Republica de la Ploieşti, o lovitură de

stat a la roumaine
10-08-2008

Plasat mai ales în zona anecdoticului, episodul „Republicii de la Ploieşti” are o

cu totul altă imagine în faţa istoriei. Evenimentul a făcut renumele urbei, a intrat în
literatură (prin I.L.Caragiale, martor la ostilităţi şi tânăr grefier al magistratului care a
anchetat cazul), a constituit, în realitate, o tentativă de lovitură de stat şi a format
obiectul unui insolit proces judiciar. În noaptea de 7 spre 8 august 1870, către orele
3,00 dimineaţa, căpitanul Alexandru Candiano-Popescu, împreună cu un grup de
republicani (ziarişti, dascăli, preoţi, politicieni), printre care şi primarul oraşului, „iau
cu asalt” clădirea prefecturii şi, sub ameninţarea armelor, preiau controlul asupra
telegrafului şi birourilor administrative.
Militarul se proclamă prefect şi începe să emită ordine pregătite din timp, în numele
„regenţilor” I.C.Brătianu şi N.Golescu. Spre ziuă, în jurul orei 5.00, grupul
republicanilor complotişti mărit între timp cu pompierii oraşului şi membrii gărzii
republicane se îndreaptă, purtând în frunte drapelul tricolor, spre cazarma
dorobanţilor, cu gândul de a o cuceri, însă unitatea s-a predat fără opunere. Nu acelaşi
lucru s-a întâmplat şi cu cea a trupelor de linie, al cărui comandat a ameninţat cu
ripostă armată. După această matinală incursiune, revoluţionarii au ordonat să bată
clopotele bisericilor spre a adera populaţia. Astfel, în centrul oraşului s-au adunat
circa 300 de ploieşteni în faţa cărora s-a decretat Republica! Aici, Candiano-Popescu
a jucat marea sa carte, dând citire unei telegrame pe care pretindea că ar fi primit-o de
la Bucureşti: „Vă anunţ definitivul succes al libertăţii pe tot teritoriul României. Din
înaltul ordin al Regentului, primiţi, ca prefect al judeţului, jurământul funcţionarilor
civili, precum şi a-l trupelor de acolo. Nesupunerea consideraţi-o ca înaltă trădare
către naţiune. Ministrul I.C.Brătianu”. Aderenţa locuitorilor era mare, dar implicarea
forţelor militare rămânea limitată şi şovăielnică. Cele mai vigilente au rămas trupele
de grăniceri de la Predeal, al căror comandant, căpitanul Georgescu, nu numai că nu a
răspuns imediat apelului noului prefect ci, luând legătura cu Bucureştiul şi obţinând
infirmarea zvonului răsturnării Domnitorului, a ameninţat că se îndreaptă spre
Ploieşti, în vederea reprimării răzmeriţei. În acelaşi timp cu acţiunea guvernului, din
partea „conspiratorilor” a avut loc o deplasare fulger la faţa locului a lui Eugeniu
Carada, „omul secret” al liberalilor, care a avut o „explicaţie” definitivă cu
Al.Candiano-Popescu. Trupele guvernamentale au pătruns în „capitala Republicii” şi
au instaurat repede ordinea, atât de tulburată.

După ovaţii, mulţimea huiduie

Odată afacerea încheiată, a urmat capturarea şi pedepsirea „revoluţionarilor”. Al.

Candiano-Popescu a fost prins la Buzău unde fugise spre a se ascunde. El a fost adus
la Ploieşti, unde îşi face intrarea, în aplauzele devenite acum batjocoritoare ale
mulţimii şi depus într-un beci al cazărmii oştirii. Alţi 41 de capi ai dezordinilor au fost
întemniţaţi şi au început imediat cercetările. Grefier al judecătorilor de instrucţie a
fost amploiatul I.L.Caragiale, proaspăt angajat al tribunalului Prahova, unde tatăl său,
Luca, funcţiona ca magistrat. Autorităţile erau hotărâte şi grăbite a da răsculaţilor o
lecţie de legalitate şi de respect al ordinii constituţionale. Mulţi din cercetaţi se
plângeau de abuzurile anchetatorilor.

Condamnarea era deja hotărâtă

Presa „roşie” (liberală) declanşase o amplă campanie în favoarea deţinuţilor şi crema

avocaţilor liberali-peste 30 la număr- şi-a oferit gratuit serviciile în apărarea lor.
Situaţia internaţională confuză şi victoria Prusiei împotriva Franţei generau la nivelul
opiniei publice un val de simpatie pentru cei năpăstuiţi, deoarece Principele Carol era
neamţ la origine. Judecarea procesului a fost strămutată din motive de siguranţă
publică, de la Ploieşti, la Târgovişte, judeţul Dâmboviţa fiind socotit una dintre „rarele
cetăţi ale reacţionarilor”, iar prefectul său fiind singurul care a dat garanţii că
revoluţionarii vor fi osândiţi. Data judecării procesului a fost ţinută secretă, fiind
făcută publică numai cu o săptămână înainte, iar acuzarea avea să fie susţinută de
chiar procurorul general J.Lahovary, fratele ministrului Justiţiei. Marea problemă o
constituia însă faptul că hotărârea urma a fi dată de o curte cu juraţi.

Juraţii răstoarnă „verdictul” procurorilor

În semn de împăcare cu oraşul, şi spre a da un semnal instanţei, la 10 octombrie,

domnitorul Carol face o vizita la Ploieşti, fiind întâmpinat „de autorităţi şi un public
numeros”. În această atmosferă tensionată, tot la 10 octombrie, în vechea capitală a
Ţării Româneşti, lângă Turnul Chindiei începea procesul. Dis de dimineaţă au bătut
clopotele, se făceau privegheri şi se înălţau rugi în toate bisericile în oraş spre
luminarea minţilor şi deschiderea sufletelor celor 14 juraţi. Şedinţa avea loc în sala
special amenajată la Hotelul „Iancu Filip”, arhiplină şi strict supravegheată de
jandarmi. Toţi acuzaţii se prezintă şi răspund cu demnitate la întrebări. Numai unul,
un anume Dumitru Rădulescu tremură, îi vine ameţeală, cade pe bancă, podidindu-l
sângele. Procurorul cere osândirea făptuitorilor episodului de la 8 august la muncă
silnică. Timp de şapte zile cât a durat procesul, cu fiecare ocazie avocaţii au invocat
răzbunarea politică, abuzul cercetărilor şi al trimiterii în judecată şi au valorificat din
plin starea prevenitului Rădulescu, solicitând imperios achitarea. Imediat după
încheierea dezbaterilor şi înainte de darea verdictului, procurorul s-a şi grăbit să
telegrafieze guvernului la Bucureşti: „Am fost sublim. Toţi acuzaţii vor fi condamnaţi
în afară de unul pentru care am cerut achitarea ...”. Acela era, desigur, sărmanul
Rădulescu! Numai că, precum zicala, socoteala Parchetului nu s-a nimerit cu judecata
Curţii care, cu unanimitate de voturi şi spre disperarea prefectului Rizescu, i-a
declarat pe toţi preveniţii nevinovaţi şi, în consecinţă, au fost achitaţi şi puşi în
libertate.

„Mortul” Rădulescu se „schimbă la faţă”

După îmbrăţişări şi lacrimi de bucurie, într-o atmosferă specific românească, cu

lăutari şi în aplauze, glumind şi chefuind „revoluţionarii” se urcau în trăsuri, luând
drumul Ploieştiului. O singură excepţie în acest tumult: acelaşi Rădulescu, care sta
lungit şi nemişcat într-o trăsură, precum într-un sicriu.
După ieşirea din oraş şi la o suficientă distanţă spre a scăpa de urmăritori a intervenit
însă marea surpriză: spre mirarea tuturor „individul” se aruncă din trăsură şi a început
să sară şi să joace uşor ca un fluture, spre a-şi dezmorţi încheieturile. Aşadar,
Rădulescu se prefăcuse trei săptămâni în spital, păzit permanent de santinele şi nimeni
nu-l bănuise! Amăgise pe medici, pe camarazii săi şi pe juraţi, pe procurorul general,
fără ca cineva să-l simtă. Iar stratagema sa reuşise şi contribuise major la soluţia de
achitare a întregului lot. Întrebat cum a reuşit să se prefacă aşa de bine, protagonistul a
răspuns: „N-am dormit trei luni, cât am fost închis, căci, într-altfel, mă prindea”.

Abdicarea n-a mai avut loc

În dimineaţa zilei de 17 octombrie, guvernul, prin ministrul justiţiei, transmitea

Domnitorului vestea achitării turbulenţilor de la Ploieşti. Carol răspundea resemnat
că, de fapt, absolvirea de pedeapsă a acestora constituia o lovitură dată
„aşezămintelor” liberale din România. Miniştrii au fost atât de indignaţi de atitudinea
şefului statului, încât şi-au prezentat în bloc demisia care, evident, le-a fost respinsă.
La rândul său, luând toate cele întâmplate ca un afront personal şi o tentativă de
înlăturare de pe tron, Domnul pregăteşte, sub această impresie, un memoriu pe care
urma să-l publice în ziua părăsirii Domniei. Nu a mai apucat să o facă, pentru că un
asemenea eveniment nu a avut loc niciodată!

Candiano-Popescu, adjutantul regelui!

Aşadar, evenimentele Republicii de la Ploieşti din august-octombrie 1870 s-au născut,

desfăşurat şi încheiat sub semnul însemnărilor modestului grefier Caragiale care le-a
consemnat la faţa locului şi le-a imortalizat prin opera sa literară de mai târziu.
Exemplul cel mai concret: şeful republicanilor, prezidentul de la Ploieşti, căpitanul
Al.Candiano-Popescu avea să devină adjutant al Regelui Carol I, iar mulţi dintre
participanţi, sub o formă sau alta, la evenimente parlamentari şi miniştri.
Evenimentele din 7/8 august 1870 de la Ploieşti, în ciuda răsunetului literaro-
anecdotic de care s-au bucurat peste timp, rămân şi astăzi, în privinţa materialităţii şi
adevăratelor lor semnificaţii, un mister.
Privite detaşat, faptele sugerează scenariul unei lovituri de stat declanşate, dar
neterminate, sistate brusc. Noaptea, în salonul hotelului „Moldova” conspiratorii
aşteaptă (de unde, aparent nimeni nu ştie!) semnalul declanşării revoluţiei. El vine
după miezul-nopţii, sub forma a trei bătăi în geamul localului, după care ostilităţile
urmează desfăşurătorul-clasic al unui atare demers: ocuparea punctelor strategice ale
puterii locale: telegraful (blocarea astfel a legăturii cu exteriorul), eliberarea
partizanilor din temniţă, ocuparea cazarmei, înarmarea populaţiei şi, în sfârşit,
proclamarea noii ordini, a republicii şi a noului lider! Înăbuşirea răzmeriţei are loc în
cadrul aceleiaşi logici: cu concursul unei părţi a armatei rămasă fidelă, arestarea
căpeteniilor revoltei şi înscenarea unui proces, spre o rezolvare legală a cazului care,
soldată cu achitarea, arată că raportul de forţe se echilibrase, iar compromisul şi
împăcarea (aparentă) învingeau din nou!

Carada, artizanul „defecţiunii” de la Ploieşti

Din această perspectivă, cea mai plauzibilă explicaţie istorică rămâne aceea a
existenţei unui plan general de înlăturare a Domnitorului Carol, în contextul
conflictului prusaco-francez, elaborat de o grupare condusă de I.C.Brătianu,
C.A.Rosetti şi E.Carada, acesta din urmă fiind şi artizanul propriu-zis al proiectului
eşuat. Conform acestuia, în mod simultan, în toate reşedinţele de judeţ urmau să
izbucnească „revoluţii locale”, preluarea puterii de „republicani” în pactizare cu
armata şi, odată situaţia generalizată, soluţionarea problemei şi la nivel central. Ceva a
zădărnicit însă lovitura de stat, totul s-a contramandat, dar o mică „defecţiune”, cea de
la Ploieşti, a făcut ca aici planul să-şi urmeze cursul. Ceea ce s-a întâmplat „la
vedere”, oficial am arătat mai sus. „Ocultul” mai aşteaptă, poate deplina deconspirare.
În orice caz, a fost, un fapt deosebit de serios care, însă, aplicat a la roumaine, a căzut
în derizoriu, rămânând la nivelul literaturii umoristice!