Docea CarolIsimonarhiaconstitutionala

See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.
net/publication/283719977
Carol I și monarhia constituțională. Interpretări istorice, Timișoara, Presa

Universitară Română, 2001
Book · March 2001

DOI: 10.13140/RG.2.1.2160.0080
CITATION READS
1 4,826
Some of the authors of this publication are also working on these related projects:
Regional Identity of Banat View project
Germans in Romania View project
All content following this page was uploaded by Vasile Docea on 12 November 2015.
The user has requested enhancement of the downloaded file.

Vasile Docea
CAROL I ŞI MONARHIA CONSTITUŢIONALĂ

INTERPRETĂRI ISTORICE
VASILE DOCEA
ISBN: 973-8063-76-0
Vasile Docea
Carol I şi monarhia
constituţională
Interpretări istorice
PRESA UNIVERSITARĂ ROMÂNĂ

TIMIŞOARA 2001
CUPRINS
Cuvânt înainte 7
ÎNTRE FAMILIE SI POLITICA
Conştiinţa genealogică a regelui Carol I 13

Educaţia genealogică 14
Orgoliul bine temperat 36
De la glasul inimii la „raison d’Etat“:

proiectele matrimoniale ale lui Carol I 41
„C’est un caprice de premier amour“ 44
Nici „bonapartist“, nici „orleanist“ 46
Un handicap matrimonial: să fi principe al României 56
Primul proiect rusesc: „partida“ Leuchtenberg 57
Intermezzo: un proiect italian de rezervă 63
Al doilea proiect rusesc 68
„Este imposibilă o prelungire a aşteptării“ 71
Căsătoria 78
Concluzii 81
MONARHUL CONSTITUTIONAL
Europa monarhică şi România lui Carol I:

analogii, modele străine, tradiţii autohtone 85
Europa – unitate sau pluralitate de modele monarhice? 86
Franţa şi Germania: două modele concurente în modernizarea
românească 91
Spre limitarea unei puteri nelimitate 96
Prinţul străin, colportor de model politic 103
Ereditatea tronului 109
Între divin şi laic 111
Unde supravieţuieşte tradiţia? 114
Concluzii 120
VASILE DOCEA
Carol I şi Academia Română 123

Interesul pentru cultură 124
Ocrotind limba română 127
Istoria ca legitimare 130
Regele filantrop 134
DESPRE IZVOARE SI ISTORIOGRAFIE
Jurnalul regelui Carol I 141

Jurnale şi memorii: o îndeletnicire obişnuită a casei regale 141
De când ştim că există un jurnal al regelui Carol I şi când a început
să-l scrie? 143
Ce conţine jurnalul şi cum a fost folosit? 146
„Memoriile“ regelui Carol I: autori, surse, ediţii 151

Neconcordanţe şi ambiguităţi 151
Doi colaboratori ai regelui Carol I: Georg Schaefer şi
Mite Kremnitz 153
Ediţiile „Memoriilor“ 158
Un confident al regelui: scriitorul Paul Lindenberg 161

Cine a fost Paul Lindenberg? 161
Amintiri despre rege 165
Între inerţie şi resurecţie: istoriografia monarhiei

la începutul anilor ’90 179
Avatarurile unei preocupări istoriografice 179
Situaţia actuală: haine noi, vechi năravuri 183
INDICE DE PERSOANE 191

Cuvânt înainte
Cartea de faţă reuneşte rezultatele cercetărilor ce le-am

făcut, până în momentul de faţă, în două direcţii, pe care le
socotesc de un interes deosebit. Amândouă au devenit, pentru
mine, domenii prioritare de cercetare. Primul este cel al istoriei
regimului constituţional-monarhic în România, ce cuprinde
perioada dintre anii 1866 şi 1947. Cel de-al doilea se referă la
regele Carol I, la biografia şi personalitatea sa. Din punctul de
vedere al metodologiei, cele două domenii sunt diferite, căci
primul presupune folosirea metodelor specifice istoriei
instituţionale, pe când cel de-al doilea cere utilizarea
instrumentelor biografului. Ele sunt, totuşi, legate între ele, atât
de strâns, cred, încât nu putem înţelege istoria regimului
constituţional-monarhic, cel puţin a începuturilor şi a primei
perioade de funcţionare a lui, fără a cunoaşte personalitatea
celui care a fost primul monarh constituţional. Se va vedea, de
altfel, în această carte, cât de puternică a fost amprenta
personală pe care el a lăsat-o asupra întocmirilor politice şi
instituţionale ale României moderne.
Cele ce urmează nu sunt o „biografie“ a regelui Carol I,
dar nici o „monografie“ a regimului politic amintit. Ele sunt
studii şi articole pe care le-am scris în ultimii ani, publicate,
unele, în diferite volume şi reviste de specialitate, rămase,
altele, inedite. Pentru materialele deja publicate, am indicat, la
sfârşitul fiecăruia, locul unde au văzut pentru prima dată lumina
VASILE DOCEA
tiparului. Pe toate, însă, edite sau inedite, le leagă interesul

pentru cele două teme, la rândul lor de nedespărţit.
Atunci când am scris aceste studii, am încercat să privesc
lucrurile dintr-o dublă perspectivă, biografică şi instituţională.
Ponderea fiecăreia, însă, este diferită, de la caz la caz. Astfel, de
exemplu, în studiul despre Conştiinţa genealogică a regelui
Carol I predomină maniera biografică, accentul cade pe
elementul personal, iar mediul politic şi instituţional este văzut
din perspectiva „personajului“. Dimpotrivă, în studiul Europa
monarhică şi România lui Carol I: analogii, modele străine,
tradiţii autohtone, în prim-plan se află istoria instituţională, cu
tot bagajul metodologic pe care îl presupune, din care nu
lipseşte analiza comparativă. În alte studii, unul despre
Proiectele matrimoniale ale lui Carol I, celălalt despre
legăturile dintre Carol I şi Academia Română, cele două
perspective se regăsesc – dacă pot spune aşa – în doze egale.
Pentru că orice încercare de reevaluare, fie ea cât de
modestă, trebuie să cuprindă şi o rediscutare a izvoarelor şi
istoriografiei, am selectat, în secţiunea finală a cărţii, câteva
dintre articolele mele dedicate anlizei surselor istoriei monarhiei
şi ale biografiei lui Carol I, cărora le-am adăugat un articol scris
în 1993, despre istoriografia actuală dedicată acestei teme.
Articolul reflectă situaţia de până în acel an, dar constat că, deşi
între timp s-au mai publicat unele lucrări pe marginea
problemei în discuţie, concluziile mele rămân, în linii generale,
valabile.
Se cuvine să mai fac o precizare preliminară, referitoare
la „personajul principal“ al acestei cărţi şi la felul în care am
înţeles să-l abordez. Carol I a avut o dublă calitate: cea de prinţ
al unei vechi case germane, de Hohenzollern, şi cea de suveran
al României. Când a venit în România, la 1866, el nu şi-a
pierdut-o pe prima. Cele două calităţi nu au fost, aşadar,
succesive, ci, din 1866, au coexistat. A fost el însuşi conştient
de aceasta şi, mai mult decât atât, a încercat de-a lungul întregii
domnii să le aducă la convergenţă, reuşind de cele mai multe
ori, eşuând însă dramatic, aşa cum se ştie, spre sfârşitul vieţii.
Cred, aşadar, că orice încercare de a înţelege personalitatea şi
faptele regelui nu poate reuşi decât în măsura în care ţine seama
de acest dublu sistem referenţial.
Cercetările făcute pe tema istoriei monarhiei mi-au fost
înlesnite de două împrejurări. Înainte de toate, de un stagiu de
cercetare în Germania, în 1994 – 1995, posibil datorită
generozităţii Serviciului german pentru schimburi
interacademice (DAAD). Apoi, de şansa pe care am avut-o să
lucrez, ani la rând, în calitate de cercetător, la Institutul de
istorie “A. D. Xenopol” din Iaşi.
Dacă ar trebui ca această carte să poarte o dedicaţie, ea
le-ar fi adresată studenţilor mei de la Universitatea Banatului
din Timişoara, alături de care am discutat multe din ideile
cuprinse aici: cu cei de la Facultatea de istorie, la seminarul
despre Dinastiile străine din sud-estul Europei în secolul XIX şi
cu cei de la Facultatea de ştiinţe politice şi administrative, la
cursul şi seminarul de Istoria comparată a instituţiilor politice.
Volumul se adresează, însă, unui public mai numeros. Din
rândurile lui, nu-i exclud pe specialişti, fie şi pentru simplul
motiv că studiile publicate în acest volum se întemeiază pe un
mare număr de documente inedite şi pe o bibliografie nu
întotdeauna uşor accesibilă. În sfârşit, sper că iubitorii de
istorie, în general, vor găsi aici lucruri care să-i intereseze, cu
atât mai mult cu cât tema istoriei monarhiei pare să fi revenit în
actualitate.
De altfel, am scris aceste studii pornind de la convingerea
că e necesară, astăzi, o reevaluare a istoriei monarhiei, după
îndelungata ei trecere sub tăcere în vremea regimului comunist.
Strânse aici laolaltă, ele sunt „prefaţa“ unei viitoare monografii
a regimului monarhiei constituţionale din România, dar şi a
unei biografii a regelui Carol I, pe care sper să le pot duce la
bun sfârşit cât mai curând.
Timişoara, mai 2001 Vasile Docea
9
Între familie şi politică
Conştiinţa genealogică a regelui
Carol I
„Numele Hohenzollern este un nume de onoare, de care

el, cu modestă reţinere, trebuie să rămână întotdeauna
conştient “1.
Carol I avea optsprezece ani şi era cadet la Şcoala de
artilerie din Berlin, când tatăl său scria aceste cuvinte. Ele fac
parte dintr-o scrisoare, pe care principele Karl Anton i-a
trimis-o unui căpitan von Hagens, însoţitorul militar al fiului
său. Familia lui Carol locuia atunci la Düsseldorf, aşa încât
principele nu se putea ocupa direct de educaţia lui. O făcea,
însă, căpitanul von Hagens, angajat special pentru acest scop şi
instruit periodic de către tată, căruia trebuia să-i trimită rapoarte
bisăptămânale despre starea educaţiei fiului. Prezenţa acestui
sfat, între alte principii după care trebuia orientată educaţia lui
Carol, ne dezvăluie faptul că, din „curricula“ sa pedagogică
făcea parte şi instruirea genealogică. Scopul acesteia era de a-l
face conştient pe tânărul prinţ de apartenenţa sa la familia
Hohenzollern, de vechimea acesteia, de rolul ei istoric şi de
importanţa pe care o avea în vremurile de-atunci. Era o instruire
conştientă şi programatică, iar ei îi erau supuşi, fără îndoială,
toţi copiii caselor nobiliare. O instruire al cărei rezultat, ce poate
1 „Der Name Hohenzollern ist ein Ehrenname, dessen er sich stets in

bescheidener Zurückhaltung bewußt bleiben muß“. Karl Anton către von
Hagens, Düsseldorf, 11 aprilie 1857. Arh. St. Bucureşti, Fond Casa regală,
Carol I. Personale, dos. I/1, f. 36.
VASILE DOCEA
deveni o componentă definitorie a personalităţii, îl numim

conştiinţă genelogică.
Am convingerea că, în cazul lui Carol I, conştiinţa sa
genealogică prezintă pentru noi un interes aparte. Crescut şi
format, ca prinţ, într-un anumit mediu familial, politic şi
cultural, el a fost „răsădit“, la vârsta de 27 de ani, într-o lume
complet străină, într-o ţară ce l-a ales ca suveran. Ar fi grşit să
ne imaginăm că, odată cu acel moment (1866), el şi-ar fi lăsat în
locurile de origine, în Germania, experienţele şi trăirile de până
atunci, adică propria personalitate, şi s-ar fi înfăţişat în România
ca un fel de „tabula rasa“, care aştepta să fie modelată de
mediul adoptiv. Dimpotrivă, a adus cu sine toate acele lucruri,
între care se număra şi conştiinţa sa genealogică, deja formată.
A ignora acest lucru înseamnă a nu înţelege felul în care a
perceput realităţile româneşti şi a judeca greşit resorturile
deciziilor pe care le-a luat în calitate de suveran.
Voi încerca, în cele ce urmează, să reconstitui felul în
care s-a format conştiinţa genealogică a lui Carol I şi elementele
care au compus-o. Apoi, să reconstitui formele în care aceasta
s-a manifestat după venirea lui în România. Nu există încă
studii dedicate acestei probleme, iar informaţiile pe care ni le
oferă mărturiile „de epocă“ (documente, corespondenţă,
memorialistică) sunt cât se poate se sărace. Din aceste motive,
textul de faţă conţine multe ipoteze şi prea puţine certitudini.
Dar putem vorbi, oare, de certitudini, atunci când cercetăm
conştiinţa cuiva?
Educaţia genealogică
Familia joacă un rol covârşitor în formarea unei persoane.

Înaintea tuturor, părinţii îi supraveghează şi influenţează
devenirea în prima parte a vieţii. Ei îi modelează mediul şi,
totodată, sunt o parte a acestuia. Alături se află ceilalţi membrii
ai familiei, rudele, care pot juca la rândul lor un rol în formarea
copilului sau a tânărului. Dar, în afara acţiunii nemijlocite, care

e condiţionată de prezenţa fizică, familia îl formează pe individ
şi altfel, prin transmiterea tradiţiilor proprii. În transmiterea
acestora, o misiune importantă îi revine genealogiei, înţeleasă
nu atât sub înfăţişarea legăturilor de sânge propriu-zise, cât sub
aspectul conştientizării acestora, ce are ca efect asumarea de
către individ a unor valori specifice, transmise din generaţie în
generaţie şi care sunt percepute ca trăsături distinctive pentru
membrii acelei familii. În vremea tinereţii lui Carol I, atât
membrii prezenţi ai familiei – părinţi, bunici, fraţi – cât şi
neamul în înţelesul de moştenire a unor valori transmise peste
generaţii, au contribuit la formarea sa.
Dacă astăzi originile legendare ale neamului
Hohenzollern au fost alungate de cercetarea istorică în sfera
ficţiunii, se pare că altfel au stat lucrurile în vremea tinereţii lui
Carol, pe la mijlocul secolului XIX. Pe-atunci familia credea
încă în acele legende. Ca întemeietori ai dinastiei Hohenzollern
– dar şi ai celei de Habsburg – erau socotiţi când un rege franc,
Guntram, când un conte Thassilo de Zolern, trăitor la curtea lui
Carol cel Mare2. Conform unei alte tradiţii, s-ar trage din
familia ducală şvabă a Burkardinilor3. Aceste legende, care
plasau originile neamului într-un trecut eroic, vor fi contribuit
într-o oarecare măsură la conturarea conştiinţei de sine a
prinţului Carol.
Despre trecutul îndepărtat al familiei i-a vorbit adesea, la
vârsta la care asemenea istorisiri lasă amprente puternice,
preceptorul său Georg Schaefer (1823 – 1908). Anterior
căpitanului von Hagens, acesta l-a însoţit şi supravegheat
îndeaproape în timpul celor şapte ani (1850 – 1856) în care,
departe de familie, Carol şi-a făcut studiile gimnaziale la
2 Peter Mast, Die Hohenzollern. Von Friedrich III. bis Wilhelm II., Wien,
Tosa Verlag, 1994, p. 11.
3 Heinrich v. Massenbach, Die Hohenzollern einst und jetzt, 1952, p. 8.
15
VASILE DOCEA
Dresda4. Doctor în filosofie, Georg Schaefer avea să devină mai

târziu, în 1868, profesor de istoria artei la Şcoala tehnică
superioară din Darmstadt. Înainte de aceasta, însă, pe când se
afla în serviciul casei princiare de la Sigmaringen, a scris o carte
despre istoria neamului Hohenzollern în Evul Mediu5. Cartea,
scrisă dacă nu la comanda, cel puţin cu încuviinţarea tatălui lui
Carol I6, a servit, fără îndoială, la educaţia genealogică a
copiilor săi.
Spirit liberal şi democrat pentru acea vreme, ales de către
principele Karl Anton ca educator al fiului său tocmai din
această pricină, Georg Schaefer a influenţat felul lui Carol de a
se raporta la propriul neam. Aşa cum avea să-şi amintească
regele României mai târziu, principiul de la care porneau
sfaturile lui Georg Schaefer şi pe care i l-a repetat adesea era
următorul:
„Trebuie să te străduieşti, pentru ca lumea să-ţi ierte că
te-ai născut prinţ“7.
Era o altă formulare, mai „democratică“, a ideii de modestie,
conţinută de sfatul tatălui său, pe care l-am amintit la începutul
acestui studiu.
Cea dintâi atestare documentară a familiei, considerată
sigură, este din 1061, când sunt amintiţi “Burchardus et Wezil
de Zolorin”, morţi într-o luptă din acel an8. Un fiu sau nepot al
primului, Friedrich I, conte de Zollern, numit şi “Vameşul” (der
4 Arhivele Statului Bucuresti, Fond Casa Regala, dos. 26/1893.

5 Histoire de Hohenzollern au Moyen Age, par Georges Schaefer, docteur en
Philosophie, conseiller de cour et chevalier de l'ordre de Hohenzollern.
Paris, Librairie de firmin Didot frères, fils et C-ie, 1859. Un exemplar al
cărţii se păstrează la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti.
6 Cartea îi este dedicată principelui Karl Anton.
7 Aus dem Leben König Karls von Rumänien. Aufzeichnungen eines
Augenzeugens, vol. I, Stuttgart, 1894, p. XVII.
8 Într-o cronică medievală, a călugărului Berthold din Reichenau. P. Mast, op.
cit., p. 11.
Maute)9, este evocat de documente între 1085 şi 1115. Nepotul

său Friedrich III (mort pe la 1200) a obţinut prin căsătorie titlul
de burggraf de Nürnberg (avea să se intituleze, din această
cauză, Friedrich I). Odată cu fiii acestuia, neamul se va separa,
la începutul secolului XIII, în două ramuri. Konrad (m.
cca.1260), fiul mai mare, i-a succedat în demnitatea de
Burggraf de Nürnberg şi a întemeiat ramura franconă a
familiei, cea care va ajunge mai târziu să domnească în
Brandenburg (apoi în Prusia). Al doilea născut, Friedrich II (m.
1251 sau 1255), a moştenit posesiunile din Suabia, inclusiv
castelul Hohenzollern din Hechingen, considerat leagănul
întregului neam. El este întemeietorul ramurii şvabe a
Hohenzollernilor10.
Urmaşii lui Friedrich II, care purtau titlul de conte de
Hohenzellern, au reuşit să rotunjească posesiunile ramurii şvabe
a familiei, fie prin cumpărări, fie prin înzestrări din partea
împăraţilor germani, în slujba cărora s-au aflat adesea. În a doua
jumătate a secolului XV, contele Eitel Friedrich II l-a însoţit pe
împăratul habsburg Maximilian I în campaniile împotriva
cantoanelor elvaţiene, fiind apoi răsplătit, pentru slujba
credincioasă, cu demnitatea de trezorier ereditar al imperiului11.
Nepotul său, contele Karl I (1534 – 1576), a dobândit de la
Ferdinand I de Habsburg, în 1535, domeniile Sigmaringen şi
Veringen şi a devenit preşedinte al Consiliului aulic imperial
din Viena. Este momentul în care castelul şi oraşul
Sigmaringen, atestate încă din secolul XI şi trecute succesiv în
posesiunea mai multor familii (Habsburg, Württemberg,
9 În limba germană, cuvintele Zoller şi Maute înseamnă acelaşi lucru: vameş.

10 P. Mast, op. cit., p. 11 – 12.
11 H. v. Massenbach, op. cit., p. 38.
17
VASILE DOCEA
Werdenberg etc.), intră în stăpânirea ramurii şvabe a

Hohenzollernilor şi devine reşedinţă preferată12.
Odată cu moartea lui Karl I, posesiunile familiei aveau să
se împartă din nou, de data aceasta între trei dintre cei 17 copii
pe care contele i-a avut cu Anna de Baden. În urma pactului de
moştenire din 1576, ramura şvabă se împărţea în trei linii:
Hechingen, Sigmaringen şi Heigerloch. Cea de-a treia s-a stins
în 1634, iar posesiunile ei au revenit liniei Sigmaringen. Linia
Hechingen a durat până în 1869, când a murit ultimul ei
descendent în linie directă masculină13. De-atunci, membrii
liniei Hohenzollern-Sigmaringen poartă titlul simplu de principi
de Hohenzollern.
În 1576, când a avut loc separarea, reprezentanţii celor
trei linii nou create purtau fiecare titlul de “conte de
Hohenzollern, Sigmaringen şi Veringen, seniori de Heigerloch
şi Wehrstein şi trezorieri ereditari ai Sfântului Imperiu Roman”.
Exercitarea efectivă a funcţiei de trezorier le revenea conţilor
din linia Heigerloch14. Primul reprezentant al liniei Sigmaringen
a fost contele Karl II (1576 – 1606). El este considerat drept
întemeietorul acestei linii, din care se trage şi regele Carol I.
Spre deosebire de rudele lor din Brandenburg, care odată
cu Reforma din veacul al XVI-lea au îmbrăţişat confesiunea
luterană, Hohenzollernii şvabi nu au renunţat la credinţa
catolică. Contele Johann (1606 – 1638), fiul lui Karl II, a fost
un membru activ al Ligii catolice în vremea războiului de
treizeci de ani. Pentru meritele sale, Ferdinand II de Habsburg
l-a ridicat la rangul de principe al Imperiului, în 1623.
Participarea la război nu i-a adus, însă, numai avantaje. În 1632,
trupele suedeze, care au reuşit să înainteze spre sud până la
12 Walter Kaufhold, Peter Kempf, Fürstenhaus Hohenzollern. Schloss

Sigmaringen, ed. a VI-a, München/Zürich, Verlag Schnell & Stein, 1991,
p. 3 – 4.
13 H. v. Massenbach, op. cit., p. 38.
14 Ibidem, p. 4.
Dunăre, au distrus castelul Sigmaringen. De refacerea lui s-au

ocupat atât principele Johann, cât şi fiul acestuia, Meinrad I
(1638 – 1681). Acesta şi urmaşii săi – Maximilian I (1681 –
1689), Meinrad II (1689 – 1715), Joseph Friedrich (1715 –
1769) şi Karl Friedrich (1769 – 1785) – au dus o politică
apropiată de cea a caselor de Habsburg şi de Bavaria15.
Guvernarea principelul Anton Alois (1785 – 1831) a fost
contemporană cu vremurile tulburi ale revoluţiei franceze,
războaielor napoleoniene şi desfiinţării Imperiului
romano-german. În ciuda acestora, principatul său a reuşit să
supravieţuiască. Înainte de a-i muri tatăl şi de a moşteni
conducerea principatului, Anton Alois s-a căsătorit, în 1782, cu
Amelie Zephirine, prinţesă de Salm-Kyrburg (n. 1760, m.
1841). Familia acesteia avea legături întinse, atât în lumea
germană, cât, mai ales, în Franţa. Un frate al prinţesei, Friedrich
de Salm-Kyrburg, fost ofiţer în serviciul regelui Ludovic XVI,
era căsătorit cu o soră a lui Anton Alois, Franziska. În timpul
revoluţiei, cu toate că între timp a adoptat convingeri
republicane, Friedrich nu a putut scăpa de eşafod (a fost
ghilotinat la 23 iulie 1794)16. Înainte de acest moment, însă, s-a
petrecut un fapt ce pare să fi avut ca urmare întărirea legăturilor
franceze ale Hohenzollernilor de la Sigmaringen. Amelie-
Zephirine, care a locuit între anii 1785 – 1792 în casa fratelui ei
la Paris, era prietenă cu Josephina de Beauharnais, cea care, mai
târziu, avea să devină soţia lui Napoleon I. Pe-atunci, însă,
Josephina era căsătorită cu vicontele Alexandre de Beauharnais,
ofiţer francez şi prieten, la rândul său, al principelui Friedrich
de Salm-Kyrburg. În anul 1792, la rugămintea Josephinei, care
se simţea ameninţată de teroarea izbucnită în capitala franceză,
Amelie Zephirine i-a salvat pe cei doi copii ai acesteia
(Hortense şi Eugène), ducându-i departe de Paris, la o
15 Ibidem, p. 39.
16 Karl Theodor Zingeler, Katharina Fürstin von Hohenzollern, geb.
Prinzessin Hohenlohe. Die Stifterin von Beuron, Kempten/München, f. a.,
p. 26.
19
VASILE DOCEA
proprietate a principelui de Salm-Kyrburg17. Prietenia prinţesei

Amelie Zephirine cu Josephina de Beauharnais avea să joace un
rol în salvarea principatului de Hohenzollern-Sigmaringen de la
mediatizarea la care împăratul Napoleon I i-a condamnat pe alţi
principi germani18.
La aceasta, însă, a contribuit şi intenţia împăratului
francez de a-şi crea în spaţiul sud-german alianţe prin care să
contrabalanseze influenţa Habsburgilor19. În prima etapă a
războaielor napoleoniene, Anton Alois a pierdut câteva teritorii.
Tratatul franco-austriac de la Luneville din 180120 l-a deposedat
de domeniile sale din Ţările de Jos21. Pierderea a fost
compensată în 1803, când, printr-o hotărâre a Dietei Imperiului,
principele a primit domeniul Glatt şi mănăstirile Beuron şi
Inzighofen, secularizate de Napoleon22. Intrarea în Confederaţia
Rinului23, în 1806, i-a adus, pe lângă titlul de principe suveran,
17 Mihai Sorin Rădulescu, Despre ascendenţa franceză a dinastiei regale a

României, în “Arhiva Genealogică”, Iaşi, an. IV (IX), 1997, nr. 3 – 4,
p. 262 – 263.
18 K. Th. Zingeler, Katharina Fürstin von Hohenzollern…, p. 29.
19 P. Mast, op. cit., p. 39.
20 Prin Tratatul de la Luneville (9 februarie 1801), semnat în urma înfrângerii
Austriei în bătălia de la Marengo (14 iunie 1800), Franţei i-au revenit toate
teritoriile din stânga Rinului, inclusiv posesiunile din Ţările de Jos ale
Hohenzollernilor. Principii germani deposedaţi urmau, conform aceluiaşi
tratat, să fie despăgubiţi printr-o hotărâre ulterioară a Dietei Imperiului
german. André Fugier, La Révolution Française et l’Empire Napoléonien,
în Histoire des relations internationales, publiée sous la direction de Pierre
Renouvain, vol. IX, Paris (1954), p. 128.
21 Aceste domenii intraseră în stăpânirea casei de Hohenzollern-Sigmaringen
prin căsătoria principelui Maximilian (1681 – 1689) cu contesa olandeză
Klara von Bergh und Boxmeer. W. Kaufhold, P. Kempf, op. cit., p. 5.
22 Ibidem, p. 7.
23 Confederaţia Rinului, creată de Napoleon la 12 iulie 1806 şi pusă sub
protectoratul său, cuprindea 16 state din sudul şi vestul fostului Imperiu
romano-german, proaspăt desfiinţat. Între aceste state se număra şi
domeniile Achberg şi Hohenfels şi mănăstirile Habstal şi Wald.

A cumpărat, apoi, mănăstirile secularizate Gorheim şi Laiz, ca
şi domeniile Gutenstein, Bittelschies şi Hornstein24, astfel încât
a reuşit să iasă din acea perioadă frământată cu posesiunile mult
sporite. Poate nu ar fi lipsit de însemnătate să arăt aici că, prin
1807 – 1808, veniturile familiei de la Sigmaringen se ridicau la
suma de cinci sute de mii de taleri anual25.
Politica abilă în plan extern a fost dublată în interior de
grija faţă de supuşi şi o oarecare atracţie pentru cultură, aceasta
din urmă dovedită de înfiinţarea unui teatru în Sigmaringen, la
182726. În 1821 a elaborat un nou statut al familiei, prin care
regele Prusiei era recunoscut drept şef suprem al întregului
neam Hohenzollern şi moştenitor al celor două linii şvabe, de
Sigmaringen şi de Hechingen, în eventualitatea stingerii
ambelor27. Anton Alois a fost străbunicul regelui Carol I al
României. Deşi nu l-a cunoscut direct – căci bătrânul principe a
murit cu puţini ani înainte de naşterea strănepotului – amintirea
lui şi a faptelor sale se păstra încă vie la Sigmaringen în
perioada copilăriei regelui şi chiar mai târziu. În testamentul său
de la începutul anilor ’80 ai secolului XIX, Karl Anton, tatăl lui
Carol I, avea să-şi amintească de cel ce i-a fost bunic:
“A fost un model de simplitate, generos cu toată lumea,
un bărbat croit după vechile bune maniere. Nu avea,
însă, un orizont prea larg, iar mica lume din
Sigmaringen îi ajungea cu prisosinţă. Pretenţiile sale nu
tindeau spre cărţi sau spre relaţii cu oameni de cultură,
principatul Hohenzollern-Sigmaringen. Albert Sorel, L’Europe et la

Révolution Française, vol. VII, Paris, 1907, p. 51 – 53.
24 W. Kaufhold, P. Kempf, op. cit., p. 7.
25 K. Th. Zingeler, op. cit., p. 33.
26 H. von Massenbach, op. cit., p. 39.
27 Ibidem.
21
VASILE DOCEA
ci se limitau la vânătoare. Prin el am văzut cum secolul

trecut (al XVIII-lea) se continuă într-al nostru”28.
Va fi fost considerat şi de Carol drept un personaj exemplar al
familiei, din moment ce, mai târziu, îl va evoca admirativ în
Memoriile sale29.
Karl de Hohenzollern-Sigmaringen, bunicul patern al
regelui Carol I, s-a născut la 20 februarie 1785, ca fiu al
principelui Anton Alois şi al principesei Amelie Zephirine.
Mama sa a trăit multă vreme în Paris, aşa cum am arătat deja,
iar venirea ei la Sigmaringen a însemnat o infuzie de rafinament
aristocratic şi cosmopolit în mediul patriarhal şvab al soţului.
Faptul nu avea să rămână fără urmări asupra educaţiei unicului
lor fecior. În 1801, acesta a fost trimis la Universitatea din
Landshut, unde şi-a început studiile sub supravegherea
renumitului pedagog Johannes Michael Seiler. De acolo a plecat
la Viena, unde a studiat dreptul privat german şi ştiinţele
politice. Întors la Universitatea din Landshut, a audiat
prelegerile de drept penal ale lui Anselm Feuerbach şi cele de
pedagogie ale aceluiaşi Seiler. În acelaşi loc, unde a rămas pînă
în 1803, a mai urmat cursuri de istorie universală şi de drept
statal german30. Fiul şi nepoţii săi aveau să continue tradiţia
studiilor universitare, care a început, în casa de Hohenzollern-
Sigmaringen, odată cu principele Karl.
El a continuat şi tradiţia serviciului militar activ al
membrilor familiei. În împrejurările în care, din 1806,
principatul tatălui său făcea parte din Confederaţia Rinului,
tutelată de Napoleon I, prinţul moştenitor Karl a fost trimis la
Paris şi introdus în anturajul împăratului. A intrat în serviciul
militar francez, ca adjutant al generalului Joachim Murat,

Augenzeugens, vol. I, Stuttgart, 1894, p. XIV.
30 K. Th. Zingeler, Goldene Worte im Munde eines Fürsten, în “Deutsche
Revue”, Stuttgart/Leipzig, an. 35, tom. 1, ianuarie – martie 1910, p.112.
cumnatul lui Napoleon31. Totodată i-a fost încredinţată comanda

unui regiment westfalic, ce-şi avea garnizoana în Münster. În
primăvara lui 1808 l-a însoţit pe Joachim Murat în campania
din Spania, iar în vara aceluiaşi an, când acesta a devenit rege al
Neapolelui, a plecat cu el în peninsulă.
Încă din 1806, mama sa şi împărăteasa Josephina, soţia
lui Napoleon, au pus la cale căsătoria prinţului. Aleasa era
Antoinette Murat (n. 1793, m. 1847), fiică a lui Pierre Murat
(un frate al lui Joachim) şi a Loisei d'Astong. După ce împăratul
francez i-a conferit acesteia, la 28 ianuarie 1808, rangul de
prinţesă, a avut loc nunta, la Paris, în 4 februarie32. Un an mai
târziu, când Karl a ieşit din serviciul militar francez, perechea
moştenitoare s-a stabilit la Sigmaringen. Căsătoria franceză a
lui Karl ilustrează cât se poate de limpede o tendinţă a politicii
matrimoniale a casei de Hohenzollern-Sigmaringen, prefigurată
deja de unirea dintre Anton Alois şi Amelie Zephirine. Karl
Anton, unicul fiu şi moştenitor al principelui Karl, avea să
contracteze o alianţă asemănătoare, iar Carol, aşa cum vom
vedea ceva mai jos, va fi la un pas de căsătoria cu o prinţesă
franceză, în anii dinaintea venirii în România.
Karl, bunicul regelui României, a preluat conducerea
principatului de Hohenzollern la moartea tatălui său, în 17
octombrie 1831. Era deja un bărbat în puterea vârstei, cu o
întinsă experienţă acumulată prin studii, călătorii, serviciu
militar, dar şi prin “ucenicia” administrativă îndeplinită în
preajma părintelui. A fost o personalitate complexă şi
contradictorie, ca vremurile în care a trăit. În acelaşi timp
autoritar şi liberal în guvernare, sever şi iubitor în familie,
econom şi darnic faţă de semeni, Karl moştenea vechiul fel de a
fi al bătrânului principe Anton Alois şi prefigura, totodată,
trăsăturile fiului său, Karl Anton. Carol I, regele României, îşi
amintea că, pe vremea bunicului său,
31 Era căsătorit cu o soră a lui Napoleon, Carolina.

32 Mihai Sorin Rădulescu, op. cit., p. 263 şi anexa I.
23
VASILE DOCEA
“în castelul Sigmaringen stăpânea despotismul

patriarhal, căci principele era absolutist într-o formă
extremă şi, în ciuda iubirii fierbinţi care îi unea pe toţi,
tradiţia încorseta viaţa şi făcea din disciplina de familie
cel mai important dintre toate lucrurile. Erau încă,
pe-atunci, vechile vremuri bune, când părinţii îşi
vorbeau cu “Dumneavoastră”, când purtarea
curtenitoare excludea simplitatea naturală şi când
încălcarea etichetei trecea drept cea mai gravă
abatere!”33.
Acest fel de a fi nu l-a împiedicat să-şi dea seama în ce
direcţie evoluau lucrurile. A înţeles că vremurile absolutismului
luminat erau apuse, ceea ce l-a determinat ca, în 1833, să
convoace o adunare constituantă şi să acorde principatului său o
constituţie34.
Avea o înclinaţie accentuată spre a economisi, ceea ce i-a
făcut pe unii contemporani să-l socotească avar35. Există, însă,
dovazi ale dărniciei sale, atunci când în joc se afla binele
comun. În 1834, de exemplu, a dăruit zece mii de guldeni
pentru înfiinţarea unei Case de economii şi împrumuturi. O
sumă identică fusese oferită în 1828, în scopul înfiinţării unui
spital, care va fi înzestrat apoi, în 1843, cu alţi cincizeci de mii
de guldeni. A contribuit cu mari sume la înfrumuseţarea
oraşului Sigmaringen şi a făcut danii în folosul săracilor şi al
funcţionarilor din principat36.
Nu ştim dacă toate aceste însuşiri au influenţat în vre-un
fel comportamentul nepotului. O alta, însă, a făcut-o cu
siguranţă. Despre acea calitate, moştenită de la bunic şi devenită
proverbială pentru regele Carol I, acesta din urmă lăsa să se
noteze în Memoriile sale:
33 Aus dem Leben König Karls…, I, p. XIII – XIV.

34 W. Kaufhold, P. Kempf, op. cit., p. 7.
35 K. Th. Zingeler, Katharina Prinzessin Hohenzollern…, p. 35.
36 Ibidem, p. 36 – 37.
“Severului bunic îi datorează (regele Carol – n. a.) nu

numai dragostea de ordine, ci şi punctualitatea
extraordinară, de cronometru. Viaţa bunicului a fost
strict ordonată de acele ceasornicului. Şi-l trăgea în
fiecare seară la ora nouă, atrăgând astfel atenţia că
socotea ziua încheiată, iar la zece trebuia să fie întuneric
şi linişte în castel”37.
Bunicul trăgându-şi ceasornicul – iată un tablou de
familie, pe care nepotul avea să-l păstreze în memorie până
când, la rându-i, va ajunge la o vârstă înaintată!
Cu prima lui soţie, Antoinette, Karl a avut trei copii: o
fată, Caroline (n. 6 iunie 1810)38, un fecior, Karl Anton (n. 7
septembrie 1811), tatăl viitorului rege al Romîniei, şi din nou o
fiică, Frieda (n. 24 martie 1820)39. Despre bunică, regele Carol I
avea să păstreze doar puţine amintiri. Cea mai puternică
impresie i-a produs-o moartea principesei, survenită la 19
ianuarie 1847. Carol avea pe-atunci opt ani neîmpliniţi, iar
pierderea unui membru apropiat al familiei a reprezentat pentru
el, cum avea să-şi amintească mult mai târziu, prima întâlnire cu
ideea morţii40.
În martie 1848, la ceva mai mult de un an de la moartea
primei soţii, bătrânul principe Karl s-a recăsătorit cu prinţesa
Katharina de Hohenlohe Waldenburg-Schillingsfürst41. Din
37 Aus dem Leben König Karls…, I, p. XIV.

38 Caroline s-a căsătorit în 1839 cu prinţul Friedrich de Hohenzollern
Hechingen. Rămasă văduvă în 1847, s-a recăsătorit în 1850 cu Johann
Staeger de Waldburg, maior în serviciul Austriei. Almanach de Gotha.
Anuaire diplomatique et statistique, Gotha, Justus Perthes, 1857, p. 62 –
63. (În continuare voi cita: Almanach de Gotha…).
39 Frieda s-a căsătorit la 5 decembrie 1844 cu Joachim Napoleon, marchiz de
Pepoli, nepotul de fiu al lui Joachim Murat. Almanach de Gotha…, 1857,
p. 64.
40 Aus dem Leben König Karls…, I, p. XV.
41 Katharina (n. 19 ianuarie 1817, m. 15 februarie 1893) era sora prinţului
Friedrich-Karl de Hohenlohe Waldenburg-Schillingsfürst, general în
25
VASILE DOCEA
această căsătorie târzie nu au rezultat copii. Bunica adoptivă,

mai tânără cu 32 de ani decât soţul ei, avea să rămână întreaga
viaţă în strânsă legătură cu nepotul ei Carol, chiar şi după
venirea acestuia în România.
Câteva luni după cea de-a doua nuntă, la 27 august 1848,
Karl a renunţat, în favoarea fiului său Karl Anton, la conducerea
principatului. A fost o reacţie la tulburările revoluţionare care
au cuprins şi ţinuturile Hohenzollernilor şvabi. Amărăciunea
principelui, care avea să explice mai târziu că
“rolul meu a încetat în momentul în care am pierdut
puterea de a împărţi dreptatea, de a face binele şi de a
preveni şi pedepsi răul”42,
izvora din ceea ce el considera a fi lipsă de recunoştinţă din
partea supuşilor, cărora le dăduse o constituţie. Ea dezvăluie,
însă, neputinţa lui de a înţelege până la capăt schimbările care
se petreceau în lumea germană.
Cum la Sigmaringen nu-şi mai găsea rostul, s-a retras
împreună cu tânăra soţie tocmai în Boemia Habsburgilor, la
Castelul Bistritz, o proprietate pe care o cumpărase cu ceva
timp în urmă. Nepotul său Carol, copil încă, avea să-i viziteze
adesea la castelul înconjurat de un vast teren de vânătoare.
Bătrânul principe a rămas acolo până aproape de sfârşitul
zilelor. La începutul anului 1853, în timpul unei călătorii în
Italia, s-a îmbolnăvit de tifos. S-a stins la Bologna, în 11 martie
acelaşi an43.
serviciul Rusiei. Alţi doi fraţi, Karl şi Egon, erau ofiţeri în armata
austriacă. Prinţesa fusese căsătorită anterior cu contele Francisc-Erwin de
Ingelheim, care a murit în 1845 (Almanach de Gotha…, 1857, p. 133-134).
După moarte celui de-al doilea soţ, Katharina a intrat în viaţa monahală şi a
întemeiat mănăstirea de la Beuron (K. Th. Zingeler, Katharina Prinzessin
von Hohenzollern…, passim).
43 Ibidem, p. 55-60.
Viitorul rege al României avea 14 ani atunci când a murit

bunicul patern. L-a cunoscut îndeaproape pe bătrânul principe,
care va fi contribuit mult la formarea nepotului, aflat la vârsta
când exemplul personal al celor apropiaţi este hotărâtor. Se
pare, însă, că influenţa bunicului asupra nepotului nu s-a limitat
la cea exercitată prin simpla prezenţă fizică. Principele Karl este
autorul unei interesante cărţi, având un conţinut moral şi politic,
despre care nu avem nici un motiv să ne îndoim că a ajuns şi
sub ochii nepotului. Carol a citit-o mai târziu, probabil, când
putea înţelege cele scrise acolo, iar cartea bunicului va fi
contribuit la formarea culturii sale politice şi la conturarea
opiniilor lui despre oameni şi viaţă.
Volumul cu titlul Păreri şi sfaturi despre viaţă, cu privire
specială asupra stării şi profesiei, scris de principele Karl
înainte de 1831, a fost publicat în acel an “într-un tiraj extrem
de mic”44. Autorul i-a dăruit un exemplar fiului său, lui Karl
Anton, atunci când acesta a împlinit douăzeci de ani, vârstă la
care, conform regulamentului casei princiare, prinţul moştenitor
devenea major. Este o culegere de sentinţe, unele comentate,
altele nu, adunate de principele Karl din lecturile sale şi filtrate
prin propria-i experienţă de viaţă. Îndărătul lor se întrevede
pragmatismul epocii postnapoleoniene, dar şi ideea – proprie
gândirii iluministe – că politica trebuie să fie dominată de
morală. Iată câteva exemple, alese oarecum la întâmplare:
“Nu folosi jumătăţi de măsură!”.
“Omul trebuie pus într-o funcţie şi nu funcţia făcută
pentru el”.
“Să-ţi placă ordinea şi să asculţi de trei ori înainte de a
vorbi”.
44 Ansichten und Anleitungen über das Leben mit besonderer

Berücksichtigung auf Stand und Beruf, 136 p. Lucrarea, o raritate
bibliofilă, a fost descrisă de K. Th. Zingeler, Goldene Worte im Munde
eines Fürsten, în “Deutsche Revue”, Stuttgart/Leipzig, an. 35, 1910, tom. I,
p. 112-115.
27
VASILE DOCEA
“Fereşte-te să încredinţezi altora secretele care îţi sunt

încredinţate ţie; aceasta este o slăbiciune ce trebuie
evitată”.
“Cel mai periculos prieten e acela care te laudă în
public”.
“Ignoranţa merge mână în mână cu încăpăţânarea”.
“Înclinaţia spre a contrazice este neplăcută, însă e de
prost-gust să accepţi opiniile tuturor”.
“Ispita poate fi îngrădită, însă pentru a ajunge la aceasta
trebuie să încerci să fi cumpătat chiar şi cu lucrurile
îngăduite”.
“În tinereţe, pentru a te forma, trebuie să asculţi. Pentru
un tânăr este o mare calitate să ştie să observe în tăcere,
mai ales atunci când vorbeşte altcineva”.
“Limbuţia este o povară greu de vindecat”.
“E bine de ştiut că oamenii răi nu sunt incapabili de a
face fapte bune”.
“A pune pasiunea mai presus de raţiune înseamnă a face
o mare greşeală”.
“Prevederea este o calitate utilă”.
“În ce priveşte împărtăşirea unor secrete, să nu crezi
niciodată că eşti suficient de atent; căci adesea ajungem
la mâna acelor persoane, cărora le-am încredinţat
secretele”.
“Vorbele blânde dezarmează mânia, pe când acelea
pline de grosolănie sau amărăciune pot transforma, ele
singure, blândeţea în furie”.
“O moarte rapidă şi previzibilă este ultima favoare pe
care ţi-o poate face Cerul”.
“Fiecare îşi este sie-şi întâiul şi cel mai mare linguşitor”.
“Este nevoie de virtutea moderaţiei, pentru a suporta
calm potrivniciile”.
“Nu trebuie să te bucuri de lucruri josnice; frivolităţile
plac doar celor cu gusturi îndoielnice”.
Între multe locuri comune, apar şi idei originale. Toate la un loc

erau expresia experienţelor – livreşti şi de viaţă – ale principelui
Karl şi erau menite să se constituie într-un îndreptar
comportamental, care să-i modeleze urmaşii. Cartea oglindeşte
un mediu ideatic, este proiecţia, mai mult sau mai puţin fidelă, a
sistemului de valori propriu familiei princiare de la
Sigmaringen, din vremea copilăriei regelui Carol I.
Spre deosebire de înaintaşii săi, ale căror scopuri politice
nu au depăşit, în general, graniţele micului principat, Karl
Anton, tatăl lui Carol I, a avut un orizont politic mult mai larg,
ce se raporta la întregul spaţiu german. Cel puţin două episoade
biografice dovedesc anvergura proiectelor sale: mai întâi când,
în 1849, a cedat regelui Prusiei drepturile de suveranitate asupra
principatului Hohenzollern-Sigmaringen, apoi, în anii 1858 –
1862, când a fost preşedinte al guvernului din Berlin. De ele,
însă, mă voi ocupa ceva mai departe.
În familia princiară de la Sigmaringen, drepturile de
suveranitate asupra principatului se moşteneau în linie
masculină, după regula primogeniturii, cu excluderea perpetuă a
femeilor şi a urmaşilor acestora. Vreme de patru generaţii,
începând cu cea a principelui Joseph Friedrich, familia a avut
doar câte un singur urmaş în linie masculină. Aceasta explică,
într-o oarecare măsură, atenţia acordată de principele Karl
creşterii şi educaţiei unicului său fiu. Karl Anton trebuia să
întrunească toate calităţile – politice, militare, spirituale – care,
în alte împrejurări, puteau fi împărţite între mai mulţi fii. Pentru
a-i da fiului cea mai bună educaţie cu putinţă, a căutat sfatul
unor personalităţi proeminente ale epocii, între care se numărau
Goethe, Alexander von Humboldt şi acelaşi Seiler, care-i fusese
şi lui profesor 45. La vârsta de doisprezece ani, Karl Anton a fost
trimis la gimnaziul din Regensburg. Au urmat, apoi, cele din
Rastatt şi Geneva, iar din 1829 până în 1831 a studiat la
45 K. Th. Zingeler, Karl Anton Fürst von Hohenzollern. Ein Lebensbild nach
seinen hinterlassenen Papieren, Stuttgart/Leipzig, p. 3, 8.
29
VASILE DOCEA
universităţile din Tübingen, Göttingen şi Berlin 46. În tot acest

timp a fost însoţit de căpitanul von Rüpplin, care s-a ocupat de
partea militară a educaţiei. Şi-a întrerupt studiile în 1831, odată
cu moartea bunicului, căci tatăl său l-a chemat la Sigmaringen,
pentru a-l asista în administrarea principatului.
Ucenicia a durat până în anul 1848, când bătrânul
principe Karl i-a cedat fiului conducerea. Aceasta s-a petrecut
pe fondul evenimentelor revoluţionare din spaţiul german, care
au cuprins şi principatul Hohenzollern-Sigmaringen. Încă din
primăvara acelui an, Adunarea stărilor din principat a solicitat
cedarea câtorva drepturi, care până atunci făcuseră parte dintre
prerogativele suverane ale principelui: taxele vamale, cele
asupra sării şi jurisdicţia. După o serie de concesii, cererile s-au
înmulţit, casa princiară fiind pusă în pericolul de a pierde
drepturile de proprietate asupra domeniilor Achberg, Hohenfels,
Klosterwald şi Habstal, care îi reveniseră în 1806, în momentul
constituirii Confederaţiei renane47 şi pe care Adunarea stărilor
din principat ar fi dorit să le treacă în proprietatea statului, în
schimbul unei liste civile. Venirea lui Karl Anton la conducerea
principatului, la 27 august 1848, a avut loc atunci când disputa
dintre stări şi casa princiară a atins punctul culminant.
Principele avea de ales între a încerca să potolească spiritele
renunţând la drepturile de proprietate asupra domeniilor în
cauză ori a renunţa la suveranitatea asupra întregului principat
în favoarea unei puteri care să-i garanteze amintitele drepturi de
proprietate. A ales această din urmă cale, hotărând să abdice în
favoarea regelui Prusiei. Din punct de vedere juridic, gestul se
întemeia pe un tratat din 1695 – Pactum gentilicum – , care
prevedea trecerea principatului sub suveranitatea regelui Prusiei
în cazul în care s-ar fi stins linia de la Sigmaringen a familiei.
Din punct de vedere politic şi moral, Karl Anton şi-a motivat
decizia prin dorinţa de a face un pas în direcţia unificării
46 Ibidem, p. 4 – 20.
47 V. mai sus, p. 20 – 21.
Germaniei, un gest exemplar, pe care ar fi dorit să-l urmeze şi

alţi principi.
Cedarea suveranităţii asupra principatului Hohenzollern-
Sigmaringen s-a făcut printr-un acord de stat semnat de Karl
Anton şi de regele Friedrich Wilhelm IV al Prusiei la 7
decembrie 1849. Regele Carol al României îşi va aminti mai
târziu că a participat la festivităţile din acea zi şi că a asistat la
ceremonia prin care tatăl său şi-a dezlegat trupele de jurământul
de credinţă48. Abdicarea formală a avut loc ceva mai târziu, pe
12 aprilie 1850. În urma acesteia, Karl Anton păstra toate
proprietăţile moştenite şi obţinea, pentru el şi familia sa, o
situaţie deosebită în Prusia: regele îi garanta rangul de principe
german suveran, îi acorda predicatul “Alteţă” şi statutul de
membru cadet al familiei regale şi îi lăsa dreptul de a conferi
medaliile casei princiare de Hohenzollern49.
După acest moment, Karl Anton a renunţat pentru mulţi
ani la Sigmaringen, ca reşedinţă pentru sine şi pentru familia sa.
Principele s-a dedicat carierei armelor, care l-a purtat prin
diferite garnizoane. Am amintit ceva mai sus despre studiile
sale militare, care le-au dublat în permanenţă pe cele civile.
După întreruperea, în 1831, a studiilor universitare, Karl Anton
a deţinut funcţii de comandă în contingentele principatelor
Sigmaringen, Hechingen şi Liechtenstein. A dobândit, în 1834,
gradul de general maior de cavalerie în armata marelui ducat
Baden. Gradul nu-l încânta, însă, căci nu avea o părere prea
bună despre armata socrului, ceea ce l-a determinat ca, în 1836,
când a preluat comanda batalionului din propriul său principat,
să îmbrace doar uniforma de colonel. După ce a obţinut gradul
de general maior în armata Prusiei şi comanda unui regiment de
infanterie, în noiembrie 1849, şi-a stabilit reşedinţa la Neisse, în
Silezia. Acolo a fost numit, de către regele Prusiei, comandant
48 Aus dem Leben König Karls…, I, p. 22 – 23.

49 Paul Lindenberg, König Karl von Rumänien, ediţia a II-a, Berlin, 1908,
p. 14.
31
VASILE DOCEA
al unei brigade de infanterie, în aprilie 1851. Un an mai târziu, a

fost promovat în funcţia de comandant al Diviziei a XIV-a, cu
reşedinţa la Düsseldorf, în zona renană, unde regele Prusiei i-a
pus la dispoziţie propriul său castel, Jägerhof50. În aceşti ani,
prinţul Carol, viitorul rege al României, nu a locuit împreună cu
părinţii săi, căci din 1850 a fost trimis la Dresda, în Saxonia,
pentru studii. Preocupările militare ale tatălui, însă, aveau să-i
influenţeze educaţia. Carol, al doilea băiat al lui Karl Anton, va
fi destinat carierei armelor.
În toamna anului 1858, Karl Anton a devenit preşedente
al guvernului Prusiei. Primise şi înainte de această dată
însărcinări politice din partea guvernului din Berlin, cum a fost,
de exemplu, cea din primăvara anului 1854, când a fost trimis la
Paris, cu misiunea de a-l convinge pe împăratul Napoleon III să
nu se alieze cu Anglia împotriva Rusiei51. A acceptat fără
tragere de inimă acea misiune, căci avea convingerea că un
război împotriva Rusiei era necesar. De altfel, demersurile sale
la Paris nu au putut împiedica formarea coaliţiei antiruse şi nu
au influenţat desfăşurarea războiului52.
Numirea la conducerea guvernului a coincis cu începutul
unei perioade cunoscute în istoria Prusiei sub denumirea de
“Noua Eră”. În octombrie 1858, din cauza bolii mintale a
regelui Friedrich Wilhelm IV53, fratele acestuia, prinţul de
coroană Wilhelm54, a preluat regenţa. Karl Anton îl cunoştea
încă din vremea studiilor sale la Berlin pe prinţul de coroană,
50 K. Th. Zingeler, Karl Anton Fürst von Hohenzollern…, capitolul “Cariera

militară”, p. 123 – 208.
51 Ibidem, p. 95.
52 Este vorba de războiul Crimeii (1853 – 1856), încheiat prin înfrângerea
Rusiei de către coaliţia formată din Imperiul otoman, Anglia, Franţa şi
Sardinia.
53 Friedrich Wilhelm IV, n. 1795, rege al Prusiei din 1840, m. 1861.
54 Wilhelm, n. 1797, regent din 1858, rege al Prusiei din 1861 (sub numele de
Wilhelm I), împărat al Germaniei din 1871, m. 1888.
cel care avea să devină în 1861 rege al Prusiei şi, din 1871,
împărat al Germaniei sub numele de Wilhelm I. De atunci, cei
doi au păstrat relaţii prieteneşti, căci aveau opinii poltice
apropiate, mai cu seamă în ceea ce privea orientarea externă a
Prusiei şi problema unificării germane. După preluarea regenţei,
Wilhelm I dorea o politică mai hotărâtă a Prusiei în spaţiul
german, ceea ce presupunea, în plan extern, redimensionarea
relaţiilor cu Rusia, pe care o socotea, din cauza rolului jucat în
încheierea acordului de la Olmütz din 1850 55, o piedică în calea
unificării. Din acest motiv, regentul a încercat înlăturarea de la
putere a cercurilor politice filoruse, ultraconservatoare, care
fuseseră sprijinite până atunci de regele Friedrich Wilhelm IV.
Intenţiile sale au fost susţinute de principele Karl Anton.
Între noiembrie 1858 şi septembrie 1862, principele Karl
Anton s-a aflat la conducerea guvernului Prusiei. Începutul
“Noii Ere”, după un deceniu de guvernare a reacţiunii
ultraconservatoare, a redeşteptat speranţele liberalilor şi ale
acelora care socoteau soluţia “Germaniei mici” – o Germanie
unificată, din care să fie exclusă Austria – drept cea mai bună
rezolvare a problemei unităţii naţional-statale56. În guvernul de
la Berlin condus de principele Karl Anton, guvern de orientare
55 Profitând de slăbiciunea Austriei, confruntată cu mişcările revoluţionare,

Prusia a încercat, în 1849, apoi în 1850, dizolvarea Confederaţiei germane
(constituită în 1815) şi alcătuirea unei Uniuni prusiene, în care urmau să
intre, alături de regatele Saxoniei şi Hanovrei, alte douăzeci şi opt de state
germane. Concomitent, Prusia a atacat Danemarca, pentru a recupera
ducatele Schleswig şi Holstein. Un ultimatum al Austriei, prin care se
cerea Prusiei restabilirea Confederaţiei, deschidea perspectiva unui război
între cele două puteri. Ţarul Nicolae I al Rusiei, favorabil iniţial planului
prusian, a intervenit pe lângă regele Friedrich Wilhelm IV în vederea
aplanării conflictului, apoi a convocat o conferinţă la Olmütz, la capătul
căreia a fost semnat un acord (“Reculada de la Olmütz” din 29 noiembrie
1850), prin care Prusia era obligată să restabilească vechea Confederaţie.
Pierre Renouvin, Le XIX-e siècle, vol. I, De 1815 á 1871, în Histoire des
relations internationales, tome V, Paris (1954), p. 211 – 216.
56 Thomas Nipperdey, Deutsche Geschichte 1800 – 1866. Bürgerwelt und
starker Staat, ediţia a VI-a, München, Verlag C. H. Beck, 1993, p. 697.
33
VASILE DOCEA
conservator-liberală, au intrat Rudolf von Auerswald, vechi

liberal şi fost ministru prusian în timpul revoluţiei de la 1848,
ca şi Moritz August von Bethmann-Hollweg, conducătorul unui
partid liberal moderat, promonarhic şi antirus, format în jurul
revistei “Wochenblatt”. Dar “Noua Eră” a însemnat mai mult
decât o schimbare de guvern. Ea a adus cu sine o lărgire a
păturii conducătoare, în care, alături de nobilimea atotputernică
până atunci, au intrat părţi importante ale burgheziei. Era o
politică de compromis, prin care monarhia căuta să-şi apropie
grupările liberale, iar nobilii şi cercurile militare căutau să
coabiteze cu burghezia înstărită şi cu cea instruită. Scopul era
unul dublu: pe de o parte, relaxarea, lărgirea accesului la decizia
politică urma să garanteze menţinera ordinii şi evitarea
zguduirilor sociale; pe de altă parte, strângerea coeziunii interne
conducea la consolidarea poziţiei hegemonice a Prusiei în
spaţiul german57.
Principele Karl Anton a rămas în funcţia de preşedinte al
guvernului Prusiei până în septembrie 1862. S-a retras din
cauza unor neînţelegeri politice, legate de refuzul parlamentului
de a aproba cheltuielile pentru armată propuse de guvern, dar şi
din cauza suferinţelor fizice produse de gută, o boală de care
suferea de multă vreme. A revenit la Düsseldorf, ca guvernator
al provinviilor renane ale Prusiei.
Intervalul de timp cuprins între noiembrie 1858 şi
septembrie 1862, în care Principele Karl Anton s-a aflat la
conducerea guvernului Prusiei, a fost şi vremea când fiul său
Carol a luat cunoştinţă mai de aproape cu problemele politice
ale Prusiei în special, ale spaţiului german şi Europei în general.
Mai cu seamă în anii 1859 – 1861, Carol s-a aflat adesea alături
de tatăl său, care l-a putut iniţia astfel în viaţa politică şi în
afacerile de stat. Scrisorile principelui din această perioadă,
57 Thomas Nipperdey, op. cit., p. 698 – 699.

trimise soţiei sale rămasă la Düsseldorf, evocă întâlnirile

aproape zilnice şi discuţiile dintre tată şi fiu58.
Prin mama sa Josephina (1813 – 1900), născută prinţesă
de Baden, ajungem din nou la partea franceză a genealogiei lui
Carol I. Mama Josephinei a fost Stephanie, mare ducesă de
Baden (1789 – 1860). Stephanie era fiică a contelui francez
Claude de Beauharnais (1756 – 1819) şi nepoată a Josephinei
Beauharnais, care a devenit, după moartea soţului ei, Alexandre,
soţia lui Napoleon I Bonaparte. În 1806, Napoleon I a adoptat-o
pe Stephanie şi i-a conferit rangul de prinţesă. În acelaşi an, s-a
căsătorit cu prinţul moştenitor Karl Ludwig Friedrich de Baden
(1786 – 1812), care avea să devină mare duce de Baden în
181159.
Dintre toţi fraţii săi, Carol a fost nepotul preferat al
bunicii Stephanie. În copilărie şi tinereţe s-a aflat adesea în
preajma ei, la Umkirch, lângă Freiburg im Breisgau. Aceasta i-a
lăsat, de altfel, ca moştenire, castelul de la Umkirch.
Carol a fost, încă din tinereţe, conştient de aceste înrudiri
franceze, pe care i le-a adus bunica sa din partea tatălui,
Antoinette, şi mama Josephina. Mai mult decât atât, a ţinut la
ele şi a dorit să le cultive. În 1863, când s-a pus problema
căsătoriei lui cu prinţesa franceză Anna Murat, proiect pe care
Carol ar fi dorit să-l ducă la îndeplinire, el susţinea că, în acest
fel, „s-ar putea strânge mai vechi legături de familie“60.
58 K. Th. Zingeler, Briefe des Fürsten Karl Anton von Hohenzollern an seine
Gemahlin Josephine, geb. Prinzessin von Baden, în “Deutsche Revue”,
Stuttgart/Leipzig, an. 38, 1913, vol. IV, p. 101 – 102, 219 – 225, 314 –
315; an. 39, 1914, vol. I, p. 75 – 84, 193 – 202, 368 – 372.
59 Almanach de Gotha…, 1840, 1861, 1901; Mihai Sorin Rădulescu, op. cit.,
p. 259–270.
60 Carol către Karl Anton, Berlin, 12 decembrie 1863. Arh. St. Bucureşti,
Fond Casa Regală. Carol I. Personale, I/7, f. 6 – 7 v. Pentru acest proiect
de căsătorie, vezi, în volumul de faţă, studiul Glasul inimii şi „raison
d’Etat“: proiectele matrimoniale ale lui Carol I, capitolul Nici
„bonapartist“, nici „orleanist“.
35
VASILE DOCEA
Orgoliul bine temperat
Cu o astfel de ascendenţă genealogică şi educaţie,

întreaga existanţă a lui Carol I s-a aflat sub semnul apartenenţei
la casa de Hohenzollern şi la grupul marilor familii aristocrate
ale Europei. Conştiinţa acestei apartenenţe, însă, nu s-a
manifestat la fel, uniform, în toate etapele vieţii lui. Modestia,
la care-l îndemna tatăl său, a fost mai mică înaintea venirii în
România şi spre sfârşitul domniei. Pentru perioada tinereţii,
când s-a aflat în Germania, avem nenumărate dovezi ale
orgoliului „de castă“, încurajat şi de modul specific de viaţă al
familiei sale. Cunoştinţele şi prietenii îi sunt recrutaţi de părinţi
şi educatori, apoi şi-i alege singur, din rândul celor de acelaşi
rang. Studiile gimnaziale de la Dresda nu şi le face împreună cu
alţi copii, la şcoală, ci acasă, unde este vizitat de profesori61.
Cariera ofiţerească, spre care este orientat încă de la vârsta de
şaptesprezece ani, era una specifică prinţilor, cu atât mai mult
celor înrudiţi cu familia regală a Prusiei. Ceva mai târziu, dar
încă înainte de venirea în România, când îşi asumă existenţa
oarecum pe cont propriu, pare să fie interesat în primul rând de
contactele cu cei de-aceeaşi seamă. În jurnal şi în corespondenţa
cu membrii familiei notează cu precădere întâlnirile şi discuţiile
de acest fel62.
Pe de altă parte, se străduieşte să urmeze sfatul
profesorului Georg Schaefer, adică să dovedească în
permanenţă că poziţia pe care o are în societate este una pe care
o merită datorită propriilor calităţi şi nu din cauza naşterii.
61 Cum reiese dintr-un memoriu al preceptorului său Georg Schaefer. Arh. St.
Bucureşti, Fond Casa Regală, dos. 26/1893
62 Dintre multele exemple ce pot fi invocate, amintesc aici o scrisoare către
fratele său Anton, din 1862, de la Bonn, unde Carol îşi făcea studiile
universitare. Scrisoarea conţine două părţi, de fapt două liste : una a
disciplinelor pe care le studiază (cu numele profesorilor), cealaltă cu fiii
altor familii princiare, care sunt înscrişi la Universitate! Arh. St. Bucureşti,
Fond Casa Regală. Carol I. Personale, dos. V – D / 273, f. 1.
Astfel, în 1856, se prezintă la examenul pentru dobândirea

gradului de locotenent, deşi calitatea sa de membru al casei
regale îi dădea dreptul să dobândească fără examen acest grad63.
Se înscrie la Universitatea din Bonn64 (unde nu îşi finalizează,
totuşi, studiile), deşi nu are nevoie de studii universitare care
să-i favorizeze o eventuală ascensiune socială. În 1864, când
izbucneşte războiul cu Danemarca, pleacă voluntar pe front,
deşi regimentul său nu este mobilizat65. Exemplele ar putea
continua, dar cele evocate sunt suficiente pentru a înţelege felul
în care Carol a încercat, înainte de venirea în România şi
urmând sfatul lui Georg Schaefer, să-şi justifice poziţia şi rolul
în societate.
Venirea în România, la 1866, în calitate de domn
constituţional, a adus şi o modificare a modului de raportare la
propria familie. În prima parte a domniei, referirile la originea
sa lipsesc aproape cu desăvârşire, cel puţin în discursul oficial
al lui Carol I. Dimpotrivă, valorile pe care le invocă sunt
autohtone: istoria românilor, credinţa ortodoxă, cultura
naţională66. Poziţia sa, sensibilă la începutul domniei, trebuia
consolidată. Deşi marginale în spectacolul politic al epocii,
contestaţiile nu au lipsit. Un vârf al maniferstării lor poate fi
constatat în 1870 – 1871, dar atunci contestatarii i-au reproşat
monarhului nu atât apartenenţa la o anumită familie, cât
originea sa germană. Aceia dintre români care simpatizau
63 Paul Lindenberg, König Karl von Rumänien, Berlin, 1908, p. 15 – 16.

64 Certificatul de atestare a înscrierii, semnat de rectorul Universităţii din
Bonn şi datat 7 mai 1862, la Arh. St. Bucureşti, Fond Casa Regală. Carol I.
Personale, dos. I/2, f. 1.
65 Aus dem Leben König Karls…, vol. I, p. XXXVI.
66 Edda Binder Iijima, Rits of power at the Beginning of the Reign of Prince
Charles, 1866 – 1881. Means of Legitimation of a Foreign Dynasty, în
„Revue des études sud-est européennes“, tom. XXXII, 1994, nr, 3 – 4,
p. 211 – 217.
37
VASILE DOCEA
Franţa, în timpul conflictului franco-german, nu îl vedeau cu

ochi buni pe prinţul de Hohenzollern aflat la conducerea ţării67.
După acel moment, însă, pe măsura stabilizării situaţiei
interne, a început să se consolideze şi poziţia lui Carol I. La
aceasta aveau să contribuie meritele pe care şi le-a atras în
timpul războiului din 1877 – 1878, ca şi proclamarea regatului
în 1881. Totuşi, în ciuda consistenţei poziţiei sale şi a rolului de
prim rang pe care Germania, devenită imperiu sub conducerea
casei de Hohenzollern, începe să îl joace în Europa, regele nu
face caz, în mod public, de originea sa. Memoriile, care i se
publică în Germania în anii ’90, conţin un capitol introductiv,
unde este descrisă destul de amănunţit familia sa. Dar variantele
româneşti ale lucrării, publicate în ediţii succesive începând cu
aceeaşi perioadă, nu preiau nici una acel capitol. Modestia care,
încă din tinereţe, îi fusese recomandată de tatăl său, îşi producea
efectele.
Abia târziu, în 1904, într-o comunicare prezentată la
Academia Română, Carol I s-a referit în mod public la propria-i
ascendenţă genealogică. A făcut-o, însă, din nou cu oarecare
reţinere, de data aceasta sub înfăţişarea modestiei ştiinţifice.
Comunicarea, intitulată Nicopole, 1396 – 1877 – 190268, era o
lucrare de istorie, care poate fi interpretată, însă, şi ca o
încercare a regelui de a lega trecutul propriei familii de istoria
românilor. O parte consistentă a lucrării se ocupă de contele
Friedrich IV de Hohenzollern (1371 – 1440), participant alături
de oastea cruciată la bătălia de la Nicopole din 1396, la care a
luat parte şi domnul valah Mircea cel Bătrân. Friedrich IV nu-i
era strămoş direct, căci făcea parte din ramura franconă a
neamului Hohenzollern. Ca recompensă pentru vitejia din
67 Pentru această dispută, vezi, mai nou, Mihai Timofte, România la 1870 –
1871 : monarhie sau republică. Studiu de caz asupra scenei politice
interne şi a relaţiilor internaţionale, Iaşi, 1996, 148 p.
68 Carol I König von Rumänien, Nikopolis, 1396 – 1877 – 1902, Breslau,
1905, 30 p. Comunicarea a fost prezentată în şedinţa din 21 martie 1904 a
Academiei Române.
timpul campaniei şi ca mulţumire pentru că i-a salvat viaţa,

împăratul german Sigismund, care era şi rege al Ungariei, l-a
înzestrat pe conte cu ducatul Brandenburg şi cu titlul de
principe. Cu toate că nu este un descendent direct al acestuia,
Carol I îl caracterizează în două locuri, în lucrarea citată, drept
„întemeietor al măririi casei mele“69.
Legătura familiei sale cu istoria românilor o sugerează
Carol I şi prin evocarea propriei sale contribuţii la luptele din
timpul războiului din 1877 – 1878, în urma cărora România a
dobândit independenţa. Reuşita românească în acst război este
prezentată ca un fel de revanşă pentru înfrângerea de către
otomani a cruciaţilor în 1396. Atunci, ca şi acum, românii s-au
aflat alături de Hohenzollerni întru apărarea creştinătăţii şi
civilizaţiei, sugerează regele.
*
Multe din calităţile sale le-a adus cu sine la venirea în
România. Începuse să le deprindă încă de la o vârstă fragedă,
căci erau valori preţuite şi cultivate de familia sa. De la
străbunic a moştenit spiritul de economie, de la bunic
punctualitatea şi precizia, de la tată interesul pentru treburile
publice. Conformându-se aceleiaşi tradiţii de familie, s-a format
ca militar şi s-a apropiat de cultură.
Conştiinţa genealogică a lui Carol I se plasează, aşadar,
între orgoliul apartenenţei la o familie nobilă, puternică şi
ilustră, care-şi numără generaţiile de-a lungul unui mileniu, pe
de o parte, şi modestia manifestării publice a acestei
apartenenţe, deprinsă încă în tinereţe, din sfaturile tatălui său.
Educat în spirit liberal, a învăţat că poziţia sa socială trebuie
justificată prin eforturi proprii, că ea trebuie meritată.
69 Ibidem, p. 5 şi 14.
39
De la glasul inimii
la „raison d’Etat“: proiectele
matrimoniale ale lui Carol I
Cititorul va fi surprins să constate – aşa cum am fost la

rândul meu, la începutul cercetărilor făcute pe această temă – că
istoricii au ignorat până acum investigarea strategiei
matrimoniale a lui Carol I. Surpriza nu ar fi lipsită de temei,
având în vedere importanţa problemei, aşa cum se profilează ea
în perspectivă istorică.. Vorbind despre strategia matrimonială a
lui Carol I, discutăm, de fapt, despre acele acţiuni plasate la
interferenţa intereselor personale şi de familie şi cu cele de stat,
acţiuni al căror scop a constat, în primul rând, în întemeierea
unei dinastii. Surpriza va fi cu atât mai mare când ne vom
aminti că începuturile acestei dinastii au coincis cu debutul
regimului monarhiei constituţionale parlamentare. În epocă, atât
unii oameni politici români şi străini, cât şi principele Carol
însuşi şi familia sa din Germania au perceput căsătoria acestuia
ca fiind indispensabilă pentru consolidarea dinastiei şi, prin
aceasta, a statului român. O dinastie solidă ar fi urmat să
garanteze stabilitatea internă, atât de necesară în primii ani de
după inaugurarea, la 1866, a noului regim politic, şi să ofere
ţării prestigiu în plan extern. Aşadar, este vorba de ignorarea
unei probleme importante, ce se înscrie într-o temă mai largă,
VASILE DOCEA
cuprinzând aspecte conexe, precum alegera lui Carol ca domn,

venirea în România, recunoaşterea internaţională a noii stări de
lucruri1, temă care ar putea fi definită, pe scurt, prin sintagma
“fondarea dinastiei de Hohenzollern în România”.
Problema fondării unei dinastii nu are doar o însemnătate
retrospectivă, pe care să o putem vedea doar noi, cei de astăzi,
care avem privilegiul de a cunoaşte cum s-au desfăşurat faptele.
Înaintea noastră, chiar oamenii epoci, clasa politică românească
de la începuturile istoriei constituţionale româneşti, au
considerat-o extrem de importantă. Creatorii Constituţiei de la
1866 au văzut-o ca o problemă capitală a statului şi au înscris-o
în textul legii fundamentale. Nu mai puţin de zece articole (82 –
91) din cele 133 ale acesteia sunt consacrate reglementărilor de
ordin dinastic: persoana întemeietorului dinastiei, reglementarea
succesiunii, statutul urmaşilor etc.2
Voi încerca, pentru început, o cât de sumară explicare a
ignorării acestei teme ce pare atât de importantă. Biografilor lui
Carol I, acelora care au abordat direct sau tangenţial tema
căsătoriei monarhului, le poate fi reproşat, pe bună dreptate,
tonul constatativ, care ar proveni, parcă, dintr-o anumită lipsă
de curiozitate. Ei se mărginesc la simpla consemnare a unui fapt
consumat: căsătoria lui Carol I, în 1869, cu prinţesa Elabeta de
Wied. Iar dacă vom căuta o eventuală evoluţie în timp a
modului de abordare a temei, vom observa că aceasta constă
doar în adăugarea succesivă de informaţii despre modul în care
1 Pentru aceste aspecte există deja studii consacrate, dintre care ar fi de

amintit : T. W. Riker, Cum s-a înfăptuit România. Studiul unei probleme
internaţionale 1856 – 1866, Bucureşti, 1940 ; Nicolae Corivan, Relaţiile
diplomatice ale României de la 1859 la 1877, Bucureşti, 1984 ; Gheorghe
Cliveti, Recunoaşterea internaţională a lui Carol de Hohenzollern-
Sigmaringen ca domnitor al României (Principatelor Unite), în vol. Istoria
ca lectură a lumii. Profesorului Alexandru Zub la împlinirea vârstei de 60
de ani, coord. G. Bădărău, L. Boicu, L. Nastasă, Iaşi, 1994, p. 239 – 250.
2 Desbaterile Adunărei Constituante din anul 1866 asupra Constituţiunei şi
Legei electorale, publicate de Alexandru Pencovici, Bucureşti, 1883.
a decurs ceremonia căsătoriei3 ori despre originea, moştenirea

genealogică şi calităţile personale ale celor doi parteneri4.
Nimeni nu a fost curios să afle dacă principele Carol I a mai
avut şi alte proiecte matrimoniale şi nici dorinţa de a explica ce
loc a avut proiectul de căsătorie cu Elisabeta de Wied în
contextul acestora şi care a fost calea urmată până la alegerea
definitivă. Una din cauzele acestei stări de lucruri o găsim, fără
îndoială, în discreţia regelui însuşi. în Memoriile sale, pe care
biografii le-au folosit ca principal – alţii ca unic! – izvor,
Carol I trece sub tăcere numeroasele tratative duse de el şi
familia sa cu diverse case princiare şi regale europene înaintea
căsătoriei cu Elisabeta. Dacă discreţia îi va fi fost dictată regelui
de respectul faţă de soţie, pe care nu a vrut să o pună în situaţia
de a constata că înaintea ei existaseră partide mai avantajoase,
ori de dorinţa de a menaja onoarea fostelor candidate sau din
cine ştie ce alte motive, nu putem şti. Ar mai exista, însă, şi o
altă explicaţie a tăcerii istoricilor, care ţine de secretul în care,
conform uzanţelor, au fost purtate tratativele cu familiile
candidatelor. Doar vagi, neînsemnate indiscreţii şi-au putut face
loc în presa vremii. Documentele originale care consemnează

Augenzeugen, II, Stuttgart, 1894, p. 30 – 32; General Văcărescu, Căsătoria
lui Vodă Carol, în „Convorbiri literare“, XXV, 11 – 12/1892, p. 989 – 998.
4 Natalie Freiin von Stackelberg, Aus Carmen Sylva’s Leben, Heidelberg,
1885 ; Beno Dietrich, Königin Elisabeth von Rumänien (Carmen Sylva),
Leipzig, 1898 ; Mite Kremnitz, Carmen Sylva. Eine Biographie, Leipzig, s.
a. ; idem, Regele Carol I al României, ed. a II-a, Bucureşti, 1906 ; Paul
Lindenberg, König Karl von Rumänien, ed. a II-a, Berlin, 1908; Sever
Zotta, Cei 64 de strămoşi ai A. S. R. Principelui Carol, în „Arhiva
Genealogică“, an. II, ianuarie – martie 1913; Eugen Wolbe, Carmen Sylva.
Der Lebensweg einer einsamen Königin, Leipzig, 1933; Mihail
Polihroniade şi Alexandru Christian Tell, Domnia lui Carol I, Bucureşti,
1937 etc.
43
VASILE DOCEA
aceste fapte s-au păstrat aproape neatinse, de atunci şi până

astăzi, în arhive5.
„C’est un caprice de premier amour“
Carol era al doilea născut de sex bărbătesc al principelui

Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen şi al soţiei sale
Josephine6. În această calitate, atâta timp cât trăia fratele său
mai mare şi dacă acesta din urmă avea urmaşi, Carol era exclus
– conform legii salice, care reglementa succesiunea în casa
princiară de Hohenzollern – de la moştenirea titlului de principe
guvernant (Fürst) şi a marii părţi a bunurilor familiei. Avea
doar dreptul de a purta titlul de prinţ (Prinz) şi putea poseda
ceea ce tatăl sau alte rude i-ar fi lăsat pe cale testamentară.
Aceasta explică de ce tatăl lui l-a orientat, încă de timpuriu, ca
şi pe ceilalţi fraţi mai tineri, spre o carieră militară, considerată
a fi singura profesie onorabilă pentru membrii casei princiare,
cu atât mai mult cu cât ea făcea parte, din 1849, din familia
regală a Prusiei. Cum era de aşteptat în această situaţie de al
doilea născut, nici posibilităţile de mariaj nu puteau fi dintre
cele mai strălucite, speranţele neputând depăşi casele princiare
mediatizate ori, în cel mai bun caz, liniile colaterale ale
familiilor suverane. Vom vedea ceva mai jos cum această
dificultate avea să joace un rol deloc neglijabil în viaţa sa.
Prima menţiune documentară a unui eventual proiect de
căsătorie este din anul 1860. Carol avea 21 de ani, era
locotenent într-un regiment al artileriei de gardă din Berlin şi se
5 Arh. St. Bucureşti, Fond Casa Regală. Regele Carol I. Personale, dos. I/7,
I/8, I/9 ; I/10, I/11, I/12.
6 Principele Karl Anton şi soţia sa Josephine, născută prinţesă de Baden, au
avut şase copii : Leopold (1835 – 1905), Stephanie (1837 – 1859), Carol
(1839 – 1914), Anton (1841 – 1866), Friedrich (1843 – 1904) şi Maria
(1845 – 1905).
apropia de încheierea studiilor militare. Informaţia – unica, de

altfel – despre acest timpuriu proiect – am aflat-o într-o
scrisoare a tatălui său, pe-atunci preşedinte al guvernului
Prusiei, adresată soţiei:
„Ieri am fost la Dessau împreună cu Carol […]. El mi-a
destăinuit că este îndrăgostit de prinţesa Hilda; şi ea a
devenit, însă, delicioasă. Carol nu a mai cunoscut până
acum o fiinţă atât de atrăgătoare. C’est un caprice de
premier amour. La întrebarea mea dacă doreşte să se
însoare cu ea, mi-a mărturisit că diferenţa de vârstă îi dă
de gândit şi că, pe deasupra, încă nu îşi face planuri de
căsătorie“7.
Prinţesa Hilda, o rudă prin alianţă a lui Carol, era fiica
unui frate al ducelui Leopold, titularul de atunci al ducatului
Anhalt8. Proiectul pare să fi fost părăsit înainte încă de a se
contura ceva precis, căci nu vom mai găsi, în continuare, nici o
referinţă la prinţesă. Întâmplarea ne face, însă, să înţelegem mai
bine caracterul şi concepţiile lui Carol. Un anume caracter
conservator al moravurilor sale poate fi desprins din observaţia
că diferenţa de vârstă de doar căteva luni între eventualii soţi (el
era născut în aprilie 1839, prinţesa Hilda în decembrie acelaşi
an) ar fi nepotrivită. Pe de altă parte, mărturia tatălui său, care
l-a supravegheat de aproape şi continua încă să o facă, fie
direct, fie prin intermediari (preceptori, însoţitori militari etc.),
7 K. Th. Zingeler, Briefe des Fürsten Karl Anton von Hohenzollern an seine
Gemahlin Josephine, geb. Prinzessin von Baden, în „Deutsche Revue“,
Stuttgart/Leipzig, an. XXXIX, 1914, vol. I, p. 79.
8 Hilda, prinţesă de Anhalt-Dessau-Coethen, n. 13 decembrie 1839, era fiica
prinţului Friedrich (1799 – 1864) şi a prinţesei Maria, născută în familia de
Hessen-Kassel (1814 – 1895). Unchiul prinţesei Hilda, ducele Leopold de
Anhalt Dessau (1794 – 1871), era căsătorit cu o prinţesă din casa regală a
Prusiei, de unde înrudirea prin alianţă, deşi foarte îndepărtată, dintre Carol
şi Hilda. Aceasta va rămâne necăsătorită. (Informaţiile genealogige
cuprinse în aceste note le-am cules, atunci când nu indic altă sursă, din
colecţia publicaţiei Almanach de Gotha. Annuaire diplomatique et
statistique, pe anii 1831 – 1915.)
45
VASILE DOCEA
despre faptul că prinţul „nu a mai cunoscut până acum o fiinţă

atât de atrăgătoare“, relevă rigoarea şi severitatea atmosferei în
care a fost crescut şi educat viitorul rege.
Nici „bonapartist“, nici „orleanist“
Acest mediu de formare sever şi rigid explică, într-o

oarecare măsură, intensitatea izbucnirii sentimentelor prinţului,
la care asistăm câţiva ani mai târziu. Episodul biografic de care
va fi vorba în continuare ne dezvăluie trăsături încă prea puţin
cunoscute ale caracterului său: sensibilitate afectivă şi o
anumită predispoziţie de a-şi urma sentimentele. Sunt trăsături
cu totul diferite de imaginea pe care viitorul suveran avea să o
lase contemporanilor şi posterităţii, aceea de bărbat sobru,
stăpânit, serios. Să nu anticipăm, însă, şi să prezentăm lucrurile
în ordinea firească a desfăşurării lor.
În primăvara anului 1862, după ce îşi închiase studiile
militare şi după o lungă călătorie prin sudul Franţei, apoi prin
Algeria şi Spania9, Carol face o vizită familiei imperiale
franceze la Paris. Aici îi este prezentată prinţesa Anna Murat, o
rudă apropiată a împăratului Napoleon III şi prietenă intimă a
împărătesei Eugenia10. Tânăra prinţesă se înrudea şi cu prinţul
Carol, a cărui bunică dinspre tată, Antoinette, provenea la
9 Pentru această călătorie, vezi capitolul introductiv, Einleitung, din ediţia

germană a memoriilor regelui Carol I, Aus dem Leben König Karls…,
vol. I. De asemenea, Alexandru Tzigara-Samurcaş, Din tinereţea regelui
Carol I, în vol. Din viaţa regelui Carol I, Mărturii contimporane şi
documente inedite culese de Al. Tzigara-Samurcaş, Bucureşti, 1939, p. 314
– 319.
10 Anna Murat, n. 3 februarie 1841, fiică a lui Lucien Murat (1803 – 1878),
era nepoata de fiu a lui Joachim Murat (1771 – 1815) şi a soţiei acestuia,
Caroline Bonaparte (o soră a lui Napoleon I). Anna Murat avea să se
căsătorească la 18 decembrie 1865 cu Antoine de Noailles (1841 – 1909),
care avea să devină al şaselea duce de Mouchi.
rândul ei din casa Murat11. Nu ştim ce impresie va fi făcut

asupra lui Carol această primă întâlnire. El se reîntoarce curând
acasă, apoi frecventează timp de un semestru, în vara anului
1863, cursurile Universitatăţii din Bonn. Nu avem, din această
perioadă, nici o mărturie care să dovedească existenţa vreunui
sentiment faţă de verişoara din Paris12. Între timp, însă, la
iniţiativa împăratului Napoleon III, încep negocierile cu familia
lui Carol în scopul căsătoririi celor doi. Principele Karl Anton,
aflat la Paris în august 1863, îi scrie soţiei despre cele discutate
atunci cu împăratul francez:
„Împăratul mi-a vorbit, mai nou, despre dorinţa sa în
legătură cu Carol şi Anna Murat; i-am spus că aceasta ar
corespunde desigur şi dorinţelor noastre, doar că prinţul
Carol nu se gândeşte încă să se însoare, deoarece, ca al
doilea născut, existenţa sa nu este încă foarte strălucită.
Împăratul mi-a răspuns că i-ar putea aranja el o poziţie
frumoasă în Franţa“13.
Tatăl prinţului s-a arătat rezervat faţă de propunerea
împăratului Napoleon III, aşa cum se înţelege şi din scrisoarea
citată. Partea franceză, însă, a continuat avansurile şi, dând
urmare unei noi invitaţii, Carol a făcut o a doua vizită în Farnţa,
la Compiègne, unde, la începutul lunii decembrie 1863, a
petrecut câteva zile împreună cu familia imperială. Are timp,
acum, să o cunoască mai bine pe Anna Murat şi, în timp ce
tratativele dintre cele două familii se îndreaptă din ce în ce mai
evident către un rezultat negativ, se îndrăgosteşte. Întors în
11 Era fiica lui Andreas Murat, un frate mai tânăr al lui Joachim, fostul rege al
Nepolelui, care a fost bunicul Annei. K. Th. Zingeler, Karl Anton Fürst
von Hohenzollern. Ein Lebensbild nach seinen hinterlassenen Papieren,
Stuttgart/Leipzig, 1911, p. 1 – 2.
12 Este neverificabilă documentar opinia exprimată de M. Polihroniade şi Al.
Ch. Tell, op. cit., p. 31, conform căreia Carol s-ar fi îndrăgostit în timpul
acestei prime vizite la Paris de prinţesa Anna Murat.
13 K. Th. Zingeler, Briefe des Fürsten Karl Anton…, an. XXXIX, vol. II,
aprilie – iunie 1914, p. 79, scrisoare datată 23 august 1863.
47
VASILE DOCEA
Berlin, la regimentul dragonilor de gardă, unde îşi făcea

serviciul de locotenent, îi scrie tatălui său această scrisoare:
„Scumpe, iubite papa!
Îţi scriu plin de încredere, pentru a-ţi împărtăşi fără
rezerve o chestiune intimă, despre care tu ai desigur
cunoştinţă; a existat până acum o anumită jenă, care m-a
împiedicat să mă exprim liber şi deschis în faţa ta.
Consider, însă, că este cea dintâi îndatorire a unui fiu,
aceea de a nu avea nici un secret faţă de părintele său.
Aşadar, permite-mi, dragă papa, să-ţi dezvălui tot ce am
pe suflet, lucru ce poate fi exprimat prin aceste cuvinte:
‹‹inima mea e captivă››. Toată neclintirea mea, pe care
acum nici nu mai ştiu de ce mi-am propus-o, este
zdruncinată. A trebuit să mă supun voinţei
atotputernicului magnet al iubirii, iar toate acestea au
fost opera unui singur moment; acel moment al caldei şi
intimei despărţiri în Paris de drăguţa mea verişoară; a
fost provocat de o privire – şi mi-e ruşine să ţi-o spun,
cât de egoist interpretez acea privire, care poate că nici
nu mi-a fost adresată mie. Nu am crezut niciodată că o
singură clipă poate prinde şi înlănţui un om în aşa fel,
încât să nu se mai poată desprinde de ea şi să trăiască
doar în acel unic moment. Acest sentiment puternic a
devenit în mine atât de însufleţit, încât am resimţit
despărţirea ca pe ceva dureros şi a trebuit să mă
desprind cu forţa, pentru a-mi ascunde emoţia. Da,
dragă papa, recunosc acum în faţa ta că mi-a fost greu,
foarte greu, să plec în acel moment, când părea să se
hotărască fericirea şi viitorul meu. Dar în câte lucruri nu
trebuie să te resemnezi pe lumea aceasta! Pentru mine, a
rămas frumoasa amintire, în care continui să trăiesc, iar
imaginea ei a rămas imprimată definitiv în inima mea.
Nu-ţi pot spune, dragă papa, cât de atras mă simt de
locul fericirii mele şi cât de mult doresc să pot vorbi cât
mai curând cu aceea care a reuşit să-mi prindă inima
(…). Trebuie să-ţi mărturisesc, iubite papa, că mă doare
când opinii din afară sunt chemate să hotărască în
privinţa unui lucru destinat a-mi aduce mie fericirea.
Câte probleme vor intra în discuţie, câte condiţii vor fi

puse! Nimeni, însă, dragă papa, nu va şti să le rezolve
mai bine decât tine. După luarea în consideraţie a
tuturor greutăţilor, am ajuns la concluzia că nu merită să
sacrifici fericirea vieţii în schimbul unei existenţe care
nu e decât strălucitoare şi comodă, aşa cum se face în
împrejurările actuale.
Acum, după ce m-am exprimat atât de deschis, te-aş
ruga, dragă papa, să ai îndurarea de a-mi expune, într-o
scrisoare, părerile tale, în faţa cărora eu mă voi supune
întotdeauna. Ştii ce valoare nesfârşită au ele pentru mine
şi cât de mult doresc să le cunosc. Iartă-mă că îţi fac
această propunere pretenţioasă, dar mie mi s-a părut că
tu, scumpe papa, şi iubita mea mamă aţi fost împotriva
acestei legături, chiar dacă prin ea s-ar putea strânge mai
vechi legături de familie“14.
Dificultăţile care stăteau înaintea realizării acestei
căsătorii erau reale. Atât de reale, încât, în cele din urmă, ele
aveau să zădărnicească proiectul. Autorii care mai târziu au
abordat, în treacăt, această problemă, au pus eşecul pe seama fie
a părţii franceze15, fie a celei germane16. Ceea ce ştim cu
certitudine este că, încă de la început, alianţa a fost dorită la
Paris. În sprijinul acestei idei vin mai multe documente, dintre
care ar fi de amintit aici o scrisoare ceva mai târzie principelui
Karl Anton, în care se arată că
14 Carol către Karl Anton, Berlin, 12 decembrie 1863. Arh. St. Bucureşti,
Fond Casa Regală. Carol I. Personale, I/7, f. 6 – 7 v.
15 Ideea apare încă în capitolul introductiv al variantei germane a
„Memoriilor“ regelui Carol I. Ea a fost preluată apoi de Paul Lindenberg,
op. cit., p. 35.
16 M. Polihroniade şi Al. Ch. Tell, op. cit., p. 32.
49
VASILE DOCEA
“În Paris s-a dorit în mod stăruitor căsătorirea Annei

Murat cu fiul meu”17.
Oferta lui Napoleon III de a-i crea lui Carol o situaţie
bună în Franţa este şi ea o mărturie în acest sens. Dar ea era în
acelaşi timp o condiţie, care a fost susţinută cu intransigenţă atât
de împărat, cât şi de soţia sa18. S-a ajuns chiar la un ultimatum,
transmis de Napoleon III familiei princiare germane prin
intermediul doamnei Hortense Cornu – care juca rolul de
mijlocitoare a negocierilor – la 25 decembrie 1863:
„Anna trouve le prince Charles très bien et l’acceptera.
Seulement la famille désire qu’ il choisisse son domicile
à Paris, sans avoir à passer la moitié de l’année en
Allemagne. Tel est l’ultimatum!“19
Radicalizarea poziţiei franceze a survenit în urma unei
serii de atitudini şi acţiuni ale părţii germane, de care nu a fost
străin nici cancelarul Bismarck. Principele Karl Anton, a cărui
atitudine faţă de proiect am descris-o deja, a evitat să-şi
manifeste deschis rezerva – poate din cauza relaţiilor de rudenie
cu familia imperială franceză sau pentru a nu provoca o răcire a
relaţiilor sale cu propriul fiu îndrăgostit – şi a preferat să se
ascundă în spatele regelui Wilhelm I al Prusiei. Hotărârea
regelui, care avea calitatea de şef suprem al familiilor reunite de
Hohenzollern (princiară şi regală), urma să aibă cea mai mare
greutate. Acesta din urmă i-a dezvăluit lui Bismarck întregul
proiect, iar cancelarul nu a întârziat să-l folosească, fără
scrupule, într-un scop politic.
În acel moment, guvernul Prusiei – căruia i s-a alăturat
Austria – plănuia campania militară împotriva Danemarcei, care
17 Karl Anton către contele Bernstorf (ambasador al Prusiei la Londra),

Düsseldorf, 11 august 1865. Arh. St. Bucureşti, Fond Casa Regală. Carol I.
Personale, I/8, f. 32.
18 Loc. cit., I/7, f. 15 v – 16 ; I/8, f. 5.
19 Loc. cit., I/7, f. 28.
avea să înceapă, de altfel, în ianuarie 1864. Bismarck avea

nevoie de neutralitatea Franţei şi, pentru a o obţine, i-a vorbit
ambasadorului francez la Berlin, Fleury, despre „oportunitatea
acestei legături“20, adică a căsătoriei lui Carol cu Anna Murat.
Manevra politică a lui Bismarck, la care s-a adăugat discreţia
principelui Karl Anton în legătură cu rezervele sale şi zvonul
care circula prin cercurile liberale din Berlin, că regele ar agrea
ideea căsătoriei franceze a lui Carol21, au creat la Paris impresia
că partea germană ar dori foarte mult această legătură. Partea
franceză s-a simţit astfel încurajată să menţină cu orice preţ
condiţia stabilirii lui Carol în Franţa.
După ultimatumul lui Napoleon III, regele Wilhelm I al
Prusiei avea să-şi spună la rândul său opinia. La 1 ianuarie
1864, în cursul vizitei de Anul Nouu pe care i-a făcut-o Carol,
regele i-a spus:
„Nu deveni cu totul francez, eu nu am nimic împotriva
căsătoriei, cu condiţia să nu vă stabiliţi în Franţa. I-am
scris şi tatălui tău acelaşi lucru“22.
Câteva zile mai târziu avea să-i interzică prinţului – deşi într-un
mod politicos – să demisioneze din armată pentru a se stabili în
Franţa. Despre aceasta, Carol îi scria tatălui său la 6 ianuarie
1864:
„Regele pune mare preţ pe rămânerea mea în armată,
căci bunul rege nu cunoaşte o ocupaţie mai potrivită
pentru noi decât serviciul militar“23.
În acest fel, i se sugera lui Carol că statutul său de membru al
casei de Hohenzollern era incompatibil cu situaţia eventuală de
întreţinut al curţii imperiale franceze, situaţie în care ar fi urmat
20 Loc. cit., I/7, f. 13 v. Opinia îi aparţine prinţului Carol.

21 Loc. cit., I/7, f. 13 – 13 v.
22 Carol către Karl Anton, Berlin, 1 ianuarie 1864. Loc. cit., I/7, f. 31.
23 Loc. cit., I/7, f. 39.
51
VASILE DOCEA
să „decadă“ dacă ar fi acceptat condiţiile puse de Napoleon III.

I se dădea de înţeles că urmează să aleagă între onoarea familiei
şi îndemnurile inimii.
De cealaltă parte, la Paris, intransigenţa devine maximă,
excluzând orice posibilitate de dialog. Împărăteasa Eugenia îi
atrăgea atenţia unui diplomat prusian că „stabilirea la Paris este
o condiţie sine qua non“ şi acelaşi diplomat nota că împărăteasa
„nu vrea să se despartă de ruda sa; la rândul ei, prinţesa
nu se va putea hotărî niciodată să plece în străinătate,
căci este prea obişnuită cu viaţa ei de până acum şi,
după cum crede împărăteasa, nu se va simţi niciodată
fericită în afara Franţei. Chiar dacă nici persoana
prinţului, nici alianţa cu familia princiară nu lasă în sine
nimic de dorit, poziţia sa personală de ofiţer în armată şi
averea sa nu sunt atât de strălucite, încât să ofere
prinţesei o compensaţie pentru ceea ce ar urma să lase în
Franţa“24.
Aflat între cele două poziţii ireconciliabile, sfâşiat între
sentimente şi datoria de a se supune intereselor familiei, Carol
continuă să spere. Face chiar planuri de a demisiona din armată,
invocând motive imaginare de sănătate, şi încearcă să obţină
sprijinul tatălui său pentru a-şi atinge scopul25. Simţul datoriei şi
devotamentul faţă de familie înving în cele din urmă. Placat pe
fraont în campania din Schleswig-Holstein, ajutat poate şi de
sfaturile prietenului său Friedrich Wilhelm, prinţul moştenitor
al Prusiei, al cărui ofiţer de ordonanţă era, Carol renunţă la
proiect. O însemnare din jurnalul său, datată 24 aprilie 1864, o
dovedeşte:
24 Heinrich VII Reuss (secretar al ambasadei Prusiei la Paris) către Karl

Anton, Cassel, 11 ianuarie 1864. Loc. cit., I/7, f. 49.
25 Carol către Karl Anton, Berlin, 6 ianuarie 1864. Loc. cit., I/7, p. 39 v.
„I-am scris lui papa o scrisoare cuprinzând hotărârea

mea definitivă, cred, în privinţa căsătoriei cu A. M.“26.
Lui Napoleon III nu i s-a dat nici un răspuns precis, astfel
încât povestea are şi un epilog. În vara anului 1864, curtea
franceză şi-a reînnoit oferta, renunţând în mod neaşteptat la
toate pretenţiile anterioare. Nu se mai cerea strămutarea şi
împământenirea lui Carol în Franţa, iar prinţesa Anna se
declara, la rândul ei, gata să-l urmeze pe acesta fie la
Düsseldorf, unde locuiau părinţii prinţului, fie în vreo altă
garnizoană, unde i se va stabili serviciul militar27. Răspunsul
principelui Karl Anton – nu am putut afla dacă fiului i-a mai
fost adusă la cunoştinţă această ultimă ofertă – a fost un refuz
categoric:
„Fiul meu mi-a comunicat la sfârşitul campaniei
hotărârea sa fermă de a renunţa şi de a nu mai accepta
niciodată această legătură“28.
Argumentul folosit de principele Karl Anton era, însă, doar un
pretext, în spatele căruia se ascundea hotărârea pe care partea
germană pare să o fi luat deja mai înainte. Căci nu spre Franţa,
ci împotriva ei se orienta politica Prusiei. În contextul acestei
orientări, o alianţă de familie cu împăratul Napoleon III nu-şi
putea afla locul.
La un an distanţă avea să se ivească un al doilea proiect
francez de căsătorie. De data aceasta este vorba de o iniţiativă a
principalei familii rivale a Napoleonizilor, casa de Orléans.
26 Loc. cit., III/24, f. 96 v.

27 Heinrich VII Reuss către Karl Anton, nedatată, primită de destinatar la
Ostende în 14 august 1864. Prinţul Reuss a intermediat negocierile în
această ultimă fază. Loc. cit., I/7, f. 108 – 110.
28 Karl Anton către Heinrich VII Reuss, Ostende, 17 august 1864. Loc. cit.,
I/7, f. 111 v.
53
VASILE DOCEA
Candidata era prinţesa Margareta de Nemours29, fiică a ducelui

Louis d’Orléans şi nepoată a fostului rege Louis-Philippe. Carol
nu a luat parte în nici un fel la tratative şi nu ştim dacă a fost
ţinut la curent cu desfăşurarea lor. Din partea tatălui prinţului, a
existat încă de la început temerea că această eventuală căsătorie
putea fi interpretată drept o sfidare faţă de împăratul
Napoleon III. Acesta este motivul pentru care partea germană
s-a străduit, fără a risca însă o întrerupere a tratativelor, să le
temporizeze. Au fost încontinuu propuse amânări, „pentru a
lăsa timp să crească iarba“ peste abia consumata poveste cu
prinţesa Anna Murat30.
Împotriva proiectului s-a pronunţat regina Augusta a
Prusiei, care, deşi simpatiza casa de Orléans – spun
documentele – invoca legăturile de rudenie dintre
Hohenzollerni şi familia imperială franceză31. Karl Anton, la
rândul său, se ferea să lase impresia că optează pentru una
dintre cele două case rivale:
„Nu vreau să servim nici cauza bonapartismului
exclusiv, nici pe cea a orleanismului, ci trebuie să ne
străduim a păstra atât faţă de una, cât şi faţă de cealaltă
dintre părţi o poziţie independentă“,
îi scria principele lui Bernstorf, ambasadorul Prusiei la
Londra32.
29 Prinţesa Margareta (16 februarie 1846 – 24 octombrie 1893) era fiica lui
Louis, duce de Nemours (1814 – 1896), fiul fostului rege Louis-Philippe al
Franţei (1793 – 1850), din casa de Orléans-Bourbon. Mama ei era Victoria,
născută prinţesă de Saxa.Coburg-Gotha (1822 – 1857). Margareta se va
căsători în 1872 cu Ladislas, prinţ Czartoryski (1828 – 1894), fiu al lui
Adam Czartoryski şi al Annei, prinţesă Sapieha.
30 Karl Anton către contele Bernstorf, 11 august 1865. Arh. St. Bucureşti,
Fond Casa Regală. Carol I. Personale, I/8, f. 5 v. – 6 v.
31 Acelaşi către acelaşi, Düsseldorf, 21 decembrie 1865. Loc. cit., I/8, f. 20.
32 Loc. cit., I/8, f. 22 v.
Precauţiile principelui Karl Anton nu erau fără temei,

căci la această căsătorie s-ar fi putut ajunge doar prin
renunţarea, din partea lui Carol cel puţin, la cultivarea relaţiilor
cu împăratul Napoleon III. Condiţia era enunţată de chiar tatăl
prinţesei Margareta, ducele de Orléans:
„Margareta, ca prinţesă de Orléans, nu poate şi nu
trebuie să frecventeze anturajul împăratului Napoleon,
din cauza comportării acestuia faţă de familia ei, dar
mai cu seamă faţă de bunicul ei, regele Louis-
Philippe“33.
Cu precauţii şi amânări, se ajunge totuşi să se vorbească,
în lunile ianuarie şi februarie 1866, despre o eventuală călătorie
a lui Carol în Anglia, unde locuia familia prinţesei şi unde urma
să o cunoască pe aceasta34. Lucrurile se vor schimba, însă, o
lună mai târziu. În martie, lui Carol avea să i se propună domnia
românească. Odată acceptată propunerea, era recomandabilă –
chiar obligatorie, în acel moment – obţinerea bunăvoinţei lui
Napoleon III, al cărui sprijin părea să fie hotărâtor pentru
reuşita instalării lui Carol pe tronul de la Bucureşti. Ca urmare,
pentru a nu-l supăra pe împăratul francez, tratativele cu familia
Orléans sunt întrerupte.
Ceva mai târziu, în 1868, deci după venirea lui Carol în
România, se va pune din nou în discuţie, între alte proiecte
matrimoniale, „partida“ Orléans. Se va renunţa foarte repede la
ea, căci, aşa cum nota principele Karl Anton,
„toate prinţesele de Orléans, din cauza Franşei şi din
respect faţă de dinastia Napoleonidă, sunt de lăsat la o
parte“35
33 Bernstorf către Karl Anton, Londra, 19 noiembrie 1865. Loc. cit., I/8, f. 10.
34 Acelaşi către acelaşi, Londra, 1 februarie 1866. Loc. cit., I/8, f. 25- 28 v.
35 Karl Anton către Carol, Düsseldorf, 5 aprilie 1868. Loc. cit., I/9, f. 185 v.
55
VASILE DOCEA
Ca suveran al României, Carol era interesat mai mult ca

niciodată să nu-l indispună pe Napoleon III, care îl sprijinise
atunci când a fost ales domn şi de care mai avea încă nevoie.
Un handicap matrimonial:
să fi principe al României
Venirea lui Carol la Bucureşti în 1866 şi adăugarea

titlului de principe al României la calitatea sa anterioară de prinţ
de Hohenzollern nu au condus, aşa cum ar fi fost de aşteptat, la
o mărire a şanselor matrimoniale. Este adevărat că acum putea
oferi un tron eventualelor candidate, dar acest avantaj era
umbrit de alte două dificultăţi, care se adăugau celei mai vechi,
cea legată de situaţia sa de al doilea născut. Prima consta în
condiţia sa nouă de vasal al sultanului otoman, împrejurare
care-l făcea o „partidă“ matrimonială prea puţin tentantă în ochi
familiilor suverane europene. Ce suveran creştin şi-ar fi dat fiica
unui vasal al sultanului?
Cea de-a doua piedică venea din dispoziţia înscrisă în
noua Constituţie românească de la 1866, conform căreia
principele trebuia să-şi boteze copiii în religia „dominantă“ a
statului român, cea ortodoxă36. Clauza constituţonală excludea
de la bun început orice „partidă“ catolică. Intransigenţa bisericii
romano-catolice interzicea celebrarea cununiei în astfel de
condiţii. Paragraful din Constituţie despre botezul ortodox al
copiilor avea să constituie, aşa cum vom vedea în continuare, o
serioasă piedică în împlinirea unor proiecte de căsătorie, de fapt
a acelor proiecte care vizau candidate catolice.
36 Pentru împrejurările adoptării acelei reguli în Constituţia de la 1866 şi

despre eventualul amestec al Rusiei în această problemă, vezi, în volumul
de faţă, studiul Europa monarhică şi România lui Carol I : analogii,
modele europene, tradiţii autohtone, capitolul Unde supravieţuieşte
tradiţia?.
Câteva luni după venirea lui Carol I în România, pare să

nu se fi gândit nimeni la problema căsătoriei lui. Acomodarea
cu noua situaţie, eforturile diplomatice pentru recunoaşterea de
către puteri a alegerii sale ca domn al României şi călătoria
făcută la Constantinopol pe de o parte, războiul dintre Prusia şi
Austria şi moartea fratelui său Anton pe de altă parte, nu i-au
oferit nici lui, nici familiei răgazul şi dispoziţia unor asemenea
gânduri.
Primul proiect rusesc: „partida“ Leuchtenberg
Abia spre sfârşitul anului 1866 începe să-şi facă loc ideea
unui nou proiect37, acela al căsătoriei cu prinţesa Eugenia de
Leuchtenberg, o nepoată de soră a ţarului Alexandru II al Rusiei
şi rudă apropiată a casei regale a Prusiei38. Propunerea venea
37 Prima menţiune am aflat-o în scrisoarea citată a cardinalului Pitro (vezi

nota precedentă). Un alt document, o scrisoare a generalului Rauch către
principele Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, din 27 iulie 1867,
plasează începutul proiectului Leuchtenberg în toamna anului 1866. Arh.
St. Bucureşti, Fond Casa Regală. Carol I. Personale, I/9, f. 24.
38 Eugenia de Leuchtenberg (n. 1845), din casa de Beauharnais, era fiica
ducelui Maximilian de Leuchtenberg (1817 – 1852) şi a marii ducese ruse
Maria Nicolaevna (1819 – 1876), fiică a ţarului Nicolae I şi soră a lui
Alexandru II. Soţia ţarului Nicolae I, aşadar mama marii ducese Maria şi
bunica Eugeniei, a fost Alexandra, fiică a regelui Friedrich III al Prusiei şi
soră a regelui Wilhelm I.
Tatăl prinţesei Eugenia, ducele Maximilian de Leuchtenberg, era fiul lui
Eugen de Beauharnais (1781 – 1824). Acesta era fiul Josephinei
Beauharnais şi al lui Alexandru, viconte de Beauharnais. După moartea
acestuia din urmă, Josephine s-a căsătorit cu Napoleon I, iar fiul ei Eugen a
fost adoptat de împărat. Titlurile bavareze de duce de Leuchtenberg şi
principe de Eichstätt le-a obţinut Eugen în urma căsătoriei, la 1806, cu
prinţesa Augusta, fiica regelui Maximilian-Josef al Bavariei. Hans und
Marga Rall, Die Wittelsbacher. Von Otto I. bis Elisabeth I., Wien, Tosa
Verlag, 1994, p. 320; R. Artaria, Das Ehe-Idyll Eugens von Beauharnais,
în „Die Gartenlaube“, 1896, nr. 36, p. 540-543.
57
VASILE DOCEA
din partea unei mari ducese ruse, o mătuşă prin alianţă a

candidatei39. Din Berlin soseau încurajări pentru punerea în
aplicare a proiectului40, dar acestea nu au fost socotite suficiente
de tatăl lui Carol. Trebuia sondată opinia Franţei, ceea ce
Principele Karl Anton a şi făcut. Semnalele de la Paris nu au
întârziat să apară. În martie 1867, Hortense Cornu îi scria
principelui Karl Anton – transmiţându-i, fără îndoială, opinia
lui Napoleon III – că prinţesa de Leuchtenberg „nu este deloc
populară în ţară“ şi din această cauză „ar fi de preferat în
România o prinţesă latină“41.
Îndemnurile şi încurajările din Berlin devin insistente în
noiembrie 1867. Regele Wilhelm I al Prusiei dorea alianţa42, la
fel Bismarck43. Pentru acesta din urmă, căsătoria lui Carol cu o
prinţesă rusă, căsătorie neagreată, aşa cum am arătat deja, de
împăratul Napoleon III, ar fi însemnat o ocazie în plus de a
îndepărta Franţa de Rusia. Izolarea internaţională a Franţei era,
39 Generalul Rauch către Karl Anton, Karlsbad, 27 iulie 1867 : „Es ist
Höchstdemselben noch erinnerlich, daß die Frau Großfürstin H[elene] im
vorige Herbste über ein gewisses Heiratsprojekt mit mir sprach ; über den
Anteil dieser Unterredung gab ich Eurer Königlichen Hoheit damals
Kenntniß“(Arh. St. Bucureşti, Fond Casa Regală. Carol I. Personale, I/9,
f. 24). Această persoană, care îi vorbise în toamna anului 1866 generalului
Rauch despre proiectul căsătoriei lui Carol I cu prinţesa Eugenia de
Leuchtenberg, era marea ducesă Elena (1807 – 1873), văduva marelui duce
Mihail Pavlovici, un frate al fostului ţar Nicolae I. Marea ducesă Elena
avea origine germană, fiind născută prinţesă de Württemberg. Ea avea să
joace un anumit rol şi în alte proiecte de căsătorie ale lui Carol I, aşa cum
vom vedea mai jos, inclusiv în cel cu Elisabeta de Wied.
40 În ianuarie 1867, prinţul moştenitor al Prusiei, Friedrich Wilhelm, îi
trimitea lui Carol, la Bucureşti, fotografii ale prinţesei Eugenia. Arh. St.
Bucureşti, Fond Casa Regală. Carol I. Personale, I/9, f. 114 v.
41 Hortense Cornu către Karl Anton, Versailles, 3 martie 1867. Loc. cit., I/9, f.
12 v. – 13.
42 Carol I către Karl Anton, Bucureşti, 16 octombrie 1867 : „je sais que roi de
Prusse désire beaucoup cette alliance“. Loc. cit., I/9, f. 72.
43 Carol I către Karl Anton, Bucureşti, 18/30 noiembrie 1867. Loc. cit., I/9,
f. 113 v. – 114.
pentru Bismarck, o condiţie a succesului într-un eventual război

franco-german. Pe de altă parte, sondajele întreprinse la
Petersburg de familia lui Carol I indicau dorinţa curţii imperiale
ruse de realizare a căsătoriei. Încă din iulie 1867, persoane din
anturajul ţarului îi transmiteau principelui Karl Anton, prin
intermediul generalului prusian Rauch, că:
„în Petersburg se speră că principele (Carol I – n. a.) va
cere mâna persoanei cunoscute şi că aceasta se va
întâmpla cât de curând, căci numai astfel va exista în
Petersburg sprijin pentru tânărul stat, aşa cum este cel
acordat acum Greciei. Dacă, însă, printr-o altă alianţă,
vor fi deschise porţile pentru influenţa Franţei sau
Austriei, există hotărârea de a se trece pe poziţii
adverse[…]. Rusia va îngreuna, ba chiar va zădărnici
consolidarea în România a unei dinastii de confesiune
catolică. În vederea rezolvării problemei orientale,
trebuie găsită pentru acest stat o dinastie care să-i fie
devotată şi care să caute sprijin în Rusia“44.
Aşadar, acordul Rusiei pentru proiectul căsătoriei lui
Carol I cu Eugenia de Leuchtenberg era real, însă avea mai
degrabă forma unei condiţii şi a unei ameninţări: dacă aceasta
nu reuşeşte, atunci nici o alta nu va fi posibilă!
Cum erau văzute lucrurile în ţară? După câteva momente
de şovăială, prilejuite de existenţa unui proiect alternativ de
căsătorie cu o prinţesă italiană, Carol I se hotărăşte în favoarea
mariajului cu Eugenia de Leuchtenberg. La 26 octombrie (7
noiembrie – stil nou) 1867, îi scrie tatălui său:
„Sunt ferm hotărât să mă întâlnesc în cel mai scurt timp
cu E. v. L. Am ajuns la convingerea că pentru mine nu
44 Generalul Rauch către Karl Anton, Karlsbad, 27 iulie 1867, loc. cit., I/9, f.
24 – 24 v. Aceeaşi idee este transmisă de generalul Rauch la 30 august
1867, în urma altor sondaje efectuate în capitala Rusiei : „Se pare că Rusia
doreşte alianţa, căci este hotărâtă să întemeieze acolo o dinastie prietenă
(ca în Grecia), iar dacă aceasta nu i-ar reuşi, să facă imposibilă orice altă
combinaţie“. Loc. cit., I/9, f. 26.
59
VASILE DOCEA
va reuşi nici o altă partidă, în afara celei în discuţie. Nu

mă pot obişnui, însă, cu gândul că partidul naţional
liberal a fost împotriva unei alianţe ruse, temându-se că
influenţa rusă va deveni dominantă“45.
Într-adevăr, liberalii radicali grupaţi în jurul lui Ion C.
Brătianu şi aflaţi la guvernare din martie 1867 s-au împotrivit
iniţial acestei „alianţe ruse“. Între timp, însă, au survenit unele
modificări în politica internaţională, care au atras şi o schimbare
de atitudine a liberalilor de la Bucureşti. În acea vreme, ei luau
în calcul posibilitatea obţinerii independenţei României în
eventualitatea unei răsculări generale a creştinilor din Imperiul
Otoman46. Pentru aceasta, însă, era nevoie de sprijin extern, iar
Franţa, care îşi orienta politica spre Austria şi împotriva Rusiei
şi Prusiei, nu mai părea dispusă să îl acorde, aşa cum făcuse la
1859. După o călătorie diplomatică în Apus, în lunile
septembrie şi octombrie ale anului 1867, Ion. C. Brătianu îşi va
întări această convingere şi va ajunge la concluzia că
menţinerea bunelor relaţii cu Rusia este necesară. La
Düsseldorf, unde l-a întâlnit pe principele Karl Anton, a fost
sfătuit să fie de acord cu căsătoria rusă a lui Carol47, astfel încât,
la întoarcerea în ţară, Brătianu devine purtătorul de cuvânt al
acestei cauze. El îi va convinge şi pe „bărbaţii influenţi din
tabăra liberală“ de utilitatea politică a căsătoriei48.
45 Loc. cit., I/9, f. 55 v.

46 Nicolae Corivan, op. cit., p. 223 – 224 ; Vasile Russu, Gheorghe Cliveti,
Continuitatea spiritului paşoptist în România şi reacţia forţelor
conservatoare europene. Exemplul guvernării radicale (martie 1867 –
noiembrie 1868), în Românii în istoria universală, coordonatori
I. Agrigoroaiei, Gh. Buzatu şi V. Cristian, vol. II/1, Iaşi, 1987, p. 418 –
419.
47 Carol I către Karl Anton, Bucureşti, 26 octombrie 1867 : „Brătianu a fost
preparat de tine să accepte căsătoria Leuchtenberg“. Arh. St. Bucureşti,
Fond Casa Regală. Carol I. Personale, I/9, f. 55 v.- 56.
48 Loc. cit., I/9, f. 56.
La sfârşitul lunii octombrie 1867, când părea să existe un

consens al tuturor părţilor în privinţa oportunităţii căsătoriei cu
nepoata ţarului şi când începeau să fie discutate detaliile
proiectului, intervine o schimbare de atitudine a părţii ruse.
Împăratul Alexandru II ajunge la concluzia că „poziţia lui Carol
este precară“49 şi se pronunţă pentru o amânare a negocierilor.
Este vremea când în Moldova reîncep, încurajate de Rusia,
mişcări separatiste:
„Se spune – notează o rudă a principelui – că în acest
moment Rusia complotează grozav în Moldova pentru a
o desprinde de Valahia şi a pune mâna pe ea“50.
Părerea lui Carol I, dar şi a lui Brătianu şi a apropiaţilor
săi, era că mariajul cu o rudă a ţarului ar putea curma acele
intrigi51. Se credea la Bucureşti că ţarul ar fi străin de ele,
vinovaţi fiind consulii ruşi şi partida rusofilă. Despre aceste
lucruri îi scria Carol I tatălui său, la 18/30 noiembrie 1867:
„Trebuie să observ că împăratul este rău servit de
baronul Offenburg, consulul său general de aici.
Offenburg se află în camp opposé, este prieten cu
partidul filorus şi este un duşman de moarte al tuturor
membrilor partidului naţional. Poţi să-ţi închipui cam ce
fel de rapoarte trimite acest domn la Petersburg şi cum
poate să prezinte situaţia ţării şi poziţia mea proprie.
Principele Gorceakov are mare încredere în el şi îi
prezintă împăratului rapoartele sale. Consulul de la Iaşi
se scaldă în aceleaşi ape, în jurul lui se grupează toţi
separatiştii, Moruzi, Rosnovanu, beizadea Gr. Sturdza,
pentru a lucra cu forţe reunite împotriva ţării. Hotărât
lucru, aceasta nu este şi dorinţa împăratului, care este
49 Maria de Leuchtenberg (mama Eugeniei) către Maria Hamilton (sora

mamei lui Carol), Badan-Baden, 27 octombrie 1867. Loc. cit., I/9, f. 45.
50 Maria Hamilton către Karl Anton, Berlin, 27 octombrie 1867. Loc. cit., I/9,
f. 43.
51 Scrisoarea citată a lui Carol din 26 octombrie 1867 (vezi mai sus, nota 47).
61
VASILE DOCEA
împiedicat să vadă clar situaţia de aici. Dacă Rusia nu

mai doreşte astăzi căsătoria cu Leuchtenberg, înseamnă
că şi-a îndreptat în mod hotărât ochii spre Moldova.
Tocmai de aceea, trebuie să insist cu toată hotărârea
pentru legătura cu Eugenia. Şi chiar dacă acum nu voi
mai reuşi să o obţin, ceea ce mă va îndurera foarte mult,
voi pune totul în joc pentru a nu pierde Moldova“ 52.
Speranţele lui Carol au fost curmate brusc de vestea
logodnei prinţesei Eugenia cu prinţul Alexandru de Oldenburg,
la începutul lunii decembrie 186753. Logodna, urmată curând de
căsătorie, a fost rezultatul unor intrigi de familie, favorizate de
şovăiala ţarului în privinţa „partidei“ Carol. Acesta din urmă,
însă, a pus evenimentul în legătură cu manevrele ruseşti care
vizau Moldova. În 12 decembrie 1867 consemna:
„Intrigile Rusiei se fac foarte bine simţite. Mitropolitul
din Iaşi se comportă mişeleşte şi face o propagandă
abilă împotriva principelui catolic. Trebuia să fie
destituit, dar consulul rus a intervenit în favoarea sa
direct la mine şi mi-a arătat ce impresie nefavorabilă ar
face în Rusia scoaterea din funcţie a înaltului prelat.
I-am declarat că, dacă acesta va persista într-o asemenea
atitudine duşmănoasă, va trebui totuşi, în interesul ţării,
să-l demit“54.
La Bucureşti, s-a ajuns la concluzia că doar un singur
mijloc putea contracara aceste manevre şi putea calma situaţia,
a cărei gravitate Carol o exagera totuşi, impresionat fără
îndoială de agitaţiile politice ale campaniei electorale în curs de
52 Loc. cit., I/9, f. 116 – 117.

53 Carol I către Karl Anton, Bucureşti, 14/26 ianuarie 1868, loc. cit., I/9, f.
179 – 179 v ; Maria de Leuchtenberg către Maria Hamilton, Florenţa, 3
decembrie 1867, loc. cit., I/9, f. 99 : „Eugénie a accepté la main du Prince
Alexandre d’Oldenbourg. Tout ma famille et moi en somes heureux“.
54 Carol I către Karl Anton, Bucureşti, 12 decembrie 1867, loc. cit., I/9, f.
132 v.-133.
desfăşurare. Soluţia avea să i-o comunice tatălui său, la 12

decembrie 1867:
„Pentru a înăbuşi complet intrigile şi luptele de partid
din ţară, care sunt alimentate din afară, există doar un
singur mijloc, după cum sunt de părere toţi oamenii
loiali de aici, anume să mă însor cât mai curând posibil.
De aceea trebuie făcută o nouă încercare în Italia şi
trebuie puse în acţiune toate resorturile“55
Intermezzo:
un proiect italian de rezervă
Despre ce încercare era vorba? Încă din martie 1867

apăruse ideea unui proiect de căsătorie cu prinţesa italiană
Margareta de Genova, o nepoată de frate a regelui Victor
Emanuel II56. Încurajat de la Paris, unde aceeaşi Hortense
Cornu – fără îndoială cu ştirea şi încuviinţarea lui Napoleon III
– s-a oferit să negocieze cu familia prinţesei57, proiectul a fost
părăsit curând, în momentul în care părea să capete contur
„partida“ Leuchtenberg. La proiectul italian s-a renunţat atunci
şi din cauza declaraţiilor unor reprezentanţi ai bisericii catolice,
conform cărora, în condiţiile menţinerii clauzei constituţionale
55 Loc. cit., I/9, f. 134.

56 Margareta (n. 20 noiembrie 1851) era fiica lui Ferdinand, duce de Genova
(1822 – 1855) şi a Elisabetei, născută prinţesă de Saxa. Tatăl Margaretei
era frate cu Victor Emanuel II (1820 – 1878), rege al Italiei. Se va căsători
la 22 aprilie 1868 cu Umberto, fiul regelui Victor Emanuel II.
57 Hoertense Cornu către Karl Anton, Versailles, 3 martie 1867. Arh. St.
Bucureşti, Fond Casa Regală. Carol I. Personale, I/9, f. 13.
63
VASILE DOCEA
referitoare la botezol ortodox al urmaşilor, „nici un preot catolic

nu va binecuvânta această uniune“58.
După eşecul proiectului Leuchtenberg, ideea căsătoriei cu
Margareta de Genova părea din nou oportună. De data aceasta,
în cea de-a doua etapă a sa, proiectul matrimonial se înfăţişează
ca o iniţiativă exclusiv românească. El a fost repus în discuţie
de către însuşi Carol I, înainte de a mai aştepta sfaturi din partea
familiei din Germania. Alături de principe s-a aflat Dumitru
Brătianu, care susţinuse proiectul şi în prima sa fază, atunci
când atenţia tuturor – inclusiv a fratelui său Ion – se îndrepta în
altă direcţie. Scriindu-i tatălui despre proiect şi despre
implicarea lui Dumitru Brătianu, Carol arăta că acesta
„a fost împotriva alianţei ruse şi feu et flamme pentru
cea italiană. Când a aflat că prima dintre ele a eşuat, s-a
bucurat şi mi-a declarat că ar putea să o impună pe cea
de-a doua. I se stabilise ceva mai devreme o misiune pe
lângă puterile garante, aşa încât i-am dat scrisori pentru
Italia, unde urma să plece după vizita sa la Viena în
problema jurisdicţiei consulare. Are din partea mea o
scrisoare simplă de recomandare către regele Victor
Emanuel şi încă două către Papă şi Antonelli. Am
încredere deplină în reuşita misiunii lui. La Roma,
urmează să negocieze în legătură cu articolul din
Constituţie relativ la succesiune. Aşa cum va prezenta
lucrurile, este de sperat într-un bun succes. Nu am nici o
îndoială în legătură cu devotamentul şi discreţia lui
Brătianu, care va trata cu pasiune întreaga problemă
[…]. Chestiunea a devenit pentru mine şi pentru ţară o
problemă capitală şi de aceea trebuie abordată cu toată
energia. Partea politică ar putea fi asumată de Bismarck;
Italia va avea nevoie de Prusia şi Prusia de Italia, căci
58 Aceeaşi către acelaşi, Versailles, 27 martie 1867. Loc. cit., I/9, f. 17.
Declaraţia îi este atribuită de Hortense Cornu episcopului catolic din
Bucureşti.
ambele nu se pot aştepta decât la lucruri rele din partea

Franţei“59.
Aşdar, Dumitru Brătianu a fost trimis în misiune, urmând
să se oprească mai întâi la Viena, pentru a discuta problema
abolirii jurisdicţiei consulare60. Popasul vienez al diplomatului
român ar fi oferit, pe de altă parte, răgazul sondării reacţiilor pe
care eventuala alianţă italiană le-ar fi putut trezi în afară, la
Berlin în primul rând. Dar, la scurt timp după sosirea lui
Dumitru Brătianu în capitala Austriei, presa vieneză dezvăluie
intenţia căsătoriei lui Carol I cu Margareta de Genova şi, mai
mult decât atât, susţine că proiectul ar fi sprijinit de guvernul
Prusiei. Ziarul „Morgenpost“ din Viena, apoi alte periodice din
Austria şi Germania publică la sfârşitul lunii decembrie 1867 o
telegramă trimisă din Florenţa, prin care se făcea cunoscut că
„ambasadorul Prusiei în Italia, contele Usedom, ar fi
fost însărcinat să ducă tratative în vederea căsătoriei
principelui Carol al României cu prinţesa Margareta,
fiica decedatului duce Ferdinand de Genova“61.
La Berlin, publicarea ştirii a fost pusă pe seama unei
pretinse indiscreţii comise la Viena de Dumitru Brătianu, care
ar fi încercat în acest fel să forţeze desfăşurarea lucrurilor în
direcţia urmărită de el. Cel care a lansat această explicaţie a fost
Bismarck62. Argumentaţia sa însă nu este convingătoare, fapt
59 Carol I către Karl Anton, Bucureşti, 12 decembrie 1867. Loc. cit., I/9, f.
134 – 135 v.
60 Pentru acest aspect al misiunii lui Dumitru Brătianu, vezi Dumitru Vitcu,
Diplomaţii Unirii, Bucureşti, 1979, p. 183 ; Anastasie Iordache, Pe urmele
lui Dumitru Brătianu, Bucureşti, 1984, p. 271 – 273.
61 Extras din „Elberfelder Zeitung“, 4 ianuarie 1868. Arh. St. Bucureşti, Fond
Casa Regală. Carol I. Personale, I/9, f. 151.
62 Raport verbal al lui E. Friedländer (trimis de principele Karl Anton la
Berlin special pentru a culege informaţii despre ecoul proiectului de
căsătorie al fiului sau), din 6 ianuarie 1868, despre întâlnirea cu Bismatck,
consemnat de Karl Anton. Loc. cit., I/9, f. 152 – 152 v.
65
VASILE DOCEA
observat şi de Carol I. Acesta din urmă i-a luat apărarea

diplomatului român, arătând că telegrama publicată de
„Morgenpost“ fusese trimisă din Florenţa, iar Brătianu nu
ajunsese încă acolo, el aflându-se în continuare în Viena63.
Urmarea întregii afaceri a fost că Bismarck i-a interzis
ambasadorului Prusiei în Italia să se amestece în această
afacere64. Cauza deciziei, însă, ca şi a rezervei generale
manifestate la Berlin faţă de proiectul matrimonial italian,
trebuie căutată în altă parte. Presupusa indiscreţie şi ştirea
publicată în presă i-au oferit lui Bismarck prilejul retragerii
onorabile dintr-o combinaţie care îl incomoda. Prin sprijinirea
proiectului el şi-ar fi atras aversiunea Rusiei, care nu era
dispusă, aşa cum am mai arătat, să tolereze căsătoria lui Carol I
cu o prinţesă catolică. Pe deasupra, începuse să prindă contur un
alt proiect, acela al căsătoririi lui Carol I cu fiica ţarului
Alexandru II65. Susţinându-l, cancelarul prusian se apropia de
scopul său politic imediat: apropierea de Rusia şi izolarea
Franţei, în perspectiva unui război cu aceasta din urmă. Din
acest motiv, Bismarck transmitea din nou familiei lui Carol I
îndemnul său, conform căruia
„Singura politică românească raţională şi realistă este
sprijinirea pe Rusia“66.
La rândul său, tatăl principelui Carol nu a acordat alianţei
italiene o greutate mai mare decât cea a unui proiect alternativ.
În 7 ianuarie 1868 îi scria fiului său:
„Am considerat întotdeauna că alianţa italiană ar putea
fi urmărită doar în cazul în care din Petersburg ar sosi
un refuz al propunerii de căsătorie“67.
63 Carol I către Karl Anton, Bucureşti, 2 ianuarie 1868. Loc. cit., I/9, f. 140.
64 Loc. cit., I/9, f. 152.
65 E. Friedländer către Karl Anton, Berlin, 22 decembrie 1867. Loc. cit., I/9, f.
140.
66 Loc. cit., I/9, f. 153.
Nici partea italiană nu a dovedit un interes mai mare faţă

de acest proiect. Familia prinţesei Margareta plănuia de multă
vreme căsătoria acesteia cu vărul ei, prinţul Umberto,
moştenitorul tronului Italiei68. Logodna celor doi, în februarie
1868, nu a mai surprins decât pe foarte puţini. Printre aceştia,
însă, se număra şi Carol I, care avea să-i destăinuiască tatălui
său amărăciunea ce l-a cuprins la aflarea veştii:
„Logodna principesei M. m-a atins mai mult decât aţi
putea bănui, scumpii mei părinţi: portretul ei, pe care îl
am, mi-a cam sucit capul! În sfârşit, trebuie să mi-o scot
din minte“69.
Nunta lui Umberto cu Margareta a avut loc la 22 aprilie
1868. Dumitru Brătianu, sosit în Torino la o zi după
consumarea evenimentului, a avut ocazia – amară
„despăgubire“ pentru eşecul proiectului pe care-l susţinuse feu
et flamme – să felicite tânăra pereche.
Şi acest episod, nefericit, al biografiei lui Carol I are un
epilog, care se desfăşoară după moartea monarhului, la o mare
depărtare în timp de evenimentele petrecute la sfârşitul anilor
’60 ai secolului XIX. Spre sfârşitul vieţii, prin anii 1921 – 1923,
Margareta, devenită între timp regină a Italiei, avea să-şi
amintească, nu fără nostalgie, de proiectul căsătoriei cu
principele Carol I. Mărturia ne este relatată de Raoul Bossy,
care în acei ani a fost secretar al Legaţiei române la Roma.
Împreună cu ambasadorul Alexandru Lahovari, a vizitat-o de
mai multe ori pe regina văduvă Margareta. Despre una din
aceste vizite, Raoul Bossy îşi aminteşte următoarele:
67 Karl Anton către Carol I, Düsseldorf, 7 ianuarie 1868. Loc. cit., I/9, f. 158.
68 E. Friedländer către Karl Anton, Berlin, 7 februarie 1868: „Die Verbindung
mit Prinz Humbert war jedenfalls schon lange vorbereitet…“. Loc. cit., I/9,
f. 178.
69 Regele Carol I al României, Cuvântări şi scrisori, vol. I, Bucureşti, 1909,
p.107.
67
VASILE DOCEA
„În cursul conversaţiei cu noi, ne-a reamintit că fusese

cerută în căsătorie de domnitorul nostru, Carol I, şi că ar
fi fost cât pe aci să-l ia de soţ … dacă între timp nu s-ar
fi înfăţişat un alt peţitor mai cu greutate: principele
moştenitor al regatului italian. Comme vous voyes, j’ai
failli être votre reine, încheie ea. Mais c’est le cousin
qui l’a emporté!, observă Lahovari. Que voulez-vous,
răspunse regina, c’est si rare qu’une princesse puisse se
marier chez elle sans s’exiler de sa famille! De altfel, la
fiecare dintre audienţele la regina Margareta, suverana
ne reamintea acest episod al tinereţii ei. Desigur că
situaţia de regină a Italiei era mai atrăgătoare, pe la
mijlocul secolului trecut, decât cea de doamnă a unui
principat vasal la gurile Dunării, dar, pe de altă parte, ar
fi avut în Carol I un soţ mai credincios – dacă nu mai
vesel – decât afemeiatul Umberto I şi ar fi fost scutită de
tragedia de la Monza (când a fost asasinat suveranul de
a cărui soartă îşi legase viaţa)“70.
Al doilea proiect rusesc
Abia apărută ideea unei căsătorii a lui Carol I cu marea

ducesă Maria, fiica ţarului Alexandru II71, Bismarck a
îmbrăţişat-o, aşa cum am arătat deja, fără întârziere, deşi se
îndoia de posibilitatea realizării ei. Un om de încredere al
principelui Karl Anton, trimis la Berlin tocmai cu misiunea de a
70 Raoul Bossy, Amintiri din viaţa diplomatică (1918 – 1940), vol. I,

Bucureşti, Humanitas, 1993, p. 60 – 61.
71 Maria, mare ducesă a Rusiei (1853 – 1900), fiică a Ţarului Alexandru II şi a
Mariei, născută prinţesă de Hessen (1824 – 1880). Se va căsători în 1874
cu Alfred, prinţ de Marea Britanie şi Irlanda, duce de Edinburgh, fiu al
reginei Victoria a Marii Britanii. Una dintre fiicele marii ducese Maria,
purtând acelaşi nume cu mama ei, se va căsători cu Ferdinand de
Hohenzollern şi va deveni, astfel, regină a României după 1914.
se interesa de problema căsătoriei fiului său, îi relata principelui

la Düsseldorf, la 22 decembrie 1867, că
„Bismarck socoteşte proiectul legăturii ruseşti drept
îndrăzneţ şi-i este greu să creadă că acesta va găsi ecou
la Petersburg. Consideră ideea atât de importantă, însă,
încât s-a hotărât să ia de îndată problema în mână“72.
Cancelarul a acţionat fără întârziere, însărcinându-l pe
ambasadorul Prusiei la Petersburg să sondeze, pe cale
particulară, părerea familiei imperiale ruse73. În capitala rusă,
contactul cu familia imperială s-a realizat prin intermediul
aceleiaşi mari ducese Elena Pavlovna, pe care am văzut-o
implicată şi în proiectul Leuchtenberg, şi care vedea cu ochi
buni şi acest al doilea proiect matrimonial rusesc74.
Concomitent, Karl Anton şi-a reluat îndemnurile către
fiul său pentru o apropiere de Rusia:
„În caz de reuşită, acest lucru – căsătoria cu marea
ducesă Maria – ar face o uriaşă senzaţie în România şi
ţi-ar consolida cu atât mai mult poziţia, cu cât singură
Rusia poate fi, rămâne sau deveni prietenul eficient sau
duşmanul periculos al statului român“75.
Deşi părea convins de avantajele politice ale unei
căsătorii cu fiica ţarului, Carol s-a arătat la început destul de
precaut. Era încă proaspătă experienţa eşecului celuilalt proiect
rusesc de căsătorie. Din acest motiv, atunci când Ion. C.
Brătianu, „cucerit de această chestiune“ – cuvintele îi aparţin lui
Carol I – i-a propus să anuleze misiunea fratelui său Dumitru,
care, aşa cum am văzut, urma să se îndrepte spre Italia pentru a
72 E. Friedländer către Karl Anton, Berlin, 22 decembrie 1867. Arh. St.

73 Loc. cit., I/9, f. 140 v.
74 Loc. cit., I/9, f. 146 v.
75 Karl Anton către Carol I, Düsseldorf, 7 ianuarie 1868. Loc. cit., I/9, f.
157 v. – 158.
69
VASILE DOCEA
pune la cale căsătoria cu Margareta de Genova, Carol I a

refuzat. Era hotărât să aştepte reacţia ţarului. Spera, însă, într-un
răspuns pozitiv, întemeindu-se pe buna impresie făcută ţarului
de trimiterea la Petersburg a unei misiuni diplomatice
româneşti, alcătuită din episcopul Melhisedec şi de fostul
ministru de justiţie Ion Cantacuzino76.
În cele din urmă, prin intermediari, la reşedinţa tatălui lui
Carol I din Düsseldorf a sosit şi răspunsul ţarului, în 7 februarie
1868:
„Împăratul a declarat că nu i-o poate da principelui
Carol pe fiica sa atâta timp cât există suzeranitatea
sultanului. Altminteri, împăratul ar agrea foarte mult
ideea de a-i încredinţa principelui propria fiică […]. Ea
are acum doar 14 ani, dar până când va împlini 17 ani se
vor putea întâmpla multe“77.
Răspunsul ţarului avea, aşadar, o înfăţişare paradoxală:
era un refuz în măsura în care era o promisiune. Posibilitatea
căsătoriei lui Carol I cu fiica sa rămânea deschisă, cu condiţia
ca principele să fie dispus să aştepte şi – această a doua condiţie
nu apare formulată explicit în mesaj, dar se înţelege de la sine –
să ducă o politică favorabilă Rusiei. Pe de altă parte, însă, aşa
cum observa principele Karl Anton, răspunsul nu cuprindea nici
o garanţie că, la capătul unei aşteptări de trei ani, când marea
ducesă Maria s-ar fi putut mărita, familia ţarului va mai fi
dispusă să accepte alianţa78. În aceste condiţii, Carol, familia sa
din Germania, dar şi oamenii politici români aveau de ales între
o viitoare şi de nimeni garantată alianţă cu familia imperială
76 Carol către Karl Anton, Bucureşti, 14/26 ianuarie 1868, loc. cit., I/9, f. 179
– 180. Despre misiunea lui Melhisedec şi Cantacuzino, care a adus într-
adevăr o îmbunătăţire a relaţiilor româno-ruse, vezi N. Ciachir, Cu privire
la misiunea diplomatică a episcopului Melchisedec în Rusia în anul 1868,
în „Biserica Ortodoxă Română“, 1965, nr. 11 – 12.
77 Arh. St. Bucureşti, Fond Casa Regală. Carol I. Personale, I/9, f. 177.
78 Karl Anton către Carol I, Düsseldorf, 5 aprilie 1868. Loc. cit., I/9, f. 184.
rusă şi căutarea unei alte soluţii matrimoniale. A fost preferată

cea de-a doua cale. Ţarul, însă, a fost lăsat să creadă că
principele Carol aspiră în continuare la mâna fiicei sale.
„Este imposibilă o prelungire a aşteptării“
Din primăvara anului 1868, după eşuarea proiectului

italian, demersurile pentru rezolvarea problemei căsătoriei lui
Carol I se intensifică. Majoritatea iniţiativelor aparţin acum
familiei principelui, tatălui său în special. Sunt luaţi în calcul
diverşi factori politici şi se încearcă, pe cât posibil, menajarea
susceptibilităţilor unor puteri interesate. O eventuală soluţie
putea fi viabilă doar dacă obţinea sprijinul curţilor din Berlin,
Paris şi Petersburg sau dacă, cel puţin, nu o nemulţumea pe nici
una dintre cele trei puteri. Pe de altă parte, nu trebuia neglijată
nici opinia oamenilor politici din România. Dincolo de zestrea
genealogică prin care cea aleasă urma să contribuie, alături de
Carol I, la fondarea dinastiei, importantă în acel moment era
deschiderea pe care căsătoria ar fi făcut-o spre noi alianţe
politice şi spre consolidarea poziţiei internaţionale a României.
Un cuvânt greu de spus în luarea deciziei părea să-l aibă
cancelarul prusian Otto von Bismatck. Principele Karl Anton,
care rezida la Düsseldorf, s-a aflat în contact permanent cu
Bismarck, printr-un om de încredere, Ernst Friedländer, pe care
l-a trimis la Berlin. În urma sondării părerilor cancelarului, dar
şi printr-o serie de acţiuni de informare întreprinse pe cont
propriu – între acestea, nu a lipsit consultarea publicaţiei
genealogice Almanach de Gotha79 – Karl Anton a alcătuit o listă
a „partidelor“ maritale considerate convenabile. La 5 aprilie
1868 îi comunica fiului său această listă80, care conţine şi o
79 E. Friedländer către Karl Anton, Berlin, 7 februarie 1868. Loc. cit, I/9,
f. 177 v.
80 Loc. cit., I/9, f. 184 – 185 v.
71
VASILE DOCEA
serie de observaţii despre avantajele sau dezavantajele fiecărui

proiect ori despre stadiul tratativelor:
„1. În legătură cu proiectul de căsătorie cu marea ducesă
Maria a Rusiei, născută la 17 octombrie 1853, îmi
cunoşti părerile. Urmărirea acestei idei a fost mai
degrabă o revanşă politică pentru eşecul proiectului
Leuchtenberg, decât o cerere în căsătorie şi a avut drept
consecinţă faptul că de partea rusă şi-au făcut loc opinii
mai favorabile despre tine şi România. O aşteptare de
mai mulţi ani, până când tânăra mare ducesă ar deveni
aptă pentru căsătorie, nu este indicată, căci la urmă
rămâne totuşi sub semnul întrebării dacă împăratul îşi va
da consimţământul.
2. De luat foarte în serios este o legătură cu prinţesa
Thyra a Danemarcei81, născută la 29 septembrie 1853,
încă foarte tânără, dar mai dezvoltată decât marea
ducesă. Datorită înrudirii cu Rusia, Anglia şi Grecia,
legătura aceasta ar fi probabil mai avantajoasă din punct
de vedere politic decât cea unilaterală rusă; ea ar
satisface Anglia, nu ar nelinişti Rusia şi ar atrage în mod
vizibil Grecia. Bismarck socoteşte că acest proiect ar fi
de mare importanţă în viitor, pentru interesul tău
dinastic. La îndemnul baroanei Franque, s-ar putea
sonda fără prea mult zgomot prin intermediul Iuliei
81 Prinţesa Thyra (n. 29 septembrie 1853) era fiica regelui Christian IX al

Danemarcei şi a reginei Luisa, născută prinţesă de Hessen-Kassel. O soră
mai mare a prinţesei Thyra, Alexandra, s-a căsătorit în 1863 cu Albert
Eduard, prinţ de Wells, fiul cel mai mare al reginei Victoria a Angliei.
Fratele prinţesei Thyra, prinţul Wilhelm de Danemarca, a fost ales în 1863
rege al Greciei, sub numele de George I. Acesta s-a căsătorit în octombrie
1867 cu Olga Constantinovna, mare ducesă a Rusiei, fiică a marelui duce
Constantin, un frate al ţarului Alexandru II. Acestea sunt înrudirile
engleză, greacă şi rusă despre care aminteşte principele Karl Anton în
scrisoarea către fiul său.
Prinţesa Thyra avea să se căsătorească la 21 decembrie 1878 cu Ernst-
August, prinţ de Marea Britanie (N. 1845), un fiu al regelui George V al
Hanovrei (din linia regală de Hanovra, neguvernantă).
Holstein. Perechea princiară moştenitoare 82 este

favorabilă proiectului, iar prinţesa moştenitoare Victoria
vrea să sondeze pe cont propriu opinia mamei sale.
3. Căsătoria cu prinţesa Sophie de Bavaria 83, născută la
22 februarie 1847, fiica orfanei mirese regale, pare cea
mai uşor de realizat. În ultima ta scrisoare, te-ai
pronunţat în mod hotărât împotrivă. Revin asupra ideii,
căci Bismarck ia în serios urmărirea ei. El o consideră
cea mai recomandabilă partidă din punct de vedere
politic. Prinţesa este o frumuseţe, bine construită, şi
pune preţ pe petreceri şi formalism, ceea ce îi
entuziasmează pe cei din sud. Faptul că este soră cu
împărăteasa Austriei nu este fără însemnătate politică,
dar nici nu înseamnă că prin aceasta te-ai arunca orb în
braţele Austriei. Aşadar, revin asupra ideii, pentru că
Bismarck sfătuieşte la aceasta, dar şi pentru că, după
indiciile oferite de prinţul Albert al Prusiei, care a fost
recent la München cu ocazia funeraliilor regelui
Ludwig, o cerere în căsătorie nu s-ar lovi de o rezistenţă
prea mare. El mi-a spus că o asemenea poziţie şi o astfel
de sferă de activitate sunt dorite de prinţesă. În orice
caz, ideea nu trebuie înlăturată. Prinţesa Sophie pare a fi
una dintre cele mai fermecătoare apariţii, cu totul
diferită de celelalte surori ale ei, ca frumuseţe
asemănătoare împărătesei Austriei.
82 Prinţul moştenitor al Prusiei, Friedrich-Wilhelm, şi soţia sa Victoria, fiică a

reginei Angliei.
83 Prinţesa Sophie (1847 – 1897), prinţesă în Bavaria, din linia ducală, fostă
linie de Palatinat, Zweibrücken şi Birkenfeld. Tatăl ei era Maximilian,
duce în Bavaria (1808 – 1888), iar mama era Louise-Wilhelmine (n. 1808),
fiică a fostului rege Maximilian I Josef al Bavariei. O soră a prinţesei
Sophie, Elisabeta (Sissi) (n. 1837), s-a căsătorit în 1854 cu împăratul Fanz-
Josef al Austriei. Prinţesa Sophie avea să se căsătorească la 28 septembrie
1868 cu Ferdinand, prinţ de Orléans-Bourbon, duce de Alençon, un frate al
Margaretei de Nemours.
73
VASILE DOCEA
4. Prinţesa Maria de Olanda84, născută la 5 iulie 1841.

O cunoşti personal. Nu ştiu dacă mâna ei este accesibilă.
Mă îndoiesc, cel puţin atâta vreme cât prinţul Albert fiul
este necăsătorit.
5+6. Prinţesele Maria, născută la 20 ianuarie 1849, şi
Augusta de Saxa-Weimar85, născută la 28 februarie
1854, sunt de asemenea partide care nu trebuie
desconsiderate, date fiind legăturile de rudenie prusiene
şi ruseşti. Prima pare să nu fie frumoasă, cea mai tânără
posedă, însă, multe calităţi spirituale, dar este cea mai
mică dintre toate prinţesele amintite mai sus, iar acela
care ar fi dispus să aştepte pentru ea, ar putea aştepta şi
pentru altele.
7. Ar mai rămâne prinţesa Amalia de Coburg86, născută
la 23 octombrie 1848. Prin ea, însă, nu se face legătura
cu nici una dintre Puteri.
8. Toate prinţesele din casa de Orléans87, din cauza
Franţei şi din respect faţă de dinastia Napoleonidă, sunt
de lăsat la o parte“.
84 Maria, prinţesă de Olanda (1841 – 1910), era fiica prinţului Frédéric de

Olanda (1797 – 1881) şi al Luisei, fiică a regelui Friedrich Wilhelm III al
Prusiei. Tatăl ei era frate cu regele Wilhelm II al Olandei (1792 – 1849).
Prinţesa Maria avea să se căsătorească în 1871 cu prinţul Wilhelm de
Wied, fratele prinţesei Elisabeta de Wied.
85 Prinţesele Maria şi Augusta (de fapt Elisabeta) erau fiicele marelui duce
Karl-Alexander de Saxa-Weimar (n. 1818) şi ale Sophiei, născută prinţesă
de Olanda. Mama tatălui a fost marea ducesă rusă Maria Pavlovna (1786 –
1859), iar mama mamei lor a fost o altă fiică a fostului ţar Pavel I, Ana
Pavlovna (1795 – 1865), de unde înrudirile ruseşti despre care scrie Karl
Anton. O soră a tatălui celor două prinţese, Augusta, era soţia regelui
Wilhelm I al Prusiei.
86 Amélie (1848 – 1894) era fiică a prinţului August de Saxa-Coburg-Gotha
(Kohary) (1818 – 1881), general în serviciul Saxoniei regale, şi a
Clementinei, fiică a fostului rege Louis-Philippe al Franţei. Se va căsători
în 1875 cu Maximilian, duce în Bavaria (1849 – 1893).
87 În afară de Margareta de Nemours, poate fi vorba ici şi de sora ei, prinţesa
Blanche, n. 28 octombrie 1857, care era, însă, prea tânără în acel moment.
Curtea franceză a ţinut, la rândul ei, să-şi expună punctul

de vedere, chiar să ofere sugestii. A făcut-o, între altele, în iunie
1868, cu ocazia vizitei în România a prinţului Napoleon,
nepotul împăratului. Prinţul Napoleon, îi scrie Carol tatălui său,
„mi-a vorbit mult de proiecte de căsătorie privitoare la
mine şi mi-a atras atenţia de a lua în curând o hotărâre.
Ca partide convenabile, dânsul a propus pe principesele
de Suedia, de Bavaria şi de Danemarca“88.
Aşadar, o eventuală căsătorie cu una dintre cele trei
prinţese – Louise de Suedia89, Sophie de Bavaria sau Thyra de
Danemarca – ar fi satisfăcut pretenţiile Franţei. Două dintre
propunerile franceze fuseseră înscrise anterior în lista întocmită
de principele Karl Anton, care avea, aşa cum am arătat, acordul
lui Bismarck. La proiectul Sophie de Bavaria, Carol I a renunţat
încă de la început, din teama faţă de o consolidare a influenţei
Austriei în România. Rămânea, astfel, doar prinţesa
Danemarcei, ca variantă acceptabilă deopotrivă pentru Franţa şi
Prusia. Deşi iniţial Carol I manifestase oarecare scrupule,
arătând că
„nu voi îndrăzni să-i cer mâna, ca unul ce am participat
la asediul de la Düppel“90,
deci luase parte la războiul din 1864, împotriva Danemarcei,
mai târziu a intervenit el însuşi la prinţul moştenitor al Prusiei,
rugându-l să facă demersuri pe lângă soacra sa, regina Victoria
a Marii Britanii, spre a-i înlesni căsătoria cu prinţesa Thyra.
88 Regele Carol I al României, Cuvântări şi scrisori, I, p. 113.

89 Louise (n. 31 octombrie 1851), prinţesă de Suedia din casa Bernadotte, era
fiica regelui Carol XV al Suediei şi Norvegiei (1826 – 1872) şi a Luisei,
născută prinţesă a Olandei (1828 – 1871). Tatăl ei era fiu al regelui Oscar I
al Suediei (1799 – 1859) şi al Josephinei, născută prinţesă de Leuchtenberg
(1807 – 1876), o fiică a lui Eugen de Beauharnais (Leuchtenberg). Acest
lucru explică de ce propunerea venea din partea familiei lui Napoleon III.
90 Carol I către Karl Anton, Bucureşti, 18/30 iunie 1868. Regele Carol I al
României, Cuvântări şi scrisori, I, p. 113.
75
VASILE DOCEA
Aceasta se petrecea în octombrie-noiembrie 1868, când Carol I

a ajuns la concluzia că rezolvarea problemei nu mai putea suferi
amânare:
„În problema căsătoriei mele, trebuie făcuţi paşi hotărâţi
în această iarnă; este imposibilă o prelungire a aşteptării
mai departe de toamna anului 1869“91.
Până atunci, însă, prinţesa Thyra abia împlinea 16 ani şi Carol
nu avea prea mari speranţe că familia ei va accepta căsătoria.
Din acest motiv, el se gândea la o alternativă: prinţesa Pauline
de Saxa-Weimar92. Tot acum, într-o altă listă întocmită de
principele Karl Anton, apare, alături de mai vechile proiecte, cel
privind-o pe prinţesa Thérèse de Oldenbourg93. Se pare, însă, că
în aceste două ultime cazuri nu au fost întreprinse nici un fel de
acţiuni concrete.
Tratative începuseră ceva mai devreme, încă din toamna
anului 1868, cu familia de Saxa-Coburg-Kohary, în privinţa
prinţesei Amelie. Acestea au fost iniţiate de Philippe, conte de
Flandra, şi de soţia sa Maria, o soră a lui Carol I. O primă
tatonare s-a lovit de reticenţele familiei prinţesei, care considera
că în România ar domni „o situaţie periculoasă şi tulbure“94. La
rândul său, Carol I credea că familia Coburg, deşi era de
confesiune luterană, „nu va accepta niciodată condiţia înscrisă
91 Acelaşi către acelaşi, Bucureşti, 27 octombrie / 8 noiembrie 1868. Arh. St.

92 Pauline, prinţesă de Saxa-Weimar (1852 – 1904), era fiică a prinţului
Hermann de Saxa-Weimar (1825 – 1901) şi a Augustinei (1826 – 1898),
fiică a regelui Wilhelm I din Württemberg. Prin casa de Württemberg se
înrudea cu familia imperială rusă. S-a căsătorit în 1873 cu Karl August,
mare duce moştenitor de Saxa-Weimar-Eisenach (1844 – 1894).
93 Thérèse (n. 30 martie 1852) era fiica prinţului Pierre de Oldenbourg (1812
– 1881) şi a prinţesei Thérèse, născută în casa de Nassau. Mama tatălui,
Ecaterina Pavlovna (1788 – 1818), fusese soră cu ţarul Nicolae I. Fratele
ei, Alexandru de Oldenbourg, s-a căsătorit cu Eugenia de Leuchtenberg, pe
care, aşa cum am arătat, o peţise şi Carol I.
94 Loc. cit., I/9, f. 195.
în Constituţie“95, adică botezul ortodox al copiilor. Cu toate

acestea, tratativele au continuat şi în prima jumătate a anului
1869. Un rezultat pozitiv părea să se contureze. Spre sfârşitul
lunii iunie, atunci când principele Carol I îi anunţa tatălui său
călătoria apropiată în Germania – călătorie ce se va încheia prin
căsătoria cu Elisabeta de Wied –, îi cerea să facă noi eforturi
pentru „alianţa“ Coburg96. Cu câteva săptămâni înainte, mama
prinţesei Amelie, ducesa Clémentine de Saxa-Coburg, cădea de
acord în privinţa unei întâlniri a celor doi tineri şi îi comunica
tatălui lui Carol I că s-ar bucura să-i primească fiul în vizită la
Viena sau Ebenthal – reşedinţa familiei Coburg-Kohary –
atunci când acesta ar pleca spre Germania97.
În paralel, principele Karl Anton a luat în calcul un nou
proiect matrimonial pentru fiul său, care o avea în vedere pe
prinţesa Hermine de Schaumburg-Lippe98. Iniţiativa venise, în
octombrie 1868, din partea unor rude ale candidatei99. Casa
suverană de Schaumburg-Lippe era foarte apropiată de familia
regală a Prusiei. Tatăl, fraţii, dar şi alte rude ale prinţesei se
aflau în serviciul militar prusian. Tratativele, conduse de
principele Karl Anton, nu au avansat prea mult. În prima
jumătate a anului 1869 s-a ajuns doar la un schimb de fotografii
ale celor doi tineri100.
95 Carol I către baronul Werner, Bucureşti, 5 octombrie 1868. Loc. cit., I/9,
f. 199.
96 Carol I către Karl Anton, Bucureşti, 24 iunie 1869. Loc. cit., I/9, f. 295.
97 Clémentine de Saxa-Coburg către Karl Anton, 1 iunie 1869. Loc. cit., I/9,
f. 260 – 261.
98 Hermine (n. 5 octombrie 1845) era fiică a prinţului Adolf (n. 1817), prinţ
ereditar de Schaumburg-Lippe, şi a prinţesei Hermine (n. 1827), fiică a
prinţului Georg de Waldeck şi Pyrmont. Se va căsători în 1876 cu
Maximilian, duce de Württemberg (1828 – 1888).
99 Loc. cit., I/9, f. 203.
100 Karl Anton către Carol, Düsseldorf, 28 februarie 1869. Loc. cit., I/9,
f. 220.
77
VASILE DOCEA
În august 1869, când Carol I îşi începea călătoria în

Germania – călătorie pe care o considera decisivă în rezolvarea
problemei căsătoriei – nu se conturase încă o soluţie. Erau în
desfăşurare tratative cu casa regală a Danemarcei, cu familia
ducală de Saxa-Coburg-Kohary şi cu familia princiară de
Schaumburg-Lippe. La acestea se adaugă proiectul ce o privea
pe prinţesa Elisabeta de Wied, unul între atâtea altele în acel
moment, asupra căruia nu se luase încă o hotărâre definitivă.
Căsătoria
Încă din vara anului 1868 se vorbea de posibilitatea unei

căsătorii a lui Carol I cu prinţesa Elisabeta de Wied101. Ideea
fusese lansată, se pare, de moştenitorul tronului Prusiei, prinţul
Friedrich-Wilhelm, un mai vechi prieten al lui Carol I. Ştim
aceasta de la consulul general al Prusiei la Bucureşti, care îi
scria, în 20 august 1868, lui Carol I:
„Prinţul de coroană se gândeşte foarte mult la fericirea
familială a Alteţei Voastre, însă crede că o călătorie în
acest scop în Europa este cât se poate de necesară.
Prinţesa E. W., cu 5 – 6 ani mai tânără decât Alteţa
Voastră, drăguţă şi amabilă, este avută în vedere de
Alteţa Sa Regală. Este nepoata şi favorita marii ducese
Elena, care, după câte ştiu, ar fi foarte fericită de această
schimbare a destinului rudei sale“102.
101 Elisabeta (1843 – 1916) era fiica prinţului Hermann de Wied (1814 –
1864) şi a Mariei, născută prinţesă de Nassau (1825 – 1902). Fratele
prinţesei Maria, ducele Adolf de Nassau (n. 1817) fusese căsătorit cu
Elisabeta Mihailovna (1826 – 1845), fiică a marelui duce Mihail al Rusiei
(1798 – 1849) şi a marii ducese Elena (pentru aceasta din urmă, vezi mai
sus, nota 39).
102 Aus dem Leben König Karls…, I, p. 288. Keyserling către Carol I, Kranz
bei Königsberg, 8/20 august 1868.
Proiectului nu i s-a dat prea multă importanţă la început,

chiar dacă principele Carol I, care o cunoştea personal pe
Elisabeta de Wied încă din vremea când locuia la Berlin, a fost
plăcut impresionat de o fotografie pe care i-a trimis-o mama sa
„cu ceva timp în urmă“103. Familia Elisabetei, deşi avea rang
princiar, nu se număra printre casele suverane, ci era
mediatizată. Un dezavantaj cu atât mai mare, cu cât în acea
perioadă se duceau tratative cu o serie de case suverane,
inclusiv cu una regală. Principele Karl Anton evidenţia acest
dezavantaj, într-o însemnare din noiembrie 1868. Scriind despre
proiectul căsătoriei cu prinţesa Hermine de Schaumburg-Lippe,
tatăl lui Carol arăta că:
„această partidă este de preferat celei a prinţesei
Elisabeta de Wied, datorită suveranităţii casei princiare
Lippe“104.
În scurt timp, însă, un şir întreg de argumente s-au strâns
în favoarea Elisabetei de Wied. Nu în ultimul rând contau
calităţile personale ale prinţesei. Despre ea, acelaşi Karl Anton,
cel care fusese atât de reţinut la început, scria în aprilie 1869 că:
„este în orice caz superioară celorlalte, în privinţa
bunelor maniere, a spiritului şi a cunoştinţelor. Ea e
drăguţă şi graţioasă, iar chipul îi reflectă bunătatea
inimii. Este foarte instruită, extraordinar de înzestrată şi
se remarcă, de asemenea, prin cunoaşterea limbilor;
vorbeşte excelent franceza şi engleza, iar educaţia ei
este, cum se spune, universală“105.
Zestrea genealogică şi îndeosebi înrudirile mai recente
ale familiei jucau, la rândul lor, un rol important. O soră a
103 Carol I către Friedrich Wilhelm de Prusia, Bucureşti, 18/30 octombrie

1868. Ibidem, I, p. 299.
104 Arh. St. Bucureşti, Fond Casa Regală. Regele Carol I. Personale, I/),
f. 203.
105 Aus dem Leben König Karls…, I, p. 280.
79
VASILE DOCEA
mamei, Sophie de Nassau, era căsătorită cu prinţul Oscar,

moştenitorul tronului Suediei şi Norvegiei. Un frate al mamei,
ducele Adolf de Nassau, fusese căsătorit cu o prinţesă rusă,
Elisabeta, fiică a marelui duce Mihail. Astfel se explică sprijinul
venit din partea marii ducese Elena, despre care am amintit
deja. Pe de altă parte, membri ai familiei Elisabetei (inclusiv
tatăl ei, mort în 1864) s-au aflat sau erau încă în serviciul
Prusiei, ca militari şi diplomaţi. Nu era întâmplătoare sprijinirea
proiectului de către unul dintre cei mai importanţi membri ai
Casei regale din Berlin, faţă de care familia de Wied îşi arătase
de-a lungul timpului loialitatea. Acestor argumente li se mai
adaugă unul, deloc neglijabil: prinţesa Elisabeta şi familia ei, de
confesiune evanghelică, au acceptat clauza constituţională
românescă a botezului ortodox al urmaşilor.
Nehotărât încă, la începutul vizitei sale în Germania din
toamna anului 1869, în privinţa alegerii pe care urma să o facă,
Carol I s-a lăsat convins de acelaşi prieten, prinţul moştenitor al
Prusiei. În cursul unei întâlniri la Berlin, în 23 septembrie / 5
octombrie, acesta
„îl sfătuieşte pe vărul său să renunţe la toate celelalte
partide posibile şi să o ceară în căsătorie pe prinţesa
Elisabeta de Wied“106.
În acea zi şi în următoarele, cei doi au pus la cale
întâlnirea cu Elisabeta, ceea ce dovedeşte că principele Carol I
s-a hotărât. Înainte, însă, de a face cererea formală în căsătorie,
Carol I a căutat să afle părerea lui Napoleon III. Împăratul
francez i-a comunicat personal acordul său, în timpul unei
scurte vizite pe care principele a făcut-o la Paris107.
Întâlnirea dintre Carol I şi Elisabeta s-a petrecut, conform
aranjamentelor anterioare, la Köln, în 30 septembrie, şi a fost
urmată îndată de cererea formală în căsătorie. Semnarea
106 Ibidem…, II, p. 9.

107 Ibidem…, II, p. 15.
contractului matrimonial şi dubla ceremonie religioasă, catolică

şi protestantă, s-au petrecut la Neuwied, la reşedinţa familiei de
Wied, în 3 noiembrie 1869108. Apoi tânăra pereche a plecat spre
România.
Concluzii
Aşa cum am arătat, problema căsătoriei lui Carol I,

primul monarh constituţional al României, nu a fost doar o
chestiune privată. Ea s-a aflat la interferenţa intereselor private
cu cele de stat, iar rezolvarea ei a stat mai ales sub imperativul
celor din urmă. Căsătoria principelui trebuia să reprezinte un
pas important în întemeierea unei dinastii, care să confere
stabilitate internă şi deschidere internaţională statului român, de
la a cărui întemeiere (prin unirea Moldovei şi Valahiei)
trecuseră puţini ani şi a cărui poziţie era încă fragilă.
Găsirea unei soluţii matrimoniale nu a fost simplă.
Piedicile, destul de numeroase, au fost generate atât de statutul
lui Carol I şi al României, cât şi de configuraţia intereselor
puterilor europene. Vasal al sultanului otoman, domnul a
întâmpinat dificultăţi în tratativele matrimoniale cu familiile
suverane ale Europei. Variantele de căsătorie cu prinţese
catolice au fost aproape excluse, din cauza paragrafului
Constituţiei româneşti de la 1866, care prevedea obligaţia
botezării ortodoxe a copiilor domnului. Rivalitatea franco-rusă,
încurajată şi de cancelarul prusian Bismarck, în scopul izolării
Franţei, a trebuit să fie luată, de asemenea, în calcul.
108 Ibidem…, II, p. 17 – 19, 30 – 32. Ceremonia catolică a fost celebrată de

preotul militar al garnizoanei din Düsseldorf, dr. Kayser, iar cea
protestantă de către pastorul Lohmann. Din cauză că a acceptat să oficieze
slujba catolică a căsătoriei, cunoscând faptul că urmaşii urmau să fie
botazaţi în rit ortodox, preotul Kayser a fost suspendat din funcţie
(„Kreuzzeitung“, Berlin, 6 ianuarie 1870; „Rheinische Allgemeine
Zeitung“, Bonn, 8 ianuarie 1870).
81
VASILE DOCEA
Candidatele acceptate de Rusia – între care s-au numărat şi două

prinţese ruse – nu primeau acordul lui Napoleon III, în vreme
ce proiectele agreate sau propuse de acesta din urmă întâmpinau
împotrivirea ţarului. Toate acestea explică de ce Carol I nu s-a
putut căsători cu o prinţesă dintr-o casă suverană europeană,
care să fi adus o puternică alianţă extenă pentru statul român.
A fost preferată, în cele din urmă, căsătoria cu prinţesa
Elisabeta de Wied, dintr-o familie princiară de rang secund,
nesuverană. Era o alianţă matrimonială neutră din punct de
vedere politic, dar care a avut totuşi avantajul de a nu indispune
nici una dintre puterile europene.
(Publicat în „Arhiva Genealogică“, Iaşi, an. IV, 1997, nr. 3 – 4, p. 271 – 295,
sub titlul Proiectele matrimoniale ale principelui Carol I al României)
Monarhul constituţional
Europa monarhică şi România lui
Carol I: analogii, modele străine,
tradiţii autohtone
Ce a fost tradiţie şi ce inovaţie în regimul politic al

monarhiei constituţionale instituit la 1866? Care au fost
modelele preluate în scopul înoirii instituţionale ce a avut loc
atunci? Nu sunt întrebări noi, dar încercările de răspuns de până
acum se plasează preponderent pe terenul cercetării juridice,
prin apelul la instrumentarul şi metodologia dreptului
comparat1. Perspectiva aceasta a permis întocmirea unor pe cât
de utile, pe-atât de erudite inventare ale izvoarelor teoretice
autohtone şi străine care au stat la baza Constituţiei din 1866.
Pentru istoric, însă, şi mai ales pentru cel interesat de evoluţia
instituţiilor, aceste rezultate nu reprezintă decât primul pas pe
calea înţelegerii realităţii. Căci, spre deosebire de maniera
comparativ-juridică de explicare a lucrurilor, care porneşte de la
interogaţia ce?, perspectiva istorică presupune formularea
prioritară a întrebărilor de ce? şi cum s-au petrecut faptele?. În
1 Constantin C. Angelescu, Izvoarele Constituţiei române de la 1866, extras

din revista „Dreptul“, nr. 30 – 31, 1926, 16 p. ; Romul Boilă, Organizarea
statului român în comparaţie cu organizarea altor state, Bucureşti, 1927 ;
Ioan C. Filitti, Izvoarele Constituţiei de la 1866 (Originile democraţiei
române), Bucureşti, 1934.
VASILE DOCEA
cazul nostru, pentru a răspunde la cele două întrebări din urmă,

nu este suficientă compararea diferitelor texte constituţionale.
Cred că abordarea din perspectivă istorică a modelelor
monarhiei constituţionale româneşti este utilă şi dintr-un alt
motiv. Am convingerea că o serie întreagă de elemente, care
aparţin practicii şi mentalităţii politice a timpului, scapă
codificărilor, nu sunt înscrise în texte juridice sau se desfăşoară
la limita reglementărilor formale şi, prin urmare, nu pot fi
surprinse de ştiinţa dreptului comparat. Ele nu sunt, totuşi,
lipsite de importanţă şi cred că este sarcina istoricului să le
identifice şi analizeze.
Atât aceste din urmă elemente, cât şi textele juridice, le
voi avea în vedere în încercarea de faţă, în care îmi propun să
analizez rolul jucat de modelul european şi de tradiţia autohtonă
în instaurarea şi funcţionarea monarhiei constituţionale. Nu este
vorba, aşadar, de întregul sistem politic inaugurat la 1866, ci
doar de o componentă a acestuia, instituţia monarhică.
Europa – unitate sau pluralitate de modele

monarhice?
S-a spus că Europa avea, pentru românii secolului al

XIX-lea, „toate caracterele unui model cultural“: unul ideal
normativ (era, aşadar, un exemplu bun de urmat), un altul de
sistem ideologic şi, în sfârşit, pe acela de schemă teoretică,
abstractă, cu o mai mare sau mai mică legătură cu realitatea2.
Mă întreb, însă, dacă modelul normativ european era unul
unitar. Sau, pentru a aduce discuţia în sfera politicului şi a
reveni la tema noastră: a fost percepută Europa, în disputele
româneşti pe tema organizării monarhiei constituţionale, ca
exemplu unic şi omogen? Ori avem de-a face, pornind de la o
realitate polimorfă, fragmentată, deloc omogenă, cu o
2 Adrian Marino, Pentru Europa, Iaşi, Polirom, 1995, p. 159.

pluralitate de exemple şi – în măsura în care ele au fost aplicate

– de modele? Cred că ambelor întrebări li se poate da, oricât ar
părea de paradoxal, un răspuns afirmativ.
Existau o serie de elemente comune, care puteau constitui
temeiurile perceperii Europei ca model unitar. Mă refer aici, în
mod evident, la instituţiile monarhice. Înainte de toate, Europa
era monarhică. La acest lucru se referea Ion C. Brătianu,
participant în calitate de membru al guvernului (ministru de
finanţe) la dezbaterile Adunării Constituante din 1866, în
şedinţa din 27 iunie, când s-a discutat forma de guvernământ ce
urma a se da României:
„[…] pe cât Europa va sta monarhică, să stăm şi noi;
când se va proclama în Republică, o vom proclama şi
noi“3.
Raportată la contextul politic intern din acel moment, când nici
un membru al Constituantei nu s-a pronunţat împotriva
monarhiei, declaraţia lui Brătianu pare inutilă şi atinsă de un
anumit oportunism politic. Ea însemna însă şi altceva, mai
adânc: a fost rostită tocmai pentru a sublinia, o dată în plus,
dorinţa românilor de a se integra şi pe această cale într-o ordine
europeană general acceptată.
Pe de altă parte, se manifesta în Europa o tendinţă de
desacralizare a instituţiei monarhice. Aceasta a avut două
înfăţişări. Prima consta în pierderea de către monarhi a calităţii
de „regi taumaturgi“4. În Franţa, ultimul rege care a practicat
ritualul vindecării prin atingerea bolnavilor şi rostirea formulei
„le roi te touche, Dieu te guérisse“ a fost Carol X (1824 –
1830). În Anglia, practica dispăruse încă mai devreme, odată cu
3 Desbaterile Adunărei Constituante din anul 1866 asupra Constituţiunei şi

Legei electorale, publicate de Alexandru Pencovici, Bucureşti, 1883,
p. 244 – 245.
4 Pentru această calitate a puterii regale, vezi Marc Bloch, Regii taumaturgi,
traducere de Val Panaitescu, Iaşi, Polirom, 1997.
87
VASILE DOCEA
instalarea dinastiei de Hanovra, la începutul secolului XVIII5.

Cealaltă înfăţişare a desacralizării, aflată în legătură cu prima, o
constituie alterarea continuă a ideii izvorului divin al puterii
monarhice. Separarea principiilor politice de teologie în
Renaştere a fost începutul unui fenomen ce avea să continue
printr-o corodare din ce în ce mai adâncă a „monarhiei de drept
divin“. Acesteia i s-a opus principiul esenţei laice a
suveranităţii, prin afirmarea ideii că puterea seculară ar fi
legitimă, chiar dacă s-ar manifesta în afara bisericii6.
Raţionalismul secolului XVIII, apoi revoluţia franceză şi
extinderea influenţei ideilor ei, liberalismul mai apoi, aveau să
adâncească desacralizarea. Ea se petrece în paralel – dar şi ca
urmare a acestui fenomen – cu laicizarea treptată a vieţii şi
structurilor sociale. Puterea regelui este percepută din ce în ce
mai puţin ca una conferită de Dumnezeu şi tot mult ca efect al
contractului social, al voinţei naţionale. Aşadar, monarhia tinde
spre secularizare. Procesul, mai pronunţat în vestul
continentului, se manifestă destul de timid în Europa Centrală.
Dacă în Anglia ultimul mare teoretician susţinător al
exclusivităţii izvorului divin al puterii monarhice, Sir Robert
Filmer, îşi scria opera pe la mijlocul secolului XVII7, în
Germania (Prusia) ea găseşte chiar în a doua jumătate a
secolului XIX susţinători de talia juristului Friedrich Julius
5 Roland Mousnier, Monarchies et royautés de la préhistoire à nos jours,

Paris, Librairie Académique Perrin, 1989, p. 94 – 95.
6 A susţinut-o, între cei dintâi, călugărul jurist spaniol din secolul XVI
Bartolomé de Las Casas, în lucrarea De thesauris in Peru. El a atacat
conquista spaniolă în Lumea Nouă şi a contestat drepturile coroanei
catolice spaniole asupra teritoriilor de peste ocean, susţinând că
dominium-ul indigenilor, deşi aceştia erau păgâni, era just şi că spaniolii au
uzurpat titlurile legitime ale acestora. Cf. Kenneth Pennington, The Prince
and the Law 1200 – 1600, Berkley/Los Angeles/Oxford, University of
California Press, 1993, p. 272.
7 Sir Robert Filmer, Patriarcha ou le pouvoir naturel des rois, présentation de
Patrick Thierry, Paris, L’Harmattan, 1991.
Stahl8. Aparţinând aceluiaşi spaţiu cultural politic, Otto von

Bismarck avea să dea ideii un temei pragmatic:
„Ce rost ar mai avea – dacă nu ar fi din poruncă divină –
ce rost ar avea, deci, să mă supun acestor
Hohenzollerni? Ei sunt o familie şvabă, care nu e cu
nimic mai bună decât a mea şi faţă de care, altminteri, ar
trebui să fiu indiferent“9.
Comună întregii Europe este şi tendinţa limitării
prerogativelor monarhice, prin garantarea drepturilor şi
obligaţiilor supuşilor pe de o parte, prin separaţia puterilor în
stat pe de alta. Început încă de timpuriu în Anglia, acest
fenomen avea să se răspândească pe continent mai ales după
revoluţia franceză. Multe din monarhiile europene devin
constituţionale în prima jumătate a secolului XIX. Acolo unde
fenomenul întârzie să se materializeze sau cunoaşte perioade de
recul absolutist, precum în Austria, el se manifestă totuşi în
planul gândirii politice, al proiectelor, sub influenţa aceleiaşi
ideologii revoluţionare10. Văzut ca tendinţă, fenomenul este
general.
Încă un element se adaugă celor enumerate deja, pentru a
întregi tabloul trăsăturilor comune monarhiilor europene în
8 „Gott hat die Menschen nicht einzelnen Menschen übergeben zur Herrschaft
bloss aus ihre jenseitige Verantwortung, sondern er hat eine Ordnung und
Anstalt gesetzt und in dieser die einzelnen Menschen als Häupter“. „Die
Gewalt des Königs ist von Gottes Gnaden, ist ein götliches Recht“.
Friedrich Julius Stahl, Staatslehre, Berlin, Reimer Hobbing, Berlin, 1910,
p. 94 şi 100.
9 Dintr-o discuţie a lui Bismarck cu von Keudell din 31 martie 1857. Cf.
Lothar Gall, Bismarck. Der weisse Revolutionär, Frankfurt am Main etc.,
Ullstein, 1983, p. 58.
10 Pentru diferitele proiecte de constituţie în Austria, în lumea germană,
elaborate la sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX mai ales în
cercurile iacobine, vezi, de exemplu, Helmut Reinalter, Die französische
Revolution und Mitteleuropa, Frankfurt am Main, Suhrkamp, 1988, p. 65 –
67, 100, 144 – 145.
89
VASILE DOCEA
epocă. Acesta este principiul ereditar al transmiterii tronului.

Iar dacă suntem de acord – alături de Roland Mousnier, un atent
analist al instituţiilor monarhice – că tocmai continuitatea
dinastică, întemeiată pe ereditate, a fost cea care a girat
permanenţa instituţiilor statului în Europa apuseană şi, prin
aceasta, a contribuit substanţial la consolidarea statelor de tip
modern11, vom înţelege mai bine de ce românii au văzut în acest
principiu un model demn de urmat.
Pe lângă aceste caracteristici comune – ereditatea,
desacralizarea, limitarea constituţională a puterii monarhice –,
care se manifestă, unele la nivelul practicii politice, altele ca
intenţii sau tendinţe, monarhiile Europei secolului XIX posedă
o serie întreagă de trăsături specifice, care le diferenţiază unele
de altele. În unele locuri ereditatea urmează legea salică, în
altele femeile au drept de moştenire a tronului. Desacralizarea,
aşa cum am arătat deja, se produce inegal: în Belgia, de
exemplu, regele deţine înalta funcţie în stat prin voinţa
poporului, în timp ce în statele din centrul Europei ideea
izvorului divin al puterii monarhice rămâne aproape intactă.
Diferenţele sunt şi mai mari în domeniul limitării puterii
monarhice. Există, în Europa secolului XIX, monarhii
parlamentare, unde puterea reprezentanţei naţionale este
superioară celei regale (Anglia, Belgia), dar există state (Prusia,
Austria), în care monarhul, prin prerogativele sale, fie are o
putere efectivă mai mare decât cea a parlamentului, fie deţine
singur puterea12.
Pentru români, această diversitate prezenta un avantaj
potenţial, în măsura în care erau dispuşi să accepte un model
străin: puteau alege. Voi încerca să arăt, în continuare, în ce
măsură putem vorbi de analogii între monarhiile europene,
descrise în termeni generali mai sus, şi cea constituţională
11 Roland Mousnier, op. cit., p. 298 – 299.

12 O analiză a diferitelor tipuri de monarhii, din perspectiva puterii şi a
formelor ei de manifestare, la Karl Loewenstein, Die Monarchie im
modernen Staat, Frankfurt am Main, A. Metzler Verlag, 1952, p. 18 – 71.
românească. Apoi, să identific formele străine particulare, care

au fost adoptate în 1866, odată cu organizarea la noi a
monarhiei constituţionale. În sfârşit, să localizez acele elemente
tradiţionale, care au persistat şi după 1866 în organizarea,
funcţionarea şi perceperea instituţiei monarhice.
Franţa şi Germania: două modele concurente în

modernizarea românească
Încă de la începutul secolului XIX, în dezbatera culturală

şi politică pe marginea modernizării, românii fac apel, cu
predilecţie, la două exemple, cel francez şi cel german. Franţa
este preferată de cei care doresc o schimbare rapidă, o
răsturnare a ierarhiilor sociale şi politice. Este vorba de
boierimea mică şi mijlocie, care urmăreşte demolarea
exclusivismului politic al marii boierimi. O corespondenţă din
1804, care reflectă îngrijorarea marilor boieri din Moldova,
relatează că
„boierii din starea de mijloc, prin pasquerelurile lor,
îngrozesc cu pilda Franţei. Se vede că sămânţa cea rea
cu bună seamă se ascunde în ţară“13.
Ceea ce pentru unii era demn de urmat, pentru alţii era
condamnabil. Reacţiile conservatoare la răspândirea ideilor
revoluţiei franceze nu întârzie, aşa cum o dovedeşte o hotărâre
din acelaşi an a Divanului domnesc. Acesta, dominat de marea
boierime, condamnă reformismul boierilor mărunţi, care ar
manifesta „un cuger al nesupunerii franţuzeşti“14.
Discursul politic al marilor boieri nu este lipsit nici el de
referinţe la Europa. Este preferat, însă, spaţiul german, mai
13 D. V. Barnovschi, Originile democraţiei române. „Cărvunarii“.

Constituţia Moldovei de la 1822, Iaşi, 1922, p. 69.
14 Theodor Codrescu, Uricariul, ediţia a II-a, vol. III, Iaşi, 1892, p. 57.
91
VASILE DOCEA
„cuminte“ decât cel francez. Adversari ai „duhului răzvrătirii“,

ai răsturnărilor violente, aceştia, convinşi la rândul lor de
necesitatea schimbării, propun alternativa reformelor treptate,
paşnice. Selecţia exemplelor, dintre cele pe care le oferea
Europa, se face în funcţie de aceste scopuri. La 1837, când se
căutau soluţii pentru modernizarea învăţământului public,
Costache Conachi, unul dintre cei mai mari proprietari funciari
din Moldova, propunea ca, în şcolile de stat, literatura
„să se înveţe în limba acelei naţii la care civilizaţia se
vede în moral şi în fapte, iar nu în spulberul ideilor;
adică a unui neam paşnic şi netulburător, care mi se pare
a fi limba nemţească“15.
Modelul german, spre deosebire de cel francez, oferea adepţilor
săi o anumită certitudine a stabilităţii. Preluarea lui este vizibilă
mai ales în domeniul învăţământului. Este o preluare conştientă
şi realizată programatic. Autorităţile trimit profesori
„în Germania, spre a vedea reala organizare a
institutelor publice de educaţie şi învăţătură“16.
Apoi se orientează după sfaturile consulului general al Prusiei la
Iaşi, juristul J. F. Neigebaur, pentru a stabili programele
şcolilor17, iar mai târziu, în 1851, înfiinţează, după modelul
15 Costache Conachi, Scrieri alese, ediţie îngrijită de Ecaterina şi Alexandru

Teodorescu, Bucureşti, 1963, p. 299.
16 Este cazul profesorului Petru Câmpeanu de la Academia Mihăileană din
Iaşi, trimis în Germania la 1841. Gh. Ungureanu, Învăţământul juridic la
Academia Mihăileană, în vol. De la Academia Mihăileană la Liceul
Naţional, Iaşi, 1936, p. 362.
17 În 1843, domnul Moldovei Mihail Sturdza a solicitat opinia lui Neigebaur
în privinţa reorganizării Academiei Mihăilene. Sfaturile consulului general
au fost urmate în privinţa introducerii limbii elene ca obiect obligatoriu de
studiu („precum în colegiile din Germania“), sistemul predării istoriei
(„care se întrebuinţează şi în mai multe alte gimnazii ale Prusiei“) şi
ierarhizarea rangurilor profesorilor („după pilda urmată în Prusia şi
Austria“). J. F. Neigebaur, Beschreibung der Moldau und Walachei,
Breslau, 1848, p. 225 – 226 ; V. A. Urechia, Istoria şcoalelor de la 1800 –
şcolilor reale germane (Realschule şi Bürgerschule), instituţii

similare în Moldova18.
Europa este invocată, însă, de cele mai multe ori, ca
exemplu generic, fără a se face referinţă la culturi sau spaţii
naţional-statale. Un poet din prima jumătate a secolului XIX,
Barbu Paris Mumuleanu, îşi încuraja contemporanii prin versul:
„Pild-avem pe europei“,
atunci când invoca unirea eforturilor tuturor românilor în scopul
binelui comun19. Mai mult decât o simplă încurajare, exemplul
Europei devine o garanţie, o reţetă a succesului. Ca şi în cazul
unui proiect de reforme din Valahia, de la 1829, în care este
abordată problema înfiinţării unei armate naţionale:
„Cârmuirea acestor întrupate provincii să fie slobodă
a-şi face cel puţin 25000 de oaste regulată, după tactica
evropenească, pentru paza sa cea din lăuntru, şi o flotilă
măcar de 25 de vase înarmate, iarăşi evropenească,
pentru siguranţa negoţului său de pe Dunăre“20.
Armata permanentă, înfiinţată la 1831, a fost organizată după
model rusesc21. Mai târziu, sub Alexandru Ioan Cuza, a fost
1864, vol. II, Bucureşti, 1892, p. 249 – 258 ; Fritz Valjavec, Geschichte
der deutschen Kulturbeziehungen zu Südosteuropa, vol. IV, München,
1965, p. 57.
18 N. Iorga, Istoria învăţământului românesc, Bucureşti, 1928, p. 297.
19 Barbu Paris Mumuleanu, Rost de poezii adecă stihuri, ediţia a II-a,
Bucureşti, 1822, citat de Adrian Marino, op. cit., p. 161.
20 Documente privitoare la istoria românilor (Colecţia Eudoxiu de
Hurmuzaki), vol. X, Rapoarte consulare prusiene, publicate de Neculai
Iorga, Bucureşti, 1897, p. 647 – 648. Sublinierile din interiorul citatului îmi
aparţin.
21 La rândul ei, armata rusă, care a servit drept model celei româneşti la 1831,
întrunea în organizarea ei elemente împrumutate de la armatele franceză,
engleză şi austriacă. Anghel Popa, Renaşterea armatei pământene în
Moldova 1829 – 1859), Câmpulung Moldovenesc, 1995, p. 31.
93
VASILE DOCEA
preluat modelul francez, iar după 1866, Carol I avea să încerce

reorganizarea armatei după model german.
Unii le reproşează românilor orientarea spre Europa sau
preluarea unor elemente ale civilizaţiei occidentale. Sunt cei
care resimt un pericol în aceasta, precum ministrul de externe al
Imperiului otoman la 1857. Vorbind despre Adunările ad-hoc
din Moldova şi Valahia, care solicitau unirea, guvernare
constituţională, prinţ străin etc., demnitarul otoman credea că îi
blamează pe deputaţi dacă spune despre ei că sunt
„les hommes, imbus des idées qui ont manqué de
boulverser l’Europe entière l’année 1848“22.
Alţii găsesc în europenizare un motiv de mândrie sau de
justificare. Sunt mai ales cei care au pus în aplicare, în spaţiul
românesc, reforme inspirate din vestul continentului. Invocarea
modelului european devine pentru ei un ritual legitimant.
Alexandru Ioan Cuza, de exemplu, fost revoluţionar la 1848, a
cărui domnie de mai târziu a însemnat punerea în aplicare a
principiilor enunţate atunci, avea să scrie cu mândrie, spre
sfârşitul guvernării sale, că reformele introduse în Principatele
Unite reprezintă
„răspândirea ideilor civilizatoare ale Occidentulu“23.
La 1866, în timpul dezbaterilor prilejuite de adoptarea
noii Constituţii, apelurile la exemplele Europei sunt
nenumărate. Invocarea s-a făcut în mai multe feluri. Citarea
unor jurişti consacraţi a fost frecventă, mai ales la discutarea
diferitelor articole ale legii fundamentale. Englezii Jeremy
22 Ali Paşa către reprezentanţii Porţii pe lângă puterile semnatare ale

Tratatului de la Paris, Constantinopol, 16/28 octombrie 1857. Românii la
1859. Unirea principatelor române în conştiinţa europeană. Documente
externe, vol. I, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1984, p. 190
– 191.
23 Cuza către Napoleon III, Bucureşti, 9/21 octombrie 1865. Ibidem, vol. I,
p. 604.
Bentham24 şi Lord Brougham25, francezii Serres şi Royer

Collard26 sunt amintiţi în contextul discutării problemei
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Alţi gânditori, precum
Benjamin Constant, Pinheiro-Ferreira, Guizot, Toqueville, John
Stuart Mill, sunt invocaţi în discuţiile despre organizarea
reprezentanţei naţionale, pentru a susţine ideea superiorităţii
parlamentului bicameral27. Mai frecvente decât evocările
gânditorilor occidentali sunt referirile la diferite sisteme
constituţionale, precum cele ale Franţei, Angliei sau Belgiei.
Unul dintre deputaţi avea chiar să susţină că
„noi ne mărginim a lua numai într-un mod eclectic din
ceea ce este mai bun la naţiunile cele mai civilizate“28.
Aceeaşi intenţie de aliniere la paradigma politico-
instituţională europeană poate fi constatată şi în problema
organizării instituţiei monarhice. În momentul prezentării
proiectului de Constituţie, în şedinţa din 16 iunie 1866, s-a
explicat că
„toate celelalte dispoziţiuni ale proiectului relative la
Domn şi la miniştrii sunt conforme cu dispoziţiunile ce
se găsesc în toate Constituţiunile statelor a căror formă
de guvern este regimul monarhic constituţional“29
În acest context, este firesc să ne întrebăm dacă
principele Carol I, proaspăt venit în România, a avut de jucat
vreun rol în organizarea noului regim politic. Anticipând, voi
spune că regăsim amprenta sa, ea fiind chiar foarte pronunţată,
24 Citat de deputatul A. Pascal, care era şi raportorul comisiei ce s-a pronunţat

asupra proiectului de Constituţie, în şedinţa din 20 iunie 1866. Dezbaterile
Adunărei Constituante…, p. 77.
25 Amintit de R. Ionescu în aceeaşi şedinţă. Ibidem, p. 78.
26 Invocaţi de R. Ionescu în aceeaşi şedinţă. Ibidem, p. 79.
27 Îi citează N. Blarenberg în şedinţa din 22 iunie 1866. Ibidem, p. 196 – 197.
28 A. Pascal în şedinţa din 20 iunie 1866. Ibidem, p. 71.
29 Ibidem, p. 31.
95
VASILE DOCEA
căci privea raportul de putere dintre monarh şi parlament.

Carol I a reuşit să impună Adunării Constituante din 1866
principiul dreptului de veto absolut şi ideea parlamentului
bicameral. De acest episod mă voi ocupa în continuare, nu
înainte, însă, de a face o succintă prezentare a evoluţiei
încercărilor de limitare a puterii monarhice în spaţiul politic
românesc. Vom vedea că, în această privinţă, tendinţa de la noi
îşi găseşte analogii în evoluţia europeană evocată la început.
Spre limitarea unei puteri nelimitate
Înainte de 1881, când România a devenit regat, iar şeful

statutului a căpătat denumirea de rege, instituţia monarhică a
îmbrăcat o formă specifică, tradiţională: domnia. În vremurile
mai vechi, dinaintea Regulamentelor Organice (1831 – 1832),
prerogativele domnilor din cele două principate româneşti nu
erau codificate în texte având caracter constituţional. Teoretic,
puterile domnului erau nelimitate. În practica politică se
întâmpla adesea ca puterea sa să fie îngrădită de cea a unor
grupări nobiliare (boiereşti), care, prin influenţa lor, reuşeau să
participe la luarea deciziei. Aceasta, însă, nu afecta principiul
conform căruia domnul este singurul deţinător al puterii în stat
sau, am spune noi astăzi, titularul suveranităţii.
O limitare serioasă a puterii domneşti avea să se producă
prin decăderea aspectului extern al suveranităţii. În perioada
care a urmat întemeierii Valahiei şi Moldovei, domnii au
urmărit, în raporturile cu puterile din zonă, punerea în practică a
principiului rex imperator in regno suo est, în sensul dobândirii
şi menţinerii unei poziţii distincte în ierarhia statelor din sud-
estul Europei30. Abia din secolul XVI, odată cu agravarea
suzeranităţii otomane, instaurată încă din veacul anterior,
30 Valentin Al. Georgescu, Instituţiile statelor româneşti de-sine-stătătoare, în

vol. Constituirea statelor feudale româneşti, Bucureşti, 1980, p. 213.
prerogativele domnul în planul politicii externe încep să se

diminueze. Se ajunge, astfel, ca în secolul XVIII domnii, numiţi
direct de Poarta otomană, să fie obligaţi să urmeze întocmai
politica externă a sultanului şi să aplice pentru principatele
române tratatele (capitulaţiile) semnate de acesta cu alte puteri.
În plan intern, însă, prerogativele domneşti se menţin intacte.
Dimitrie Cantemir avea să evoce această evoluţie, în Descrierea
Moldovei, după ce va fi trecut el însuşi, în anii 1710 – 1711,
prin experienţa domniei:
„Domnilor Moldovei li s-a luat dreptul de a declara
război, de a încheia pace, de a face tratate, de a trimite
soli la principi vecini în privinţa treburilor de stat, în
schimb, li s-a lăsat întreaga libertate şi aproape aceeaşi
putere pe care o avuseseră altădată de a face legi, de a
pedepsi pe locuitori, de a da boierii şi de a le lua, de a
impune biruri, ba chiar de a impune în scaun episcopi şi
altele de acelaşi fel“31.
În plan intern, domnul deţinea puterile legislativă,
executivă şi judecătorească, ba chiar şi atribute în domeniul
bisericesc. Forma autocrată a puterii domneşti apare încă din
perioada întemeierii statelor (secolul XIV), în condiţiile
eforturilor de concentrare teritorială. Ea exprima, în interior,
atât ideea că domnul este stăpân al întregului teritoriu al ţării
(dominium eminens)32, cât şi autoritatea deplină asupra tuturor
locuitorilor, inclusiv asupra marilor boieri33. Structurată după
31 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Bucureşti, Editura Academiei

R.S.R., 1973, p. 127.
32 Manole Neagoe, Problema centralizării statelor feudale româneşti
Moldova şi Ţara Românească, Craiova, Scrisul românesc, 1977, p. 229 –
249; N. Grigoraş, Instituţii feudale din Moldova. I. Organizarea de stat
până la mijlocul sec. al XVIII-lea, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R.,
1971, p. 13 – 14.
33 Valentin Al. Georgescu, La structuration du pouvoir d’état dans les
Principautés Roumaines (XIVe – XVIIIe siècles). Son originalité. Le rôle
97
VASILE DOCEA
model bizantin, puterea domnească avea să-şi păstreze

atributele, în plan intern, până în secolul XVIII34.
Confruntat cu practica politică, principiul autocratic s-a
manifestat în două direcţii distincte. Uneori, aşa cum am amintit
deja, rămânea suspendat la nivelul intenţiilor, atunci când marea
boierime reuşea tutelarea domnului. Dar putea, atunci când
condiţiile o permiteau, să degenereze în arbitrar, în tiranie.
Germenii unei asemenea situaţii sunt descrişi de către acelaşi
Dimitrie Cantemir. Puterea domnului, scrie acesta,
„se întinde nu numai asupra dregătorilor şi cetăţenilor
Moldovei, dar şi asupra negustorilor turci şi a altor
oameni de orice stare, atâta timp cât se găsesc pe
teritoriul lui. Viaţa şi moartea acestora sunt în mâinile
lui. Dacă l-a declarat pe cineva vinovat să fie pedepsit
cu moartea, cu bătăi cu vergile, cu exilul, cu confiscarea
averilor, chiar dacă aceasta se va fi făcut pe nedrept şi în
chip tiranic, aceia care sunt în cauză pot să-l roage şi
să-i trimită plângeri de iertare, dar nimeni nu poate să
zică ceva împotrivă sau să se opună ca hotărârea
domnului să fie adusă la îndeplinire; dimpotrivă, dacă el
vrea să scape pe cineva care a fost găsit vinovat de
pedeapsa cu moartea de către toată ţara, nimeni nu se
poate pune în calea voinţei lui sau să-l târască pe cineva
cu forţa la cazne, dacă este apărat de domn. Toate
dregătoriile civile şi militare depind de bunul lui plac: le
dă celor care-i sunt dragi, le ia celor pe care nu-i suferă.
Iar în acordarea lor domnitorul nu are a ţine seama de
nici o regulă. Dacă ar vrea să dea unui ţăran oarecare
rangul cel mai înalt pe care-l poate da Moldova,
dregătoria de mare logofăt, nimeni nu îndrăzneşte să fie
de altă părere în public; şi iarăşi dacă vrea să despoaie
de acelaşi rang pe cineva ieşit dintr-un neam foarte ales,
acesta este dator să se supună îndată voinţei
des modèls byzantins, în „Association internationales d’etudes du Sud-Est

Européen. Bulletin“, nr. 11, 1973, p. 58.
34 Andrei Pippidi, Tradiţia politică bizantină în ţările române în secolele XVI
– XVIII, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1983, p. 17 – 52.
domnitorului său. Aceeaşi putere o are domnul nu

numai faţă de clericii de rang mai mic, dar şi pe
mitropolit, pe episcopi, pe arhimandriţi şi egumeni şi pe
oricine din tagma bisericească, dacă au făcut vreo
nedreptate, sau ceva care ar păgubi poporului, sau au
pus la cale ceva împotriva domnitorului sau statului,
domnul poate fără nici o oprelişte şi fără
consimţământul Patriarhiei din Constantinopol să-i
scoată din scaunul şi din rangul lor, bisericesc numai, nu
şi preoţesc, ba chiar, dacă situaţia ar cere, să-i
pedepsească cu moartea“35.
Cu o anumită rezervă, acestei puteri a domnului i se poate
ataşa principiul medieval princeps legibus solutus. Principiul
însuşi avea interpretări diferite, pe care analize recente ale
dreptului medieval, precum cea întreprinsă de Kenneth
Pennington, le inventariază în felul următor: mai întâi, el ar
exprima suveranitatea reală a împăratului, nealterată de jus
gentium, pe care unii jurişti îl folosesc începând din secolul XII
în scopul apărării dreptului supuşilor la proprietate; apoi, ar
defini autoritatea monarhului, puterea lui de a schimba sau
abroga legea, de a deroga sau dispensa de la aplicarea ei (fără a
fi vorba, aici, de exercitarea „absolutistă“ a puterii, căci orice
corp legislativ, chiar şi parlamentul modern, este legibus solutus
în spiritul acestei interpretări); în sfârşit, ar caracteriza
imunitatea monarhului faţă de orice urmărire, calitatea lui de a
se dispensa de reguli care guvernează un sistem legal sau
puterea de a încălca drepturile supuşilor (folosirea repetată a
acestei puteri ducând la tiranie)36. Deşi clasificarea a fost făcută
avându-se în vedere monarhiile occidentale, ea corespunde, în
linii mari, şi cazului românesc. Rezerva pe care am anunţat-o
mai sus este legată de prima dintre interpretări, inaplicabilă
pentru Moldova şi Valahia, unde, dacă a existat o tendinţă
35 Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 127.

36 Kenneth Pennington, The Prince and the Law…, p. 20 – 21.
99
VASILE DOCEA
imperială (de sorginte bizantină)37, ea a rămas suspendată la

nivelul ideilor şi intenţiilor, fiind mai greu detectabilă în sfera
acţiunii politice. Domnul era izvorul legii (avea „putere […] de
a face legi“, în descrierea lui Cantemir) şi, totodată, putea
încălca legea, chiar în detrimentul supuşilor, pe care, ne spune
acelaşi Cantemir, îi putea condamna fără motiv. Chiar dacă
admitem că guvernarea „absolutistă“, tiranică (în sensul celei
de-a treia interpretări a lui Kenneth Pennington) nu a fost o
regulă în practica politică medievală românească, tirania era în
permanenţă posibilă. În secolul XVIII această posibilitate tinde
tot mai mult să se transforme în realitate. „Epoca fanariotă“,
dacă în plan extern a însemnat o creştere maximă a dependenţei
principatelor române faţă de Poarta otomană, în interior a adus
o mărire a puterii efective a domnilor. Impuşi, menţinuţi şi
destituiţi după bunul plac al sultanului, ale cărui interese se
presupunea că le reprezintă, domnii fanarioţi au avut înlăuntrul
ţărilor o putere căreia nici o altă structură internă nu i se putea
opune: armata era desfiinţată, iar Divanul domnesc, ai cărui
membrii erau numiţi de domn, a devenit o instituţie ad pompam
et ostentationem38.
Repetatele solicitări, cuprinse în diferite proiecte de
reformă româneşti de la începutul secolului XIX, ca domnul să
devină supus legii, dovedesc, pe de o parte, că acesta se mai
plasa încă, în practica politică, în poziţia de legibus solutus, pe
de altă parte, faptul că situaţia aceasta ajunsese insuportabilă,
dacă nu pentru întreaga societate, atunci pentru o bună parte a
ei. Încă la 1802, într-un memoriu adresat Porţii de către un grup
de boieri din Moldova, se solicita ca domnul să fie obligat a
manifesta
37 Dumitru Năstase, Ideea imperială în Ţările Române. Geneza şi evoluţia ei

în raport cu vechea artă românească (sec. XIV – XVI), Athènes, 1972,
30 p.
38 Leonid Boicu, La France de la Révolution et les Principautés roumaines :
idéologie et pratique politique, în Al. Zub (ed.), La Révolution français et
les roumains. Impact, images, interprétations, Iaşi, 1989, p. 26.
„o oarbă supunere la pravilele şi obiceiurile pământeşti,

o neclintită urmare pe legiuiri“39.
Acelaşi lucru era înscris în proiectul de constituţie de la 1822
din Moldova (art. 74), care însă nu a putut fi pusă în aplicare:
„Pravilelor ţării şi hotărârilor celor săvârşite de domn
unit cu sfatul obştesc este supus însuşi domnul şi sfatul
obştesc […]“40.
Calea urmată de la idee la realitatea politică şi norma
juridică a fost dificilă. Abia Regulamentele Organice aveau să
consacre principiul respectării legilor de către domn şi să
prevadă chiar un jurământ al domnului, care se obliga astfel să
nu se abată de la acest principiu41. Cu toate acestea, în epoca
regulamentară (1831 – 1858) continuă să se vorbească despre
tirania domnilor români. Potrivit unui contemporan, aceasta ar
fi fost încurajată de Rusia (care deţinea protectoratul asupra
Moldovei şi Valahiei) şi se exercita în interesul şi folosul ei42.
39 Vlad Georgescu, Mémoires et projets de réforme dans les Principautés

roumaines 1769 – 1830, Bucarest, 1970. p. 47.
40 A. D. Xenopol, Primul proiect de Constituţiune a Moldovei din 1822.
Originile partidului conservator şi a celui liberal, în „Analele Academiei
Române. Memoriile Secţiunii Istorice“, Seria a II-a, tom. XX, 1898,
p. 133.
41 Art. 43 din Regulamentul Organic al Moldovei : „Jur în numele Prea sfintei
şi nedespărţitei Treimi, de a păzi cu sfinţenie atât legile, cât şi aşezămintele
Principatului Moldovei după Regulamentul statornicit şi de a stărui la a lor
pază şi urmare în toată tăria“. Analele Parlamentare ale României, tom. I,
partea a II-a, Bucureşti, 1893, p. 87.
42 Scrisoare a lui Felix Colson, Iaşi, ianuarie 1839, în Cornelia Bodea, 1848 la
români. O istorie în date şi mărturii, vol. I, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi
enciclopedică, 1982, p. 138 – 139 : „La Russie, Monsieur, ne saurait jouer
aucun rôle dans un pays où la tyranie serait impossible, ou la loi serait
respectée, ou le Prince n’aurait que les pouvoirs nécesaires pour veiller à
l’execution des jugements; au contraire, en encourageant le Hospodar à
entretenir le désordre dans les tribunaux, à casser les sentences justes et à
confirmer celles qui sont iniques, elle dispose de toutes les fortunes et
moyen d’un procès elle enrichit ses partisans et ruine ceux qui lui sont
101
VASILE DOCEA
Aşadar, problema reformării instituţiei monarhice şi a puterii

domneşti îşi păstra actualitatea şi în perioada regulamentară.
O altă cale de restrângere a puterii domnului, de fapt de
prevenire a exercitării abuzive a ei, a fost cea a garantării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale supuşilor. Ideea
fusese înscrisă, într-o formă limitată, în proiectul de constituţie
din Moldova la 1822, ceea ce avea să provoace caracterizarea
acestuia, de către istoricul A. D. Xenopol, drept „un fel de
habeas corpus acte“43. O serie de drepturi şi libertăţi cuprindea
şi proiectul Constituţiei revoluţionare din Valahia de la 184844,
despre care Dumitru Brătianu îi scria francezului Paul
Bataillard:
„Notre nouvelle Constitution est calquée sur votre
Constitution républicaine“45.
Convenţia de la Paris din 1858 stabilea, în articolul 46,
drepturile şi libertăţile „moldovenilor şi valahilor“46. Ele aveau
să fie restrânse odată cu instaurarea regimului autoritar al lui
Alexandru Ioan Cuza, prin lovitura de stat de la 2 mai 1864.
Aceasta explică grija – aproape obsesivă – a unor
deputaţi ai Constituantei din 1866 faţă de drepturile şi libertăţile
fundamentale. Ion Strat, de exemplu, în şedinţa din 20 iunie,
propunea ca acestea să fie înscrise în preambulul noii
Constituţii, cum s-a întâmplat cu „Drepturile“ elaborate de
Mirabeau şi adoptate, începând cu anul 1791, „de toate
opposés. Vous verrez, Monsieur, combien cette tactique sert à ses projets et
combien il lui importait de laisser dans un pays organisé a l’Européenne,
un rest de despotism oriental et de transformer le Prince en Pacha“.
43 Art. 6 din „Constituţia cărvunarilor“ : „Să nu poată fi nimeni învinovăţit,
arestat sau pedepsit decât numai pentru cazurile prevăzute de lege şi în
conformitate cu procedura prevăzută de lege“. A. D. Xenopol, op. cit.,
p. 117.
44 Cornelia Bodea, op. cit., vol. I, p. 835 – 838.
45 Anul 1848 în principatele române, vol. II, Bucureşti, 1902, p. 188.
46 Românii la 1859…, vol. I, p. 288.
constituţiile Franţei“47. Chiar dacă nu au fost plasate în poziţia

privilegiată în care le dorea Ion Strat, drepturile şi libertăţile
cetăţeneşti au fost riguros enumerate în textul legii
fundamentale. Faptul a fost perceput drept o aliniere la legislaţia
Europei civilizate:
„[…] se garantează poporului român toate libertăţile
publice de care se bucură popoarele cele mai liberale
din Europa civilizată. Astfel, libertatea individuală,
egalitatea înaintea legii, egalitatea în dobândirea
exerciţiului drepturilor politice, inviolabilitatea
domiciliului, libertatea întrunirilor, libertatea presei,
dreptul de asociaţiune, inviolabilitatea proprietăţii de
orice natură, libertatea învăţământului, participarea
tuturor românilor la drepturile civile şi politice şi în fine
toate libertăţile publice, înconjurate de toate garanţiile
ce au putut prevedea până acum spiritul uman“48.
Înscrierea în Constituţia de la 1866 a tuturor acestor
drepturi şi libertăţi avea drept consecinţă, în mod implicit,
limitarea puterii monarhice. Domnul nu mai putea interveni în
acele sfere, private sau publice, în care libertăţile erau garantate
constituţional.
Prinţul străin, colportor de model politic
Constituţia de la 1866 consacra din punct de vedere

juridic principiul instalării pe tronul României a unui prinţ
străin, care urma să întemeieze o dinastie. Ideea nu era nouă. Ea
apăruse frecvent în proiectele de organizare politică a
principatelor române în prima jumătate a secolului XIX.
Adunările ad-hoc de la 1857 au inclus-o printre revendicările
47 Dezbaterile Adunării Constituante…, p. 83 – 84.

48 Ibidem, p. 24.
103
VASILE DOCEA
lor49. La 1866, după abdicarea forţată a lui Alexandru Ioan

Cuza, clasa politică românescă a reuşit în cele din urmă
împlinirea acestei dorinţe, prin aducerea prinţului Carol de
Hohenzollern-Sigmaringen. Nu este locul să intru aici în
amănunte privind raţiunile care au stat la baza acestui act
politic. Ele sunt cunoscute,în general, aşa cum este şi faptul că
speranţele puse iniţial în prinţul străin au fost confirmate de
evoluţiile ulterioare. O singură problemă legată de aducerea
prinţului străin prezintă un interes special pentru tema noastră: a
fost Carol I purtătorul unui model politic străin, european?
Dacă ţinem seama de apartenenţa sa la casa regală a
Prusiei50, de educaţie şi convingeri, pe scurt, de întreaga sa
personalitate, răspunsul nu poate fi decât afirmativ. Carol I a
fost perceput ca atare de societatea românească51, şi a fost el
însuşi conştient de aceasta. Într-o convorbire ceva mai târzie cu
biograful său Paul Lindenberg, regele declara:
„Într-un anumit sens, am fost un pionier german la
Dunărea de Jos“52.
Pionieratului „civilizator“ i se asocia, în conştiinţa lui
Carol I, credinţa în rolul său misionar. De aceasta era pătruns
încă de la venirea în România, după cum transpare, între altele,
49 „Prinţ străin cu moştenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare de ale

Europei […]“. Românii la 1859… , vol. I, p. 188 - 189.
50 În urma cedării, la 1848, a drepturilor de suveranitate asupra principatului
Hohenzollern către regele Prusiei Friedrich Wilhelm IV, principele Karl
Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, tatăl regelui Carol I, şi urmaşii săi au
devenit membrii ai casei regale a Prusiei. K. Th. Zingeler, Karl Anton
Fürst von Hohenzollern. Ein Lebensbild nach seinen hinterlassenen
Papieren, Stuttgart/Leipzig, 1911, p. 28 – 67.
51 Klaus Heitmann, Deutsche und rumänische Kultur am Hofe Carols I. und
Carmen Sylvas, în R. Lauer, H. G. Majer (ed.), Höfische Kultur in
Südosteuropa, Göttingen, Vandenhoeck & Ruprecht, 1994, p. 305 – 338.
52 Paul Lindenberg, Es lohnt sich, gelebt zu haben. Erinnerungen, Berlin,
1941, p. 126.
dintr-o scrisoare către împăratul Napoleon III din 5/17 august

1866:
„Fericirea poporului meu a devenit scopul vieţii mele;
pentru îndeplinirea acestei misiuni mi-am închinat toate
zilele, toate aspiraţiunile mele“53.
Portretul misionarului nu ar fi complet, însă, dacă ar lipsi ideea
jertfei. Pentru Carol I, profund credincios, sacrificiul este calea
ce trebuie urmată pentru a înfăptui opera civilizatoare. La rege,
persoană orgolioasă dar totuşi lipsită de vanitate, ideea apare
într-o formă atenuată. Ea izbucneşte în manieră romantică la
soţia sa, regina Elisabeta:
„A trebuit să-mi părăsesc familia pentru a putea adopta,
în locul acesteia, un popor; iar familia pe care ar fi
trebuit să o întemeiez aici pe pământ s-a pierdut în
ceruri“54.
Aşadar, prinţul străin a fost perceput de contemporani ca
purtător al unui model politic european şi avea el însuşi, turnată
în tiparul mitului cristic, conştiinţa îndeplinirii unei misiuni
civilizatoare, cu toate jertfele pe care aceasta le-ar presupune.
Aceste constatări nu sunt suficiente, însă, pentru a lămuri
problema rolului său în preluarea unui eventual model european
de organizare a instituţiei monarhice în România. Pentru
aceasta, va trebui să vedem dacă el a reuşit să-şi impună
convingerile şi dacă sistemul politic inaugurat la 1866 îi poartă
amprenta.
Există, chiar la începuturile domniei lui Carol I, două
cazuri în care a putut să-şi impună convingerile. Primul s-a
petrecut atunci când în Constituanta din 1866 s-a pus problema
53 Regele Carol I al României, Cuvântări şi scrisori, vol. I, Bucureşti, 1909,

p. 36. Sublinierea din interiorul citatului îmi aparţine.
54 Carmen Sylva, Gedanken und Betrachtungen, în „Illustrierte Zeitung“,
Leipzig, nr. 3156, 24 decembrie 1903, p. 980. Vorbind despre familia din
ceruri, regina face aluzie la unica ei fiică, moartă la vârsta de patru ani.
105
VASILE DOCEA
dreptului de veto al monarhului. Dreptul de veto – dacă şi în ce

fel se poate opune şeful statului punerii în aplicare a unei legi
votate de Parlament – aparţine, de fapt, problematicii separaţiei
puterilor în stat şi, prin aceasta, de principiul limitării puterilor
monarhului. S-a arătat în literatura de specialitate55 că articolele
privitoare la separaţia puterilor în stat au fost inspirate de
prevederile corespunzătoare din Constituţia Belgiei din 1831 şi
de tradiţia gândirii politice româneşti din prima jumătate şi de la
mijlocul secolului XIX. Analiza atentă a celor petrecute în
Constituanta din 1866 şi a textului Constituţiei mă determină să
nu fiu de acord cu această interpretare. De fapt, în privinţa
separaţiei puterilor şi a locului monarhului în raporturile dintre
puteri, regimul politic instaurat la 1866 este mai aproapiat de
modelul central-european decât de cel belgian.
Conform proiectului de Constituţie, domnul şi
reprezentanţa naţională urmau să exercite împreună puterea
legislativă. În funcţie de calitatea dreptului de veto, absolut sau
suspensiv, preponderenţa în acest cuplu legislativ putea să fie
deţinută de domn sau de parlament. Proiectul de Constituţie
înaintat de guvern spre dezbatere Adunării Constituante în mai
1866 conţinea principiul veto-ului suspensiv. Conform acestuia,
domnul putea să dizolve parlamentul, dacă nu dorea
sancţionarea unei legi votate de acesta, însă dacă parlamentul
rezultat în urma noilor alegeri ar fi votat din nou legea,
suveranul era obligat să o sancţionaze. În Constituantă, dar şi
între membrii guvernului, s-au purtat discuţii aprinse pe această
temă. Majoritatea vorbitorilor din Adunare s-au pronunţat în
favoarea principiului înscris în proiectul guvernului, adică
veto-ul suspensiv. Doar intervenţia personală, însă neoficială, a
lui Carol I a putut schimba raportul de forţe, aşa cum
mărturiseşte monarhul însuşi:
„Din cauză că printr-un drept de veto doar suspensiv,
puterea capului statului ar fi devenit cu totul iluzorie,
55 Constantin C. Angelescu, op. cit. ; I. C. Filitti, op. cit.

principele a insistat cu toată energia pentru dreptul de

veto absolut şi în cele din urmă l-a impus“56.
Celălalt caz, petrecut tot cu prilejul dezbaterii şi votării
Constituţiei din 1866, priveşte structura care urma a se da
parlamentului: unicameral sau bicameral. A triumfat, în cele din
urmă, principiul bicameralismului, susţinut cu putere de Carol I,
din considerentul că, prin controlul reciproc al celor două
camere, Senatul şi Camera deputaţilor, poate fi prevenită o
creştere nedorită a puterii corpului legislativ şi, de asemenea,
pentru că Senatul ar constitui un tampon între monarh şi
Camera deputaţilor. Şi la discutarea acestei chestiuni, consiliul
de miniştrii s-a împărţit în două tabere: unii (C. A. Rosetti mai
ales) solicitau o singură cameră, alţii, sprijiniţi şi încurajaţi de
Carol I, cereau sistemul bicameral57.Pentru a susţine această din
urmă opţiune, un membru al Constituantei argumenta că
„în toate statele monarhice ce sunt dotate cu o
constituţiune liberală, reprezentaţiunea naţională este
împărţită în două camere“58.
Un alt reprezentant face chiar o enumerare a acelor ţări:
„În Spania, în Portugalia, Cortesurile sunt împărţite în
două camere. În Franţa, Italia şi în Belgia găsim
Senatul, în Anglia Camera Lorzilor, în Olanda şi în
statele Germaniei chiar cele mai liberale există aceeaşi
împărţire tripartită a puterii legiuitoare. Danemarca are
Rigsdagul ei împărţit în două camere, în Folksthing şi
Landsthing, Suedia Storthingul împărţit în Lagthing sau

Augenzeugen, vol. I, Stuttgart, 1894, p. 80.
57 Ibidem, vol. I, p. 65, 70.
58 Discursul lui A. Pascal din 16 iunie 1866. Desbaterile Adunărei
Constituante…, p. 26 – 27.
107
VASILE DOCEA
Adunarea oamenilor de legi şi Odelsthing sau Adunarea

proprietarilor funciari“59.
Aşa cum am arătat deja, sistemul bicameral a fost adoptat
în Constituţie.
Mai ales primul dintre cele două acte a reprezentat o
îndepărtare de la modelul constituţional belgian – care nu
acorda regelui drept de veto60 – şi o apropiere de cel german,
prusian mai ales. Constituţia prusiană din 1950 – folosesc aici
cuvintele istoricului Thomas Nipperdey - „punea din nou
monarhia în posesia puterii de stat“, reinstaurând principiul
conform căruia „regele domneşte şi guvernează“61. Între
principalele instrumente ale puterii monarhice în Prusia se
număra şi veto-ul absolut.
Prinţul Carol s-a maturizat, şi-a făcut studiile militare şi
educaţia politică în Prusia perioadei în care viaţa politică se
desfăşura în limitele acelei Constituţii. Este explicabil, aşadar,
de ce „a insistat cu toată energia“, atunci când a venit la
Bucureşti, în favoarea adoptării veto-ului absolut. Prin această
procedură constituţională, monarhia românească de după 1866
se îndepărta de modelul vest-european. Se apropia, însă, de ceea
ce Karl Loewenstein înţelege prin „specia central-europeană a
monarhiei constituţionale“62.
Deşi Carol I nu şi-a exercitat niciodată dreptul
constituţional de veto absolut, prevederea inclusă în Constituţia
de la 1866 a conferit instituţiei monarhice o poziţie solidă între
celelalte autorităţi ale statului şi i-a permis să joace, aproape
nestingherit, rolul de arbitru. Practica politică a „rotativei
59 Discursul lui N. Blarenberg din 22 iunie 1866. Ibidem, p. 199 – 200.

60 Art. 69 din Constituţia Belgiei : „Le Roi sanctionne et promulgue les lois“.
H. Oberdorff (ed.), Les Constitutions de l’Europe de Douze, Paris, 1992,
p. 68.
61 Thomas Nipperdey, Deutsche Geschichte 1800 – 1866. Bürgerwelt und
starker Staat, ed. a V-a, München, Beck, 1993, p. 681.
62 Karl Loewenstein, op. cit., p. 23.
guvernamentale“ ar fi fost greu de imaginat, dacă şeful statului

nu ar fi dispus de dreptul de veto absolut. Dotat cu această
autoritate, monarhul a putut (chiar dacă nu de fiecare dată),
înainte de alegerile programate din patru în patru ani, să-l
numească pe primul ministru din rândurile opoziţiei şi să
asigure, astfel, alternarea la putere a celor două principale forţe
politice, liberalii şi conservatorii. O practică politică raţională,
pentru un sistem politic democratic aflat încă la o vârstă
imatură.
Ereditatea tronului
Constituţia de la 1866 a introdus, pentru prima dată în

istoria modernă a românilor, principiul eredităţii ca regulă unică
de transmitere a tronului. Principiul funcţionase în vremurile
mai vechi, dublat, cum se ştie, de acela al electivităţii, până
când cele două au fost înlocuite de practica numirii domnilor
direct de Poarta otomană. Numeroase voci s-au ridicat
împotriva acestui abuz, mai ales în primele decenii ale secolului
XIX, cerând fie alegerea domnilor de către stările privilegiate63,
fie transmiterea ereditară a tronului64. În istoria constituţională
63 Într-un memoriu al boierilor moldoveni către Înalta Poartă, din anul 1802,
se cerea „alegerea domnului de către obştescul divan pe vechiul obiceiu“
(Vlad Georgescu, op. cit., p. 47). Aceeaşi revendicare era formulată în
proiectul „Constituţiei cărvunarilor“ din Moldova, de la 1822 (A. D.
Xenopol, op. cit., p. 132 – 133) şi într-un memoriu de acelaşi fel din
Valahia (Valeriu Şotropa, Proiectele de constituţie, programele de reforme
şi petiţiile de drepturi în ţările române în secolul al XVIII-lea şi în prima
jumătate a secolului al XIX-lea, Bucureşti, 1976, p. 60).
64 Principiul eredităţii este formulat, ca deziderat politic şi constituţional, între
altele, într-un proiect de organizare a principatelor române din 1829
(Hurmuzaki, Documente…, vol. X, p. 648), apoi în „Actul de unire şi
independenţă“ al partidei naţionale muntene din 1838 (Cornelia Bodea, op.
cit., vol. I, p. 122). Va fi proclamat şi de Adunările ad-hoc de la 1857
(Românii la 1859…, vol. I, p. 188 – 189).
109
VASILE DOCEA
şi în practica politică a avut câştig de cauză, mai întâi, principiul

electivităţii, consacrat de Regulamentele Organice65 şi menţinut
apoi de Convenţia de la Paris din 185866.
În timpul dezbaterilor Constituantei din 1866,
reprezentanţilor au susţinut principiul ereditar şi i-au
argumentat superioritatea. Între argumente regăsim, din nou,
exemplul Europei civilizate:
„Tradiţiunile noastre cu totul războinice, prezentându-ne
tabloul unei aristocraţii războinice şi a unei domnii
elective ce a perpetuat o stare de necesitate continuă, nu
ne poate servi deloc drept normă şi drept bază la
fondarea unei constituţionale monarhii ereditare, care a
ajuns să fie singurul mijloc de salvare şi singurul mijloc
de stabilitate care este reclamat imperios de progresul
nostru material şi moral. Când de la naţiunile a căror
soartă o invidiem, împrumutăm forma de guvernare,
voim să tragem aceeaşi utilitate şi aceleaşi binefaceri ce
vedem că au tras acele naţiuni, trebuie să introducem
acea formă de guvernare cu toate accesoriile ce acele
naţiuni au crezut necesar şi indispensabil a o
înconjura“67.
Modelul străin este urmat chiar şi în probleme de
amănunt, cum este cea a stabilirii unor drepturi politice pentru
moştenitorul tronului. Acesta, argumenta un deputat,
„trebuind să fie iniţiat în afacerile statului, comitetul a
considerat necesar să fie admis în Senat de la vârsta de
65 Analele Parlamentare ale României, tom. I, partea a II-a, Bucureşti, 1893,

p. 79 – 80.
66 G. Petrescu, D. A. Sturdza, D. C. Sturdza, Acte şi documente relative la
istoria renascerei României, vol. VII, p. 308.
67 Dezbaterile Adunărei Constituante din anul 1866…, p. 27. Intervenţia lui
A. Pascal din 16 iunie 1866.
18 până la 25 de ani cu vot deliberativ, urmând

exemplul tuturor statelor constituţionale monarhice“68.
Constatăm că legiuitorii de la 1866 au considerat
tradiţional doar principiul electiv, pe care îl repudiau. Ereditatea
tronului era socotită, în schimb, o normă europeană, bună de
aplicat şi la noi. Au preluat acest model, însă, nu pentru că era
„european“ în primul rând, ci pentru că el era indispensabil
creării unei dinastii. Rolul acesteia era – cum apare şi din
discursurile oamenilor politici de atunci – asigurarea stabilităţii
şi consolidarea structurilor statului. Prin adoptarea principiului
eredităţii se realiza şi integrarea într-o ordine politică general
acceptată în Europa.
Între divin şi laic
S-a petrecut şi la români o desacralizare a puterii

monarhice? Când şi în ce condiţii? A fost aceasta rezultatul
preluării şi aplicării conştiente a unui eventual model european?
Formula „din mila lui Dumnezeu“ – „Dei gratia“ – din
titulatura domnilor români exprimă ideea izvorului divin al
puterii lor. A apărut, aşa cum se ştie, încă din perioada imediat
următoare întemeierii statelor mediavale româneşti69 şi avea să
fie folosită încă la mijlocul secolului XX, de către regele
Mihai I, ultimul monarh aflat pe tronul României. Semnificând
faptul că puterea i-a fost încredinţată domnului de Dumnezeu,
expresia are două conotaţii: în plan extern, exclude ideea
supunerii faţă de un alt monarh; în interior, evidenţiază puterea
deplină a domnului asupra supuşilor, cărora nu trebuie să le dea
68 Ibidem, p. 30.
69 Din câte se cunoaşte, a apărut pentru prima dată, în spaţiul românesc, la
domnul muntean Vladislav-Vlaicu (1364 – 1377). Valentin Al. Georgescu,
Instituţiile statelor româneşti de-sine-stătătoare, p. 225.
111
VASILE DOCEA
socoteală pentru actele sale. Formula „din mila lui Dumnezeu“

exprimă, de fapt, calitatea puterii domnului, care este suverană.
Rămâne un fapt discutabil dacă vasalitatea faţă de
coroanele vecine (polonă, ungară) ori instaurarea suzeranităţii
otomane au avut ca urmare, prin atenuarea laturii externe a
suveranităţii, o alterare a exclusivităţii izvorului divin al puterii.
Este adevărat că în secolul XVII unii domni menţionează în
documente că stăpânirea le-a fost dată de Dumnezeu şi de
Împărat (acesta din urmă întâmplându-se să fie unul necreştin,
sultanul)70, dar nu ştim cu siguranţă dacă această a doua sursă a
puterii lor era percepută drept laică sau divină.
Dualitatea surselor puterii, menţionată mai sus, o întâlnim
până târziu, în timpul lui Ioniţă Sandu Sturdza, primul domn
pământean în Moldova după înlăturarea domniilor fanariote. În
1824, de exemplu, urmărind să-şi impună autoritatea asupra
marilor boieri, care refuzau să-l recunoască domn, li se adresa
acestora invocând „pronia divină“ şi ameninţându-i că
„vom lua măsuri domneşti, întrebuinţând topuzul şi
sabia, semnele împărăteşti ce ni le-a dat Sultanul, spre
înfrânarea celor neînţelepţi, şi veţi cunoaşte de astăzi
înainte că are cine a vă stăpâni“71.
O tendinţă sigură de desacralizare a puterii domneşti avea
să se manifeste abia începând cu mijlocul secolului XIX. Spre
deosebire de situaţia descrisă mai sus, care se datora intervenţiei
mai mult sau mai puţin forţate a unor factori externi, acum ea
apare ca efect al adoptării principiului „suveranităţii poporului“.
În titulatura domnească, ea poate fi observată mai întâi în
timpul lui Alexandru Ioan Cuza. În actele oficiale, acesta se
intitulează, solemn,
70 Ibidem.
71 Manolache Drăghici, Istoria Moldovei pe timp de 500 de ani. Până în zilele
noastre, vol. II, Iaşi, 1857, p. 167. Sublinierea din interiorul citatului îmi
aparţine.
„Alexandru Ioan I, din graţia lui Dumnezeu şi prin

voinţă naţională, Domn al Principatelor Unite Moldova
şi Ţara Românească“.
Carol I, care i-a urmat, avea să alăture, la rândul său, în
titulatura oficială, cele două surse ale puterii: graţia divină şi
voinţa naţională. Principiul suveranităţii poporului a fost înscris
şi în Constituţia de la 1866 – pentru prima dată într-un act
fundamental românesc – într-o formulare apropiată de cea care
apare în Constituţia Belgiei:
„Toate puterile statului emană de la naţiune, care nu le
poate exercita decât numai prin delegaţiune şi după
principiile şi regulile aşezate în constituţia de faţă“72.
Aşadar, o sursă laică, suveranitatea poporului, s-a adăugat celei
divine, intrând în competiţie cu ea, ameninţând să-i ia locul.
Corodarea sacralităţii monarhiei a venit şi dintr-o altă
direcţie, dinspre diferenţa confesională existentă între primele
două generaţii ale dinastiei, pe de o parte, şi supuşi, de cealaltă
parte. Regele Carol I, catolic, nu a avut urmaşi direcţi, care să
poată fi botezaţi în ritul ortodox, aşa cum o cerea Constituţia.
Cel care i-a urmat la tron, regele Ferdinand, un nepot de frate, a
rămas credincios confesiunii catolice, în care a fost crescut şi
educat. Pe de altă parte, atât soţia lui Carol I, Elisabeta de Wied,
cât şi cea a lui Ferdinand, Maria de Edinburgh, aparţineau
confesiunii protestante. Abia copiii regelui Ferdinand aveau să
fie botezaţi ortodox. Conştiinţa colectivă a perceput cât se poate
de exact această diferenţă, fapt relevat, între altele, de o
anecdotă povestită de un contemporan, pastor evanghelic la
Galaţi, în 1907:
„Se povesteşte în popor, că palatul de reşedinţă al
regelui României ar avea trei porţi. Prima o folosesc
duminica regele şi moştenitorul tronului, pentru a merge
la biserica catolică, cea de-a doua regina şi principesa
72 Dezbaterile Adunărei Constituante de la 1866…, p. 295.
113
VASILE DOCEA
pentru a vizita biserica evanghelică, iar cea de-a treia se

deschide pentru copiii prinţului moştenitor, care îşi
îndreaptă paşii spre biserica ortodoxă“73.
Fără îndoială, nu se pot trage concluzii definitive pornind
de la o singură anecdotă. Ar fi nevoie, pentru aceasta, de o
investigare amănunţită a modului în care sacralitatea puterii a
fost percepută de diferitele nivele ale societăţii româneşti, de la
elita politică şi culturală la lumea rurală. Ea ar fi cu atât mai
utilă, cu cât nu există, din câte cunosc, studii pe această temă,
cel puţin pentru perioada domniei lui Carol I. Ce am făcut aici a
fost doar o schiţare a problematicii, adâncirea cercetării
rămânând un proiect pentru viitor. Dacă ne întoarcem la
anecdota citată şi dacă îi dăm crezare pastorului din Galaţi,
anume că ea se povestea „în popor“, vom putea constata, fără
un risc prea mare de eroare, că imaginii monarhiei i se asociază
măcar o detaşare laicizantă.
Unde supravieţuieşte tradiţia?
Totuşi, limitat de ideea suveranităţii poporului şi de

situaţia particulară pe care am descris-o, principiul originii
divine a puterii monarhice se menţine în perioada monarhiei
constituţionale. O încurajare a acestei persistenţe a venit din
partea lui Caril I însuşi, prin relaţiile pe care acesta a înţeles să
le cultive cu biserica ortodoxă. Catolic devotat, monarhul a
căutat să se implice în viaţa religioasă ortodoxă. A dorit să aibe
slujbe oficiate în rit ortodox la diferite evenimente petrecute în
propria familie, a invocat frecvent credinţa şi divinitatea în
discursurile sale, a arătat un interes aparte – mergând până la
sprijin financiar – faţă de biserica patriei adoptive. Regăsim în
73 Oskar Minck, Die Christlichen Konfesionen Rumäniens in ihrem

wechselseitigen Verhältnis, în revista „Deutsch-evangelisch im Auslande“,
Marburg, an. VI, 1907, p. 168.
această atitudine, aşa cum a arătat cercetătoarea Edda Binder

Iijima într-un studiu despre ritualurile puterii în vremea lui
Carol I74, un mijloc prin care prinţul străin a urmărit să obţină
legitimarea propriei autorităţi, într-o ţară unde, conform
Constituţiei,
„Biserica ortodoxă a răsăritului este religiunea
dominantă a statului român“75.
Semnalul declanşator al acestei strategii legitimante pare
să-l fi dat disputa din 1866, în legătură problema botezului
ortodox al urmaşilor lui Carol I. Asupra acestei reacţii ortodoxe
faţă de prinţul străin catolic, o chestiune încă neglijată de
cercetarea istorică, voi insita în continuare.
Mai vechile texte româneşti cu rol de lege fundamentală
nu conţin reglementări precise în legătură cu religia domnului
sau a moştenitorilor săi. Nici nu era necesar, deoarece atât
Regulamentele Organice76, cât şi Convenţia de la Paris din
185877 prevedeau obligaţia ca domnul să fie pământean, ceea
ce, în spiritul epocii, însemna şi ortodox. Religia copiilor
domnului nici nu prezenta interes, din moment ce domnia nu
era ereditară, ci electivă. Abia prin Constituţia din 1866 s-a
introdus regula conform căreia
„Coborâtorii Măriei Sale vor fi crescuţi în religiunea
ortodoxă a răsăritului“78.
p. 213.
75 Constituţiile Române, ediţie îngrijită de Ioan Murar şi Gheorghe Iancu,
Bucureşti, Regia autonomă „Monitorul Oficial“, 1995, p. 35.
76 Analele Parlamentare ale României, I/2, p. 79 şi urm.
77 Românii la 1859…, vol. I, p. 274 – 291.
78 Constituţiile României, ediţia citată, p. 46.
115
VASILE DOCEA
Cum s-a ajuns la inserarea în textul Constituţiei a acestei

reguli? În aprilie 1866, Consiliul de Stat din România a elaborat
proiectul unei noi Constituţii79, inspirându-se dintr-un mai vechi
proiect, din 1859, alcătuit de Comisia Centrală de la Focşani,
care, la rândul său, era influenţat în multe locuri de Constituţia
Belgiei din 183180. Proiectul a intrat în dezbaterea Adunării
Constituante de la Bucureşti în luna mai, la scurt timp după
sosirea în ţară a principelui Carol I, fiind modificat, într-o primă
etapă, de comisiile de specialitate ale Adunării81. Nici proiectul
Consiliului de Stat, nici cel rezultat în urma modificărilor
operate de comisii nu cuprindeau nimic legat de religia
domnului, a eventualilor săi copii sau a moştenitorului tronului.
Problema aceasta nu avea să treacă neobservată în timpul
dezbaterilor Adunării Constituante, cu atât mai mult cu cât au
avut loc discuţii aprinse în legătură cu statutul religiei ortodoxe
şi cu poziţia acesteia faţă de celelalte culte religioase82. În
şedinţa din 13 iunie 1866, unul dintre deputaţi, N. Voinov, a
abordat problema religiei urmaşilor domnului, făcând şi o
propunere în acest sens:
„Aş mai ruga ca coborâtorii Măriei Sale Carol I să fie
ţinuţi – ca şi în alte constituţiuni – a fi botezaţi în
religiunea domnitoare a statului român. Aceasta se vede
încă într-o constituţiune, de care nu trebuie să ne
depărtăm un pas, în voturile divanurilor Ad-hoc.
Divanurile Ad-hoc au fost mai geloase decât comitetul
delegaţilor şi au cerut ca copiii să fie botezaţi în
79 Desbaterile Adunărei Constituante din anul 1866, p. 1 – 17.

80 Const. C. Angelescu, Izvoarele Constituţiei române de la 1866, extras din
revista „Dreptul“. nr. 30 şi 31, 1926, 16 p.
81 Desbaterile Adunărei Constituante…, p. 34 – 46.
82 În cele din urmă, deşi au existat multe voci care s-au pronunţat împotrivă,
în Constituţia din 1866 a fost înscrisă o prevedere conform căreia
„Religiunea ortodoxă a răsăritului este religiunea dominantă a statului
român“.
religiunea română, şi sunt sigur că Măria Sa Carol I nu

va refuza această dorinţă a românilor“83.
Deşi deputatul N. Voinov vorbea despre propunerea sa ca
despre o „dorinţă a românilor“, ea pare să nu fi trezit ecou în
rândurile parlamentarilor. Cel puţin nu un ecou public, oficial.
Se aştepta, fără îndoială, reacţia principelui Carol. Ceea ce
pentru unii deputaţi era o problemă de stat, pentru Carol I era şi
o chestiune de familie, cu atât mai serioasă cu cât el era o fire
profund credincioasă. Abia după două săptămâni, la 26 iunie
1866, când au început dezbaterile articolelor de Constituţie
referitoare la domn, Carol I a transmis Constituantei, prin
intermediul preşedintelui guvernului, Lascăr Catargi, acceptarea
propunerii lui N. Voinov, în aşa fel, însă, încât să pară a fi
propria sa dorinţă84.
Nu putem şti dacă principele Carol I a procedat astfel
pentru a-şi câştiga simpatii în ţară sau pentru a atrage
bunăvoinţa Rusiei. Spre atingerea acestui din urmă scop era
îndrumat şi de către sfătuitorii săi din Germania, tatăl Karl
Anton şi cancelarul Bismarck85. În acelaşi sens, n-ar fi lipsit de
interes să arăt aici că cercurile apropiate Scaunului papal, care
urmăreau cu atenţie desfăşurarea evenimentelor din România,
au receptat înscrierea în Constituţie a paragrafului despre
botezul ortodox al eventualilor copii ai lui Caril I tocmai ca o
orientare spre Rusia86. Ar fi interesant de văzut dacă şi în ce
83 Desbaterile Adunărei Constituante…, p. 53.

84 Lascăr Catargi, luând cuvântul în Constituantă la 26 iunie 1866, afirma că
transmite dorinţa lui Carol I, conform căreia „copiii care vor moşteni tronul
să se crească în religiunea noastră“ (Ibidem, p. 240). În textul definitiv al
Constituţiei, însă, este vorba nu numai de copiii care vor moşteni tronul, ci
de toţi copiii domnului, aşa cum se înţelege din Art. 82, alin. 2 :
„Coborâtorii măriei sale vor fi cresciţi în religiunea ortodoxă a
Răsăritului“.
85 Aus dem Leben König Karls…, I, p. 18 şi urm.
86 Cardinalul Giovanni Battista Pitro a făcut o călătorie prin România în
toamna anului 1866. După întoarcerea la Roma, el i-a trimis o scrisoare
117
VASILE DOCEA
măsură deputaţii din Constituanta de la 1866, care au susţinut

ideea „dominanţei“ religiei ortodoxe şi pe cea a botezului
ortodox al urmaşilor domnului se aflau în legături cu Rusia şi au
servit interesele acesteia. Deocamdată nu avem suficiente
informaţii, care să ne permită formularea de concluzii certe, dar
poate cercetări istorice ulterioare vor lămuri această chestiune.
Oricum, întâmplarea dezvăluie, pe de o parte, dorinţa lui Carol I
de a se integra în „ordinea ortodoxă“, pe de altă parte, forţa
aceste ordini, care supravieţuieşte astfel şi în forma nouă, a
monarhiei constituţionale.
Câteva alte „reziduuri“ tradiţionale au supravieţuit după
instaurarea dinastiei străine. Apelativul „Măria Ta“, formulă
prin care, în perioadele anterioare, supuşii i se adresau
domnului, este folosit în paralel cu „Alteţa Voastră“ şi, după
proclamerea regatului în 1881, cu „Majestatea Voastră“. La fel,
nu sunt puţine cazurile în care, în scrierile contemporanilor, nu
însă şi în actele oficiale, regele este desemnat prin titlul „Vodă“.
Era o prescurtare a cuvântului „Voievod“, întrebuinţat încă din
perioada medievală pentru a desemna calitatea domnilor de
comandanţi supremi ai oştirii. Carol I era, conform Constituţiei
din 1866, şeful armatei, iar folosirea cuvântului „Vodă“ ne arată
că această calitate era percepută printr-o grilă tradiţională. Este
posibil ca acest lucru să fi fost încurajat de însuşi Carol I,
printre ale cărui tehnici de legitimare se număra şi plasarea
principesei Katharina de Hohenzollern, cea de-a doua soţie a bunicului

patern al lui Carol, călugărită după moartea soţului ei în 1854. În acea
scrisoare, datată Roma, 28 decembrie 1866, cardinalul Pitro expune câteva
impresii de călătorie şi îi relatează principesei Katharina convingerea sa că
introducerea în Constituţia României a paragrafelor referitoare la caracterul
dominant al religiei ortodoxe şi la botezul ortodox al moştenitorilor
principelui Carol s-ar fi făcut ca urmare a presiunii exercitare de „unii
deputaţi, unelte ale Rusiei“. Arh. St. Bucureşti, Fond Casa Regală. Carol I.
Personale, I/9, f. 7.
simbolică în descendenţa (continuitatea) unor mari voievozi

(Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul etc.)87.
O formă sub care tradiţia s-a manifestat cu o mare
intensitate a fost maniera paternalistă în care a fost perceput
monarhul. Fără a avea vreo legătură cu regulile constituţionale,
paternalismul s-a făcut simţit în practica politică şi în rolul pe
care conştiinţa colectivă îl acorda monarhului. Mite Kremnitz,
autoarea Introducerii la Memoriile lui Carol I, consemna în
acest sens experienţa regelui însuşi:
„În România, cele mai neînsemnate probleme ajung în
faţa instanţei regale, căci pentru orice lucru se aşteaptă,
în mod patriarhal, hotărârea directă a acestuia“88.
Carol I însuşi era conştient de acest lucru, după cum reiese
dintr-o scrisoare adresată tatălui său în 1871:
„Ceea ce în alte ţări şefii de birou regulează aşa de
conştiincios, aici toate acestea îmi sunt prezentate mie;
nu se ia nici o hotărâre fără a mă consulta. Fiecare vrea
să fie primit de principe ca să-i povestească nenorocirile
sale“89.
Nu a căutat cu tot dinadinsul să înlăture această stare de
lucruri. Mai degrabă a înţeles-o şi şi-a asumat-o, dacă dăm
crezare numeroaselor mărturii ale contemporanilor, care ne-au
lăsat imaginea unui monarh interesat şi priceput în cele mai
mici amănunte ale vieţii societăţii româneşti. A încercat
realizarea unui compromis între tradiţie şi formele noi ale
regimului instituit la 1866, inspirate de exemplele Europei.
87 Edda Binder Iijima, op. cit., p. 212. În 1878, de exemplu, Carol I vorbea
despre „ocaziunea celei de-a douăsprezecea aniversări a suirii mele pe
tronul lui Ştefan şi Mihai“. Regele Carol I al României, Cuvântări şi
scrisori, vol. II, p. 210.
88 Aus dem Leben König Karls…, vol. I, p. IX.
89 Regele Carol I al României, Cuvântări şi scrisori, vol. I, p. 251.
119
VASILE DOCEA
Concluzii
Instituţia monarhică românească, înnoită prin

reglementările constituţionale de la 1866, se integra, în linii
generale, monarhiilor constituţionale europene. La aceasta a
contribuit adoptarea regulii eredităţii şi aplicarea principiului
limitării constituţionale a puterilor monarhului. În privinţa
puterii efective a acestuia, am putut constata că instituţia era
mai apropiată de modelul monarhic central-european (în care
regele domneşte şi guvernează), în ciuda faptului că multe
dintre paragrafele Constituţiei din 1866 sunt analoage celei
belgiene de la 1831.
Apropiată evoluţiilor din Europa a fost tendinţa
desacralizării puterii monarhice. Rezultat, pe de o parte, al
aplicării conştiente a principiului suveranităţii poporului, efect,
pe de altă parte, al unei situaţii specifice, generată de diferenţa
confesională dintre monarh şi supuşi, ea trebuie înţeleasă,
totuşi, ca o tendinţă şi nu ca un lucru desăvârşit.
În privinţa supravieţuirii tradiţiei, am ajuns la concluzii
oarecum diferite de cele formulate de Nicolae Iorga într-o
conferinţă din 1934, intitulată Sensul tradiţional al monarhiei.
Acolo, istoricul reproşa creatorilor regimului constituţional-
monarhic românesc
„greşeala de a transforma o monarhie populară, istorică,
tradiţională, simplă, fără pompă, neîngrădită de
privilegii de clasă, neobligată să se închine unora şi
altora – înţeleg clase şi aşezăminte –, de a transforma
această monarhie având un caracter cu totul particular,
cum n-are pereche aiure […]“90.
Pe scurt, Iorga considera că monarhia constituţională a rupt
orice fel de legături cu tradiţia. Am arătat aici că elemente
90 Conferinţa a fost publicată, mai nou, în Nicolae Iorga, Hotare şi spaţii

naţionale. Afirmarea vitalităţii româneşti, Galaţi, Editura Porto-franco,
1996.
tradiţionale au persistat şi după 1866: legăturile noii instituţii cu

biserica ortodoxă, reziduurile patriarhale ale exercitării puterii,
maniera de percepere a instituţiei monarhice de către
contemporani.
(Publicat, într-o variantă mai scurtă, dar cu acelaşi titlu, în vol. Naţional şi
social în istoria românilor. Profesorului Gheorghe Platon la a 70-a
aniversare, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza“, 1996–1997, p. 307 – 318)
121
Carol I şi Academia Română
Înfiinţată ca Societate literară în aprilie 1866, cu o lună

înainte de venirea în ţară a principelui Carol I, Academia
Română (cum avea să se numească din 1879) şi-a desfăşurat
prima jumătate de secol de activitate sub domnia acestuia. În
septembrie 1867, Carol I a fost ales membru de onoare şi i s-a
oferit titlul de protector al înaltului for ştiinţific, iar în 1879 a
preluat funcţia de preşedinte de onoare al acestuia, pe care a
deţinut-o până la moarte (1914).
Împrejurarea ca şeful unui stat, fără a fi om de ştiinţă în
sensul strict al expresiei, să deţină cel mai înalt rang în instituţia
culturală cea mai reprezentativă a ţării o întâlnim atât în secolul
XIX, cât şi în vremuri mai apropiate, la noi, dar şi aiurea.
Considerente politice, protocolare sau de oportunitate explică
asemenea opţiuni, iar cazul românesc nu face excepţie. Sunt,
oare, suficiente astfel de considerente pentru a explica deţinerea
de către Carol I a titlurilor academice amintite? Putem înţelege
esenţa raporturilor sale cu Academia Română doar prin simpla
lor enumerare? Sunt tentat să dau, de la bun început, răspunsuri
negative ambelor întrebări, căci personalitatea complexă a
primului monarh constituţional al României îmi sugerează
ipoteza că acesta, aşa cum a procedat în multe alte domenii, nu
se putea mulţumi nici aici cu un rol plat, formal şi decorativ, de
participare protocolară la şedinţele solemne de deschidere sau
închidere a sesiunilor anuale. Iar dacă plecăm de la această
ipoteză, atunci este firesc să ne întrebăm în ce au constat
relaţiile lui cu Academia, ce conţinut şi ce semnificaţii au avut.
VASILE DOCEA
Interesul pentru cultură
Viaţa ştiinţifică, cea culturală în general, nu-i erau străine

lui Carol I. Studiase la Universitatea din Bonn, deşi numai un
semestru. Disciplinele urmate acolo, programul de studiu şi
profesorii pe care i-a avut îi aflăm dintr-o scrisoare către un
frate al său, Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, datată Bonn,
7 iunie 1862:
„Urmez de patru ori pe săptămână prelegerile
profesorului Höffer, de drept constituţional şi federal
(drept privat); în fiecare zi o prelegere a profesorului
Springer (istoria culturii) şi două lecţii private de istoria
culturii; apoi istoria secolelor XVI – XVII cu
Kunzschulle şi literatura franceză în secolul XVII cu
Monard“1.
Cunoştea, în afară de germană, limbile franceză şi engleză, pe
care începuse să le înveţe încă din vremea studiilor elementare.
Învăţase, de asemenea, latina2. Şi-a completat instruirea prin
numeroase călătorii în Europa şi Africa. Una dintre ele, pe Rin,
în 1862, a făcut-o în compania deja amintitului profesor Anton
Springer, unul dintre întemeietorii istoriei artei ca disciplină
modernă.
Relatări mai târzii, de după venirea în România, ne
dezvăluie o persoană care excelează tocmai în domeniile pe
care începuse să le aprofundeze în semestrul universitar:
dreptul, istoria şi istoria artei. La acestea se adaugă cunoştinţele
sale militare, verificate prin participarea la două războaie.
Mărturiile despre calităţile intelectuale ale regelui abundă. O
selectez aici pe cea din 1939, a juristului Constantin Stoicescu,
rector al Universităţii din Bucureşti. Acesta ne relatează
1 Arh. St. Bucureşti, Fond Casa Regală. Carol I. Personale, dos. V – D – 273,
f. 1.
2 Loc. cit., Fond Casa Regală, dos. 26/1893, f. 3 şi 5 v.
impresiile lăsate de prima sa discuţie cu monarhul, în cursul

unei audienţe din 1904, având ca subiect noile tendinţe în
ştiinţele juridice:
„Mă aşteptam la întrebări destul de banale şi de caracter
general, la o conversaţie convenţională, searbădă şi mă
vedeam condus cu o rară competenţă pe propriul meu
teren, chestionat în chip precis, minuţios“3.
Nici priceperea sa pe tărâm economic şi administrativ nu
a scăpat contemporanilor. Mărturia lui Grigore Antipa este
relevantă în acest sens. În 1892, proaspăt absolvent, acesta i-a
prezentat regelui un memoriu despre organizarea pescăriilor
statului. A urmat discuţia, despre care îşi aminteşte următoarele:
„Din primul moment m-am simţit complet dominat de
personalitatea puternică şi de marea inteligenţă a
uriaşului în faţa căruia mă aflam, care-mi punea
întrebări atât de profunde în materie încât am avut
impresia că sunt supus la examenul unui adevărat
specialist, care cunoaşte chestiunea mai bine decât o
tratasem eu în memoriul ce-l prezentam. Abia mai târziu
am putut să-mi dau seama că regele cunoştea tot atât de
bine şi celelalte chestiuni economice ale ţării şi că el
avea precizat în capul său un program complet de
dezvoltare a tuturor bogăţiilor ei naturale, aşteptând
numai să se găsească specialiştii necesari pentru a-şi
putea pune treptat în aplicare acest program“4.
Fără a fi om de ştiinţă în sensul strict al termenului, fără a
fi specialist într-un domeniu anume – cu excepţia, poate, a celui
militar – Carol I a fost apropiat de viaţa ştiinţifică în special, de
cea intelectuală în general. Aceasta a făcut ca participarea sa la
3 Constantin Stoicescu, Audienţa mea la regele Carol I, în Al. Tzigara-

Samurcaş (ed.), Din viaţa regelui Carol I, Mărturii contimporane şi
documente inedite, Bucureşti, 1939, p. 294.
4 Grigore Antipa, Câteva cuvinte despre regele Carol I, în Al. Tzigara-
Samurcaş (ed.), op. cit., p. 31.
125
VASILE DOCEA
viaţa Academiei să capete un conţinut aparte. A participat

frecvent la şedinţe, pe care le prezida. În jurnalul său, unde îşi
găseau locul doar fapte şi evenimente cărora le dădea o
semnificaţie deosebită, a notat conştiincios aceste participări.
Iată, de exemplu, descrierea unei şedinţe festive, din 1 aprilie
1891, dedicată sărbătoririi unui sfert de veac de la înfiinţarea
instituţiei:
„Ora 1 ¼ la Universitate. Sărbătorirea jubileului de 25
de ani al Academiei Române în sala Senatului. Foarte
plin, multe discursuri, eu ţin cuvântarea de deschidere –
20 minute. D. Sturdza citeşte raportul (o oră), apoi
vorbeşte Elisabeta. Toţi se ridică. Citeşte din nuvela
Solon. Kogălniceanu citeşte un memoriu, două ore,
vocea îi este slabă, el e obosit. La sfârşit îmi adresează
câteva cuvinte, apoi îmi înmânează medalia
comemorativă“5.
În afara şedinţelor solemne, regele a participat frecvent la
întruniri ordinare, în care se discutau chestiuni curente. A ţinut
discursuri şi comunicări, interesul său îndreptându-se către două
domenii: istoria şi limba română. Adresându-i-se regelui în
cursul şedinţei din 13 martie 1900, Petru Poni, preşedintele de
atunci al Academiei, arăta că:
„Progresele ştiinţei şi, înainte de toate, istoria patriei şi
dezvoltarea limbii, care singure sunt în stare să dea unui
popor putere şi viaţă, au format constanta Voastră
preocupaţiune“6.
Considerând, aşadar, că istoria şi limba trebuie să stea la
temelia unei culturi, regele le-a acordat, în relaţiile sale cu
Academia, atenţia pe care o meritau.
5 Arh. St. Bucureşti, Fond Casa Regală. Carol I. Personale, dos. III/31, f. 98 v.
6 „Analele Academiei Române. Dezbateri“, Seria a II-a, tomul XXII (1899 –
1900), p. 174 – 175.
Ocrotind limba română
Studierea, unificarea şi promovarea limbii române s-au

numărat, încă de la înfiinţare, printre scopurile declarate ale
Societăţii literare, devenită apoi Academie. La rândul său,
Carol I nu a tratat-o din afară, ca un străin, ci, pe de o parte, ca
monarh al poporului care o vorbea, pe de altă parte, ca un
cunoscător al ei.
Încă de la venirea în România, a început să înveţe
temeinic româneşte, profesor fiindu-i August Treboniu Laurian.
Acesta îl va fi familiarizat, probabil, cu problemele pe care şi le
punea pe-atunci lumea ştiinţifică românească în legătură cu
limba şi în special cu disputa dintre latinişti şi adepţii scrierii
fonetice, desfăşurată în interiorul Academiei. La ceva mai mult
de un an de la sosirea în ţară, Carol I vorbea deja cursiv
româneşte, din moment ce se putea înţelege, bunăoară, cu
ţăranii olteni întâlniţi în cursul unei călătorii7. Mai târziu a ajuns
să stăpânească limba în aşa măsură, încât se încumeta să
corecteze stilistic şi gramatical rapoartele miniştrilor şi ordinele
aduse la semnat8. O stăpânea foarte bine, se pare, în scris, căci
atunci când vorbea, de-ar fi să-i dăm crezare lui I. G. Duca,
avea un accent atât de puternic, încât se întâmpla uneori să nu
poată fi înţeles9. Ceea ce nu l-a împiedicat, în noaptea morţii, să
rostească ultimele sale cuvinte în limba română10.

Augenzeugens, vol. I, Stuttgart, 1894, p. 196.
8 Eugen Wolbe, Carmen Sylva. Der Lebensweg einer einsamen Königin,
Leipzig, 1933, p. 65.
9 I. G. Duca, Amintiri politice, vol. I, München, 1981, p. 90, citat şi de Klaus
Heitmann, Deutsche und rumänische Kultur am Hofe Carols I. und
Carmen Sylvas, în R. Lauer, H. G. Majer (ed.), Höfische Kultur in
Südosteuropa, Göttingen, Vandenhock & Ruprecht, 1994, p. 317.
10 Klaus Heitmann, op. cit., p. 317.
127
VASILE DOCEA
Carol I a participat la numeroase şedinţe ale Academiei

având ca temă limba română, În jurnalul său, însemnări ca
aceasta, din 30 martie 1881, sunt frecvente:
„Ora 3, la Academie, condus şedinţa, discutat ortografie
română; acolo până la ora 5; ţinut un mic discurs“11.
Intervenţiile sale pe marginea acestei probleme au fost
culese şi publicate încă din 190612. Nu sunt opiniile unui
filolog, ci aprecieri generale despre importanţa limbii. Ele fac
parte, însă, dintr-un program cultural mai larg, întemeiat pe
respectul faţă de spiritualitatea românească, program prin care
monarhul urmărea promovarea acesteia în întregul ei.
Acestui program i se circumscrie şi iniţiativa regelui
privind întocmirea unui Etymologicum magnum Romaniae.
Ideea a lansat-o în şedinţa din 23 martie 1884, pe care o descrie
pe scurt în jurnal:
„Ora 1 ½ cu Elisabeta la Academie, eu ţin un lung
discurs, liber, apoi fac o donaţie de 6000 franci pentru
un fel de Etymologicum magnum Romaniae. Ştefănescu
şi Urechia ţin conferinţe, urmează apoi discuţii despre u,
care va trebui desfiinţat. Înapoi la ora 4 ½“13.
Raţiunile pentru care considera necesară realizarea unei aslfel
de opere le reţinem din discursul rostit cu acel prilej:
„Trebuie să ne ocupăm […] de limba noastră, care s-a
păstrat neatinsă în câmpiile roditoare ale Dunării, în
plaiurile măreţe ale Carpaţilor, aceste ţinuturi
încântătoare, descrise cu măiestrie şi cu o limbă atât de
curată de poetul nostru popular V. Alecsandri. Ce
sarcină mai dulce poate avea Academia decât a lua sub
11 Arh. St. Bucureşti, Fond Casa Regală. Carol I. Personale, dos. III/30, f. 10.
12 V. A. Gâdei, Cuvântările M. S. Regelui cu privire la limba românească,
Bucureşti, 1906.
13 Arh. St. Bucureşti, Fond Casa Regală. Carol I. Personale, dos. III/30,
f. 97 v.
paza sa această limbă veche, pe care poporul o înţelege

şi o iubeşte? Menţinem dar aceste frumoase expresiuni
întrebuinţate de străbuni şi nu ne temem de cuvinte care
au căpătat de veacuri împământenirea: Superflua non
nocent.
Ce limbă are norocul de a dispune de patru cuvinte
pentru o însuşire, care trebuie să fie mândria fiecărui
popor, care trebuie să fie scrisă pe steagul fiecărei
armate: voinicie, vitejie, bravură, eroism? Să ne ferim
însă de o îmbelşugare de expresiuni moderne, care,
nepunând o stavilă la timp, va înstrăina poporului limba
sa.
Am fost îndemnat a rosti aceste câteva cuvinte prin
dragostea care am pentru frumoasa şi bogata limbă
românescă şi fiind încredinţat că dorinţa mea –
îndrăznesc a zice şi a Academiei – nu va rămâne un
pium desiderium.
Supun la chibzuirea D-voastre dacă nu ar fi folositor de
a face un fel de Etymologicum magnum Romaniae,
conţimând toate cuvintele vechi, care altmintrelea vor fi
pierdute pentru generaţiile viitoare: Verba volant,
scripta menent“14.
S-a angajat să susţină acest proiect printr-o donaţie anuală de
şase mii de lei, până la încheierea lui. Un an mai târziu, după ce
proiectul a fost însuşit de Academie, cu realizarea lui fiind
însărcinat B. P. Hasdeu, regele s-a oferit să suporte din caseta
lui particulară cheltuielile de tipărire15.
Dicţionarul urma să îndeplinească, dincolo de raţiunile de
ordin ştiinţific, o funcţie politică. El trebuia să se constituie
într-un instrument de strângere a solidarităţii naţionale, dincolo
de deosebirile regionale şi sociale. Văzut de monarh ca o stavilă
în faţa pătrunderii neologismelor, îmbrăţişate de straturile
14 „Analele Academiei Române. Dezbateri“, Seria a II-a, tomul VI (1883 –

1884), p. 68 – 69.
15 Ibidem, Seria a II-a, tomul VII (1884 – 1885), p. 87. Şedinţa din 8 martie
1885 a Academiei.
129
VASILE DOCEA
superioare ale societăţii româneşti, Etymologicum… urma să

contribuie la acoperirea
„şanţului ce se sapă între limba claselor culte şi
neprihănita limbă a poporului. Despărţirea aceasta
trebuie dar cu ori ce preţ preîntâmpinată ca o primejdie
pentru neamul românesc, a cărui unitate se întemeiază
pe legea şi limba sa“16.
Istoria ca legitimare
Cel puţin pentru perioada de început a domniei, invocarea

istoriei româneşti a fost pentru Carol I o cale de legitimare a
prinţului străin şi a dinastiei pe care încerca să o întemeieze17.
Astfel s-ar explica frecventele referinţe, în discursurile sale, dar
şi ale celor care îl înconjurau, la mari personalităţi ale trecutului
românesc (Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul
etc.). Prin astfel de referinţe, era sugerată plasarea sa în
continuitatea simbolică a unor domni extrem de populari.
Prinţul străin devenea, pe această cale, parte a fiinţei naţionale
româneşti.
Am greşi, însă, dacă ne-am mărgini doar la această
explicaţie a raporturilor lui Carol I cu istoria. Resorturile
interesului său pentru trecut sunt ceva mai complexe. În epocă,
disciplina istoriei păstra încă un caracter militant, angajat politic
în sens naţional. Carol I a înţeles aceasta şi a încercat, la
rându-i, să o folosească în acelaşi scop. Reflecţii despre rolul
istoriei în conturarea identităţii naţionale apar în cuvântările şi
16 Ibidem, Seria a II-a, tomul XXVII (1904 – 1905), p. 209.

p. 211 – 212.
comunicările pe care le-a prezentat la Academie. În 1900, de

exemplu, evocând originile poporului român, spunea:
„O judecată sigură asupra condiţiilor de trai şi de
dezvoltare ale unui popor, neputându-se dobândi fără o
adâncită cunoştinţă a întregii sale istorii, privesc ca o
datorie de a studia cu deamănuntul trecutul neamului
românesc, care se coboară dintr-o obârşie aşa de
mândră“18.
Iar într-o comunicare din 1901 adăuga, în acelaşi spirit:
„Numai printr-un studiu adânc al istoriei, generaţiile
prezente şi viitoare îşi vor putea face o oglindă curată a
trecutului şi a viitorului; vor putea preţui în toată
însemnătatea sa vrednicul loc ce şi l-a asigurat România
prin patriotismul şi vitejia fiilor ei“19.
Aşadar, cunoaşterea şi preţuirea istoriei ar fi urmat să conducă,
pe de o parte, la o mai adâncă înţelegere a prezentului, pe de
altă parte, la conservarea identităţii naţionale. Nu erau idei
originale, nici noi, dar enunţarea lor de la înălţimea tronului le
conferea un plus de autoritate. Va fi contribuit şi aceasta la
creşterea însemnătăţii istoriei ca disciplină de învăţământ, dar şi
ca domeniu de interes pentru Academie.
Carol I a prezentat mai multe comunicări la Academia
Română, pe teme de istorie. Una dintre ele, pe care o numeşte
modest „cuvântare“, a fost expusă în şedinţa din 13 martie
1900, pe care o evocă în jurnal:
„Ora 1 ½, cu Nando la Academie. Episcopul Popea din
Banat este primit ca membru. Toţi domnii sunt de faţă,
plin, multe doamne. Poni îmi adresează un cuvânt, eu
răspund cu o lungă cuvântare şi predau un manuscris al

1900), p. 175.
19 D. N. Burileanu, Dezvoltarea culturală în timpul domniei regelui Carol I,
în vol. Domnia regelui Carol I. 5 conferinţe ţinute la Universitatea liberă
în anul 1940, f. a., p. 110.
131
VASILE DOCEA
contelui d’Hauterive, Régne du Pr. Ipsilanti en

Moldavie. Episcopul Popea ţine un lung discurs despre
Şaguna – o oră. Sturdza răspunde foarte bine. Cerc,
foarte cald. Plecat la ora 4“20.
Regele a donat manuscrisul, pe-atunci inedit, al lucrării lui
d’Hauterive, Mémoire sur l’état ancien et actuel de la
Moldavie, iar în comunicare a vorbit despre împrejurările în
care a intrat în posesia scrierii, despre personalitatea autorului şi
epoca pe care o descrie21.
Cea mai interesantă comunicare prezentată de Carol I la
Academie rămâne, însă, lucrarea din 1904, intitulată Nicopole,
1396 – 1877 - 190222. Introducerea cuprinde o meditaţie asupra
rolului pe care monarhul înţelegea să şi-l asume în raporturile
cu înaltul for ştiinţific, a cărui preşedenţie de onoare o deţinea:
„Pot să-mi dovedesc cel mai bine participarea constantă
la activitatea Academiei prin colaborarea la munca sa
plină de foloase şi prin îmbogăţirea studiilor şi
documentelor de însemnătate istorică pentru ţară“23
Subiectul comunicării a fost ales datorită dublei sale
semnificaţii pentru rege. Mai întâi, datorită participării
strămoşului său colateral, contele Friedrich de Hohenzollern, la
bătălia de la Nicopole împotriva otomanilor în timpul lui
20 Arh. St. Bucureşti, Fond Casa Regală. Carol I. Personale, dos. III/32,
f. 98 v.
1900), p. 175 – 176.
22 Prezentată în şedinţa din 22 martie 1904, comunicarea a fost publicată şi
separat, ca broşură, în limbile română şi germană. Vezi, de exemplu, Carol
I König von Rumänien, Nikopolis, 1396 – 1877 – 1902, Breslau, 1905,
30 p.
23 Ibidem, p. 1.
Mircea cel Bătrân24. Apoi, pentru că în acelaşi loc, aproape

cinci secole mai târziu, „urmaşii lui Mircea au început războiul
de eliberare“, care avea să aducă independenţa României. Cea
de-a doua parte a lucrării, despre războiul din 1877 – 1878, are
o reală valoare documentară, căci autorul foloseşte informaţii
cuprinse în propriul jurnal de campanie. Carol I descrie, din
perspectiva participantului direct, luptele, dar şi contactele
diplomatice care le-au pregătit şi însoţit.
Grija faţă de monumente este o altă latură a interesului
regelui pentru istorie. Ea se manifestă chiar la nivelul mesajelor
adresate Parlamentului, cum este cel din 15 noiembrie 1886:
„O naţiune, care-şi respectă monumentele străbune şi
mai ales pe cele ale pietăţii şi ale credinţei creştineşti,
are un viitor sigur şi neclintit“25.
Grija nu izvora doar din interes artistic faţă de monumente –
domeniu în care avea, aşa cum am arătat, o pregătire specială –
ci, mai ales, din convingerea că urmele trecutului au un rol
important în înţelegerea prezentului şi, prin aceasta, pentru
garantarea viitorului. Ea nu s-a mărginit la teoretizări, ci s-a
manifestat şi în plan practic, prin supravegherea atentă şi
sprijinirea lucrărilor de restaurare la o serie de biserici
medievale (biserica mănăstirii Argeş, bisericile Trei Ierarhi şi
Sfântul Nicolae din Iaşi).
Aceste preocupări au fost receptate cu recunoştinţă de
corpul academic26, aşa cum mai târziu, după moartea
24 Asupra acestui aspect şi a felului în care Carol I se referă la proprii

strămoşi, vezi, în volumul de faţă, studiul Conştiinţa genealogică a lui
Carol I, capitolul Orgoliul bine temperat.
25 Regele Carol I al României, Cuvântări şi scrisori, II, Bucureşti, 1909,
p. 186.
26 Într-o şedinţă a Academiei din iunie 1879, după ce vizitase şantierul de
restaurare de la Curtea de Argeş, Alexandru Odobescu i-a adus mulţumiri
lui Carol I pentru iniţierea şi susţinerea acelor lucrări. Alexandru Tzigara-
Samurcaş, Carol I şi monumentele străbune, în idem, Din viaţa regelui
Carol I, p. 328 – 329.
133
VASILE DOCEA
monarhului, opera sa istorică a fost evocată şi omagiată de la

tribuna Academiei. În şedinţa din 17 octombrie 1914, Nicolae
Iorga a vorbit despre Opera de istoric a regelui Carol. A evocat
cele patru volume de memorii ale regelui, cărora le recunoştea
marea valoare istorică:
„În ceea ce priveşte dezvoltarea Balcanilor în genere, e
un izvor incomparabil : astăzi e izvorul de căpetenie,
cartea capitală pentru tot ce s-a petrecut acolo de la
1866 la 1881. Nu se poate scrie o singură pagină despre
oricare din statele cu care suntem vecini fără ca, jos, să
nu se afle o trimitere la Însemnările martorului
ocular“27.
Regele filantrop
Deşi modestă în comparaţie cu cea a altor donatori, opera

filantropică a lui Carol I se cuvine a fi amintită şi ea aici, cu atât
mai mult cu cât ea reprezinză o constantă a atitudinii sale faţă
de Academie, de la întemeierea acesteia şi până la moartea
regelui.
Încă de la începuturile funcţionării ei efective, Societatea
academică s-a confruntat cu lipsa fondurilor. Sensibil la această
problemă, Carol I îi scria în 1867 ministrului instrucţiunii
publice:
„Trebuie ca imediat să puneţi la dispoziţia Academiei
una mie galbeni; lipsa de bani a oprit azi toate lucrările.
De nu puteţi dispune de această sumă, o veţi lua din lista
mea civilă“28.
„Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice“, Seria a II-a,

tomul XXXVII (1914 – 1915), p. 184.
28 D. N. Burileanu, op. cit., p. 107.
Am amintit ceva mai sus donaţia sa, devenită anuală,

pentru întocmirea şi tipărirea lucrării Etymologicum magnum
Romaniae. Acesteia avea să i se adauge suma de şaizeci de mii
de lei, care a revenit Academiei pe cale testamentară, după
moartea regelui. Era destinată, înainte de toate, achiziţionării de
cărţi pentru biblioteca Academiei29.
În afară de donaţiile în bani, Carol I a oferit tipărituri,
manuscrise, documente, gravuri, multe din ele fiind de un mare
interes ştiinţific, dar şi de valoare artistică. Albumelor de artă,
precum cel al lui A. Demmin, dăruit în 187830, li se adaugă
volumele de documente istorice, precum Corespondenţa
politică a lui Friedrich cel Mare, oferite pe măsură ce acestea
se publicau la Berlin31. În 29 iunie 1884 a donat o colecţie de
opt cărţi vechi româneşti, între ele numărându-se Îndreptarea
legii, tipărită la Târgovişte, în 165832. Un set de gravuri din
secolul XVII, reprezentând membri ai familiei Hohenzollern, a
fost dăruit în 1907. Medalii, gravuri, fotografii, ca şi volume
29 Dorina N. Rusu, Istoria Academiei Române. Repere cronologice, Bucureşti,

Editura Academiei, 1992, p. 138.
30 A. Demmin, Histoire de la Céramique en planches photographiques
inalterables avec texte explicatif, Paris, 1875 ; cf. „Analele Academiei
Române. Dezbateri“, Seria a II-a, tomul XI (1878 – 1879), p. 227 şi 233.
31 „Analele Academiei Române. Dezbateri“, Seria a II-a, tomul XXVI (1903 –
1904), p. 61; tomul XXIX (1906 – 1907), p. 53.
32 Cele opt cărţi donate atunci sunt următoatele: Îndreptarea legii cu
Dumnezeu, care are toată judecata arhierească şi împărătească de toate
vinile preoţeşti şi mireneşti, Târgovişte, 1658 ; Octoic, adecă
osmoglasnicu, Tipografia Mitropoliei, Iaşi, 1787; Psaltirea fericitului
Prooroc şi Împărat David, Braşov, 1833; Acelui întru sfinţi părintelui Ioan
Damaschin, descoperire cu amăruntul a pravoslavnicei credinţe, Iaşi,
1806; Kekragarion al Dumnezeiescului şi sfântului Augustin, patru cărţi,
Tipografia Mănăstirii Neamţului, 1814; Orologhion adecă Ceaslov,
Braşov, 1835; Psaltirea Proorocului şi Împăratului David, Mănăstirea
Neamţului, 1843; Schimbarea omului celui vechi şi naşterea celui nou,
adecă naşterea de a doua oară, 18…. Cf. „Analele Academiei Române.
Dezbateri“, Seria a II-a, tomul VII (1884 – 1885), p. 8.
135
VASILE DOCEA
semnate de rege şi de soţia sa Elisabeta (Carmen Sylva), au

constituit obiectul unor repetate domaţii33.
*
Academia i-a apreciat regelui mai cu seamă atenţia sa
faţă de istorie şi limba română. Acestea au fost domeniile pe
care Carol I le-a pus la temelia raporturilor sale cu înaltul for
ştiinţific. În 1906, când monarhul aniversa patruzeci de ani de
domnie, Ion Kalinderu avea să evoce, în cursul unei audienţe
solemne a întregului corp academic la rege, tocmai aceste
preocupări:
„În special studiul limbii româneşti datoreşte mult
îndemnului Majestăţii voastre, care, ştiind că a pătrunde
în limba unui popor înseamnă a-i pătrunde inima şi
firea, aţi binevoit prea graţios a pune la cale lucrarea
dicţionarului nostru.
Academia a urmărit mai ales adunarea monumentelor
scrise, interne şi externe ale trecutului nostru, spre a
lumina şi aşeza pe baze sigure istoria naţională. În
această operă, afară de concursul cercetătorilor şi
erudiţilor, a avut parte de numeroase comunicări şi de
daruri bogate, de nepreţuite documente de la Majestatea
Voastră“34
Recunoaşterea din partea Academiei a avut în vedere şi
celelalte merite ale lui regelui Carol I, politice, diplomatice,
militare. Despre acestea, în acelaşi moment când s-au sărbătorit
patruzeci de ani de domnie, a vorbit la tribuna Academiei
istoricul A. D. Xenopol35, iar mai târziu, puţin timp după
33 Ibidem, passim.
34 Ibidem, Seria a II-a, tomul XXIX (1906 – 1907), p. 12.
35 Ibidem, tomul citat, p. 9 – 10. Şedinţa Academiei din 12 mai 1906.
moartea monarhului, un alt academician, C. I. Istrati, i-a evocat

în cuvinte calde viaţa şi faptele.
(Publicat, sub acelaşi titlu, în „Anuarul Institutului de istorie A. D. Xenopol“,

Iaşi, Tom. XXXIV, 1997, p. 159 – 184)
137
Despre izvoare şi
istoriografie
Jurnalul regelui Carol I
Jurnale şi memorii:
o îndeletnicire obişnuită a casei regale
Pentru membrii casei regale a României, însemnările

zilnice şi scrierile memorialistice au fost lucruri obişnuite.
Unele dintre aceste texte s-au bucurat de o reală popularitate.
Între cele mai citite şi citate se numără „memoriile“
întemeietorului dinastiei, regele Carol I – pe care, totuşi, le
putem încadra doar cu rezerve în categoria meorialisticii
propriu-zise, căci ele nu au fost redactate de mâna monarhului –
şi amintirile reginei Maria (1875 – 1938, regină din 1914),
intitulate Povestea vieţii mele şi publicate mai întâi în limba
engleză (1934 – 1936), apoi în diferite traduceri, inclusiv în
limba română1. Despre fiul acesteia, regele Carol II (1893 –
1953, rege între 1930 – 1940), ştim că a năzuit să scrie o
autobiografie de proporţii, motiv pentru care şi-ar fi luat cu el,
la plecarea silită din ţară în 1940, un mare număr de documente
personale2. Nu a reuşit să ducă la îndeplinire acest proiect, în
1 Mary, Queen of Romania, The Story of my Life, vol. I – III, London/

Toronto/Melbourne/Sydney, Cassell, 1934 – 1936; Maria, Regina
României, Povestea vieţii mele, vol. I – III, traducere de Mărgărita
Miller-Verghy, Bucureşti, Editura „Adevărul“, f. a. (în două ediţii);
aceeaşi traducere a fost publicată într-o a treia ediţie, în 1990 –
1991, tot în trei volume, la Editura Moldova din Iaşi.
2 Prinţul Paul de România, Scrisoare către citirori, în Regele Carol al II-lea,
În zodia Satanei. Reflexiuni asupra politicii internaţionale, ediţie îngrijită
VASILE DOCEA
schimb a lăsat o lucrare cu pronunţat caracter memorialistic,

Sub zodia Satanei, tipărită acum câţiva ani3. Fratele regelui,
prinţul Nicolae, a început să-şi scrie memoriile, dar s-a oprit
după câteva zeci de pagini, care au fost publicate, la rândul lor,
abia în anii din urmă4. Regina Elisabeta (Carmen Sylva, ca
poetă), cea mai înzestrată cu talent literar printre membrii casei
regale, a lăsat o lucrare memorialistică, Mein Pentenwinkel.
Lebenserinnerungen5, dar şi articole având acest caracter,
rămase risipite în presa vremii, ca şi diferite alte creaţii literare,
care poartă amprenta propriei biografii. Cu precauţia
corespunzătoare, necesară atunci când gândurile celui care îşi
aminteşte nu se înşiră liber, nestingherit, după un plan conceput
de el însuşi, ci sunt direcţionate de un interlocutor, putem aplica
aceeaşi etichetă şi convorbirilor regelui Mihai (n. 1921, rege
între 1927 – 1930 şi 1940 – 1947) cu scriitorul Mircea
Ciobanu6. Inegale din punct de vedere literar şi lipsite,
majoritatea, de pretenţii artistice, aceste scrieri au pentru istoric
importanţa pe care o deţin, de obicei, sursele provenite din
vârful piramidei politice: una foarte mare.
De o importanţă cel puţin egală pentru istoric sunt
însemnările zilnice ale membrilor casei regale. Astăzi ştim că
regele Carol I şi soţia sa Elisabeta au ţinut jurnale, regele
Ferdinand şi regina Maria de asemenea, iar exemplul lor a fost
urmat de Carol II. Majoritatea acestor însemnări au rămas
de J. Rotaru, T. Velter şi H. Şerbănescu, Bucureşti, Editura Universitaria,

1994, p. 5.
3 Vezi nota precednetă.
4 Prinţul Nicolae de Hohenzollern, În umbra coroanei României, Documente,
amintiri şi comentarii editate de Gheorghe Buzatu, Stela Cheptea şi Sorin
Pârvu, Iaşi, Editura Moldova, 1991. Memoriile prinţului se află între
paginile 27 – 86 ale volumului.
5 Prima ediţie a fost publicată la Frankfurt am Main, în 1908. Alte şapte ediţii
s-au adăugat ulterior.
6 Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României, Bucureşti, Humanitas,
1991.
inedite. Au fost publicate până astăzi doar câteva fragmente din

jurnalul lui Carol I şi din cel al lui Carol II7.
De când ştim că există un jurnal al regelui Carol I

şi când a început să-l scrie?
Întemeietorul tradiţiei jurnalelor în casa regală a

României a fost Carol I, membru al liniei şvabe a neamului
Hohenzollern, ales principe constituţional al României în 1866
şi devenit rege în 1881. Începuturile însemnărilor sale zilnice nu
sunt legate, însă, de nici unul dintre aceste momente. Aşa cum
vom vedea ceva mai jos, Carol a adus cu sine, la venirea în
noua patrie, obişnuinţa notaţiilor jurnaliere. Model pare să-i fi
fost tatăl său, principele Karl Anton de Hohenzollern, ale cărui
însemnări s-au pierdut în mare măsură, din păcate, într-un
incendiu care a cuprins castelul familiei din Sigmaringen în
aprilie 18938, iar îndemnuri pentru ţinerea unui jurnal îi va fi
dat, aşa cum voi arăta ceva mai jos, profesorul său Georg
Schaefer.
Poate părea o curiozitate faptul că jurnalul lui Carol I a
fost ignorat de istorici, mai cu seamă de aceia care au studiat un
aspect sau altul ale domniei monarhului. Faptul e cu atât mai
greu de explicat dacă ne dăm seama că deja de multă vreme a
fost făcută publică ideea – devenită certitudine – a existenţei
acelei scrieri. Încă din 1914, la câteva zile după moartea regelui,
într-o reuniune comemorativă a Academiei Române, Nicolae
7 Regele Carol al II-lea al României, Însemnări zilnice. 1937 – 1951, vol. I,

11 martie 1937 – 4 septembrie 1938, ediţie îngrijită de Viorica Moisuc şi
Nicolae Rauş, Bucureşti, Scripta, 1995; Carol al II-lea, Între datorie şi
pasiune. Însemnări zilnice, vol. II, 1939 – 1940, ediţie îngrijită de Marcel-
Dumitru Ciucă şi Narcis Dorin Ion, Bucureşti, Şansa SRL, 1996.
8 K. Th. Zingeler, Karl Anton Fürst von Hohenzollern. Ein Lebensbild nach
seinen hinterlassenen Papieren, Stuttgart/Leipzig, p. 72.
143
VASILE DOCEA
Iorga presupunea că monarhul defunct ar fi lăsat în urma sa un

jurnal, pe care, însă, istoricul nu-l văzuse niciodată.
Referindu-se la partea timpurie a jurnalului, la eventualele
însemnări dinaintea venirii lui Carol în România, Iorga credea
că vor fi
„fericiţi aceia cari le vor avea întregi şi vor putea
înfăţişa tinerilor cum poate să fie întâia tinereţe a unui
om adevărat, vrednic de voinţa superioară care i-a dat
viaţă!“9.
Istoricul nu spunea o noutate, ci, mai degrabă, exprima sub o
formă elogioasă la adresa regelui o concluzie la care vor fi ajuns
toţi cei care citiseră cele patru volume ale Însemnărilor
martorului ocular, „memoriile“ lui Carol I, redactate de fapt de
Mite Kremnitz şi publicate în mai multe variante, începând cu
anul 189210: era imposibil ca o lucrare atât de amănunţită şi,
mai ales, precisă, cum era aceasta, să nu se întemeieze pe un
jurnal.
Existenţa jurnalului fusese făcută publică mai devreme
încă. În 1902, maiorul Justus Scheibert, cartograf şi istoric
militar german, publicase un fragment din jurnalul lui Carol I
într-un volum ce conţinea propriile-i memorii, obţinând pentru
aceasta, fireşte, acordul regelui11. Ceva mai târziu, în 1915,
scriitorul Paul Lindenberg avea să dovedească şi el că jurnalul
există. Despre această împrejurare, însă, va fi vorba ceva mai
departe.
După moartea regelui, jurnalul s-a păstrat în arhiva
familiei regale. Nu ştiu din ce motive nu a fost publicat în
9 Nicolae Iorga, Opera de istoric a regelui Carol I, în „Analele Academiei

Române. Memoriile Secţiunii Istorice“, Seria a II-a, tomul XXXVI,
Bucureşti, 1914, p. 185.
10 Pentru ediţiile lucrării, vezi, în acest volum, studiul următor, Memoriile
regelui Carol I al României: autori, surse, ediţii.
11 Justus Scheibert, Mit Schwert und Feder. Erinnerungen aus meinem Leben,
Berlin, 1902, p. 213.
vremea urmaşilor săi. E posibil ca aceştia să fi socotit prea

intime acele însemnări şi, ca atare, nepotrivite pentru a fi
încredinţate tiparului. Dar este la fel de posibil ca intenţia
publicării să fi existat – supoziţie sprijinită, între altele, de
existenţa unei copii a fragmentelor de jurnal corespunzătoare
anului 1913, realizată de însuşi regele Ferdinand12 – dar să nu se
fi găsit persoana care să descifreze, să transcrie şi să
pregătească pentru tipar cele câteva mii de pagini ale
însemnărilor.
După abdicarea forţată a regelui Mihai şi înlăturarea
monarhiei, în decembrie 1947, jurnalul, împreună cu întreaga
arhivă personală a membrilor casei regale, a fost confiscat de
autorităţile comuniste. Abia începând cu anul 1990, acesul la
însemnările zilnice ale membrilor casei regale, păstrate la
Arhivele Statului din Bucureşti, a devenit relativ liber.
Primele însemnări jurnaliere ale lui Carol I sunt din
august–septembrie 185613, când tânărul prinţ a făcut o călătorie
prin Elveţia şi nordul Italiei. Excursia îi fusese „oferită“ de tatăl
său, ca recompensă pentru promovarea examenului de
locotenent susţinut la Şcoala de ofiţeri de la Münster. Avea
pe-atunci doar 17 ani şi a fost însoţit de profesorul său Georg
Schaefer, cel care îi coordonase studiile şi îl îndrumase în
perioada petrecută la Dresda, între anii 1850 şi 1856.
Amănuntul nu este lipsit de semnificaţie pentru tema noastră,
căci Georg Schaefer pare să fie cel care şi-a îndemnat elevul
să-şi noteze într-un carnet faptele cotidiene14.
12 Arh. St. Bucureşti, Fond Casa Regală. Carol I, Personale, dos. III/13.
13 Loc. cit., fondul citat, dos. III/17.
14 Studiile prinţului Carol la Dresda, între 1850 şi 1856, sunt descrise de
Georg Schaefer, fostul său guvernor, devenit între timp profesor la Şcoala
tehnică superioară din Darmstadt, într-un memoriu din 1893, rămas inedit.
Schaefer aminteşte acolo şi primul jurnal al lui Carol, cel din vremea
călătoriei prin Elveţia şi nordul Italiei. Loc. cit., Fond Casa Regală, dos.
26/1893.
145
VASILE DOCEA
Până prin 1860, notiţele au un caracter ocazional. La fel

ca acelea din 1856, sunt prilejuite mai ales de călătorii, precum
cea din 1858 în Tirol. Abia din 1861 însemnările devin
sistematice; atât de sistematice, încât e greu să găseşti vreo zi
din viaţa prinţului, apoi a domnului şi a regelui, care să nu fie
reflectată în jurnal.
Ce conţine jurnalul şi cum a fost folosit?
Însemnările zilnice ale lui Carol I cuprind perioada 1856

– 1914 şi se păstrează la Arhivele Statului din Bucureşti, în
optsprezece caiete de mărimi diferite. Fiecărui an îi corespund,
în medie, aproximativ 60 de pagini. Sunt redactate în limba
germană, cu grafia fracturată („gotică“) a secolului XIX. Scrisul
este foarte mărunt, multe cuvinte sunt prescurtate, iar rândurile,
înghesuite, acoperă întreaga suprafaţă a paginii, fără a lăsa
măcar un colţ nefolosit – dovadă a caracterului econom al
regelui. Autorul nu urmăreşte o idee anume – aşadar, lucrarea
nu este ceea ce am înţelege, în sens restrâns, printr-un „jurnal“ –
ci redau, cu fidelitate, fapte din viaţa zilnică. Aprecierile
personale şi comentariile,care ar putea da seama mai bine de
gândurile regelui, sunt extrem de rare, iar atunci când apar, sunt
laconice, reduse la câteva cuvinte. Aproape fiecare zi din jurnal,
atât înainte, cât mai ales după venirea lui Carol în România,
începe cu o sumară descriere a vremii: tremperatura aerului (în
grade Reaumour), starea cerului, umiditatea etc. Fapt ce poate
avea două explicaţii: e vorba, mai întâi, de profesiunea sa
militară, pentru care starea vremii conta, pe-atunci, foarte mult;
apoi, de ţara în care a domnit, dacă ţinem seama că locuitori
trăiau, în marea lor majoritate, din agricultură. De altfel, notele
despre starea recoltelor, vara şi toamna, sunt frecvente.
Felul în care a fost scris jurnalul ne lasă să tragem
concluzia că rostul lui nu era acela de a memora trăiri, stări
sufleteşti sau idei, ci de a fixa fapte. Este o mare deosebire între
acesta şi scrisorile regelui, mai ales cele adresate apropiaţilor, în

care predomină opiniile. Interesant este faptul că jurnalul
conţine, de regulă la sfârşitul fiecărui an, liste de scrisori
primite şi expediate în acel interval. De aici s-ar putea degaja
încă o concluzie: regele făcea acele însemnări cu intenţia de a le
folosi mai târziu ca structură cronologică şi faptică pentru
eventuale memorii, la a căror substanţă ar fi contribuit scrisorile
şi, poate, alte documente private şi oficiale. De altfel, aşa s-au
petrecut lucrurile în cazul Însemnărilor martorului ocular, acele
pseudo-memorii deja amintite aici, care cuprind, însă, doar
perioada dintre anii 1866 şi 1881. Că regele avea intenţia să
continue acea lucrare, fie prin intermediul altcuiva, cum
procedase deja atunci când încredinţase Mitei Kremnitz
redactarea Însemnărilor martorului ocular, fie cu propria-i
mână, este o supoziţie în sprijinul căreia vine tocmei prezenţa
listelor de scrisori, în cuprinsul jurnalului, după anul 1881.
Dintre însemnările zilnice din perioada dinaintea venirii
lui Carol în România au fost folosite, până în prezent, doar cele
relative la campania din Schleswig-Holstein din 1864, la care
autorul, pe-atunci locotenent de cavalerie într-un regiment de
gardă prusian, a participat în calitate de ofiţer de ordonanţă al
prinţului moştenitor Friedrich-Wilhelm al Prusiei (viitorul
împărat Friedrich III al Germaniei). Ele sunt conţinute într-un
caiet de format mic, legat în scoarţe de piele neagră, cuprinzând
38 file scrise mărunt, cu creionul, pe ambele feţe15. Încep cu
data de 6 februarie, când prinţul a plecar pe front, şi se încheie
la 17 mai, odată cu reîntoarcerea sa la Berlin, după semnarea
armistiţiului dintre Prusia, Austria şi Danemarca. În acelaşi
fond de arhivă se păstrează un alt caiet16, tot de format mic,
legat în scoarţe roşii din piele, al cărui conţinut este o copie
manuscrisă a primului. Copia a fost realizată, se pare, de Mite
Kremnitz, probabil în vremea când lucra la redactarea
15 Loc. cit., Fond Casa Regală. Carol I. Personale, dos. III/25.

16 Loc. cit., fondul citat, dos. III/24.
147
VASILE DOCEA
Însemnărilor martorului ocular, în scopul publicării separate a

acelui fragment de jurnal. Scriitoarea a folosit fragmentul atunci
când a redactat capitolul introductiv, cel despre tinereţea lui
Carol I, din Însemnările martorului ocular17 şi l-a mai folosit
încă o dată, ca sursă, când a elaborat biografia regelui, a cărei
primă ediţie a apărut în 190318, dar nu l-a mai publicat separat.
Abia mai târziu, în 1915, însemnările din Schleswig-
Holstein au fost tipărite, parţial (aproximativ jumătate din
conţinutul textului original), de Paul Lindenberg, biograful
„oficial“ al regelui19. În Introducerea acelei fascicule,
Lindenberg arată că manuscrisul îi fusese înmânat de Carol I în
primăvara anului 1914, regele dându-i totodată permisiunea de
a-l publica, dacă socotea că textul prezintă interes. Selecţia
fragmentelor de însemnări din Schleswig-Holstein a fost
operată, în scopul publicării, de Paul Lindenberg. Pentru un
mare număr de zile, însemnările au fost suprimate total, pentru
altele doar parţial. Lipsesc din „ediţia Lindenberg“, între altele,
aprecierile critice ale prinţului Carol la adresa desfăşurărilor
militare din timpul campaniei (22 februarie, 30 martie, 30
aprilie, 1 mai), însemnări despre pierderile umane pe câmpul de
luptă (19 şi 28 martie, 18 şi 27 aprilie), semnalarea unor
insuccese parţiale ale trupelor prusiene şi austriece (2 martie, 10
şi 11 mai). Aceeaşi ediţie ocoleşte toate referinţele la prinţesa
franceză Anna Murat, amintită de prinţ, în jurnalul manuscris,
cu iniţialele A. M., de care acesta se îndrăgostise cu un an în

Augenzeugens, vol. I, Stuttgart, 1894, p. XXXVI –XXXVII.
18 Mite Kremnitz, König Karl von Rumänien. Ein Lebensbild,
Breslau/Leipzig, 1903. Lucrarea a avut, apoi, mai multe ediţii în limbile
germană şi română.
19 Tagebuch des Königs Karl von Rumänien als Ordonanzoffizier des
Kronprinzen Friedrich Wilhelm von Preußen im Feldzuge 1864, mit
Einleitung von Paul Lindenberg, Stuttgart, Verlag Adolf Bonz & Comp.,
1915, 68 p.
urmă, plănuind chiar să o ia în căsătorie20. De asemenea, ediţia

din 1915 nu conţine multe dintre părerile şi aprecierile tânărului
prinţ despre diferite persoane întâlnite în timpul campaniei, nici
seria de însemnări despre boala fratelui său Friedrich, care a
fost pe punctul de a-şi pirde viaţa din cauza febrei tifoide. În
„ediţia Lindenberg“ avem, aşadar, o variantă prescurtată şi
„cosmetizată“ a jurnalului din Schleswig-Holstein.
În sfârşit, un ultim episod al „carierei“ editoriale a
jurnalului regelui Carol I merită a fi menţionat aici. Este vorba
de publicarea, în revista „Erasmus“ a studenţilor Facultăţii de
istorie a Universităţii din Bucureşti, a unui fragment de jurnal,
corespunzător ultimelor luni de viaţă ale monarhului (iunie-
octombrie 1914). Textul nu este cel original, german, ci
reproduce o traducere franceză, realizată, se pare, de Constantin
Diamandy21.
20 Pentru acest episod, vezi, în volumul de faţă, studiul Între glasul inimii şi
„raison d’etat“:proiectele matrimoniale ale lui Carol I, capitolul Nici
bonapartist, nici orleanist.
21 Fragmentul a fost publicat, sub îngrijirea lui Gheorghe Zbuchea, în
„Erasmus“, Bucureşti, nr. 6, 1996.
149
VASILE DOCEA
Pentru istorici, jurnalul are, în ansamblu, o dublă

însemnătate. Mai întâi, el conţine o cronologie exactă a faptelor
politice de mai mare sau mai mică importanţă din România lui
Carol I. Nu este o frescă a societăţii româneşti, în schimb are
calitatea de inventar riguros al evenimentelor, întocmit cu
extremă conştiinciozitate de cel care a fost timp de jumătate de
secol „arbitrul“ politicii româneşti. Apoi, el este un izvor
indispensabil pentru reconstituirea biografiei regelui, mai cu
seamă a acelei perioade care nu a fost cuprinsă în Însemnările
martorului ocular.
(Comunicare prezentată la Simpozionul Deutsche, Rumänen,

Rumäniendeutsche in Memorialistik – Germani, români, etnici germani în
memorialistică, organizat de „Institut für deutsche Kultur und Geschichte
Südosteuropas“ din München şi „Institutul de istorie A. D. Xenopol“ la Iaşi,
28 – 30 octombrie 1999)
„Memoriile“ regelui Carol I:
autori, surse, ediţii
Neconcordanţe şi ambiguităţi
În lumea specialiştilor a devenit un adevăr banal faptul că

nu putem înţelege şi explica istoria celei de-a doua jumătăţi a
secolului XIX, evoluţia politică internă, dar mai ales relaţiile
externe ale României, ignorând un important şi complex izvor,
cunoscut îndeobşte sub denumirea de Memoriile regelui
Carol I. Cu toate acestea, în secolul scurs de la apariţia lor,
„Memoriile“ regelui nu s-au bucurat de o analiză serioasă, ca
text şi izvor istoric, analiză care să ia în discuţie originalitatea
lor, paternitatea, sursele şi, eventual, ediţiile în care au fost
publicate.
Comunicarea prezentată de Nicolae Iorga în şedinţa din
17 octombrie 1914 a Academiei Române – la numai câteva zile,
deci, de la moartea monarhului – şi intitulată Opera de istoric a
regelui Carol I, este mai degrabă o mărturie decât un studiu,
fiind departe de a dezlega problemele care ne interesează aici.
Fără rezerve, istoricul îl considera pe regele Carol I autor unic
al lucrării şi invoca drept argumente propriile-i amintiri: ori de
câte ori regele i-a vorbit despre carte, a numit-o „Memoriile
mele“. Iorga arăta, apoi, că rolul unui oarecare „profesor
german, care a scris şi Prefaţa“, a constat „numai într-o revizie
VASILE DOCEA
de stil, şi aceea uşoară, căci însuşirile de scriitor ale regelui

Carol erau foarte reale“1. Fără a avea la-ndemână vreo sursă,
Nicolae Iorga s-a sprijinit în formularea opiniei sale despre
paternitatea textului „Memoriilor“ pe propria-i intuiţie, care, de
această dată, aşa cum vom vedea în continuare, i-a jucat o festă!
Nici una dintre ediţii nu ne oferă vreo informaţie sigură
despre identitatea autorului „Memoriilor“. Titlul ediţiilor
româneşti – Memoriile regelui Carol I al României. De un
martor ocular – pare el însuşi echivoc, generator de confuzie.
Cum poate cineva, un martor ocular, să scrie memoriile
altcuiva? Logica şi bunul simţ ne spun că poate, cel mult, în
calitate de martor ocular, să scrie amintiri despre o altă
persoană. Şi dacă este aşa, atunci de ce scrierea a fost intitulată
Memorii? O ieşire din această dilemă ne este sugerată de titlul
ediţiei originale, germane, a lucrării: Aus dem Leben König
Karls von Rumänien. Aufzeichnungen eines Augenzeugen (Din
viaţa regelui Carol al României. Însemnările unui martor
ocular). În acest caz nu mai există nici un echivoc, deoarece
titlul ne sugerează că altcineva, un „martor ocular“, narează
viaţa regelui. Sugestie confirmată, apoi, de felul în care a fost
redactat textul, la persoana a treia.
Totuşi, aceste constatări nu explică diferenţa între titlul
ediţiei germane şi cel al variantelor româneşti, aşa cum nu ne
oferă nici o lămurire despre identitatea autorului (autorilor)
lucrării.
Evocata opinie a lui Nicolae Iorga se află în relativă
contradicţie şi cu explicaţiile ce ni le oferă Prefaţa ediţiei
franceze a „Memoriilor“, publicată în anii 1894 – 1901:
„Se ştie astăzi că redactarea a fost făcută de de către
domnul consilier intim dr. Schaefer, profesor de istoria
artei la Universitatea din Darmstadt şi fost educator al
regelui. Dar este evident că această carte nu a putut fi
1 Nicolae Iorga, Opera de istoric a regelui Carol I al României, în „Analele

Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice“, Seria a II-a, tomul
XXXVII, 1914, p. 182.
scrisă decât cu ajutorul scrisorilor particulare şi

documentelor communicate de către suveranul însuşi“2.
Aşadar, „profesorului german“ amintit de Iorga i se atribuie aici
un rol mult mai mare: el ar fi redactat textul.
În sfârşit, alte surse vorbesc despre o a treia persoană
implicată în scrierea „Memoriilor“ regelui Carol I, scriitoarea
Mite Kremnitz. Despre cei doi colaboratori ai regelui şi despre
rolul lor va fi vorba în continuare.
Doi colaboratori ai regelui Carol I:

Georg Schaefer şi Mite Kremnitz
Am arătat mai sus în ce fel numele lui Georg Schaefer a

fost asociat „Memoriilor“ lui Carol I. Acesta s-a născut la 3
aprilie 1823, în oraşul german Mainz, ca fiu al unui funcţionar
municipal. A învăţat la şcolile elementară şi medie din oraşul
natal, apoi la un colegiu din Angere, în Franţa. La Universitatea
din Mainz a studiat istoria universală, istoria literaturii,
arheologia şi limbile moderne. Destinat de familie unei cariere
funcţionăreşti, Georg Schaefer a renunţat la aceasta şi s-a
îndreptat, încă din timpul studiilor universitare, spre activitatea
literară, îndeosebi gazetărească. În 1848 i s-a oferit postul de
coredactor al ziarului patronat de principii Thurn und Taxis,
„Frankfurter Oberpostamtszeitung“, devenit jurnal oficial al
Parlamentului confederal german întrunit în împrejurările
revoluţionare din acel an. În acea calitate, a putut urmări direct
dezbaterile trimişilor de la Paulskirche, s-a familiarizat cu
disputa dintre liberalism şi conservatorism, cu proiectele
privind viitorul Germaniei, cu politica internaţională.
2 Notes sur la vie du Roi Charles de Roumanie. Par un témoin oculaire, vol. I,
Bucarest, Imprimerie de L’Indépendence Roumaine, 1894, p. I.
153
VASILE DOCEA
Către sfârşitul aceluiaşi an, principele Karl Anton de

Hohenzollern-Sigmaringen i-a propus să se ocupe de educaţia
celui de-al doilea fiu al său, prinţul Carol. A acceptat, iar la 1
ianuarie 1849 şi-a făcut debutul în noua slujbă, pe care a
îndeplinit-o timp de opt ani. Pe Carol l-a însoţit la Dresda, unde,
între 1850 – 1856, i-a coordonat studiile făcute acolo cu
profesori particulari. Mai târziu, în 1868, guvernul marelui
ducat Hessa avea să-i ofere un post de profesor de istoria artei la
nou înfiinţata Şcoală tehnică superioară din Darmstadt. Deţinea
încă această funcţie în 1893 – avea deja 70 de ani – când i-a
trimis fostului său elev, devenit între timp rege al României, un
memoriu autobiografic în care expunea, între altele, informaţiile
rezumate aici3. A murit la 15 august 1908, în Darmstadt4, lăsând
în urma sa, în afara contribuţiei la elaborarea capitolului
introductiv al „Memoriilor“ regelui Carol I, mai multe lucrări
de istorie a artei medievale5 şi o carte despre istoria timpurie a
neamului Hohenzollern6.
În ce a constat contribuţia lui Georg Schaefer la
elaborarea „Memoriilor“? Primul dintre cele patru volume ale
ediţiei germane din 1894 – 1900 debutează cu un întins capitol
introductiv (37 pagini), intitulat König Karls Jugendjahre
(Tinereţea regelui Carol). Capitolul acesta nu mai apare în nici
una dintre ediţiile şi variantele următoare. Sunt prezentate acolo
familia regelui, copilăria, anii de şcoală şi studiile universitare,
cariera militară şi călătoriile de studii. În vederea elaborării
acestui capitol, regele a solicitat ajutorul fostului său educator,
3 Arhivele Statului Bucureşti, Fond Casa Regală. Carol I. Personale, dos.

V - N/350, f. 2 – 5, 122.
4 Wilhelm Kosch, Das katholische Deutschland, vol. II, 1937, p. 484.
5 Lista publicaţiilor lui Georg Schaefer în Richard Kukula (ed.),
Bibliographisches Jahrbuch der deutschen Hochschulen, Innsbruck, 1892,
p. 794.
6 Histoire de Hohenzollern au Moyen Age, par Georges Schaefer, docteur en
Philosophie, conseiller de cour et chevalier de l'ordre de Hohenzollern,
Paris, Librairie de firmin Didot frères, fils et Cie, 1859.
solicitându-i informaţii despre perioada în care cei doi s-au aflat

împreună. Ca urmare, Georg Schaefer i-a expediat regelui două
memorii: primul, datat 12 mai 1893, cuprinde o serie de
informaţii despre biografia educatorului şi o prezentare generală
a copilăriei şi educaţiei prinţului7; cel de-al doilea, din 15 iunie
acelaşi an, conţine relatarea amănunţită a studiilor lui Carol la
Dresda, între anii 1850 - 18568. Exactitatea informaţiilor
reproduse acolo de Georg Schaefer, precizia redării datelor,
întâmplărilor şi amănuntelor dovedesc faptul că, la rândul său,
fostul educator s-a inspirat din propriul său jurnal. Informaţiile
conţinute în cele două memorii se regăsesc în evocatul capitol
introductiv, fără a acoperi, însă, decât o primă parte a cestuia,
cea corespunzătoare perioadei cuprinse între naşterea lui Carol I
(1839) şi anul 1856. Forma finală în care au fost publicate în
capitolul introductiv aceste informaţii nu este, însă, cea pe care
le-a dat-o Georg Schaefer. Ea poartă amprenta mâinii care a
redactat întreaga lucrare, scriitoarea Mite Kremnitz.
Mai multe surse vorbesc despre implicarea, în grade
diferite, a scriitoarei germane în elaborarea „Memoriilor“
regelui Carol I. Mărturiile sunt contradictorii şi în acest caz.
Unele ziare şi reviste ale timpului9, ca şi o lucrare
autobiografică a lui Alexandru Tzigara-Samurcaş10, un apropiat
al scriitoarei şi al Casei regale, o prezintă pe soţia medicului
regelui drept autoare unică. Acestei opinii pare să i se alinieze,
deşi nu o face explicit, Renate Grebing, biografa Mitei
7 Arh. St. Bucureşti, Fond Casa Regală. Carol I. Personale, dos. V - N/350,
31 file.
8 Arh. St. Bucureşti, Fond Casa Regală, dos. 26/1893, 12 file.
9 „Nord und Süd“, vol. CXV, 1905, p. 352 – 382; „Românul“, Arad, an. II,
nr. 13, 17/30 ianuarie 1912, p. 9 şi altele.
10 Alexandru Tzigara-Samurcaş, Memorii, vol. I (1872 – 1910), ediţie îngrijită
de Ioan Şerb şi Florica Şerb, Bucureşti, 1991, p. 72.
155
VASILE DOCEA
Kremnitz11. O variantă oarecum diferită ne este relatată, în

amintirile ei, de regina Maria, soţia regelui Ferdinand. La
venirea ei în ţară – povesteşte regina – exista deja o ruptură
între Mite Kremnitz şi regina Elisabeta, a cărei secretară
particulară fusese scriitoarea:
„Ruptura se făcuse, mi se pare, când unchiul (regele
Carol I) propusese doamnei Kremnitz să-i ajute la
scrierea Memoriilor lui, în loc de a cere aceasta lui
Aunty (reginei Elisabeta), ea însăşi poetă şi scriitoare.
Din punctul de vedere al unchiului, eu înţelegeam că nu
putea cere concursul reginei, prea romantică şi prea
înflăcărată pentru o lucrare atât de precisă şi
cumpătată“12.
Conform acestei mărturii, a existat o colaborare directă între
regele Carol I şi scriitoarea Mite Kremnitz, în scopul elaborării
„Memoriilor“ monarhului.
Informaţii suplimentare în această privinţă, dar şi despre
împrejurările care au condus la colaborarea dintre rege şi
scriitoarea germană, ne sunt oferite de o scrisoare a Mitei
Kremnitz, adresată lui Carol I la 5 noiemnbrie 1891:
„Deutsche Revue, care a publicat în cursul acestui an
câteva minunate scrisori ale marelui împărat Wilhelm şi
ale lui Bismarck sub titlul Despre viaţa contelui Roon,
mă hărţuieşte de ceva vreme în problema unor
însemnări ieşite de sub pana Majestăţii Voastre Regale.
Am răspuns în mod repetat că nu am avut prilejul de a
expune Majestăţii Voastre această rugăminte şi că mă
tem de un refuz. Dar, în definitiv, nu am dreptul să
răspund negativ înainte de a supune aprobării Majestăţii
Voastre dorinţa acestei importante reviste. Iată de ce
11 Renate Grebing, Mite Kremnitz. Eine Vermittlerin der rumänischen Kultur

in Deutschland, Frankfurt am Main / Berlin, 1976, p. 13 – 14, 188, 201.
12 Maria, Regina României, Povestea vieţii mele, vol. II, traducere de
Mărgărita Miller-Verghy, Iaşi, Editura Moldova, 1991, p. 137.
mi-am îngăduit – şi cer iertare pentru aceasta – să Vă

scriu prezenta epistolă.
Editorul de la Deutsche Revue consideră că publicarea
unor aspecte din viaţa Majestăţii Voastre ar fi de cel mai
mare interes politic. O hotărâre în acest sens nu este de
competenţa mea; îmi amintesc doar că, atunci când am
avut onoarea să prezint Majestăţii Voastre traducerea
germană a Participării României la rătboiul din 1877 –
1878, V-aţi gândit în treacăt la o posibilitate de a face
cunoscute publicului doritor câteva însemnări. Se
înţelege de la sine că numele meu nu va fi pomenit, dar
acestea sunt, desigur, detalii, care ar fi demne de interes
doar dacă Majestatea Voastră Regală nu va refuza, aşa
cum mă tem, să ia în consideraţie această chestiune“13.
Aflăm, aşadar, că regele s-a gândit încă din 1888 (anul
apariţiei în limba germană, în tălmăcirea Mitei Kremnitz, a
cărţii lui T. C. Văcărescu, Participarea României la războiul
din 1877 – 1878, amintită în scrisoare) la posibilitatea de a lucra
împreună cu scriitoarea la redactarea memoriilor sale.
Prelucrarea documentelor puse la dispoziţie de rege şi
redactarea propriu-zisă trebuie să fi început, însă, îndată după
data scrisorii amintite, căci în februarie 1892 „Deutsche Revue“
publica deja primul capitol al „Memoriilor“, sub titlul Aus dem
Leben König Karls von Rumänien. Nach den Aufzeichnungen
eines Augenzeugen14. Publicarea în foileton a continuat până în
ianuarie 1894, apărând sub această formă doar textul
corespunzător primului volum al ediţiei germane. Sub acelaşi
titlu, lucrarea avea să apară, între anii 1894 şi 1900, în patru
volume, la Editura Cotta din Stuttgart. Numele scriitoarei nu
apare pe această ediţie şi nu va fi trecut nici pe variantele
franceză, română şi engleză ale lucrării.
13 Arh. St. Bucureşti, Fond Casa Regală. Carol I. Personale, dos. V – N/236.
Originalul scrisorii în limba germană.
14 Publicaţia lunară „Deutsche Revue über das gesamte nationale Leben der
Gegenwart“ era editată de Richard Fleischer la Berlin, Stuttgart şi Leipzig.
157
VASILE DOCEA
Sursele folosite de Mite Kremnitz în redactarea

„Memoriilor“ regelui, pe care i le-a pus la dispoziţie Carol I
însuşi, au fost diverse. Am amintit deja de memoriul din 1893 al
lui Georg Schaefer, important pentru reconstituirea copilăriei şi
a primelor studii ale regelui. Structura cronologică şi faptică a
„Memoriilor“ se întemeiază pe jurnalul monarhului15. În sfârşit,
o a treia sursă o constituie corespondenţa oficială şi cea privată
a regelui, pe care acesta a selectat-o, fără îndoială, atunci când
i-a pus-o la dispoziţie scriitoarei.
Ediţiile „Memoriilor“
Istoria publicării „Memoriilor“ debutează în februarie

1892, când „Deutsche Revue“ începe să tipătrească, în foileton,
textul acestora, în împrejurările pe care le-am evocat mai sus.
Separat, în volum, lucrarea s-a publicat în mai multe ediţii şi
variante, în diferite limbi. Iată-le, în ordinea cronologică a
apariţiei:
1. Memoriile regelui Carol I al României, Editura
„Lupta“, partea I, 1892, 255 p.; partea a II-a, 1983 (pe copertă:
1893), 379 p. Această ediţie, incompletă, reprezintă traducerea
românească a textului publicat în „Deutsche Revue“. Demn de
consemnat este faptul că publicarea în volum, în limba română,
fie şi incompletă, a precedat ediţia germană din 1894 – 1900,
cere trece, de obicei, drept prima ediţie a „Memoriilor“.
2. Aus dem Leben König Karls von Rumänien.
Aufzeichnungen eines Augenzeugen, Stuttgart, Verlag von J. G.
Cotta’schen Buchhandlung, vol. I, 1894, XLII + 380 p.; vol. II,
1894, IV + 485 p.; vol. III, 1897, IV + 502 p.; vol. IV, 1900,
(IV) + 474 p. Este singura ediţie integrală a „Memoriilor“.
3. Notes sur la vie du Roi Charles de Roumanie. Par un
témoin oculaire, Bucarest, Imprimerie de L’Indépendence
15 Pentru acesta, vezi, în volumul de faţă, studiul Jurnalul regelui Carol I.

Roumaine, vol. I, 1894, VIII + 223 p.; vol. II, 1896, 254 p.; vol.
III, 1899, 287 p.; vol. IV, 1901, 231 p. În cazul acestei ediţii,
traducerea în limba franceză s-a făcut după textul publicat în
„Deutsche Revue“, pentru primul volum, şi după volumele
corespunzătoare ale ediţiei germane din 1894 – 1900, pentru
celelalte.
4. Din viaţa regelui Carol I al României. Notele unui
martor ocular, traduse din limba gemană la revista „România
militară“, vol. III, Bucureşti, 1899, 499 p. Această ediţie conţine
doar traducerea volumului al III-lea al ediţiei germane din
1894 – 1900, cuprinzând participarea la războiul din 1877 –
1878.
5. Reminiscenses of the King Karl of Roumania, edited
from the original with an introduction by Sidney Withman,
London and New York, 1899, XXXI + 367 p.
6. Memoriile regelui Carol I al României (De un martor
ocular), vol. I – XVII, Bucureşti, Editura ziarului „Universul“,
1909 – 1912.
7. Atât Alexandru Tzigara-Samurcaş16, cât şi Renate
Grebing17, biografa Mitei Kremnitz, vorbesc despre o a doua
ediţie în limba germană, nedatată, publicată, probabil, în
preajma primului război mondial. Nu am reuşit încă să identific
această ediţie, deşi am căutat-o în biblioteci din Germania şi din
România.
8. Din viaţa regelui Carol I. De un martor ocular, Prefaţă
de Gheorghe I. Brătianu, ediţia a II-a (revăzută), cu bibliografie
şi indice de nume, vol. I, Editura ziarului „Universul“, 1939,
VII + 271 p. În această ediţie „revăzută“, unde s-au rectificat
unele erori de traducere apărute în precedentele ediţii româneşti,
s-a publicat doar primul volum.
9. Din viaţa regelui Carol I (De un martor ocular), cu o
prefaţă de J. Friedmann-Nicolescu, Bucureşti, Editura „Cerma“,
16 Alexandru Tzigara-Samurcaş, op. cit., vol. I, p. 72.

17 Renate Grebing, op. cit, p. 201.
159
VASILE DOCEA
[1991], [IV] + 138 p. Ediţia, parţială, cuprinde doar textul

corespunzător anului 1866, reprodus după ediţia românescă din
1909 – 1912.
10. Memoriile regelui Carol I. De un martor ocular,
ediţie de Stelian Neagoe, vol. I – IV, Bucureşti, Editura Scripta,
1992 – 1995. Textul acestei ediţii este reprodus după cel al
ediţiei româneşti din 1909 – 1912.
*
Aşadar, autorii „Memoriilor“ sunt regele Carol I,
scriitoarea Mite Kremnitz şi profesorul Georg Schaefer. Primul
a fost coordonatorul întregii lucrări şi principalul furnizor al
surselor. Mitei Kremnitz i-a revenit sarcina redactării textului,
în vreme ce Georg Schaefer a colaborat, furnizând informaţii,
doar la elaborarea capitolului introductiv, care apare numai în
ediţia germană din 1894 – 1900.
Lucrarea a fost publicată pentru prima dată, parţial, în
„Deutsche Revue“, în perioada februarie 1892 – ianuarie 1864,
apoi, din 1892 şi până astăzi, în zece ediţii şi variante, în limbile
germană, română, franceză şi engleză. Dintre toate acestea, doar
ediţia germană în patru volume din 1894 – 1900 poate fi
socotită completă.
(Publicat, sub titlul Memoriile regelui Carol I al României. Autori, surse,

ediţii, în revista „Vatra“, Târgu-Mureş, an. XII, nr. 9, p. 11)
Un confident al regelui:
scriitorul Paul Lindenberg
Cine a fost Paul Lindenberg?
Biografilor, dar şi istoricilor în general, contemporani

subiectelor sau evenimentelor alese pentru a fi analizate, li se
reproşează mai întotdeauna lipsa acelei detaşări, pe care numai
trecerea timpului o poate oferi. Le pretindem biografilor şi
istoricilor obiectivitate şi credem că aceasta poate fi obţinută
prin stingerea pasiunilor ori reducerea simpatiilor şi antipatiilor,
dar mai ales prin plasarea autorilor pe poziţia privilegiată şi
oarecum comodă de observatori ai procesualităţii istorice, de
judecători ai faptelor nu doar prin ele însele, ci prin înlănţuirea
şi consecinţele lor în timp. Este, însă, la fel de adevărat că
biograful, să-i spunem „contemporan“, se bucură la rândul lui
de un privilegiu, pe care trecetea timpului o refuză istoricului
târziu: posibilitatea de a-şi cunoaşte personal subiectul, de a afla
direct informaţii, care, altfel, ar dispărea împreună cu
personajele de care sunt legate. Există şi o categorie mai aparte
a acestor biografi „contemporani“, cei care află multe lucruri de
la subiecţii lor, dar pe care, din diferite motive, nu le pot
publica, parţial sau integral. Din această categorie face parte
Paul Lindenberg, biograful regelui Carol I al României.
A ştiut să câştige, în cursul multelor întrevederi pe care
le-au avut, încrederea regelui, atât de rezervat de obicei, cum îl
descriu cei care l-au cunoscut. „Regele are deplină încredere în
Dumneavoastră“, i-a spus odată regina Elisabeta. Dar această
VASILE DOCEA
remarcă, măgulitoare la prima vedere, era mai degrabă un

avertisment. Soţia suveranului avea să-l lămurească, în
continuare, de ce:
„El (regele Carol) ştie că nu veţi publica niciodată
dezvăluirile sale şi de aceea discută cu Dumneavoastră
lucruri pe care nu le-ar împărtăşi nici măcar miniştrilor
săi“1.
Aşadar, o interdicţie venită chiar din preajma valoroasei sale
surse de informaţii. Cum s-a împăcat Paul Lindenberg cu
aceasta, cu situaţia de a afla despre rege foarte multe şi, în
acelaşi timp, de a nu putea scrie tot ce ştia?
În lucrarea sa despre regele Carol I, de la prima ediţie,
din 1906, şi până la ultima, apărută un deceniu după moartea
monarhului2, a cedat ideii de cenzură, sugerată de regina
Elisabeta. Biografia, acolo unde nu relatează fapte şi
evenimente oficiale, devenite publice în chiar momentul
producerii lor, se întemeiază pe surse deja publicate, în special
pe „Memoriile“ regelui şi pe tomurile de documente apărute
prin grija lui D. A. Sturdza. Prezentarea pe larg a faptelor se
întrerupe, asemenea „Memoriilor“ citate, la anul 1881,
perioadei care urmează după acel an fiindu-i dedicat un singur
capitol, din cele douăsprăzece ale lucrării3. Rezultatul la care a
condus această selectare a surselor, de către autor, nu putea fi
decât caracterul de „biografie oficială“ al lucrării. Nu ştim dacă
autorul a fost, din punct de vedere istoric vorbind, mulţumit de
1 Paul Lindenberg, Es lohnt sich, gelebt zu haben. Erinnerungen, Berlin,

Vorhut-Verlag Otto Schlegel, [1941], p. 122.
2 Idem, König Karl von Rumänien, Berlin, 1906, 370 p. Următoarele ediţii în
limba germană: 1908, 480 p.; 1909, 480 p.; 1923, ediţie mult adăugită, în
două volume, vol. I, 653 p., vol. II, 348 p. În limba română a fost tradusă
de V. Anestin, probabil după varianta franceză, publicându-se la Bucureşti
în 1915. O variantă prescurtată (108 p.) s-a tipărit în 1909, când regele
împlinea şaptezeci de ani, în limbile germană şi română, sub titlul Regele
Carol al României. 70 de ani din viaţa unui erou.
3 În ediţiile germane din 1906, 1908 şi 1909.
rezultat. A respectat, însă, voinţa Casei regale, transmisă lui, aşa

cum am arătat deja, şi prin vocea reginei Elisabeta. Nu trebuia
să scrie chiar tot ce afla, chiar dacă ce afla venea din gura
regelui! Abia mult mai târziu, la bătrâneţe (cu trei ani înainte de
a muri), s-a putut hotărâ să o încalce şi să facă publice, în parte,
cel puţin, destăinuirile monarhului. A făcut-o într-un volum de
amintiri, apărut în anul 1941 la Berlin şi intitulat Es lohnt sich
gelebt zu haben. Erinnerungen (A meritat să trăiesc. Amintiri).
Din cele 370 de pagini ale cărţii, 13 sunt dedicate capitolului
Conversaţii cu regele Carol al României.
Dezvăluirile lui Lindenberg se adaugă mărturiilor lăsate
de multe alte persoane care l-au cunoscut pe monarh. O parte
dintre aceste au fost strânse de Alexandru Tzigara-Samurcaş şi
publicate în anul 1939, la un secol de la naşterea regelui, în
volumul Din viaţa regelui Carol I4. Dacă Amintirile lui
Lindenberg ar fi apărut cu doi ani mai devreme, capitolul
amintit şi-ar fi găsit, probabil, un loc în cartea îngrijită de
Tzigara-Samurcaş. Ar fi fost, astfel, mai bine cunoscute de
publicul românesc. Este, totuşi, destul de curios faptul că
relatările din Amintirile lui Lindenberg au rămas necunoscute,
nu numai publicului larg, dar şi specialiştilor5. Deşi informaţiile
cuprinse în acel capitol sunt extrem de interesante, cartea nu am
întâlnit-o citată în nici o lucrare despre Carol I. Iată de ce
socotesc utilă descrierea, aici, a acelor însemnări, nu înainte,
însă, de a oferi câteva succinte date biografice despre autorul
lor.
Paul Lindenberg s-a născut în Berlin, la 11 noiembrie
1859, ca fiu al unui consilier superior de justiţie. A studiat
literele la Universitatea din oraşul natal, apoi, după încheierea
studiilor, în 1882, a devenit redactor la una dintre cele mai citite
gazete germane ale timpului, „Deutsche Rundschau“. A
4 Din viaţa regelui Carol I, Mărturii contimporane şi documente inedite

culese de Al. Tzigara-Samurcaş, Bucureşti, 1939.
5 La rândul meu, datorez întâmplării descoperirea într-un anticariat, în
Germania, a volumului de Amintiri al lui Paul Lindenberg.
163
VASILE DOCEA
îndeplinit această slujbă mai bine de un deceniu, scriind mai cu

seamă despre viaţa cultural-artistică germană. A călătorit mult,
prin întreaga Europă (rămâne un an la Londra şi Paris), apoi în
jurul lumii, în 1898 – 1899. A rămas, însă, înainte de toate, un
berlinez, nu numai prin naştere şi preferinţa de a locui acolo, ci
îndeosebi prin tematica scrierilor sale. Memoria concitadinilor,
dar şi istoria literaturii germane l-au reţinut drept un atent
observator al vieţii, moravurilor şi personalităţilor din oraşul
devenit la 1871 capitală imperială6. Moartea sa, survenită în
1944, nu l-a mai lăsat să se bucure de sfârşitul războiului (în
1941, aşa cum arată în Amintiri, toţi cei patru fii se aflau pe
front), dar l-a scutit, totodată, să-şi vadă oraşul iubit ocupat de
trupele aliate7.
A vizitat România, pentru prima dată, în 1905, pentru a
reveni după aceea constant, în mai 1906, în toamna anului 1908
şi vara lui 1909, în iulie 1911 şi iulie 1912, apoi, pentru ultima
oară, în februarie – aprilie 1914. Citise mult despre această ţară,
mai ales despre trecutul ei, şi se simţea îndreptăţit să compare
împrejurările contemporane lui, despre care vorbea cu
admiraţie, cu vremurile trecute.
„Numai cine a citit relatările despre stările mai vechi de
lucruri din Principatele dunărene poate judeca lucrurile
corect“, scria Lindenberg atunci când, constatând
transformarea generală în bine, se mira „cât de
incredibil de mult s-a dezvoltat ţara“8.
6 Mai cunoscute sunt : Berlin. Bilder und Skizzen, 1883; Die National-
Galerie, 1884; Die Umgebung Berlin’s, 1884; Stimmungsbilder, 1885.
7 Datele biografice referitoare la Paul Lindenberg le-am cules din Franz
Neubert (ed.), Deutsches Zeitgenossen-Lexikon, 1905, p. 428; Hermann
Degener (ed.), Wer ist’s ? Unsere Zeitgenossen, 1909, p. 339; Heinz
Kullnick, Berliner und Wahlberliner, Berlin, 1960, p. 429; de asemenea,
din Paul Lindenberg, Erinnerungen.
8 Paul Lindenberg, Erinnerungen, p. 126.
Punctul central al interesului său pentru România, dar şi

puntea legăturilor lui cu ţara, a fost regele Carol I. Îl cunoscuse
– dacă se poate spune aşa – încă din copilărie:
„Fostul prinţ Carol de Hohenzollern, care se afla în al
doilea regiment al dragonilor de gardă din Berlin, locuia
primul etaj al unei case din vechea Jakobstraße, colţ cu
Holmannstraße. Pe ultima locuiam noi, mica grădină a
casei noastre şi cea a prinţului erau alăturate“9.
Nu ştiu dacă şi în ce măsură această împrejurare a contribuit,
mai târziu, la apropierea celor doi bărbaţi. Cert este doar faptul
că, în 1905, an în care face prima vizită la Bucureşti, începe să
lucreze la biografia regelui.
Poate nu ar fi lipsit de interes să amintesc aici, că aceasta
nu a fost singura sa preocupare literară ori istoriografică legată
de persoana monarhului. În 1914 avea să publice un volum de
povestiri, avându-l ca erou pe acelaşi Carol I10, apoi, un an mai
târziu, după moartea regelui, va publica şi prefaţa un volum
cuprinzând fragmente din jurnalul prinţului Carol din timpul
războiului Prusiei şi Austriei cu Danemarca, din 186411.
Amintiri despre rege
Să revenim, acum, la Amintirile lui Paul Lindenberg.

Între relatările pe care regele i le-a făcut în cursul întrevederilor
şi pe care scriitorul le reproduce în Amintiri, se numără, alături
9 Ibidem, p. 127.
10 Idem, Der König Karl am Steuer sass. Eine Erzählung von König Karl von
Rumänien, dem Hohenzollern, Berlin, 1914, 280 p.
11 Tagebuch des Königs Karl von Rumänien als Ordonanzoffizier des
Kronprinzen Friedrich Wilhelm von Preußen im Feldzuge 1864, mit
Einleitung von Paul Lindenberg, Stuttgart, Verlag Adolf Bonz & Comp.,
1915, 68 p. Despre acest jurnal, vezi, în volumul de faţă, studiul Jurnalul
regelui Carol I, capitolul Ce conţine jurnalul şi cum a fost folosit?.
165
VASILE DOCEA
de multe chestiuni inedite, lucruri deja ştiute. Aşa este,

bunăoară, această reluare a împrejurărilor legate de venirea lui
Carol în România la 1866, în care, însă, spre deosebire de
varianta relatată în „Memorii“, nota personală este mai
accentuată, prin redarea trăirilor proprii. Punând venirea sa în
contextul pregătirii războilui Prusiei cu Austria, regele îi
povestea scriitorului:
„Vă puteţi închipui cât de grea mi-a fost despărţirea, cât
de bucuros aş fi plecat în luptă cu regimentul meu. Dar
nu se putea. Tratativele cu România erau deja avansate,
iar românii insistau energic pentru venirea mea.
Evenimentele s-au precipitat mult mai rapid decât îmi
imaginasem. La Bucureşti exista teama că războiul,
devenit iminent, ar putea atinge şi România şi se puneau
speranţe într-o acţiune ‹‹de mână forte››. Eu nu aveam
pentru aceasta nici măcar acordul şefului Casei noastre,
regele Wilhelm. Acesta se temea că, dacă eu aş accepta
domnia românească, poziţia Prusiei faţă de complicaţiile
orientale nu ar mai putea rămâne neutră în viitor, cum
fusese până atunci; nu se putea prevedea încotro va fi
condusă Prusia de aceste legături. Pe deasupra, se
adăuga aversiunea Rusiei şi Austriei faţă de alegerea
mea. Dar, brusc, am primit cel mai mare sprijin dintr-o
direcţie neaşteptată, de la Bismarck. Cum suferea de
dureri la un picior şi nu putea veni la mine, m-a rugat
să-i fac eu o vizită. Am stat la el mai bine de o oră, iar el
mi-a vorbit, aşa cum a ţinut să precizeze, nu ca om de
stat, ci ca prieten şi sfătuitor. M-a sfătuit deschis să
urmez chemarea poporului român, care m-a ales în
unanimitate ca principe. Când i-am replicat că aceasta ar
fi imposibil fără acordul regelui, a spus: ‹‹În această
situaţie nu aveţi nevoie de acordul direct al regelui.
Cereţi de la rege un concediu în străinătate, iar regele vă
va înţelege. În felul acesta îl eliberaţi de a decide el
însuşi, ceea ce trebuie să fie un lucru foarte binevenit
pentru el, căci din punct de vedere politic are mâinile
legate. Nu veţi duce lipsă de greutăţi, dar îl aveţi,
desigur, pe Napoleon de partea Voastră. Rusia şi Poarta
vor ridica cel mai hotărât protest împotriva alegerii

Voastre, Anglia şi Italia vor sta de partea Voastră, iar
Austria va face tot ce-i stă în putere pentru eşuarea
candidaturii. Dar nu prea aveţi a vă teme din această
parte, căci am de gând să dau de lucru Austriei pentru o
vreme››. În aceeaşi după-amiază am fost primit de rege,
el mi-a expus încă o dată toate greutăţile spre care mă
îndreptam; la sfârşit, mi-a spus: ‹‹Îţi doresc noroc pentru
acest început al tău, însă pentru mine este oarecum
îngrijorător faptul că un Hohenzollern trebuie să se pună
sub suzeranitatea Semilunii››. Eu l-am rugat pe rege să
fie convins că voi aduce fără încetare onoare numelui
său şi chiar dacă va trebui să recunosc, pentru moment,
suveranitatea turcească, o voi face sub rezerva tăcută de
a mă elibera de aceasta prin forţa armelor şi de a cuceri
pe câmpul de luptă independenţa deplină a ţării care m-a
ales. Regele m-a îmbrăţişat la despărţire: ‹‹Du-te cu
Dumnezeu, El te va ocroti!››. Şi din acel ceas mi-am
făgăduit să nu am odihnă până ce România nu îşi va fi
dobândit independenţa!“12.
Asupra acestei probleme, a independenţei României,
Regele Carol avea să revină adesea în discuţiile cu Paul
Lindenberg. În 1905, suveranul i-a făcut un rezumat al
războiului ruso-turc din 1877 – 1878, la care a participat şi
România, dar şi aici, spre deosebire de „Memorii“, faptele sunt
expuse mai nuanţat, mai ales în privinţa raporturilor cu Rusia şi
a sentimentelor regelui faţă de aceasta. Cum aceste mărturisiri
nu erau destinate tiparului, (auto)cenzura pe care regele însuşi o
impusese relatărilor din „Memorii“ este înlocuită aici de
sinceritate:
„A fost o perioadă foarte critică, în care am vrut să apăr
libertatea de mişcare a armatei mele şi să nu permit ca
aceasta să intre sub comandă rusească, aşa cum cerea
Petersburgul. La obiecţia mea, Gorceacov a răspuns că
Rusia nu are nevoie de ajutor, forţele armate ruse fiind
12 Paul Lindenberg, Erinnerungen, p. 123 – 124.
167
VASILE DOCEA
mai mult decât îndestulătoare pentru a-i înfrunta pe

turci. Când, apoi, situaţia ruşilor în faţa Plevnei a
devenit foarte critică, marele duce Nicolae m-a rugat
prin mai multe depeşe insistente să traversez Dunărea cu
trupele mele. Ruşii fuseseră respinşi în faţa Plevnei şi
suferiseră mari pierderi. Osman Paşa s-a dovedit a fi un
maestru în arta războiului. În joc se afla onoarea militară
rusească. Eu îi sfătuisem pe ruşi încă de la început ca,
imediat după traversarea Dunării, să ocupe Plevna şi
Lovcea, dar nu m-a ascultat nimeni. Acum erau ţintuiţi
locului şi aveau nevoie de noi. O nouă depeşă urgentă a
marelui duce Nicolae, în care îmi transmitea că ţarul şi
cu el doresc să mă vadă neîntârziat, m-a determinat să
plec la Cartierul general imperial de la Gornia Studena.
Un alt fel de vânt adia acum. Mi s-a oferit comanda
supremă a tuturor trupelor din faţa Plevnei. Am acceptat
numai după ce şeful Statului major general a declarat
că-mi va pune la dispoziţie un corp rusesc de 42000 de
oameni. Dar ruşii m-au înşelat în mod ruşinos: erau doar
23000. Ceea ce înseamnă o mare deosebire. A trebuit să
redispun trupele. Generalii ruşi se certau, aruncând unul
asupra celuilalt vina pentru insuccesele de până atunci.
Totul se petrecuse fără judecată. Erau jertfiţi oameni
numai pentru a putea raporta un succes şi a fi astfel luat
în seamă. Fără noi, ruşii nu ar fi luat Plevna! Acest lucru
nu au vrut să-l recunoască mai târziu şi ne-au răsplătit
ajutorul cu o mare nerecunoştinţă“13
Un an mai târziu, în 1906, regele avea să reia discuţia
asupra acestei teme:
„După războiul ruso-turc nu se afla nici un singur
român, care să aibe pentru Rusia măcar o scânteie de
simpatie. Diplomaţii ruşi, în frunte cu Gorceacov, s-au
purtat faţă de noi în modul cel mai arogant, încă de la
începutul războiului, dar mai ales după încheierea păcii,
la care Rusia nu a admis nici un împuternicit român, în
13 Ibidem, p. 127.
ciuda strădaniilor mele insistente. Luându-ne Basarabia,

ne-a trădat. Căci în acordul încheiat între noi şi Rusia
înaintea începerii războiului, indivizibilitatea României
fusese garantată în mod expres de Rusia“14.
Aceste opinii îl plasează pe Carol I în total acord cu
majoritatea membrilor clasei politice româneşti din epoca
independenţei. O concordanţă similară e relevată de dezvăluirile
lui Lindenberg privind poziţia regelui faţă de problema
evreiască după Congresul de pace de la Berlin din 1878. Iată
cum îi rezuma scriitorului această problemă:
„Boierii noştri, care adesea erau şi mari proprietari, îşi
risipeau banii, atunci când era recoltă bună, mai ales la
Paris ori pe Riviera. Existau, fireşte, excepţii. Când se
întorceau, cu buzunarele goale, apelau la ajutorul
evreilor şi le ipotecau acestora, în schimbul banilor
lichizi, părţi mai mari sau mai mici din proprietăţile lor.
A trebuit să ne apărăm în faţa acestei situaţii şi atunci a
apărut Legea evreilor, prin care se interzicea acestora să
deţină terenuri în proprietate. Dacă această lege era
anulată, trebuia să ne temem că ar fi survenit treptat o
fărâmiţare a marii proprietăţi, ceea ce, mai ales în
interesul populaţiei rurale, voiam să împiedicăm. Dar
domnul Disraeli a avut grijă de coreligionarii săi, iar noi
a trebuit, cu inima grea, să ne supunem Angliei, căci
altfel nu am fi dobândit independenţa atât de mult
dorită“15.
În discuţiile sale cu scriitorul german, regele zăbovea
adesea asupra unor evenimente europene recente sau mai
îndepărtate, devenite deja istorie, dar cărora monarhul le-a fost
martor. Un astfel de episod a fost candidatura fratelui său
Leopold la tronul Spaniei, candidatură aflată în directă legătură
cu izbucnirea, la 1870, a războiului franco-german. O
14 Ibidem, p. 128.
15 Ibidem, p. 127 – 128.
169
VASILE DOCEA
mărturisire oarecum surprinzătoare vine să întregească

informaţiile despre această chestiune. La întrebarea lui Paul
Lindenberg, dacă este adevărat că i s-a oferit lui însuşi coroana
Spaniei, regele Carol a răspuns:
„Este adevărat. Salazar, trimisul special spaniol, a sosit
în septembrie 1869 la Weinburg, lângă lacul Konstanz,
proprietatea tatălui meu. Tatăl meu, fratele meu Leopold
şi cu mine am plecat împreună cu Salazar să ne
plimbăm pe malul Rinului. El a observat că pe tatăl meu
şi pe fratele meu nu-i prea interesa întreaga afacere
spaniolă. Aşa încât, dintr-o dată, mi s-a adresat mie cu
întrebarea, dacă nu aş fi dispus să accept coroana, căci
în Spania se auziseră lucruri bune despre mine şi
transformările din România. Eu, însă, i-am mulţumit
îndată şi i-am spus că România îmi este de-ajuns. Şi
baronul von Werthern, ambasadorul Prusiei la
München, s-a prezentat la noi şi l-a rugat pe tatăl meu să
nu renunţe atât de uşor la chestiunea spaniolă. Mai
târziu, aveam să aud că venise trimis de Bismarck“16.
În „Memoriile“ regelui apare evocat acest episod, însă mult mai
pe scurt şi destul de vag17. Aşa se explică, probabil, de ce
istoricii care s-au ocupat de chestiunea candidaturii la tronul
Spaniei şi de premisele izbucnirii războiului franco-german nu
amintesc nimic despre propunerea făcută lui Carol I18.
Mai târziu, regelui Carol I aveau să-i fie oferite alte două
tronuri, după cum îi destăinuia lui Paul Lindenberg în cursul
unei întrevederi din 1912:
„După războiul turcesc (din 1877 – 1878), de două ori
au fost întinse antene ruseşti, ce-i drept, nu tocmai
16 Ibidem, p. 125.
Augenzeugens, vol. II, Stuttgart, 1894, p. 6.
18 De exemplu, Jochen Dittrich, Bismarck, Frankreich und die spanische
Thronkandidatur der Hohenzollern. Die „Kriegsschuldfrage“ von 1870,
Oldenbourg/München, 1962.
oficial, spre a tatona dacă nu doresc să preiau

conducerea Bulgariei nou create. Se avea în vedere o
uniune personală, asemănătoare celei a Suediei cu
Norvegia. Nu, aceasta ar fi fost o treabă nesănătoasă şi
ştiam, desigur, câtă încredere se poate avea în
promisiunile ruseşti. De asemenea, este puţin cunoscut
faptul că, după asasinarea regelui Alexandru (în 1903),
am fost întrebat, pe sub mână, dacă aş fi dispus să
guvernez şi Serbia, urmând să se acţioneze foarte
repede. Aceasta er mai fi lipsit atunci! Acest mariaj
româno-sârb ar fi fost scurt şi nefericit, cum ar fi fost şi
cel bulgar. Pentru a o scoate cu bine la capăt, are fiecare
destul de lucru în propria-i ţară!“19.
În conversaţiile cu scriitorul german, Carol I şi-a
dezvăluit cu destulă parcimonie opiniile referitoare la viaţa
politică internă românească. Să reţinem una dintre ele,
referitoare la George Panu, căci aduce lămuriri suplimentare în
privinţa unui episod controversat al biografiei politice a
gazetarului radical. Este vorba de eşecul lui Panu de a obţine o
funcţie ministerială în guvernul Gh. Gr. Cantacuzino, în aprilie
1899, după intrarea sa în partidul conservator. O biografie a lui
George Panu20 avansează trei variante explicative, fără a opta,
însă, pentru vreuna dintre ele: prima presupune că Panu nu a
intrat în guvern, deoarece Gh. Gr. Cantacuzino nici nu l-ar fi
înscris pe lista cu propunerile de miniştrii înaintată regelui
(presupunerea îi aparţine autorului biografiei, Corneliu
Mateescu); vea de-a doua crede că, în cazul în care a fost inclus
pe listă, regele s-a opus numirii, pe motiv că, atunci „când a fost
condamnat, trebuia să rămână să-şi facă osânda, iar nu să fugă
în străinătate. Un om care nu s-a supus legilor nu poate fi
ministru“ (varianta lui Constantin Bacalbaşa); în sfârşit,
conform ultimei variante, Panu a fost obstrucţionat de Tache

20 Corneliu Mateescu, G. Panu şi radicalismul românesc la sfârşitul secolului
al XIX-lea, Bucureşti, 1987, p. 158 – 159.
171
VASILE DOCEA
Ionescu (explicaţia lui Panu însuşi). În cursul unei întâlniri din

iulie 1911 între Carol I şi Paul Lindenberg, de faţă fiind şi Titu
Maiorescu, regele a povestit despre acel episod:
„Unul dintre şefii noştri de partid a fost condamnat la
închisoare dintr-un motiv politic. Era nedrept şi l-aş fi
graţiat imediat. Dar el ce-a făcut? A lut-o la fugă. Mai
târziu mi-a fost propus ca ministru şi l-aş fi acceptat cu
plăcere, dar i-am spus preşedintelui guvernului: ‹‹Păcat,
mi-ar fi fost de mare folos, dar nu pot numi ca ministru
un om care nu respectă legile ţării!›› Nu ar fi trebuit să
stea decât o zi la închisoare, iar o asemenea pedeapsă
politică desigur că nu dezonorează, dimpotrivă,
gândiţi-vă la Crispi sau la alţi oameni mari!“21.
Cele spuse de rege confirmă, deci, varianta lansată de
Constantin Bacalbaşa, şi anume că Panu a fost propus ministru
în 1899, dar, pentru că a fugit în străinătate atunci când trebuia
să ispăşească o condamnare, a fost respins de monarh. Panu
fusese condamnat deoarece scrisese un articol jignitor la adresa
regelui. Nu acest lucru pare să-l fi supărat pe Carol I, ci
nesupunerea gazetarului faţă de legile ţării.
Opiniile regelui despre o serie de venimente politice
internaţionale contemporane sunt reproduse pe larg în
Amintirile lui Paul Lindenberg. Observarea şi analiza a ceea ce
se întâmpla în afară şi putea avea vreo legătoră cu pozizia ţării
în fruntea căreia se afla erau preocupări şi subiecte de discuţie
preferate de rege, fapt constatat şi de alţi interlocutori. Între
evenimentele externe „fierbinţi“ petrecute pe vremea vizitelor
scriitorului german la Sinaia şi Bucureşti se numără criza
bosniacă din 1908 şi începutul războiului balcanic din 1912.
În toamna anului 1908, îndată după anexarea Bosniei şi
Herţegovinei de către Austro-Ungaria, Lindenberg a făcut o
călătorie prin Mostar şi Sarajevo, apoi a sosit la Sinaia. Regele
i-a cerut informaţii despre situaţia materială şi morală din cele

două provincii, apoi şi-a expus propria opinie. Considera

anexarea – şi sublinia că se exprimă în termeni precauţi – drept
inoportună. Îl neliniştea nemulţumirea Rusiei, îndreptată nu
numai împotriva Austro-Ungariei, ci şi contra Germaniei:
„La Petersburg există opinia că Austria nu ar fi procedat
atât de energic dacă nu ar fi fost încurajată de Germania.
Rusia se simte luată prin surprindere. Am citit un articol
în Novoe Vremia, în care Austria e prezentată drept
pionul Germaniei. Rusia urmăreşte de două secole
integrarea tuturor slavilor, iar Austria strânge acum
recolta, fără jertfele pe care Rusia le-a adus atât de des
cauzei sfinte. În mod asemănător scriu şi celelalte ziare
ruseşti. Este explicabil de ce în Serbia este agitaţie, iar
enervarea Rusiei este şi ea de înţeles. Acolo se simt traşi
pe sfoară, Aerenthal a câştigat jocul. Aceasta nu i se va
ierta Austriei şi aliatei sale. Panslavismul va face iarăşi
valuri, la fel şi doctrina Serbiei mari, iar dacă pe din
afară va părea linişte, acestea vor scormoni cu atât mai
puternic pe ascuns. Am prevenit Belgradul să nu se
arunce în aventuri periculoase, căci Austria e pregătită
pentru orice; un război ar avea urmări rele pentru ţară,
iar în seama Rusiei nu se pot lăsa, căci înzestrarea ei de
război prezintă deficienţe considerabile. Franţa şi
Anglia ar face, desigur, demersuri diplomatice, pentru a
se lăsa lucrurile aşa cum sunt. Sfatul meu a fost ascultat
la Belgrad. Mă tem, însă, că este doar liniştea dinaintea
furtunii. Sper că bulgarii, ridicaţi la rangul de regat, nu
se vor lăsa prin aceasta mânaţi spre aventură! Macedonii
se agită acum şi mai mult, socotind că Turciei i-a sunat
ceasul cel din urmă. Dar ei se înşeală, Turcia nu se va
lăsa împinsă afară din Europa fără lupte sângeroase. Şi
dacă aceasta se va întâmpla, atunci va izbucni şi marea
luptă pentru împărţirea prăzii. Mă gândesc cu îngrijorare
la viitorul apropiat!“22.
22 Ibidem, p. 129.
173
VASILE DOCEA
Tonul critic la adresa Austro-Ungariei, prezent în

aprecierile pe care le-am citat, relevă, contrar atât de răspânditei
opinii despre ataşamentul personal al regelui faţă de puterile
centrale, de care România era legată printr-un tratat de alianţă, o
atitudine nuanţată, mai apropiată de personalitatea complexă şi
de luciditatea politică a regelui, ale cărui interese se identificau
cu cele ale statului român. Scurta definire pe care monarhul o
face politicii externe româneşti poate fi considerată şi o
rezumare a propriilor sale acţiuni:
„Ceea ce deosebeşte România de celelalte state
balcanice este faptul că ea a studiat cu multă răbdare şi
perseverenţă, dar cu ochi ageri, raporturile europene şi a
ştiut întotdeauna să găsească momentul favorabil
ridicării prin eforturi proprii. De aici liniştea în stat, de
aici necesitatea bunelor relaţii cu Germania şi Austro-
Ungaria“23.
Un an mai târziu, în 1909, regele avea să revină asupra crizei
bosniace, nu înainte de a-şi formula criticile la adresa Angliei,
dar şi a Germaniei, a cărei politică de înarmare şi în special de
înzestrare a flotei trezea nemulţumirea puterii insulare. „Aceasta
obligă Anglia să cheltuiască, la rândul ei, mult pentru flotă“,
rezultatul fiind nemulţumirea populaţiei şi ura ei împotriva
Germaniei. Dar acestea ar fi întreţinute şi încurajate şi de sus.
Conform aprecierilor lui Carol I,
„Politica engleză caută să pescuiască în ape tulburi.
După războiul cu Turcia, când noi am avut un conflict
acut cu Rusia, când în joc era, probabil, existenţa
statului nostru, Anglia ne-a transmis că noi trebuie să
atacăm, iar ea îşi va trimite îndată flota în Dardanele.
Miniştrii mei au dat crezare îndemnului, mai ales
Rosetti, care era căsătorit cu o englezoaică. Pe deasupra,
Anglia avea la noi un trimis foarte abil, pe Mr. Wright.
Eu, însă, nu am crezut în această promusiune şi am
23 Ibidem, p. 128.
spus-o deschis. Am fi fost părăsiţi în mod lamentabil. Şi

la fel s-ar fi întâmplat acum, în conflictul dintre Serbia
şi Austria. Nu Rusia a încurajat Serbia să se opună, ci
Anglia, spunându-i: ‹‹Nu sunteţi singuri. Începeţi
numai!›› Eu, care am, cred, o bună influenţă asupra
Serbiei, le-am transmis atunci: ‹‹Aveţi grijă, Rusia nu vă
va trimite nici măcar un soldat, ştiu asta din cele mai
sigure surse. Iar Germania sprijină de-aproape Austria.
Veţi rămâne singuri şi veţi trage consecinţele!›› Ştiam
că în toamna anului 1908 Austria era hotărâtă să
acţioneze energic şi că ar fi atacat imediat“24.
În iulie 1912, când izbucnirea unui conflict în Balcani
devenise deja pentru iniţiaţi o chestiune de zile, Paul
Lindenberg s-a aflat din nou în preajma regelui Carol I. Acesta
i-a prezentat o nouă analiză a situaţiei politice, însoţită de
comentarii privind poziţia României în complicaţiile balcanice:
„Bulgarii vor mai întâi autonomia Macedoniei, apoi,
însă, o vor lua în întregime. Sunt foarte porniţi în
această direcţie! La fel au procedat şi cu Rumelia
Orientală. Bulgarii nu sunt lesne de ţinut în frâu. Se
înfierbântă uşor şi pornesc! I-am spus odată regelui
Bulgariei: ‹‹Când va începe, trebuie să-i pui în prima
linie pe cei care strigă astăzi cel mai tare!›› El mi-a
răspuns: ‹‹Da, numai că aceştia o vor lua frumos la
fugă!›› […] Noi suntem consideraţi întotdeauna o putere
balcanică, ceea ce nu suntem deloc, tot aşa cum nu
suntem deloc un popor slav. Fireşte, avem cel mai mare
interes în stările de lucruri din Balcani şi în menţinerea
păcii aici. Dar este cu totul greşit să fim prezentaţi, aşa
cum se întâmplă de cele mai multe ori, ca un fel de
poliţişti în Balcani, care trebuie să se ocupe de păstrarea
liniştii. Cu excepţia Rusiei, care este orientată exact, se
cunosc în afară prea puţine lucruri despre întreaga
situaţie din Balcani, despre acele imponderabile, de care
şi Bismarck a vorbit în mod repetat, despre diferitele
24 Ibidem, p. 130 – 131.
175
VASILE DOCEA
curente, care ştiu atât de bine să se ascundă, pentru a

ieşi apoi brusc la suprafaţă. Aici contribuie, chiar şi în
secret, multe pasiuni naţionale, dar şi personale, care pot
fi greu stăpânite. Poate că este chiar imposibil!“25.
În martie 1914, când Paul Lindenberg l-a vizitat din nou
pe rege, fără a şti atunci că era pentru ultima dată, iar acesta i-a
înmânat jurnalul său din timpul războiului germano-danez din
186426, monarhul se arăta îngrijorat de posibilitatea izbucnirii
unui război general. Prevăzuse acest lucru, aşa cum am arătat,
încă din 1908. Acum, însă, lucrurile au devenit mai clare, încât
atentul observator politic a putut prevedea şi scenariul după care
se vor desfăşura evenimentele:
„Miroase a furtună şi cine poate şti dacă se va reuşi din
nou potolirea spiritelor agitate, aşa cum, odată, am
făcut-o eu cu succes. România face ce poate pentru a
menţine pacea atât de necesară nouă tuturor şi pentru a-i
opri pe vecinii noştri neliniştiţi de la paşi necugetaţi.
Când, însă, va trebui să izbucnească furtuna, care va
cuprinde probabil şi Austria, atunci Germania nu se va
putea sustrage obligaţiei de aliată şi, astfel, războiul
general va începe!“27.
Mărturisirile lui Carol I vor fi fost mult mai numeroase
decât cele pe care Paul Lindenberg, după douăzeci şi şapte de
ani de la moartea monarhului şi cu gândul la vechiul
avertisment al reginei Elisabeta, le-a încredinţat tiparului. El
însuşi arată că, în martie 1914, „regele a povestit multe lucruri
din viaţa sa, iluminând unele persoane şi explicând multe
evenimente“28, dar nu scrie ce anume i-a destăinuit cu acel
prilej regalul său interlocutor. Cât şi ce anume din cele povestite
25 Ibidem, p. 133 – 134.

26 Idem, Einleitung, în Tagebuch des Königs Karl von Rumänien als
Ordonanzoffizier…, p. 8.
27 Idem, Erinnerungen, p. 134.
28 Ibidem, p. 134.
de rege a dus cu sine în mormânt Paul lindenberg, nu putem şti.

Chiar şi aşa, Amintirile sale rămân, între mărturiile altor
contemporani, un document istoric interesant şi valoros pentru
cei care vor să descifreze personalitatea primului monarh
constituţional al României.
(Publicat, sub titlul Un confident al regelui Carol I: scriitorul Paul

Lindenberg, în Gabriel Bădărău, Leonid Boicu, Lucian Nastasă (coord.),
Istoria ca lectură a lumii. Profesorului Alexandru Zub la împlinirea vârstei de
60 de ani, Iaşi, 1994, p. 605 – 614)
177
Între inerţie şi resurecţie:
istoriografia monarhiei la începutul
anilor ’90
Avatarurile unei preocupări istoriografice
O mai veche temă istoriografică, fecundă în trecut, intrată

apoi în amorţire timp de câteva decenii, se trezeşte din nou la
viaţă. Erupţia în România ultimilor trei ani1 a literaturii dedicate
istoriei monarhiei ar trebui să plaseze această temă sub semnul
regenerator al Phoenix-ului, dacă între aceasta şi pasărea
mitologică nu ar exista o deosebire esenţială, care face
imposibilă orice analogie: pasărea Phoenix – spune legenda – se
autoincendiază înainte de a renaşte miraculos din propria-i
cenuşă, dispare, aşadar, din proprie voinţă, dintr-o cauză
interioară sieşi; dimpotrivă, cursul firesc al preocupărilor legate
de istoria monarhiei a fost întrerupt cu brutalitate de presiunea
unor forţe exterioare, din afara tărâmului istoriografic şi chiar
cultural. De factură politică, acestea nu au fost altele decât cele
care au provocat desfiinţarea instituţiei monarhice însăşi.
Nu voi încerca, în continuare, să dovedesc existenţa
evocatei erupţii, lesne de sesizat de către orice observator cât de
atent al pieţei cărţii, ci să-i descifrez conţinutul, cauzele şi
modul de manifestare.
O scurtă privire asupra etapelor anterioare, două la
număr, va uşura explicarea şi înţelegerea situaţiei actuale.
1 În anul 1993, când a fost publicat acest eseu.

VASILE DOCEA
Născută îndată după instaurarea, la 1866, a regimului monarhiei

constituţionale, tema s-a conturat treptat, definindu-se ca sumă
a preocupărilor de cunoaştere a dinastiri de Hohenzollern, a
rolului politic şi moral jucat de monarhi în istoria României
după acel an, a evoluţiei instituţiei monarhice. Rezultatele
acestor căutări relevă mărimea interesului de care s-a bucurat
tema. Au fost tipărite colecţii de documente2 şi publicate, în mai
multe ediţii, memoriile unor monarhi sau membrii ai Casei
regale (regele Carol I, regina Maria), valoarea lor documentară
de excepţie fiind subliniată de editori3 şi apreciată de
contemporani4. S-au scris biografii ale suveranilor5 şi studii
asupre diferitelor aspecte ale activităţii lor, au fost întocmite
bibliografii6, iar subiectul şi-a aflat locul cuvenit în manualele
şcolare şi în sintezele de istorie (Xenopol, Iorga). Această etapă,
2 Amintesc aici doar efortul impresionant al lui D. A. Sturdza de a publica

documentele domniei regelui Carol I (30 de ani de domnie ai regelui
Carol I. Cuvântări şi acte, vol. I – II, Bucureşti, 1897; Charles I-er Roi de
Roumanie. Chronique, actes, documents, Bucarest, Tome I, 1899, Tome II,
1904 etc.).
3 Gheorghe I. Brătianu, Prefaţă la Din viaţa regelui Carol I, de un martor
ocular, ediţia a II-a, vol. I, Bucureşti, 1939, p. V – VI.
4 Vezi, bunăoară, aprecierile lui Nicolae Iorga despre Memoriile regelui
Carol I, în comunicarea Opera de istoric a regelui Carol I, publicată în
„Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Ştiinţifice“, Seria a II-a,
tomul XXXVII, 1914.
5 Mite Kremnitz, König Karl von Rumänien, Breslau (cu mai multe ediţii în
limbile germană şi română); Paul Lindenberg, König Karl von Rumänien,
Berlin, 1906 (de asemenea, cu mai multe ediţii în germană, franceză şi
română); Mihail Polihroniade şi Alexandru Ch. Tell, Domnia lui Carol I,
vol. I, Bucureşti, 1937; Eugen Wolbe, Ferdinand I. Der Begründer
Großrumäniens, Leipzig, 1938; (Anonim), Viaţa şi opera regelui
Ferdinand cel Mare şi Leal, Galaţi (f. a.); (Anonim), Zece ani de domnie ai
Majestăţii Sale Regelui Carol al II-lea, Bucureşti, 1940; H. von der Hoven,
King Charles of Romania, London, 1940 şi multe altele.
6 Ion C. Băcilă, Bibliografia domniei regelui Carol I al României, Bucureşti,
1916; Bibliografia publicată de Gheorghe I. Brătianu la sfârşitul volumului
I al ediţiei din 1939 a Memoriilor regelui Carol I.
aflată sub semnul unei normalităţi creatoare, se sfârşeşte în

1947, an ce marchează, în plan politic, alungarea regelui
Mihai I, ultimul reprezentant încoronat al dinastiei, desfiinţarea
instituţiei monarhice şi instaurarea „republicii populare“.
Asaltată de cenzura comunistă şi de ideologia noilor
guvernanţi, tema istoriei monarhiei a intrat într-o tăcere
întreruptă doar, din când în când, de fals şi calomnie. Erau
tehnicile prin care regimul politic republican-comunist proaspăt
instaurat căuta să-şi ascundă lipsa de legitimitate. Cărţile mai
vechi, tratând probleme legate de istoria monarhiei, au fost
confiscate, distruse sau ascunse în fonduri secrete, inaccesibile,
de bibliotecă şi arhivă. Vlad Georgescu, analizând atent
aservirea scrisului istoric de puterea comunistă, constata
schimbarea de direcţie: dacă prima ediţie, din 1947, a
manualului de istorie elaborat sub îndrumarea lui Mihail Roller
mai amintea de rolul regelui Carol I în războiul din 1877 – 1878
şi de cel al regelui Ferdinand în războiul reîntregirii, cele
ulterioare aveau să îl prezinte pe primul cu vădită ostilitate,
pentru ca pe cel de-al doilea să nu-l mai amintească deloc7.
Ceva mai târziu, în 1964, autorii celui de-al patrulea tom al
„tratatului“ de Istoria României continuă în aceeaşi manieră:
găsesc nimerit să-i consacre câteva fraze regelui Carol I, primul
monarh constituţional cu merite atât de mari în modernizarea
ţării, însă folosesc frazele respective doar pentru a-l ponegri,
prezentându-l, contrar adevărului istoric, drept „agent al
capitaliştilor prusaci“ şi „pion al lui Bismarck“8.
Tonul a fost dat şi metodele trasate. Înainte de toate,
trebuiau discreditaţi foştii suverani şi instituţia monarhică. În ce
fel s-a procedat? Prin publicarea unor culegeri de „scrieri din
7 Vlad Georgescu, Politică şi istorie. Cazul comuniştilor români 1944 – 1947,

ediţie îngrijită de Radu Popa, Bucureşti, Humanitas, 1991, p. 33 – 35.
8 Istoria României, vol. IV, Bucureşti, Editura R. P. R., 1964, p. 552 şi 574.
181
VASILE DOCEA
literatura antimonarhică“9, dar şi prin „contribuţii“ originale, în

care falsul îşi dă mâna cu reaua credinţă10. Loviturii de stat de la
30 decembrie 1947, „act epocal“ şi, fireşte, conform doctrinei
marxist-leniniste, „supus legităţii istorice“, trebuia să i se
găsească o justificare ideologică. În acest scop, a fost inventată
de către istoriografia comunistă „tradiţia republicană“11, care, în
realitate, nu a existat. Tradiţia presupune manifestarea
viguroasă şi relativ constantă a unui complex de idei, larg
răspândite într-o epocă istorică dată, ceea ce nu era cazul ideilor
republicane, care sunt presărate firav şi accidental în istoria
gândirii moderne româneşti, ca o componentă cu totul
marginală a acesteia, fără a mai vorbi de practica politică, unde
republicanismul a lipsit cu desăvârşire.
Corolarul născocirii „tradiţiei republicane“ a fost
postulatul opoziţiei dintre mase – cuvânt atât de drag
ideologilor noului regim – şi monarhie. Postulatul permitea
interpretarea actului de la 30 decembrie 1947 nu ca pe o
deposedare dramatică a poporului român de o instituţie
fundamentală, o verigă importantă a întocmirilor sale politice,
ci ca pe un soi de „eliberare a maselor“ de sub o pretinsă
asuprire a coroanei12. O eliberare prin care – citez pe unul dintre
9 Antologia întocmită şi prefaţată de Al. Hanţă, Mare farsor, mari gogomani.

Literatură antimonarhică, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1962 ;
volumul Monarhia de Hohenzollern văzută de contemporani, Bucureşti,
Editura politică, 1968 ; selecţia întocmită de Virgiliu Ene, Adevărul despre
regi. Scrieri din literatura română antimonarhică, Bucureşti, Editura Ion
Creangă, 1977.
10 De exemplu, Cosma Neagu şi Dumitru Marinescu, Fapte din umbră,
vol. III, Bucureşti, Editura politică, 1980, despre domnia lui Carol II.
11 Dintre rezultatele unor asemenea „strădanii“, ar fi de amintit : Gh. Ghimeş,
Ideea de republică la români, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1972 ;
volumele colective Pentru republică în România, coordonator Aron Petric,
Bucureşti, Editura politică, 1972 şi Repiblica în România. De la idee la
faptă, coordonator Dumitru D. Rusu, Iaşi, Editura Junimea, 1988.
12 Ideea apare pregnant în volumul colectiv 30 decembrie ’47. Premise şi
semnificaţii, Bucureşti, 1972 şi la Gheorghe Ţuţui şi Gheorghe I. Ioniţă,
reprezentanţii mai târzii ai teoriei – „s-a instaurat cea mai

democratică formă de guvernământ din istoria poporului
român“. Încununarea apoteotică a acelei schimbări ar fi fost,
după opinia aceluiaşi autor, „republica în Epoca Nicolae
Ceauşescu“13.
Nu pot trece la prezentarea preocupărilor actuale dedicate
istoriei monarhiei înainte de a aminti că, în perioada evocată
mai sus, o serie de lucrări serioase au apărut în străinătate14.
Cenzura şi climatul politic din ţară au obligat şi această temă,
asemenea altora, la exil.
Situaţia actuală:
haine noi, vechi năravuri
Întoarcerea din exil a temei, după prăbuşirea regimului

comunist şi dispariţia cenzurii la sfârşitul anului 1989, este una
dintre caracteristicile erupţiei de care vorbeam la început. Cărţi
apărute înainte în străinătate sunt acum traduse şi publicate în
ţară. Dinu C. Giurescu, postfaţând una dintre ele, atrage atenţia,
pe bună dreptate, asupra valorii recuperatorii a gestului, care ar
consta în îndreptarea deformărilor voite comise de propaganda
Anii tumultoşi ai luptei pentru Republică, Bucureşti, Editura militară,

1978.
13 Ioan Scurtu, Contribuţii privind viaţa politică din România. Evoluţia formei
de guvernământ în istoria modernă şi contemporană, Bucureşti, Editura
ştiinţifică şi enciclopedică, 1988.
14 Dintre acestea, amintesc: Arthur Gould Lee, Crown against Sickle. The
Story of King Michael of Romania, London, Hutchinson and Co., 1950;
idem, Helen, Queen Mother of Romania, Princess of Greece and Danmark,
London, Faber and Faber, 1956; Terence Elsberry, Marie of Romania. The
Intimate Life of Twentieth Century Queen, New-York, St. Martin’s Press,
1972; Nicolette Franck, The Last Romantic. A Biography of Queen Marie
of Romania, New-York, Simon and Schuster, 1984; Prince Paul of
Hohenzollern-Sigmaringen, King Carol II. A Life of my Grandfather,
London, Methuen, 1988.
183
VASILE DOCEA
comunistă15. Agonia României de Nicolae Baciu16, dar mai ales

O înfrângere în victorie a Nicoletei Franck17 tratează pe larg
problema rolului politic al regelui Mihai în acţiunea mai amplă
de împotrivire la sovietizarea ţării, despre împrejurările
dramatice ale abdicării sale silite.
Dintre lucrările dedicate regelui Carol al II-lea,
personalitate complexă şi contradictorie, în afara unor texte
romanţate, nesemnificative sub raport istoriografic18, a fost
tradusă biografia alcătuită de nepotul său Paul (fiul lui Carol
Mircea, copilul natural al regelui Carol II, rezultat din legătura
cu Ioana Lambrino)19. Noutatea adusă de această carte constă în
valorificarea unui mare număr de documente, unele
necunoscute, provenind precumpănitor din arhiva personală a
bunicului autorului. Ele sunt utile, mai ales pentru înţelegerea
perioadei de exil, după 1940, a fostului monarh. Din păcate,
grija obsesivă de a dovedi un pretins drept al tatălui autorului –
şi implicit al său – de moştenire a coroanei României20 se
răsfrânge în mod negativ asupra credibilităţii textului. Postura
15 Dinu C. Giurescu, Postfaţă la Nicoleta Franck, O înfrângere în victorie.

Cum a devenit România din Regat Republică Populară (1944 – 1947),
Bucureşti, Humanitas, 1992.
16 Nicolae Baciu, Agonia României 1944 – 1948. Dosarele secrete acuză,
Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1990.
17 Vezi mai sus, nota 15.
18 De exemplu, Gabriel Perreux, Amorurile Principelui Carol de
Hohenzollern, traducere din limba franceză de Raul Rastan, Editura
„Omnes“, 1991.
19 Paul al României, Carol al II-lea Rege al României, versiune românească
de Ileana Vulpescu, Bucureşti, Editura Holding Reporter, 1991.
20 Ibidem, p. 58 – 61 şi passim. Căsătoria lui Carol II cu Ioana Lambrino a
fost declarată nelegală de către Tribunalul de Ilfov în 1918, iar deciziile din
1955 şi 1957 ale unor tribunale din Lisabona şi Paris, la care se referă
autorul şi care îl declară pe Carol Mircea moştenitor al lui Carol II, nu pot
anula hotărârea din 1918 a Tribunalului de Ilfov, cel puţin în ceea ce
priveşte aplicarea ei pe teritoriul României.
de pretendent a fost preferată aceleia, poate mai greu accesibile,

de istoric.
În paralel cu traducerea lucrărilor amintite, anii 1990 –
1992 au fost martorii retipăririi unor texte aparţinând vechii
istoriografii, antebelice. „Nedreapta uitare“, „îndelungul exil
interior“ al acestor opere, dorinţa de „a reda poporului român un
adevăr pe care are dreptul să îl cunoască“, nevoia de
„reîntregire a istoriei neamului“ după lungul interval dominat
de scrierea „unei istorii trunchiate şi trucate“ – iată câteva din
motivele invocate de editori în scopul explicării gestuluiu lor
recuperator. Dintre izvoarele istoriei monarhiei au fost
preferate, până acum, scrierile memorialistice. Traducerea din
1934 – 1935 a celor trei volume ale lucrării Povestea vieţii
mele, scrisă de regina Maria, este retipărită, concomitent, la
două edituri21, asemenea primului volum al Memoriilor regelui
Carol I22. Ceea ce mi se pare trist, însă, în acest efort
recuperator, este faptul că generozitatea intenţiilor nu-şi găseşte
un corespondent pe măsură în profesionalismul editorial. În
locul unor ediţii critice, de aşteptat acum, după atâta timp scurs
de la momentul scrierii textelor, ni se oferă fie vechi traduceri
defectuoase (ediţia „Cerma“ a Memoriilor regelui Carol I),
prefaţate diletant (Prefaţa ediţiei citate, semnată de J.
Friedmann-Nicolescu), fie volume adnotate neprofesional, fără
trimiteri bibliografice (ediţia Ioana Cracă a Poveştii vieţii mele
de regina Maria), sau lipsite de orice fel de adnotare (ediţia
Stelian Neagoe a Memoriilor regelui Carol I şi cea de la Editura
21 Ediţia îngrijită şi adnotată de Ioana Cracă, Bucureşti, Editura Eminescu,

1991; ediţia având un Argument de Gheorghe Buzatu, Iaşi, Editura
Moldova, 1991.
22 Memoriile regelui Carol I al României, de un martor ocular, vol. I, cu o
prefaţă de J. Friedmann-Nicolescu, Bucureşti, Editura Cerma, 1991;
Memoriile regelui Carol I al României, de un martor ocular, vol. I, 1866 –
1869, ediţie îngrijită şi prefaţată de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura
Scripta, 1992 (această ediţie, spre deosebire de cealaltă, a continuat
publicarea Memoriilor până la cel de-al patrulea volum).
185
VASILE DOCEA
Moldova a Poveştii reginei Maria). Aerul de improvizaţie ce

emană din astfel de întreprinderi – pe care nu îl pot pune decât
pe seama grabei de a profita de pe urma unui subiect cu
popularitate crescândă în rândurile cititorilor – este nociv atât
pentru înţelegerea temei la care mă refer, cât şi pentru atmosfera
culturală în general. Avem un motiv în plus de întristare, dacă
observăm că în reeditările amintite sunt implicaţi şi istorici de
profesie.
Sub acelaşi semn, al dezideratului recuperator, dar şi al
grabei păguboase sub raport profesional, se află şi reeditarea
unor studii ale vechii nostre istoriografii, pecum cel al lui
Nicolae Iorga despre Politica externă a regelui Carol I23, ori
scrieri de popularizare, cum este cea a lui Sterie Diamandi
despre regele Ferdinand24.
Premierele editoriale constituie ultima, dar cea mai
relevantă formă a erupţiei actuale a temei istoriei monarhiei.
Pregnantă, în cazul lor, apare opoziţia dintre înnoire şi inerţie,
dintre efortul de reevaluare şi comoditatea, adesea interesată, a
preluării ideilor şi interpretărilor vehiculate până nu demult de
istoriografia comunistă.
Nu întâmplător, prima dintre cele două direcţii, cea
orientată spre înnoire, se manifestă prin publicarea unor texte de
certă valoare documentară. Apelul la surse primare,
identificarea şi punerea în circulaţie a unor noi izvoare
constituie cel dintâi pas ce se cuvine făcut în cazul oricărei
reevaluări. Remarcabile, în acest sens, sunt cele două volume de
Convorbiri cu regele Mihai I al României, publicate de Mircea
23 Nicolae Iorga, Politica externă a regelui Carol I, Introducerea, nota asupra

ediţiei şi reperele istorice de Vicenţiu Rădulescu, text adaptat şi prelucrat
de Marilena Rădulescu, Bucureşti, Editura Glykon, 1991.
24 Sterie Diamandi, Regele Ferdinand, în vol. Galeria oamenilor politici,
Bucureşti, Editura Gesta, 1991, p. 3 –26.
Ciobanu25. Textul convorbirilor propriu-zise, dar şi

documentele anexate la sfârşitul primului tom, adaugă
eventaiului surselor istorice privitoare la domnia şi la exilul
regelui, în afara numeroaselor informaţii inedite, propria sa
viziune asupra faptelor şi evenimentelor al căror protagonist sau
martor a fost.
Memoriile unui alt membru al Casei regale, prinţul
Nicolae, fratele mai tânăr al regelui Carol II, publicate acum
pentru întâia oară26, fac şi ele parte din această categorie. Deşi
însemnările nu sunt „surprizele veritabile“ pe care le anunţă
prefaţatorul volumului, căci fuseseră deja folosite şi citate – fapt
pe care acelaşi prefaţator omite să-l menţioneze – în biografia
regelui Carol II întocmută de nepotul său, ele se dovedesc utile,
datorită informaţiilor relative mai degrabă la viaţa fratelui
încoronat al autorului, decât la a sa proprie.
Fără a aduce nimic nou în plan informaţional, scrierile
aparţinând celei de-a doua categorii27 apar ca o prelungire în
actualitate a deja amintitei strategii antimonarhice comuniste.
Regăsim toate cele trei componente ale acesteia: încercarea de a
fabrica prin orice mijloace o tradiţie republicană, cea de a
dovedi pretinsa lipsă de legitimitate a regimului constituţional-
monarhic instituit la 1866 şi trecerea sub tăcere sau
25 Mircea Ciobanu, Convorbiri cu regele Mihai I al României, Bucureşti,

Humanitas, 1991; idem, Nimic fără Dumnezeu. Noi convorbiri cu Mihai I
al României, Bucureşti, Humanitas, 1992.
26 Prinţul Nicolae de Hohenzollern, În umbra coroanei României, Documente,
amintiri şi comentarii editate de Gheorghe Buzatu în colaborare cu Stela
Cheptea şi Sorin Pârvu, Iaşi, Editura Moldova, 1991.
27 Ioan Scurtu, Monarhia în România 1866 – 1947, Bucureşti, Editura
Danubius, 1991; o variantă prescurtată a lucrării a apărut un an mai
devreme, ca un capitol separat, intitulat Rolul monarhiei, în volumul
semnat de Ioan Scurtu şi Ioan Bulei, Democraţia la români 1866 – 1938,
Bucureşti, Humanitas, 1990; Neagu Cosma, Culisele palatului regal. Un
aventurier pe tron, Carol al II-lea (1930 – 1940), Bucureşti, Editura
Globus, 1990.
187
VASILE DOCEA
minimalizarea – atunci când nu se recurge direct la calomniere -

a meritelor monarhilor şi membrilor Casei regale.
Unul dintre autori, forţând interpretarea faptelor, crede că
identifică spiritul republican şi acolo unde, de fapt, era absent.
Un citat din Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu i se pare suficient
pentru a-i eticheta pe reprezentanţii Şcolii Ardelene, în bloc,
drept promotori ai acelui spirit. Programul paşoptist elaborat de
Mihail Kogălniceanu, Dorinţele partidei naţionale în Moldova,
în care se cerea „Domn ales din toate straturile societăţii“, ar fi,
conform aceluiaşi autor, „o puternică manifestare a concepţiilor
republicane“28. Pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi pe
principele Carol I îi prezintă în antiteză, socotindu-i „trădători“
pe cei care au provocat abdicarea primului şi l-au adus pe cel
de-al doilea pe tron, omiţând amintitul autor să spună că, astfel,
se împlinea programul naţional lansat încă din 1857, de
Adunările ad-hoc. Pune la îndoială valabilitatea plebiscitului
din aprilie 1866, care a consacrat instalarea dinastiei de
Hohenzollern pe tronul României, citând câteva mărturii despre
refuzul unor ţărani de a semna actul în cauză, pe motiv că
„domnitorul străin le va schimba religia şi că, nevoind legea
rurală, la va lua înapoi moşiile“29, dar uită să evidenţieze
netemeinicia acelor bănuieli. Un tabel introdus la sfârşitul
volumului, nerelevant şi discutabil sub multe aspecte, pare a fi
argumentul decisiv al demonstrării „necesităţii“ trecerii de la
forma de guvernământ monarhică la cea republicană în
România, din moment ce acest lucru s-a întâmplat şi în alte
câteva state din Europa. Dintre sursele istorice sunt selectate, în
general, cele defavorabile monarhiei. Aprecierile unui N. D.
Cocea, care l-au adus pe emitentul lor, de două ori, în faţa
instanţelor judecătoreşti, sub acuzaţia de calomnie la adresa
28 Ioan Scurtu, Monarhia în România…, p. 6.

29 Ibidem, p. 13.
regelui, sunt citate cu predilecţie şi fără spirit critic, atât de către

autorul amintit, cât şi de un altul, într-o carte despre Carol II30.
Portretul pe care acesta din urmă i-l schiţează regelui
Carol II conţine numai umbre; luminile, care n-au lipsit din
biografia acestei personalităţi contestate şi lăudate deopotrivă,
sunt trecute sub tăcere. Ar fi fost un uzurpator, pentru că …
„uzurpase numele Caraimanului“31; asasin, din cauza unei
pretinse, speculativ insinuate, dar nedovedite complicităţi la
asasinarea lui Armand Călinescu32; lacom şi fără scrupule, căci
ar fi avut „de realizat un ţel, îmbogăţirea, căruia i se subordona
totul, inclusiv coroana“33; tiran, căci perioada cât s-a aflat pe
tron ar fi însumat „zece ani de tiranică domnie“34. Uneori, falsul
se împleteşte cu ignoranţa. Îl învinuieşte pe Carol II că ar fi
încălcat Constituţia, luând în căsătorie, în 1918, pe Zizi
Lambrino35, dar, în realitate, nici Constituţia din 1866, în
vigoare atunci, nici cea adoptată în 1923 nu prevedeau nimic
despre căsătoria moştenitorului coroanei, altele fiind, de fapt,
motivele pentru care aceasta a fost declarată nelegală şi anulată
de un tribunal românesc. Carol I nu scapă nici el de acuzele
autorului, care, însă, dovedeşte şi aici aceeaşi ignoranţă. Pentru
a-l putea acuza pe regele Carol I de manevre secrete în politica
externă, pretinde că „politicienii de seamă ai ţării au văzut
pentru prima oară acest document (Tratatul din 1883, prin care
România adera la alianţa puterilor centrale) abia în Consiliul de
Coroană din 3 august 1914“36. De fapt, tratatul fusese cunoscut
de toţi prim-miniştrii care s-au succedat de la semnarea sa,
30 Ibidem, p. 44, 45, 76; Neagu Cosma, op. cit., p. 190 – 191, 301 – 302.
31 Aluzie la numele de Carol Caraiman, pe care l-a purtat Carol II în
străinătate, după ce a renunţat la tron. Neagu Cosma, op. cit., p. 133.
32 Ibidem, p. 278.
33 Ibidem, p. 139.
34 Ibidem, p. 329.
35 Ibidem, p. 30.
36 Ibidem, p. 11.
189
VASILE DOCEA
dintre ei mai trăind încă, la data amintitului Consiliu de

Coroană, Theodor Rosetti, Ion I. C. Brătianu, Petre P. Carp şi
Titu Maiorescu. În altă parte, aflăm că regele Ferdinand ar fi
fost „fiul lui Karl Anton, prinţ de Hohenzollern-Sigmaringen“37,
prin urmare, de-ar fi să-l credem pe autor, regele Carol I ar fi
fost fratele regelui Ferdinand! Tonul zeflemitor şi comparaţiile
minimalizante apar ori de câte ori expunerea se opreşte la
vreunul dintre membrii Casei regale, fără a reuşi, însă, să
ascundă ignoranza autorului.
Cele două contribuţii amintite aici se înscriu, aşadar, în
tendinţa inerţială a istoriografiei monarhiei, plasată în
continuitatea punctelor de vedere şi teoriilor din perioada
comunistă.
*
Se îndreaptă, oare, istoriografia monarhiei spre o nouă şi
dorită normalitate? Ponderea scăzută a tentativelor inerţiale, în
raport cu eforturile recuperatoare şi de reevaluare mă
îndreptăţesc, sper, să formulez un răspuns pozitiv.
(Publicat în „Xenopoliana. Buletinul Fundaţiei Academice A. D. Xenopol“,

Iaşi, an. I, 1993, nr. 1 – 4, p. 70 – 77, sub titlul Istoria monarhiei între inerţie
şi resurecţie)
37 Ibidem, p. 9.
Indice de persoane*
Anhalt-Dessau, Leopold duce

A de, vezi Leopold duce de
Anhalt Dessau
Adolf, duce de Nassau, 80 Anhalt-Dessau, Hilda prinţesă
Adolf, prinţ de Schaumburg- de, vezi Hilda prinţesă de
Lippe, 77 Anhalt-Dessau
Albert, prinţ de Prusia, 73 Anhalt-Dessau, Friedrich prinţ
Albert Eduard, prinţ de Wells, de, vezi Friedrich prinţ de
72 Anhalt-Dessau
Alexandra prinţesă de Antipa, Grigore, 125
Danemarca, 72 Antoinette, prinţesă de
Alecsandri, Vasile, 129 Hohenzollern (născută
Alexandru, rege al Serbiei, Murat), 23, 25, 35, 46
171 Anton, prinţ de Hohenzollern,
Alexandru II, ţarul Rusiei, 57, 37, 44, 57, 124
61, 66, 68, 72 Anton Alois, principe de
Alfred, duce de Edinburgh, 68 Hohenzollern, 19 - 23
Ali Paşa, 94 Antonelli, 64
Amelie, prinţesă de Saxa- Artaria, R., 57
Coburg-Gotha, 74, 76, 77 Astong, Louisa d', 23
Amelie Zephirine, prinţesă de Auerswald, Rudolf von, 34
Salm-Kyrburg, 19, 20, 22, August, prinţ de Saxa-Coburg-
23 Gotha, 74
Ana, prinţesă de Baden, 18 Augusta, prinţesă de
Ana Pavlovna, mare ducesă Leuchtenberg, 57
rusă, 74 Augusta, regină a Prusiei, 54
Angelescu, Constantin C., 85, Augusta, prinţesă de Saxa-
106, 116 Weimar, 74
* Indice alcătuit de Lucian Rosenfeld

VASILE DOCEA
B Beauharnais, Josephina de, 19,

20, 23, 35, 57
Bacalbaşa, Constantin, 172 Behnen, M., 34
Baciu, Nicolae, 184 Bentham, Jeremy, 95
Baden, Ana prinţesă de, vezi Bergh und Boxmeer, Klara
Ana, prinţesă de Baden contesă de, 20
Baden, Karl Ludwig Friedrich Bernstorf, 54, 55
duce de, vezi Karl Ludwig Berthold, călugăr din
Friedrich, duce de Baden Reichenau, 16
Baden, Stephanie mare ducesă Bethmann-Hollweg, Moritz
de (născută Beauharnais), August von, 34
vezi Stephanie mare ducesă Binder Iijima, Edda, 38, 115,
de Baden 119, 130
Barnovschi, D. V., 91 Bismarck, Otto von, 50 - 51,
Bataillard, Paul, 102 58, 64 - 66, 68, 69, 71 - 73,
Bavaria, Elisabeta, prinţesă de, 75, 82, 89, 117, 156, 166,
vezi Elisabeta, prinţesă de 170 - 171, 176, 181
Bavaria Blanche, prinţesă de Nemours,
Bavaria, familia de, 19 75
Bavaria, Louise-Wilhelmine Blarenberg, N., 95, 108
prinţesă de, vezi Louise- Bloch, Marc, 87
Wilhelmine, prinţesă de Bodea, Cornelia, 102, 109
Bavaria Boicu, Leonid, 100
Bavaria, Maximilian I Josef Boilă, Romul, 85
rege, vezi Maximilian I Bonaparte, Carolina, 23, 46
Josef rege al Bavariei Bossy, Raoul, 67, 68
Bavaria, Maximilian duce de, Brătianu, Dumitru, 64 - 65,
vezi Maximilian duce de 67, 69, 102
Bavaria Brătianu, Gheorghe I., 159,
Bavaria, Sophie prinţesă de, 180 - 181
vezi Sophie, prinţesă de Brătianu, Ion C., 60, 69, 87
Bavaria Brătianu, Ion I. C., 190
Băcilă, Ion C., 181 Brougham, lord, 95
Beauharnais, Alexandre de, Budai-Deleanu, Ion, 188
19, 35, 57 Bulei, Ioan, 187
Beauharnais, Claude de, 35 Burchardus de Zolorin,, 16
Beauharnais, Eugen de, 57, 75 Burileanu, D. N., 131, 135
Beauharnais, familia de, 57 Burkardinilor, familia, 15
Buzatu, Gheorghe, 185
C Conachi, Costache, 92
Constant, Benjamin, 95
Câmpeanu, Petru, 92 Constantin, mare duce rus, 72
Cantacuzino, Gh. Gr., 171 Corivan, Nicolae, 42, 60
Cantacuzino, Ion, 70 Cornu, Hortense, 50, 58, 63
Cantemir, Dimitrie, 97, 98 - Cosma, Neagu, 187, 189
100 Cracă, Ioana, 185
Carmen Sylva, vezi Elisabeta, Crispi, 172
regină a României Cuza, Alexandru Ioan, 93 - 94,
Carol cel Mare, rege al 102, 104, 112, 188
francilor, 15 Czartoryski, Adam prinţ, 54
Carol I, rege al României, 13 - Czartoryski, Ladislas prinţ, 54
16, 18, 21 - 27, 29, 31 - 32,
35 - 71, 75 - 82, 94 - 96,
104 - 108, 113 - 119, 123 -
D
128, 130 - 137, 141 - 149, Danemarca, Alexandra
151 - 163, 165 - 167, 169 - prinţesă de, vezi Alexandra
172, 174 - 177, 180 - 186, prinţesă de Danemarca
188 - 190 Danemarca, familia regală de,
Carol II, rege al României, 78
142 - 143, 184, 187, 189 Danemarca, Thyra prinţesă de,
Carol X, rege al Franţei, 87 vezi Thyra, prinţesă de
Carol XV, rege al Suediei şi Danemarca
Norvegiei, 75 Danemarca, Wilhelm prinţ de,
Caroline, prinţesă de vezi Wilhelm, prinţ de
Hohenzollern, 25 Danemarca
Carp, Petre P., 190 Degener, Hermann, 164
Catargi, Lascăr, 117 Demmin, A., 135
Călinescu, Armand, 189 Diamandi, Sterie, 186
Christian IX, rege al Diamandy, Constantin, 149
Danemarcei, 72 Dietrich, Beno, 43
Ciachir, Nicolae, 70 Disraeli, Benjamin, 169
Ciobanu, Mircea, 142 Dittrich, Jochen, 171
Clementine, ducesă de Saxa- Drăghici, Manolache, 112
Coburg, 77 Duca, I. G., 127, 128
Cliveti, Gheorghe, 42, 60
Cocea, N. D., 188
Codrescu, Theodor, 91
Colson, Felix, 101
193
VASILE DOCEA
E Ferdinand, rege al României,

68, 113, 132, 156, 180 -
Ecaterina Pavlovna, mare 181, 190
ducesă rusă, 76 Ferdinand I de Habsburg,
Edinburgh, Alfred duce de, împărat german, 17
vezi Alfred, duce de Ferdinand II de Habsburg,
Edinburgh împărat german, 18
Edinburgh, Maria prinţesă de, Feuerbach, Anselm, 22
vezi Maria, prinţesă de Filitti, Ioan C., 85, 106
Edinburgh Filmer, Sir Robert, 88
Eitel Friedrich I, conte de Flandra, Phillipe conte de, vezi
Hohenzollern, 17 Phillipe, conte de Flandra
Elena, mare ducesă rusă, 78, Franck, Nicolette, 183, 184
80 Franque, baroană, 72
Elena Pavlovna, mare ducesă Franziska, prinţesă de
rusă, 58, 69 Hohenzollern, 19
Elisabeta, prinţesă de Bavaria, Franz-Josef, împărat al
73 Austriei, 73
Elisabeta, regina României, 42 Frederic, prinţ de Olanda, 74
- 43, 58, 74, 77 - 80, 82, Frieda, prinţesă de
104 - 105, 113, 127 - 128, Hohenzollern, 25
136, 142 - 143, 156, 162 - Friedländer, Ernst, 65, 66, 67,
163 69, 71
Elisabeta, prinţesă rusă, fiica Friedmann-Nicolescu, J., 159,
marelui duce Mihail, 80 185
Elisabeta, prinţesă de Saxa, 63 Friedrich cel Mare, rege al
Elsberry, Terence, 183 Prusiei, 135
Ernst August, prinţ de Marea Friedrich prinţ de Anhalt-
Britanie, 72 Dessau, 45
Eugenia, împărăteasă a Friedrich, prinţ de
Franţei, 46 Hohenzollern, 44, 149
Eugenia, prinţesă de Friedrich, principe de
Leuchtenberg, 57 - 62, 76 Hohenzollern-Hechingen,
25
F Friedrich, prinţ de Salm-
Kyrburg, 19, 20
Ferdinand, duce de Genova, Friedrich I, conte de
63, 65 Hohenzollern, 17
Friedrich II, conte de Goethe, Georg Wilhelm

Hohenzollern, 17 Friedrich, 29
Friedrich III, conte de Gorceacov, 61, 168, 169
Hohenzollern, 15, 17, 57, Gould Lee, Arthur, 183
133 Grebing, Renate, 156, 159
Friedrich III, împărat al Grigoraş, N., 97
Germaniei, vezi Friedrich Guizot, 95
Wilhelm, prinţ moştenitor al Guntram, rege franc, 15
Prusiei
Friedrich IV, conte de H
Hohenzollern, 39
Friedrich-Karl, prinţ de Habsburg, familia de, 15, 17,
Hohenlohe Waldenburg- 19, 20
Schillingsfürst, 26 Habsburg, Ferdinand I de, vezi
Friedrich Wilhelm, prinţ Ferdinand I de Habsburg
moştenitor al Prusiei 52, 58, Habsburg, Ferdinand II de,
73, 78, 147, 165 vezi Ferdinand II de
Friedrich Wilhelm III, rege al Habsburg
Prusiei, 74 Hagens, căpitan von, 13, 15
Friedrich Wilhelm IV, rege al Hamilton, Maria, 61, 62
Prusiei, 33, 104 Hanovra, familia de, 72, 88
Fugier, Andre, 20 Hanovra, George V rege al,
vezi George V, rege al
Hanovrei
G Hasdeu, B. P., 130
Gâdei, V. A., 128 Heitmann, Klaus, 104, 128
Gall, Lothar, 89 Hermann, prinţ de Saxa-
George, prinţ de Waldeck şi Weimar, 76
Pyrmont, 77 Hermann, prinţ de Wied, 78
George I, rege al Greciei, 72 Hermine, prinţesă de
George V, rege al Hanovrei, Schaumburg-Lippe, 77, 79
72 Hessen, Maria prinţesă de,
Georgescu, Valentin Al., 96, vezi Maria, prinţesă de
97, 111 Hessen, soţia ţarului
Georgescu, Vlad, 101, 109, Alexandru II al Rusiei
181 Hessen-Kassel, Luisa prinţesă
Ghimeş, Gheorghe, 182 de, vezi Luisa, prinţesă de
Giurescu, Dinu C., 184 Hessen-Kassel
195
VASILE DOCEA
Hessen-Kassel, Maria prinţesă Hohenzollern, familia de, 13,

de, vezi Maria, prinţesă de 15 - 23, 26, 31, 36, 38 - 39,
Hessen-Kassel 42, 44, 54, 89, 136, 143,
Hilda, prinţesă de Anhalt- 167, 180, 182, 188
Dessau, 45 Hohenzollern, Ferdinand de,
Hohenlohe Waldenburg- vezi Ferdinand, rege al
Schillingsfürst, Friedrich- României
Karl prinţ de, vezi Hohenzollern, Franziska
Friedrich-Karl, prinţ de prinţesă de, vezi Franziska,
Hohenlohe Waldenburg- prinţesă de Hohenzollern
Schillingsfürst Hohenzollern, Frieda prinţesă
Hohenlohe Waldenburg- de, vezi Frieda, prinţesă de
Schillingsfürst, Katharina Hohenzollern
prinţesă de, vezi Katharina, Hohenzollern, Friedrich prinţ
prinţesă de Hohenzollern de, vezi Friedrich, prinţ de
Hohenzollern, Amelie- Hohenzollern
Zephirine prinţesă de, vezi Hohenzollern, Friedrich I
Amelie-Zephirine, prinţesă conte de, vezi Friedrich I,
de Salm-Kyrburg, conte de Hohenzollern
Hohenzollern, Antoinette Hohenzollern, Friedrich II
prinţesă de, vezi Antoinette, conte de, vezi Friedrich II,
prinţesă de Hohenzollern conte de Hohenzollern
Hohenzollern, Anton prinţ de, Hohenzollern, Friedrich III
vezi Anton, prinţ de conte de, vezi Friedrich III,
Hohenzollern conte de Hohenzollern
Hohenzollern, Anton Alois Hohenzollern, Friedrich IV
principe de, vezi Anton conte de, vezi Friedrich IV,
Alois, principe de conte de Hohenzollern
Hohenzollern Hohenzollern, Joseph
Hohenzollern, Carol, vezi Friedrich principe de, vezi
Carol I, rege al României Joseph Friedrich, principe
Hohenzollern, Caroline, vezi de Hohenzollern
Caroline, prinţesă de Hohenzollern, Josephina
Hohenzollern prinţesă de, vezi Josephina,
Hohenzollern, Eitel Friedrich I prinţesă de Hohenzollern
conte de, vezi Eitel Hohenzollern, Karl principe
Friedrich I, conte de de, vezi Karl, principe de
Hohenzollern Hohenzollern
Hohenzollern, Karl I conte de, Hohenzollern-Heigerloch,

vezi Karl I, conte de familia de, 18
Hohenzollern Holstein, Iulia, 73
Hohenzollern, Karl II conte Hoven, H. von der, 180
de, vezi Karl II, conte de Humboldt, Alexander von, 29
Hohenzollern Hurmuzaki, Eudoxiu de, 93,
Hohenzollern, Karl Anton 109
principe de, vezi Karl
Anton, principe de I
Hohenzollern
Hohenzollern, Karl Friedrich Iancu, Gheorghe, 115
principe de, vezi Karl Ingelheim, Francisc-Erwin
Friedrich, principe de conte de, 26
Hohenzollern Ionescu, R., 95
Hohenzollern, Katharina Ionescu, Take, 172
prinţesă de, vezi Katharina, Ioniţă, Gheorghe I., 183
prinţesă de Hohenzollern Iordache, Anastasie, 65
Hohenzollern, Leopold Iorga, Nicolae, 93, 120, 144,
principe de, vezi Leopold, 151, 152, 180, 181, 186
principe de Hohenzollern Istrati, C. I., 137
Hohenzollern, Maria prinţesă
de, vezi Maria, prinţesă de J
Hohenzollern
Hohenzollern, Nicolae prinţ Johann, conte de
de, vezi Nicolae, prinţ de Hohenzollern, 18, 19
România Joseph Friedrich, principe de
Hohenzollern-Sigmaringen, Hohenzollern, 19, 29
Paul prinţ de, vezi Paul, Josephina, prinţesă de Baden,
prinţ de Hohenzollern- vezi Josephina, prinţesă de
Sigmaringen Hohenzollern
Hohenzollern, Stephanie Josephina, prinţesă de
prinţesă de, vezi Stephanie, Hohenzollern, 35, 44
prinţesă de Hohenzollern Josephina, prinţesă de
Hohenzollern-Hechingen, Leuchtenberg, 75
familia de, 18 Josephina, regină a Olandei,
Hohenzollern-Hechingen, vezi Josephina, prinţesă de
Friedrich principe de, vezi Leuchtenberg
Friedrich, principe de
Hohenzollern-Hechingen
197
VASILE DOCEA
K Kosch, Wilhelm, 154

Kremnitz, Mite, 6, 43, 119,
Kalinderu, Ion, 136 144, 147, 148, 153, 155 -
Karl, principe de 160, 180
Hohenzollern, 22 - 30 Kukula, Richard, 154
Karl I, conte de Hohenzollern, Kullnick, Heinz, 164
17, 18
Karl II, conte de
Hohenzollern, 18
L
Karl-Alexander, mare duce de Lahovari, Alexandru, 67, 68
Saxa-Weimar, 74 Lambrino, Carol Mircea, 184
Karl Anton, principe de Lambrino, Ioana, 184, 189
Hohenzollern, 13, 16, 21, Las Casas, Bartolome de, 88
23 - 36, 44, 45, 47, 49 - 79, Laurian, August Treboniu,
104, 117, 143, 154, 190 127
Karl August, mare duce de Leopold, duce de Anhalt
Saxa-Weimar-Eisenach, 76 Dessau, 45
Karl Friedrich, principe de Leopold, principe de
Hohenzollern, 19 Hohenzollern, 44, 170
Karl Ludwig Friedrich, duce Leuchtenberg, Augusta
de Baden, 35 prinţesă de, vezi Augusta,
Katharina prinţesă de prinţesă de Leuchtenberg
Hohenzollern, 19, 20, 24, Leuchtenberg, Eugenia
26, 118 prinţesă de, vezi Eugenia,
Katharina, prinţesă de prinţesă de Leuchtenberg
Hohenlohe Waldenburg- Leuchtenberg, Josephina
Schillingsfürst, vezi prinţesă de, vezi Josephina,
Katharina, prinţesă de prinţesă de Leuchtenberg
Hohenzollern Leuchtenberg, Maria prinţesă
Kaufhold, Walter, 18, 20, 21, de, vezi Maria, prinţesă de
24 Leuchtenberg
Kayser, preot militar, 81 Leuchtenberg, Maximilian
Kempf, Peter, 18, 20, 21, 24 duce de, vezi Maximilian,
Keudell, von, 89 duce de Leuchtenberg
Keyserling, 79 Lindenberg, Paul, 31, 37, 43,
Kogălniceanu, Mihail, 126, 49, 104, 145, 148, 161 -
188 172, 175 - 177, 180
Konrad, Burggraf de
Nürnberg, 17
Lippe, familia de, vezi Maria, mare ducesă rusă, fiica

Schaumburg-Lippe, familia ţarului Alexandru II, 68 - 72
de Maria, prinţesă de Saxa-
Loewenstein, Karl, 90, 108 Weimar, 74
Lohmann, pastor, 81 Maria Nicolaevna, mare
Louis, duce de Nemours, 54 ducesă rusă, 57
Louis-Philippe, rege al Franţei Maria Pavlovna, mare ducesă
54, 55, 74 rusă, 74
Louise, prinţesă de Suedia, 75 Marinescu, Dumitru, 182
Louise-Wilhelmine prinţesă de Marino, Adrian, 86
Bavaria, 73 Massenbach, Heinrich von,
Ludwig I, rege al Bavariei, 73 15, 17, 18, 21
Luisa, prinţesă de Hessen- Mast, Peter, 15, 16, 17, 20
Kassel, 72 Mateescu, Corneliu, 172
Luisa, prinţesă de Prusia, 74 Maximilian duce de Bavaria,
Luise, prinţesă de Olanda, 75 73, 74
Maximilian, duce de
M Leuchtenberg, 57
Maximilian, duce de
Maiorescu, Titu, 172, 190 Württemberg, 77
Margareta, prinţesă de Maximilian I de Habsburg,
Genova, 63 - 70 împărat german, 17
Margareta, prinţesă de Maximilian I, principe de
Nemours, 54 - 55, 73, 75 Hohenzollern, 19, 20
Maria, prinţesă de Edinburgh, Maximilian I Josef, rege al
113 Bavariei, 57, 73
Maria, prinţesă de Hessen, Meinrad I, principe de
soţia ţarului Alexandru II al Hohenzollern, 19
Rusiei, 68 Meinrad II, principe de
Maria, prinţesă de Hessen- Hohenzollern, 19
Kassel, 45 Melhisedec, episcop, 70
Maria, prinţesă de Mihai I, rege al României,
Hohenzollern, 44, 76, 141, 111, 142, 145, 181, 186
156, 180, 183, 185 Mihai Viteazul, domn al Ţării
Maria, prinţesă de Româneşti, 119, 130
Leuchtenberg, 61, 62 Mihail Pavlovici, mare duce
Maria, prinţesă de Nassau, 78 rus, 58, 78, 90
Maria, prinţesă de Olanda, 74 Mill, John Stuart, 95
Minck, Oskar, 114
199
VASILE DOCEA
Mirabeau, 102 Nassau, Therese prinţesă de,

Mircea cel Bătrân, domn al vezi Therese, prinţesă de
Ţării Româneşti, 130, 133 Nassau
Ciobanu, Mircea, 187 Năstase, Dumitru, 100
Moruzi, Alexandru, 61 Neagoe, Manole, 97
Mousnier, Roland, 88, 90 Neagoe, Stelian, 160, 185, 186
Mumuleanu, Barbu Paris, 93 Neagu, Cosma, 182
Murar, Ioan, 115 Neigebaur, Johann Ferdinand,
Murat, Andreas, 47 92
Murat, Anna prinţesă, 35, 46, Nemours, Blanche prinţesă de,
47, 50, 51, 53, 54, 149 vezi Blanche, prinţesă de
Murat, Antoinette, vezi Nemours
Antoinette, prinţesă de Nemours, Louis duce de, vezi
Hohenzollern Louis, duce de Nemours
Murat, familia, 47 Nemours, Margareta prinţesă
Murat, Joachim, 22, 23, 25, 47 de, vezi Margareta, prinţesă
Murat, Lucien, 46 de Nemours
Murat, Pierre, 23 Neubert, Franz, 164
Nicolae, prinţ de România
N 142, 187
Nicolae, mare duce rus, 168
Nando, vezi Ferdinand, rege al Nicolae I, ţar al Rusiei, 33, 57,
României 58, 76
Napoleon I, împărat francez, Nipperdey, Thomas, 34, 108
19, 20, 22, 23, 35, 46, 57 Noailles, Antoine de, 46
Napoleon III, împărat francez,
32, 46, 47, 50, 51, 52, 53,
54, 55, 56, 58, 63, 75, 80,
O
82, 94, 105, 167 Odobescu, Alexandru, 134
Napoleon, prinţ, 75 Offenburg, baronul de, 61
Nassau, Adolf duce de, vezi Oldenbourg, Alexandru prinţ
Adolf, duce de Nassau de, 62, 76
Nassau, Maria prinţesă de, Oldenbourg, Pierre prinţ de,
vezi Maria, prinţesă de 76
Nassau Oldenbourg, Therese prinţesă
Nassau, Sophie prinţesă de, de, 76
vezi Sophie, prinţesă de Olga Constantinovna, mare
Nassau ducesă rusă, 72
Orléans, Clementina prinţesă R

de, 74
Orléans, Louis duce de, 54 Rall, Hans, 57
Orléans-Bourbon, Ferdinand Rall, Marga, 57
prinţ de, 73 Rauch, general, 57, 58, 59
Oscar, prinţ moştenitor al Rădulescu, Mihai Sorin, 20,
tronului Suediei şi 23, 35
Norvegiei (regele Oskar II), Reinalter, Helmut, 89
80 Renouvin, Pierre, 33
Oscar I, rege al Suediei 75 Reuss, Heinrich VII prinţ, 52,
Osman Paşa, 168 53
Riker, T.W., 42
Roller, Mihail, 181
P Rosetti, C. A., 107
Panu, George, 171 Rosetti, Theodor, 190
Pascal, A., 95, 107, 110 Rosnovanu, 61
Paul, prinţ de Hohenzollern- Royer-Collard, 95
Sigmaringen, 142, 183, 184 Rüpplin, căpitan von, 30
Pauline, prinţesă de Saxa- Russu, Vasile, 60
Weimar, 76 Rusu, Dorina N., 135
Pavel I, ţar al Rusiei, 74 Rusu, Dumitru D., 182
Pencovici, Alexandru, 42, 87
Pennington, Kenneth, 88, 99, S
100
Pepoli, Joachim Napoleon Salazar, 170
marchiz de, 25 Salm-Kyrburg, Amelie
Perreux, Gabriel, 184 Zephirine prinţesă de, vezi
Petrescu, G., 110 Amelie Zephirine, prinţesă
Petric, Aron, 182 de Salm-Kyrburg
Phillipe, conte de Flandra, 76 Salm-Kyrburg, Friedrich prinţ
Pinheiro-Ferreira, 95 de, vezi Friedrich, prinţ de
Pippidi, Andrei, 98 Salm-Kyrburg
Pitro, Giovanni Battista, Sapieha, Anna prinţesă, 54
cardinal, 57, 117 Saxa, Elisabeta prinţesă de,
Polihroniade, Mihail, 43, 47, vezi Elisabeta, prinţesă de
49, 180 Saxa
Poni, Petru, 126, 132
Popa, Anghel, 93
Popea, episcop, 132
201
VASILE DOCEA
Saxa-Coburg-Gotha, Victoria Schaumburg-Lippe, Adolf

prinţesă de, vezi Victoria, prinţ de, vezi Adolf, prinţ de
prinţesă de Saxa-Coburg- Schaumburg-Lippe
Gotha Schaumburg-Lippe, familia
Saxa-Coburg-Gotha, Amelie de, 77, 78
prinţesă de, vezi Amelie, Schaumburg-Lippe, Hermine
prinţesă de Saxa-Coburg- prinţesă de, vezi Hermine,
Gotha prinţesă de Schaumburg-
Saxa-Coburg, Clementine Lippe
ducesă de, vezi Clementine, Scheibert, Justus, 144
ducesă de Saxa-Coburg Scurtu, Ioan, 183, 187, 188
Saxa-Coburg-Gotha, August Seiler, Johannes Michael, 22,
prinţ de, vezi August, prinţ 29
de Saxa-Coburg-Gotha Serres, 95
Saxa-Coburg-Kohary, familia Sigismund de Luxemburg,
de, 76, 77, 78 împărat al Imperiului
Saxa-Weimar, Augusta german şi rege al Ungariei,
prinţesă de, vezi Augusta, 39
prinţesă de Saxa-Weimar Sophia, prinţesă de Olanda, 74
Saxa-Weimar, Hermann prinţ Sophie, prinţesă de Bavaria,
de, vezi Hermann, prinţ de 73, 75
Saxa-Weimar Sophie, prinţesă de Nassau, 80
Saxa-Weimar, Karl-Alexander Sorel, Albert, 21
mare duce de, vezi Karl- Springer, Anton, 124
Alexander, mare duce de Stackelberg, Natalie Frejin
Saxa-Weimar von, 43
Saxa-Weimar, Maria prinţesă Stahl, Friedrich Julius, 89
de, vezi Maria, prinţesă de Stephanie mare ducesă de
Saxa-Weimar Baden (născută
Saxa-Weimar, Pauline Beauharnais), 35
prinţesă de, vezi Pauline, Stephanie, prinţesă de
prinţesă de Saxa-Weimar Hohenzollern, 44
Saxa-Weimar-Eisenach, Karl Stoicescu, Constantin, 125
August mare duce de, vezi Strat, Ion, 102
Karl August, mare duce de Sturdza, D. A., 110, 126, 162,
Saxa-Weimar-Eisenach 180
Schaefer, Georg, 15, 16, 36, Sturdza, D. C., 110
37, 143 - 146, 153 - 155, Sturdza, Gr., 61
158, 160
Sturdza, Ioniţă Sandu, domn al Ungureanu, Gheorghe, 92

Moldovei, 112 Urechia, V. A., 92, 128
Sturdza, Mihail, domn al Usedom, conte, 65
Moldovei, 92
Sylva, Carmen, vezi Elisabeta, V
regina României
Valjavec, Fritz, 93
Văcărescu, T. C., general, 43,
Ş 157
Şaguna, Andrei, 132 Victor Emanuel II, rege al
Şotropa, Valeriu, 109 Italiei, 63 - 64
Ştefan cel Mare, domn al Victoria, regină a Angliei 72,
Moldovei, 119, 130 76
Ştefănescu, Grigore, 128 Victoria, prinţesă de
Saxa.Coburg-Gotha, 54
T Vitcu, Dumitru, 65
Vladislav-Vlaicu, domn al
Tell, Alexandru Christian, 43, Ţării Româneşti, 111
47, 49, 180 Voinov, N., 116, 117
Thassilo, conte de Zolern, 15
Therese, prinţesă de Nassau,
76
W
Thyra, prinţesă de Danemarca, Waldburg, Johann Staeger de,
72, 75 - 76 25
Thurn und Taxis, familia Waldeck şi Pyrmont, George
princiară de, 153 prinţ de, vezi George, prinţ
Timofte, Mihai, 38 de Waldeck şi Pyrmont
Toqueville, Alexis de, 95 Werdenberg, familia de, 18
Tzigara-Samurcaş, Alexandru, Werner, baron, 77
46, 125, 134, 155, 159, 163 Werthern, baron, 170
Wezil de Zolorin, 16
Ţ Wied, Elisabeta prinţesă de,
vezi Elisabeta, regină a
Ţuţui, Gheorghe, 183 României
Wied, familia de, 80 - 81
U Wied, Hermann, prinţ de, vezi
Hermann, prinţ de Wied
Umberto, prinţ moştenitor al Wied, Wilhelm de, vezi
Italiei, 63, 67 - 68 Wilhelm, principe de Wied
203
VASILE DOCEA
Wilhelm, prinţ de Danemarca, Württemberg, Wilhelm I rege,

72 vezi Wilhelm I, rege în
Wilhelm, principe de Wied, 74 Württemberg
Wilhelm I, rege al Prusiei şi
împărat al Germaniei 33, 50 X
- 51, 57 - 58, 74, 156
Wilhelm I, rege în Xenopol, A. D., 101, 102, 109,
Württemberg, 76 137, 181
Wilhelm II, rege al Olandei,
74 Z
Wilhelm II, rege al Prusiei şi
împărat al Germaniei, 15 Zingeler, Karl Theodor, 19 -
Withman, Sidney, 159 22, 24, 26 - 27, 30, 32, 35,
Wolbe, Eugen, 43, 127, 180 45, 47, 104, 143
Wright, 175 Zolern, Thassilo conte de, vezi
Württemberg, familia de, 17, Thassilo, conte de Zolern
58, 76 Zolorin, Wezil de, vezi Wezil
Württemberg, Maximilian de Zolorin
duce de, vezi Maximilian, Zolorin, Burchardus de, vezi
duce de Württemberg Burchardus de Zolorin
Zotta, Sever, 43
View publication stats

Docea CarolIsimonarhiaconstitutionala

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Docea CarolIsimonarhiaconstitutionala

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

Carol I și monarhia constituțională. Interpretări istorice, Timișoara, Presa

Book · March 2001

Regional Identity of Banat View project

Germans in Romania View project

The user has requested enhancement of the downloaded file.

CAROL I ŞI MONARHIA CONSTITUŢIONALĂ

PRESA UNIVERSITARĂ ROMÂNĂ

ÎNTRE FAMILIE SI POLITICA

Conştiinţa genealogică a regelui Carol I 13

De la glasul inimii la „raison d’Etat“:

Europa monarhică şi România lui Carol I:

Carol I şi Academia Română 123

DESPRE IZVOARE SI ISTORIOGRAFIE

Jurnalul regelui Carol I 141

„Memoriile“ regelui Carol I: autori, surse, ediţii 151

Un confident al regelui: scriitorul Paul Lindenberg 161

Între inerţie şi resurecţie: istoriografia monarhiei

INDICE DE PERSOANE 191

Cartea de faţă reuneşte rezultatele cercetărilor ce le-am

tiparului. Pe toate, însă, edite sau inedite, le leagă interesul

Timişoara, mai 2001 Vasile Docea

„Numele Hohenzollern este un nume de onoare, de care

1 „Der Name Hohenzollern ist ein Ehrenname, dessen er sich stets in

deveni o componentă definitorie a personalităţii, îl numim

Familia joacă un rol covârşitor în formarea unei persoane.

copilului sau a tânărului. Dar, în afara acţiunii nemijlocite, care

Dresda4. Doctor în filosofie, Georg Schaefer avea să devină mai

4 Arhivele Statului Bucuresti, Fond Casa Regala, dos. 26/1893.

Maute)9, este evocat de documente între 1085 şi 1115. Nepotul

9 În limba germană, cuvintele Zoller şi Maute înseamnă acelaşi lucru: vameş.

Werdenberg etc.), intră în stăpânirea ramurii şvabe a

12 Walter Kaufhold, Peter Kempf, Fürstenhaus Hohenzollern. Schloss

Dunăre, au distrus castelul Sigmaringen. De refacerea lui s-au

proprietate a principelui de Salm-Kyrburg17. Prietenia prinţesei

17 Mihai Sorin Rădulescu, Despre ascendenţa franceză a dinastiei regale a

domeniile Achberg şi Hohenfels şi mănăstirile Habstal şi Wald.

principatul Hohenzollern-Sigmaringen. Albert Sorel, L’Europe et la

ci se limitau la vânătoare. Prin el am văzut cum secolul

28 K. Th. Zingeler, op. cit., p. 26.

cumnatul lui Napoleon31. Totodată i-a fost încredinţată comanda

31 Era căsătorit cu o soră a lui Napoleon, Carolina.

“în castelul Sigmaringen stăpânea despotismul

33 Aus dem Leben König Karls…, I, p. XIII – XIV.

“Severului bunic îi datorează (regele Carol – n. a.) nu

37 Aus dem Leben König Karls…, I, p. XIV.

această căsătorie târzie nu au rezultat copii. Bunica adoptivă,

Viitorul rege al României avea 14 ani atunci când a murit

44 Ansichten und Anleitungen über das Leben mit besonderer

“Fereşte-te să încredinţezi altora secretele care îţi sunt

Între multe locuri comune, apar şi idei originale. Toate la un loc

universităţile din Tübingen, Göttingen şi Berlin 46. În tot acest

Germaniei, un gest exemplar, pe care ar fi dorit să-l urmeze şi

48 Aus dem Leben König Karls…, I, p. 22 – 23.

al unei brigade de infanterie, în aprilie 1851. Un an mai târziu, a

50 K. Th. Zingeler, Karl Anton Fürst von Hohenzollern…, capitolul “Cariera

55 Profitând de slăbiciunea Austriei, confruntată cu mişcările revoluţionare,

conservator-liberală, au intrat Rudolf von Auerswald, vechi

57 Thomas Nipperdey, op. cit., p. 698 – 699.

trimise soţiei sale rămasă la Düsseldorf, evocă întâlnirile

Orgoliul bine temperat

Cu o astfel de ascendenţă genealogică şi educaţie,

Astfel, în 1856, se prezintă la examenul pentru dobândirea