nouă a uzinelor noastre — ai fi văzut și auzit în
acelaș timp pe Karina mea la pian...
„Numai la gândul că voi părăsi pentru o lună acest
infern de roți, ascensoare, cifre, cifre, cifre și voiu
scăpa de cleștele magnetic al milioanelor dc furnici umane
care mă năpădesc prin cele cinci simțuri, devin vesel...
vesel... ca un copil... ca atunci... ți-aduci aminte? — când
am rămas corigenți la matematici și ai voit să fugim
să trăim cu Pieile Roșii...
....... Dar am eu dreptul să turbur cu mizeriile sufle­
tului meu ruinat, sufletul tău de creator îmbătat și pierdut
în farmecul Naturii? Scrie-mi ca să mă liniștești...

Da, la 12 Februarie, ora 23 d. Ionel Lăcustă-Termidor

deschise fereastra mansardei lui. Simfonia din sala de
repție a ambasadei engleze dela New-York a făcut ocolul
pământului, căutând și antenele inimii lui — și a trecut,
neauzită, misterioasă ca un destin, între cer și pământ...
Clopotul din podgorii a tăcut. D. Ionel Lăcustă-Ter-
midor rupe încet scrisoarea industriașului american și vântul
o risipește prin viile apropiate. Un car cu boi urcă încet
la deal, legănat, și-l învăluie de tot în nouri de praf.
Un rol seducător
— E voe? se auzi.
Inălțând capul de pe hârtii, d. Prefect de Poliție
recunoscu pe d. Ionel Lăcustă - Termidor. Iși scoase
repede ochelarii de pe nas, ca să nu pară bătrân, se
ridică
. și aruncându-i pe hârtii, se înfățișă parcă mult mai
tânăr.
— Bată-te să te bată... Tu ești mă, Lăcustă... și
domnișoara e... soția ta?
Lângă ușă, ca un model al feminității încremenit în
cea mai dulce sfiiciune, domnișoara, nu mai crescută ca
j
un copil mare, privea în jos, surâzând cu o gură aproape
femciască, de o mare fericire lăuntrică, poate cine știe?
numai din imensa bucurie de a trăi. Primăvara, cu su­
fletul încă de iarnă rece, aruncându-se în odaie în fâșii
prelungi și nestatornice în care fremătau întâile reflexe
verzi ale castanilor, învăluise ființa de lângă ușă în mă-
tăsurile ei ireale. O cazacă subțire cuprindea grumajii,
brațele și se oprea pe cele două cupe invoalte ale șol­
durilor, de unde purcedea o rochiță numai cute albastru
închis, până la genunchi. Picioarele cuminți și modeste,
unul alături de celălalt, se duceau și seopreau în cei
doi pantofiori fără nici o podoabă, ca două mierle negre.
Când și-a scos bereta studențească, părul de un castaniu
deschis rămase înnodat într’un coc greu la ceafă unde
50 F. A D E RC A

un soare mic, în nebuloasă aurie, imita păr fin răvășit.

Era singura anarhie a copilei.
Prefectul, vechi amator, fu amețit de această ară­
tare candidă și suavă, când propriile lui fiice crescute
sever, aproape militărește, se purtau tunse scurt, brațe
goale, fumau ca niște șerpoaice și se băteau cu ordo­
nanțele până la sânge.
■— Bravo, Termidor... îmi place... Tc-ai făcut om
de treabă...
Și Prefectul se îndreptă spre ușă să strângă mâna
tinerei soții.
Dar Termidor, cu un mare zâmbet, în care sclipi,
vicleană și trivială, o știrbitură neagră se interpuse:
— îmi dați voe: domnișoara Rașel, colaboratoare
la ziarul meu IDEIA MINISTERIALĂ. Nu, nu e soția
mea... râse d. Termidor din toată inima și loțuș cu destul
respect. Vedeți dv., de când cu... experiența de a pune în
scenă... vă aduceți dv, aminte... fericirea (creată de ima­
ginație) în funcție de amintire... când cu mitraliera -dela
hotel Regal... Nu se mai putea... Și-atunci am scos IDEIA
MINISTERIALĂ. Se adresează unui public restrâns: mi­
niștri, foști miniștri, viitori miniștri. Dar. . . Un astfel de
ziar de elită are nevoie de subvenții. O aristocrație in­
telectuală pentru a subzita...
— Lasă dragă, vino la chestie. Ce dorești? Cât?
— îmi pare rău domnule Prefect... Ionel Lăcustă-
Termidor poate avea toate viciile, dar ingrat nu poate să
fie... N’am venit să vă abonez. Veți primi IDEIA MI­
NISTERIALĂ în chip grațios, în semn de adâncă... de...
profundă...
Lasă. Zi-i ’nainte,,.
AVENTURILE D-LUI IONEL LACUSTA-TERMIDOR 51

— Am venit să vă explic o nouă față a concepției

mele dinamice despre lume, să vă fac cunoscută o nouă
aplicație. Pornesc, e drept, dela acelaș principiu și domni­
șoara aci de față e elementul meu de experiență și de
succes — zic de succes pentrucă de două luni sunt în
plină activitate și dv. n’ați primit, cred, încă nici o plân­
gere împotrivă-mi. In ce constă procedeul? Numai decât..,
Dela penibila experiență pe care o cunoașteți și din
care am scăpat teafăr mulțumită amabilității dv. pentru
persoana mea și înțelegerii dv. simpatice pentru tot ce e
geniu dinamic, am rămas într’o stare, ca să zic așa, mize­
rabilă. Eram fiert... Articolele mele se aruncau la coș.
E drept că primeam uneori câte un bon de la câte un
secretar de redacție, dar articolele nu apăreau niciodată.
Indignat și văzând starea deplorabilă a Ministerelor noa­
stre, am hotărît să scot IDEIA MINISTERIALĂ, pentru
Ministere.
înfățișarea mea era... vedeți, îmi vine greu să găsesc
adjectivul, pentru că eu îmi văd spiritul de dinăuntru
și văzut din afară e mult mai jalnic. Cum să te prezinți
Ministerelor, a căror prosperitate o dorești, într’o stare
mai puțin impunătoare chiar decât al domnilor portari,
care se înfățișează sclipind în fireturi ca niște amirali de
uscat. Sunt și urât — nu mă calomniez. Nasul crește
mereu, de speriat, și a luat-o de astă iarnă într’o parte.
Dinții s au rărit. Glasul, cum ați putut băga de seamă,
are și oarecare sunete prea catifelate, ba chiar goluri,
de mi se pare de multe ori că sunt o flașnetă italiană,
capul fiind papagalul. Fără concepția dinamo-dramatică
n ași fi făcut, sunt sigur, nici^^-waravă. Ea sa prezentat
52 F. ADRRCA

dela sine în fată-mi cum se ivește din pământ în basm,

la vreme de mare cumpănă, peria salvatoare.
Ce este drama vieții, dacă nu un joc de șah, în care
valorile sunt interșanjabile? Eu am ideia — deci trebue
să găsesc ființa cu ochi, gură și glas fermecător, care să-mi
joace rolul în această viață decrepită. In locul trupului
acestuia ruinat de tranșee, în locul inimei acesteia lipsite
de virtuțile atât de voluptoase ale fecioriei, în locul gla­
sului hodorogit — iată apare în Univers, surâzător, trupul în
pas înnăscut de menuet, inima candidă și palpitând de pre­
simțire, glasul ca o vibrantă coardă de violă, Rașela mea...
Credeți, scumpe domnule Prefect și bănuiți că a
rezistat vreun domn Director General, vreun domn Ins­
pector General, vreun domn Secretar General, vreun domn
Ministru?
Rașel... Câte abonamente Ia IDEIA MINISTE­
RIALĂ am făcut în șase săptămâni?... (Taci... Nu răs­
punde... Te-am întrebat numai așa, pentru un efect dramatic.
Răspund tot eu...) 9765... Cât costă un abonament anual
pentru autorități? Lei 3500. Câte abonamente a făcut fie­
care Minister? Dela 25 până la 100. Când trebuie să
apară ziarul? Zilnic. De câte ori a apărut IDEIA MI­
NISTERIALĂ de când lucrăm? Odată, cu fotografia
întregului guvern.
îmi veți spune domnule Prefect, cu intuiție, că am
pornit să conrup cu această fermecătoare ființă administrația
superioară, alcătuită la urma urmei din bieți oameni, bine
hrăniți și deci supuși ispitelor. Vă înșelați și iată întind
singur mâinile să le încheiați în cătușe și primesc să mă
aruncați în saramura ocnelor dacă veți afla un singur func­
ționar public care să fi căzut pe canapeaua din biroul
Domnișoara Rașelica (acasă).
Domnișoara Rașelica (în exercițiul funcțiunii).
AVENTURILE D-LUI IONEL LACUSTA-TERMIDOR 55

său victima vițiului bărbătesc, mușcând (ca să vorbim în

stil biblic) din mărul Rașelei... Nu e nevoie, cred să
afirm pe cuvântul meu de onoare că această ființă c
virgină. De altfel se vede. Arta mea nu se întemeiază, cum
ar crede o minte vulgară, pe prostituarea acestei fecioare
cerești. Și nici n’ar fi fost practic — se vede numaidecât.
După întâia îmbucătură, unul ar spune că mărul a fost
acru, altul că i sau strepezit dinții, altul că de prea
multă dulceață i sa făcut greață și altul că nu mușcă
de două ori din acelaș măr. Toate ușile s ar închide, nu
sar mai deschide pentru nimic în lume, iar IDEIA MI­
NISTERIALA arfi silită să-și întrerupă apariția.
Ce dăruesc eu 7
Pe Rașel? Nu. Eu dărucsc ideia Rașelei, și această
ideie, domnule Prefect de Poliție, este incoruptibilă. Nici
odată ochii — clipește Rașel, surâsul — surâde, Rașel,
mersul — fă doi pași, Rașel... glasul — spune Bonjour,
Rașel... - nu vor fi mai cuceritoare și în existența lor
dinamo-ideologică mai desăvârșite ca în acest refuz, în
acest ascetism față de solicitările degradante ale vieții.
Domnii Miniștri în fața Rașelei au rămas integri, Rașela
pururea fecioară, a rămas în fața domnilor Miniștri mai
încântătoare și mai vrăjită, mai curată și mai perfectă,
ca o pânză de Giotto, ca o melodie de Luli...
Găsiți, că eu sunt un excroc, și Rașela o criminală?
Atunci excroc c și Praxiteles, criminală c și Victoria
dela Samotrace!... Dumnezeu care a creiat pietre, stele, apă
și flori, a creat și aceste ființe vii, ideile de artă. Și ele,
domnule Prefect de Poliție prind corp în câte un ceas
de mister, într’o piatră cioplită, în câteva sunete împletite
cu tăcerea ondulată a timpului, în mersul și surâsul Ra­
șelei pe vasta scenă a lumii.,.
56 F. A D E R O A

Bănuiesc că acum, după ce v’am destăinuit secretul

jocului și al scenariului, socotiți că ceiace am făcut e
foarte ușor. Și în această presupunere, domnule Prefect
de Poliție, vă înșelați. Alegerea și pefecționaea mijloacelor
de expresie în crearea unei opere de artă ține de un
geniu atât de
Rașel... vrei:i să treci pentru câteva clipe în odaia alătu-
rată? îmi dați voe d-le Prefect... așa. Tu Rașel, cât vei
sta aci singură, mai repetă cele două figuri: Privirea ini-
țială și mai cu seamă Surâsul suprem.
Și acum domnule Prefect pentrucă suntem singuri, cre-
deți că Rașela așa cum ați văzut-o, e a lui tat-său și a
măsii? Nu... Rașel e creația minții mele!... Milioane de
ie muncesc prin ateliere de croitorie, prini saloane
Rașele
de curățat, tăiat și lustruit unghii, sau iprin cine știe ce
bucătării, în comuniune mistică cu vase nespălate. Pe Râ­
șela mea am meditat-o și calculat-o îndelung în toate
proporțiile și efectele ei. Un T i vers de geniu poate rosti,
inconștient, orice căruțaș, dar ’ versul meditat de mine
dansează cântă și vrăjește numai în strofa de lumină
în care l-am iscat. Mi-a trebuit (și dau numai elemen­
tele grosolane ale concepției) un sânge rarefiat de mii
de ani, un copil în care spiritul sexului să învăluie doar
ca un văzduh, trupul menținut fraged și proaspăt de o
foame devenită istorică. Mi-a trebuit o inteligență care
să guste cu inocență și desăvârșită voluptate jocurile în­
fățișărilor lumii, și care să aibe desgustul până Ia sa­
turație, din milenar exces, al tuturor fanatismelor. Iată
de ce am ales din miile și miile de Rașele pe această
Rașel, copila selecționată de Ghetto, rafinată de Talmud
și dusă la perfecție de geniul meu dramatic.
Mătușa d-lui Ionel Lăcustă-Termidor
(din Lubeck).
58 E. A D E R C A

Am avut de luptat cu moda tipului femeesc care

vulgarizează și mai cu seamă care actualizează prea mult
ca să pot scoate, prin ea, în relief metafizica sexuală a
Rașelei. A trebuit să renunț, cu tot riscul — nici o operă
de artă nu se crează fără anularea mediocrității admirate
de contimporani și fără teribilul risc de a fi sărit cu un
milimetru dincolo de esența de unde începe imperiul trist
al manierei și caricaturei — a trebuit să renuimț' și la
părul tuns-oxigenat și la înzorzonarea brațelor și gruma-
jilor. Și am avut apoi de luptat cu tot ce era imperfect
în gesturile Rașelei, cu tot ce era năclăit în dicțiunea
Rașelei — ea care umblă gesticulează și vorbește de
5687 de ani.
îmi veți zice că de vreme ce am găsit-o și creat-o —
de-acum înainte mă pot bucura și... profita.
Nu.... nimic nu e etern, domnule Prefect de
Poliție, nici planetele și nici Rașela. Trebue să în­
țelegem pe deplin pe Rașela de-acumacum și să ne bucurăm
cu cea mai mare intensitate. Nu se vor desfășura depe
Mosorul Pământului de două ori două primăveri și
aceste mijloace de expresie pe care le-am creat, cu atâta
râvnă și durere, vor trece de meridianul frumuseții. Mo­
mentul e unic. El nu s a mai ivit dela eșirea din Egipt
niciodată și nu se va mai ivi, până la sleirea timpului,
niciodată.
înțelegeți domnule Prefect?
Rașel va voi să fie mamă. Și nici o considerație
dinamo-dramatică nu o va putea desconvinge. Va avea
poftă de mâncare. Se va îmbăta. Se va lăsa pătrunsă de
germenii vieții și va urla că ea vrea să ofere aevea
surâsul și gura în locul tainei și al surâsului...
AVENTURILE D-LUI IONEL LACUSTA-TERMEDOR 59

Vă dați scama domnule Prefect de Politie de ri­

dicolul și degradarea Venerii de Milo care s ar da jos
de pe soclul de la Louvre, s’ar urca într’un taxi și ar
spune șoferului s’o ducă la Hotel Rietz?...
E destinul care pândește și-mi va ruina ideia. Dar
nu, să nu cad în melancolic... E o chestie care mă pri-
vește numai pe mine și sistemul meu.
Acum putem chema pe Rașel.
Rașel!... Rașel!... Domnul Prefect vrea să-ți strângă
mâna. Privirea inițială... Ah!... Pleoapa în urcare ceva mai
lento, și privirea ceva mai uimită, ceva mai dintr o parte...
Nu, nu-mi place... Incăodată. Așa, perfect... Surâsul suprem..,
Mai mult: să se vadă și caninul din stânga... Limba o
scoți scurt și o miști numai odată... Perfect!... Mulțu­
mesc...
Hahahahaha!... Tot ticălos ai rămas Lăcustă!,
Tu nu mori acasă, mă...
Cu cel mai profund respect, domnule Prefect!,
Hai Rașelica...
Și salutând larg, cu genuflexie și pălăria în semi-
cerc aerian, d. Ionel Lăcustă-Termidor a mimat o re-
tragere triumfală, cu surâs grațios de primă balerină.
III GENIUL D-LUI IONEL LACUSTA-TERMIDOR
DIN OPERE COMPLECTE: 1. Leandrul
2. Fire impletite
3. Filosofia elegantei
4. Copacul-Profet
5. Pentru Irinel
6. Revoluția socială prin apă
rece
7. Grădina Magică
8. Jocurile timpului
9. Rugăciune de dimineață
10. Cupe otrăvite.
d
 E destinul scriitorului ca oride-
câteori se căsătorește într'o carte
nouă, să fie în noaptea nuntii lui
spirituale pururea fecioară. Dacă o
singură dată se dovedește femeie
adică repetat — e pierdut!...
Ionel Lăcustă-Termidor
D. Ionel Lăcustă-Termidor, copac în
Biskra (Sahara).
6
Leandrul
Furios, a trântit ușa și a scoborât în aerul curat al
nopții, trei trepte, fără să aprindă lumina electrică de-a-
supra scării de piatră care dă în curte. Pe a treia treaptă
se află un leandru ale cărui frunze proaspete în presimțirea
florilor albe, se ’nfioară. El se așează pe treapta de
piatră, își ia capul înfierbântat în mâini. Și din frunzele
verzi aude glasul adânc și împăcat în sine al arbustului;
— Dacă te-ai face leandru. . . Intr’un butoiaș cu pă­
mânt, stăpâna care iasă dimineața în capul scării cu bra­
țele albe, goale și cu părul bogat prins ca într’o fină
colivie într’un păenjeniș de mătasă viorie, te-ar așezo
pe treapta a treia și n ai mai fi singur, atât de singur.
Luna ar trece, uneori, noaptea printre noi, și ne’nțelegând
nimic din tăcerea noastră, s ar aruncă peste coperișurile
de cositor, ca peste lacuri de apă moartă, și s ar spân­
zura în nouri.
Ai scăpă de marea suferință a vieței tale, de închi­
puirea care te-a otrăvit într’atât, încât nu mai înțelegi
că alții pot avea alte închipuiri. Oștile de umbră, înarmate
cu suliți de fildeș, pe care le zămislești noaptea ca să le
înmărmurești în semne de plumb, nu se vor mai întoarce
împotrăvă-ți în ceasurile în care mintea ar voi să doarmă.
Și nu-ți va mai scoate nimeni în piața-publică, spre bat­
jocura vulgului, inima ta de prinț surprins în camașă de
AVENTURILE D-LUI IONEL L/ÎOUSTA-TERMIDOR 67

noapte. Isprăvește odată cu înfățișarea aceasta ridicolă

de tenor, sortit să cânți cu mâna la splină, patetic, spe­
riat de gândul că directorul Operei ti-ar putea scădea leafa.
Nu te mai uita în oglindă, să te recunoști. E dezgus­
tător, în locul copilului care te aștepta cu ochi mari și
cu inima înfiorată de misterul miracolului, să vezi un
imbecil obosit purtând pe piept decorația Meritului Cre­
dincios. Ți-ai pus de atâtea ori în gând să fi șarpele cu
clopoței care se mișcă la sânul Cleopatrei celei fără somn
și iată că de câte ori iubirea te flueră din vârful limbei
călduțe, abea te ridici spre ea cu nomolul uscat pe pielea
crăpată a trupului.
— Hipopotamule!. . . răcnește, și-și ascunde chipul
în perine.
Nu vezi că-ti lipsește logica și consecventa?...
Dacă ai consimți, între alte nebunii ale închipuirii tale
să vrei să fi măcar odată leandru... Te-ai odihni însfâr-
șit și tu în marea alteranță a celor patru anotimpuri, în
consecvență nealterată a bătăii de măsură în care umblă
viața singură a vegetalelor și rotirea stelelor. Noi nu
mințim și cine vreodată ne poate minți? Nu ne turbură
nimic. De un veac floarea mea e albă, suflată cu tranda­
firiu și frunza verde, topită în aur, la timpul ei. Și am
și eu visele mele... visul unei toamne, când, înălțându-mă
din butoiașul plin cu pământ negru, să caut leandri din
celelalte constelații.
Noapte bună. Ridică-te. Du-te. Ea te așteaptă. Te
aștept și eu, mâine seară.
Fire împletite
După o lungă discuție, între numeroși amici asupra
progresului, la care d. Judecător de Instrucție din Con­
stanta, venit la preumblare la Tekirghiol-Sat, a luat parte
plin de zel, certându-se cu soția mai în vârstă care era
de părere contrarie, au eșit cu toții în balcon. Vila „Du­
duia’ se află cam răslețită de celelalte vile și e împrej­
muită de un zid înalt din marmura calcaroasă a locului.
Nu eră lumină electrică, și prietenul musafir, inginerul
Vlad, a instalat în două ore un radio miraculos, care
cânta la ora 11 dela Paris, de la Breslau și de la Viena.
Vechi luptător pentru toate cauzele drepte, animator
al unui bal socialist pe vremuri într’un oraș de provincie,
revoluționar integral în sine și deci ne ’nduplecat acu­
zator al plăcerilor lui burgheze, d. Lăcustă-Tcrmidor în
acea limpede noapte de Iulie sta pe gânduri.
Calitatea intelectuală a apărătorilor progresului în timp
și spațiu nu deșteptase vre-o bănuială, pentrucă nu oamenii
verbesc, ci forțe mai mari decât ei, precum o coardă de
fir de mătase, sau o sârmă de oțel, întinse pe un sicriaș,
dau viață sonatei lunei. E oare nevoe să vedem neapărat
degetele care au călcat coardele?....
îndoiala a venit de Ia împrejurări banale.
Soția d-lui judecător a plecat să ia aer departe de vilă
și d. Judecător a râs de reacționarismul soției. Aviatorul
AVENTURILE D-LUI IONEL LAOUSTÂ-TERMIDOR 69

Râul, poreclit ,,Nitta-Jo”, pe care o imita, a certat pe

Judecățitor pentru lipsa de politeță față de o femee și a dat
fuga s o aducă înapoi. S a organizat pe loc un poker.
pok< Alte
perechi au plecat în căutarea doamnei. D. Termidor a rămas
stingher în aceste conjuncturi.
I s’a părut că este în afară de timp.
Radio e gata să primească salutul muzical a lui
Pablo Cazals, violoncelistul dela Barcelona, iar baba Mă­
ria chiamă cu durere un pui de găină rătăcit cine știe
pe unde, adormit poate pe terasa unui minuscul serai' de
lut cu alte găini turcești, pe casa tătarului. Pe linia
lacului se aprind nebuloase electrice, care fac un
joc de stele atât de original cu constelația de dincolo de
lac, dedeparte dela Movilă. Un Crysler cu farurile aprinse
scoboară, venind de la Constanța, costișea satului și co­
roanele dese ale copacilor îl acoperă și descoperă ca o
perdea de pădure veche. Un car cu coviltir negru de praf
și ploi în care doarme o întreagă familie de turci e luminat
brusc de unul din faruri și o clipă față în față în mij­
locul drumului, motorul englez și caii mici balcanici ne-
chiază cu spaimă și furie. Tăcerea sfâșiată ca o inimă, se
cicatrizează într’o secundă. Depe cărare, de aproape, sună
cuvinte franțuzești, zglobii și cristaline, ale unei cete de
copii cari au trecut lacul cu o barcă-motor de la Eforie; un
fluer ciobănesc din valea calcaroasă, leagănă colinele și
el se pierde cu pauze mari, ca o poveste la foc, în bă­
răgan, punctat arar de un clopot de oi, adormit.
Servitoarea urcă treptele cu cești japoneze pe tava
de lac, cu cafea.
In zare, pe linia cerului, nevăzută, numai ea aceiaș de
mii de ani — Marea.
70 F ADEROA

In ce timp trăește?... Și el ce vrea?

Dar scuturându-se din confuzia timpurilor, d. Ionel Lă-
custă-Termidor, spre a se regăsi, a început să fredoneze
un cântec de negrii, cu ritm și onomatopee.
Filosofia eleganței
Te-ai uitat după mine ironic că m'am gătit în haine
albe ca zăpada, că port o cămașă de omăt și pantofi de
pânză ca hârtia, că trec prin ceasurile toride ca o bucată
de marmoră răcorită dinlăuntru și am înfățișarea inco­
ruptibilă a unui monument din Mesopotamia sau penin­
sula Iberică.
Ol cât ași da să fiu elegant! ...
Nu mă sfiesc și dă-mi voie să-ți șoptesc la ureche
că toată eleganța mea costă mai puțin de cât vre-o câ­
teva cărți legate și abea jumătate din cât cheltuești d-ta cu
țigările și șprițul într’o. lună. Ti-ași mai spune dacă m ai
crede, că toată eleganța asta asupra căreia ai aruncat o
privire de critică și mustrare nu mă mulțumesc și gustul
meu ar merge la o linie și mai simplă — dacă nu din
materiale mai scumpe, mult mai scumpe — prin eli­
minarea unor zorzoane, vechi de cel puțin două sute
de ani, precum gulerul, cravata, gaica și nenumărații nas­
turi, butoni și catarame, dar fără de care, pe stradă, s ar
ține lumea după mine ca după urs.
Dacă vrei să vezi însă cu adevărat o linie elegantă
și să te convingi că o îmbrăcăminte omenească e demnă
cel puțin de tot atâta luare aminte și respect cât poe­
mele scrise în stare de veghe silită, și pentru care ai
 72 F. A D E R O A

primit câteva premii academice și o decorație pn-

vește!...
Nu femeia aceia, care și-a pus în cap toate florile
și fructele a patru anotimpuri și ale cărei mâneci par mai
complicate decât două planșe de anatomie. E o doamnă
care-și dă seama de valoarea și semnificația veștmintelor
și a simțit de multe ori în vastul orgoliu, vechea înțelep­
ciune că haina face pe om. Toate veniturile a trei pa­
late și dobânzile de la două bănci nu izbutesc să poto­
lească jărăgaiul sufletesc al acestei femei, disperată că
nu poate intra în niciuna din sintezele care fac dintr’o
femeie o tulpină de crin în mers — și că nu isbutește să
fie decât o măsălariță.
Să no batjocorim!... Ci s’o admirăm măcar pentru
capacitatea ei de ideal și pentru jertfa pe care o aduce
unei abstracții la care nu se pot ridica, de-atâtea ori, ațâți
profesioniști ai ideilor.
Te rog să nu iei aminte nici la femeiușcă, asemenea
unui bici, întinsă’n automobil și sfârtecându-ne cu pri-
virea ei de o perversiune de oaie. Din zel, ea a trecut
dincolo de țel, în săritura frenetică pe care a făcut-o
pentru a nimeri idealul de frumusețe propriu ființei ei.
Sa desgolit cu atâta convingere, încât toaleta e inco­
modată de nuditate iar nudul pătat, unde te-aștepți mai
puțin, de zdrențe costisitoare și giuvaeruri grele și grosolane.
Dar te rog să facem câțiva pași după această fetiță,
care pare o cuminte vânzătoare într un magazin de par­
fume sau o naivă lustruitoare de unghii și care ai zice că
s a silit vizibil să pară cu vre-o câțiva ani mai în vârstă
decât este într’adevăr. Rochița de mătasă în culoarea tă-
AVENTURILE D-LUI IONEL LAOU8TA-TERMIDOR 73

mâioarei moarte n are altă podoabă decât gulerașul și man­

șetele atât de albe și de sfioase, că par mai curând o
mustrare și o fină revărsare a carnației ei de spumă
ideală decât o biată horbotă de lipscănie.
Și acum adevărul: această manicureză de cincisprezece
am, este doamnă, doamna unui maior, și are treizeci și
doi. Mi se pare că este la a doua căsătorie, întâia stricân-
du-se din pricina soțului, fost avocat și căzut la câteva patimi
dintre care jocul de cărți și homosexualitatea nu erau cele
mai penibile.
Bagă de seamă că și deschizătura gulerului spre
umbra de petală a sânilor, n are nimic silit iar ondularea e-
șarfei scurte pe marginea suavei și albei vâlcele, pare
tot atât de nervoasă ca adierea unei tinere frunze de
stânjeneli Și până și bulinele albe pe cerul înnoptat al
siluetei îi dau un aer de simplă și candidă iubire, de
confort delicat și castă familiaritate, pe care de veacuri
o întrebuințează meșterii olari chinezi la ceainice și ar­
tiștii caolinului în realizarea farfuriilor albe, abea zmăl-
țate cu suflet de tânără mamă.
Surâzi de acest entuziasm pentru arta frivolităților...
Te rog să crezi că n ai dreptate!
Te-ai întrebat vre-odată decâteori în pustiul istoriei
universale, în care găsești oazele a cinci șase civilizații,
oamenii au izbutit să iscodească linia și țesătura cea mai
firească și mai simplă, adică mai elegantă, pentru sufletul
lor de-atunci?... Și când au ajuns la perfecția acestei
frivolități — ți-a atras cineva luarea aminte că într o
batistă și un pantof, într’o mănușe și un văl s a adunat
viu și etern, un suflet, adică o civilizație și o latitudine?
Sculptorul care lucrează cinci ani la un bust de piatra
74 F ADEROA

și zece la un cavou de artă, are poate o bănuială asupra

artei femeei elegante care se realizează, crede el prea
repede, ca să înmănuncheze rezultatele unui prea mare
efort de intelect și simțire.
Șe ’nșală și el I
Căci înaintea toaletei, nu uita că acea sfioasă dom-
niță, a cărei operă de artă este ea însăși, a făcut o ale-
gere de fiecare zi a <aerului, apei, săpunurilor și alimen-
telor, a supraveghiat mâna, piciorul, coapsele și mersul,
le-a armonizat cu stricteți, renunțări și perseverențe de
călugăr care caută pe Dumnezeu cel ascuns de mii de ani
sub cuiele limbei arameiane.
Și linia sufletului apoi crezi că se realizează mai ușor
decât linia genunchiului Venerei de Milo?...
Aici a fost nevoie de calitatea fecioarelor precur­
soare care în milenii au fost destrăbălate în toate direc­
țiile, până au nimerit uneori acel echilibru care e frumoasa
împăcare cu viața — ca picătura albă a rândunicei în sbor
și răsăritul stelei polare la fel de sublime, să fie privite
cu aceiaș uimire fericită. Mii de bărbați muncesc îu
iadul minelor de cărbuni, în uzine, mii de fete își o-
cupă sufletul în ateliere, zeci de tineri aleargă pe țărmul
mărilor albastre, urcă prin graniturile pleșuve ale mun-
ților sub poalele acoperite cu codrii de pini — uriași vul-
turi înmărmuriți cu ciocul în sus din epoca anterioară
meduzelor și stelelor de mare — ca această femee, în
aparență ne’nsemnată, să se poată privi în cea mai simplă
și mai vorbitoare expresie.
Bagă de seamă că n’am spus încă nimic despre gra­
iul, despre mersul, despre satanismul sau maternitatea
și despre cele o mie de orchestre ale sufletului ei din
AVENTURILE D-LUI IONEL LAOUSTA-TERMIDOR >5

cursul unei zile obicinuite, — după care să ne putem

apropia apoi de știința modelor între care ea trebue să se
experimenteze pentru a se putea oferi ochilor pricepuți, a-
devărată, simplu adevărată (căci nimic mai elegant ca
afectarea și minciuna!) și — mai cu seamă! — nebana­
lizată de vre-o repetiție.
Și această capo d’operă fără pereche participă la
trista lege pe care un poet naiv o numi Exelsior. A-
ceastă perfecțiune vie e supusă bicelor abstracte care în
câțiva ani numai își lasă vânătaele sub ochi și imprimă
crețurile sterpe pe zăpada celor mai fine și suave curbe
ale ființei ei, de ce?... — ca tragica experiență să re-
înceapă cu fetița care acasă, așteaptă ’n leagăn să se a-
gațe și să sugă astrele de azur cu lapte, pe care acum —
le văzuși, — le mângâia în mers numai aceea mătasă im­
palpabilă și mai ușoară decât privirile noastre...
Copacul Profet
Am găsit pe masă o glastră cu zambile, de un vioriu
crud, creat se pare cu multă trudă și nedesăvârșit. M a
bucurat nepotrivirea anotimpului cu floarea, ca o nebunie
savuroasă a naturei, care din iubire vine să grăiască a-
proape de obrazul tău în Martie cu parfum de sfârșit
de April...
Nebunia era însă neadevărată. înșelăciunea se ghicea,
chiar dacă nu ss’ar fi știut.
. Zambila
" juca rolul îndrăgostitei,
cu o patimă atât de 1 exagerată, că-i
i minciuna,
descopereai
Prefăcuta... In ce pământ străin își scosese ea bulbii, ca
florile să ’mbete atât de bogat și priceput, să ’nvălue cu
o lună înaintea Primăverei, capul omului ostenit, cu o
mie de desmierdări și sărutări de parfum?
Zambila venea din Italia. Profeția ei eră doar o ac-
tualitate mutată cu un grad-două de longitudine și lati-
tudine pe mărul fără codiță al Planetei noastre.
Dar mi-a revenit în minte Teiul care avea într’adevăr
însușiri profetice. Teiul de lângă fântâna din marginea
drumului care tae pădurea lungă a Baldovinilor. Era un
Tei bătrân pe care l’am văzut vre-o opt ani la rând, la
începutul Primăverei, când pădurea își scotea cornițele
verzi, iepurii albi și veverițele cafenii. Când opream au­
tomobilul în dreptul fântânii — datină depe vremea când
adăpam caii — băiatul și mama lui dădeau fuga să-și
AVENTURILE D-LUÎ IONEL LAOUSTA-TERMIDOR 77

scalde ființa în primele lumini verzi din candelabrele co­

pacilor. Teiul numai în deplinătatea coroanei lui, era galben.
Frunzele lui de Rusalii se legănau cu melancolii de Oc­
tombrie și ciutura scotea din adâncul de un kilometru al
fântânei, totdeanua, pe mica-i oglindă neagră, banul de aur
al frunzei tomnatice de Tei. De departe de la cea dintâi coti­
tură și mult mai departe înainte de ultima cotitură, căutam cu
ochiul Teiul care din Primăvară, cu înfățișarea ființei lui,
prevestea întregei păduri frământate de spasmul optimist al
nașterii, evoluția vieței și existența supremei poezii.
Când înfrunzise? când înflorise? Cari fuseseră naivi
tățile și bucuriile lui? cu ce păsări se jucase și care din
ele cântaseră în frunzele lui, mai mult?
înțelepciunea lui erâ o formulă de astronomie în care
se cuprindeau milioane de ani de înmulțiri și împărțiri
pe planuri geometrice, și el dăruia formula, esențială, pădurei
într’o zi. Farmecul lui profund și amețitor erâ elaborat
din patru anotimpuri și renunțări, condensate. Dacă Teiul
ar fi iubit, el s ar fi numit Shelley sau Eminescu și ar fi
înebunit, dacă ar fi scris poeme fantastice sar fi numit
Edgar Poe și ar fi murit spre sfârșitul unei nopți de beție,
pe o bancă într’un parc, și dacă s ar fi ivit în vis melancolic
pe malurile Ghenezaretului, ar fi fost, cu lisus, spânzurat
pe lemn.
Pentru Irinel
Din notița pe care părinții tăi dezolați au dat-o la
gazetă sub fotografie, că ești blondă, că ai 18 ani, că te
iartă „ori-ce-ai fi făcut” și să vii acasă, ca mămica să
nu mai plângă, te vei încredința încă odată cât îți sunt
de străini acei oameni care cred că te-au zămislit.
Biată Irinel... Cum ai fost ursită să rămâi de-apu-
ruri singură, ca unele privighetori și ca toate florile care
în pustietăți, tăceri și câmpuri, își urzesc stinghere
fecunditatea spaimelor și-și dăruiesc, noaptea, neștiute, su­
fletul lor de parfum.. . Blândă și cuminte Irinel, atât
de cuminte încât ți-a fost cu neputință să faci vre-o deo­
sebire între mâinile tale subțiri și albe lăsate sărutărilor
văzduhului și piciorușele, ca doi lotuși cu florile ’n jos,
siliți să umble încălțați.
Fotografia din ziar te-arată ca un băiat cu cravată
și care și-a lăsat doar un moț mai ii lung de păr blond pe
sprânceana stângă, nițeluș ridicată, mirat în fața bas­
mului adevărat al acestei lumi.
Din nimic, nici din căutătura simplă și senină, nici
din ținuta capului, mândră și deșteaptă, nu s ar putea ghici
că ai făptuit cu tine ceva rușinos, asemenea slujnicei pe
care maică-ta a dat-o afară pentrucă purcesese grea, fără
a fi în stare să spue limpede cum se ’ntâmplase, și
nu se mai putea apleca să frece parchetul. S ar zice, pri-
AVENTURILE D-LUI IONEL LAOU8TA-TERMIDOR 79

vindu-ți chipul din ziar, că te gândești la o problemă de

algebră și ești în acea pauză aparentă, când suveica ce-
rebrală de calculat care lucrează ’n întunerec mai repede
decât limba la lumină e pe cale să destăinuiască secretul
ivit deodată, al cifrelor.
Taică-tău, Irinel, care e foarte priceput în mârșă­
viile vieții și deține o funcție de mare onoare în orășelul
de munte unde ai crescut ca o Floare a Reginei, e încre­
dințat că te-ai oferit samsarilor de fete și te-ai dus departe,
pe continentul dimpotrivă, dintr’o sete de bani, vinovată
și nepotolită.
Că ești la Buenos-Ayres, nu ’ncape îndoială; că ai
găsit loc — și un loc de cinste, adică la prețul cel mai
ridicat și pe care-1 pot plăti numai bătrânii generali la
pensie — sunt încredințat. Dar făcut-ai toate acestea pentru
ibani — „penti
---- țru Irinel, tu care strângeai la mama,
în poșeta ei mare, bancnotele pe care ți-le dăruia tăticu
de ziua ta, ca a doua zi să uiți de ele și nici mămica
să nu-și mai aducă aminte? .. .
Ce să faci tu cu banii?... Când ai cerut tu bani și
când1 ai pus tu vre-o întrebare despre bani? Chiar când
voiaii o rochiță, erai convinsă că există undeva un Mi­
nister al Rochiilor, sub conducerea unei doamne din Paris
care trimite în toate orășelele ultimile modele, urmând a fi
împărțite fetelor cu lecțiile făcute.
Și acum, când mamele te osândesc că ai fugit de-acasă
și te privesc în ziar fetele ca pe-o depravată, — e adevărat,
prea frumoasă și cu surâs de înger căzut între oameni —
— îngăduie-mi să-ți trimit aceste rânduri de frățească
iubire și să-ți spun că, împotriva tuturor fotografiilor din
80 F. A D E R C A

ziare și a secretelor albume profesionale, tu ai rămas,

Irinei, cea mai nevinovată dintre fete.
Unde este mama ta să vadă cum reconduci pe domnul
senator, și cum, după aceia, arunci ligheanul cu apă spur-
cată? Căci e singura de pedepsit și de plâns pentru inima
închisă ca o nucă stearpă și pentru neputința ei de a-ți
fi fost prietenă...
Dar, Irinel, să n o osândim prea greu, pentru bat­
jocura căreia te-ai dăruit din pricina moralei ei de < o
brutalitate imorală, căci dacă nu ssaa aruncat încă depe
stâncile Ceahlăului în prăpăstii, e că tot mai crede într’o
năroadă bunătate a destinului care te va fi păstrat mai
departe curată pentru strâmta ei vanitate. Te doare, acum
când ai început să înțelegi aproape pe toate ale acestei
vieți, că ți-a lipsit o mamă care să nu se fi mulțumit
cu un control al rufelor și care să fi dat buzelor tale,
flămânde nu numai la ora mesei, și cuvântul de iubire și
speranță pe care-1 așteaptă și-l aud toate frunzele în
nopțile de primăvară. Scrâșnesc dinții tăi, Irinel, de cinci­
sprezece ori pe noapte — și sunt treizeci de nopți pe
lună — în pedeapsa care te-a făcut să nu bagi de seamă
că iubirea ta pentru pisica și pentru cățelușul de-acasă
nu trebuia să treacă atât de firesc asupra unui tânăr cu
sfiiciuni și delicateți de fată și mai cu seamă că nu
toate părțile trupului trebuiau oferite cu simplitatea di­
vină cu care ofereai cele două mâini.
Dar Dumnezeu care tremură’n trupul tău firav și
proaspăt și înalt, Irinel, și care adie ’n tine ca un crin,
nu te va lăsa multă vreme în mocirlă și va porunci a-
pelor care se târesc acum sub tine, libidinoase și desgus-
tătoare, să se retragă. Și iluminată, Irinel, te vei pomeni
-o
a
a»
CQ

S
co
£1
a>
-o

i
<M

"cZ
3
>cd
J
~âî
J
Q

6
82 F ADEROA

că ai ieșit în stradă, că te-ai oprit în fața unui teatru

cu afișe multicolore. Și într’o noapte te vei înfățișa pe
scenă și tu, așa cum ești într’adevăr, numai bucurie și
vis, și vei dărui lumei uimite — nu încă un trup ori-
zontal alături de milioanele de trupuri orizontale cu delta
răvășită — ci adevărata ta ființă de cântec și vers, pentru
care te-ai ivit dintre munți.
Iar toți acei care, deși nu te-au văzut, te-au cunoscut,
Irinel, — te așteaptă
Intr’o dimineață de Iunie
sau
Revoluția socială prin apă rece
— Vrei să faci o revoluție, cu ajutorul căreia să
anulezi legile existente în codurile Hamangiu și să legi­
ferezi altfel. Ești supărat că, făcând o preumblare până
la Șosea cu tramvaiul în vagonul rezervat poporului care
nu vrea să plătească în loc de patru lei, cinci, ai văzut
cu ochelarii ceiace știai de mult din teorie, că sclavagiu]
n a fost desființat și sclavii sunt —■ cum scrii de obiceiu
în ziarul revoluționar destinat abonamentelor la Bănci —
„o realitate socială ”, Ai dreptate. Stăpânul și servitorul
există și pentrucă sunt mai mulți băeți de serviciu decât
stăpâni omenirea e alcătuită pe trei sferturi din cameriști,
iar pământul e locuit aproape numai de slugi.
E o situație care poate indigna nu numai pe pro­
fetul sociolog și moralist, dar și pe estet: E urât. Râu­
rile sunt zămislite din apa vaselor de la bucătărie, iar
mările își bat talazele de zoi dela rufele spălate ale su­
dorilor sclaviei.
Bagă bine de seamă că nu purced de la considerații
filozofice și melancolice, precum că a fost destinul omu­
lui, să-și agonisească viața omorându-se pre sine și că
numai din greșeală omoară și pe alții. Nici nu pome­
nesc de sublimul sclavaj al femeii care, lăsându-se vrăjită
84 F. A D E R O A

de mirezmele propriei simțiri, se pomenește purtând în

pântec o sarcină diformă și apoi la sâni și în cârcă, o
haită de plozi.
Vrem să rămânem la mijlocul drumului acestei idei,
când sclavajul este mai puțin porunca pe care un om o
prestează în folosul altui om sau — ca să fim concreti
— osteneala mâinilor care spală picioare străine, căci
munca este o poruncă de sub legile vii ale căreia nu
scăpăm de când în ceasul când trupul intră ’n descompunere.
Si
Și nu mai e nevoe, cred, să-ți fac elogiul muncii, prin
care ne eliberăm de moartea fiecărei clipe și ne tragem
singurele bucurii care justifică o existentă, chiar acelea
ce par ale dulcei trândăvii.
Ne jignește — nu-i așa? — la sclavi (căci în fond,
precum cred că vei admite, toți suntem sclavi, sclavii ne­
voilor noastre neînduplecate), înfățișarea lor de sclavi,
adică spațiul pe care-1 cucerește moartea și putreziciunea
asupra vietei și asupra armoniei, în înfățișarea ființei lor.
Un sclav industrial care opt ore fără întrerupere, supra­
veghează două șuruburi în tăcăneală ritmică, intervenind când
unul a pierdut măsura, după ce a părăsit uzina și sa­
lonul de toaletă al uzinei — e un om liber, ✓ și când se
urcă în propria-i mașină și zboară la Șosea, e un aristo­
crat. Pe când tânărul care a jucat cărți toată noaptea, iar
la ora cinci s’a dus în iatacul unde-1 așteaptă de la miezul
nopții, în lăcrămi de emoție și disperare, o amică sexa­
genară tunsă scurt și cu moșii, e un sclav și gura-i pute
a muncitor municipal repartizat la serviciul barometric.
Să ne întoarcem la tramvai și să ne urcăm în va­
gonul sclavilor. Privește-i. Bărbații poartă — ridicol —
jachete negre, care sunt încă în bună stare, iar femeile.
AVENTURILE D-LUI IONEL LÂOUSTA-TERMÎDOR 85

cu papornițe încărcate la piață, între picioare, poartă u-

nele o <salbă de monete de aur, iar altele pantofi de
piele de șarpe.
Dar ce figuri!... Ce nesimțirii... Bărbații legănați
de tramvai, sunt gata să adoarmă: pălăria le-a căzut
pe sprâncene și gura s a deschis, nesupraveghiată. Fe-
meile privesc la deșirarea miraculosului mosor, nevăzut,
pe firul căruia se clatină palate, grădini, străzi, automobile,
trecători — și în privirile lor zace o mâhnire anostă, din-
tr o uriașă indiferență, învechită și stătută.
Ia aminte și pătrunde-tc de adevărul că acestor oa­
meni nu le lipsește nici hrana, nici îmbrăcămintea, origi-
nele crunte ale sclaviei, ci dacă putem spune așa — o
o metodă, mulțumită căreia se pot înlătura semnele unei
sclavi, la noi destul de ușoară,
i boerul fiind adesea
la mintea șofeurului său iar■ jupâneasă în casă fiind cea
mai bună prietenă și confidentă a cucoanei. Ce altceva
lipsește, în definitiv, acestor slugi decât tocmai ceiace
caracterizează pe stăpân: un ideal cu privire la persoana
lor și care începe să se realizeze de la apă și săpun.
Nu atât de o nouă legislație, revoluționară, are nevoe
omenirea pentru a preschimba cameriștii în oameni liberi,
ci de o singură lege, cu o singură sancțiune, a bătăi la
bucile desgolite în piața publică, și care să le ridice cu
desăvârșire libertatea de a umbla cu urechile nespălate,
cu unghiile netăiate sau cu hainele necusute și necăl­
cate. Revoluția trebue provocată aci. Ai băgat de seamă
ce suflet de tânăr domnitor tresaltă ’n tine în dimineața în
care ai făcut cu toate neplăcerile apei reci, un duș violent?
Și ai observat ce înfățișare nobilă dobândește pantalonul
86 ir. a D E R o a

cel mai vechi și mai cârpit, când cu ajutorul unui fier

1_1., ai izbutit să-i redai linia dreaptă?...
încălzit,
Căci păstrând chiar legiuirea care cu o tragică ne­
dreptate împarte pe oameni în stăpâni și slugi (și care
între noi fie vorba, n a izbutit niciodată să facă dintr o
slugă un stăpân și dintr’un stăpân o slugă, căci sufletul
de boer sau de sclav nu se dobândește din coduri) cea
mai mare revoluție pe care am putea-o înfăptui vreodată,
ar fi să izbutim să întronăm pe toată suprafața planetei,
dictatura apei reci!
Restul are o însemnătate de mică însemnătate, și ar
veni de la sine:
Omul cu obrazul și mâinile spălate va ști să vrea
să dobândească ceiace vrea.
.... lartă-mă că m’am lăsat cu vorba în gură și am
întors capul după prințesa pe care ai văzut-o trecând pe
lângă noi. Are 16 ani și totuși prea serioasă, nu?... Să
nu-ți închipui că m’am uitat la ea pentrucă e foarte fru­
moasă și am urmărit, în această dimineață de Iunie când
am eșit la preumblare și discut noul Statut al Omenirii,
o împerechere și o castă copulație din priviri. Ochii micei
și blondei domnișoare sunt tot atât de virginali ca și
trupul ei, supravegheat și tratat cu severitate. Nici nu țin
să verific în înfățișarea ei destinul trandafirilor cari
trăesc numai o dimineață. Prințesa pe care o văzuși e o
slugă, o bonă din Elveția, din Cantonul Celor Șapte
Lacuri, și are în grija ei un băiat de cinci ani și o
fată de trei ani, la un bancher ovrei, roșcovan și pân-
tecos care a învățat și el și nevastă-sa, de la mica El­
vețiană cum să se spele, cum să mănânce și cum să fie
aristocrați de sânge.
Grădina Magică
Fluviile două, s au despărțit cu dușmănie, chemate
fiecare de făgăduiala altui adânc albastru de ocean și din
miile de germeni zbătându-se în mâlul virgin dintre ape,
a prins rădăcini pe mărgini, de jur împrejur ca un chenar
un lemn-câinesc, înalt cu frunza mică și roșie. Vântul
a desmierdat nervurile și zaplazul viu a cântat din frun-
zișoarele învârtindu-se frenetic, ca din mii de țitere în
jurul gradinei și nu se putea ști unde încetează sunetul
și unde începe dansul. Căci minunile grădinei magice, din
începuturi, au fost sortite să purceadă din sânul aceleiași
melodii în care nedespărțite se află laolaltă, dansul și
muzica.
Mii de ani a ținut lupta fără iertare între întâile bu-
rueni, băloase și hidoase ale locului. Ce ploi înveninate
au căzut din nouri otravă, biciuiri de vânturi halucinate
peste scaeti, spinii și măsălarițele cu miile de neamuri
înrudite? Ce păcuri și ce uleiuri și-au înălțat oglinzile
împuțite de sub pământ și s au lăsat supte de sfârcurile
rădăcinelor nesățioase?
S’au ridicat la începutul leatului biruitor, doi spini
cât două catedrale tot la altă margine și sulițele lor sub­
țiri de os lustruit ca paiul s’au războit, fericite, numai cu
spinii de aur ai soarelui. Figurile geometrice inextrica­
bile în spațiu au fost întâia mare bucurie a vieței. Dar
88 F. A D E R O A

sulițele extreme ale celor două geometrii, care nu se ve­

deau, s au pipăit, spinii sau cutremurat de spaimă și ură,
iar șerpii lor înțepeniți în lut s au zbătut ca funii în lac
până s’au încolăcit să-și sugă unul altuia viața pe dede­
subt. Și astfel, pe’ncetul, broderiile din văzduh, hama­
curile, cuiburile, perdelele, împletiturile și ondulările cu
iglița de os, înmărmurite, s au vestejit de o boală nevă­
zută și au căzut praf. Cu ele odată s’au destrămat pentru
eternitate și cei doi spini uriași răsturnați ideal în sus,
țesuți din închipuirea firelor de lumină proptită pe real
și răsfrânți de nesfârșita oglindă a soarelui.
Câte alte mii de jocuri crude ale vieței, după splen­
doarea sterilă a scăeților s’au perindat? In veac drept ca
un timp încremenit, s’au cățărat întâii arbuști, îndemnați
în timiditatea lor de o cruzime fără milă, tremurând de
teama necunoscutului, orbi dar simțitori, uimiți de spri­
jinul marmorei nevăzute și ireale pe care-și aruncau spre
cer florile și-și rostogoli
rostogoleau spre pământ fructele. Din îm­
irea lor mută de data aceasta n a biruit neantul și
brățișarea
nu s’a mai ales praful ci s’a nfiripat un singur ins, în­
frățit din rădăcini, trunchi și coroană, iar florile în văz­
duh ne mai mistuindu-se între olaltă, și-au pus obraz
lângă obraz pentru o nouă apropiere de cer.
Iubirea, zămislită din frica
P ~a și ura dintâi, a înmulțit
puterea rădăcinilor care au cuprins toată noaptea de de-
subt și a îmbogățit trunchiul multiplu și unanim cu nenu­
mărate cuiburi de rășină, miere, smirnă și vin, iar frun-
zele au perlat la sfârcul lor, Ia fiece revărsat de zori,
o picătură de lapte și parfum. Fructele, rotunde <ca un
ochi viu, învârtite ca un vârtej, lunguețe ca un pumnal
cu teaca plină de boabe mirositoare — toate se ’nfățișau
D. Ionel Lăcustă-Termidor
(ca varză ’nrourată).
90 F. ADEROA

colorate cu lună înghețată sau cu apus de soare lichefiat

și anemiat în mii de nuanțe. Ele se scuturau de la sine în
noaptea echinoxului de toamnă la ora de cleștar, știind
că se vor ivi, în alt anotimp, în nouă prospețime iar, fie­
care pe vechiul loc.
Copacul a prins să ia înțelegere cu zările, vorbind cu
------ ș- răSpUnzând cu sclipiri, alcătuindu-și un grai
ilumini
din fulgere șii ninsori. A învățat să se mâhnească și să se
bucure și a isbutit i să numere și să socotească depărtările
stelelor.
Gândurile mai vechi și cele mai noi, care se ’nvecheau,
a voit să le păstreze și a rânduit în fel anumit frunzele
lui țiitoare de minte iar timpul de-atunci a devenit is­
torie. A tăiat ziua în două mari emisfere, ca un fruct
abstract, cu sâmburii orelor înlăuntrul lui iar anotimpul l a
zămislit din durerea mugurilor și bucuria roadelor lui, al­
ternate ca valul.
Un milion de ani această știința sa repetat.
Dar în ziua în care marele Mag vegetal căzui în tris-
tețea fără leac care înseamnă sfârșitul unui leat 1 ' și a cărui
repețirc
. . e mai îngrozitoare decât moartea, s a petrecut
o 1minune. El n’o presimțise și ca vădea dincolo de știința
-------- :i_.. i..: -------- -.-ii. so|, ma-
veacurilor lui înțepenite, o experiență de alti- pla­
pândă, mai nesigură, mai puțin cumpănită dar cu cat
mai vie ...
Dând la o parte cu mâini mlădioase ca două gâ­
turi de lebădă, frunzișul lemnului-câinesc, în grădina ma­
gică se iscă o fată goală. Ea era alcătuită din câteva
fructe și petale de altă țesătură, mătăsoasă și mai
elastică, îmbinată toată cu meșteșug și prevăzută cu în-
AVENTURILE D-LUI IONEL LĂOUSTA-TERMIDOR 91

cheeturi și umbre. Scuturându-și din creștet pe grumaji un

cuib de șerpi de foc cu moliciuni, fata a făcut doi pași
mari și ușori, cari au definit mișcarea voită și grațioasă,
s'a oprit sub frunzișul bătrânului copac amețit de far­
mecul ei, și privind în sus, ea a zvârlit cu întâiul râs de
fericire, întâia cascadă de sunete și cuvinte.
Jocurile timpului
Am trecut în zbor, cu aeroplanul care de la Londra
mă purta spre Indii, de la Britsch Museum spre templul
din Calcutta, peste firul tremurat de platină albastră al
Bosforului. N’am putut vedea nici grumajii puternici ai
Mărei-Negre, învăluiți în furtuni, departe, nici smaral­
dele și rubinele Arhipelagului însorit care despart și îm­
podobesc sânii celor două continte învecinate. Ne-au ieșit
înainte câteva cârduri de berze, care au asupra noastră
suprerioritatea tehnică de a zbura fără benzină și de a
pluti mai lin și mai fără zgomot decât lebăda pe lac.
Nu cred să ne fi disprețuit pentru butoiașulI cu lichid
albastru și atât de urât mirositor, pe ccare-11 purtăm
; prin
cer, căci barza nu cunoaște încă adevărata conformație
a unui avion modern; trebuie să fi detestat însă urletul
disperat de râșniță furioasă al motorului și elicei. Berzele
ne-au ocolit la o distanță destul de mare, dovedind că
sunt pe căile aerului mai politicoase decât noi, și s au pier­
dut înspre Macedonia cea galbenă ca foaia de tutun.
Miss Bell, amica mea și observatorul avionului, mi-a
strigat prin receptorul unui mic telefon care ne unește,
că a fotografiat berzele. I-am răspuns că ar fi fost pre­
ferabil să prindă una de picior, să oprim anotimpul.
Și ca să-i dau o lecție de timp, de otrava căruia nu
AVENTURILE D-LUI IONEL LACUSTA-TERMIDOR 93

se poate să nu suferi cel puțin o zi și o noapte când

Și mai cu seamă când
treci dintr’un continent într’altul și
te legeni peste Bosforul în care au pierit umbrele um-
brelor atâtor seminții, am dat un ocol spre miazănoapte
și am făcut un round peste zidurile vechei Trebizonde,
Miss Bell, blondă, ușuratecâ și fericită a fotografiat cu
seninătate și această jale.
Am luat-o cu mine ca să n’aibe prilejul, rămânând
singură la Londra, să mă ’nșele din plictiseală. Căci Miss
Bell are un dar de a se da, — nu, nu e cuvântul cel
mai bun — de a se distribui — nici ăsta nu e cuvântul
- - de a se împărți, de a se presăra, de a se propaga —
ceva din toate acestea — de a participa la timp în scur­
gerea lui, ca parfumul unei tămâioare fără moarte. Cred
că mai departe de lume și mai aproape de mine, ca acum
în văzduh, miss Bell n a fost niciodată. Și-mi este oare
credincioasă?... Când ne-am ridicat din Londra, a trimis
sărutări spre cele patru puncte cardinale ale orașului
— și Londra are șapte milioane de locuitori din care
cu siguranță 3 milioane jumătate bărbați! — apoi m’a
înșelat cu vântul, cu care am auzit-o râzând și vorbind,
De-asupra fiecărei țări și-a însușit câte-ceva, cu siguranță
acel principiu viril și reproducător pe care-1 exemplică
la un veac odată un mare poet, și am simțit c’o pierd
pe Miss Bell cu fiecare pasăre ce ne eșiâ înainte, cu fie­
care fluviu care ne ademenea dedesubt.
Două ore după ce ne-am depărtat de Trebizonda,
Miss Bell mi-a transmis entuziasmul ei, printr’un sărut în
telefon — și două fotografii ale milenarei cetăți.
Ce dezolare... Ce stârpiciune...
Câmpul nu mai avea de dat lupte prea mari ca să
94 F ADEROA

pătrundă ’n oraș căci era chiar înlăuntru. Fragmente din

marea lui verde, sticleau între zidurile prea îndepărtate
ale caselor, cele mai multe fără coperiș, turtite, măcinate
și prăfuite de vânturi. Ulițele, pe întinderi tot mai mari,
cunoscuseră câteva recolte de iarbă, urzici și măceși săl­
bateci, iar strada mare ar fi de nerecunoscut fără turla
cu boltă mahometană din capătul ei dinspre miazănoapte
și fără sacaua de care trage, lungindu-se ca de gumi­
lastic, un catâr încruntat, de culoarea nămolului. A... iată
și două răzoare cu legume pe coperișul plat al unei case
cu tinichelele aruncate în curte. Se deosibește, între ele,
o femee cu o stropitoare: nu cumva și-o fi udând grădi-
năria depe casă? întocmai...
De la grădinărie în curte, a pus o scândură lată,
pe care încearcă să ajungă la măsa un copil cu turban.
Orașul e osândit. Cine știe de câte ori peste zidurile
lui spre care se ’ntind îmbrățișările reci și umede ale
buruienilor pământului, oameni au înălțat alte ziduri, și
orașul nu s a ridicat casă peste casă în spre soarele ce­
rului limpede, ci s a ’ngropat casă sub casă tot mai în
adânc, în pulbere și în nimic.
Acest tragic joc al timpului să nu fi impresionat pe
Miss Bell?... Nu, n’am dreptul s’o readuc neurastenică
la Londra. Parc am auzit o zgârietură, ca o apăsare prea
puternică de arcuș cu sacâz pe coardele glasului ei...
Să-i mărturisesc c am înțeles că mă vrea, în văzduh?... Sunt
sigur c ar râde iar de mine...
Nu zbor drept, în zări, peste munții Tibetului, înspre
India; fac un ocol spre miazăzi și ofer privirilor lui
Miss Bell, într’un apus de soare în splendorile golfului
Persic, cetatea Ankara, care se construește.
-xj
1o
F
ks
cn
g
>rt

Q
96 F. A D E R C A

— Miss Bell, suntem la Ankara. Vrei să te 'nchid

în harem?
— O... da. Ce frumos trebue să fie...
In pâlnia telefonului aud respirația voluptoasă a iubitei
și închid ochii ca să văd și răsvrătirea pieptului eî, ca două
lune de unt proaspăt cu miros de miere cu ceară.
— In harem e un singur bărbat și o mie de femei,
Miss Bell.
— Am să le iubesc pe toate...
— Bărbatul poate tăia oricând capul femeilor trădă­
toare sau vicioase.
— Urzesc un complot cu prietenele mele, asasinez
pe turc și luăm orașul cu asalt. Dar tu spui prostii, He-
ward, în Turcia haremurile s au deschis toate...
— Și cadânele, Miss Bell, vând alviță pe străzi.
Aud clic-clac, kodacul cel mic a lui Miss Bell: a
prins și Ankara.
Ce gust o fi avut Miss Bell să fotografieze un
oraș care nici nu există. Căci Ankara e deocamdată nu-
mai un nume, ca noua Turcie. Capitala lui Kemal-Pașa
(
c un câmp de câteva hectare, de-alungul căreia a plantat
P’ ’ cu ciudate flori de cristal, felinare elec­
stâlpi de 1 fier
trice, ridicole de sigur în imensitatea nopții. Două au­
tomobile trec de-acurmezișul șesului parcelat, unul după
altul. Un tramvai înaintează ca un melc, în singurătate,
lici Anglia n a izbutit să meargă atât de departeî cu
Nu, nici
civilizația încât să aibe tramvaie în mișcare înainte de
a se fi clădit orașul. A... iată un vardist care stă la o
răscruce, nemișcat între trotuare, fără case pe margini,
spre a pune ordine în viitoarea circulație încâlcită a pie­
tonilor și vehiculelor.
AVENTURILE D-LUI IONEL LAOU8TA-TERMIDOR 97

— Nu e un vardist, mă corijează Miss Bell, care are

facultatea de a-mi ghici gândurile de la distantă și une­
ori mai înainte chiar de a 1: e’ conceput.
le fi ; 1 17 * * *-
E statuia
lui Kemal-Pașa.
Trei fire subțiri de telegraf se clatină în văzduhul
pustiu, de atingerea a trei rândnele care vor să alcătu­
iască în aer prima măsură din simfonia unei civilizații
iscată deodată în câmp deschis.
Dar sunt un perfid și un sanguinar. Noul joc al tim­
pului pe care-1 ofer lui Miss Bell, ar trebui să ducă
tot la melancolie căci în tot ce fac nu urmăresc decât să
supun, să umilesc, să întristez, să abat și să absorb în-
sfârșit această rază de lumină care-mi ia vederea. Când
am trecut de-asupra junglei cu tigrii și șerpi, Miss Bell
mi-a telefonat cu respirația ei ritmică și voluptoasă:
O, Heward, sunt sigură că nai să-mi faci nici­
odată plăcerea să aterizăm în culcușul cu pui al leilor...
Tu te temi de lei mai rău ca o fată din Londra, de șoareci.
La Calcutta, Miss Bell uitase și de Ankara și de Tre-
bizonda, cu timpurile lor atât de tragic răsturnate. Iar
dimineața când neștiutoare, sărind din pat, sa repezit
cu picioarele goale și a deschis mari, geamurile odăii
noastre de la etajul Hotelului Municipal cu vederea spre
<
fluviu, n’am mai avut vremea să mă iau după ea, s’o o-
prese. Imensa, antica, 1legendara
’ și invincibila putoare a
orașului a năvălit î..
în odaie... Miss Bell a deschis larg
brațele albe și scuturându-și coama aurie a exclamat fe-
ncită:
— O!... Hewardl... Parfumul Asiei...

7
Rugăciune de dimineață
Mulțumescu-ți, ți-e Doamne, că momindu-mă cu alune
mai scos din pădure și m ai făcut să umblu în două pi­
cioare. Cu acest prilej labele dinainte s au făcut mâini iar
șalele sau îndreptat. Silindu-mă să mă ridic în vârful de­
getelor ca să ajung la cele dintâi cireșe, mi-ai arătat ceru)
cu zarea și platoul de calcar în care am zgâriat intâile
semne.
Iți mulțumesc Doamne că, mai deștept decât mine, nu
te-ai uitat la supărarea mea, și mi-ai retezat coada cu
care mă făleam în copaci și nu mi-ai pus pe umeri nici
cap de elefant cu colții de fildeș, nici coamă de leu.
Ci m ai plămădit din carne gingașă de porumbel, mi-ai îm­
podobit degetele cu unghii cât petala, mi-ai pus 24 de os­
cioare în gură, care nu pot mușca bine decât în piersici și
ai lăsat să se preumble în mine un duh fricos, atent la
șoapta frunzei celei mici și dârdâind în spaime la cel
mai depărtat clipit de stea. Am invidiat de-atâtea ori, în
diminețile în care Cineva din mine cerea de mâncare, ri­
nocerul, hipopotamul și crocodilul care n’aveau decât să
deschidă gură în smârcuri. Eu m’am târât în prostia mea,
ca șarpele constrictor, sub copaci, țintind cu privirea
naivă, mierla, ca să-mi cadă ’n gură din frunzișu)
unde ciripea, precum am văzut’o chemată și venind ame­
țită în săgeata otrăvită și fixă din ochiul balaurului.
AVENTURILE D-LUI IONEL LACUSTA-TERMIDOR 99

Cum să-ți mulțumesc, Doamne, pentru întâiul cuțit de

piatră, întâiul ac din os de pește, întâile mărgele din
scoici și întâile vrăji cu care am descântat apa, focul
și văzduhul?... Bucuria născocirii lor o simt și azi în
mine, ca o primăvară nesfârșită, după ce am; ridicat monștri
de fontă și beton armat, unde se fabrică în serii, perlele
și diamantele închipuirii frenetice, pentru femeile celor
cinci continente.
Iți mulțumesc, Doamne, că m’ai lăsat supus elemen­
telor naturii și ca să nu mă plictisesc, m ai făcut galben
cu chinezii, negru cu abisinienii, alb cu dansatoarea
din zăpezile Norvegiei și roșcovan cu indianul depe ma­
lurile fluviului Missuri.
Iți mulțumesc, Doamne, că neținând seama de oste­
neala mea, ai voit să mă desparți și să pui să mă
lupt cu mine-insumi, ca să cunosc fericirea îmbrățișărilor.
Am luptat toți cei de-opotrivă cu mine, și am tăiat bere-
gățile tuturor dușmanilor, iar cu sexul lor umflat ne-am
împodobit grumajii, coliere putrezite, ca să fim aleși
de femeile lor și mâncați, cu dragoste. Căci ai lăpădat
de la mine, Doamne, perfecțiunea cu care ai zidit floa­
rea, în sânul căreia se ’nvecinesc și se au fără dureri,
dulceața pistilului și gingășia staminelor. Și din această
zvârcolire de moarte ai făcut, iată, pe bărbatul cel mai
harnic și mai îndrăzneț pentru femela cea mai frumoasă
și mai fermecătoare.
In acest ceas de primăvară, se luminează în Japonia
toate grădinile, cu vechime de milenii, prin aleele cărora
se preumblă gheișele cu pijamaua pictată după modelul
lui Firsuti și recită stihurile care au îmbătat inima
tuturor mamelor lor; se desfac, ca ghioace de piatră, u-
100 F. -ADEROA

riașe, toate templele lui Buda, sub privegherea zăpezilor

eterne depe Himalaia și începe să murmure Sfinxul, în
fruntea piramidelor, singur, atât de singur și de senin la
elogiile turiștilor și turistelor gură-cască din automobil.
Iți mulțumesc Doamne, pentru aceste nemuritoare cărți
poștale ilustrate cu care-mi împodobesc, ori decâteori vreau,
zidurile albe ale chiliei mele sufletești...
mulțumesc, Doamne și pentrucă ai inventat pe
Columb, căruia, după cinci veacuri ne aducem aminte să-i
ridicăm un monument, și pentrucă ai dat fraților noștn
Spanioli o inimă de tâlhari, ca să ucidă pe sublimii
maiași ai Mexicului, să prade, pentru prosperitatea An­
gliei și Olandei, templele de aur masiv și nouă să ne ră-
mâie cel mai frumos basm, despre cei mai fericiți oa­
meni ... (Căci dacă n’ar fi fost stârpiți de atunci, ar fi
fost siliți să ia cu ’mprumut bani de la Banca Morgan și
țara lor ar fi ajuns, ca insula Cuba, ,.controlată” de Sta-
tele-Unite).
Iți mulțumesc, Doamne, că ai născocit pe Papă, ca
să ne amintească deapururi că cerul e pe pământ și ai
dat oamenilor gândul să construiască Veneția, ca să ne
putem logodi cu marea, iar unii din noi să aibe unde
să-și petreacă luna de miere.
Ce bine ai făcut, Doamne, că ai dat francezilor, en-
glezilor și americanilor în trecere prin Elada, gândul de
a fura (cu sau fără bani) și de a transporta
t la Paris,
Londra și New-York, statuile, frizelei și coloanele tem-
plelor antice, pe care altfeli1,f 1 le-ar
1 r‘ măcinat ploile și
fi
păscut vitele.
Iar din câte bucurii ai pregătit, pe neștiute, ca pentru
copii sufletului meu, îți voi mulțumi, Doamne, îndeosebi
AVENTURILE D-LUI IONEL LACUSTA-TERMIDOR 101

pentru surpriza de a fi zămislit înaintea mea pe Beethovcn

și pe Wagner, și de a le fi poruncit să închipuiască, unul
Simfonia 9-a, cellalt Amurgul Zeilor...
Iți voi mulțumi, Doamne, că mi - ai îngăduit să
văd un aeroplan, ridicându-se singur de-asupra pămân­
tului și înaintând în direcția Stelei Polare și ai dat, îna­
inte de eterna surzire, urechilor mele proaste ferici­
rea de a prinde într’o noapte c un Ducretet cu 6 lămpi,
Sonata Lunei de la Berlin, din vioara lui Kreisler...
Și - ți mulțumesc, Doamne, că nu m ai zămislit
din stâncă eternă ci din câteva mucigaiuri și pu­
treziciuni îmbinate. Iți mulțumesc, Doamne, că m ai în­
zestrat cu piatră la rinichi, cu reumatism poliarticular,
c’o hipertrofie a inimei și cu o frenezie sexuală care
mă vor băga n pământ ca peste țărâna mea să treacă pașii
altora, cu ochii mai ageri, tinerețe mai vie și minte mai
nebună.
Și acum, îngădue-mi, Doamne, să ridic glasul meu
și grăbit, spre a nu întârzia la slujbă, unde tre-
bue să iscălesc o condică de prezență, să-ți mulțumesc
în auzul tuturor, că m ai adus de mână și dintr’un urni)
șir de părinți evrei odată, fără a mă fi cruțat de bat­
jocură, osândă și umilire: A fost voința ta, ca alungat
dintre neamuri, din limbi și din rânduiri, să văd micimea
neamurilor, limbilor și orânduielilor și să năzuesc, cu
biciul pe trupul gol, cu ouăle răscoapte la subțiori și
cu cleștele înroșit sub unghii și sub limbă, spre marea îm­
păcare a Unității a Abstracției și Eternității tale.
Cupe otrăvite
— Calambrul e geniul prostului.
■
— Toate pedepsele sunt nedrepte.

— Viciile sunt experiențele pe care le face natura

pentru perfecționarea speciei omenești.

— Gelozia sinceră e o capodoperă: trăește din ima­

ginație și e ucisă de adevăr.
Q
— Când nu primești scrisoarea așteptată să știi că
nu ți-a scris. Poștila merge regulat.
H
— Hotărește-te să fii păianjen.

— Toate arestările sunt ilegale.

— Fermecăm și furăm. Apoi ucidem. Rezultate: hoi­

turi și cărți.
AVENTURILE D-LUI IONEL LACUSTA-TERMIDOR 103

— Cât socotim oare că avem de trăit, ca să ne în­

găduim luxul de a fi altceva decât ceiace ar trebai
. să fim?

— Scriitorul adevărat se remarcă prin defecte și tră-

ește prin inamici.

— Femeile sunt numai câteva clipe ale prezentului;

ele sunt, deși actuale teribil, ale trecutului sau ale vii-
torului.
■
— Cu ură omul se aruncă să distrugă singura vo-
luptate a viefii: iluziile. Unii merg până la sinucidere.

— Ce e un Ministru? Mâna cu care o societate se

dezmiardă.

— Tofi suntem misoghini. Dar cum se lasă seara,

ne ducem spre un sân de femee.

— A se cerceta în Corsica dacă fratele natural al

lui Napoleon na fost cumva bandit la drumul mare.

— Ziua de naștere a unui scriitor e ziua în care

a murit.
104 F. A D K R C A

— Nu-ți fie rușine că fiii tăi se ocăresc și se bat

între ei: tu ai creat popoare.

— Nu e absolut necesar să fii mare; e de-ajuns ca

toți ceiilalți să fie mai mici.

— Nu se contrazice decât omul care are o singură

ideie.
B
— Apa trece, pietrele rămân.
Dar la fund .. .
B
— Nu regele — ideia regală e impunătoare.
B
— Ceasul meu a început să meargă ba mai repede,
ba mai încet. Nu-l mai pricep de loc... Să fi devenit o
personalitate...?

— Mi-a trebuit mai bine de un sfert de veac ca să uit

înșelătorul temei al școalei și să bag de seamă că oa-
menii nu sunt toți la fel.
B
— Azi am văzut un biet Ovrei jerpelit și vagabond
strigând cu accent și vânzând cu entuziasm ,.Cuvântul
Antisemit”...
D. Ionel Lăcustă-Termidor (cugetând).
106 E. A D E R O A

— Natura e artistă numai cânt e avară; când e ge­

neroasă devine barbară, anarhică și sângeroasă.
■
— Nu te sfii să-ți torturezi femea. Dacă te iubește
se Va lega de tine prin toate durerile; dacă nu, va pleca
spre a face loc alteia care să te iubescă.

— M'am rupt de mult de pământ și poate de-accia

țărâna pe care mulți o
depe trupul meu nu mai curge fărâna
socot suflet.

— Tot ce a râs în jurul nostru, înțepenește, se dis-

tramă și piere. Când băgăm de seamă, râdem.

— Ași Vrea să scriu un basm oriental pe care să-l

închin unui șef de partid politic și care să fie cam așa:
„De ce mi-ai dat Stăpâne, o mie de dinari? întreabă
arabul prosternat la pământ în fața sofalei de purpură...
— „Douăzeci și cinci de dinari, răspunde Califul,
ți-i dau pentru observațiunile tale astronomice, douăzeci
și cinci > de dinari pentru că ți-ai scăpat vecinul de înnec,
cincizeci de dinari pentrucă ai o casă plină de neveste
și copii, și nouă sute de dinari pentru oda pe care ai al­
cătuit-o în onoarea papucilor mei”...
AVENTURILE D-LUI IONEL LAOUSTA-TERMIDOR 107

— După adunarea tuturor însemnărilor, scriu trei ani la

un roman. A Iți doi, transcriu, recitesc, îndrept și iar
transcriu. Apoi târziu, un an după ce romanul a fost
încheiat, întors de la munca zilei, mă așez la masa de
scris și adaug între două rânduri singura jumătate de linie
care, în toată cartea, are Vre-o valoare.

— Adevăratul om politic' să fie un tiran de trestie.

■
— Mari sunt numai oameni fasonați, caricaturizați,
ridiculizați și duși ca niște paiațe de marele lor vis
lăuntric.
S
— Luna nu respiră. E un fapt. Câinii nu flueră. Alt
fapt. (Infinitele posibilități ale lui „nu”).
a
— Filosofic e cafeneaua științelor.
■
— Aux bons moments de la vie, ils disparaîssent ou
se detraquent. (Dintr'o luptă, în vis, cu adversari nevăzuți).
e
— Tolstoi era, principial, împotriva tutunului; dar
după plecarea musafirilor, fuma toate mucurile.

— Toți copiii lumii sunt copiii mei.

108 F. A D E R C A

— Cercetează de-aproape și mereu punctul de vedere

al victimei.

— Micile crime fac marile virtuți.

— Fii măgar, nu fii oaie! (adică în urma măgarului).

— Scopul scuză mijloacele și mijloacele compromit

scopul.
S
— Din ceasul în care via[a oamenilor na mai avut
pentru mine nici o Valoare, am simțit că devin Bărbat de
Stat.
B
— Și sofia lui Napoleon își înșela bărbatul.
B
— O Bancă înfloritoare avea în consiliul de admi­
nistrație pe toți oamenii politici — afară de unul. Acest
unul a dat-o de râpă.
ÎBE-13 <■ ■

— Ce fericire, să fi fost tâmpit!...

— Blestemul locului: Unii scriu întro limbă cu mai

multe țâri, alții întro țară cu mai multe limbi.
AVENTURILE D-LUI IONEL LACUSTÂ-TERMIDOR 109

— Ce bine e să nu faci nimic! Ce bine e să faci

ceva! Ce bine e orice — ce bine e oricum!

— Toată istețimea vieții stă în a-ți alege un ideal nu

prea ușor de înplinit — în niciun caz care să se împli­
nească în timpul vieții, căci ești un om sfârșit!...

— Numai proștii scriu cugetări

 ■

■
IV LA ISTAMBUL (DIN CARNETUL INTIM „DE CE?”)
Transpunere pentru literatură la modul impersonal:
1. Isi, bon etr...
2. Cornul de aur
3. De ce?
4. Filosofia Haremului
5. Floarea de iasomie.
■

■
isi, bon etr.
D. Ionel Lăcustă-Termidor, de-atâtea ori în con­
flict cu timpul, spațiul și absolutul infinit al probabi­
lităților, n’ar fi crezut în ruptul capului că Aradul e mai
departe de București decât Constantinopolul de Constanța.
Un tren obicinuit, care străbate văzduhul cu o iuțeală
de cel puțin 50 de km. pe oră nu ajunge la granița oc­
cidentală a României decât după ce a privit din vagonul
de bagaje două răsărituri de soare, și a adăpat locomotiva
în două revărsări din sângele soarelui apus. Admirabilele
grădini plutitoare care sunt vasele ,.Regele Carol sau
„Principesa Maria — iachturi românești conduse pe va­
lurile Mării Negre de ofițeri români cu o severitate an-
glo-saxonă îndulcită de mari politeți de București și Paris
— ajung la Stambul în 14 ore, fără a fi depășit viteza
de 25 km. obicinuită unei trăsuri cu doi buni telegari.
Uluitcă, spre a-și petrece vacanța, a ajuns mai re­
pede la Constantinopol decât, plecat din București, iz­
butise (utilizând automobil, trăsură, tren, căruță și cai
de călărie) să ajungă odată la una din mănăstirile din
Neamț și altădată la Mangalia — d. Ionel Lăcustă-
Termidor a debarcat pe cheiul Bosforului nesurmenat și
proaspăt ca la Sulina, când vii cu vî'aporul dela Tulcea,
Dar Stambulul și-a impus, de la cea dintâi cotitură
8
114 F. A D E R C A

a automobilului urcând cu vitejie panta Galatei spre Pera,

grandioasa mizerie milenară. Ulicioarele prăbușite, cu lo­
cuințele știrbe din deal spre malurile Dunărei ale Gala­
ților și Brăilei, sunt numai vechituri provinciale și mes­
chine, copie și plagiat mărunt al Orientului.
Trebue să urci în zig-zag acest munte povârnil brusc
ca un zid, adevărat hotar de continent sfârșit, cu uriașele-i
cotețe de lemn în douăsprezece etaje păduchioase, pu­
trede și viermănoase, răsturnate ca ’ntr’o viziune de hașiș,
una peste alta, gata să se desfacă din păinjenișul cerului
unde atârnă dând ocol pe sus, automobilului nebun pornit în
escaladarea lor, ca să.... gândi d. Ionel Lăcustă-Termi-
dor cu voce tare, uitând de unde a început și nefiind în
stare să isprăvească frază.
— E admirabil!... îi răspunse un tovarăș de ex­
cursie, finându-și bine mâna pe portmoneul din buzunarul
de la spate, uimit, îngrozit încă de iscusința pun­
gașilor Orientului care, din port, buzunăriseră artistic cu
degete impalpabile și abstracte, cinci din excursioniștii
fermecați și căscați spre întâilc minarete.
— Nu ți se pare că tot urbanismul țârei românești,
până acum câțiva ani, se trage din Stambul?... își regăsi
D. Ionel Lăcustă-Termidor ideia. Am pastișat fără nici o
rușine, cași cum la zmârcul de lături și mucigaiuri omenești
la hrubele cu poduri de lemn, am fi avut, pe pereți,
covoarele de Ispahan, pe străzi respirațiile paradisiace in­
coruptibile a trei mări și ochii mari deschiși ai cerului de
Marmara, încărcați, la fiecare ceas, de altă nuanță de lu­
mină și alt dor.
Ladă de gunoaie, fantastică! Frumusețea ta pe lume
- 11
e fără pereche!... ’’ 1wpildă înmărmuritoare
Ce ‘‘ a spiritului
i
i
J

]
i
•«>

J
116 F A D E ROA

estetic, însuflețită cu flăcările lui reci pentru ochii cei

mai sterși, ce haotică mizerie omenească adunată de tre­
cerile prin Bosfor a trei civilizații!...
— Nu mâncați?... Lacherdă proaspătă, prăjită pe
jar. . . La București aveți prilejul să cumpărați și să gus­
tați numai putreziciunea ei, conservată în butoaie sărate.
Un student din Iași, sfrijit și roșu ca foaia de
ceapă, rămas se pare pentru totdeauna în Constantinopol,
s a anexat de la debarcader grupului, bucuros să dobân­
dească un dejun pe zi în schimbul istoriei monumentelor
din Stambul, explicate și lămurite pe românește. întrebarea
și recomandarea lacherdei proaspete are loc seara pe te­
rasa dela etaj a restaurantului și hotelului Hallas, din
Pera europenizată. D. Ionel Lăcustă-Termidor, într’o mână
cu furculița și’n cealaltă cuțitul, preferă să privească, dela
acea înălțime de necrezut, goana tăcută și iluzorie a eta­
jelor de lemn, ca vapoare plutind pe o mare perpendiculară,
în noaptea mincinoasă care halucinează toate distanțele —
și mai departe apoi jocul de șah al luminilor care străbat,
în lung și ’n lat Bosforul, dela Bebec spre podul Ga-
lata spre Kadikioi și Scutan și în zare, amestecându-se cu
stelele, către Insulele Prinților.
Uitând scrumbia rece în farfurie, d. Ionel Lăcustă-
Termidor, arată cu furculița aceste miracole și se ex­
primă către d. student, rămas cu dumicat în gură:
— Jocurile de lumini pe Bosfor se deosibesc la urma
urmei de cele din Cișmigiu — nu-i așa? — poate numai prin
câteva proporții, mai mult abstracte: spațiul între, țărmuri
pe care se ivesc văpăile, distanța și înălțimea neobicinuită
de unde privim. Esențele farmecului sunt, în fond aceleași:
întunerecul, apa și micile făclii plutitoare.
118 F. A D E R C A

Dar aceste proporții alcătuesc însuși sufletul prive­

liște! de artă!... îmi vei riposta că mai sunt două far­
mece inedite: ale conștiinței geografice (dincolo — marea
de Marmara, marea Egee, și mai departe Mediterana...)
și ale conștiinței istorice (tot pe aici se preumblau acum
două mii de ani triremele lui Teodosiu, apoi ale
împărătesei bizantine Irena și acum numai cincisprezece
ani, dar par că n’ar fi fost niciodată, caicele aurite și ta­
petate cu sineuri ale lui Abdul Hamid.
Și totuși iată că această priveliște încântă ochii a-
tâtor femei și copii, care stau la ferestrele zăbrelite ase­
meni coliviilor în lemn, în fața aceluiași joc de lumini și
apă și noapte, fără gând istoric sau geografic, vrăjiți, în-
în­
mărmuriți, hipnotizați.
— Exact! răspunse convins studentul și înghiți. Apoi
urmă tot idologic: Ați observat că Stambulul se civili­
zează?... S a introdus alfabetul latin, iar limba franceză
se va resimți, în curând de o revoluție pe care Marea Re­
voluție Franceză nici n a bănuit-o, — de aici din Cons-
tantinopol: căci la noi limba franceză, foarte răspândită,
se scrie azi așa cum se pronunță; să observați firmele:
Valonii, restoran, otel dez etranje .. .
— Isi, bon etr. . . declamă trecând de-alungul mesei
excursioniștilor, un alt student turc, mic, oacheș, cu o-
chelari, în redingotă, ghid oficial.
Și surâzând satisfăcut cu toți dinții albi, arată în-
tr’un gest dramatic cu amândouă brațele desfăcute, ca un
îmblânzitor de tigri și de lei, Bosforul scăpărând jos în
noapte.
Cornul de aur
Urcând strâmta șosea pietruită cu toți excursioniștii
buluc în coasta dealului care duce la cimitirul Eyub, d.
Ionel Lăcustă-Termidor care ar fi trebuit să fie înveselit
de pietrele funerare ale musulmanilor, unele ca table ale
legii cu inscripții cuneiforme, altele în coloane scurte cu
turban somptuos pictat verde, era plictisit că se arătase,
în discuția cu studentul uscățiv și roșior mai turc decât
toți turcii. La entuziasmul tânărului pentru reformele lui
Kemal-Pașa, dictatoriale, adică europene în tendință dar
orientale în realizare, d. lonel-Lăcustă-Termidor nu se
arătase încântat nici de spargerea violentă și bruscă a
haremurilor, nici mai cu seamă de suprimarea fesului (cu
sancțiunea spânzurătorii pe zidurile vechei sublime Porți,
nu departe de statuia civilă în bronz a tiranului cu mâinelc
în buzunare și fața rasă englezește).
Stârpirea barbară a haremului n a plăcut d-lui Ionel
Lăcustă-Tcrmidor din pricini nenumărate, unele cu nepu­
tință de exprimat, altele prea subtile spre a fi înțelese
în adevărata lor nuanță, altele hotărât prea morale spre
a fi preferate ipocriziei — și în sfârșit din pricina fe­
:hipul
meilor turce rămase cu miile deodată pe stradă, cu chipul
și sânii desvăluiți, cu ochii mari, aberați de spaimă. îâtr’o
situație intolerabilă, inferioară prostituției experte.
Deși simțea că are de partea lui majoritatea excursio-
120 F A D E ROA

nistelor, pe care starea de claustrație voluptoasă a ca­

dânelor le speria mai puțin decât pe bărbații obicinuiți
cu haremul liber și aproape pe degeaba din marele orașe ale
Europei, d. Ionel Lăcustă-Termidor a trecut superficial
peste cea mai însemnată din problemele și convingerile O-
rientului spre a discuta cu toată vehemența, numai pro­
blema fesului.
— Ce ați făcut, domnilor? s a adresat el studentului
turco-român, în care vedea pe actualii conducători ai
Turciei. Prin suprimarea fesului, ca să las deoparte te­
meiurile istorice, etnice, politice și higienice și să rămân
numai la cel estetic, ați transformat o populație de un pi­
toresc de nedescris într’o turmă de hamali și cerșetori. Ul­
timii turci din Constantinopol s au travestit în bulgari, greci
și armeni, muritori de foame, iar Stambulul, cu tot cerul
și toate apele lui. a devenit fără gust și cenușiu ca Amster-
dam sau Londra.
Nu fesul s a împotrivit culturii și civilizației — ci mai
curând ceiace eră sub fes și ceiace, neschimbat, ar putea
rămâne alte zece veacuri sub pălărie. Temeți-vă, temeți-vă
de răzbunarea fesului!
Din culmea dealului cu cipreși negri și fără murmur,
Cornul de aur se vedea ca un braț molatec, în baia de
lumină a orei cinci. D. Ionel Lăcustă-Termidor care de-a-
tâtea ori a stricat cele mai netede suprafețe pentru a cer­
ceta noaptea fără sfârșit a adâncurilor, ținea cu orice
chip să lege miraculosul destin al acestui oraș de cerul
voluptuos și de golful insinuat în continent. Ce minunat a-
dăpost, împotriva furtunilor și oamenilor!.... Aci se pu­
teau întâlni venind dela Nordul și dela Sudul Planetei,
în punctul care apropie piept la piept două continente
AVENTURILE D-LUI IONEL LACUSTA-TERMIDOR 121

adverse, metalele, blănurile, grânele și fructelej care se

oferă dulceață gata, în acest peisagiu și janotimp etern al
dezmierdărilor, unice, pentru deliciile vi'ieței și neîntre-
ruptă visare. (Caicele uriașe încărcate cu pește, caise, pe-
peni, zmochine și făină intră și azi până ’n mijlocul pră­
v”1* • v .
văliei din port• ; .
și se opresc cu i.i-
botul în tavan).
Studentul româno-turc se^ așează pe aceiași piatră, a-
lături de d. Ionel LăcustăTermidor, 2„, cu picioarele atâr-
nând în vale. A băut adineauri o sticlă de bere, din depo-
zitul paznicului bine plătit de excursioniștii veseli.
— Să nu vă mirați că malul Cornului de Aur, — în­
cepe el volubil, — e lipsit de vile și locul e urățit de
magazii, maghernițe în cinci etaje, și mormintele săra­
cilor. Priveliștea, într’adevăr, din punctul acesta spre gura
Cornului de Aur, e unică pe lume și fiecare centimetru
pătrat e mai prețios, pentru cei care-și dau seama, decât
un colier de diamante. Turcii, deocamdată, au aci depozite
de pepeni, și maidanele. Și cred că nu fac rău. Ce le tre-
bue lor peisajul Cornului de Aur, când la doi pași
dincolo de grădinile Sublimei Porți începe Bosforul, iar
dincoace, peste Sf. Sofia și Fântâna lui Wilhelm, zidurile
lui Teodosiu și zările mării de Marmara cu insulele ei
princiare.. . Când ai o mină de aur, nu mai ții seamă la
un ceasornic de argint, oricât de prețios. II lași servito­
rilor.
D. Ionel Lăcustă-Termidor, rămas din ajun cu cer­
cetarea neisprăvită, a tainelor care au vrăjit aceste locuri,
și-a cerut scuze și a continuat:
— Vream să mai adaog câteva presupuneri, dar am
fost întrerupți aseară la masă de colegul d-tale care vor-
122 F A D E RC A

bește acum excursioniștilor despre marele turc de origină

franceză, Pierre Loti. Observi Bosforul?....
— II observ. Drept înainte.
— Observă-1 bine. Ce observi? ...
— Bosforul. Adică podul de fier, forfoteala caicelor...
— Nu ți se pare că odată cu apusul soarelui, în fie­
care secundă, aerul, apa, cerul, sunt altele?
— Exact. Există și fotografii ....
— Ei bine, ceiace face farmecul acestor locuri e că
nu pot fi fotografiate. Ele sunt așa cum le vezi și deo-
sebindu-se de orice priveliște, nu pot fi redate prin nici o
mașină de reproducere, prin nici o artă, inclusiv muzica.
Constantinopolul fotografiat, sau pictat, sau desenat, sau
zis în melodii, e cu totul altceva, și ceiace a pus Dum­
nezeu aici, nu se mai poate repeta. Constantinopolul a fost
făcut odată. Dumneata, dacă vrei și poți, fă altceva. Su­
blimă lecție de artă — pentru turcii care, având esența
ei, nu s au mai ostenit s’o multiplice în copii. Podoabele
lor, câte sunt, de-aceia purced poate numai din geometrie.
Vezi domnișoara aceia cu trup de liană și chip oval de lună?
Observi ce ține în brațe? .. .
— O cutie de creioane ...
— întocmai, creioane colorate. E soția pictorului Po-
pescu-Rion, domnul alături de ea, care cu spatele către
grupul excursioniștilor, privește de-o jumătate de oră cu
1 mari
ochi • i- dinzare a apețor J£ț știe că Stambulul nu
• v linia
se poate picta și a venit cu mâinile goale. Doamna, în care
pâlpâie ca ’n orice soție văpăile speranțelor, și-a zis: Cine
știe? ... Poate că da! ... Și-a luat într’ascuns cutia de
creioane din București, pe care le poartă acum zadarnic
în brațe
 D. Ionel Lăcustă-Termidor când e sentimental
și negru (în orice port și orice cabaret artistic).
De ce ?
Trei vagoane de tramvai înțesate cu excursioniști stră­
bat pustiul jalnic al Cartierului Incendiat, spre Sf. Sofia,
în curtea strâmtă a căreia alături de grațioasa cișmea
brodată ’n piatră și acoperită de o pitorească pălărie de
lemn zugrăvit ca în China, își otrăvesc viața într o con­
curență cumplită înjurându-se doi cafegii cu câte opt mese
față ’n față și cincizeci și șapte de lustragii care circulă
ca muștele. Intr’un vagon de remorcă micul student turc
cu ochelari, bine nghesuit între pictorul Rion, o ma­
nivelă câinoasă și Domnul Ionel Lăcustă-Tcrmidor, tre-
bue să răspundă strict, scurt, pentru istoria neamului său
dela 1453, când a făcut spărtura hidoasă în zidul șerpuitor
depe Marmara, și a pus stăpânire pe apele și arhitectura
de aur, marmură, profir și pietre prețioase a Bizanțului.
D. Ionel Lăcustă-Termidor, cu totul în afară de realitate,
a ridicat tonul de parcă și-ar pretinde un drept personal
de care a fost jecmănit cu brutalitate acum 477 de ani-
— De ce, domnule, ai cucerit și mi-ai furat Bizanțul?..
— Era frumos... surâse studentul. Ce eram noi?
Păstori de c^pre și oi, și trăiam în mărăcini. Cupola
Sfintei Sofii de aur, scăpăra, văzută din Asia, ca un
soare și o lună plină. Toți păstorii și toți țăranii jinduesc
după bazmul aevea al marilor orașe. Și Bizanțul era mai
AVENTURILE D-LUI IONEL LACUSTA-TERMIDOR 125

vestit decât o legendă. Dă-mi voe, domnule excursionist,

să-ți întorc întrebarea: De ce a căzut? ...
— A căzut pentrucă soldații greci, în buzunar cu
poemele lui Homer și ultimele pamflete critice discutau
cu aprindere problemele teologiei apostolului Pavel din
Corint, iar Bazileul încoronat din circ sau chiar din grajd,
își istovea toate vitalitățile în mirodeniile cu izmă ale
gineceelor. Cum să nu cadă o civilizație de subtilități
intelectuale și sexuale, de somptuozități religioase și ci­
vile atacate de întâia generație scoborâtă din cinocefalii
Asiei-Mici, cu fesele mari încă jupuite și nevindecate și
puțind de departe a osânză de oae?...
— Te ’nșeli, ripostă liniștit studentul turc, Bizanțul
a căzut, nu biruit de robustețea și vitejia musulmană de
la 1453 — atacuri împotriva orașului se dăduseră și îna­
inte — ci mulțumită inexistenței Bizanțului. In orice caz,
adică și fără ivirea turcilor, Bizanțul ar fi căzut — căci
de mult era căzut și n’avusese cine să-l ia.
— Dar ce înseamnă, după D-ta, — ridică d. Ionel
Lăcustă-Termidor un index de șicană — existență? Bi­
zanțul era o civilizație, pe care na mai putut-o întrece
de-atunci nici efortul de veacuri a peste o sută de mi­
lioane de ruși, deși Tarii lor se socoteau de drept din
Țarigrad iar toate bisericile maimuțăreau Sf. Sofia. Iți dai
seama de crima pe care ați făptuit-o?... In 477 de ani
aveați tot răgazul să creați o cultură și civilizație nouă.
Unde sunt?.... N’am văzut, de cinci zile de când hoi­
năresc prin tramvaele, vapoarele, podurile, ulițele, res­
taurantele și moscheele Istambulului, un bărbat, o femee
sau un copil cu o carte în mână. Nu există o librărie.
Am zărit, din automobil, într’o vitrină, niște caete....
126 F. A DERO A

Am oprit și j am dat fuga: erau note muzicale și negusto­

rul (care vindea și articole de galanterie) mi-a atras a-
tenția că mă găsesc în Peru; cartierul Europei. Mi-e frică
să te ntreb dacă există vre-o bibliotecă... Să nu-mi răspunzi
că ar putea exista și alte forme ale civilizației, decât cea
tipografică. Semnele alfabetului sunt întâia treaptă —
și cea mai grea — pe care inteligența fiarei omenești a
urcat’o deasupra realității.
— N ar fi fost rău, se bâlbăi tânărul turc, să observați
și celelalte forme ale vieții spirituale: monumentele publice.
Suntem un popor oriental și trăim pe stradă. Vizitați mos-
cheele, să nu fie cu supărare.
Ironia politicoasă a studentului, roșu fiert de câ­
teva secunde din pricina unei temperaturi neașteptate is­
cate probabil din măruntae, nu izbutea să ascundă o
sclipire de sălbătăcie bruscă și ură în priviri.
— Ești simpatic!... îl bătu pe umăr pictorul, căruia
îi plăcu această reacție temperamentală, tot atât de im­
proprie într o luptă de natură palidă și ideologică, pe cât e
intonarea imnului regal, cu entuziasm, în puterea nopții, când
ți-a luat casa foc în cap. Am vizitat și moscheele, zise. N aș
mai avea nici o sfială și nici o dragoste de mine, dacă la
intrarea în Bosfor naș fi simțit că — să caut expresia
— mă clatin, da mă clatin puțin: e semnul sigur al
vrajei, din tutun, din vin, din opiu, din muzică, desen
și chiar din lucidul ceai. Minaretele țâșnind albe, ascuțite
în vârf, cu acel caliciu-balcon unde cântă muezinul,
fără să deosebești jos decât o parte din curba cupolei
sau cupolelor care se escaladează — da, iată un spectacol
caracteristic musulman și identificat cu zarea, aerul, a-
pele Orientului, chiar dacă ultimii discipoli ai lui Frcud
AVENTURILE D-LIII IONEL LAOUSTA-TERMIDOR 127

citesc în această arhitectură numai semnele nude ale unui

mascul dispărut, fantastice, de piatră, în văzul lumii, sub
ceruli L-u.x _i. /(Muezinul
boltit aînalt. aa i geiîme se tângue la cele patru
vânturi, urcat în prepuț). îmi vei pomeni de marea mos-
chee a lui Selim. Vreau să-mi evit o victorie atât de u-
șoară... Din ce gând a pornit ] construcția acestui monu-
ment arhitectural în care sunt într’adevăr impresionante
asemenea unor va|urj marJ
cupolele care se încalecă -----------
piatră încremenită?... Toate ghidurihle tipărite și toate
călăuzele, dumneata însuți nu te-ai sfiit să mărturisești
că sultanul Soliman I, sătul de-a se tot închină lui Allah
într o moschee ridicată de ghiauri, cum e acea fantastică
bijuterie de marmură și aur Sf. Sofia din fruntea Europei și
care face față Asiei, a pus pe Siman, arhitect vestit —
grec și el din Asia mică, moslemizat în silă — de a
construit această, să zicem turcească moschee. Aurul și
albastrul faianțelor din bolți și pereți, crează într’ade-
văr o seninătate cerească — pe care europeanul n o mai
poate gusta azi din pricina faianțelor, uneori de aceiași
artă, dacă nu și mai bogate, pe care le-a contemplat de
atâtea ori în toate closetele și toate camerele de băi ale
hotelurilor internaționale. Uriașele columne ale moscheei
care, în grosimea lor covârșitoare par atât de scurte,
amintesc picioarele botocănoase ale elefanților și temple­
lor indiane. Sultanul Soliman s a închinat într’o geamie
în care te impresionează golul și te turtește la pământ o
massivitate de material obsedant. Unde sunt flautele, pi­
culinele, viorile și zborurile acelei cupole unice, cu zvel­
tele coloane, cu porțile uriașe de-alungul zidului pu-'
ternic, numeroase, de lemn de cedru acoperit cu plăci de
128 F. ADERCA

aramă, dar atât de spiritualizate și gânditoare în forma lor

prelung dreptunghiulară, ale Sf. Sofii? ...
Pictorul tăcu o clipă apoi reluă:
— Uite, mă silești să fac elogiul Sf. Sofii în cuvinte
de critic de artă și de ziarist estet — când tot ce poți
face mai demn sub cupola ei cerească sau gândindu-te la
ea, e să taci. Mă silești să te și umilesc...
— De loc, de loc, reluă volubil vorba studentul,
potrivindu-și ochelarii cu ochii închiși, spre a căuta mai
repede și mai adânc în întunericul visteriei lui de idei. Nu
vreau să-mi arăt neamul mai arhitect decât nu e. Mă
mulțumesc deocamdată să vă amintesc că spre deosebire
de toate neamurile Europei, noi n’am cunoscut prejudecata
sângelui, ci am avut ca frații noștri semiți, mozaicii, intuiția
marei valori biologice a educației: ienicerii noștri, copiii
de ghiauri crescuți la cântecul muezinului, au dat de
două ori asalt Vienei... Și vă atrag atenția că pe vremea
aceia nu existau nici trenuri, nici automobile.
D. Ionel Lăcustă-Termidor fu iritat de acel ,,deo­
camdată” și uitând politeța, atacă din plin:
— Mă surprinde că n’ați cucerit și Viena. Păcat. A Am id
fi uitat mai ușor . cucerirea ----- ,. ----
i •
Bizanțului. •
E timpul să începeți să vă consolați!... râse
galben studentul și-și scoase nervos batista decorativă dela
piept să-și sufle nasul fărăi nevoie.
____ - i r?
- Dimpotrivă! E momentul să ’ncepeți să plecați,
Zidul roman, și apeductele sustrase cinci sute de ani, piatră
cu piatră, au rămas întregi. Cu unghiile sângerânde ați
renunțat la blocurile încăpățânate, și ați construit închi­
soarea familiei plurale, din lemn pentru incendii. Crucile
depe zidurile, din bolta și depe ușile Sf. Sofii sau ivit
AVENTURILE D-LUI IONEL LAOUSTA-TERMIDOR 129

iar, limpezi, revelatorii. Numai peruzelele lipsesc,

ca ochi scoși. Karie-geamie, mărunta bisericuță de sub
malul zidului imperial, și-a aruncat cojile de zob și iată,
toți sfinții de caracter, toate sfintele adevărate, asinii,
păunii și cetățile zugrăvite, în mozaicuri cu bobul cât piatra
prețioasă, unice, au eșit la lumină, în timp ce un turban
ferfenițit se roagă prăbușit pe-o rogojină întinsă unde
fusese altarul. Cel mai prețios monument din Constan-
tinopol, lăsând deoparte apele, cerul și Sf. Sofia, e zveltul
obelisc egiptean cu întâele semne ale scrierii, tabela înaltă
pe care a învățat copilăria omenirii: Se află în fața mos-
cheei Soliman — ale cărei curți sunt mai caracteristice
decât interiorul albăstriu — și a fost adus pe acest loc
de un împărat roman, Iulian, și ridicat de Teodosiu. Ad­
mirabilul labirint de piatră, nu departe de vechile arene,
e preschimbat în bazar oriental, de mărunțișuri, vechi­
turi și narghilele pentru escursioniști. Iți mai aduci a-
minte cuvintele pe care le-ai rostit explicându-ne semnifi­
cația celor 7 turnuri, din vârful cel mai cumplit?.. . Mi
le-am însemnat în carnet intim și dă-mi voe să ți-le re­
produc întocmai: „Aici au fost patru columne de mar­
mură și marea poartă de aur pe unde intrau în oraș
împărații romani și bizantini în zilele festive, sau când se
înapoiau victorioși din războae. — Dar când nu erau
victorioși, pe unde intrau? (întrebarea unui excursionist,
prea curios). — Intrau așa, mai pe partea aia... (răs­
punsul ghidului care trebue să știe orice). Și (continuă
călăuza explicațiile istorice) noi am legat cu zid puternic
cele patru columne de marmură, am astupat (după ce am
luat aurul) cu mari cărămizi arse poarta ,,de aur”, am
mai ridicat trei turnuri, și am prefăcut totul în pușcărie.
9.
130 F ADEROA.

Printre mulți alții, aci a zăcut și voevodul român Brânco-

veanu Constantin, înainte de a fi fost măcelărit cu toți ai
lui în piață”. Am redactat exact?
— întocmai, întări studentul.
— Ei bine, cred că e vremea ca acest formidabil
chilipir să se isprăvească. Peste splendoarea a două ci­
vilizații supreme ați plescăit sus cu mistria și ați așternut
jos rogojina. Dacă eră numai pentru a sili columnele să
sprijine cu umerii lor de statue metereze de închisoare,
de ce, de ce ați mai venit?
Ultima întrebare deși brutală, pare să fi înveselit
nespus pe tânărul student turc, pe ai cărui umeri firavi
d. Ionel Lăcustă-Termidor prăbușise fără nici o grație
povara câtorva secole grele — căci prinse a râde cu
poftă. Se întoarse și aduse de mână dintr’un grup care o
covârșise, o copilă cu chipul și trupul atât de dispropor­
ționat grase, încât prospețimea ei se ivea supranaturală.
Rochia de muselină albă, bine balonată de și nu diformă,
ar fi trebuit croită în șalvari. Gurița ca un trandafir su­
râde pe dinți mici albi și numai ochii întunecați de o beție
trecută prin mii de ani se deschideau fantastic cu geană
lângă geană negrită, într’o împăinjeneală de tâmâ-
ioasă parfumată a pleoapelor voluptuos sulemenite. Acum
un deceniu numai ochii puteau fi văzuți. Și cu toate gra­
țiile poftitoare în chipul prelung de-o palidă carnație măs­
linie, și azi tot numai ochii se văd și cheamă.
— îmi dați voe, se ’nclină studentul, prezentându-ne
puiul de cadână: Logodnica mea, Hanâm, studentă în
drept la facultatea din Montpellier, unde eu însumi ur­
inez medicina.
Domnișoara Hanâm, care purta pe umărul stâng un
 Joan March și Conchita Montenegro,
surorile în alb ale d-lui Ionel Lăcustă-Termidor.
(Ele nici nu bănuesc!)
 132 F. A D E R C A

tufiș alb de floare de iasomie, în puternica îmbrățișare a

frunzișoarelor de un verde crud și amar, îl răvăși cu o
mână mică extraordinar de albă și dibace, ca un dans
sigur de șarpe de mult devenit braț, și ne oferi câte o
cupă minusculă și vie de parfum:
— Jasmin . . . O! jasmin si bon santir . . .
Cine ar fi bănuit că studentul își va întrebuința lo­
godnica și ca argument istoric?... El aspiră puternic
și prelung floarea de iasomie și rosti vioi:
— De ce am venit? . . . Ne ceri o justificare de viață.
E extrem de greu — și poate cu neputință. Mă întreb
și eu pe mine-însumi, ca să simplific problema, de ce am
pus mâna pe Hanâm și am vestit-o: ,,Hanâm ești a mea .
Cu ce justific eu nobleță sau — cum zici dumneata —
chilipirul de a avea pe Hanâm — în Stambul?... N am
inventat nici bățul de chibrit și nici întrebuințarea dopului.
Dorm tot cu ochii închiși ca și dv. Iar copiii mei, dacă
Hanâm va socoti că sunt demn de a fi repetat, vor avea
tot o înghițitoare și două urechi, ca și mine. Să plecăm
din Europa.. . Dă-mi voe să ’ntreb și eu, pentru cine?
(De altfel plecăm — am și plecat. Ne-am mutat cu tot ca­
labalâcul de Stat în inima Asiei Mici, la Ankara, unde
locuește și Kemal - Pașa, președintele nostru pe viață).
Nimeni n a putut lua Constantinopolul, deși acum zece
ani nu mai era al nostru: nici francezii, nici rușii, nici gre­
cii, nici englezii și niciunul din popoarele balcanice. Fără
voia noastră, a rămas tot al nostru. Dar să pun și altfel
întrebarea: Dacă am pleca noi, e sigur că cei cari ne
vor moșteni, vor crea aci o a patra civilizație?. . .
— Non, pa partir! Pa partir!... bătu din mâni stu-

I
AVENTURILE D-LUI IONEL LAOUSTA-TERMIDOR 133

denta, și se agăță cu teamă de brațul logodnicului, cre­

zând că voim să-1 expatriem cu adevărat.
— Partir avec vous, notis aussi!. . . căută s o con-
vingă pictorul, făcându-și chipul foarte serios.
Tramvaiele excursioniștilor ajunseră în inima orașului
și se opriră la malul răsăritean al Cornului de Aur.
Zgomot, învălmășeală. Atenție la buzunare!... Orien­
tali în spinare cu uriașe coșuri de piersici și zmochine ’n
dulceața lor fierbinte, în mână cu balanța gata încărcată
și cântărită, se leagănă greu și leneși ca vechi catâri, o-
ferind pe nimic o marfă culeasă din paradis. Pe Bosfor
și Cornul de Aur, între vapoarele de curse scăpărând în-
tăilc lumini aprinse n amurg, încep să alunece, ispiti­
toare, agale, cu câte-o pânză ca o aripă gata să fugă
și să se înalțe, caicele tapetate pe dinăuntru cu sumacuri
adânci de Anatolia, cu broderii în mătasă verde de Damasc.
Aproape uimită în seriozitate concentrată, fericita Ha-
nâm, adiindu-și pepenii suavi, parfumați și nevinovați
ai ființei ei, în grupul care pornise pe podul de fier,
după o clipă de gândire șopti:
— Non, pa partir Istambul.. . I si boo, si boo....
mangir, furnir — amuur...
Ultimul cuvânt rostit dela înălțime cu o pauză de
șovăială, ca amețit de voluptate căzu — și de câteva ori
în gușa-i copilărească, gâlgâi: amuur..
i

Filosofia Haremului
La banchetul excursioniștilor pe terasa dela Hotels
des Etrangers, cu fața spre mare, în insula Prinkipo, d.
Ionel Lăcustă-Termidor și pictorul Rion bagă de seamă
că studentul turc cu ochelari și logodnica lui, domnișoara
Hanâm, s’au așezat la celalt capăt al mesei. Cineva e de
părere că vinurile servite sunt grecești, din insulele Ar-
chipelagului. Nimeni nu crede. Vinul c din aceiași fa­
milie cu farmecul paradisiac al acestei Insule a Bazileilor
și Impărăteselor surghiunite, cu reveria vastă a zărilor
mării de Marmara (care privește din pragul de azur unit cu
cerul spre marea Mediterană) și înrudit cu aroma floarei
de iasomie, din belșug risipită ’ntre tacâmurile mesenilor.
— Turculețul sa ferit, șoptește pictorului d. Ionel
Lăcustă-Termidor. Am fost niște barbari. Trebuia să ’n-
țelegem că vrea să se europenizeze și nu se cădea ca ’n
această delicată împrejurare, când sufletul lui rupt de
Asia, plutește nesigur spre Europa, noi să-l sgâlțâiiim cu
interogări și acuzări
« istorice. Ne-am apucat să zguduim
un picior rupt pus în ghips și ale 1 cărui
“ * oase abea prin-
seseră să se fiarbă.
Pictorul, roșu până’n albul ochilor și agresiv, căută
cu priviri ascuțite locul tinerei perechi și făcu într’acolo
un semn de perfid salut prietenesc. Apoi către d. Ionel
Lăcustă-Termidor:
AVENTURILE D-LUI IONEL LAOUSTA-TERMIDOR 135

— Fii sigur, că-1 zgâlțâe ’n felul ei mult mai strașnic

știin-­
și nu-P lasă cadâna Hanâm. Iar după ce vor fi istovit știin
țele europene de la Monpellier se vor întoarce să vândă
r ' naramze și smochine
rpepeni, ’* pe ulițele Istambulului. Sunt
pierduți, cu desăvârșire.
Pierduți?
D. Ionel Lăcustă-Termidor, care de câteva zile simțea
că cineva din el dezertează și se pierde, lăsându-1 gol
ca un butoi fără alcool și ca o glastră ’n fereastră fără
micșuncaua de foc, nu mai credea atât de serios în ener-
giile europene, anarhice și istovitoarej ca un blestem și
nici în valoarea speriată accuvântului1 „pierdut ”. De ce
pierduți? Cum pierduți?... Nimic nu se pierde....
Căci în timp ce vaporașul plutea între insule, cău-
tând să atingă Prinkipo, cea mai depărtată, singura în-
"
tr’adevăr a Prinților, d. Ionel Lăcustă-Termidor se stră-
duise să intueze elementele argumentației de ieri atât de
speciale a micii și rotundei Hanâm: Istambul, non pa
partir... Isi boo — si booo — amuur... pe podul de fier ce
leagă țărmurile Cornului de Aur. Apoi s a ivit, ca o re­
velație și mai vorbitoare decât Constantinopolul, Prin­
kipo, grădina atârnată și plutitoare cu vile ’n lemn sculptat
ca o dantelărie, cu risipe de cipreși, de peluze, de flori
uriașe colorate violent, într’o liniște în care adoarme și
vâslitul în văzduh al câte unui pescăruș și în care din e-
ternitate își leagănă somnolența măgărușii prieteni, cu­
prinși și ei în reveria parfumată a micului eden!
D. Ionel Lăcustă-Termidor caută spre capul mesei,
voind să surâdă într’adevăr prietenește și de data a-
ceasta mai puțin opac domnișoarei Hanâm, logodnica- Bos­
forului.
136 F. A D E R C A

— Nu te iluziona, făcu pictorul foarte lucid deo­

dată și care prinsese direcția privirei d-lui Ionel Lâcustă-
Termidor. Pe Hanâm o avem și la București. E casie­
riță „La Padișah” și e gata să te servească ori când vrei
cu un surâs și o rostogolire de fructe cu gropite lângă o
cafea turcească, de probă. N a studiat la Montpellier,
dar te asigur că e o savantă. Ca și ’n Stambul, de mult
s au întâlnit în ea Orientul cu Occidentul.
— Căutam pe turculet, minți d. Ionel Lăcustă-Ter-
midor. Voiam să-1 mai văd: el e o pildă de cum se
poate cineva idioti, căutând morțiș să devie european.
Ne vorbea, săracul, eri, de neputința viitorilor stăpânitori
ai Stambulului, ca să iertăm tembelismul musulman de
cinci veacuri. Azi noapte mi-am dat seama (nu dormeam
din pricina unor ofițeri italieni venifi pe un vas-școală,
care dansau pe terasa din fața mării, într’o muzică infer­
nală înlăntuind dame ’nvechite din Europa, „turcoaice la
cabaretele din Stambul) că Bizanțul, în definitiv, era tot
un Stambul, un Stambul în căutare de sine, precursor, chi­
nuit și neliniștit de obiceiurile altor geografii. Artiști ai
vieții, înăscuți, musulmanii au înțeles că datoria lor c una
și au înfăptuit-o cu zel: au purificat atmosfera Bosfo­
rului de toate barbarismele și impuritățile intelectuale geto-
romano-clenice și au instalat voluptatea și somptuositatea
în starea lor ideală. Iji mai aduci aminte vizita la Vechiul
Serai? .. .
Tezaurul din curtea cu haremul încă odoriferant al
vechei Sublime Porti dă pe fată sufletul prin generații
al aceluiaș multiplu sublim Soliman, ahtiat după strălu­
cire, lene parfumată și podoabe. Iată numeroase săli, în­
cărcate până ’n tavan: cocorii, pagodele, stârci albaștri și
i
f
o

1
1
’CTJ

1
Q
j
i 138 F A D BROA

mimozele Extremului - Orient pictate pe porțelanuri mile­

nare, în exemplare fără număr. Am dat într’o vitrină
prețioasă de un serviciu de șase persoane pentru ouă fierte,
întreg din diamante și perle. Ce fantastic cocoș a visat
după ce a conceput, să se slujească de astfel de coji?...
Sunt acoperite de pietre prețioase în toate culorile, unele
în nuanțe fără pereche, obiecte de serviciu ordinar: scaune,
ligheane, clește, buzdugane, brici de bărbierit — iar masa
de toaletă a unei Sultane din veacul de mijloc (din par­
tea unui Țar ceacâr din Moscova), e atât de grea de
scumpeturi că cea mai orgolioasă voluptate se va fi sfiit
să-și oglindească la început sânii, pulpele și grațiile tainice
ale dansurilor ei din pântec. Averile întregii lumi n ar
fi fost în stare să potolească setea de fast, podoabă și
voluptate a acestor crude și cumplite minți copilărești,
furate de bețiile prelungi ale Bosforului. Locul oferă
capricii de artă și jocuri de splendori cu elementele
lumii, de o fantasmagorie atât de variată, vastă și ame­
țitoare că Padișahii musulmani care nu sau putut lipsi
de ieniceri și tunuri, n au dorit nici odată și măgulirea ar­
tiștilor pietrei, culoarei sau minții, pentrucă imaginația
cea mai nouă și mai uluitoare pare în vecinătățile Cornului
de Aur un biet cățeluș silit să facă tumbe sărace și —
ca să vorbim turcește — caraghioase. Ce mai puteau dărui
un Michel-Angelo, un Bach sau un Shakespeare, palizi,
sublimului turban, care avea la îndemână cași ultimul
dintre supuși, mii de surâsuri ascunse în harem și culese
de sub toate cerurile, cerul de aci deasupra miezului pă­
mântului între Continente, apele de mărgean, porfir, sma­
rald sau numai străvezii mătăsării a trei mări, toate fruc-
AVENTURILE D-LUI IONEL LACUSTA-TERMIDOR 139

tele paradisului coapte și reveria fără hașiș a zărilor

cestora de bazm?
Așa zisa „decadentă bizantină” tindea, dacă încercăm
să evadăm din tratatele de istorie, spre aceiași desăvâr- •
șire. Bazileii cu mitre și odăjdii de pietre prețioase, ca i-
coane vii și soțiile lor goale în gineceuri de mătasâ de
atâtea ori pătată de crimele sensuale și ale ochilor scoși,
trăit-au altfel, puteau întrezări alt „ideal de via(ă” —
cum zicem azi —- decât au trăit, au visat și au murit
sultanii cu sultanele, adevărați urmași, care dorm între zi­
durile vechii Sublime Por(i, pe (armul înalt al Bosforului?
Pictorul privi serios îngrijorat în ochii explicativi
ai d-lui Ionel Lăcustă-Termidor, apoi învăluindu-1 brusc
în puternica-i respirație, îl luă în brațe și-i șopti la ureche
destul de tare:
— De acord. Rămânem la Istambul. Ne facem turcii
Dar dând brațele într’o parte, lovi fără voe majestatea
unuia din pieptii urmașei directe și grase a lui loan He-
liade Rădulescu, admiratoarea de-opotrivă a lui Eminescu
și a d-lui Vasile Militaru, pentru locvacitatea ei populară
depe vapor supranumită „Coana Joitica".
— Scuza(i! se înclină pictorul.
— Mă regi scuză acru urmașa coaptă a marelui loan
Heliade Rădulescu, măsurându-1 cu ochi numai sare, ardei
pisat și piper.
Pictorul se lăsă furat de murmurul ondulat de le­
gendă al mării. Dar rămase deodată încremenit, privind
lunecușul unui caic spre cheiul dedesubt al vilei, împodobit
de umbrela de mătasâ galbenă legănată elegiac a unei ex-
cursioniste întârziate. De pe digul strâmt și prelungit de
piatră o Veneră de 15 ani, în tricou de bae alb-albastru
■

140 F. ADEROA

și cu părul ghemuit într’o viorie tichie de cauciuc, dintr’o

grațioasă și energică săritură în adânc, cu picioarele aduse
în coadă de silfidă și brațele întinse în prelungirea capului,

wi
se înfipse în mare. Ea se ivi departe sărutând undele ale
căror spume i se zbăteau dela piept la gură, stăruitor și
amar.

li
Floare de iasomie
— Grecoaica? exclamă pictorul, întorcându-se brusc
către d. Ionel Lăcustă-Termidor.
Pictorul făcea, aluzie la domnișoara Alexandra care
primise pe cei doi excursioniști în camera ei din vila de
lângă plaja Insulei unde le oferise, într’o franțuzească o-
rientală dar corectă, două costume de bae. Ea și sora
cea mare, Sofia, vor renunța la bae sau vor găsi alte fi-
șiuri — de drag și politeță. Mama și tata nu s au arătat.
Lăsau fetele să se ’mpace cu viața și să capteze eveni­
mentele cum vor ști și vor putea. Ce alt erau în stare să
mai facă? Turcii abia-i suferă și ar fi gata mâine să spân­
zure, să decapiteze și să arunce ’n mare toți grecii din
Stambul, chiuind de văpaia urei care-i mistuie pe dinăuntru.
Familia lor grecească trăește în Constantinopol de două
mii de ani, din arhitectură. De un deceniu, arhitectul res­
pins la toate licitațiile turcești n’a mai ridicat din rămă­
șițe, decât vila lor. Ar voi să plece la Paris. Dar li se
rupe inima de dragul acestor țărmuri. Bătrânul grec, une­
ori, se preface turc și ia mici întreprinderi de reparații la
Kadi-Kioi, pe țărmul asiatic până ce e descoperit și a-
lungat... Sunt costumele incomode?... Pictorul în tricoul
cafeniu vărgat al Sofiei, plecată în căutarea altor foi de
viță, pare o zebră uriașă cu origina și culcușul în fundul
pardosit cu marmori al Marmaralei; d. Ionel Lăcustă-Ter-
 142 e adkroâ

midor în alb-albastru cu linia demarcantă dela umărul

stâng la coapsa dreaptă, pare și mai mic decât e în­
tr’adevăr, o aripa de luntre pe zare sau un pescăruș cu
cap de om, privind uimit și fervent în ochii copilei cu pue-
rilitatea oa<icheșă arsă de soare, scoborâtă din zeițe. Ti-
w * ’ n’au înotat în travestiul lor mueresc prea
nerii europeni
departe de țărm că au fost ajunși în urmă de plasticele
fete aproximativ ocrotite de valuri, mult mai vioaie decât
pe uscat. Game amestecate de piculine ’n râs, când ici, când
colo, între undele bătute de brațe, de umeri, de genunchi
feciorelnici. Ele au pornit în larg, sfidând și ispitind
tovarășii, prea puțin familiarizați cu sublima moarte ca
să le urmărească înnot cu orice preț.
— Le prefer pe țârm uscat, a declarat pictorul jignit
.!»• și îngrozit.
Apoi monstru marin pe țărm, unde apele curgeau
șiroae depe el, s a răzbunat strigând d-lui Ionel Lăcustă-
Termidor, care nu se ndupleca să părăsească îmbrățișă­
rile mării:
— Pipăe-te, pipăe-te bine peste tot, zise,, luându-se
însu-și în brațe. la-te în brațe și strânge-te <cu patimă.
subtilă Alexandră din Prinkipo!
Era o idee pe care d. Ionel Lăcustă-Termidor o
simți groaznică — mai cu seamă răsturnată: Cum va mai
intra oare mica Diană a apelor de Marmara, în mătasea
în care se lăbărțase maimuța păroasă din munții Carpați?...
Să-i ceară pentru totdeauna tricoul? Fata s’ar oferi mai
curând pe sine. Căci ea căuta instinctiv un soț tînăr și
îndrăzneț, îl voia cu disperarea morții s’o ducă departe.
Deși puberă, Alexandra era în afară de orice necu­
viință și trivialitate și dacă decența n’ar fi fost în această

■i
D. Ionel Lăcustă-Termidor
(văzut mai mult din spate).
144 F. A D E R C A

împrejurare de origină divină, d. Ionel Lăcustă-Termidor

ar fi tăiat bucuros în trupul abstract al tricotajului, fruc­
tul oprit care ar fi rămas fetei la cea dintâi împlinire co­
rectă, descoperit.
— .. .Nu, nu e Alexandra, fu de părere d. Ionel Lă-
custă-Termidor, fără să cerceteze cu imai multă luare-a-
minte, chipul și nudul înotătoarei care! se depărta în di-
rec{ia extremă a parcului și plajei.
Negația dezmințită de realitate (căci era Alexandra
într’adevăr!) avea totuș un înțeles mai adânc:
— Nu vreau s’o mai vedem pe Alexandra! Grecoaica
e un morb străin și primejdios în această Insulă a volup-
luptății în care lucida cafea din ceas în ceas abea izbu­
tește să subtieze somnul de-a’n picioare și să alterneze cu
crâmpeie de realități halucinația cu ochi deschiși. Spaimele
morții, ca un păcat originar neispășit, care pândesc odată
cu incendiul din senin biata lor familie, au creat fetei
un suflet de neliniște, prevedere trează, voință și stăruință
— un suflet aproape european!... In camera ei nu era
nici o floare, când florile de iasomie te pândesc, te fură
și te strâng în brațe să te-adoarmă să nu rmai pleci nici-
odată dela sânul lor de aromă. Ce cautăi ea aici, gre-
coaica lucidă și subtilă? Să plece, să se ducă la Paris
cât mai curând, până nu trezește Insula!...
Pictorul era de mult sâcâit de o ripostă căreia, mai
șovăind o clipă, îi dete drumul apăsat:
— Nu putem osândi un întreg popor la spasmul
până la expirare pe divan sau pe covor, pentrucă ma­
giile Bosforului sunt fără pereche și nici nu este îngăduit
să căutăm în parfumul unei flori de-o ipocrită modestie,
dar adânc depravate, un destin istoric.
AVENTURILE D-LUI IONEL LAOUSTA-TERMIDOR 145

D. Ionel Lăcustă-Termidor surâse infernal: avea pri­

lej să fie elocvent.
— Dar nu e nevoe nici să căutăm nici să osândim.
Turcii au luat această tradiție a voluptății pentru volup­
tate bizantinilor care o luaseră latinilor care o luaseră...
cui? desigur magiilor bete ale Bosforului în care au pre-
ferat cu ttoții să moară decât să le piardă. In Constanti-
nopolul de 1 azii nimeni nu poate și n are poftă să facă ni-
mic î 1, decât
alt 1 să fumeze și să privească. Din Pera la
Eyub, dela Bebec la 7 Turnuri, nimeni n are nimic de
făcut: bărbații moțăe pe unde apucă, iar femeile stau la
ferestrele deschise privind drept înainte cu bărbia răzc-
mată ’n palmă. Ulițele sunt gunoere. Odăile sunt în opt
etaje de lemn, magazii împăenjenite. Coperișul stă să se
prăvălească, iar giurgiuvelele au putrezit de două decenii.
La ce bun să repari?... Totul se prăbușește sau vine
focul și arde... Nu e mai bine să visezi?
Poate că de-aceia Kemal-Pașa, hotărât să facă din
turci un popor „modern’ a fugit fără să fie alungat de
cineva din Istambul (eterna Circce care a depravat și dis­
trus trei rânduri de imperii) adânc din inima Asiei, în
munții tari și păstrători. Ce a fost, ce poate fi Constanti-
nopolul decât un imens Tractir? Și poate nici n’ar trebui
să fie altfel. In veacul raționalizării în care ne aflăm, când
avem Orașe-Jucării, Orașe-Piane, Orașe-Filme, Orașe-Cu-
țite, Orașe-Tablouri, Orașe-Locomotive, Orașe-Farfurii, de
ce n’am avea un Oraș-Iubire?
In Constantinopolul internaționalizat și administrat de
o tânără pleiadă de medici și doctorese, absolvenții liceelor
și bacalaureatele din pensionatele celor cinci continente să
fie aduși anume, spre a se învăța pe sineși douăspre-
10
146 F ADEROA

zece luni. Ei vor da, aci, între ei, întâile lupte ade­
vărate ale vieții, pentru a fermeca și cuceri. Și după
un an, tinerii se vor întoarce în țările și orașele lor, mai
învățați, mai fericiți și mai maturi — soț și soție, con­
vinși de aristocrația iubirii lor și între ei poate, un copil
— amintirea vie a luptelor și voluptăților supreme depe
malurile Bosforului. Orașul acesta nu poate avea altă
menire. E destinul Stambulului, evident în toate civiliza­
țiile care l’au cucerit spre a fi descompuse iar Cornul de
de Aur deasupra putreziciunilor lui imense își preumblă
adăstând înțelepciunea oamenilor care să-1 înțeleagă, bal­
samul fin de ceară și zmirnă, pătrunzător și etern al
unei flori cu petala albă.
Floarea de iasomie! Nu, să nu mi-o vorbești de
rău! se ’nduioșă d. Ionel Lăcustă-Termidor cu glas de
inocență și buze de fecioară. Am început cred s’o înțeleg și
poate s’o iubesc. O noapte întreagă am stat alături, suflet
de om lângă suflet de floare. Duhul ei — aspiră, te rog,
— e un parfum îndurerat și intermitent ca dezmierdări
amețitoare nebănuite și foarte departe în adâncurile lui cu
urme de otravă amară. El e un suspin neauzit, o tân­
guire fără clocot, un murmur fără zgomot, un dor. Nu-1
vei găsi, sintetic, la nici o parfumerie pentrucă asemenea
cuvintelor de mai sus — suspin, murmur, dor — esența
lui pare ordinară, ca o prostituată de stradă. Dar dis­
creția măsurată cu care floarea știe să se dozeze după
aerul marin în care se ivește, alternanța abia simțită
cu veninul care se ridică par că numai ca o umbră a
respirației ei, e o artă nedescoperită până azi de nici
un parfumier expert în esențe și care n’a știut s’o în-
aventurile d-lui ionel laousta-termidor 147

vețe dela nici o floare. Flaconul ar mirosi a casă de

toleranță; floarea respiră ca o fată mare.
Am început s’o văd Floarea de Iasomie depe malurile
Bosforului, întruchipată omenește: e o mică Sultană în
catifele verzi cu chip alb de lună minusculă și cu mâini
împreunate a dor lângă sâni strânși moi și fierbinți între
brațe reci. In iatacul umbrit de ferestrele zăbrelite’n
lemn sculptat, cu ochii spre zarea mării de Marmara, ea
se nalță depe un sumac molatec cu pulpele în șalvari
încrucișate în proprie îmbrățișare sub tulpina palidă cu
leșinuri de tămâie a trupului și cere tăcută durerea feri­
cirii: Mica Sultană nici nu bănuește marile cruzimi: e ne­
fericită numai pentrucă Padișahul cu creasta ’n perle și
zmaralde nu vine mai curând s’o soarbă cu ura iubirii și
dulce otrăvit s’o scape din mâni. Dar inima Sultanei e
atât de divină că însăși tortura dorințelor ne ’mplinite
o gustă ca o voluptate și chipul ei surâde amețit — par­
fumul de iasomie.
D. Ionel Lăcustă-Termidor luând în mâinile amândouă
buchetul de flori de lângă cupă, își ascunse fața în ză­
pada lor parfumată.
Pictorul uimit, îl privi îndelung.
— Fugi, că’ ești poet! îl apostrofă, și - i în-
toarse cu dispreț un spate indignat.
V. ALTE MOMENTE BIOGRAFICE: 1. Binefacerile cum­
pătării
2. Unde duce jocul de
cărți
3. Poemă necuviin­
cioasă
4. Pastorală
5. Marea Nebunie.
 i
L

î
■ •
Binefacerile cumpătării
Când a pornit trenul din Ploești către Buzău, lă­
sând în urmă alaiul vânzătorilor de limonadă, gogoși și
ciocolată lichefiată, s’a ridicat un strigăt disperat de pe
peron. S au repezit cu toți la geamuri, speriați și bucuroși
să vadă un călător cu picioarele retezate de roatele va­
gonului în care aveau plăcerea să călătorească. Numai
d. Ionel Lăcustă-Termidor rămase locului.
— Nu e nimic... zise căpitanul de jandarmi întor-
cându-se dezamăgit de la fereastră. (Expansiv din fire și
artist, nu-și putuse reține ideia, căci altfel ar fi suferit și
sângele ar fi început, poate, să fiarbă în el ca într o oală
acoperită).
— Norocul lui! zise cu mai multă blândețe Preotul,
intrând în compartiment și luându-și cu toată zmerenia
locul.
Intonația preotului avea totuși ceva de invidie și
părere de rău, de parcă nenorocitul care scăpase teafăr
ar fi câștigat la loterie lozul cel mare.
— Dar tot a pierdut trenul! zise d. Ionel Lăcustă-
Termidor, prefăcându-se fericit, râzând cu poftă și aprin-
zând o țigară de foi, spre a-și recompensa parcă pri­
vilegiul că e în vagon cu persoane atât de alese.
Pe peron rămăsese întins un individ scurt și pân-
tecos. Pălăria și bastonul săriseră înainte, pe urma tre-
 I
152 F. ADEROA

nului, mai grăbite. Era un bețiv. Sticla de basamac pe

care o> spărsese în cădere, risipise în juru-i un lac îm-
puțit, <cu cioburi. Se dăduse jos din compartiment spre
a-și umple din nou sticla din care băuse cu poftă, oferind
în vagon la rând, cu multă generozitate, tuturor.
Bine că scăpaseră de el! Era singurul care nu avu-
sese nici o părere în discuția care se ’ncinsese în com-
partiment. Când Preotul a rostit acele admirabile cuvinte,
înfierând cu indignare destrăbălarea mucrească exprimată
prin moda rochiilor scurte și a părului tuns cu sfârcul
urechilor afară, bețivul a avut neobrăzarea să întrebe:
— Și după părerea Sfinției Talc, cât de lungi trebuc
să fie poalele și coadele muerilor, ca să nu zburde?...
Să mai întrebe și acum!...
Preotul a oftat ușurat apoi și-a desfăcut pe locul
rămas vacant, un geamantan cu alimente: pui fript, rece,
caș, pâine de casă. Și în timp ce-și întărea sufletul, era
P1- tot mai bucuros și mai vorbăreț. Dela o vreme își dete
seama că nu-i stă bine în aceste prea omenești bucurii și
revenind la bețivul care, din pricina patimei, pierduse
trenul în chip rușinos, a propovăduit cumpătarea, ară­
tând binefacerile ei, dând și o pildă:
— Ticălosul, care a rămas întins în basamac, e pierdut
pentru vecie!... Că el, mi se pare, când a strigat după
tren, să-1 aștepte, își bătea joc!. Și cine știe dacă acum
nu e mai fericit de năstrușnica-i întâmplare decât dacă
sar fi urcat în vagon laolaltă cu noi!... Da! sunt stricați
de aceștia care se bucură de orice! Dar Dumnezeu c mare!
Poate se va ’ndura și i de el și-l va mântui. Că s a
mai întâmplat... Am’ cunoscut unul care mergea cu beția
până la nebunie!...
D. Ionel Lăcustă-Termidor (pe ghiață).
154 F. ADEROA

— Nebunia e tot un fel de beție, afirmă d. Ionel Lă-

custă-Termidor, dovedind că e intelectual.
— Când se îmbăta ăla, de care vreau să vă vorbesc,
urmă Preotul făcând ochii mari și oprindu-și dumicatul
într'o falcă — nu mai era cde vorbit cu el!...
— Avea avere? se informă Căpitanul de jandarmi.
cașicum această stare ar fi putut îndulci și chiar anula,
în principiu, viciul odios.
— De unde? Era o haimana, pripășită nu se știe
de unde la noi, în Buzău. Trăia mai mult prin cafe­
nele, din mila unuia și altuia. Numai ne pomeneam cu el
seara la berărie că se oprește în prag și face un semn
orchestrei să tacă; și aruncându-și cu’n bobârnac pălăria
spre ceafă, ia înfățișarea lui Napoleon (două degete între
nasturii vestei) și ne apostrofează: „Porcilor!... Vă umpleți
hârdaele cu extractul virgin al leguminoaselor și cu me­
zelurile lui margaritas ante porcos! Unde o să ajungeți
oare cu inconștiența voastră care s a ridicat din subcon­
știent ca aburul și v’a învăluit conștiința??... N’ați aflat
oare că paralelipipedul tangențial pe orbita abstractă a
gravității universale, se apropie?! O să vă înghită haosul
care nu cunoaște repaosul!!... Adevăr zic vouă: Priviți
la Napoleon al Viitorului care să vă mântui de animilitate
și dobânzi!!... Apoi se ’ndrepta către estrada orchestrei
și poruncia țiganilor: „Marșul lui Napoleon!” făcut chiar
de el, de bețivanul ăsta... cum îl chema... Nae Lăpădatu...
II cântau toți lăutarii. — Ce să facă?... Se puteau pune
cu nebunu?
— De ce nu-1 da afară patronul? întrebă energic
Căpitanul de jandarmi.
— De ce să-1 dea? Că amuza lumea! Râdeau toți
AVENTURILE D-LUI IONEL LAOUSTA-TERMIDOR 155

de se prăpădeau!... Unii îl chemau la masă, îl îmbiau

cu bucate și băutură. Dar el nu se așeza nicăeri!... Bea
dela toți apoi pleca, salutând spaniolește,, cu pălăria în
semicerc la genunchi, din dreptul ușii: „Salut poporul
sublim și superior, care, lăsând la o parte prejudecățile
etatiste a recunoscut pe Napoleon al Viitorului”.
— Această vulgaritate nu impresiona sensibilitățile fe-
meilor din berărie?... întrebă d. Ionel Lăcustă-Termidor
cu delicateța-i înnăscută.
— De unde taică? răspunse popa. Toate îi vârau
câte un pol, doi, prin buzunare, că era tânăr ticălosul
și nu rostea niciodată măscări. Odată a venit Primul-mi-
nistru la noi la Buzău, pentru o întrunire politică și s a
aflat că n’avea mult de stat. Trăsese direct la frizeria
High-Life, să se mai dichisească. Toți oamenii de vază
din oraș s au adunat atunci spre a-i ține de urât. Și s’au
pomenit pe neașteptate cu ăla... cu Nae. Era beat mort.
Se îmbătase anume, spunea, în cinstea Primului-ministru.
Și n a rostit, cum avea el obiceiul urât: „Porcilor! ...
„Vă bărbieriți șoricul”... și așa mai departe. Ci a grăit
ca dintr’o proclamație: „Napoleon al Viitorului către Pri-
mul-ministru al României. Geaba vii, geaba te duci, geaba
strici ăi papuci, prin Buzău. Intoarce-te la București și
poruncește buzoienilor, la telegraf, să se spele pe picere
în fiecare zi. Am zis”. Și a plecat.
— Și nu l-au arestat pentru crima de lez-ministru?..
Se miră Căpitanul.
— Nu există o astfel de lege, interveni d. Ionel Lă­
custă-Termidor, competent. Există numai pentru capetele
încoronate. Or, un Prim-ministru...
 156 F ADERCA

■ p’1
— Păcat!... izbucni Căpitanul de jandarmi, zomăin-
du-și pintenii și așezându-se mai bine în locul lui.
Preotul înghiți dumicatul din greu, lungindu-și gâtul.
Și în vreme ce tăia dintr’o movilă de caș, urmă:
— Nu l-am mai văzut vre-o zece ani. Aveam treburi
pe valea Bistriței, la Cooperativa silvică... niște scânduri
comandate care nu mai veneau... Și până la Bicaz te
duce un trenișor al Cooperativei. Ne-am oprit la mijlocul
drumului, din pricina unor vagonete cu copaci tăiați de
curând, cari trebuiau duși la ferestrău. Douăzeci de oa­
meni ridicau gogeamite copacul din marginea liniei ferate
și îl urcau în vagonet. „Hăi-rup!” mugeau oamenii îm­
pingând în acelaș timp. Era între ei și Nae Lăpădatu.
Mă uit bine: el să fie, frate?... Nu-mi venea să cred!...
El era! îmbătrânise, adică obosise, că era tot tânăr
la arătare
— ,,Ce faci tu mă, Nae, aici?... zic. Mă mai cu­
noști?... Sunt din Buzău. — „Din Buzău? zice, și se uita
în altă parte. Am cunoscut multă lume din Buzău, dar- am
w__ om J_ x___________ l- kt..___ : i___
uitat. M ’am făcut de treabă. Nu mai beau...”” — ,,Bine
r
faci Nae, îl încorajez eu, că băutura e un viciu și... și o
imoralitate. Cum de te-ai îndreptat tu pe calea cea bună?
El gândi o clipă apoi răspunse:
— „M’a apucat întâi cu dureri de ficat, de ziceam
că am acolo o ancoră de vapor. Doctorul mi-a spus că
e din băutură și dacă mai beau, mor. Și mi-a fost frică
să nu mor. — „Nu e mai bine așa?...” îl încorajez mai
departe. Dar Nae n a zis nimica și atunci l-am luat altfel:
— „Ei, ce mai faci tu aici, ești bine, sănătos?... — ..Să­
nătos, cum nu, dacă nu mai beau. M’am însurat cu o fe-
mee de pe-aici... Avea un copil și mi-a făcut și mie doi...
AVENTURILE D-LUI IONEL LACUSTA-TERMIDOR 157

Muncim va să zică pentru ei... Dar banii tot nu ne

ajung. Noaptea, ea mai spală rufele oamenilor, eu mai
fac de pândă pe la ferestrău — și dimineața încep lucru
iar... Când am plecat, de bucurie mare și ca să-1 recom­
pensez, am vrut să-i dau un pol — dar tot eu cugetând
mi-am zis că l-ași demoraliza, și nu i-am mai dat. Și
uite așa!... A vrut Dumnezeu cu el, și l-a întors pe calea
cea dreaptă, precum spune stihul psalmistului rege David:
,,Și-mi vei arăta mie Doamne, calea cea dreaptă...” Și
până la Bicaz răsunau văile pe urmele trenișorului de cân­
tecul muncitorilor de la marginea pădurilor: „Hăăi-rup..
Hăăi-rup...” și mi se umplea inima de fericirea drepților,
amin!...”
I-
i
r
I
Cartoforii
sau
Unde duce jocul de cărți
Actrița și-a oprit automobilul în fața unei bragagerii.
Peste drum strălucea în oglinzile topite ’n văzduh ale
soarelui de vară un Palace-Hotel cu restaurant și pur-
celuș fript pe varză călită în fereastră, pe culcuș de ră-
murele de brad. Nu plecaseră oare să se delecteze la pri­
veliștea de artă a mizeriei universale? Pentru confort ră­
mâneau la București și luau masa la Colonada, între
mlădițe de trandafiri agățători. Actrița, amica d-lui Ionel
Lăcustă-Termidor și care privise cu admirație într’un cătun
alaiul mortuar al unui copil și atrăsese luarea-aminte a-
supra disperării chipului mamei (o mamă de cincisprezece
ani) afirmând că avea o expresie „superioară Eleonorei
Duse în Moartea Fiului” —; ar fi voit, prin derogare, să
ia masa la Palace-ul provincial.
t ........
Dar riguros cu principiile, ..
d. Ionel Lăcustă-Termidor
a tras-o mai mult cu de-asila în bragagerie, unde muștele
invadaseră „vitrina cu dulciuri, roiau cu frenezie în jurul
unei eșarfe de clei spânzurată de fundul lămpii în
văzduh și se împerecheau instantaneu între cadavrele seme-
nelor încleiate.
— Mais c est ecoeurant, mon ami..., încercă frumoasa
actrijă să renunțe.
AVENTURILE D-LUI IONEL LAOUSTA-TERMIDOR 159

Domnul lani care se bărbierise Duminica trecută și

mai avea o zi până să se bărbierească din nou, își trecu
șorțul peste mâini, își frecă bărbia cu mâna stângă într’uo
surâs încurcat și așteptă întâiul cuvânt,, spre a da lămuriri
și străinii să plece din bragagerie. Dar d. Ionel Lăcustă-
Termidor îl întrebă serios ce se poate lua ca dejun, în
afară de susai și bragă...
Mămăliguța cu ochiuri *și’ cașcavalul la capac, aduse
la masă au puțit atât de exploziv că delicata actriță. cu
tot eroismul ei artistic nu se jputu hotărî nici să le ]pri-
vească.
— E bragagerie, dragă, a ce vrei tu să pută aici?
o certă în franțuzește d. Ionel Lăcustă-Termidor.
Domnul lani, alături, surâdea căutând să prindă Pe
fețele neobicinuiților clienți o- 1lumină
-- de --xî
J- satisfacție.
— Mamaliguța si ochiurile si tot este pregătit de
mine (căută d. lani cu dulceață’n glas să încurajeze ac-
trița). Gătește si nevasta-me 1bine 1bine,
’ 1 ’ nu ca mine,
du
Eu... altțeva! Gătesc de mult... de când eram la Pireu,
inainte de a veni la Rumania cu verii Papadiamantopulos
— aia de a avut hotelu de peste drum, niște ticăloșii, l’au
pierdut! Eu acuma nu mai gătesc decât la clienții mari...
Casele astea sunt ale mele... Gătește nevasta. Bine gă­
tește si ea! Acu e ocupata, asa ca am gătit eu. E bolnav
copilu... opt luni... are o diareie verde, sa scuzați. Si al
spala. Nu pote se gateasca si se spele copilu... miroase
urâtu la clienții.
— Hotel mare, ca la București... Cum de-au pierdut
hotelul, verii dumitale? încercă d. Ionel Lăcustă-Termidor
să schimbe vorba.
160 F. A D E R C A

D. lani se șterse pe mâini — un gest al lui pesemne —

și dete din cap oftând cu mare durere:
— Papadiamantopulos? Niște ticăloșii! Niște stricați!!
Crezi c a avut numai hotelu? A avut si o moșie lingă Bu­
cureștii si casele alea marile, daca le-ați văzut, din fața
Primărie, lingă ținematograf Select. Tota familia potem
boga|i si ferițiți. Dar daca era cartoforii... De
sa fim azi bogați
unde le-a venit boala asta, nu știi — ca la Pireu nu
zucau niți ei niți țața Antigona, mama a lor. Ei fațeau
puțina zarafie, eu fațeam puțin comerțu... De când am
venit aiții, parca dat molima in ei! Sa pus pe zocu de
cărți... si zoca! si zoca! I-am spus lu Alțibiadi, baiatu al
mare si gras ca un chefal: ,,D’aia ai munțit tu si frati-tu
la Pireu si Costanța de era sa va aresteze — ca sa pier­
deți la zocu de cărți tota avere, si hotelu, casele, si tot?
Alțibiadi ințepea sa plinga ca o muiere, c asa plindze el
când i vorbestii de Pireu, de averi, de familie. P al mic,
pe Pericli, l’am tras de urechii chiar in fața biseriții gre­
ceștii, Dumineca, pe bulevardu mare si l’am inzurat de
mama. Pe urma, l’am loat cu binisoru: ,,Asa fați tu, Pe­
ricli, puisorule? Ca era frumos Pericli, chipeș ca o
fata mare si uite-asa lașa el ochii’n dzos cu dzcnele lundzi, I
când se rușina... „Unde crezi tu c ai s’azundzi cu carto-
foria? La Costanța, mă, la Costanța — știi tu unde!...
Nu i-am mai spus unde, se nu se rușineze...
— Și sa lăsat de cărți?... întrebă actrița cuprinsă ■

de curiozitate și uitând foamea.

— De unde? Când am aflat la cafenea Țentral ca s a
vândut Hotelu, am dat fuga la țața Antigona sa-i cad in
dzenunchiu s’o rog sa nu faca asa o gugumanie. Dar țața
Antigona dormea. Dzucase si ea carțili tota noptea si

i
 ■A

D. Ionel Lăcustă-Termidor (când e păpușă).

11
 162 F. A D E R C A

mi-a trimis vorba ca nu ma pote primi decât spre scara,

Ca tata Antigona se purta ca o cucona mare și era chiar
mare... dc doo ori ca mine!... Si când tretea de la odae la
alta intre covore de Siraz, cu parul negru făcut coc si
brațele goale goale — parca era statue, zeița de ’ i marmara
vie! Pe seara, in (odae la țața Antigona, dupe țe am căzut
in dzenunchiu, m’a ridicat tot _t ca cu manusița ci si’m’a
tratat cu dulțeața de chitra si mi-a spus se* vorbesc domol
— ca puișorii ei / 1 * 1 1 si Pericle dorm. Nu venduse
Alțibiadi
Hotelu cum se zvonise la Țentral — il pierduse la zoc
de cărții.
— Si țe ai de gând se fați acu, tata Antigona?
am intrebat.
„-Te se fac? a respuns ea si ta tras din țigarea
grosa de mi-a umplut ochii de fum, cal eu nu fumez, ca
se fac iconomie.
„Acuma, a zis țața Antigona, o se zucam eu si pui-
sorii, ca sa castigam Hotelu inapoi...
— Și l-a câștigat, nu? râse actrița, fericită de un
4F astfel de desnodământ.
B — De unde? A pierdiIu si casele, si moșia, si lucru-
soarele, si banii, ca ea zoca, a zis, pana o ramane, sa
ma iertați, in pielea gol;la.
— Și a rămas? întrebă rece d. Ionel Lăcustă-Ter-
midor, sub privirea•"n amicei.
D. lani a irâsA cu amărăciune, și-a șters iar mâinile
de șorț, pe care le simțea poate, cu instinctul, murdare
chiar când nu erau.
— Și acum unde sunt tinerii Diamantopulos? întrebi}
grațios și no;•stalgic actrița, spre a plăti d-lui Ionel Lă-
custă-Termidor cu o monetă femeiască.

•li
AVENTURILE D-LUI IONEL LACUSTA-TERM1DOR 163

— A plecat cu toții la America... ca hoții si pușcă­

riașii!... Sa îmbarcat pe vapor la Hamburg. Vai de ei!...
Nu le-am spus?... Nu li-am rugat se nu mai fie carto­
forii?.... Baeții spala puntea de la vapor si țața Antigona
fațca chiftelele la bucataria de la vapor... Țața Antigona:
O statuie! O zeița!...
— Acum, după ce s au învățat minte, s au lăsat de
cărți!..., rosti domnul Ionel Lăcustă-Termidor în acelaș
timp cu actrița, mulțumiți că viciul până la urmă tot e
pedepsit — și s au ridicat să plece.
- De unde!... îi întovărăși până la automobil d. lani.
Familia Diamantopulos zoaca si acum! Dar mi-a venit
scrisoare de la ei ca’n America — castiga!!... Ai dracului
Diamantopulos!!!... Au acum un palat de marmura cu
optzeți de ctaze si treizeți de asțensoare.... Au si negrii!...
Si la fiecare etaz se zoaca alt zoc, cum ar veni la etazul
intii bacara, la al doilea maus, la al treilea smen de fer,
la al patrulea tabinet.... Țața Antigona trețe ca o zeița
de la etaz la etaz si suride si zimbeste cu miliardarii!...
Dar credeți c are sa ție?
Un guițat înmulțit și fioros din dosul bragageriei făcu
pe d. lani să tresară, speriat și îngrijorat. Dar mai avu
vreme să adaoge:
— No sa ție!! *’ ” Can muine au sa vie‘ cu — toții la
mine, la nenea lani, sa le dau o farfurie de muncarc...
Ma duc! Am o scrofa care a fatato eri... Se bat porții...
Poemă necuviincioasă
Prefectul de Poliție avusese din vreme informații a-
supra purtărilor ciudate ale d-lui Ionel Lăcustă-Termi-
dor. ... Ziarele anunțară sosirea în București a Prințului de
Albania, cu soția sa, fina Irene, născută Carcaleki, în Pa­
latul care stă cu fața spre Calea Victoriei, asemenea u-
nei odalisce de marmoră trandafirie cu piciorușele sub ea,
cu brațele desfăcute și cu o frunză uriașă de cristal verzui
ținută de un negru din spatele ei de-asupra capului surâ­
zător și instalat de sclipirea luminei în geamuri. Lăcustă
n’aveâ ce căuta la ora patru dinspre ziuă, înghețat și co­
coțat în spatele Palatului, tras parcă în țeapa de fier
care închee cele două porți de acante monumentale din­
spre parc. Și nici n’avea, când a fost dat jos, de ce să
plângă. Și totuși a plâns cu hohote.
Cine ar fi crezut însă, deși firea d-lui Ionel Lăcustă-
Termidor începuse a fi cunoscută, că îndrăzneală are să-l
arunce chiar în Palat, într’o dimineață cu soare de
iarnă. Cameriști cu fireturi albe și galbene pe haine negre
și pantaloni scurți de bicicliști care întâmpinară în capul
scării de nuc din interior în fața apartamentelor Irenei
pe individ, în mână cu un sul lung de hârtie de culoarea
pergamentului — îl legară.
A trebuit să intervie însuși Prințul de Albania, scurt,
cu nas vulturesc și gura largă zăbrelită de dinți mari, ca d.
AVENTURILE D-LUI IONEL LAOUSTA-TERMIDOR 165

Ionel Lăcustă-Termidor să nu fie aruncat în stradă ca un

vagabond. Prințul, în uniformă de general, din ușa sculptată
greu ca un amvon bizantin a priceput numai decât zărind
mâinile lungi, subțiri și capul gol, pleșuv cu fruntea
înaltă și nas prelung, adiind melancolic ca o păstae, că
tipul e numai hazliu. Răsucindu-se pe de-a’ntregul în căl-
câe, de parcă ar fi avut încheeturile fixe, prințul a rostit
cu glas de râșniță turească:
— Irene? Un poete... Voici un poete...
Și alături de prințul1 ei de lemn se ivi deodată,
înnaltă, vie țși’ mlădioasă, tulpina suavei Irene, în dan-
tele materne, ca un leagăn, cu ochii ei surâzători și al-
baștri de copil curios. Numai gura și obrajii erau bos-
umflați de o poftă nesățioasă și naivă, care îndemna la râs.
— O . . . făcu ea, zărind pe d. Ionel Lăcustă-Termi-
dcr, și fugi.
Publicistul voind să surâdă, rânjise deschizând CU
intenție de rai luminos o prăpastie vânătă.
întrebat ce dorește, a răspuns că a compus o poemă
în proză pentru viitoarea Regină a Balcanilor, cu prilejul
nașterii celui de-al treilea albanez princiar. Prințesa Irene,
din odaia ei a răspuns nervoasă că nu vrea să audă nimic
și a strigat soțului să dea cât mai degrabă poetului un
bacșiș, să plece. Dar prințul de Albania, foarte simțitor
la măgulirile presei, abonat la „Figaro dinainte de a se
naște, a râșnit în gâtlej:
— Mais cest une inconvenance, ina chere...
D. Ionel Lăcustă-Termidor, după câteva clipe de aș­
teptare, a fost poftit de însăși mânuța, glasul, și surâsul
prințesei, în apartamentul ei — să ia loc într un fotoliu
unde s a scufundat ca ’ntr’un gol. După ce prinții s au
 166 F. A D E R O A

așezat pe o canapea scundă, albastră, intimă de mătasă,

poetul lângă fotoliu în picioare, de la o înălțime nefi­
rească, cu respirații și glasuri multiple de orgă veche și
bolnavă, a modulat:

Irene . ..
Te iubesc, Irene, din ziua în care am băgat de seamă
că în lume înfloresc crengile de liliac. Dar tu ai plecat,
și de atunci liliacul înflorit mi se pare o parodie...
Irene ...
Când s a zvonit că ai născut un băiat, am fost abătut,
nu că viețile noastre se depănau departe una de alta, des-
părfite de apele triste în noapte ale unui fluviu, dar că
am fost sărăcit de o lumină și lumea va pierde de aci
înainte noțiunea visului care se înfăptueșle și se stinge cu
obrazele florilor.
Ești la al douilea copil. E a doua trădare. . Că ai
fost silită să pleci, să te ia în brațe un om străin, ar fi
putut fi o experiență. Nai însă dreptul să-ți cheltuești
monetele vieții cari sunt cu număr și fără întoarcere. Al
treilea gologan pierdut. Câți, în mica-ți visterie, socoți
că au mai rămas? Gândul că ai mai putea fi întoarsă depe
drumul sterp al banalității, se ridică profetic, în fața su­
râsului tău naiv.
O... sămânță îndelung plămădită, copil legănat de al­
ternanța veacurilor, mlădită din Carcaleki, trebue să scapi
din jugul oamenilor, din propria-ți ființă umilită!... Cum de
ți-ai vândut adevărata noblețe, ca să fi, într'o zi, regină în
colivie? . . .
Irene . . .
Ochii tăi ca vioreaua de pădure umedă se ofilesc.

j’.l
AVENTURILE D-LUI IONEL LACUSTA-TERMIDOR 167

inima ta voioasă ca o minge, îmbătrânește — tu, în­

șelata, care n ai înțeles că ai zădărnicit, din neștiință, bu­
curia către care stirpea ta mergea de când sa ridicat
din Insule. Mii și mii de generații de regi, și-au încuiat
în serai femeile, ca burdufuri moi, cu singura menire
de a naște, spre a duce din veac în veac tradiția moartă
a unor lăzi de aur și a supunerii unor porcari. Milioane
și milioane de oameni, ca furnicile, se țin astfel unul după
altul în făgașul timpului fără sfârșit, spre a da ocol rădă-
cinei unui copac găunos pe care nu-l pot vedea în toată
statornica lui zădărnicie.
Irene... Dacă înțelegi ce spun, ești scăpată!...
Vino...
Nu te chem pentru mine. . . Eu voi fi numai vioara
pe care vei cânta în ceasurile goale dintre două fapte.
Cântecele și degetele ale tale sunt. $i nu vei găsi Stra-
divarius cu neantul mai răsunător și mai prelung ca inima
aceasta în care s au exersat toate nostalgiile și toate în-
chipuirile.
Vino...
Cafeaua, vinul, tutunul, cânepa și macul încă nan
fost gustate, cum le vom gusta noi. Simfoniile îmbinării
lor au rămas necunoscute bietului suflet omenesc care a
cântat cu ele ca un copil naiv care se joacă în câmp cu
un fluer de o singură spărtură. Marșul Nupțial și Marșul
Funebru al plantelor vrăjite le vom iscodi noi, Irene, și
cine poate ști câte alte oboiuri, harfe și trâmbițe nebă­
nuite ne așteaptă în pădurile Braziliei, în grotele Bunei
Speranțe, între lianele Lacurilor Japoneze.
Vino...
Cei doi copii albanezi, sunt ai Albanezului. Nu te
 168 F. A D E R C A

socoti mamă, tu de-apururea virgină... Butoiaș cu licoarea

adunată din viile coapte mii de ani de soarele Arhipela­
gului, cine a simțit cu adevărat beția ta? Adu-ți aminte nu
de surprizele logodnei cari au fost ale primăverii, nu de
fiorii nunții care erau ai iluziei — ci de nopțile îm­
bâcsite și oarbe în care soțul vine beat căutând cu pi­
păitul și cu ochii închiși împleticit în covoarele iatacului
tulpina dumnezeiască...
(Urmează satira actului zis conjugal și care a rămas
în manuscris).
Vino...
Cele cinci Continente stau deschise simțurilor proas­
pete ale frunței tale mici. Mările adastă pacinic ca să te
legene, munții respiră adânc ca să te momească și să te ție
sus, pe vârful lor de cremene, ca pe un lampadofor al
vieții. Toate rassele au deschis ochii ca să te vadă și
să te aibă amestecată în visul cărnii lor dintâi. Atâtea ex­
periențe noui mai sălășluesc, necheltuite, în tezaurul pân­
tecului tău bălai, zece deschise flori de gura-leului.
Vino .. .
Pe o sanie trasă de reni te voi duce până la banj
chiza laponilor îmbrăcați ca urși albi — și te voi dărui
Regelui Vânătorilor. El te va lua în cort, în blana lui și
în ceasul în care de-asupra voastră va scăpăra mai neliniș­
tită steaua polară, Veți zămisli, în desăvârșită simetrie a
Planetelor, Copilul Alb... Pe Șeful bandelor chineze îl vom
pândi într’o noapte de vară, când va ieși în Șangai, din
Palatul în care a înjunghiat (după ce i-au supt toată o-
trava) cele treisute optzeci și cinci de ibovnice. Ii vei
eși înainte din umbra lunatecă a străzii — și de vei

tL
AVENTURILE D-LUI IONEL LAOUSTA-TERMIDOR 169

cere în bătaia lunii, goală, ultima picătură, cea mai albă,

cea mai străveche. Vom hrăni copilul lui cu lapte de șarpe
și-l vom legăna în trestiile Fluviului Galben. Eu, de-a-
supra lui, voi fluera ca o mierlă. Apoi te voi vinde în
Zambize. Te va cumpăra, după ce te va bate cu biciul
peste buca albă și mirositoare ca r . chiparoasă și
petala de
leandru să vadă semnul în vânătae, fiul cel mic al împă­
ratului cu Cercei. In noaptea nunții eu voi păzi cu sulița
înroșită în foc pe terasa casei de lut — și la țipătul
tău scurt de durere și fericire voi ridica vârful spre
Ursa-Mare. O! ce fetiță de ciocolată vei avea în brațe,
căutând grăbită un sfârc al sânului tău de miere!...
Vino . . .
Nu simți?... Polul Nord vrea să se unească, prin
spasmul tău, cu Polul Sud. Copilul de eschimos dus de
mâna ta, Vrea să fie frate cu copilul javanez, agățat de bel­
ciugul de iubire al mânii tale celeilalte. Mandarină langu­
roasă coaptă'n aurul Solar al Siciliei — te voi oferi la
un bar din Cristiania pe o tavă de ger.
Vino .. .
Vom arde bibliile vechilor civilizații ale oamenilor albi,
galbeni, negrii, cărămizii, ca prin cei zece copii ai tăi
nemaivăztiți din toate peisagiile Pământului, întâiul deplin
acord planetar, să putem începe Noua Biblie a genului
omenesc.. .

D. Prefect de Poliție, în mână cu IDEIA MINISTE­

RIALA în care se află poema necuviincioasă a d-Iui Ionel
Lăcustă-Termidor, de altfel pus la sigur, ascultă destăi­
nuirile agentului însărcinat cu cercetarea.
— Și pe urmă? ...
I
AVENTURILE D-LUI IONEL LACUSTA-TERMIDOR 171

— Prințul de Albania, după ce domnul Eoet Poet a is­

prăvit de citit, s a ridicat și a tras d-lui poet două pe­
rechi de palme.
— A scăpat eftin, prea eftin chiar. Să fi fost eu
prințul de Albania . . . Măgarul s a apucat să-și tipărească
porcăria și la gazetă. Urlă tot Bucureștiul. Familia prin­
ciară Albaneză, pot spune, că e silită să fugă din țară.
— Domnul poet e nebun, cred . . .
— Prințul mi-a lăsat vorbă să i-1 expediez în Albania
clandestin. Vrea să-i taie capul. Ticălosul de poet are
noroc de Prințesă. Mi-a trimes în taină printr'o doamnă
de onoare un cec de 100.000 de dollari să-i dau exal­
tatului sâ plece, după gustul lui. la Polul Nord... la Polul
Sud... în Pacific undc-o vrea...
— Chiar acum?
— Mai e vreme de pierdut?
Și agentul plecă repede să aducă din beciul poliției
pe d. Ionel Lăcustă-Termidor.
Ușa rămase deschisă.
 Pastorală
D. Ionel Lăcustă-Termidor a făcut anticameră cu
întreruperi mici și fatale, întâi două apoi opt zile.
Directorul Teatrului Național anunța mereu că a plecat
la Cluj, Viena și însfârșit la Clevcland (statul Ohio
din America de Nord). D. Ionel Lăcustă-Termidor
n’a crezut nimic. Șeful de cabinet, un tânăr cu figura de
fecioară brună și cu buzele groase, vinete, de Sulamită,
i-a oferit gratuit loja de la galerie. D. Ionel Lăcustă-
Termidor, obsedat de ideia lui, a refuzat cu rânjet de co­
chetă recunoștință. Și n’a plecat. Vineri pe la amiazi,
când anticamera era plină de actori și actrițe, directorul
de scenă, bătrânul Costi, eșind din biroul Directorului, l a
luat deoparte și la întrebat încruntat părintește:
— Vrei un „ajutor”?
— Nu, am venit să dau eu ajutor Teatrului, a zâmbit
otrăvit și superior d. Termidor.
Sâmbătă pe la patru, după amiazi, după ce din anti­
cameră plecase și șeful de cabinet, a eșit, sigur de sine
și Directorul cu pălăria în cap, pardesiul pe braț și în
colțul gurii o țigare care-i irita ochiul și îi schimba fizio­
nomia, și-așa schimonosită de prea multe nopți de filosofic.
— Ce e, domnule, tot n’ai plecat? Nu ți-am spus câ
sunt în America? . ..
— Domnule Director ...

ti
AVENTURILE D-LUI IONEL LAOUSTA-TERMIDOR 173

— Care „domnule director... Te ții de fleacuri.

Ti-am dat un bilet de vapor și te-ai apucat la Constan-
tinopol să faci politică subversivă și comploturi în apă.
Știi că s’a primit împotriva dumitale un denunț la Minis­
terul de Externe?... La cine ai făcut aluzie în studiul
dumitale politic: I si bon etr?... Nimic!... Nici un cuvânt!...
Cu purtările dumitale deșuchiate ai compromis literatura.
Mi-e rușine să mai spun cuiva că sunt poet... ca dumneata.
— Am venit cu o piesă...
Și în timp ce d. Ionel Lăcustă-Termidor căuta adânc
în buzunarul hainei, o teamă clătină ca un vânt bolnav
culmile sufletești ale domnului Director. Cine e, în de­
finitiv, acest vagabond? Nu stă scris în Catechismul în­
țelepților din India și Singapore, că lumea se sprijină
pe trei calici luminați de harul lui Dumnezeu, și care
pot fi sacagiul de pe uliță, băiașul de la rău sau cer­
șetorul cu picioarele gangrenate de la ușa pagodei? Și
nu e Lăcustă cel mai calic dintre scriitori, care sunt și ei
niște calici? Toți jurisconsulții, medicii, profesorii de geo­
logie și șefii de culoare ale căror piese au fost reprezen­
tate în cursul stagiunei, s au dovedit sufletește mai mizeri
decât mizeria văzută a acestei haimanale cu înfățișare de
prăjină îmbrăcată... Unde se ascunde Prințul Spiritului
care să comande cu braț întins oștilor de umbre ale poe­
ziei dramatice astfel ca bătălia de pe scenă să nu mai
fie, ca ’n ultima iarnă, o jalnică înfrângere și o pieire
în zmârcurile banalității?. . . Dacă în acest trup jigărit
Dumnezeu a sălășluit un suflet de creator și de comandant?
Dar în locul manuscrisului, d. Ionel Lăcustă-Termidor
scoase o tabacheră de nichel și politicos oferi:
— Faceți o țigare?
 174 F. A D E R C A

— Unde e manuscrisul? Nu, mulțumesc, nu fumez.

— Care manuscris?
— Piesa cu care zici că ai venit.
— Piesa o am în cap. Vreau să vi-o povestesc și dacă
O V(’eți găsi genială și demnă de reprezentare . . .
Directorul privi drept în ochii publicistului care-i primi
căutătura cu una atât de candidă și serioasă, că Directorul
se hotărâ:
— Poftim la mine’n birou.
Deschise cele două uși capitonate, îi făcu loc să
intre ’ntâi și așezându-se la birou, după ce se ușură de
pardesiu și pălărie, rosti scurt:
— Ascult.
D. Ionel Lăcustă-Termidor întinse amândouă manile
de parcă ar fi trebuit să facă ceva cu ele, dar luându-le
grabnic înapoi, începu:
— Asupra titlului cred că nu veți avea nimic de zis:
„PASTORALA , tragedie fantazistă în numeroase
tablouri sintetice de Ionel Lăcustă-Termidor. Vreau să în­
trebuințez maniera lui Shakespeare: tablouri scurte și pu­
ternice.
înainte de ridicarea cortinei se aude la pathefon
„Sonata lunei” de Beethoven. Acțiunea se petrece în viitor
în anul 8000 de la Christos, cuprinzând cel puțin Europa
și America. Unul din tablouri sau chiar mai multe vor avea
acțiunea pe oceanul Atlantic. Pământul este supra-populat
și de mai bine de 2000 de ani o ]parte din ei locuesc într un
I fel de colivii de bambu întinse; ca o rețea de-asupra o-
ceanelor, între Continente. Locuitorii de |pc Atlantic, at-
lantizii, sunt intelectuali și deservesc cui producțiile lor
artistice, cele două continente unde au irămas în casele
AVENTURILE D-LU1 IONEL LACUSTA-TERM1DOR 175

de lemn și pământ numai pădurarii și plugarii. Totul

se mișcă electric; electricitatea e acumulată din soare
și din nori în bobine ca niște papagali de platină situați
de-asupra coliviilor și transmisă celor două Continente care
nu prea au nevoe de ea. De la o vreme plugarii și pădu- pădi
rarii celor două Continente au comunicat între ei fără
știrea republicelor de bambu și au constatat ușor că at-
l .
lantizii nici nu ară, nici nu tae lemne. Revoltați au suprimat
atlantizilor expediția franzelelor matinale și cartofilor de
vecernie, iar atlantizii la rândul lor, drept represalii au
tăiat curentul electric și au oprit transporturile de idei și
muzică, instalând la margini pentru control oglinzile re­
velatoare. Ce le trebuia continentalilor idei? Ce le tre­
buia plăci de patefon?.. Nu poate omul trăi și fără simfonii?
Continentalii au rezistat, iar cei mai nervoși au cântat vechile
sunete dc-andcretelea, cecacc în tot cazul dă naștere la alt cân­
tec. Atlantizii au dus-o mai greu: cartofii și franzelele, untul
și vinul create chimic, n aveau savoarea cetor trimese depe
Continent, create în laboratorul Soarelui. O debarcare de
trupe și o represiune sângeroasă a Continentelor nu crâ
cu putință. Atlantizii ne mai având nevoie de mii de ani,
în colivii, de picioare, își pierduseră aceste catalige de
carne și se ’nfățișau ca niște fructe ovale, cu ochi mari
și frunte naltă. Continentalii, dinpotrivă nefăcând uz decât
de brațe și picioare, erau ca niște ciomege însuflețite. Atlan­
tizii vorbeau cu ochii și auzul lor nu mai suferea decât
vibrația muzicii. Câmpenii când vorbeau, lătrau ca lupii
și cânii ciobănești: Hau-Hau. . . Ham-Ham ... și se n-
țelcgeau lesne, căci aveau puține de spus. Președintele
atlantid a hotărât să atragă în orbita Soarelui și să des­
carce asupra celor două continente, în acelaș timp, o stea
 176 F ADEROA

Ș
1
magnetică din Ursa Mare, care să-i sperie. Opt ani a
plouat cu stele asupra ogoarelor și pădurilor din Europa
și America, dar nu s au speriat decât găinile. Continen­
talii s’au îndârjit însă și temându-se pentru viitor, au ho­
tărât să suprime cu desăvârșire acel neam ciunt de oa­
meni, care cereau grăsime și vin, ca să dea în schimb nu­
mai sunete și luciri. Și pescarii din Norvegia în înțelegere
cu vânătorii de foce din Groenlanda, s’au ridicat într’o
noapte și au desfăcut lanțurile care țineau până se topeau,
munții de ghiață ai Polului Nord. Prăvăliți de furtuni,
ghețarii au răzbit și au răsturnat, în-necându-le, coliviile sub­
tile ale atlantizilor. A pierit în valuri, în câteva ore, o civi­
lizație supremă și un tip de om superior. . .
— Urmează.
— S a isprăvit.
— Perfect. Cum se ’nchee, care c, vreau să spun,
moralitatea tragediei dumitale?
— Niciuna.
— Și crezi dumneata, că vei avea succes cu o piesă
ca asta, fără nici un amor, fără niciun adulter, fără nici
o alegorie?
— Tocmai de aia am venit și eu, să vă ’ntreb...
Isbucnind într’un hohot de râs, Directorul se ridică
de la locul lui și cu o mână îmbrățișă umerii d-lui Ionel
Lăcustă-Termidor, care se bâlbâi:
— Dacă voiți, vă . .. vă mai spun un tablou, dar nu
știu dacă am să-l pun ...
— S’auzim Lăcustă . . . zise tare și scăpat de îndoeli.
Directorul, îmbrăcându-și pardesiul.
— De când oceanul Atlantic, — urmă cu voce ne­
sigură d. Ionel Lăcustă-Termidor, — a fost curățat dc

ia
AVENTURILE D-LUI IONEL LACUSTA-TERMIDOR 177

mucegaiul acela omenesc și talazele nalte trec încoace

și ncolo fără nici o piedică, așa, ca la ele acasă, toată ziua
și toată noaptea, zile, luni și ani, continentalii sunt fericiți
și nu-și mai dau biruri decât între ei. Au uitat curând de
atlantizi. Bibelourile de porcelan și ivoriu le-au spart
pruncii, bătându-se cu ele; cărțile cu basme și poeme au
putrezit și le-au ars focul; muzicile sau umplut de pă-
mânt și aui amuțit — din ele mănâncă rățuștele urzici...
Ca să nu fie invinuiți de ignoranță, au alcătuit un
<
muzeu în care au încuiat rămășițele câtorva colivii de
bambu, un atlantid îmbălsămat, două bobine electro-solare
și una din oglinzile magice. Au întemeiat o Academie Ru-
rală din care fac parte orbii, chiorii și ciacârii neamului
și discută odată PȘ pe an influenta frunzei de dud asupra
evoluției ploilor. Primăvara ies în procesiune la câmp, stau
în ploaie, culeg lișiță verde din iaz și îngenunchiând în o-
goare, cu evlavie, mănâncă pământ. In sala festivă a Pre­
zidenției Obștiilor se află tabloul în mărime naturală, al
lui Moș Hărțea care a băgat cel dintâi de seamă că apa
rece pe inima goală pricinuește cufureală și a lecuit un
cal de târnafes.
Astfel, totul e bine.
Arareori în munți sau în baltă, câte un continental
pescuește crapi sau umblă după turma de oi și porci, că­
lare pe catâr — fluerând un cântec trecut din tată în fiu,
sterpezit și tot mai scurt: Si-la-mi-do... Si-la-mi-do... ră­
mășiță din ,.Sonata lunei” de Beethoven...
— Bată-te să te bată, Lăcustă... Caraghios ai fost tu
o viață întreagă... Să treci mâine să-ți iscălesc un bon
de două mii de lei, să-ți cumperi și tu o pereche de pan­
taloni — că ăștia văd că ți s au rupt...
Și Directorul grăbit, îl împinse pe ușă afară.
it
 Marea Nebunie
D. Ionel Lăcustă-Termidor, în această romantică di­
mineață de Primăvară, cu o țigară de foi brumată în colțul
gurei, într’un costum luminos cu pătrate mari, pe cap cu o
pălărie de un violet stins cu vioreaua în agonie, s a răsturnat
pe o bancă din capul Șoselei în fața Vilei Minovici. El
cugetă că toate fetele, blonde în Cristiania, oacheșe la Pa-
lermo, care nu sunt încă mari deși nu mai sunt copile,
apar în aceasta oră de senin în pervazul ferestrelor cu
obloanele deschise sau în balcoanele verzi de lemn, între
sacsii de flori.
Ca un șarpe din care nu se vede decât capul, șuerând
înfundat, un automobil biciuește aerul și se strecoară ful­
gerător printre copaci spre oraș, ca spre sânii mari ai u-
nei Eve de piatră.
Clopoțeii din Vilă sună rar și depărtat, ca o amintire,
încercări de a face să răsune între distanțe pure, golurile
sonore premergătoare simfoniei aerului. Câteva mașini sto­
pate alcătuesc un evantaliu deschis în fața Vilei. Dinspre
oraș se apropie o mașină tăcută, ca o patină pe gheață —
și mai înainte de a se fi oprit, d. Termidor vede scoborând
și venind spre sine, în uniformă de general, pe bunul său
amic, Prefectul de Poliție.
— Tu ești Lăcustă? Numai pe tine nu gândeam să

i
AVENTURILE D-LU1 IONEL LACUSTA-TERMIDOR 179

te găsesc acum la Șosea! Și eu care credeam că tragi pe

dracu de coadă, undeva, prin Orient...
— Ași! N am plecat nicăeri. I-am trimis Prințesei
banii înapoi... Eu altceva așteptam.
D. Ionel Lăcustă-Termidor se încruntase și privea atât
de fioros vârful pantofului de lac, încât piciorul, sub
acțiunea magnetică a pupilei, începu să se miște nervos.
Dar se reculese:
Domnule Prefect, îmi dai voe să-ți ofer o Cuba?
Havană autentică. Am de unde. Treburile merg de minune.
Zău? Și cu ce te ocupi?
— Cu negoțul.
- A!... Cu ce anume?
Vând Nebunie. Nici morfină, nici cocaină. Nu!
O nebunie mai fină: poezie, Marea Nebunie! E o beție
a silabelor, după vraja cărora simțurile își iau unul al­
tuia locul, pe nesimțite, iar înfățișarea lumii își schimbă
culorile, aromele și sensurile, la nesfârșit. Oamenii cei
mai robuști sufletește, umblă până la compromitere, dacă
nu până la sinucidere, după această beție. Chiar între poeți,
patima a luat forme îngrijitoare sau ridicole. Am prieteni
cari s au excrocat, s au insultat și s au denunțat, dar nu
sau despărțit. Unul altuia și-au furat nevestele, și-au se­
dus copilele — și nu s au împușcat, ca să-și spele o-
noarea. De când unul din ei însă a scris o notiță răută­
cioasă cu privire la o rimă dintr’o strofă a unei poeme
de cellalt într’o gazetă literară de provincie, nu-și mai
vorbesc, se ocolesc, și dacă întâmplarea i-ar aduce față
în față — s ar sfâșia cu dinții.
Toată activitatea mea publicistică de-o viață nu mi-a
adus atâta belșug și glorie cât Poema necuviincioasă. Din
1
1
-JzA

li
■= "

Jt
ce

i
o
AVENTURILE D-LUI IONEL LAOUSTA-TERMIDOR 181

nebănuite colțuri ale țării am primit diferite sume de bani

și scrisori de admirație. In fiecare lună vine să mă vadă
soția unui angrosist de fierărie din Galați, care stă două
zile ascunsă la un hotel în București corectându-și Jur­
nalul intim, emoționată, după indicațiile mele. Am între­
bat o de politeță,, odată,, ce fel de om e soț — ei,
soțul —­
—, Tși. a în
gălbenit. Când am silit-o să-mi mărturisească altădatfa că
are doi copii, a plâns cu hohote și sughițuri, iar la ple-
care, cu ochi de osândită la moarte, m’a întrebat: ,,Spune,
drept, am talent?” De-atunci vorbim numai despre lite­
ratură. E chinuită de o spaimă groaznică: să nu bag cumva
de seamă că e femee. Ca să scape, mi-a vorbit zilele trecute,
când a fost la mine, de-o soră a ei, mi-a arătat fotografia: o
blondă copioasă cu grumajii goi, o Walkirie pe care a ți­
nut-o un rus din Bender, fugit în America. Blonda cu ges-
goliții grumaji ar vrea să vie să vadă și ea Bucureștiul...
I-am spus să n o aducă. Voi veni eu la Galați, curând, cu
un expres de noapte.
A! Nu ți-am pomenit de locotenentul Steriopol. Ii dau
și lui lecții de poezie. O mie de lei ora. Am trecut de ritm:
Silabele bat talpa ca un pluton în marș când i se cântă
Sambre et Meuse. Cu rima e ceva mai greu... Are dificul­
tăți chiar cu rima în at: mâncat, plecat, sat, mirat, barat...
Punem în versuri, deocamdată, evenimentele zilei. Vom trece
apoi la păsările cerului, (locotenentul are un canar) apoi la
anotimpuri (mi-a mărturisit că schimbarea anotimpului îl
dispune totdeauna la poezie) și la muzică (l’âm sfătuit
să-și procure un radio..) Ține neapărat să fie palid, deși de
firea lui e sângeros. Se pudrează cu ocre deschis... Ambiția
lui e să publice o poezie în Anexa Literară, unde mi-a
mărturisit că scriu și alți militari. Enervat odată de a-
182 F. A D E R C A

tâta poezie, am voit să-l părăsesc. Mi-a căzut în ge­

nunchi, a plâns și a pus ordonanța să mă ame­
nințe, că d. locotenent are de gând să mă mpuștc dacă
întrerup lecțiile.
Cu toată voința mea bună, a trebuit totuși să renunț
la doamna Mureno, soția negustorului de automobile de sub
Imperial-Palace. E o femee uriașă, brună, cu buze de
negresă și al cărei trup miroase a icre negre. E abonată
și citește toate revistele de avantgardă literară depe con­
tinent, până la cele din Finlanda. Are deasupra canapelei
largi, portretul marelui poet Râul Valeriu, deși nu-i iartă
că a primit să facă parte din ceata pompierilor de la Aca­
demia Franceză. Cu operele scriitorilor români doamna Mu­
reno e de o cruzime bestială. Scrie poeme în proză, cro­
nometrice: cu pauze între silabe, și cu strofele întretăiate
de un ritm accelerat-variat cu efecte sincopice de juisare,
Eu n am avut vreme... Am pus om în loc. L am trimes pe
amicul meu d. Aurel, tare și în poezie și în critică, dar
mai cu scamă în p-' :~L---- 1--~ In orele de poezie, soțul
psichanaliză.
face de gardă pe sală, strigând înfundat slugilor
’ ' să calce
în vârful picioarelor.
Ce să-ți mai spun de d. I. M. Chaim petrolistul?...
îmi dă din când în când câte 50.000 lei. De șase luni
trebue să iau în fiecare seară masa cu el și Dumnezeu
știe cum am să scap la vară, că vrea să facem o excursie
prin Sud: Grecia, Italia, Franța, Spania, poate și Alger...
Femeia și cei șase copii ai lui duc o viață aparte, la Hârlău.
El e muncit de o idee mistică și vrea să ridice un monu­
ment de poezie din elementele cabalistice pe care le-a
învățat în copilărie cu rabinul hassid din Sadagura. îmi
povestea legende până la trei noaptea, iar a doua zi mă
AVENTURILE D-LUI IONEL LACUSTA-TERMIDOR 183

lua la Ploești, unde era chemat telegrafic, să-mi poves­

tească mai departe, că se isprăvise. Legendele hassidice
sunt lungi. Eu, — vezi dumneata, domnule Prefect, mă
simt asa, un. . . golan, un vagabond, pe lângă acest stă­
pânilor uriaș, cu pântec și brățară de aur la mâna stângă.
Douăsprezece sonde sfredelesc pământul la Băicoi, pen­
tru el. Mii de muncitori când îi văd portretul în biurou,
sunt cuprinși de o sfială care-i prostește și tâmpește.
Când apare el în biroul cel mare din Ploești, ingineri, fizi-
ciani, geodezi și chimiști, se ridică și rămân încremeniți,
ca în amintirea cine știe cărui moment solemn al Istoriei.
D. Chaim a fost ucenic de tinichigerie și când s a în­
surat a făcut el socrilor în dar câte un costum de nuntă.
Ministrul de Finanțe îl vizitează de ziua onomastică și
când îi telefonează de la Minister, d. Chaim rostește liniștit
numai două cifre, și lasă receptorul jos. Și totuși ași putea
spune că d. Chaim nu numai că mă iubește, dar chiar se
teme de mine — nu știu pentru ce. îmi știe multe versuri
pe din afară și nu se dumirește cum am putut să le scriu.
Când am publicat Poema Solară, a citit-o cu lacrimi îi?
ochi. Odată ma întrebat râzând, dacă nu vreau să schim­
băm: să fie el Ionel Lăcustă-Tcrmidor, publicist și eu I.
M. Chaim, petrolist. Când i-am spus foarte repede că pri­
mesc, a grăit încet, ca pentru el, ridicând sprâncenile și
închizând ochii: ,,Nu se poate, Lăcustă. Nu vrea Dum­
nezeu. Altădată când am voit să-1 felicit pentru o nuvelă
mistică, ma bătut pe umăr și a surâs cu o ironie în care
a scăpărat întreaga lui inteligentă:
— Lasă, Lăcustă. . . Ai văzut tu vreodată hipopotam
făcând ca mierla?
— Cum nu!
Bancherul, amicul, colegul și sprijinitorul
d-lui Ionel Lăcustă-Termidor.
AVENTURILE D-LUI IONEL LAOUSTA-TERMIDOR 185

— Da, desigur, în poezia proastă!...

Voia să spună că nuvela nu eră din nebunie. Marea
Nebunie, autentică, după care inima și mintea lui extraor-
nară tânjeau.
Iată, domnule Prefect, stau și eu pe gânduri: Ce a-
narhist și Dumnezeu ăsta! Pe mine nu mă lasă aproape
niciodată să mă strecor printre lucruri și, fericit, să ne
echilibrăm, eu într’o parte, lumea în cealaltă parte, în legă­
narea vieții. Din potrivă: Când stau sus de tot, de-mi
trec norii prin păr și-mi scutur luceferii din urechi, când
stau jos de tot, în mocirlă, de vorbă cu porcii. Iar d. Chaim
sub picioarele căruia se pleacă și se nalță cumpăna lumii,
el jinduește după farmecul penumbrei și amețeala ecoului —
înșelăciunile și bețiile din care eu nu voi scăpa nici după
moarte!’
Prefectul de Poliție, cu ochii mici, privea ținta la clo-
poțeii din cerdacul de5 sus al Vilei împâenjenită de soare,
și care înmărmuriseră într’un neașteptat intermezzo de tă­
cere. Apoi sunară toți deodată, ca la începerea unui spec­
tacol.
Hait! Am întârziat!
Și ridicându-se brusc, d. Ionel Lăcustă-Termidor făcu
un semn în aer. Un „Crysler” de șase persoane se rupse
cu energie catifelată din evantaliul de mașini și într o ro­
tire de pasăre terestră se opri în fața d-lui Termidor.
— Mă așteaptă Lionel! Nu-1 cunoști? Lionel Rot-
schild . .. Banca Rotschild . . . Asta e mașina Băncii. Băiat
bun, de altfel, dar e pierdut după literatură! Ținea anul
trecut o nepoată de vară a marelui Bolintineanu. O luase
săracă. L a înșelat după trei luni cu avocatul Băncii și când
Lionel a prins’o și a întrebat’o cu glasul plin de lacrimi;
186 F. A D E R C A

— Mopsi, de ce mai înșelat?”, Mopsi sa ridicat în ge-

nuchi în pat și clâtinându-și umedele plete bălae, i-a strigat
furioasă: — „Tâmpitule! Nu vezi că nai nici un talent
literar? ..Bietul Lionel a suferit cumplit de pe urma a-
cestei mărturisiri prin care auzea venind din veac duhul
marelui poet. Cred că nici azi nu e împăcat în cugetul
lui... Lucrăm la o piesă de teatru în cinci acte; o dramă
ideologică. Colaborăm. Eu dictez și el scrie la mașină. O
reprezentăm la Paris, cu Pitoeff.
Vii?...
Și d. Ionel Lăcustă-Termidor luând brațul Prefectului,
deschise portiera mașinii.
VI. EPILOG CARE E PROLOG.
 D. Prefect al Politiei
(în mână cu ultimul manuscris al cl-lui
Ionel Lăcustă-Termidor).
Epilog care e Prolog
....Și tocmai când d. Ionel Lăcustă-Tcrmidor era
— cum se zice — în culmea fericirei sociale, de începuse
să se îndoiască de valoarea și realitatea Iui intrinsecă, a
fost lovit de trei trăznete deodată, care, în fapt esențial
adică în logică pură, erau unul singur: întâlnirea surprin­
zătoare cu halucinanta Pipi, Prințesa Celor două Sicilii,
cu care a fugit în Europa — radicala schimbare, în urma
infidelității ei banale și vulgare cu chelnerul dela Palcrmo,
a ideii lui despre autentica aristocrație a lumii (o sluj-
nicuță italiană, voinică, îndrăzneață și pură) și în
sfârșit arestarea lui în București și confiscarea manuscri­
sului Nuntii colective, romanul utopic din care publicase
un fragment.
— Dar ideile nu pot fi oprite în mersul lor!. . a de­
clarat d. Ionel Lăcustă-Tcrmidor agentului cărei ducea
cu motocicleta la Văcărești.
Și se pare că d. Ionel Lăcustă-Tcrmidor a avut drep­
tate. D. Prefect al Poliției, făcându-și datoria, simțea
că e totuși nedrept cu literatura. A cetit Nunta colectivă
în taină și indignat, a găsit-o atât de mult pe placul
lui, încât a trimis’o la tipografia Marelui Stat Major, unde
 aventurile d-lui ionel laoustă-termidok 191

are vechi prieteni de carieră și chef, s’o tragă în câteva

sute de exemplare, pentru intimii lui, pe hârtie japoneză.
Am copiat Nunta colectivă după unul din exemplarele
secrete și — cu sau fără voia d-lui Ionel Lăcustă-Ter-
midor — o vom publica!...