UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA ISTORIE ȘI FILOSOFIE

CATEDRA: ISTORIA ROMÂNILOR, UNIVERSALĂ ȘI ARHEOLOGIE

Lucru individual
Disciplina: Istoria românilor în epoca modernă
Tema: Personalitatea lui Carol I

Realizat: Turcu Corneliu

Student anul II
Grupa: I221SE
Verificat: Asistent Sergiu Boțolin

CHIȘINĂU 2023
Cuprinsul
Introducere
Capitolul I. Prințul Carol
1.1 Drumul spre tron
Capitolul II. Deosebirile domniei sale
2.1 Primii ani de domnie

2.2 Suveranul care a adus României Independența

Concluzie

Bibliografia

Introducere

Lucrarea are intenția de a reactualiza și de a scoate la lumina zilei personalitățile de valoare a neamului
nostru. Una dintre ele fiind și personalitatea lui Carol I, care serveste un bun exemplu demn de urmat
pentru generaţiile tinere. Tema este actuală prin faptul ca la moment se simte o criză de personalităţi
 marcante. În acest sens personalitatea lui Carol, care deşi a activat în momente dificile şi decisive în
istoria neamului, a relevat un sistem complex de valori. Scopul cercetării este de a investiga
personalitatea lui Carol din diverse aspecte şi prezentarea unui tablou complet a personalităţii şi a
domniei acestuia într-o perioadă controversată. În baza cercetărilor efectuate am constat, ca pentru a
depăşi criza de identitate, şi în special criza personalităţilor este necesar cu adevărat de a sublinia
contribuţia liderilor şi faptele lor în istorie. Acestea reprezintă în sine un potenţial enorm care trebuie
valorificat şi promovat de către generaţiile tinere. Apelând la experienţa generaţiilor anteriore tânăra
generaţie va putea crea o societatea puternica bazata pe adevărul istoric şi valori unanim acceptate de
membrii ei.

Capitolul I. Prințul Carol

1.1 Drumul spre tron

Născut într-o familie cu tradiţie dinastică pe 10 aprilie 1839, la Sigmaringen, Karl Eitel Friedrich
Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen era cel de-al doilea fiu al principelui Karl Anton şi
al principesei Josephine de Baden. Era înrudit cu Casa regală a Prusiei şi cu numeroase familii
domnitoare din Europa. După ce Carol finalizează studiile elementare, se înscrie la şcoala de cadeţi din
Münster. În 1857, termină cursurile Şcolii de Artilerie din Berlin cu gradul de locotenent, iar până în
1866 va fi ofiţer al armatei germane. Întreprinde călătorii în mai multe ţări europene pentru a lua
cunoştinţă la faţa locului cu progresele înregistrate în arta militară. Apoi, după această perioadă, îşi
completează studiile teoretice la Universitatea din Bönn, urmând cursuri de literatură franceză şi istorie.
Prinţul Carol a participat la Al Doilea Război din Schleswig, mai ales la asaltul citadelei Fredericia şi al
Dybbøl, experienţă care îi va fi de folos mai târziu în Războiul pentru Independenţă al României.
Familia sa avea legături de rudenie cu împăratul Franţei Napoleon al III-lea, iar România era puternic
influenţată de cultura şi politica franceză. Aşadar, recomandarea de către Napoleon a prinţului Carol a
valorat mult în ochii politicienilor români, la fel ca şi rudenia de sânge cu familia prusacă domnitoare.
După refuzul lui Filip de Flandra al Belgiei de a ocupa tronul României, pe 19 martie 1866, Ion C.
Brătianu este trimis de urgenţă la Düsseldorf pentru a obţine consimţământul venirii în România din
partea tânărului principe, a familiei sale şi a regelui Prusiei Wilhelm I 1.
Între timp, la Bucureşti, în ziua de 30 martie, Locotenenţa Domnească publică o proclamaţie către
popor, recomandând alegerea prin plebiscit a prinţului Carol de Hohenzollern ca domnitor al românilor,
cu drept de moştenire, care va domni sub numele de Carol I. Plebiscitul începe la 2 aprilie şi se închide
la 8 aprilie, rezultatul fiind de 685.869 voturi pentru, 224 voturi contra şi 12.837 abţineri. Totodată, în
urma dezbaterilor Adunării Constituante, 109 deputaţi s-au pronunţat pentru alegerea principelui Carol,
în vreme ce numai 6 s-au abţinut.Regele Prusiei este primul care îşi dă acordul, într-un mod tacit însă,
căci tocmai în acea perioadă izbucnise un grav conflict între Prusia şi Imperiul Habsburgic. Wilhelm îi
recomandă lui Carol să fie prudent: „Dumnezeu să te aibă în pază”. De asemenea, pe 7 aprilie, Carol a
avut o întrevedere cu Otto von Bismarck, cancelarul prusac, care l-a sfătuit „să ia hotărârea îndrăzneaţă
de a pleca direct spre România”. În cele din urmă, după îndelungi sfaturi cu tatăl său, guvernatorul
Renaniei, Carol acceptă să vină în Principate pentru a deveni domnitorul românilor. Pe 29 aprilie 1866,
principele Carol a plecat în Elveţia, la Zürich, ţară cunoscută pentru neutralitatea sa în orice conflict
european. Aici, el obţine un paşaport fals pe numele Karl Hettingen, „călătorind la Odessa pentru
afaceri”. Aşadar, cetăţenia eleveţiană era o bună acoperire pe drumul spre Principate, când trebuia să
treacă prin Austria, care se afla în război cu ţara sa. Călătoria nu a fost lipsită de peripeţii, căci tânărul
principe risca în orice moment să fie prins de autorităţile austriece. Carol ajunge la Baziaş pe 6 mai, iar
aici se întâlneşte cu Ion C. Brătianu care venea direct de la Paris. După două zile de aşteptare, cei doi se
urcă pe un vapor, la clasa a II-a, iar în timpul călătoriei nu şi-au schimbat niciun cuvânt pentru a nu trezi
1
Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din sud-estul Europei în epoca modernă, București, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987, pp. 243-245.
suspiciuni. În cele din urmă, Carol şi Brătianu ajung la Turnu-Severin, pe pământ românesc. De aici, se
îmbarcă din nou pe un vapor care să-i ducă pe Dunăre la Giurgiu, iar de aici să se îndrepte spre Capitala
ţării al cărei domnitor urma să fie.Carol ajunge la Bucureşti pe 10 mai 1866. Intră în oraş pe la podul
Mogoşoaiei, unde este întâmpinat de Dimitrie C. Brătianu, primarul Capitalei, care îi înmânează cheile
oraşului. Principele este escortat spre Dealul Mitropoliei, pe drum fiind aclamat frenetic de mulţimile
strânse să-l vadă pe noul suveran. Aici se oficiază Tedeumul, apoi este invitat să depună jurământul în
noua sa calitate de domnitor al Principatelor Unite Române în Palatul Mitropoliei, care era sediul
Adunării Constituante. Are loc o şedinţă extraordinară a celor două camere reunite, a guvernului, a
Locotenenţei Domneşti şi a Înaltului Cler. Carol este întâmpinat de preşedintele Adunării, Emanoil
Costache Epureanu, care îl conduce la tronul princiar ridicat pe tribună. Mitropolitul Nifon pune crucea
şi Evanghelia pe masa aşezată în faţa tronului, iar colonelul Nicolae Haralambie citeşte formula de
jurământ românească, care îi este tradusă principelui în franceză: „Jur de a fi credincios legilor ţării, de a
păzi religiunea românilor, precum şi integritatea teritoriului ei şi a domni ca domn consituţional”. Carol
pune mâna dreaptă pe Evanghelie şi rosteşte cu voce fermă în româneşte: „Jur!”. Astfel, Carol I de
Hohenzollern-Sigmaringen devine domnitorul Principatelor Unite Române. Totodată, în momentul
depunerii jurământului în faţa Reprezentanţei Naţionale, tânărul domnitor rosteşte o frază ce va fi
emblematică în dezvoltarea personalităţii sale pe tronul României: „Punând picioarele pe acest pământ,
am şi devenit român!”. Într-o scurtă alocuţiune, el şi-a exprimat „devotamentul fără margini către noua
mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean azi,
mâine, de va fi nevoie soldat, eu voi împărtăşi cu dumneavoastră soarta cea bună ca şi cea rea” 2.

Capitolul II. Deosebirile domniei sale

2.1 Primii ani de domnie

Încă de la instalarea sa pe tron, Carol a numit un nou Consiliu de miniştri condus de Lascăr Catargiu şi
a convocat Adunarea Constituantă pentru a-i atribui misiunea redactării şi elaborării unei noi Constiuţii a
României, care să facă din domnia sa un regim democratic şi constituţional. Noua lege fundamentală a
fost promulgată de domnitor pe 1 iulie 1866. Era alcătuită după model belgian, fără aprobarea Marilor
Puteri, având şi caracterul de prima constituţie internă românească. Pe plan extern, ea a fost percepută ca
o manifestare a independenţei, căci prevedea ereditatea domniei şi atribuţiile unui domn suveran,
depăşind statutul de autonomie recunoscut prin tratatele internaţionale. În acelaşi timp, legea
fundamentală a României nu amintea nimic de suzeranitatea otomană şi de garanţia colectivă a puterilor
europene.Noua Constituţie proclama principiul fundamental al separării puterilor în stat. Puterea
executivă era exercitată de un Consiliu de miniştri, puterea legislativă de Reprezentanţa Naţională,
2
Keith Hitchins, România 1866 - 1947, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013,pp.25-26.
bicamerală, care printre alte atribuţii avea drept de interpelare a guvernului, iar puterea judecătorească
era încredinţată instanţelor de judecată. Domnitorul era şeful statului, comandantul suprem al armatei,
având atât prerogative executive, cât şi legislative. El putea convoca şi dizolva Parlamentul, numea şi
revoca miniştrii, sancţiona şi promulga regile, având şi drept de veto absolut, declara război şi încheia
pacea. De asemenea, putea iniţia proiecte legislative dacă erau contrasemnate de ministrul de resort.
Aşadar, România devenea o monarhie constituţională. Alte principii erau suveranitatea naţională,
guvernarea reprezentativă şi responsabilă în faţa cetăţenilor, monarhia ereditară prin drept de
primogenitură. Totodată, legea fundamentală garanta drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, precum
egalitatea în faţa legii, libertatea învăţământului, a presei, a asocierilor şi întrunirilor, şi declara
proprietatea sacră şi inviolabilă. Noua constituţie includea şi un sistem electoral bazat pe votul cenzitar.
Pentru Adunarea Deputaţilor erau stabilite patru colegii după criteriul averii. Primele două colegii
cuprindeau pe marii proprietari funciari, iar al treilea burghezia şi liber-profesioniştii. Dacă cetăţenii
aparţinând acestor trei colegii votau direct, colegiul IV, unde votau ţăranii, includea votul indirect prin
reprezentanţi. De asemenea, pentru declanşarea alegerilor, în timp, s-a statuat o practică neobişnuită
pentru un regim democratic. Regele dizolva Corpurile leguitoare, impunându-se convocarea alegerilor,
după care numea un nou Consiliu de miniştri care era însărcinat să organizeze aceste alegeri. Practica a
arătat, cu o singură excepţie în decembrie 1937, că partidul care forma guvernul destinat să organizeze
alegerile, le şi câştiga. Oamenii politici obişnuiau să se adreseze în momentul când regele dorea să
cheme un partid la putere prin expresia: „daţi-mi guvernul şi vă dau parlamentul”3.
Constituţia României din 1866 ţinea cont de condiţiile specifice ale ţării noastre şi se referea la o
diversitate de aspecte care vizau dezvoltarea şi modernizarea societăţii. În noiembrie 1866 au loc
primele alegeri libere pe baza noului sistem de vot, domnitorul pornind şi o intensă campanie de
reorganizare a armatei şi de construire de căi ferate moderne.Prin urcarea lui Carol I de Hohenzollern-
Sigmaringen pe tronul României, Marile Puteri au fost puse în faţa „faptului împlinit”. Rezistenţa lor s-a
diminuat treptat, ultima piedică fiind înlăturată în octombrie 1866, când Carol a făcut o vizită la
Istanbul, în timpul căreia a obţinut firmanul de numire din partea sultanului. Încă de la început, Carol I
şi-a făcut cunoscută dorinţa de a modifica raporturile cu Imperiul Otoman şi de câştiga suveranitatea
ţării. În ceea ce priveşte viaţa personală, Carol se căsătoreşte cu principesa Elisabeta de Wied pe 3
noiembrie 1869. Cuplul regal a avut o fetiţă, principesa Maria, născută la 27 august 1870, însă aceasta a
murit de scarlatină când era doar o copilă, pe 28 martie 1874. După această tragedie, Carol şi Elisabeta
nu au mai avut copii, lăsând familia domnitoare fără moştenitori la tronul dinastic.
Primii ani de domnie au însemnat o perioadă de adaptare la realităţile româneşti: disputele politice
înverşunate între liberali şi conservatori, pe care a reuşit să le modereze sprijinind sistemul bipartit,
simpatia francofilă a opiniei publice. Viaţa politică agitată a fost caracterizată şi de o instabilitate
3
Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, pp.134-136
guvernamentală. În perioada mai 1866 - martie 1871, s-au format 10 guverne şi au existat peste 30 de
remanieri. Pesonalitatea puternică a noului domnitor i-a luat în surprindere pe reprezentanţii grupărilor
politice, în special pe liberalii radicali. Treptat, pe fondul disensiunilor de pe scena politică erau
organizate tot mai multe manifestaţii antimonarhice şi republicane, care îl acuzau pe Carol că încearcă să
profite de situaţia financiară grea a ţării. Acesta era considerat vinovat şi de problema din jurul afacerii
Strousberg, consorţiu prusac căruia domnitorul îi concesionase dreptul de a construi o magistrală
feroviară între Roman şi Vârciorova, dar care a comis incorectitudini grave în manipularea fondurilor pe
spatele statului român. Mai mult, în ianuarie 1870 se declanşează o nouă criză guvernamentală în
momentul când s-a prezentat în Parlament un proiect de lege care acorda o dotaţie de 300.000 de lei pe
an principesei Elisabeta. Acest lucru a stârnit nemulţumirea guvernului de coaliţie între conservatorii
moderaţi şi liberalii moderaţi, astfel că primul ministru Dimitrie Ghica şi-a dat demisia pe 27 ianuarie
1870. Între timp, radicalii încep să defăşoare tot mai dese agitaţii antidinastice, pregătind o conspiraţie
care să instaureze republica.
Capii conspiraţiei erau Eugeniu Carada, Constantin Ciocârlan şi maiorul C. Pillat, susţinuţi evident de
liderii radicalilor. Mişcarea conspirativă trebuia să se declanşeze în noaptea de 7/8 august 1870, dar în
cele din urmă s-a decis amânarea ei pentru a se vedea rezultatul războiului franco-prusac. Totuşi,
Alexandru Candiano-Popescu, şeful grupului de la Ploieşti, n-a acceptat propunerea de amânare. Exact
în acea noapte, împreună cu mai mulţi susţinători, Candiano ocupă prefectura şi telegraful, după care
organizează o întrunire populară în centrul oraşului, unde anunţă proclamarea republicii şi instaurarea
unei regenţe în frunte cu Nicolae Golescu. El însuşi s-a autoproclamat prefect al judeţului Prahova. Spre
dimineaţă, Candiano încearcă să trimită mai multe telegrame către autorităţile din străinătate anunţând
detronarea lui Carol I, dar acestea au fost oprite de şeful staţiei de telegraf de la Predeal care a anunţat
guvernul de la Bucureşti. Acesta a restabilit imediat ordinea, arestându-i pe protestatari şi pe cei bănuiţi
de participare la complot, printre care se numărau Ion C. Brătianu, Eugeniu Carada, Nicolae Golescu, B.
P. Haşdeu şi Anastase Stolojan. Candiano-Popescu nu a putut organiza o rezistenţă, iar „conspiratorii”
au fost trimişi în faţa Curţii de Juraţi de la Târgovişte. La 17 octombrie 1870, toţi cei 41 de acuzaţi au
fost achitaţi.4
Profund îngrijorat că nu mai putea stăpâni patima „partidelor politice care domnesc în România”, Carol
se adresează în repetate rânduri Puterilor Garante, dar răspunsurile nu au fost încurajatoare. El îşi
manifesta intenţia de a modifica Constituţia pentru a lărgi prerogativele domnitorului şi a răsfrânge
anumite libertăţi, însă noul guvern instalat pe 18 decembrie 1870, condus de Ion Ghica, era un adept al
ferm al Constituţiei. Carol era decis să nu cedeze şi să-şi impună punctul de vedere, ameninţând cu
abdicarea. Toată această agitaţie se desfăşura pe fondul internaţional al războiului franco-prusac
declanşat în iulie 1870 şi a cărui finalitate a avut detronarea lui Napoleon al III-lea, proclamarea
4
Nicolae Iorga, O viaţă de om. Aşa cum a fost, Bucureşti, Editura Minerva, 1972 , p.304
Republicii a III-a în Franţa şi unificarea germană din ianuarie 1871. Opinia publică din ţară era o fermă
simpatizantă francofilă, astfel că a fost indignată de umilinţele la care era supus poporul francez de către
invadatori şi a sporit mai mult indignarea împotriva imperialismului german şi a „neamţului” aflat pe
tronul României, după ce s-a aflat că domnitorul a trimis împăratului Wilhelm I o telegramă de felicitare
„pentru victoriile obţinute în realizarea unității germane”5.
În seara zilei de 10 martie 1871 a pornit o amplă răscoală a populației Capitalei față sărbătorirea cu mult
fast a zilei de naștere a împăratului Wilhelm de către colonia germană din București. Manifestanții nu
puteau tolera un asemenea afront și s-au abătut cu pietre asupra geamurilor sălii unde se ținea fastul,
scandând în același timp lozinci antidinastice și republicane. Carol a scos armata în stradă pentru a
restabili ordinea, generând o ciocnire de forțe sângeroasă. Pe la unu noaptea, domnitorul l-a convocat pe
Ion Ghica cerându-i pe un ton imperial să demisioneze, totodată, făcându-i cunoscută decizia de a
convoca dimineață Locotenența Domnească din 1866 pentru a-i preda puterea, căci va demisiona. În
dimineața zilei de 11 martie 1871, Lascăr Catargiu și Nicolae Golescu s-au prezentat la Palatul Regal
(Nicolae Haralambie nu era în oraș), iar Carol le-a adus la cunoștință hotărârea de a abdica. Decizia
domnitorului de a juca pe o singură carte a produs un efect psihologic. Puterile Garante nu vedeau cu
ochi buni o Românei republicană, plus că plecarea lui Carol ar fi dezlănțuit mari nenorociri asupra țării,
precum falimentul statului și o stare de anarhie generală. Exponenții clasei conducătoare nu se puteau
dispersa de Carol. În aceste condiții, la insistențele ferme ale lui Catargiu domnitorul declară că „vrea să
mai chibzuiască odată”, cerând in schimb „un guvern tare” care să sprijine legea finanțelor și
modificarea atitudinii Adunării, care în repetate rânduri își exprimase ostilitatea față de domnitor. Spre
seară, Lascăr Catargiu devine noul președinte al Consiliului de miniștri și acționează energic pentru
împrăștierea manifestanților și restabilirea ordinii. Mișcarea antidinastică a fost înfrântă pentru multă
vreme, chiar dacă opoziția liberală a continuat să publice articole injurioase la adresa lui Carol. „Șahul”
la suveran era des utilizat în lupta opoziției pentru obținerea puterii, iar cetățenii s-au obișnuit treptat cu
astfel de practici. În general, noul context internațional a impus și schimbarea viziunii celor mai fervenți
antidinastici și republicani precum fracționiștii lui Nicolae Ionescu și liberalii radicali conduși de I. C.
Brătianu și C. A. Rosetti. „Sentimentele republicane atât de puternic dezvoltate în opinia publică
românească grație activității liberalilor radicali și fracționiștilor au trebuit să se încline rațiunii de stat”.
În acest moment istoric, forma de guvernământ monarhic-constituțională corespundea necesităților
obiective ale înaintării României pe calea progresului, pentru limitarea decalajului creat față de statele
din vestul Europei, ca urmare a secolelor de dominație otomană .

2.2 Suveranul care a adus României Independența

5
Ioan Scurtu, Monarhia în România, Editura Danubius, Bucureşti, 1991, pp.5-6
În perioada următoare are loc o apropiere treptată între Carol și Ion C. Brătianu, președintele Partidului
National Liberal. Acest duet politic a adus în cele din urmă României Independența de stat. După
câștigarea alegerilor din iunie 1876 de către liberali, Brătianu este numit preşedinte al Consiliului de
miniştri pe 24 iulie. În prima perioadă, guvernul a acționat pentru adoptarea unor reforme pentru
consolidarea statului. Însă, măsurile de politică internă au fost amânate de evenimentele de pe plan
extern, când se întrevedea izbucnirea unui nou conflict ruso-turc. Exista posibilitatea ca țară noastră să
fructifice în mod pozitiv această nouă dezordine europeană. Carol I a rămas cunoscut în istoria țării ca
suveranul ce a adus României Independența față de Imperiul Otoman. Înalta Poartă refuzase statului
român dreptul de a bate monedă, de a acorda decoraţii şi dreptul de a se numi „România”, astfel că
disensiunile ruso-turce tot mai evidente de la începutul anului 1877, care prevesteau un viitor conflict,
păreau un bun prilej pentru reafirmarea noului ideal al poporului român, Independenţa de stat. Liderii
politici români doreau un tratat cu Rusia prin care aceasta să recunoască Independenţa României, astfel
că pe 4 aprilie 1877 este semnată convenţia cu Imperiul Rus. Aceasta permitea armatei ţariste să
traverseze teritoriul românesc pentru a ajunge la sud de Dunăre, guvernul imperial obligându-se să
respecte „integritatea existentă” şi „drepturile politice” ale României. Pe 12 aprilie, începe de facto
războiul ruso-turc, iar artileria otomană bombardează localităţile româneşti de la Dunăre, urmată la scurt
timp de o ripostă când tunarii de la Calafat deschid focul asupra Vidinului şi a navelor turceşti aflate în
port. „Asta-i muzica ce-mi place!” a rostit domnitorul Carol. În şedinţa solemnă a Adunării Deputaţilor
din 9 mai 1877, la o interpelare a lui Nicolae Fleva privind situaţia ţării, ministrul de externe Mihail
Kogălniceanu rosteşte celebrul discurs ce proclama Independenţa României: „În stare de rezbel cu
legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare....Ce-am fost înainte
de declararea rezbelului? Fost-am noi dependenţi către turci? Fost-am noi provincie turcească? Avut-am
noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis acestea; noi nu am zis-o niciodată. Așadar, domnilor deputaţi, nu
am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi sîntem o
naţiune liberă şi independentă”. Pe 10 mai, Independenţa este proclamată şi în Senat, iar declaraţia este
promulgată de domnitorul Carol I şi publicată în Monitorul Oficial. Aceasta trebuia recunocută pe plan
internaţional, iar liderii politici erau conştienţi că Independenţa deplină nu va fi cucerită decât prin
„sânge” de poporul român. Începea astfel Războiul de Independenţă al României8 . Pentru Rusia, frontul
din Balcani reprezenta cheia victoriei, astfel că utilizarea teritoriului românesc reprezenta un real
avantaj. Conform convenţiei, trupele ţariste trec Dunărea prin ţara noastră şi înregistrează câteva succese
semnificative. Însă, otomanii conduşi de Osman Paşa reuşesc să respingă atacul asupra Plevnei, iar
Rusia înregistrează pierderi uriaşe. Într-o telegramă din 19 iulie, marele duce Nicolae cerea ajutorul
României, exprimându-şi dorinţa ca armata noastră să treacă Dunărea pentru a consolida frontul
balcanic. Insistenţele s-au amplificat într-o altă telegramă din 30 iulie, astfel că participarea României,
refuzată iniţial de ţar, devenise indispensabilă. Partea română şi-a exprimat dorinţa pentru semnarea unui
tratat în vederea unei viitoare intervenţii a ţării noastre, dar Rusia a refuzat categoric, căci nu vroia să-şi
asume consecinţele unui astfel de tratat militar. În aceste condiţii, pe 16 august 1877, are loc o
întrevedere între Carol, marele duce Nicolae şi ţarul Alexandru al II-lea, când domnitorului român îi este
oferită conducerea reunită a trupelor ruso-române din Balcani. „Mare onoare şi mare răspundere!”
notează Titu Maiorescu. Participarea României pe frontul de la Plevna cu 38.000 de ostaşi, 41 de
batalioane şi 112 tunuri Krupp, cele mai moderne din Europa, a schimbat radical raportul de forţe în
defavoarea turcilor. Primele operaţiuni militare nu înregistrează un mare succes şi se încheie doar cu
ocuparea redutei Griviţa I pe 30 august, unde cad la datorie peste 1.000 ostaşi români. Următorul pas a
fost încercuirea Plevnei, pentru a o determina să se predea. Pe 9 noiembrie, forţele române cuceresc
reduta Rahova, iar, în cele din urmă, turcii, în frunte cu Osman Paşa, se predau pe 28 noiembrie 1877.
Luptele continuă cu înaintarea ruşilor spre Balcani, trupele noastre având misiunea de a apăra flancul
vestic pe direcţia Vidin - Belogradcik. În cele din urmă, otomanii capitulează pe 23 ianuarie 1878. În
aceeaşi lună, Carol I a adresat marelui duce Nicolae o scrisoare prin care cerea ca România, care
contribuise la obţinerea victoriei, să participe la trativele de pace. Guvernul ţarist nu a acceptat această
cerere, astfel că Tratatul de la San Stefano s-a semnat la 19 februarie 1878 fără participarea delegaţilor
români. Această decizie a provocat indignare în rândul opiniei publice şi a stârnit protestul vehement al
autorităţilor române. La Congresul de Pace de la Berlin (iunie 1878), delegaţia română a fost acceptată
doar cu rol consultativ. Ion C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu au fost „auziţi dar nu ascultaţi”. În urma
Tratatului de Pace adoptat pe 1 iulie 1876, Independenţa României este recunoscută, dar condiţionată de
modificarea articolului 7 din Constituţie cu privire la acordarea cetăţeniei şi, în mod neoficial, de
rezolvarea problemei din jurul afacerii Strousberg. Totodată, România era nevoită să cedeze Rusiei
judeţele din sudul Bsarabiei, Cahul, Bolgrad şi Ismail, primind la schimb Delta Dunării, Insula Şerpilor
şi Dobrogea . La 9 septembrie 1878, Consiliul de miniştri a hotărât ca domnitorul Carol I să poarte titlul
de „Alteţă regală”. Prin aceasta se urmărea afirmarea României pe scena internaţională ca stat suveran şi
independent, care a rupt definitv trecutul de vasalitate faţă de Poartă, şi consolidarea poziţiei lui Carol
concomitent cu ridicarea prestigiului dinastiei de Hohenzollern în faţa celorlalte monarhii europene . În
1879, Reprezentanţa Naţională promulgă revizuirea Constituţiei în conformitate cu hotărârile luate de
Congresul de Pace. La începutul anului următor, Guvernul rezolva şi „problema Strousberg” prin
răscumpărarea tuturor căilor ferate române. Ministrul de finanţe D. A. Sturdza realizează o convenţie cu
Societatea acţionarilor în septembrie 1879, prin care obligaţiunile emise de statul român, cu o dobândă
de 6%, erau garantate prin ipotecarea reţelei feroviare. Proiectul este larg dezbătut în Parlamentul de la
Bucureşti, dar în ciuda opoziţiei conservatoare, care se folosea de orice pretext pentru a răsturna
guvernul liberal, convenţia este adoptată. În februarie 1880, la numai câteva zile de la proclamarea
convenţiei, Germania, Franţa şi Anglia recunoşteau independenţa României. Pe 10 mai 1881, pe Dealul
Mitropoliei, are loc ceremonia de încoronare a lui Carol I şi a soţiei sale, Elisabeta, ca suverani ai
României. Preşedinţii celor două Camere au înmânat suveranilor coroanele din oţelul unui tun turcesc
capturat la Plevna de armata română sub comanda lui Carol. În cuvântul de mulţumire, regele a afirmat
că primeşte coroana „ca un simbol al independenţei şi al puterii României”. Cum, după moartea fiicei lor
Maria, cuplul regal nu a mai avut copii, nu exista un succesor clar determinat la tron. Pentru a asigura
stabilitatea şi continuarea dinastiei de Hohenzollern-Sigmaringen s-a reglementat această problemă.
Articolul 83 din Constituţia României prevedea ca succesiunea tronului să i se încredinţeze coborâtorilor
pe linie bărbătească începând de la cel mai în vârstă dintre fraţii săi sau coborâtorilor acestora. Atât
principele Leopold, fratele lui Carol I, cât şi fiul cel mare al acestuia au refuzat tronul. Astfel,
succesiunea i-a revenit principelui Ferdinand, cel de-al doilea fiu al principelui Leopold şi nepot de frate
al regelui Carol I. Noua linie succesorală a fost statuată prin „Pactul de familie” din 18 mai 18819 .
Politica externă a României după obţinerea Independenţei de stat a cunoscut multiple semnificaţii.
Ostilitatea vădită a Rusiei faţă de ţara noastră, scăderea influenţei franceze şi creşterea rolului Germaniei
pe scena internaţională au permis lui Carol I să îşi materializeze simpatiile pentru ţara sa de origine
printr-un tratat de alianţă. Carol a fost invitat la Berlin ca naş la botezul unui fiu al viitorului împărat
Wilhelm al II-lea, iar cu aces prilej a fost stabilit cadrul proiectului de tratat. Dar cum „drumul spre
Berlin trece prin Viena”, la 18 octombrie 1883 România a încheiat un tratat cu Austro-Ungaria la care a
aderat şi Germania. Astfel, ţara noastră a devenit membru asociat al blocului militar denumit Tripla
Alianţă sau Puterile Centrale. Prin acest fapt, România a ieşit din izolarea politică în care se afla la acel
moment, iar ţara noastră s-a afirmat ca un factor de echilibru în Balcani. Acest tratat a fost ţinut secret,
căci o alianţă cu Austro-Ungaria, care stăpânea opresiv Transilvania, ar fi fost extrem de nepopulară în
rândul opiniei publice. De fapt, şeful statului român nu s-a considerat niciodată aliatul guvernului
maghiar, iar starea de tensiune dintre România şi Austro-Ungaria, generată de voinţa poporului român
de pe ambele versante ale Carpaţilor de a trăi în graniţele unuia şi aceluiaşi stat, nu s-a micşorat. De
asemenea, Carol I a încurajat lupta românilor din teritoriile aflate sub dominaţie străină, folosind diverse
modalităţi. Un exemplu este intervenţia sa pe lângă Curtea de la Viena pentru eliberarea conducătorilor
mişcării memorandiste, condamnaţi în procesul de la Cluj în 1894. Promovând o politică de echilibru
între Marile Puteri, România a evitat să se angajeze efectiv de partea a unuia sau altuia din cele două
blocuri militare, Antanta şi Puterile Centrale, străduindu-se să menţină relaţii amicale cu toate statele. 6
Clasa politică a depus mari eforturi pentru a ridica prestigiul monarhiei în conştiinţa poporului român,
aducând elogii activităţii lui Carol I şi succeselor obţinute de România în timpul domniei sale. Un bun
exemplu sunt serbările jubiliare desfăşurate în 1906 cu prilejul aniversării a 40 de ani de domnie a lui
Carol. Atunci s-a organizat o mare expoziţie naţională cuprinzând principalele realizări ale ţării în
procesul de modernizare. În acele vremuri, societatea românească se confrunta cu grave contradicţii,
departe de a fi una a armoniei cum încercau să acrediteze oficialităţile. Cruda realitate a ieşit la iveală un
6
Istoria Românilor, vol. 7 tom 1, Editura Enciclopedică, București, 2003, pp. 107-108
an mai târziu. În ziua de 8 februarie 1907 a izbucnit la Flămânzi, judeţul Botoşani, conflictul ce avea să
declanşeze marea răscoală ţărănească. Regele încredinţează guvernul lui D. A. Sturdza, preşedintele
Partidului Naţional Liberal, având la Interne pe Ionel Brătianu şi la Război pe generalul Alexandru
Averescu. Deşi cabinetul a încercat să ia unele măsuri pentru a mai calma situaţia, ele nu au atins
problema fundamentală a ţăranilor, lipsa de pământ, şi evenimentele au degenerat. Printr-un plan bine
întocmit, a fost organizată una dintre cele mai violente represiuni antiţărăneşti din istorie. Mulţi ofiţeri
au continuat să împuşte instigatorii reali sau prezumptivi, chiar dacă represiunea fusese sistată. Pentru
orice om politic era limpede că problema ţărănească trebuia să-şi găsească o rezolvare, căci societatea
însăşi trebuia reconstruită din temelii. Însuşi regele era conştient de această realitate. Într-o conversaţie
cu Alexandru Marghiloman el îi spunea: „România întreagă trebuie refăcută, căci totul s-a prăbuşit”. La
sfârşitul anului 1908, noul preşedinte al PNL și prim-ministru devine Ion I. C. Brătianu. Încă de la
începutul primului său mandat, fruntașul liberal pleda pentru înfăptuirea reformelor agrară și electorală,
revizuirea Constituției. Brătianu a propus regelui extinderea dreptului de vot prin înființarea colegiului
unic, dar Carol I a refuzat. În fața acestei situații, primul ministru își depune mandatul pe 28 decembrie
1910. Au urmat patru ani de guvernare conservatoare. Declanșarea celui de Al Doilea Război Balcanic,
la 16 iunie 1913, a determinat România să intervină de partea Serbiei, ce constituia practic primul pas
spre desprinderea de alianța cu Austro-Ungaria. Pe 27 iunie, România a declarat război Bulgariei. În
calitate de comandant suprem al armatei, Carol I a trecut Dunărea pe la Turnu Măgurele. Bulgaria a fost
nevoită să ceară pace, astfel încât a fost evitată o confruntare militară efectivă. Tratativele de pace s-au
ținut la București, ședințele fiind prezidate de Titu Maiorescu, primul ministru al României. Pe 28 iulie
1913 a fost semnat Tratatul de Pace, care, printre altele, obliga Bulgaria să cedeze țării noastre sudul
Dobrogei (Cadrilaterul) format din două județe, Durostor și Caliacra. Acest moment a fost unul
important din perspectiva relațiilor internaționale, căci era prima pace în care se luau hotărâri de către
țările mici fără amestecul direct al Marilor Puteri. Totodată, Pacea de la București a determinat o răceală
vădită a relațiilor româno-austro-ungare și o apropiere tot mai mult de Rusia. Pe 4 ianuarie 1914, Ionel
Brătianu obține un nou mandat de prim-ministru, iar acesta era un filoantantist convins. Au urmat vizite
ale ministrului de externe rus Sazonov în ţara noastră şi chiar o întrevedere bilaterală la Constanţa între
Carol şi ţarul Nicolae al II-lea, pe 1 iunie 1914. Pe plan intern, Brătianu cerea urgent trecerea la
aplicarea reformelor, însă regele se arăta reticent, temându-se ca aceste reforme să nu stârnească lupte
violente pe scena politică. Mai mult, declanşarea Primului Război Mondial a impus scoaterea reformelor
de pe ordinea de zi. Asasinarea lui Franz Ferdinand, arhiducele Austro-Ungariei, în ziua de 15/28 iunie
1914 la Sarajevo, a constituit pretextul declanşării Primului Război Mondial. La 14/27 iulie, respectiv
18/31 iulie, împăratul Austro-Ungariei, Franz Joseph, şi cel al Germaniei, Wilhelm al II-lea, îl anunţă pe
Carol despre conflictul care va începe împotriva Serbiei şi îi cer să-şi împlinească „datoriile de aliat”.
Mai mult, cancelarul german Bethman-Hollveg îi telegrafia regelui român: „Cerem mobilizarea imediată
a armatei române şi îndreptarea ei împotriva Rusiei”12 . În aceste condiţii, Carol I a convocat un
Consiliu de Coroană la Castelul Peleş din Sinaia pe data de 21 iulie/3 august 1914. Fără nici o
introducere, regele a declarat: „Războiul general a izbucnit. Se dă marea luptă în care pentru o întreagă
perioadă istorică se va stabili harta şi soarta popoarelor. Desigur că în acest război vor fi învingători şi
învinşi. Dar e neîndoelnic că cei dinainte şi irevocabil meniţi să fie învinşi vor fi neutri. Aşa fiind, după
matură chibzuinţă, convingerea mea adâncă este că datoria României este să execute tratatele ce o leagă
de Tripla Alianţă.” Pentru a fi mai convingător, Carol „a scos dintr-o casetă de fier tratatul încheiat de el
şi contrasemat de Ion Brătianu tatăl în 1883, reînnoit sub guvernele Catargiu, Sturdza şi Maiorescu, a
căror iscălutură o purta. Nimeni altul dintre bărbaţii noştri politici, care se perindaseră la cârma statului,
nu văzuse misteriosul document”. Regele considera o chestiune de demnitate ca România să-şi onoreze
iscălitura. În schimb, grupul din jurul primului ministru Ion I. C. Brătianu se pronunţa pentru Antanta. În
cele din urmă, majoritatea a hotărât ca România să rămână neutră faţă de acest conflict. Dintre cei
prezenţi, numai bătrânul conservator Petre P. Carp l-a susţinut cu fermitate pe şeful statului: „Cum lăsaţi
pe omul aista singur?”. Majoritatea sa pronunţat pentru neutralitate, invocând şi motivul că Austro-
Ungaria a atacat prima. Carol I a constatat şi s-a supus cu mare regret deciziei Consiliului: „Constat că
reprezentanţii ţării, aproape în unanimitate, au cerut neutralitatea. Ca rege constituţional mă supun
voinţei dumneavoastră. Mi-e frică însă că prestigiul ţării va ieşi micşorat din şedinţa de astăzi şi mă tem
că aţi luat o hotărâre de care România se va căi în viitor”. Carol I a fost grav afectat de hotărârea
adoptată: „După patruzeci şi opt de ani de domnie...mă văd aproape singur”, mărturisea el lui Constantin
Stere. Şeful statului l-a anunţat pe împăratul Germaniei de deczia adoptată la Consiliul de Coroană,
ţinând însă să precizeze cât de mult suferă din această pricină. Din acest moment, întreaga politică
externă a fost preluată de Ion I. C. Brătianu. Având cea mai lungă domnie din istoria ţării, 48 de ani,
Carol I a murit pe 27 septembrie 1914 la Castelul Peleş, la vârsta de 75 de ani, fiind înmormântat la
Curtea de Argeş, în Biserica Episcopală, unde, după numai doi ani de la moartea sa, a fost înmormantată
şi credincioasa lui soţie Elisabeta. În acele zile grele, aceasta îi telegrafia împăratului german Wilhelm al
II-lea: „Ţi-a fost credincios până la moarte”. Totodată, Ottokar Czernin, ministrul Austro-Ungariei la
Bucureşti, afirma: „Regele Carol a murit de război. Ultimele săptămâni au fost o tortură pentru bătrânul
domnitor, căci el primea comunicările pe care eu i le adresam, ca nişte lovituri de biciu [...] Pot spune,
fără nici o exagerare, că l-am văzut prăpădindu-se zi de zi, supt aceste continue lovituri de măciucă şi că
excitarea sufletească, în care trăia, i-a scurtat, desigur, zilele”.
 Concluzie

În concluzie, personalitatea lui Carol I a fost una complexă și influentă în istoria României. El a fost
adus pe tron pentru a consolida și moderniza statul român, și în această întreprindere, el a reușit într-o
mare măsură. Carol I a fost un rege puternic și hotărât, care a introdus reforme în sistemul politic,
economic și social, și a promovat modernizarea infrastructurii țării. El a fost un lider militar remarcabil,
care a condus România în trei războaie majore și a jucat un rol cheie în unificarea țării și obținerea
independenței depline față de Imperiul Otoman. De asemenea, el a fost un diplomat abil, care a fost
capabil să navigheze în labirintul complex al relațiilor internaționale ale acelei perioade și să își mențină
interesele naționale. Carol I a fost, de asemenea, cunoscut pentru caracterul său strict și disciplinat, și
pentru dragostea sa pentru țară și poporul român. El a fost un susținător al educației și culturii și a
investit în dezvoltarea universităților și a instituțiilor de învățământ. De asemenea, el a sprijinit
dezvoltarea economică a țării prin promovarea industrializării și a investițiilor străine În cele din urmă,
Carol I a lăsat un moștenire puternică în România și a pus bazele unei monarhii stabile și moderne. De-a
lungul domniei sale lungi și distinse, el a adus României creștere, modernizare și un statut internațional
respectabil. Carol I rămâne un personaj important și influent în istoria României.
 Bibliografia
1. Ioan Scurtu, Monarhia în România, Editura Danubius, București, 1991, pp.5-226
2. Keith Hitchins, România 1866 - 1947, Editura Humanitas, București, 2013,pp.25-201
3. Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, București, 2007, pp.134-136
4. Istoria Românilor, vol. 7 tom 1, Editura Enciclopedică, București, 2003, pp. 107-306
5. Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din sud-estul Europei în epoca modernă, București, Editura
Științifică și Enciclopedică, 1987, pp. 243-245.
6. Nicolae Iorga, O viață de om. Așa cum a fost, București, Editura Minerva, 1972 , p.304-431