UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI

Facultatea de Teologie, Litere, Istorie și Arte

Specializarea Istorie

REFERAT
Personalitatea lui Carol I

Coordonator: Lect. Univ. Dr. Popescu Cornel

Student: Dumitru Petre

Istorie

Anul II
 Născut într-o familie cu tradiţie dinastică pe 10 aprilie 1839, la Sigmaringen, Karl Eitel
Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen era cel de-al doilea fiu al
principelui Karl Anton şi al principesei Josephine de Baden. Era înrudit cu Casa regală a Prusiei
şi cu numeroase familii domnitoare din Europa. După ce Carol finalizează studiile elementare, se
înscrie la şcoala de cadeţi din Münster. În 1857, termină cursurile Şcolii de Artilerie din Berlin
cu gradul de locotenent, iar până în 1866 va fi ofiţer al armatei germane. Întreprinde călătorii în
mai multe ţări europene pentru a lua cunoştinţă la faţa locului cu progresele înregistrate în arta
militară. Apoi, după această perioadă, îşi completează studiile teoretice la Universitatea din
Bönn, urmând cursuri de literatură franceză şi istorie. Prinţul Carol a participat la Al Doilea
Război din Schleswig, mai ales la asaltul citadelei Fredericia şi al Dybbøl, experienţă care îi va fi
de folos mai târziu în Războiul pentru Independenţă al României. Familia sa avea legături de
rudenie cu împăratul Franţei Napoleon al III-lea, iar România era puternic influenţată de cultura
şi politica franceză. Aşadar, recomandarea de către Napoleon a prinţului Carol a valorat mult în
ochii politicienilor români, la fel ca şi rudenia de sânge cu familia prusacă domnitoare. După
refuzul lui Filip de Flandra al Belgiei de a ocupa tronul României, pe 19 martie 1866, Ion C.
Brătianu este trimis de urgenţă la Düsseldorf pentru a obţine consimţământul venirii în România
din partea tânărului principe, a familiei sale şi a regelui Prusiei Wilhelm I1.

Între timp, la Bucureşti, în ziua de 30 martie, Locotenenţa Domnească publică o

proclamaţie către popor, recomandând alegerea prin plebiscit a prinţului Carol de Hohenzollern
ca domnitor al românilor, cu drept de moştenire, care va domni sub numele de Carol I.
Plebiscitul începe la 2 aprilie şi se închide la 8 aprilie, rezultatul fiind de 685.869 voturi pentru,
224 voturi contra şi 12.837 abţineri. Totodată, în urma dezbaterilor Adunării Constituante, 109
deputaţi s-au pronunţat pentru alegerea principelui Carol, în vreme ce numai 6 s-au
abţinut.Regele Prusiei este primul care îşi dă acordul, într-un mod tacit însă, căci tocmai în acea
perioadă izbucnise un grav conflict între Prusia şi Imperiul Habsburgic. Wilhelm îi recomandă
lui Carol să fie prudent: „Dumnezeu să te aibă în pază”. De asemenea, pe 7 aprilie, Carol a avut o
întrevedere cu Otto von Bismarck, cancelarul prusac, care l-a sfătuit „să ia hotărârea îndrăzneaţă
de a pleca direct spre România”. În cele din urmă, după îndelungi sfaturi cu tatăl său,
guvernatorul Renaniei, Carol acceptă să vină în Principate pentru a deveni domnitorul românilor.

Pe 29 aprilie 1866, principele Carol a plecat în Elveţia, la Zürich, ţară cunoscută pentru
neutralitatea sa în orice conflict european. Aici, el obţine un paşaport fals pe numele Karl
Hettingen, „călătorind la Odessa pentru afaceri”. Aşadar, cetăţenia eleveţiană era o bună

1
Ioan Scurtu, Monarhia în România, Editura Danubius, Bucureşti, 1991, pp.5-6
acoperire pe drumul spre Principate, când trebuia să treacă prin Austria, care se afla în război cu
ţara sa. Călătoria nu a fost lipsită de peripeţii, căci tânărul principe risca în orice moment să fie
prins de autorităţile austriece. Carol ajunge la Baziaş pe 6 mai, iar aici se întâlneşte cu Ion C.
Brătianu care venea direct de la Paris. După două zile de aşteptare, cei doi se urcă pe un vapor, la
clasa a II-a, iar în timpul călătoriei nu şi-au schimbat niciun cuvânt pentru a nu trezi suspiciuni.
În cele din urmă, Carol şi Brătianu ajung la Turnu-Severin, pe pământ românesc. De aici, se
îmbarcă din nou pe un vapor care să-i ducă pe Dunăre la Giurgiu, iar de aici să se îndrepte spre
Capitala ţării al cărei domnitor urma să fie.Carol ajunge la Bucureşti pe 10 mai 1866. Intră în
oraş pe la podul Mogoşoaiei, unde este întâmpinat de Dimitrie C. Brătianu, primarul Capitalei,
care îi înmânează cheile oraşului. Principele este escortat spre Dealul Mitropoliei, pe drum fiind
aclamat frenetic de mulţimile strânse să-l vadă pe noul suveran. Aici se oficiază Tedeumul, apoi
este invitat să depună jurământul în noua sa calitate de domnitor al Principatelor Unite Române
în Palatul Mitropoliei, care era sediul Adunării Constituante. Are loc o şedinţă extraordinară a
celor două camere reunite, a guvernului, a Locotenenţei Domneşti şi a Înaltului Cler. Carol este
întâmpinat de preşedintele Adunării, Emanoil Costache Epureanu, care îl conduce la tronul
princiar ridicat pe tribună. Mitropolitul Nifon pune crucea şi Evanghelia pe masa aşezată în faţa
tronului, iar colonelul Nicolae Haralambie citeşte formula de jurământ românească, care îi este
tradusă principelui în franceză: „Jur de a fi credincios legilor ţării, de a păzi religiunea
românilor, precum şi integritatea teritoriului ei şi a domni ca domn consituţional”. Carol pune
mâna dreaptă pe Evanghelie şi rosteşte cu voce fermă în româneşte: „Jur!”. Astfel, Carol I de
Hohenzollern-Sigmaringen devine domnitorul Principatelor Unite Române. Totodată, în
momentul depunerii jurământului în faţa Reprezentanţei Naţionale, tânărul domnitor rosteşte o
frază ce va fi emblematică în dezvoltarea personalităţii sale pe tronul României: „Punând
picioarele pe acest pământ, am şi devenit român!”. Într-o scurtă alocuţiune, el şi-a
exprimat „devotamentul fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege,
pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean azi, mâine, de va fi nevoie soldat, eu voi
împărtăşi cu dumneavoastră soarta cea bună ca şi cea rea”2.
Încă de la instalarea sa pe tron, Carol a numit un nou Consiliu de miniştri condus
de Lascăr Catargiu şi a convocat Adunarea Constituantă pentru a-i atribui misiunea redactării şi
elaborării unei noi Constiuţii a României, care să facă din domnia sa un regim democratic şi
constituţional. Noua lege fundamentală a fost promulgată de domnitor pe 1 iulie 1866. Era
alcătuită după model belgian, fără aprobarea Marilor Puteri, având şi caracterul de prima
constituţie internă românească. Pe plan extern, ea a fost percepută ca o manifestare a
independenţei, căci prevedea ereditatea domniei şi atribuţiile unui domn suveran, depăşind
statutul de autonomie recunoscut prin tratatele internaţionale. În acelaşi timp, legea fundamentală

2
Keith Hitchins, România 1866 - 1947, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013,pp.25-26.
a României nu amintea nimic de suzeranitatea otomană şi de garanţia colectivă a puterilor
europene.Noua Constituţie proclama principiul fundamental al separării puterilor în stat. Puterea
executivă era exercitată de un Consiliu de miniştri, puterea legislativă de Reprezentanţa
Naţională, bicamerală, care printre alte atribuţii avea drept de interpelare a guvernului, iar
puterea judecătorească era încredinţată instanţelor de judecată. Domnitorul era şeful statului,
comandantul suprem al armatei, având atât prerogative executive, cât şi legislative. El putea
convoca şi dizolva Parlamentul, numea şi revoca miniştrii, sancţiona şi promulga regile, având şi
drept de veto absolut, declara război şi încheia pacea. De asemenea, putea iniţia proiecte
legislative dacă erau contrasemnate de ministrul de resort. Aşadar, România devenea o monarhie
constituţională. Alte principii erau suveranitatea naţională, guvernarea reprezentativă şi
responsabilă în faţa cetăţenilor, monarhia ereditară prin drept de primogenitură. Totodată, legea
fundamentală garanta drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, precum egalitatea în faţa legii, libertatea
învăţământului, a presei, a asocierilor şi întrunirilor, şi declara proprietatea sacră şi inviolabilă.
Noua constituţie includea şi un sistem electoral bazat pe votul cenzitar. Pentru Adunarea
Deputaţilor erau stabilite patru colegii după criteriul averii. Primele două colegii cuprindeau pe
marii proprietari funciari, iar al treilea burghezia şi liber-profesioniştii. Dacă cetăţenii aparţinând
acestor trei colegii votau direct, colegiul IV, unde votau ţăranii, includea votul indirect prin
reprezentanţi. De asemenea, pentru declanşarea alegerilor, în timp, s-a statuat o practică
neobişnuită pentru un regim democratic. Regele dizolva Corpurile leguitoare, impunându-se
convocarea alegerilor, după care numea un nou Consiliu de miniştri care era însărcinat să
organizeze aceste alegeri. Practica a arătat, cu o singură excepţie în decembrie 1937, că partidul
care forma guvernul destinat să organizeze alegerile, le şi câştiga. Oamenii politici obişnuiau să
se adreseze în momentul când regele dorea să cheme un partid la putere prin expresia: „daţi-mi
guvernul şi vă dau parlamentul”3.

Constituţia României din 1866 ţinea cont de condiţiile specifice ale ţării noastre şi se referea la o
diversitate de aspecte care vizau dezvoltarea şi modernizarea societăţii. În noiembrie 1866 au loc
primele alegeri libere pe baza noului sistem de vot, domnitorul pornind şi o intensă campanie de
reorganizare a armatei şi de construire de căi ferate moderne.Prin urcarea lui Carol I de
Hohenzollern-Sigmaringen pe tronul României, Marile Puteri au fost puse în faţa „faptului
împlinit”. Rezistenţa lor s-a diminuat treptat, ultima piedică fiind înlăturată în octombrie 1866,
când Carol a făcut o vizită la Istanbul, în timpul căreia a obţinut firmanul de numire din partea
sultanului. Încă de la început, Carol I şi-a făcut cunoscută dorinţa de a modifica raporturile cu
Imperiul Otoman şi de câştiga suveranitatea ţării. În ceea ce priveşte viaţa personală, Carol se
căsătoreşte cu principesa Elisabeta de Wied pe 3 noiembrie 1869. Cuplul regal a avut o fetiţă,
principesa Maria, născută la 27 august 1870, însă aceasta a murit de scarlatină când era doar o

3
Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, pp.134-136
copilă, pe 28 martie 1874. După această tragedie, Carol şi Elisabeta nu au mai avut copii, lăsând
familia domnitoare fără moştenitori la tronul dinastic4.

Primii ani de domnie au însemnat o perioadă de adaptare la realităţile româneşti:

disputele politice înverşunate între liberali şi conservatori, pe care a reuşit să le modereze
sprijinind sistemul bipartit, simpatia francofilă a opiniei publice. Viaţa politică agitată a fost
caracterizată şi de o instabilitate guvernamentală. În perioada mai 1866 - martie 1871, s-au
format 10 guverne şi au existat peste 30 de remanieri. Pesonalitatea puternică a noului domnitor
i-a luat în surprindere pe reprezentanţii grupărilor politice, în special pe liberalii radicali. Treptat,
pe fondul disensiunilor de pe scena politică erau organizate tot mai multe manifestaţii
antimonarhice şi republicane, care îl acuzau pe Carol că încearcă să profite de situaţia financiară
grea a ţării. Acesta era considerat vinovat şi de problema din jurul afacerii Strousberg, consorţiu
prusac căruia domnitorul îi concesionase dreptul de a construi o magistrală feroviară între
Roman şi Vârciorova, dar care a comis incorectitudini grave în manipularea fondurilor pe spatele
statului român. Mai mult, în ianuarie 1870 se declanşează o nouă criză guvernamentală în
momentul când s-a prezentat în Parlament un proiect de lege care acorda o dotaţie de 300.000 de
lei pe an principesei Elisabeta. Acest lucru a stârnit nemulţumirea guvernului de coaliţie între
conservatorii moderaţi şi liberalii moderaţi, astfel că primul ministru Dimitrie Ghica şi-a dat
demisia pe 27 ianuarie 1870. Între timp, radicalii încep să defăşoare tot mai dese agitaţii
antidinastice, pregătind o conspiraţie care să instaureze republica.

Capii conspiraţiei erau  Eugeniu Carada, Constantin Ciocârlan şi maiorul C. Pillat,

susţinuţi evident de liderii radicalilor. Mişcarea conspirativă trebuia să se declanşeze în noaptea
de 7/8 august 1870, dar în cele din urmă s-a decis amânarea ei pentru a se vedea rezultatul
războiului franco-prusac. Totuşi, Alexandru Candiano-Popescu, şeful grupului de la Ploieşti, n-a
acceptat propunerea de amânare. Exact în acea noapte, împreună cu mai mulţi susţinători,
Candiano ocupă prefectura şi telegraful, după care organizează o întrunire populară în centrul
oraşului, unde anunţă proclamarea republicii şi instaurarea unei regenţe în frunte cu  Nicolae
Golescu. El însuşi s-a autoproclamat prefect al judeţului Prahova. Spre dimineaţă, Candiano
încearcă să trimită mai multe telegrame către autorităţile din străinătate anunţând detronarea lui
Carol I, dar acestea au fost oprite de şeful staţiei de telegraf de la Predeal care a anunţat guvernul
de la Bucureşti. Acesta a restabilit imediat ordinea, arestându-i pe protestatari şi pe cei bănuiţi de
participare la complot, printre care se numărau Ion C. Brătianu, Eugeniu Carada, Nicolae
Golescu, B. P. Haşdeu şi Anastase Stolojan. Candiano-Popescu nu a putut organiza o rezistenţă,

4
Ioan Scurtu, op. cit., pp. 14-16.
iar „conspiratorii” au fost trimişi în faţa Curţii de Juraţi de la Târgovişte. La 17 octombrie 1870,
toţi cei 41 de acuzaţi au fost achitaţi5.
Profund îngrijorat că nu mai putea stăpâni patima „partidelor politice care domnesc în
România”, Carol se adresează în repetate rânduri Puterilor Garante, dar răspunsurile nu au fost
încurajatoare. El îşi manifesta intenţia de a modifica Constituţia pentru a lărgi prerogativele
domnitorului şi a răsfrânge anumite libertăţi, însă noul guvern instalat pe 18 decembrie 1870,
condus de Ion Ghica, era un adept al ferm al Constituţiei. Carol era decis să nu cedeze şi să-şi
impună punctul de vedere, ameninţând cu abdicarea. Toată această agitaţie se desfăşura pe
fondul internaţional al războiului franco-prusac declanşat în iulie 1870 şi a cărui finalitate a avut
detronarea lui Napoleon al III-lea, proclamarea Republicii a III-a în Franţa şi unificarea germană
din ianuarie 1871. Opinia publică din ţară era o fermă simpatizantă francofilă, astfel că a fost
indignată de umilinţele la care era supus poporul francez de către invadatori şi a sporit mai mult
indignarea împotriva imperialismului german şi a „neamţului” aflat pe tronul României, după ce
s-a aflat că domnitorul a trimis împăratului Wilhelm I o telegramă de felicitare „pentru victoriile
obţinute în realizarea unităţii germane”6.

În seara zilei de 10 martie 1871 a pornit o amplă răscoală a populaţiei Capitalei faţă
sărbătorirea cu mult fast a zilei de naştere a împăratului Wilhelm de către colonia germană
din Bucureşti. Manifestanţii nu puteau tolera un asemenea afront şi s-au abătut cu pietre asupra
geamurilor sălii unde se ţinea fastul, scandând în acelaşi timp lozinci antidinastice şi republicane.
Carol a scos armata în stradă pentru a restabili ordinea, generând o ciocnire de forţe sângeroasă.
Pe la unu noaptea, domnitorul l-a convocat pe Ion Ghica cerându-i pe un ton imperial să
demisioneze, totodată, făcându-i cunoscută decizia de a convoca dimineaţă Locotenenţa
Domnească din 1866 pentru a-i preda puterea, căci va demisiona. În dimineaţa zilei de 11
martie 1871, Lascăr Catargiu şi Nicolae Golescu s-au prezentat la Palatul Regal (Nicolae
Haralambie nu era în oraş), iar Carol le-a adus la cunoştinţă hotărârea de a abdica. Decizia
domnitorului de a juca pe o singură carte a produs un efect psihologic. Puterile Garante nu
vedeau cu ochi buni o Românie republicană, plus că plecarea lui Carol ar fi dezlănţuit mari
nenorociri asupra ţării, precum falimentul statului şi o stare de anarhie generală. Exponenţii
clasei conducătoare nu se puteau dispersa de Carol. În aceste condiţii, la insistenţele ferme ale lui
Catargiu domnitorul declară că „vrea să mai chibzuiască odată”, cerând in schimb „un guvern
tare” care să sprijine legea finanţelor şi modificarea atitudinii Adunării, care în repetate rânduri
îşi exprimase ostilitatea faţă de domnitor. Spre seară, Lascăr Catargiu devine noul preşedinte al
Consiliului de miniştri şi acţionează energic pentru împăştierea manifestanţilor şi restabilirea
ordinii. Mişcarea antidinastică a fost înfrântă pentru multă vreme, chiar dacă opoziţia liberală a
5
Istoria Românilor, vol. 7 tom 1, Editura Enciclopedică, București, 2003, pp. 107-108
6
Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din sud-estul Europei în epoca modernă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1987, pp. 243-245.
continuat să publice articole injurioase la adresa lui Carol. „Şahul” la suveran era des utilizat în
lupta opoziţiei pentru obţinerea puterii, iar cetăţenii s-au obişnuit treptat cu astfel de practici. În
general, noul context internaţional a impus şi schimbarea viziunii celor mai fervenţi antidinastici
şi republicani precum fracţioniştii lui Nicolae Ionescu şi liberalii radicali conduşi de I. C.
Brătianu şi C. A. Rosetti. „Sentimentele republicane atât de puternic dezvoltate în opinia publică
românească graţie activităţii liberalilor radicali şi fracţioniştilor au trebuit să se încline raţiunii de
stat”. În acest moment istoric, forma de guvernământ monarhic-constituţională corespundea
necesităţilor obiective ale înaintării României pe calea progresului, pentru limitarea decalajului
creat faţă de statele din vestul Europei, ca urmare a secolelor de dominaţie otomană7.
În perioada următoare are loc o apropiere treptată între Carol şi Ion C. Brătianu,
preşedintele Partidului Naţional Liberal. Acest duet politic a adus în cele din urmă României
Independenţa de stat. După câştigarea alegerilor din iunie 1876 de către liberali, Brătianu este
numit preşedinte al Consiliului de miniştri pe 24 iulie. În prima perioadă, guvernul a acţionat
pentru adoptarea unor reforme pentru consolidarea statului. Însă, măsurile de politică internă au
fost amânate de evenimentele de pe plan extern, când se întrevedea izbucnirea unui nou conflict
ruso-turc. Exista posibilitatea ca ţara noastră să fructifice în mod pozitiv această nouă dezordine
europeană.

Carol I a rămas cunoscut în istoria ţării ca suveranul ce a adus României Independenţa

faţă de Imperiul Otoman. Înalta Poartă refuzase statului român dreptul de a bate monedă, de a
acorda decoraţii şi dreptul de a se numi „România”, astfel că disensiunile ruso-turce tot mai
evidente de la începutul anului 1877, care prevesteau un viitor conflict, păreau un bun prilej
pentru reafirmarea noului ideal al poporului român, Independenţa de stat. Liderii politici români
doreau un tratat cu Rusia prin care aceasta să recunoască Independenţa României, astfel că pe 4
aprilie 1877 este semnată convenţia cu Imperiul Rus. Aceasta permitea armatei ţariste să
traverseze teritoriul românesc pentru a ajunge la sud de Dunăre, guvernul imperial obligându-se
să respecte „integritatea existentă” şi „drepturile politice” ale României. Pe 12 aprilie, începe de
facto războiul ruso-turc, iar artileria otomană bombardează localităţile româneşti de la Dunăre,
urmată la scurt timp de o ripostă când tunarii de la Calafat deschid focul asupra Vidinului şi a
navelor turceşti aflate în port. „Asta-i muzica ce-mi place!” a rostit domnitorul Carol. În şedinţa
solemnă a Adunării Deputaţilor din 9 mai 1877, la o interpelare a lui Nicolae Fleva privind
situaţia ţării, ministrul de externe Mihail Kogălniceanu rosteşte celebrul discurs ce proclama
Independenţa României: „În stare de rezbel cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem
independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare....Ce-am fost înainte de declararea rezbelului?
Fost-am noi dependenţi către turci? Fost-am noi provincie turcească? Avut-am noi pe sultan ca
suzeran? Străinii au zis acestea; noi nu am zis-o niciodată. Aşadar, domnilor deputaţi, nu am
nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi sîntem o

7
Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul unitar, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1983, p.340
naţiune liberă şi independentă”. Pe 10 mai, Independenţa este proclamată şi în Senat, iar
declaraţia este promulgată de domnitorul Carol I şi publicată în Monitorul Oficial. Aceasta
trebuia recunocută pe plan internaţional, iar liderii politici erau conştienţi că Independenţa
deplină nu va fi cucerită decât prin „sânge” de poporul român. Începea astfel Războiul de
Independenţă al României8.

Pentru Rusia, frontul din Balcani reprezenta cheia victoriei, astfel că utilizarea teritoriului
românesc reprezenta un real avantaj. Conform convenţiei, trupele ţariste trec Dunărea prin ţara
noastră şi înregistrează câteva succese semnificative. Însă, otomanii conduşi de Osman Paşa
reuşesc să respingă atacul asupra Plevnei, iar Rusia înregistrează pierderi uriaşe. Într-o telegramă
din 19 iulie, marele duce Nicolae cerea ajutorul României, exprimându-şi dorinţa ca armata
noastră să treacă Dunărea pentru a consolida frontul balcanic. Insistenţele s-au amplificat într-o
altă telegramă din 30 iulie, astfel că participarea României, refuzată iniţial de ţar, devenise
indispensabilă. Partea română şi-a exprimat dorinţa pentru semnarea unui tratat în vederea unei
viitoare intervenţii a ţării noastre, dar Rusia a refuzat categoric, căci nu vroia să-şi asume
consecinţele unui astfel de tratat militar.

În aceste condiţii, pe 16 august 1877, are loc o întrevedere între Carol, marele duce
Nicolae şi ţarul Alexandru al II-lea, când domnitorului român îi este oferită conducerea reunită a
trupelor ruso-române din Balcani. „Mare onoare şi mare răspundere!” notează Titu Maiorescu.
Participarea României pe frontul de la Plevna cu 38.000 de ostaşi, 41 de batalioane şi 112 tunuri
Krupp, cele mai moderne din Europa, a schimbat radical raportul de forţe în defavoarea turcilor.
Primele operaţiuni militare nu înregistrează un mare succes şi se încheie doar cu ocuparea redutei
Griviţa I pe 30 august, unde cad la datorie peste 1.000 ostaşi români. Următorul pas a fost
încercuirea Plevnei, pentru a o determina să se predea. Pe 9 noiembrie, forţele române cuceresc
reduta Rahova, iar, în cele din urmă, turcii, în frunte cu Osman Paşa, se predau pe 28
noiembrie 1877. Luptele continuă cu înaintarea ruşilor spre Balcani, trupele noastre având
misiunea de a apăra flancul vestic pe direcţia Vidin - Belogradcik. În cele din urmă, otomanii
capitulează pe 23 ianuarie 1878. În aceeaşi lună, Carol I a adresat marelui duce Nicolae o
scrisoare prin care cerea ca România, care contribuise la obţinerea victoriei, să participe la
trativele de pace. Guvernul ţarist nu a acceptat această cerere, astfel că Tratatul de la San Stefano
s-a semnat la 19 februarie 1878 fără participarea delegaţilor români. Această decizie a provocat
indignare în rândul opiniei publice şi a stârnit protestul vehement al autorităţilor române. La
Congresul de Pace de la Berlin (iunie 1878), delegaţia română a fost acceptată doar cu rol
consultativ. Ion C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu au fost „auziţi dar nu ascultaţi”. În urma
Tratatului de Pace adoptat pe 1 iulie 1876, Independenţa României este recunoscută, dar

8
Istoria Românilor, vol. 7 tom 2, Editura Enciclopedică, București, 2003,pp.220-221
condiţionată de modificarea articolului 7 din Constituţie cu privire la acordarea cetăţeniei şi, în
mod neoficial, de rezolvarea problemei din jurul afacerii Strousberg. Totodată, România era
nevoită să cedeze Rusiei judeţele din sudul Bsarabiei, Cahul, Bolgrad şi Ismail, primind la
schimb Delta Dunării, Insula Şerpilor şi Dobrogea .

La 9 septembrie 1878, Consiliul de miniştri a hotărât ca domnitorul Carol I să poarte titlul

de „Alteţă regală”. Prin aceasta se urmărea afirmarea României pe scena internaţională ca stat
suveran şi independent, care a rupt definitv trecutul de vasalitate faţă de Poartă, şi consolidarea
poziţiei lui Carol concomitent cu ridicarea prestigiului dinastiei de Hohenzollern în faţa celorlalte
monarhii europene . În 1879, Reprezentanţa Naţională promulgă revizuirea Constituţiei în
conformitate cu hotărârile luate de Congresul de Pace. La începutul anului următor, Guvernul
rezolva şi „problema Strousberg” prin răscumpărarea tuturor căilor ferate române. Ministrul de
finanţe D. A. Sturdza realizează o convenţie cu Societatea acţionarilor în septembrie 1879, prin
care obligaţiunile emise de statul român, cu o dobândă de 6%, erau garantate prin ipotecarea
reţelei feroviare. Proiectul este larg dezbătut în Parlamentul de la Bucureşti, dar în ciuda
opoziţiei conservatoare, care se folosea de orice pretext pentru a răsturna guvernul liberal,
convenţia este adoptată. În februarie 1880, la numai câteva zile de la proclamarea convenţiei,
Germania, Franţa şi Anglia recunoşteau independenţa României.

Pe 10 mai 1881, pe Dealul Mitropoliei, are loc ceremonia de încoronare a lui Carol I şi a
soţiei sale, Elisabeta, ca suverani ai României. Preşedinţii celor două Camere au înmânat
suveranilor coroanele din oţelul unui tun turcesc capturat la Plevna de armata română sub
comanda lui Carol. În cuvântul de mulţumire, regele a afirmat că primeşte coroana „ca un simbol
al independenţei şi al puterii României”. Cum, după moartea fiicei lor Maria, cuplul regal nu a
mai avut copii, nu exista un succesor clar determinat la tron. Pentru a asigura stabilitatea şi
continuarea dinastiei de Hohenzollern-Sigmaringen s-a reglementat această problemă. Articolul
83 din Constituţia României prevedea ca succesiunea tronului să i se încredinţeze coborâtorilor
pe linie bărbătească începând de la cel mai în vârstă dintre fraţii săi sau coborâtorilor acestora.
Atât principele Leopold, fratele lui Carol I, cât şi fiul cel mare al acestuia au refuzat tronul.
Astfel, succesiunea i-a revenit principelui Ferdinand, cel de-al doilea fiu al principelui Leopold şi
nepot de frate al regelui Carol I. Noua linie succesorală a fost statuată prin „Pactul de familie”
din 18 mai 18819.
Politica externă a României după obţinerea Independenţei de stat a cunoscut multiple
semnificaţii. Ostilitatea vădită a Rusiei faţă de ţara noastră, scăderea influenţei franceze şi
creşterea rolului Germaniei pe scena internaţională au permis lui Carol I să îşi materializeze
simpatiile pentru ţara sa de origine printr-un tratat de alianţă. Carol a fost invitat la Berlin ca naş

9
Keith Hitchins, op. cit., pp. 129-130.
la botezul unui fiu al viitorului împărat Wilhelm al II-lea, iar cu aces prilej a fost stabilit cadrul
proiectului de tratat. Dar cum „drumul spre Berlin trece prin Viena”, la 18
octombrie 1883 România a încheiat un tratat cu Austro-Ungaria la care a aderat şi Germania.
Astfel, ţara noastră a devenit membru asociat al blocului militar denumit Tripla Alianţă sau
Puterile Centrale. Prin acest fapt, România a ieşit din izolarea politică în care se afla la acel
moment, iar ţara noastră s-a afirmat ca un factor de echilibru în Balcani. Acest tratat a fost ţinut
secret, căci o alianţă cu Austro-Ungaria, care stăpânea opresiv Transilvania, ar fi fost extrem de
nepopulară în rândul opiniei publice. De fapt, şeful statului român nu s-a considerat niciodată
aliatul guvernului maghiar, iar starea de tensiune dintre România şi Austro-Ungaria, generată de
voinţa poporului român de pe ambele versante ale Carpaţilor de a trăi în graniţele unuia şi
aceluiaşi stat, nu s-a micşorat. De asemenea, Carol I a încurajat lupta românilor din teritoriile
aflate sub dominaţie străină, folosind diverse modalităţi. Un exemplu este intervenţia sa pe lângă
Curtea de la Viena pentru eliberarea conducătorilor mişcării memorandiste, condamnaţi în
procesul de la Cluj în 1894. Promovând o politică de echilibru între Marile Puteri, România a
evitat să se angajeze efectiv de partea a unuia sau altuia din cele două blocuri militare, Antanta şi
Puterile Centrale, străduindu-se să menţină relaţii amicale cu toate statele10.

Clasa politică a depus mari eforturi pentru a ridica prestigiul monarhiei în conştiinţa
poporului român, aducând elogii activităţii lui Carol I şi succeselor obţinute de România în
timpul domniei sale. Un bun exemplu sunt serbările jubiliare desfăşurate în 1906 cu prilejul
aniversării a 40 de ani de domnie a lui Carol. Atunci s-a organizat o mare expoziţie naţională
cuprinzând principalele realizări ale ţării în procesul de modernizare. În acele vremuri, societatea
românească se confrunta cu grave contradicţii, departe de a fi una a armoniei cum încercau să
acrediteze oficialităţile. Cruda realitate a ieşit la iveală un an mai târziu. În ziua de 8
februarie 1907 a izbucnit la Flămânzi, judeţul Botoşani, conflictul ce avea să declanşeze marea
răscoală ţărănească. Regele încredinţează guvernul lui D. A. Sturdza, preşedintele Partidului
Naţional Liberal, având la Interne pe  Ionel Brătianu şi la Război pe generalul Alexandru
Averescu. Deşi cabinetul a încercat să ia unele măsuri pentru a mai calma situaţia, ele nu au atins
problema fundamentală a ţăranilor, lipsa de pământ, şi evenimentele au degenerat. Printr-un plan
bine întocmit, a fost organizată una dintre cele mai violente represiuni antiţărăneşti din istorie.
Mulţi ofiţeri au continuat să împuşte instigatorii reali sau prezumptivi, chiar dacă represiunea
fusese sistată. Pentru orice om politic era limpede că problema ţărănească trebuia să-şi găsească
o rezolvare, căci societatea însăşi trebuia reconstruită din temelii. Însuşi regele era conştient de
această realitate. Într-o conversaţie cu Alexandru Marghiloman el îi spunea: „România întreagă
trebuie refăcută, căci totul s-a prăbuşit”. La sfârşitul anului 1908, noul preşedinte al PNL şi prim-
ministru devine Ion I. C. Brătianu. Încă de la începutul primului său mandat, fruntaşul liberal
pleda pentru înfăptuirea reformelor agrară şi electorală, revizuirea Constituţiei. Brătianu a propus
10
Nicolae Iorga, O viaţă de om. Aşa cum a fost, Bucureşti, Editura Minerva, 1972 , p.304
regelui extinderea dreptului de vot prin înfiinţarea colegiului unic, dar Carol I a refuzat. În faţa
acestei situaţii, primul ministru îşi depune mandatul pe 28 decembrie 1910. Au urmat patru ani
de guvernare conservatoare11.

Declanşarea celui de Al Doilea Război Balcanic, la 16 iunie 1913, a determinat România

să intervină de partea Serbiei, ce constituia practic primul pas spre desprinderea de alianţa cu
Austro-Ungaria. Pe 27 iunie, România a declarat război Bulgariei. În calitate de comandant
suprem al armatei, Carol I a trecut Dunărea pe la Turnu Măgurele. Bulgaria a fost nevoită să
ceară pace, astfel încât a fost evitată o confruntare militară efectivă. Tratativele de pace s-au ţinut
la Bucureşti, şedinţele fiind prezidate de Titu Maiorescu, primul ministru al României. Pe 28
iulie 1913 a fost semnat Tratatul de Pace, care, printre altele, obliga Bulgaria să cedeze ţării
noastre sudul Dobrogei (Cadrilaterul) format din două judeţe, Durostor şi Caliacra. Acest
moment a fost unul important din perspectiva relaţiilor internaţionale, căci era prima pace în care
se luau hotărâri de către ţările mici fără amestecul direct al Marilor Puteri. Totodată, Pacea de la
Bucureşti a determinat o răceală vădită a relaţiilor româno-austro-ungare şi o apropiere tot mai
mult de Rusia.
Pe 4 ianuarie 1914, Ionel Brătianu obţine un nou mandat de prim-ministru, iar acesta era
un filoantantist convins. Au urmat vizite ale ministrului de externe rus Sazonov în ţara noastră şi
chiar o întrevedere bilaterală la Constanţa între Carol şi ţarul Nicolae al II-lea, pe 1 iunie 1914.

Pe plan intern, Brătianu cerea urgent trecerea la aplicarea reformelor, însă regele se arăta
reticent, temându-se ca aceste reforme să nu stârnească lupte violente pe scena politică. Mai
mult, declanşarea Primului Război Mondial a impus scoaterea reformelor de pe ordinea de zi.
Asasinarea lui Franz Ferdinand, arhiducele Austro-Ungariei, în ziua de 15/28 iunie 1914 la
Sarajevo, a constituit pretextul declanşării Primului Război Mondial. La 14/27 iulie,
respectiv 18/31 iulie, împăratul Austro-Ungariei, Franz Joseph, şi cel al Germaniei, Wilhelm al
II-lea, îl anunţă pe Carol despre conflictul care va începe împotriva Serbiei şi îi cer să-şi
împlinească „datoriile de aliat”. Mai mult, cancelarul german Bethman-Hollveg îi telegrafia
regelui român: „Cerem mobilizarea imediată a armatei române şi îndreptarea ei împotriva
Rusiei”12.

În aceste condiţii, Carol I a convocat un Consiliu de Coroană la Castelul Peleş din Sinaia
pe data de 21 iulie/3 august 1914. Fără nici o introducere, regele a declarat: „Războiul general a
izbucnit. Se dă marea luptă în care pentru o întreagă perioadă istorică se va stabili harta şi
soarta popoarelor. Desigur că în acest război vor fi învingători şi învinşi. Dar e neîndoelnic că
cei dinainte şi irevocabil meniţi să fie învinşi vor fi neutri. Aşa fiind, după matură chibzuinţă,
convingerea mea adâncă este că datoria României este să execute tratatele ce o leagă de Tripla
Alianţă.” Pentru a fi mai convingător, Carol „a scos dintr-o casetă de fier tratatul încheiat de el şi
11
Nicolae Iorga, O viaţă de om. Aşa cum a fost, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p.431
12
Keith Hitchins, op. cit., pp. 200-201
contrasemat de Ion Brătianu tatăl în1883, reînnoit sub guvernele Catargiu, Sturdza şi Maiorescu,
a căror iscălutură o purta. Nimeni altul dintre bărbaţii noştri politici, care se perindaseră la cârma
statului, nu văzuse misteriosul document”. Regele considera o chestiune de demnitate ca
România să-şi onoreze iscălitura. În schimb, grupul din jurul primului ministru Ion I. C.
Brătianu se pronunţa pentru Antanta. În cele din urmă, majoritatea a hotărât ca România să
rămână neutră faţă de acest conflict. Dintre cei prezenţi, numai bătrânul conservator Petre P.
Carp l-a susţinut cu fermitate pe şeful statului: „Cum lăsaţi pe omul aista singur?”. Majoritatea s-
a pronunţat pentru neutralitate, invocând şi motivul că Austro-Ungaria a atacat prima. Carol I a
constatat şi s-a supus cu mare regret deciziei Consiliului: „Constat că reprezentanţii ţării, aproape
în unanimitate, au cerut neutralitatea. Ca rege constituţional mă supun voinţei dumneavoastră.
Mi-e frică însă că prestigiul ţării va ieşi micşorat din şedinţa de astăzi şi mă tem că aţi luat o
hotărâre de care România se va căi în viitor”. Carol I a fost grav afectat de hotărârea adoptată:
„După patruzeci şi opt de ani de domnie...mă văd aproape singur”, mărturisea el lui Constantin
Stere. Şeful statului l-a anunţat pe împăratul Germaniei de deczia adoptată la Consiliul de
Coroană, ţinând însă să precizeze cât de mult suferă din această pricină. Din acest moment,
întreaga politică externă a fost preluată de Ion I. C. Brătianu13.

Având cea mai lungă domnie din istoria ţării, 48 de ani, Carol I a murit pe 27
septembrie 1914 la Castelul Peleş, la vârsta de 75 de ani, fiind înmormântat la Curtea de Argeş,
în Biserica Episcopală, unde, după numai doi ani de la moartea sa, a fost înmormantată şi
credincioasa lui soţie Elisabeta. În acele zile grele, aceasta îi telegrafia împăratului german
Wilhelm al II-lea: „Ţi-a fost credincios până la moarte”. Totodată, Ottokar Czernin, ministrul
Austro-Ungariei la Bucureşti, afirma: „Regele Carol a murit de război. Ultimele săptămâni au
fost o tortură pentru bătrânul domnitor, căci el primea comunicările pe care eu i le adresam, ca
nişte lovituri de biciu [...] Pot spune, fără nici o exagerare, că l-am văzut prăpădindu-se zi de zi,
supt aceste continue lovituri de măciucă şi că excitarea sufletească, în care trăia, i-a scurtat,
desigur, zilele”14.

Bibliografie

13
Ioan Scurtu, op. cit., pp. 225-226.
14
Istoria Românilor,vol. 7 tom 2, București, Editura Enciclopedică, 2003, pp. 305-306.
*** Istoria Românilor,vol. 7 tom 1 și 2, Editura Enciclopedică, București, 2003.

HITCHINS, Keith, România 1866-1947, Editura Humanitas, București, 2013.

IORGA, Nicolae, O viaţă de om. Aşa cum a fost, Bucureşti, Editura Minerva, 1972.

NEAGOE, Stelian, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007.

MUȘAT, Mircea, ARDELEANU, Ion, De la statul geto-dac la statul unitar, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983.

SCURTU, Ioan, Monarhia în România, Editura Danubius, Bucureşti, 1991.