UNIVERSITATEA “OVIDIUS”, CONSTANŢA

FACULTATEA DE ISTORIE ŞI ŞTIINŢE POLITICE

SPECIALIZAREA ŞTIINŢE POLITICE

ANUL II, GRUPA I

REFERAT LA ISTORIE POLITICĂ

TEMA

STUDENT:

-2008-

1
 Cele mai importante lucruri din lume
au fost realizate de oameni care
au continuat să încerce chiar şi când
se părea că nu mai este nicio speranţă.

Dale Carnegie

ÎN LOC DE INTRODUCERE
2
 Cuvântul Hohenzollern despărţit, în limba germană, înseamnă: Hoch – înalt, vârf;
zollern – colină. Traducerea substantivului propriu, în acest sens, înaltă colină, corespunde în
întregime “virtuţilor marii case nobiliare germane a Hohenzollernilor, recunoscută în întreaga
Europă pentru că a dat generaţii de personalităţi ale istoriei medievale şi moderne între care şi
Dinastia Regală Română (Carol I, Ferdinand I, Carol al II-lea, Mihai I)” 1.
Castelul Sigmaringen este “unul din cele două leagăne de piatră” 2 ale puternicei viţe a
Hohenzollernilor şi are o vechime de o mie de ani, fiind trainic ca o fortăreaţă invincibilă.
Acesta datează din sec. al XVI-lea, iar după încheierea Războiului de 30 de ani au loc o serie de
lucrări de restaurare.
Principele Meinrad I (1638-1681) reface partea de apus. Principele Iosif Friederich
(1715-1769) reconstruieşte intrarea până la turnul cel mare. Principele Carol Anton reface în
totalitate castelul: camere luxoase, săli de serbări, saloane pentru Împăratul şi Regele
Germaniei, Casa Artelor, etc. Din nefericire, la 17 aprilie 1893 izbucneşte un incendiu în care se
pierd multe lucruri de valoare, însă partea incendiată este repede restaurată cu statui, tablouri de
artă, cărţi rare şi multe alte obiecte de valoare.
„NIHIL SINE DEO” (Nimic fără Dumnezeu), deviza ce se află scrisă în castelul
Sigmaringen indică respectul faţă de Suprema Forţă. Această deviză şi multe alte lucruri ce
ţin de arhitectură au fost preluate şi de Dinastia Română la momentul construirii Castelului
Peleş din Sinaia.3

CINE E CAROL I ?
1
Boris Crăciun, Regii şi reginele României. O istorie ilustrată a Casei Regale, Colecţia Dinastia, Editura Porţile
Orientului, Iaşi, 1996, p.5
2
Ibidem, p.7
3
Ibidem, pp.11-13

3
 Regele Carol I s-a născut la data de 7 aprilie 1839, în castelul Sigmaringen, fiind cel de-al
doilea fiu al prinţului Carol Anton de Hohenzollern şi al prinţesei Iosefina. Carol a beneficiat de
o educaţie ce avea la bază o viitoare carieră militară.4
După terminarea cursurilor secundare Carol intră la Şcoala de cadeţi din Münster şi este
numit sublocotenent la Regimentul de artilerie de gardă. În 1857 termină cursurile Şcolii de
Artilerie din Berlin. Până în 1866 a fost locotenent în Regimentul al doilea de Dragoni ai Gărzii
Prusace.5
De tânăr cunoştea limbile europene de circulaţie printre care şi franceza şi germana. Deşi
era mic de statură şi sensibil, prinţul Carol era un soldat desăvârşit, ordonat şi chibzuit, bun
politician, împărtăşea idei liberale.6

ALEGEREA ŞI VENIREA LUI CAROL ÎN ROMÂNIA

Sigur vă întrebaţi de ce era nevoie de un domn străin să conducă România, mai ales că
aveam un domnitor, Alexandru Ioan Cuza, fondatorul României moderne. Cercetând diferite
lucrări de istorie am descoperit mai multe cauze ale acestui fapt.
O primă cauză a fost că unii mari proprietari se temeau că se va continua cu împărţirea
pământurilor către ţărani, ceea ce le-ar fii afectat statutul. O altă cauză a fost că viaţa privată a lui
Cuza era aspru criticată.7 De asemenea, de multe decenii intrase în mentalitatea oamenilor
politici din secolul al XIX-lea că ţara noastră nu va capata un statut de ţară cu adevarat liberă,
independentă şi de stil occidental decât în ziua când va avea un rege sau un principe dintr-o
dinastie străină, şi nu în ultimul rând pentru a înceta luptele dintre diversele familii mari de la
noi: Ghica sau Bibescu, Cantacuzino sau Mavrocordat.8
După abdicarea forţată a lui Cuza puterea a fost preluată de o Locotenenţă domnească
sub preşedenţia lui Ion Ghica. Iniţial coroana a fost oferită principelui Phillipe de Flandra, dar
4
Ibidem, pp.13-20
5
Mite Kremnitz, Regele Carol al României, Editura Porţile Orientului, Iaşi, 1995, pp. 12-13
6
Ibidem, pp. 15-17
7
Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 200
8
Stelian Neagoe, Memoriile Regelui Carol I al României, de un martor ocular, volumul I (1866-1869), Editura
Scripta, Bucureşti, 1992, p. 5

4
acesta a refuzat pentru ca nu îl interesa să conducă o ţară din Estul Europei încă supusă Turciei,
apoi Principelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen.9
Originea acestei candidaturi a lui Carol I stă, în lipsa unor dovezi concrete, sub semnul
incertitudinii. Se spune că propunerea ca pe tronul României să vină Carol de Hohenzollern a
venit din partea lui Napoleon al III-lea şi a fost făcută cunoscută delegaţiilor români prin
intermediul Hortensiei Cornu.10 Alţi autori sunt de părere că propunerea a venit din partea omului
politic francez Galhan şi a fost comunicată, încă din 1865 amicului său I.C.Brătianu. Se spune că
această recomandare s-ar fi bucurat şi de sprijinul Hortensiei Cornu, din cercul Împăratului
francez, baronesei de Franque cât şi de sprijinul Mathildei de Lhuys, soţia ministrului de externe
francez, personae aflate în stânse legaturi cu familia de Hohenzollern. 11 În „Memoriile Regelui
Carol I” se menţionează doar ca Brătianu a propus candidatura având avizul lui Napoleon al III-
lea.12
Toate aceste mărturii reflectă susţinerea, directă sau indirectă, a cercurilor franceze faţă
de posibilitatea alegerii lui Carol de Hohenzollern pe Tronul Principatelor Unite. 13
În Romania Locotenenţa şi Ministerul au propus candidatura prinţului Carol de
Hohenzollern, sub numele de Carol I, la tronul României.
Plebiscitul naţional de 2-8 aprilie 1866 a consfiinţit alegerea prinţului Carol I ca
Domnitor al României. La 16 aprilie el a fost informat de I.C.Brătianu printr-o scrisoare că „cinci
milioane de români l-au votat ca suveran”. De la aflarea acestei veşti în mai puţin de o lună Carol
avea să se afle pe tronul României.14
Sprijinit de Napoleon al III-lea, Wilhem I şi Otto von Bismark, legături benefice pentru
statul român, prinţul pleacă spre România, la 29 aprilie, alături de I.C.Brătianu şi consilierul von
Werner.
Carol a călătorit sub un nume fals. Traseul pe calea ferată a fost efectuat pe ruta
Dusseldorf-Bonn-Freiburg-Zurich-Viena-Budapesta, iar de la Baziaş se îmbarca clandestin pe un
vapor dunărean ce i-a dus la Turnu Severin.15

9
Neagu Djuvara, op.cit., pp. 201-203
10
Marcel Emérit, Madame Cornu et Napoleon III, Editura Grasset, Paris, 1937, pp. 60-77
11
Georgian Pamfil, Întemeierea dinastiei române, Bucureşti, 1940, pp. 26-30
12
Stelian Neagoe, op.cit., p. 35
13
Sorin Liviu Damean, Carol I al României 1866-1881, volumul I, Editura Paideia, Bucureşti, 2000, p. 45
14
Stelian Neagoe, op.cit., pp. 36-37
15
Boris Crăciun, op.cit., p.23

5
 În dimineaţa zilei de 29 aprilie pregătirile pentru plecarea lui Carol sunt pe sfârşite, şi
după ce citeşte o mulţime de telegrame de felicitări adresate din România care salutau cu bucurie
decizia lui, îşi i-a rămas bun de la părinţi şi pleacă spre Renn, unde în gară era aşteptat de
consilierul von Werner.
A doua zi de dimineaţă ajung împreună la Freiburg, apoi pleacă spre Zurich. 16 Aici este
aşteptat de baronul von Mayenfisch ce urma să-l însoţească şi acesta în România. Tot aici este
locul unde Carol îşi procură un paşaport elveţian şi de acum înainte va călători sub numele de
Karl Hettingen17, ce dorea să ajungă la Odessa pentru afaceri, iar semnalmentele menţionau la
semne particulare portul ochelarilor, graţie cărora prinţul speră să se facă de nerecunoscut. 18
La 4 mai prinţul ajunge la Salzburg, graniţa dintre Bavaria şi Austria. 19 La 5 mai ajung la
Viena, de unde s-au urcat într-o trăsură pentru a fi duşi la gara Pestei. Drumul a fost făcut apoi,
prin Presburg şi Pesta, traversând Ungaria.20 La 6 mai ajung la Baziaş unde află ca vapoarele
transportau trupe şi că cea mai mare şansă de plecare ar fi peste două zile. 21 La 8 mai urcă pe vas,
unde o oră mai târziu îşi va face apariţia şi I.C.Brătianu. La ora patru vaporul ajunge la Turnu-
Severin.22
Carol este recunoscut pentru prima dată în România în momentul coborârii de pe vas, iar
I.C.Brătianu se prezintă înaintea lui, rugându-l sa i-a loc într-o trăsură pregătită anterior. Este
recunoscut de căpitanul vasului care a exclamat: „Mare Dumnezeule! Acesta trebui să fie prinţul
de Hohenzollern.”23
Încă de pe drum prinţul scrisese împăratului francez că urmându-i exemplul dat, se
încumetă şi el să ducă spre glorie şi fericire poporul ce-l alesese prin plebiscit. Împăratului Rusiei
îi scrisese că România numai sub umbra şi sub scutul acestei ţări vecine a putut întradevăr să
existe. Sultanului i-a exprimat speranţa, că-i va fi binevoitor, căci legături vechi de secole ţin
alipite Principatele Dunărene de Imperiul Otoman. Şi, în sfârşit, de pe vapor, el scrie împăratului
Austriei că speră la bunăvoinţa acestuia şi că doreşte să aibă cele mai amiabile legături cu această
puternică ţară.24
16
Paul Lindenberg, Carol I regele României, Editura Ziarul „Universul”, Bucureşti, 1915
17
Stelian Neagoe, op.cit., pp. 46-47
18
Paul Lindenberg, op.cit., p. 65
19
Stelian Neagoe, op.cit., p. 48
20
Paul Lindenberg, op.cit., p. 67
21
Cezar Petrescu, Cei trei regi, Editura Rai, Bucureşti, 1935, pp. 16-17
22
Stelian Neagoe, op.cit., pp. 50-52
23
Paul Lindenberg, op.cit., p. 69
24
Mite Kremnitz, op.cit., p. 23

6
 La 10 mai a avut loc intrarea solemnă în Bucureşti, unde de la mare depărtare de oraş îl
aşteptau mase compacte de popor. Tot în această zi, care ulterior a devenit ziua Regelui, Carol a
depus jurământul ca domn constituţional, în faţa Parlamentului, prezidat atunci de Manolache
Costache Epureanu. Jurământul a fost citit de colonelul Haralamb în limba română: „ Jur să fiu
credincios legilor Tării, de a menţine religiunea României precum şi integritatea teritoriului,
precum şi de a domni ca Prinţ constituţional ”.25

POLITICĂ INTERNĂ ŞI POLITICĂ EXTERNĂ

Noul domn, principele Carol I, a cunoscut cea mai lungă domnie din istoria poporului
român (1866-1914). Programul lui Carol I a avut trei obiective definitorii: stabilitate politică prin
regim constituţional, modernizare şi continuitate dinastică.
Primii ani de domnie s-au caracterizat printr-o puternică instabilitate politică, până în
anul 1871 schimbându-se 13 guverne, din cauză că în lumea politică românească se conturau
încet formele constituţionale. În 1871 vrea să abdice, deoarece au existat câteva frământări
antigermane, întreţinute în mod iscusit de liberali, care se aflau pe atunci în opoziţie, urmată şi de
o conspiraţie republicană, care a reuşit să instaureze o republică de o zi, la 8 august 1870, la
Ploieşti. În urma consultărilor cu o parte din oamenii politici din acea epoca, Carol renunţă la
ideea abdicării. Din acel moment, toate aspectele politice au intrat pe o pantă ascendentă. 26
Carol I s-a implicat atât în politica internă cât şi în cea externă a ţării. Dintre numeroasele
fapte importante, voi prezenta decât două: pe plan intern – Constituţia din 1866, iar pe plan
extern – Războiul de Independenţă.

STUDIU DE CAZ

CONSTITUŢIA DIN 1866

25
Paul Lindenberg, op.cit., pp. 71-73
26
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997, pp. 237-
239

7
 Cerinţa Divanurilor ad-hoc din 1857, referitoare la alegerea unui Principe străin dintre
Casele domnitoare din Europa, fusese împlinită prin acceptarea Tronului Principatelor Unite de
către Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. O dată realizat acest important obiectiv, cercurile
conducătoare de le Bucureşti, fără a ţine cont de protestele Puterilor garante si bazându-se pe
divergenţele existente între ele, şi-au concentrat atenţia în direcţia elaborării unui pact
fundamental menit a consacra trecerea de la domnia (monarhia) electivă, cu un pronunţat
caracter personal, la monarhia constituţională ereditară, de la Domnul autohton la Principele
străin.27
La 10 mai Locotenenţa domnească şi-a încetat exercitarea atribuţiilor cu care fusese
însărcinată. Şeful statului a apelat la un Guvern de coaliţie, de orientare conservatoare şi liberal-
radicală, format din: Lascăr Catargiu – preşedintele Consiliului de miniştri şi Interne; Petre
Mavrogheni – Afacerile străine; Ion C.Brătianu – Finanţe; Ion C.Cantacuzino – Justiţie;
Constantin A.Rosetti – Culte şi Instrucţiune publică; generalul Ioan Gr. Ghica – Război; Dimitrie
A.Sturdza – Lucrări publice.28 Scopul acestui guvern era acela de a lucra „pentru a asigura
drepturile noastre şi pentru a susţine pe alesul nostru Carol I”.29
Constituţia din 1866 este actul fundamental al României moderne. La elaborarea lui au
contribuit atât liberalii cât şi conservatorii. El nu a fost doar o imitaţie a Constituţiei belgiene, din
1831, aşa cum s-a vehiculat în epocă. La baza ei au stat şi prevederile din actele anterioare, deja
consacrate, referitoare la organizarea politico-statală, dar şi proiectul întocmit de Comisia
Centrală de la Focşani (1859), Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864) şi proiectul
Consiliului de Stat (februarie 1866).30
În forma sa definitivă, Constituţia era alcătuită din 133 de articole reprezentând 8 titluri:
despre teritoriul român (art. 1-4); despre drepturile românilor (art. 5-30); despre puterile Statului
(art. 31-107); despre finanţe (art. 108-117); despre puterea armată (art. 118-123); dispoziţiuni
generale (art. 124-128); despre revizuirea Constituţiei (art. 129); dispoziţiuni tranzitorii şi
suplimentare (art. 130-133).31
Constituţia a consacrat o serie de principii esenţiale: suveranitatea naţională şi
guvernământul reprezentativ (art.31), separaţia puterilor în stat: executivă, legislativă,
27
Sorin Liviu Damean, op. cit., p. 61
28
G.D.Nicolescu, Parlamentul român, 1866-1901, partea I, Bucureşti, 1903, p. 10
29
Ion Mamina, Ion Bulei, Guverne şi guvernanţi, 1866-1916, Editura Silex, Bucureşti, 1999, p. 11
30
Sorin Liviu Damean, op .cit., p.63
31
Constituţiunea din 1866, Monitorul Oficial, nr. 142, 1/13 iunie 1866

8
judecătorească (art.32, 35, 36), monarhia ereditară, în persoana lui Carol I şi a moştenitorilor săi
(art. 82), drepturi şi libertăţi cetăţeneşti ca libertatea deplină a conştiinţei, a presei, de a organiza
întruniri publice, egalitatea în faţa legii, protejarea proprietăţii, dreptul de a învăţa, etc.(art. 5, 14,
19, 23). Unul dintre cele mai controversate articole l-a constituit cel referitor la naturalizare,
prevăzându-se expres că: „Numai străinii de rituri creştine pot dobândi împământenirea”(art.7).
Acest lucru implica excluderea evreilor de la exercitarea drepturilor politice (art. 8) şi, ca un
corolar, se menţiona că numai românii pot fi admişi în funcţiile publice, civile şi militare (art.
10). Potrivit articolului 32 al Constituţiei, puterea legislativă era exercitată de către Domn şi
reprezentanţa naţională, compusă din Adunarea Deputaţilor şi Senat, fiind necesar ca orice lege
să întrunească acordul de voinţă al tuturor celor trei ramuri (art.32-33). Puterea executivă era
încredinţată Domnului, care o exercita prin intermediul miniştrilor, iar puterea judecătorească
urma să fie asigurată de Curţi şi tribunale, hotărârile şi sentinţele pronunţându-se în virtutea legii
şi executându-se în numele Domnului (art. 36).32
Constituţia a fost promulgată de Carol I la 1 iunie 1866, fiind cea mai longevivă
Constituţie (1866-1923) şi cea mai importantă realizare a lui Carol. Ea a permis dezvoltarea şi
modernizarea statului român. Nu menţiona dependenţa noastră faţă de Imperiul Otoman, ceea ce
a deschis drumul Independenţei.33
Constituţia adoptată în 1866 a suferit o serie de modificări, printre care: în 1879
dispoziţiile privitoare la drepturile politice; în 1884 cele privitoare la domn, presă, sistemul
electoral şi la pământurile rurale; în 1918, ca urmare a desăvârşirii statului naţional unitar
român.34

STUDIU DE CAZ

RĂZBOIUL DE INDEPENDENŢĂ

32
Sorin Liviu Damean, op. cit., pp. 64-68
33
Boris Crăciun, op.cit., p. 30
34
Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant et Alli, Istoria României, Editura Enciclopedică, 1999, p. 385

9
 În politica externă, atât conservatorii cât şi linberalii erau de părere că România nu poate
avea statutul de ţară independentă sau să devină o putere regională dacă este singură.
În perioada 1871-1876 la putere s-au aflat conservatorii în frunte cu Lascăr Catargiu.
Aceştia împreună cu Carol au eleborat o strategie ce avea ca scop câştigarea sprijinului
internaţional în vederea obţinerii independenţei, încheind tratate comerciale cu Austro-Ungaria,
Germania şi Rusia.35
Rusia şi Austro-Ungaria nu erau interesate în consolidarea noului stat român din diferite
motive. Carol a anticipat ca un război între Rusia şi Imperiul Otoman era inevitabil, drept urmare
el a chemat în 1876 la conducerea ţării pe liberali, Ioan Brătianu ocupând funcţia de preşedinte al
Consiliului de miniştri şi Mihail Kogălniceanu la externe.
În octombrie 1876, Ioan C. Brătianu a avut câteva discuţii cu ţarul Alexandru al II-lea al
Rusiei. Aceste discuţii au permis semnarea la 4 aprilie 1877, la Bucureşti, a unei convenţii
militare ruso-române prin care se stabilea libera trecere a trupelor ruseşti prin România, iar
Rusia garanta integritatea teritorială a României. 36 Acest act a fost ratificat de către Parlamentul
român la 17-18 aprilie, iar România a declarat război Imperiului Otoman la 10 mai. Majoritatea
liberală şi opinia publică au cerut declararea imediată a independenţei. La 9 mai 1877
Parlamentul a adoptat o rezoluţie care confirma „independenţa absolută” a ţării. 37 Tot la 9 mai
1877 ca simbol al suveranităţii absolute a statului român, Parlamentul a votat înfiinţarea
ordinului „Steaua României” cu care urmau a fi decoraţi militarii şi civilii care se distingeau în
serviciul adus ţării.38
Prinţul Carol I a vrut să implice armata română în război, pentru ca ţara să câştige statutul
de cobeligeranţă şi să se asigure recunoaşterea independenţei de către marile puteri, dar ţarul şi
comandanţii militari ruşi au declarat că nu au nevoie de sprijinul militar al românilor.
Evoluţia evenimentelor militare din sudul Dunării avea să schimbe atitudinea Rusiei –
armata otomană a oprit ofensiva rusă la Plevna. Pentru a-şi menţine poziţiile şi pentru a
împiedica ca armata otomană să lanseze o contraofensivă, ţarul şi comandanţii ruşi au cerul
ajutorul lui Carol şi a armatei române.39

35
Ibidem, p.387
36
Ioan Scurtu, Carol I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, pp. 93-97
37
Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant et Alli, op.cit., 388
38
Ioan Scurtu, op.cit., p.100
39
Idem 37

10
 În fruntea armatei române de 35 000 de soldaţi, la 21 august 1877, a trecut Dunărea.
Principele Carol a ajuns la Poradim, lângă Plevna şi, în calitate de comandant suprem al
armatelor ruso-române, a condus atacul victorios asupra redutei de la Plevna. În plus, armata
română a mai obţinut victorii memorabile şi la Rahova, Smârdan şi Vidin.40
Ca urmare a înfrângerilor militare suferite Imperiul Otoman a cerut armistiţiu. Sub
pretextul că independenţa României nu era recunoscută şi că Rusia îi va reprezenta corect
interesele, delegatul român nu a fost primit la negocierile de la San Stefano. Aici statul român a
pierdut sudul Basarabiei în favoarea fostului aliat iar, aceasta îi dădea drept compensaţie pentru
teritoriul pierdut Dobrogea.41 România era nemulţumită şi drept urmare a cerut revizuirea
tratatului de pace. În urma Congresului de la Berlin din 1 iunie 1878 puterile occidentale au
revizuit tratatul de la San Stefano. Tratatul final, semnat la 1 iulie 1878, recunoştea
independenţa României, România trebuia să retrocedeze sudul Basarabiei şi primea Delta
Dunării, Insula Şerpilor şi Dobrogea.42
O consecinţă logică a independenţei a fost proclamarea României ca regat şi a lui Carol
ca rege, la 10 mai 1881.

ÎN LOC DE ÎNCHEIERE

Domnia de aproape jumătate de secol a lui Carol I a fost benefică pentru evoluţia istorică
a Statului Român.

40
Ioan Scurtu, op.cit., 104-107
41
Florin Constantiniu, op.cit., p. 244
42
Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant et Alli, op.cit., p.389

11
 Privind azi toate lucrurile pe care el le-a făcut pentru ţară nu îi putem reproşa decât un
singur lucru, dar acest fapt poate fi explicat prin imensa lui dragoste faţă de patria lui de origine.
Tratatul secret de alianţă cu Germania şi cu Austro-Ungaria, din 18 octombrie 1883,
despre care ştiau doar câţiva oameni politici apropiaţi.
Dacă la începutul războiului România aplica acest tratat, această alianţă contra Antantei
ar fi fost dezastruoasă pentru viitorul ţării.
Putem spune că „norocul” nostru a fost că regele s-a stins din viaţă la 27 septembrie
1914, iar urmaşul său la tron, Regele Ferdinand, sfătuit de Regina Maria şi de oamenii de stat ai
vremii, a optat pentru intrarea României în război de partea Antantei, fapt ce a dus la realizarea
României Mari, la 1918.
43
Regele Carol a murit la vârsta de 75 de ani în iubitul său Castel Peleş.

BIBLIOGRAFIE

1. Bărbulescu, M., Deletant, D. et Alli – Istoria României, Editura Enciclopedică, 1999

43
Boris Crăciun, op.cit., pp. 59-60

12
 2. Constantiniu, Florin – O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 1997

3. Crăciun, Boris – Regii şi reginele României. O istorie ilustrată, Editura Porţile

Orientului, Iaşi, 1996

4. Damean, Sorin Liviu – Carol I al României 1866-1881, Editura Paideia, vol. I, Bucureşti,
2000

5. Djuvara, Neagu – O istorie a românilor povestită celor tineri, Editura Humanitas,

Bucureşti, 2005

6. Emérit, Marcel – Madame Cornu et Napoleon III, Editura Grosset, Paris, 1937

7. Kremnitz, Mite – Regele Carol al României, Editura Porţile Orientului, Iaşi, 1995

8. Lindenberg, Paul – Carol I regele României, Editura Ziarul „Universul”, Bucureşti, 1915

9. Mamina, Ion şi Bulei, Ion – Guverne şi guvernanţi 1866-1916, Editura Silex, Bucureşti,
1999

10. Neagoe, Stelian – Memoriile Regelui Carol I al României, vol I, Editura Scripta,
Bucureşti, 1992

11. Nicolescu, G.D. – Parlamentul român 1866-1901, partea I, f.e., Bucureşti, 1903

12. Pamfil, Georgian – Întemeierea dinastiei române, f.e., Bucureşti, 1940

13. Petrescu, Cezar – Cei trei regi, Editura Rai, Bucureşti, 1935

14. Scurtu, Ioan – Carol I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001

CUPRINS

ÎN LOC DE INTRODUCERE..............................................................................................pag. 3

13
CINE E CAROL I ?...............................................................................................................pag.4

ALEGEREA ŞI VENIREA LUI CAROL ÎN ROMÂNIA..................................................pag.4

POLITICĂ INTERNĂ ŞI POLITICĂ EXTERNĂ.............................................................pag.7

CONSTITUŢIA DIN 1866 (Studiu de caz)............................................................................pag.8

RĂZBOIUL DE INDEPENDENŢĂ (Studiu de caz)..........................................................pag.10

ÎN LOC DE ÎNCHEIERE....................................................................................................pag.12

BIBLIOGRAFIE................................................................................................................pag.13

14