REALIZAREA ŞI RECUNOAŞTEREA

INTERNAŢIONALĂ A ROMÂNIEI MARI

VĂZUTE
DE CĂTRE DIPLOMATUL CHARLES
VOPICKA

Dr. GEORGE UNGUREANU

Unul dintre cei mai cunoscuţi şi interesanţi diplomaţi

străini care au activat pe teritoriul României în anii dramatici ai
Primului Război Mondial şi ai Conferinţei de Pace de la Paris,
consecutive conflagraţiei mondiale amintite, a fost
reprezentantul Statelor Unite ale Americii, Charles J. Vopicka
(n. 1857-d. 1935). Acesta ne-a lăsat şi o mărturie personală
asupra activităţii sale diplomatice, intitulată, oarecum misterios
şi uşor comercial, „Secretele Balcanilor”, publicată iniţial în
anul 19211.
Lucrarea de memorialistică diplomatică a lui Charles
Vopicka, folosită de numeroşi istorici şi cercetători români din
ultimele decenii, în pofida accesului relativ dificil, a fost
publicată şi în limba română, în anul 2012. Prin strădania lui
Andrei Alexandru Căpuşan2.
Dat fiind caracterul eminamente parţial şi subiectiv al
lucrărilor memorialistice în general, am încercat să coroborez
informaţiile şi aprecierile lăsate posterităţii de către diplomatul
nord-american cu însemnările unor oameni politici români

1
Secrets of the Balkans Seven Years of a diplomatist’s life in the storm
centre of Europe, by Charles J. Vopicka, United States enjoy extraordinary
and minister plenipotentiary to Roumania Serbia and Bulgaria 1913-1920,
Chicago, Rand Mc Nalley & Company, 1921
2
Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor. Şapte ani din viaţa unui
diplomat în centrul furtunos al Europei, traducere, note şi postfaţă de
Andrei Alexandru Căpuşan, Iaşi, Institutul European, 2012.

1
(Alexandru Marghiloman3, I. Gh. Duca4 şi Nicolae Iorga5),
precum şi lucrările de istorie diplomatică realizate de către
Sherman David Spector6, Valeriu Florin Dobrinescu7 şi Ion Gh.
Stanciu8, precum şi cu sintezele de istorie a Balcanilor, datorate
lui Leften S. Stavrianos9 şi Barbara Jelavich10.
Un important material documentar (sub formă de
microfilme), util cercetătorilor români care au disponibilitatea
şi posibilitatea de a investiga în detaliu subiectul, se află în
custodia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale11, informaţie
comunicată autorului de către dl. prof. univ. dr. Petre Otu
(Institutul de Studii Politice, Apărare şi Istorie Militară), căruia
îi mulţumesc şi pe această cale.
Activitatea diplomatică a lui Charles J. Vopicka în
România a făcut obiectul unor cercetări din partea
specialistului nord-american Glenn E. Torrey12.
3
Alexandru Marghiloman, Note politice, ediţie îngrijită de Stelian Neagoe,
Bucureşti, Editura Scripta, vol. I, 1993
4
I.Gh. Duca, Memorii, ediţie şi indice de Stelian Neagoe, vol. IV,
„Războiul”, partea a II-a (1917-1919), Bucureşti, Editura Machiavelli, 1994
5
Nicolae Iorga, Memorii. Însemnări zilnice (mai 1917-martie 1920).
Războiul Naţional. Lupta pentru o nouă viaţă politică, vol. I-II, Bucureşti,
Editura Naţională „S. Ciornei”, f.a.
6
Sherman David Spector, România la Conferinţa de Pace de la Paris. Un
studiu asupra diplomaţiei lui Ion I.C. Brătianu, traducere de Sorin Pârvu,
Iaşi, Editura Institutul European, 1995 (ediţie originală: S.U.A., 1962)
7
Valeriu Florin Dobrinescu, România şi sistemul tratatelor de pace de la
Paris (1919-1923), Iaşi, Institutul European, 1993.
8
Ion Gh. Stanciu, Aliaţi fără alianţă. România şi S.U.A. între 1914 şi 1920,
ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun,
2010.
9
Leften S. Stavrianos, The Balkans since 1453, New York – Chicago – San
Francisco – Toronto – London, 1963.
10
Barbra Jelavich, Istoria Balcanilor (secolul XX: 1887-1982), traducere de
Eugen Mihai Avădanei, Iaşi, Institutul European, 2000.
11
Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Microfilme S.U.A.
12
Glen E. Torrey, The Diplomatic Career of Charles J. Vopicka in
România, în „Romania between East and West”, coord. Stephen Fisdrer-
Galaţi, Radu Florescu, George G. Ursul, Bouder-Colorado, 1982 (non-vidi)

2
 Dar, cine a fost, de fapt, Charles J. Vopicka?
Singurul american de origine cehă care a activat în
diplomaţia S.U.A. s-a născut în Boemia, în localitatea Dolni
Hbity, nu departe de Praga, la data de 3 noiembrie 1857,
numele iniţial fiind Karel J. Vopička. Tatăl său era o
personalitate marcantă pe plan local, ca fermier, dar şi ca
primar, însă având un mare număr de fraţi şi surori (13), Karel
Vopička a trebuit să muncească de la o vârstă destul de
fragedă, pentru a-şi câştiga existenţa, în paralel cu studiile,
reuşind să absolve un liceu cu profil economic.
Printre ocupaţiile sale se numără şi cea de cântăreţ în
cadrul unor coruri mănăstireşti (fapt remarcabil, pentru o ţară
în general puţin religioasă, cum este Cehia), dar şi cea de
contabil la o berărie. Pe lângă ceha natală şi germana
obligatorie în şcoală*, tânărul Karel îşi însuşeşte limbile
franceză, engleză şi rusă.
În anul 1880, pleacă în S.U.A., „pământul făgăduinţei”
pentru numeroşi europeni (şi nu numai), inclusiv români din
Ardeal şi după ce trece prin câteva oraşe mari, în anul următor
se stabileşte la Chicago (capitala statului Illinois), unul dintre
centrele reprezentative ale capitalismului nord-american în
expansiune, generator de progres şi dinamism economic, dar şi
de frustrante polarizări sociale ** şi subminat de tendinţele
monopoliste ale unor mari patroni.
La Chicago, emigrantul ceh Karel J. Vopička, devenit
cetăţeanul nord-american Charles J. Vopicka, are o carieră de
succes, (ca fabricant de bere şi bancher), iar la 3 februarie 1883
*
Teritoriile cehe erau parte a Imperiului Austriac, iar din 5/17 februarie
1867, a Imperiului Austro-Ungar, rămânând sub administraţia Vienei.
**
În anul 1889, Congresul Internaţionalei Socialiste a decretat ziua de 1 mai
drept Zi Internaţională a Muncii, în amintirea unor ample proteste
muncitoreşti, desfăşurate la 1 mai 1886 şi în zilele următoare în mai multe
oraşe nord-americane, îndeosebi la Chicago, unde, trei zile mai târziu, s-au
înregistrat incidente violente, soldate cu zeci de morţi şi sute de răniţi, atât
dintre protestatari, cât şi dintre poliţişti.

3
se căsătoreşte cu Victoria Kubin, din familia unui partener de
afaceri; Charles şi Victoria vor avea şase copii.
Succesul în afaceri şi conduita sa morală şi familială îi
aduc respectul comunităţii, devenind membru al mai multor
„comitete locale şi comiţii” (cum ar fi spus I.L. Caragiale):
- Chicago West Park Commission (1894-1897),
- Chicago Board of Education (1901-1907),
- Chicago Board of Local Improvement (1902-1904),
- Chicago Charter Comission şi Chicago Association
of Commerce (1906-1912).
În viaţa politică propriu-zisă s-a remarcat ca susţinător
al Partidului Democrat, din partea căruia a candidat pentru un
loc în Congresul S.U.A., la alegerile legislative din noiembrie
1904, însă fără succes. Reversul medaliei se va arăta opt ani
mai târziu, când, după o jumătate de secol de supremaţie a
Partidului Republican, consecutiv Războiului de Secesiune
(1861-1865), candidatul democraţilor, Thomas Woodrow
Wilson (n. 1856-d. 1924), a fost ales preşedinte federal13.
La acea dată, Charles Vopicka era deja cunoscut drept
„un bogat fabricant de bere din Chicago şi un cotizant de
seamă al Partidului Democrat”, după cum îl descrie Sherman
David Spector, care adaugă şi o informaţie anecdotică, preluată
de la Arthur S. Link: „Se spunea că nu bea propria sa bere şi
nici măcar nu-i permite prezenţa în casă”14.
Conform unor manuscrise ale Piei Brătianu, cercetate
de către Ion Gh. Stanciu la Biblioteca Academiei Române,
Charles Vopicka ar fi mărturisit, după venirea în România, că
el ceruise, în schimbul sprijinului financiar acordat taberei
democrate, să fie numit diplomat pe lângă o curte regală, din
proximitatea ţării sale de origine15.

13
Date culese de pe site-ul http.newberry.org., la data de 8 iulie 2018.
14
S.D. Spector, op. cit., p. 288, nota 37.
15
Apud Ion Gh. Stanciu, op. cit., p. 53.

4
 Avea să fie numit, în toamna anului 1913, ministru
plenipotenţiar în trei regate concomitent, anume România, care
tocmai îşi afirmase întâietatea în zonă, în vara anului 1913,
agitata Serbie, aflată într-un antagonism ireductibil cu Austro-
Ungaria, şi frustrata Bulgarie, pentru care deznodământul
războaielor balcanice reprezentase o veritabilă catastrofă
naţională.
Originea sa cehă îi generase lui Vopicka un sentiment
de fobie faţă de imperiile multinaţionale opresive, în primul
rând faţă de cel Austro-Ungar, iar activitatea de om de afaceri
în S.U.A. imprimase personalităţii sale trăsături precum
pragmatismul şi, mai ales non-formalismul, ceea ce, împreună
cu lipsa de pregătire şi experienţă în domeniu, îl făceau să fie
un membru atipic al corpului diplomatic.
Acest fapt s-a făcut remarcat chiar înainte de intrarea în
atribuţii; în drum, spre Bucureşti, în toamna anului 1913, a
trecut prin Praga, unde a ţinut un discurs pe cât de entuziast şi
mobilizator pentru cehi, pe atât de iritant pentru autorităţile
imperiale16. Ajuns finalmente în capitala României, îşi va lua
efectiv postul în primire la data de 27 noiembrie, rămânând în
funcţie până la 10 iulie 192017.
În perioada neutralităţii României, reprezentantul S.U.A
la Bucureşti a avut relaţii mai apropiate cu Take Ionescu,
antantofilul radical declarat, decât cu Ion I.C. (Ionel) Brătianu,
socotit un oportunist şi un tranzacţionist politic 18. La 15
noiembrie 1915, Alexandru Marghiloman îi menţionează
prezenţa la şedinţa de deschidere a sesiunii parlamentare, dar şi
poziţionarea în sală, pe lângă reprezentanţii Puterilor Centrale,
spre satisfacţia lui von dem Bussche, ministrul german la
Bucureşti19.

16
Ibidem.
17
Wikipedia, consultat la 8 iulie 2018.
18
I.Gh. Stanciu, op. cit., p. 54.
19
Al. Marghiloman, op. cit., I, pp. 354-355.

5
 Lipsa de experienţă a lui Vopicka în ale diplomaţiei
europene şi ale celei secrete s-a vădit şi în momentul intrării
României în război: plenipotenţiarul american află de existenţa
unui tratat secret de alianţă a statului român cu Antanta, dar nu
şi de conţinutul său; de asemenea, el nu reuşeşte să comunice
clar la Washington dacă România declarase iniţial război
Germaniei şi Bulgariei sau viceversa20.
În urma intrării statului român în război, de partea
Antantei, S.U.A., încă neutre, au preluat activităţile de
reprezentare a intereselor româneşti pe lângă Imperiile German
şi Otoman şi reciproc. În această calitate, Charles Vopicka a
intervenit pentru oprirea bombardamentelor aeriene asupra
Bucureştiului, atribuindu-şi meritul principal pentru acest
fapt21.
Un eveniment care a stârnit senzaţie, la câteva
săptămâni după intrarea în război a României, a fost
descoperirea unor dispozitive explozive la sediul fostei Legaţii
a Germaniei din Bucureşti22.
Rămas în Bucureşti după retragerea autorităţilor
politice, a armatei şi a multor notabilităţi româneşti în
Moldova, ca urmare a înfrângerilor succesive din toamna
anului 1916, Charles Vopicka are o întrevedere cu Al.
Marghiloman, căruia îi comunică faptul că deja a telegrafiat la
Berlin, în problema efectuării unui schimb de prizonieri civili.
Liderul conservator şi germanofil român se arată sceptic în
această privinţă („Mi se pare că răspunsul este la Iaşi, nu la
Berlin”), după care inserează o informaţie despre funcţionarul
diplomatic american, aflată de la olandezul Vredenburder,
conform căruia Vopicka ar fi făcut o serie de operaţiuni

20
I.Gh. Stanciu, op. cit., pp. 54, 68.
21
Ibidem, pp. 60-62.
22
Charles Vopicka, Secretele Balcanilor…, p. 105-106; a se vedea şi Al.
Marghiloman, op. cit., II, p. 40.

6
financiare speculative, mizând pe evoluţia cursului de schimb
al monedei austro-ungare23.
Coabitarea cu ocupanţii germani se va dovedi foarte
dificilă pentru diplomatul american de origine cehă, având un
sfârşit rapid. Astfel, în ianuarie 1917, în urma unei solicitări a
Germaniei adresate Departamentului de Stat al S.U.A., el a fost
retras de la post, prin aplicarea procedurii diplomatice a
rechemării24. Pe marginea acestui fapt, Al. Marghiloman
notează în jurnalul său: „Vrendeburch pleacă. El crede că va
putea să se întoarcă în curând. Este rechemat la minister. Vorba
vine. Aceasta este forma care s-a găsit pentru a face să plece şi
Vopicka, socotit indezirabil”25.
În lunile următoare, relaţiile diplomatice americano-
germane se vor deteriora accelerat, ajungându-se, la începutul
lunii aprilie, la ruperea acestora şi la declaraţia de război a
S.U.A. către Germania (dar nu şi către aliaţii acesteia)26.
Tot în luna aprilie 1917, Charles J. Vopicka este
acreditat din nou de către Departamentul de Stat ca
reprezentant diplomatic în România, dar pe lângă autorităţile
refugiate la Iaşi27.
În această calitate re-dobândită, Charles J. Vopicka
iniţiază sau susţine diverse demersuri pentru ajutorarea
României cu armament, muniţii, alimente, medicamente şi cu
bani28.

23
Al. Marghiloman, op. cit., II, p. 99, însemnare din 4 decembrie 1916 (stil
nou).
24
I. Gh. Stanciu, op. cit., p. 74.
25
Al. Marghiloman, op. cit., II, p. 109, însemnare din 9 ianuarie 1917;
versiunea lui Charles Vopicka, acuzatoare la adresa conduitei autorităţilor
germane de ocupaţie în Secretele Balcanilor…, pp. 124-128.
26
Mircea N. Popa, Primul Război Mondial, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1979, pp. 348-353.
27
I.Gh. Stanciu, op. cit., p. 74.
28
Ibidem, pp. 74-136.

7
 În toamna anului, însoţit de ataşatul militar, colonelul
Halsey E. Yates, ţine o serie de conferinţe militarilor din
armata rusă în descompunere, pentru a-i convinge să nu
abandoneze lupta29.
În paralele cu acţiunile lui Charles J. Vopicka, în luna
octombrie 1917, Tomáš Gorrigul Masaryk (n. 1890 – d. 1937),
militant de frunte al mişcării naţionale cehe şi viitor preşedinte
al Republicii Cehoslovace, a vizitat oraşul Iaşi, capitala de
război a României, unde are discuţii (separate) cu Ion I.C.
Brătianu şi Take Ionescu, pe tema eliberării depline a
românilor şi slovacilor aflaţi sub dominaţia Austro-Ungariei30.
Relaţiile între mişcările naţionale română, cehă şi
slovacă din cadrul Imperiului Austro-Ungar aveau deja o
tradiţie solidă31 şi în calea evoluţiei pozitive a acestora nu
stăteau probleme litigioase cum era cazul sârbilor.
Relaţiile între S.U.A. şi România intră într-o nouă
etapă, ca şi coordonatele activităţii lui Charles Vopicka, odată
cu declaraţia de război a Washingtonului, adresată Dublei
Monarhii austro-ungare la 4 decembrie 191732.
Prin acest act, principalul inamic al României, singurul
căruia aceasta îi declarase ea iniţial război în 1916, devenea şi
inamicul S.U.A. totuşi, Departamentul de Stat nu punea
problema destrămării monarhiei bicefale multinaţionale din
centrul Europei.
Mai mult, faimosul program în 14 puncte enunţat de
către W. Wilson la 8 ianuarie 1918 (stil nou) a trezit serioase
deziluzii în rândurile oamenilor politici români antantofili, iar
formulările din acest document au servit, preţ de mai multe

29
Ibidem, p. 136
30
S.A. Spector, op. cit., p. 81.
31
A se vedea, de exemplu, Lucian Boia, Relationships between Romanians,
Czechs and Slovaks (1848-1914), Bucureşti, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, 1977, 157 p.
32
Mircea N. Popa, op.cit., p. 348.

8
luni, drept argumente justificative pentru Alexandru
Marghiloman şi alţi germanofili.
Astfel, chiar primul punct al programului wilsonian
prevedea, la modul imperios şi necondiţionat, desfiinţarea
diplomaţiei secrete, ceea ce marca delimitarea S.U.A. de
spiritul şi, implicit, de litera Tratatului din 4/17 august 1916,
marele triumf diplomatic al lui Brătianu. În acelaşi sens se
înscria şi formularea articolului 10, introdus, prin care se
recomanda ,,acordarea celei mai libere şanse de dezvoltare
autonomă” pentru naţiunile din cadrul Imperiului Austro-
Ungar, deci supravieţuirea acestuia din urmă, în nişte graniţe
eventual modificate, conform dezideratelor de la punctele 9
(reajustarea graniţei italiene conform principiului etnic) şi 13
(crearea unui stat polonez independent, cu ieşire la Marea
Baltică). Punctul 11 se referea la evacuarea teritoriilor
României, Serbiei şi Muntenegrului, dar şi la dezideratul
trasării graniţelor între statele balcanice în urma unor negocieri
deschise, pornind de la situaţia etnică şi interesele populaţiei
din zonele disputate şi având în vedere dreptul fiecărui stat la
garantarea posibilităţilor de dezvoltare independentă33.
Din formularea oricum destul de alambicată a punctului
11, coroborată cu cea categorică de la punctul 1, rezultă
posibilitatea revizuirii graniţei româno-bulgare, întrucât în
Dobrogea de Sud, obţinută de România în anul 1913, ponderea
etnicilor români era infimă (circa 3 %), comparativ cu circa
50% musulmani vorbitori de turcă (turci, tătari, ţigani
islamizaţi) şi peste 40% bulgari, care dominau însă autoritar
viaţa economico-socială a regiunii34. În schimb, în partea din
Dobrogea istorică intrată în componenţa statului român de la
1878, ponderea etnicilor români se dublase (de la 27,5% în

Ion Gh. Stanciu, op. cit., pp. 144-146.

33

34
George Ungureanu, Cornel Popescu, „Modernizare şi românizare în
Dobrogea post-otomană”, în Românii şi Europa (sec. XIV-XX), editor
Constantin Augustus Bărbulescu, Cluj Napoca, Editura MEGA, 2014, p. 64.

9
1880 la 56,9% în 1912), iar populaţia totală crescuse de peste
2.5 ori (de la sub 150.000 la 384.000), în urma unor lucrări
vaste şi sistematice de punere în valoare a teritoriului (asanări,
desecări, desţeleniri etc.) şi de dezvoltare a oraşelor şi căilor de
comunicaţii, conjugate cu un amplu program de colonizări
(împroprietăriri)35.
Atenţia mai redusă acordată de către preşedintele nord-
american Woodrow Wilson revendicărilor naţionale ale
românilor şi altor naţiuni din cadrul Austro-Ungariei (inclusiv
cehii lui Vopicka), comparativ cu polonezii şi italienii, se
explică, fără îndoială, prin ponderea demografică, implicit
politico-electorală, a polonezilor şi italienilor din S.U.A.
În volumul memorialistic semnat de Charles J. Vopicka
nu există nicio însemnare pentru intervalul 2-16 ianuarie 1918
(stil nou)36. Găsim totuşi pentru data de 14 aprilie 1918 o
însemnare privind credinţa lui Alexandru Marghiloman în
existenţa unei (unor) înţelegeri secrete între S.U.A. şi Austro-
Ungaria, garantând nu doar supravieţuirea Dublei Monarhii, ci
şi extinderea influenţei acesteia în Balcani37.
În memoriile sale, Nicolae Iorga înfăţişează astfel
momentul ianuarie 1918: „Comunicarea lui Wilson către
Congres. Dă Italiei graniţa rectificată după dreptul naţional, iar
nouă, evacuarea! Duca, venit cu Ştirbey la mine, îmi cere să nu
vorbesc nimic despre acest discurs, pe care Vopicka îl declară
rău transmis. Sunt silit să transform un articol indignat, care se
chema «Două programe ale Înţelegerii (Antantei, n.n.)»”38.
La rândul său, I. Gh. Duca avea să descrie, peste ani,
acelaşi moment, în următorii termeni: „Sărmanul Vopicka,
foarte plictisit, nu ştia cum să se scuze în faţa noastră. Am fi
preferat însă un singur cuvânt al lui Wilson tuturor explicaţiilor

35
Ibidem, pp. 57-63.
36
Charles J. Vopicka, Secretele Balcanilor…, pp. 163-164.
37
Ibidem, pp. 204-205
38
N. Iorga, op. cit., I, pp. 218-219.

10
şi regretelor reprezentantului său la Iaşi. În urmă, fireşte,
Wilson şi-a schimbat atitudinea şi, în mare parte, dacă nu în
toate, sprijinul său nu ne-a lipsit”39
Între timp, triumful bolşevicilor la Petrograd, prin
acapararea puterii executive la 25 octombrie / 7 noiembrie
12917, urmate de dizolvarea samavolnică a Dumei, în care
adepţii lui Lenin erau minoritari, la 5/18 ianuarie 1918, făcuse
imposibilă continuarea efortului de război al României în ciuda
succeselor înregistrate în vară, la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.
În această conjunctură, Ion I. C. Brătianu a renunţat la şefia
guvernului şi, după o meteorică guvernare Alexandru Averescu
(29 ianuarie/11 februarie – 5/18 martie 1918), conducerea
Consiliului de Miniştri i-a fost încredinţată lui Al.
Marghiloman, considerat singurul om politic capabil să câştige
bunăvoinţa Puterilor Centrale40.
În luna februarie 1918, Alexandru Averescu se
adresează Puterilor Aliate şi Asociate (inclusiv S.U.A.), prin
intermediul reprezentanţilor acestora la Iaşi (inclusiv Charles
Vopicka), solicitând consimţământul pentru încheierea unei
păci regionale, fiind izolarea deplină a României în regiune.
Charles Vopicka transmite această doleanţă Departamentului
de Stat împreună cu avizul său favorabil. La 21 februarie,
preşedintele Wilson l-a însărcinat pe Robert Lansing, secretarul
de stat responsabil cu diplomaţia (≈ ministru de externe) să-l
informeze pe şeful guvernului român că S.U.A. vor considera
nule şi neavenite măsurile impuse României de către Puterile
Centrale, dacă ele ar fi lezat independenţa politică şi
integritatea teritorială a ţării41.
De altfel, la o săptămână după semnarea „păcii punice”
de la Bucureşti (24 aprilie/7 mai 1918), la Iaşi, cei patru

39
I. Gh. Duca, op. cit., p. 71
40
Istoria României în date, coord. Dinu C. Giurescu, ediţia a III-a,
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2010, pp. 344-345.
41
S.D. Spector, op. cit., p. 46.

11
reprezentanţi ai Antantei, anume sir George Barclay (Marea
Britanie), contele de Saint-Aulaire (Franţa), baronul Carlo
Fasciotti (Italia) şi Charles Vopicka dau publicităţii o declaraţie
prin care consideră drept nule prevederile actului încheiat în
capitala României (1/14 mai 1918)42. Un exemplar al Păcii de la
Bucureşti, trimis de Vopicka, a fost primit la Washington, în
două colete, în zilele de 19, respectiv 23 mai 191843.
Între timp, în relaţiile reprezentanţilor Puterilor
Antantei la Iaşi cu guvernul Marghiloman, apăruse o nouă
problemă, generată de hotărârea guvernului conservator pro-
german de a suprima dreptul diplomaţilor menţionaţi la
comunicare cifrată cu ministerele de resort din statele de
origine. În notele lui Al. Margiloman regăsim, pentru data de
23 aprilie 1918, următoarea însemnare: „Plecând, mi s-a
încredinţat din partea lui Saint Aulaire, Barclay, Fasciotti şi
Vopicka, o scrisoare de protest, în afacerea telegrafului fără fir.
O farsă impertinentă: «Ei nu se îndoiesc că Excelenţa mea,
îngrijorată să garanteze prerogativele esenţiale ale statului
român…». Răspund telegrafic. Înainte de a pleca, însărcinasem
pe Christescu, noul şef al Cartierului General (Constantin
Christescu, n. 1866 – d. 1923, originar din Pădureţi/Lunca
Corbului, jud. Argeş – n.n.), să vegheze personal la executarea
instrucţiunilor mele şi să cenzureze telegramele deschise ale
Legaţiilor”44.
În scrierile sale, Charles Vopicka prezintă gestul
guvernului Marghiloman ca pe o încălcare a regulilor de drept
internaţional privind statutul şi activitatea diplomaţilor şi
învinuieşte acelaşi guvern român de utilizarea, în unele
comunicări oficiale, a termenului „inamicul”, cu referire la

42
V. Fl. Dobrinescu, op. cit., p. 37.
43
S.D. Spector, op. cit., p. 77, nota 137.
44
Al. Marghiloman, op. cit., III, p. 135.

12
foştii aliaţi ai României din perioada august 1916 – decembrie
191745.
O altă însemnare a lui Al. Marghiloman, datată 7 iunie
1918, conţine acuzaţii de imprudenţă la adresa Reginei Maria,
şi de complicitate, la adresa lui Charles Vopicka: „Regina mă
încurcă iar, cu o telegramă către colonelul Andersen, expediată
de Vopicka prin telegraful fără fir şi, bineînţeles, prinsă în zbor
(interceptată, n.n.) de Germania. Andersen, de la Crucea Roşie
Americană anunţă, după opt săptămâni sosirea la Londra şi
salută pe Regină. Regina răspunde emfatic, cu două înţelesuri
şi telegrama e într-adevăr suspectă, chiar pentru cel ce nu se
aşteaptă. De poate judeca, deci, efectul ce a produs”46.
La Vopicka, acest episod nu apare.
Tot din însemnările lui Marghiloman, se desprinde
concluzia că, în ziua de 30 august 1918, reprezentanţii nord-
americani la Iaşi ar fi avut o întrevedere secretă cu suveranul
român: „Dis de dimineaţă, mi se comunică informaţia să
Regele pleacă de la Bicaz la ora 6 şi că va fi între orele 9-10 la
Iaşi. Din altă parte, ştiu că Vopicka şi ataşatul militar sunt la
Maiestatea sa”47.
În toamna anului 1918, când victoria Antantei devenise
iminentă, iar Bulgaria a încheiat Armistiţiul de la Salonic
(16/29 septembrie 1918), reprezentantul S.U.A. la Iaşi era
asaltat cu întrebări despre poziţia Washingtonului în privinţa
Transilvaniei, dar şi a Dobrogei, aflate sub controlul militar al
Bulgariei, conform prevederilor de la Salonic. Faptul că
diplomatul nord-american de origine cehă nu poate da
răspunsurile categorice în sensul dorit de români, neavând
instrucţiuni în acest sens, favorizează pe Al. Marghiloman, care
invocă ambiguitatea poziţiei Antantei într-o serie de probleme
drept argument în favoarea politicii sale de câştigare a

45
Ch. Vopicka, Secretele Balcanilor…, pp. 206-212.
46
Al. Marghiloman, op. cit., III, p. 156.
47
Ibidem, p. 174; însemnare din 30 august 1918.

13
bunăvoinţei Berlinului48. Totuşi, finalmente, la 6 noiembrie
1918 (ziua demiterii cabinetului Marghiloman), guvernul
S.U.A. a dat publicităţii o declaraţie de simpatie faţă de lupta
românilor pentru unitate naţională49.
Cu o lună înainte de clarificarea grosso-modo a poziţiei
S.U.A. faţă de revendicările naţionale româneşti, Charles
Vopicka nota: „Faptul că România a fost adesea ignorată a
devenit un avantaj în viziunea duşmanilor noştri”, după care se
referă pe larg la retorica autojustificativă a lui Marghiloman50.
Pentru zilele de 24 şi 25 octombrie 1918 (stil nou) nu
există nicio însemnare în jurnalul lui Vopicka51.
În schimb, în notele lui Marghiloman din zilele
respective, mai ales cea din 25 octombrie, găsim referiri
consistente la diplomatul nord-american originar din Cehia.
Astfel, pentru ziua de 24 octombrie, şeful guvernului
consemnează sosirea unei depeşe din partea ministrului său de
externe, C. C. Arion, prin care era înştiinţat de acceptul
guvernului de la Berlin pentru restabilirea dreptului lui
Vopicka la corespondenţă cifrată, temporar, pentru ce transmite
lui Lansing, faptul că Germania susţine poziţia României în
problema dobrogeană52.
A doua zi, conform lui Marghiloman, acesta are o
întrevedere cu Vopicka, în cursul căreia îi comunică decizia
evocată de către C. C. Arion, caracterul temporar şi scopul
concret al acesteia. Totodată, prim-ministrul României, ridică
şi problema atitudinii sale în privinţa viitorului politic al
Transilvaniei („Îl rog să telegrafieze să cerem ca America să
dea i indicaţie oarecare asupra soartei ce rezervă românilor din
Transilvania: autonomie locală, stat independent sau anexiune?
Odată această ţeapă scoasă din picior vom şti de ce politică să
48
I. Gh. Stanciu, op. cit., pp. 183-184.
49
Ibidem, p. 187-188.
50
Ch. Vopicka, Secretele Balcanilor…, op. cit., p. 244 şi următoarele.
51
Ibidem, p. 252.
52
Al. Marghiloman, op. cit., III, p. 201.

14
ne agăţăm”). Atunci când redactează rezumatul discuţiei cu
Vopicka, Marghiloman consemnează ironic poziţia echivocă a
unor reprezentanţi ai Antantei în chestiunea Dobrogei
(„Prietenos, familiar, afirmând că este un prieten al României
şi al meu, dar, în cursul convorbirii declară că America e
prietenă şi a Bulgariei. Ca şi aviatorul Noël, toată lumea vrea
binele Bulgariei; şi atunci Dobrogea noastră?”)53.
Declaraţia oficială a lui Robert Lansing din 29
octombrie/6 noiembrie 1918 a trezit satisfacţie substanţială în
mediile politice româneşti antantofile. Astfel, Nicolae Iorga
consemna în memoriile sale, pentru ziua de 27 octombrie/9
noiembrie 1918: „La Rege e în audienţă Vopicka, probabil
pentru a comunica întăritoarea declaraţie a lui Lansing, care ne
asigură nu numai de sprijin în chestia naţională, dar şi de
apărare contra oricărei «agresiuni străine»”54.
Evoluţia ulterioară a evenimentelor este foarte bine
cunoscută, pentru a mai insista asupra lor. Menţionăm, totuşi,
faptul că în lucrarea sa de memorialistică diplomatică, Vopicka
alocă un spaţiu substanţial revenirii familiei regale în
Bucureşti, chiar la 18 noiembrie/1 decembrie 1918, considerată
„cea mai mare zi din istoria României când, la Alba Iulia,
reprezentanţii românilor transilvăneni, hotărau Unirea”55.
Actul de la Alba Iulia fusese precedat de evenimentele
similare în Basarabia şi apoi în Bucovina.
În continuare, vom prezenta câteva aspecte legate de
perspectiva lui Charles J. Vopicka asupra evenimentelor
petrecute în Basarabia de-a lungul anului 1918*.
53
Ibidem, p. 202.
54
N. Iorga, op. cit., II, p. 102.
55
Ch. Vopicka, Secretele Balcanilor…, pp. 281-283.
*
Conţinutul acestui fragment din articolul de faţă reia o serie de idei
exprimare de autor în comunicarea intitulată „Unirea Basarabiei cu statul
român reflectată în balcanistica occidentală”, prezentată la Simpozionul
„1918 – De la Chişinău la Alba Iulia”, Bucureşti, Cercul Militar Naţional,
22 martie 2018.

15
 În general, atunci când se referă la populaţia autohtonă
şi majoritară din Basarabia, Charles Vopicka foloseşte, de
regulă, cuvântul „români”, însă, la un moment dat, îi
desemnează prin sintagma „naţionalişti moldoveni” pe acei
locuitori ai Basarabiei, care, în ciuda originii lor etnice şi a
limbii materne române, erau reticenţi în a adopta ideologia
naţională modernă românească, rămânând tributari concepţiei
identitare tradiţionale şi provinciale, de „moldoveni”56.
Pătrunderea trupelor româneşti în Basarabia, în luna
ianuarie 1918, la apelul Sfatului Ţării, este prezentată pe larg şi
destul de nuanţat. Memorialistul menţionează acţiunile violent-
anarhice ale bolşevicilor, discuţiile cu delegaţi ai Radei de la
Kiev care admit existenţa unui interes al Republicii Ucrainene
pentru Basarabia, dar aminteşte şi reticenţele multor basarabeni
românofoni faţă de statul român, din cauza realităţilor politico-
sociale de aici, fapt care a determinat Puterile Antantei să
prezinte garanţii privind neamestecul trupelor româneşti în
chestiunile interne ale provinciei dintre Prut şi Nistru,
organizată sub forma Republicii Democrate Moldoveneşti57.
Întrucât mişcarea naţională românească era firavă în
Basarabia, comparativ cu Transilvania şi Bucovina, din cauza
politicii mult mai reprezentative a administraţiei ţariste,
factorul decisiv în apropierea acestei provincii de nucleul
naţional-statal românesc a fost reprezentat de conjunctura
externă. Astfel, sfârşitul iluziilor legate de posibilitatea re-
organizării Rusiei post-ţariste sub forma unei republici
democratice şi federative, în urma actelor de forţă ale
bolşevicilor din 25 octombrie/7 noiembrie 1917, respectiv 5/18
ianuarie 1918, a avut ca efect imediat creşterea importanţei
opţiunii pro-România, în rândurile fruntaşilor politici
basarabeni58.

56
Ibidem, p. 171.
57
Ibidem, pp. 164-171

16
 O comparaţie foarte sugestivă, deşi nu în totalitate
corectă, face balcanologul Barbara Jelavick: „Exact aşa cum
temerile în privinţa intenţiilor italienilor au influenţat acţiunile
croaţilor şi slovenilor, incertitudinea în ceea ce priveşte
atitudinea ucrainenilor i-a determinat pe liderii moldoveni să ia
decizii radicale”59.
De o prezentare consistentă din partea lui Charles
Vopicka beneficiază şi actul de unire condiţionată a Basarabiei
cu România, adoptat de către „Sfatul Ţării” la 27 martie/9
aprilie 1918, văzut ca expresia liberă a unei adunări
reprezentative, în concordanţă cu principiile şi interesele
Antantei, chiar dacă favorizat şi de faptul că Basarabia era
„prea slabă pentru a-şi garanta independenţa prin propriile
mijloace”60.
Reprezentativitatea şi legitimitatea „Sfatului Ţării”,
dreptul său de a decide soarta Basarabiei au fost adesea
contestate de către istoriografia rusă, post-ţaristă, sovietică şi
post-sovietică, precum şi de ecoul acesteia, istoriografia
moldovenească româno-fobă. Unele aserţiuni în acest sens au
fost reţinute şi în anumite lucrări de referinţă din spaţiul
occidental61.
În schimb, alţi istorici au respins aceste interpretări, prin
raportarea evenimentelor din Basarabia, din anii 1917-1918 la
spiritul şi la contextul perioadei. Astfel, Barbara Jelavich scrie:
„Consiliul («Sfatul Ţării – n.n.») a funcţionat, totuşi, de fapt,
într-o manieră foarte asemănătoare aceleia a adunărilor
naţionale ale perioadei erau, într-un anumit sens,
autoproclamate. În caz de război, ar fi fost imposibil ca, în
oricare regiune, să fie instituite guverne provizorii bazate pe

58
Gheorghe E. Cojocaru, Integrarea Basarabiei în cadrul României (1918-
1923), Bucureşti, Editura SEMNE, 1997, pp. 28-29.
59
B. Jelavich, op. cit., pp. 148-149.
60
Ch. Vopicka, Secretele Balcanilor…, pp. 201-206.
61
A se vedea, de exemplu, L.S. Stavrianos, op. cit., pp. 565-566.

17
alegeri deschise, care să reprezinte clar voinţa populaţiei
respective”62.
Conform li I. Gh. Duca, Charles Vopicka nu s-a
rezumat la a privi cu simpatie ascensiunea unionismului în
Basarabia. Viitorul premier efemer de la finele lui 1933
menţionează în memoriile sale o rundă de consultare pe care
fruntaşul basarabean Ion Inculeţ, ceva mai reticent în privinţa
unirii cu România, ar fi avut-o în martie 1918 pe această temă,
cu reprezentanţii Antantei acreditaţi la Iaşi. În timp ce Fasciotti
s-a arătat sceptic faţă de idee („Rusia oricum, îşi va reveni”),
Barclay s-a exprimat enigmatic („Faceţi cum credeţi”), iar
Saint-Aulaire şi-a comunicat acordul în mod sec, Charles
Vopicka l-a asigurat pe Inculeţ de întreg sprijinul S.U.A., pe
lângă întreaga lui simpatie personală, „întrucât, fiind ceh de
origine, cauza independenţei tuturor micilor naţiuni europene îi
este cu deosebire scumpă”63.
Din păcate pentru români, în anii interbelici, aceştia
aveau să constate că numeroşi cehi simpatizau mai degrabă cu
marele stat sovietic, în virtutea afinităţilor etno-lingvistice
slave, dar şi a unor opţiuni politico-ideologice de stânga.
În volumul său memorialistic, Charles Vopicka face
referiri la situaţia existentă în Basarabia în vara anului 1918.
Relaţia între autorităţile centrale (civile şi militare) româneşti şi
cele provinciale era dificilă, întrucât românii din dreapta
Prutului procedau la rechiziţii masive de cereale din Basarabia,
presaţi de Puterile Centrale să-şi îndeplinească obligaţiile
impuse prin Pacea de la Bucureşti, totul în condiţiile unor
recolte slabe, din cauza secetei64.
De fapt, pe lângă secetă, recoltele slabe mai aveau şi
alte cauze, începând cu ne-cultivarea multor suprafeţe arabile,

62
B. Jelavich, op. cit., p. 149.
63
I. Gh. Duca, op. cit., p. 105.
64
Ch. Vopicka, Secretele Balcanilor…, p. 226 (însemnări din 23 iunie şi 1
iulie 1918), 239 (însemnare din 21 septembrie 1918).

18
fapt generat, la rândul său, de lipsa forţei de muncă ()populaţia
adultă masculină fusese, în mare parte, până la finele lui 1917,
mobilizată şi de agitaţiile revoluţionare de pe întreg parcursul
anului agricol 1917.
La începutul lunii noiembrie 1918, Charles Vopicka şi
colonelul Yates au efectuat o călătorie de
informare/documentare în Basarabia. În acest context, Ch.
Vopicka scrie că etnicii români ar forma circa 3/4 din populaţia
provinciei (2 milioane din 2,7 milioane)65. Aprecierea amintită
este una exagerată, recensământul din 29 decembrie 1930
consemnând pentru provincia dintre Prut şi Nistru o majoritate
românească de 56,2%66.
Deplasarea în Basarabia a coincis cu anumite schimbări
ale viziunii lui Charles Vopicka asupra întregirii şi organizării
statului naţional român, consemnate (şi) de Nicolae Iorga, care
le pune pe seama unor afinităţi pan-slaviste. Astfel, la 22
octombrie/4 noiembrie 1918, marele istoric consemnează, pe
marginea deplasării lui Vopicka la Chişinău: „A vorbit fără nici
un element de veche diplomaţie europeană, ca un american şi
ca un ceh, bătând cu pumnul în masă şi dând frâu liber
plămânilor[…]. A vorbit cu democraţii şi cu boierii, care toţi au
fost pentru unirea cu România. Cu Nistor (Ion istor, din
Bucovina – n.n.), a vorbit un ceas întreg: pare să i se fi spus că
pentru Ardeal va fi plebiscit”67.
După numai trei zile, N. Iorga pune pe hârtie
următoarele însemnări: „Vopicka îşi retrage declaraţiile de la
Chişinău. Dar ne asigură de integritatea României şi speră
pentru noi Bucovina şi Ardealul. Basarabiei, influenţat de
Slave, el îi vrea doar autonomia. A trebuit trudă ca să-l facă
guvernul să admită tăcerea (sublinierea îi aparţine lui Iorga –

65
Ch. Vopicka, Secretele Balcanilor…, p. 260.
66
L. Boia, România – ţară de frontieră a Europei, Bucureşti, Editura
Humanitas, 2002, pp. 18-19.
67
N. Iorga, op. cit., II, p. 92.

19
n.n.) asupra acestui punct, căci altă formulă nu voia în ruptul
capului”68.
De fapt, citind mărturisirile lui Vopicka, descoperim că
el fusese impresionat de nemulţumirea cvasi-generală din
Basarabia. Nemulţumiri exprimau nu doar ruşii şi evreii
rusofoni, care pierduseră unele privilegii cultural-lingvistice,
nu doar marii proprietari, speriaţi de spectrul unei reforme
agrare radicale, ci şi mulţi români basarabeni, care preferau să-
şi spună şi să fie numiţi „moldoveni” şi considerau că provincia
lor ar fi trebuit să beneficieze de mai multă autonomie în cadrul
României69.
Totuşi, la 27 noiembrie/10 decembrie 1918, după ce la
Bucureşti a fost emis Decretul-Lege privind instituirea votului
universal masculin, Sfatul Ţării a legiferat o amplă reformă
agrară în Basarabia (act, neconfirmat, cu unele amendamente,
de parlamentul României, în martie 1920), apoi a renunţat la
condiţiile de unire enunţate în urmă cu opt luni, după care s-a
auto-dizolvat70.
Acest eveniment nu este trecut cu vederea de către
Charles Vopicka, însă diplomatul american îl datează greşit (20
decembrie 1918) şi îl consideră ca un semn al încrederii
oamenilor politici basarabeni că drumul spre democratizarea
României şi rezolvarea problemelor sale sociale este
ireversibil71.
Proclamarea Marii Uniri nu a semnificat sfârşitul
greutăţilor, sacrificiilor şi a incertitudinilor româneşti, ţara
confruntându-se cu urmările războiului, pe plan intern, şi cu o
serie de ameninţări şi probleme litigioase în aproape toate
punctele cardinale.

68
Ibidem, p. 99.
69
Ch. Vopicka, Secretele Balcanilor…, p. 260 şi următoarele.
70
Gh. E. Cojocaru, op. cit., pp. 96-98.
71
Ch. Vopicka, Secretele Balcanilor…, p. 286.

20
 La începutul anului 1919, Charles Vopicka descrie
situaţia economică foarte grea din România şi pune problema
ajutorării acesteia de către S.U.A., în primul rând cu alimente,
pentru a evita grave consecinţe pe plan social şi, în ultimă
instanţă, politic, după exemplul rusesc72. De altfel, sfârşitul
anului 1918 nu a consemnat numai proclamarea Marii Uniri, ci
şi apariţia sau re-apariţia pe scena politică a unor partide cu
programe sociale radicale (Partidul Socialist, fostul Partid
Social-Democrat din România, trecut în ilegalitate în 1916 şi,
respectiv, Partidul Ţărănesc), precum şi reprimarea sângeroasă
a unor manifestaţii muncitoreşti de protest (Bucureşti, 13/26
decembrie 1918, peste 100 de morţi şi câteva sute de răniţi)73.
Unul dintre cei mai sceptici oameni politici români, la
începutul anului 1919, în conjunctura complexă şi pe alocuri
contradictorie de atunci, era Alexandru Marghiloman, din
motive lesne de înţeles. Astfel, la 11 ianuarie 1919, fostul şef
de guvern notează: „Asupra greutăţilor din Transilvania,
Nastasievici îmi spune că joi a fost o ciocnire între Vopicka şi
Brătianu, cu privire la Ungaria. Vom vedea dacă m-am înşelat
când gândeam totdeauna că englezii şi americanii nu vor părăsi
pe unguri”74. Politicianul conservator se înşela, în mare parte,
atât asupra conduitei diplomatice a Marii Britanii şi a S.U.A.,
cât şi asupra atitudinii lui Charles Vopicka, în scrierile căruia
găsim referiri indignate la acţiunile teroriste, violente şi
revanşarde ale unor grupuri înarmate maghiare, împotriva
românilor ardeleni, după 1 Decembrie 1918”75.
O informaţie privind reacţia lui Charles Vopicka la
evenimentele din Transilvania, publicată în ziarul „România”
este consemnată, chiar dacă la modul dubitativ, de însuşi Al.
Marghiloman, la 2/15 martie 1919: „Ziarul «România»

72
Ibidem, p. 286-287.
73
Istoria României în date…, pp. 352-354.
74
Al. Marghiloman, op. cit., III, p. 251.
75
Ch. Vopicka, Secretele Balcanilor…, pp. 238-239 şi următoarele.

21
pretinde că Vopicka a convocat pe miniştrii aliaţi şi că
punându-le sub ochi documentele dovedind pregătirile
ungurilor, corpul diplomatic aliat a trimis o notă lui Berthelot,
lui Franchet d’Espray şi Conferinţei de la Paris. S-ar cere mână
liberă pentru noi în Ungaria”76.
Evoluţia relaţiilor româno-ungare în anul 1919 a fost
însă una profund negativă, degenerând într-un veritabil război,
încheiat la 4 august 1919 cu ocuparea Budapestei şi disoluţia
Republicii Sovietice Ungare, după 133 de zile de existenţă. În
paralel, la 2 iulie 1919, şeful guvernului român, Ion I. C.
Brătianu a părăsit lucrările Conferinţei de la Paris (începute în
luna ianuarie), nemulţumit de atitudinea Marilor Puteri faţă de
România.
Şi în această perioadă, Charles Vopicka a continuat să
susţină cauza românească. În problema retragerii trupelor
româneşti din Ungaria, Charles Vopicka şi alţi doi diplomaţi
nord-americani l-au îndemnat pe Frank Lyon Polk să adopte o
atitudine mai laxă, transmiţând un mesaj al lui Brătianu, prin
care, acesta se angaja să se conformeze cererilor din partea
Aliaţilor, imediat după alegerile din România. Marele om
politic român dorea să aştepte rezultatele dezbaterilor din
Senatul S.U.A. cu privire la ratificarea Tratatului de la
Versailles (unde votul avea să fie negativ, determinând
retragerea S.U.A. de la Conferinţă), înainte de a-şi stabili
conduita politică şi diplomatică ulterioară77.
Primele alegeri parlamentare la scara României Mari
aveau să se desfăşoare în intervalul 2-9 noiembrie 1919. Între
timp, însă, la 27 septembrie 1919, guvernul lui Ion I.C.
Brătianu, aflat în funcţie de la 29 noiembrie/12 decembrie
1918, fusese înlocuit cu un alt Consiliu de Miniştri, prezidat de
către generalul Arthur Văitoianu (n. 1864 – d. 1956)78.

76
Al. Marghiloman, op. cit., III, p. 272.
77
S.D. Spector, op. cit., p. 284, nota 6.
78
Istoria României în date…, p. 359-360.

22
 Pentru atitudinea sa, considerată excesiv de româno-
filă, Charles Vopicka a fost chemat la Paris de către F.L. Polk,
în a doua decadă a lunii octombrie 191979, episod amintit
fugitiv de cel învinuit, în memoriile sale, într-o secţiune datată
însă mai puţin riguros, în care îşi atribuie un rol esenţial în
restabilirea legăturilor între România şi Forumul Păcii de la
Paris, prin modificarea unor clauze ale Tratatului Minorităţilor
(preambul şi articolele 10-11), ceea ce a facilitat acceptarea
acestui document de către statul român80.
La finele lunii noiembrie 1919, Charles Vopicka
evidenţia, faţă de F.L. Polk, poziţia radicală a S.U.A. în relaţia
cu România, căreia îi pretindea să semneze o serie de tratate a
căror ratificare de către S.U.A. devenise foarte puţin probabilă,
după decizia Senatului în privinţa tratatului de la Versailles81.
Numele lui Vopicka este menţionat şi de către Al.
Marghiloman, în acest context, într-o însemnare din 24
noiembrie 1919: „Se ştie cu precizie că Aliaţii au să se predea
astăzi, la 5 şi jumătate, nota ultimatum. Trebuie să semnăm în
opt zile; nu este vorba de ruptură diplomatică în caz de refuz
din partea noastră, dar România ar fi considerată ca ieşită din
Alianţă. Se zice co Vopicka ar lăsa să se înţeleagă că s-ar putea
prelungi termenul la nevoie. S-ar dori să se aibă semnătura
noastră înainte ca America să fie ieşită din Societatea
Naţiunilor!”82
În cele din urmă, după constituirea unui guvern de
coaliţie condus de Al. Vaida Voevod (transilvănean), în seara
de 10 decembrie 1919, din partea României, generalul
Constantin Coandă (n. 1837 – d. 1932) şi juristul Victor
Antonescu (n. 1874-d. 1947) au semnat Tratatul cu Bulgaria,

79
S. D. Spector, op. cit., p. 253, nota 119.
80
Ch. Vopicka, Secretele Balcanilor…, pp. 303-305.
81
S.D. Spector, op. cit., p. 290.
82
Al. Marghiloman, op. cit., p. 333.

23
precum şi textele modificate ale Tratatului Minorităţilor şi aş
Tratatului cu Austria83.
Câteva luni mai târziu, lua sfârşit şi misiunea lui
Charles J. Vopicka în România, ca şi activitatea acestuia în
calitate de diplomat, pe fondul retragerii S.U.A. de la
Conferinţa de Pace de la Paris şi, din problemele europene.
După revenirea în S.U.A., Charles J. Vopicka şi-a publicat
volumul de memorii devenit clasic pentru balcanologia
occidentală84, apoi s-a dedicat din nou lumii afacerilor,
renunţând însă la producerea şi comercializarea berii, întrucât,
în anul 1919, prin amendamentul 18 la Constituţia din 1787, a
fost instituită prohibiţia asupra băuturilor alcoolice, situaţie
menţinută până la abrogarea amendamentului respectiv, în anul
193385.
A fost ales preşedinte al American Traders Corporation
şi a sprijinit, pe plan financiar, statul cehoslovac 86, a cărui
situaţie economică era, oricum, una foarte bună, printre ţările
din centrul şi estul Europei.
A încetat din viaţă la 5 septembrie 1935, la Chicago87.
Privind în ansamblul său,. Activitatea diplomatică a lui
Charles J. Vopicka, putem concluziona că acesta a nutrit şi
manifestat simpatie pentru cauza unităţii naţionale româneşti,
mai ales în privinţa Transilvaniei (şi a Bucovinei), cu unele
nuanţări şi oscilaţii în privinţa Basarabiei, unde însă şi
problemele naţional-identitare, cu un puternic substrat social,
erau mai complexe, după un secol de opresiune fără
corespondent cu duritate în Europa timpului.

83
Istoria României în date…, pp. 360-361.
84
Vezi supra nota 1.
85
Constituţia Statelor Unite ale Americii, traducere şi note de Elena Simina
Tănăsescu şi Nicolae Pavel, cuvânt introductiv de Ioan Muraru, postfaţă de
Mihai Constantinescu, Bucureşti, Editura ALL, 2002, pp. 80-83.
86
Flps.newberry.org…, accesat la 08 iulie 2018.
87
www.biography.hiu.cos.cy, accesat la 17 iulie 2018.

24
 În mai multe împrejurări, precum în zilele de început
ale participării statului român la Primul Război Mondial, lipsa
de pregătire şi de experienţă diplomatică şi-au spus cuvântul.
Trebuie însă remarcat şi faptul că, în relaţia cu superiorii săi de
la Departamentul de Stat, în momente dificile, precum lunile
premergătoare Păcii de l Bucureşti sau cele consecutive
retragerii lui Ionel Brătianu de la Conferinţa de la Paris, a
evidenţiat şi prezentat pertinent li nuanţat situaţia concretă a
României şi sacrificiile românilor, obiectând asupra unor
percepţii şi abordări simpliste, superficiale sau unilaterale.

25