RELAȚII POLITICO-DIPLOMATICE ROMÂNO-ALBANEZE

ÎNTRE ANII 1912 ȘI 1939

George UNGUREANU
Depozitul central de arhivă-Pitești

Articolul de față nu se constituie într-o prezentare exhaustivă a raporturilor politico-

diplomatice, oficiale și neoficiale, între România și Albania, de-a lungul celor 26 de ani și
câteva luni, care separă momentul proclamării independenței statale albaneze de anexarea la
Italia, ci se focalizează pe câteva evenimente, fapte și tendințe de evoluție, considerate
semnificative și plasate în contextul geopolitic regional și european. Ca surse principale
pentru demersul nostru, menționăm o serie de documente militare românești, completate cu o
serie de informații și aprecieri preluate îndeosebi din câteva sinteze occidentale sau românești
de istorie sud-est europeană.
Sfertul de secol de existență statală albaneză ne-comunistă, destul de agitată și
marcată adesea de incertitudini, pe fond de slăbiciune instituțională cronică, pot fi împărțiți
în trei perioade mari: 1912-1925 (până la proclamarea Republicii), 1925-1934(până la
constituirea Antantei Balcanice), respectiv 1934-1939 (până la actul de forță al Italiei fasciste
de la 7 aprilie 1939).
Perioada 1912-1925 reprezintă o etapă a începuturilor dificile pentru statalitatea
albaneză, fapt care s-a repercutat şi asupra relaţiilor Albaniei cu alte state, inclusiv asupra
relaţiilor cu România. Decizia de proclamare a independenţei statului albanez, spre finele
anului 1912, a fost una cel puţin precipitată, dacă nu conjuncturală, fiind determinată de
desfăşurarea şi deznodământul primei conflagraţii balcanice. Înfrângerea rapidă a Turciei, în
toamna anului 1912 de către coaliţia formată din Bulgaria, Serbia, Muntenegru şi Grecia a
creat o situaţie nouă pentru albanezi, mai dramatică decât cea din primăvara lui 1878. „La
început – scrie Barbara Jelavich – liderii albanezi au adoptat o atitudine neutră, dar armata
otomană a fost învinsă mai repede decât anticipaseră ei, iar armate la balcanice au ocupat
teritoriul albanez […] Teama lor cea mai mare era că Grecia şi Serbia îşi vor împărţi ţara pe
cursul râului Shkumbî”1.
Evoluţiile politico-militare din toamna anului 1912 au trezit nelinişte şi la Bucureşti.
Factorii politici români se temeau de realizarea unei Bulgarii Mari şi erau interesaţi într-un
grad destul de înalt de soarta macedoromânilor (aromâni și meglenoromâni) din Balcani 2. De
altfel, atât macedoromânii, cât şi albanezii au căzut victimă atrocităţilor comise de către
bandele de comitagii bulgari. Un document militar românesc consemna: „Astfel, s-a făcut că
mii de musulmani (mai ales albanezi, n. n.), aromâni şi evrei din Macedonia au fost prădaţi,
schingiuiţi, unii chiar omorâţi de către comitagiii bulgari, sub ochii binevoitori ai armatei
bulgare”3. Ecoul atrocităţilor bulgăreşti a ajuns şi în coloanele unor prestigioase cotidiene
occidentale, precum Times, în care se putea citi: „Macedonia e înecată în sângele victimelor
nevinovate. Bulgarii au lăsat Macedonia cucerită pe mâna trupelor lor auxiliare, anume
comitagiilor, care au comis măceluri nenumărate”4.
1
Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor, vol. II (secolul XX: 1887-1982), traducere de Eugen Mihai Avădanei,
Editura Institutul European, Iaşi, 2000, p. 97.
2
Keith Hitchins, România (1866-1947), ediția a IV-a revăzută și adăugită, traducere de George G. Potra și
Delia Răzdolescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013, p.154-160.
3
Depozitul central de arhivă Pitești (D.c.a.-P.), fond M. St. M. – Secţia a 2-a Informaţii, dosar. nr. crt. 169/1913,
f. 288.
4
Ibidem, f. 260.

1
 În acest context, în cadrul mişcării naţionale albaneze s-a impus soluţia proclamării
independenţei statale, pentru a nu lăsa teritoriile albaneze la cheremul Serbiei şi al Greciei.
Independenţa Albaniei a fost proclamată la Vlorë (Vlora/Valona), la 28 noiembrie 1912.
Hotărârea în cauză fusese anticipată de o rezoluţie în acelaşi sens, adoptată în octombrie de
către influenta colonie albaneză de la Bucureşti5. Cu acest prilej, Ismail Qemal Vlorë (1844-
1919), liderul Partidului Otomanilor Liberali, afirma: „Întreaga Albanie are privirile aţintite
asupra României. Suntem siguri că guvernul român nu va lăsa să ni se facă o nedreptate” 6.
Apariţia unui stat albanez, eventual a unei Albanii Mari, corespundea intereselor României de
a neutraliza, cel puţin teoretic, expansionismul bulgar, sârbesc şi elen. Elocvent este în acest
sens raportul ataşatului militar român de la Berlin, datat 1 decembrie 1912: „Albania, inaptă
pentru independenţa financiară şi militară, va ajunge sub influenţa Austriei şi aceasta va
câştiga o poziţie mai puternică la Adriatica. Orice s-ar zice, această soluţie ar fi mai de
dorit decât ca o parte a Albaniei să ajungă sub domnia Serbiei (s. n.)7.
Dintre Marile Puteri ale momentului, Austro-Ungaria şi Italia susţineau ideea unei
Albanii Mari, pentru a tăia drumul Serbiei spre Adriatica, în timp ce Rusia se situa pe o
poziţie diametral opusă. Marea Britanie şi Germania aveau o poziţie mai echilibrată 8.
Suspiciunile ruseşti despre poziţia României faţă de Albania sunt exprimate destul de explicit
în numărul din 19 februarie 1913 al gazetei Novoe Vreme: „Guvernul român a promis celui
albanez un ajutor de 2 milioane de franci, cu condiţia ca în toate şcolile să fie studiată şi limba
română. Guvernul român s-a angajat să primească 200 de copii albanezi la Academia din
Bucureşti şi să trimită în Albania 20 de ingineri”9.
Între timp, începuseră tratativele de la Londra consecutive primului război balcanic. În
acest cadru, pe baza instrucţiunilor date de către ministrul de externe Titu Maiorescu (1840-
1917), ministrul român la Londra, Nicolae Mişu (1858-1924), a cerut, la 13/26 martie 1913,
ca regiunile dintre Ianina, Metzovo, Grebene, Muntele Gramoz până la Korça, incluzând 36
de sate şi târguri aromâne, să fie încorporată la Albania 10. S-a vehiculat, în anumite medii,
chiar ideea unui stat comun albanezo-aromân cu o suprafaţă de circa 45.000-50.000 km 2,
organizat după model helvetic. Printre susţinătorii acestei cauze merită amintiţi: diplomatul I.
Rădulescu Pogoneanu (1870-1945), geograful Simion Mehedinţi (1868-1961) şi fruntașii
aromâni N. Papahagi (n. 1868-d.?) şi George Murnu (1868-1957) 11. Atitudinea României în
favoarea statului albanez nu a mers însă atât de departe. Pe plan balcanic, lucrurile evoluau
spre o alianţă româno-sârbo-grecească îndreptată împotriva expansionismului bulgar.
O serie de documente şi tratate consecutive celei de a doua conflagraţii balcanice,
inclusiv Tratatul de la Bucureşti (10 august 1913), au consacrat existenţa statului albanez.
Acesta număra cam 1.000.000 de locuitori, grupa 55% din populaţia albaneză a Balcanilor şi
avea o suprafaţă de circa 29.000 kilometri pătraţi 12. Recunoscută de jure, statalitatea
albaneză nu avea însă şi o existenţă faptică veritabilă: statul albanez era independent, neutru şi
sub garanţia colectivă a Marilor Puteri. România a susţinut eforturile de închegare şi
consolidare a statalităţii albaneze, fiind și primul stat care a stabilit relaţii diplomatice cu
Albania. Astfel, prin Decretul Regal nr. 6949/1913, începând cu 15 decembrie 1913, a fost
5
Kopi Kyçyku, Istoria Albaniei, Editura Corint, Bucureşti, 2002, p. 70.
6
Ibidem.
7
D.c.a.-P., fond M. St. M. – Secţia a 2-a Informaţii, dosar nr. crt. 169/1913, f. 155.
8
Barbara Jelavich, op. cit., p. 98.
9
Apud D.c.a.-P.., fond M. St. M. – Secţia a 2-a Informaţii, dosar nr. crt. 168/1913, f. 9.
10
Kopi Kyçyku, op. cit., p. 144.
11
Gheorghe Zbuchea, O istorie a românilor din Peninsula Balcanică în secolele XVIII-XX, Editura Biblioteca
Bucureştilor, Bucureşti, 1999, p. 111-121.
12
Enciclopedia Statelor Lumii, ediția a VII-a, Editura Meronia, Bucureşti, 2001, p. 24.

2
numit şi acreditat la Vlorë (Vlora/Valona) un ministru plenipotenţiar, în persoana
diplomatului M. Burghele. Tot acum au fost numiţi ca ataşaţi A. Paneta şi M. Sturdza, iar la 8
martie 1914, M. Burghele a depus scrisorile de acreditare13.
În ianuarie 1914, a fost încoronat ca rege al Albaniei prinţul Wilhelm de Wied (1876-
1945), nepot de frate al reginei Elisabeta a României. Tot în anul 1914, la Bucureşti, s-a
deschis un birou de recrutare a voluntarilor pentru menţinerea ordinii în Albania. În vara
anului 1914, a sosit în portul albanez Dürres/Durazzo (anticul Dyrrachium) un batalion
românesc cu 11 ofiţeri14.
Începuturile promiţătoare ale relaţiilor româno-albaneze au fost curmate de izbucnirea
Primului Război Mondial. În august 1914, guvernul român a făcut un apel la respectarea
integrităţii şi a neutralităţii Albaniei15, fără prea mare efect. Albania a devenit destul de repede
câmp de luptă şi s-au vehiculat, atât în timpul războiului, cât şi la Conferinţa de la Paris,
numeroase scenarii de împărţire a teritoriilor albaneze. În aceste condiţii, voluntarii români
din Albania au fost retraşi în toamna lui 1914, iar în anul următor relaţiile diplomatice
româno-albaneze au fost întrerupte. La finele primei conflagraţii mondiale poziţia Albaniei
era destul de şubredă. „Deşi nu luase parte la război, Albania fusese învinsă”, notează Stevan
K. Pavlowitch16. La sfârşitul războiului, atât unele teritorii albaneze, cât şi unele teritorii
româneşti se aflau sub ocupaţie militară sârbă. Ca o ironie a sorții, fruntașii mișcării
naționale românești din Banat erau amenințați de către ocupanții sârbi cu deportarea în
Kosovo sau chiar în Albania, la Elbasan17.
Referindu-se la pretenţiile sârbeşti asupra Banatului şi a dobândirii unei largi ieşiri la
Adriatica, ataşatul militar român de la Belgrad, maiorul Toma Dumitrescu, scrisese în anul
1915: „După ce au toate neajunsurile unei chestiuni bulgare (în Macedonia Vardarului,n.n.) şi
ale unei chestiuni albaneze (în Kosovo, n. n.), sârbii vor să provoace şi o chestiune român. În
înţelepciunea lor, nu găsesc că le (sic!) ajunge românii din Timoc şi Krajna […], mai vor şi pe
românii din Banat”18.
La finele Marelui Război, România se află alături de învingători. după imense jertfe şi
sacrificii, în timp ce teritoriile albaneze erau împărţite între Italia, Grecia şi statul iugoslav.
Toate aranjamentele de partajare a teritoriilor albaneze, dintre care cel mai cunoscut este
acordul Tittoni-Venizelos (28 iulie 1914), erau ferm dezavuate de către preşedintele american
Thomas Woodrow Wilson19.
Finalmente, prin Acordul de la Paris (21 noiembrie 1921), Albania a rămas cu
graniţele din 1913, iar independenţa acesteia era serios ştirbită prin recunoaşterea intereselor
speciale ale Italiei în ţară20. Deznodământul războiului avea să influenţeze negativ raporturile
româno-albaneze; deşi nu aveau nimic de împărţit între ei, românii şi albanezii nu priveau la
fel „sistemul Versailles”.
La data de 13 iunie 1922, într-un memoriu adresat Ministerului Afacerilor Străine,
profesorul Simion Mândrescu (1868-1947) deplângea absenţa raporturilor diplomatice
româno-albaneze: „Deşi sunt atâtea motive ca să existe un trimis al nostru acolo, noi nu avem
13
Gheorghe Zbuchea, România şi războaiele balcanice (1912-1913). Pagini de istorie sud-est europeană,
Editura Albatros, Bucureşti, 1999, p. 32.
14
K. Kyçyku, op. cit., p. 77.
15
Ibidem, p. 76.
16
Stevan K. Pavlowitch, Istoria Balcanilor (1804-1945), traducere de Andreea Doica, Editura Polirom, Iaşi,
2002, p. 226.
17
D.c.a-P. fond Marele Cartier General, dosar nr. crt. 2895/1918, passim.
18
Idem., fond M. St. M. – Secţia a 3-a Operaţii, dosar nr. crt. 643/1914, f. 16.
19
B. Jelavich, op. cit., p. 165.
20
Panayotis N. Pipinelis, Europe and the Albanian Question, Argonaut Publishing House , Chicago, 1963, p.
43-44.

3
cu Albania relaţii politice oficiale21. Anul 1925 a marcat triumful definitiv al lui Ahmet Zogu (
fost Zogolli, viitor Zog, 1896-1961) în viaţa politică albaneză, o relativă stabilizare a situaţiei
generale din această ţară, precum şi restabilirea relaţiilor diplomatice ale Albaniei cu alte
state, inclusiv România.
După proclamarea Republicii, 1 ianuarie 1925, după aproape trei luni, Simion
Mândrescu şi-a prezentat scrisorile de acreditare, la 21 martie, primului preşedinte al
Albaniei, Ahmet Zogu22. După ce, în urmă cu mai bine de un deceniu, fusese primul stat care
stabilise relaţii diplomatice cu statul albanez, România era acum prima ţară care recunoştea
Republica Albania23. Anul 1925 a însemnat însă şi începutul reorientării lui Ahmet Zogu
către Italia fascistă, deşi aceasta preluase conducerea ţării datorită iugoslavilor. Cauzele
opţiunii zoghiste sunt complexe şi ţin atât de precaritatea structurilor (pseudo) statale
albaneze, cât şi de rezervele albanezilor faţă de „sistemul Versailles”.
Referindu-se la situaţia Albaniei în perioada interbelică, Barbara Jelavich notează:
„Acest stat se află într-un stadiu de dezvoltare similar cu cel al Serbiei din timpul lui Miloș (n.
n. 1817-1839), sau cel al Muntenegrului de la sfârşitul secolului al XIX-lea” 24.Aceste
probleme generale s-au concretizat la începutul anului 1925 printr-o acută criză financiară;
Regatul Sârbo-Croato-Sloven nu avea bani disponibili, Liga Naţiunilor n-a vrut să se
angajeze, iar lui Zogu nu i-a mai rămas decât opţiunea italiană25.
Ca răspuns la ajutorul financiar italian, regimul zoghist a acceptat, printr-un schimb
de scrisori, în august 1925, o alianţă militară în caz de conflict cu vreun stat balcanic 26. Cele
mai expuse state balcanice erau Regatul Sârbo-Croato-Sloven şi Grecia, care aveau litigii
teritoriale atât cu Italia, cât şi cu Albania.
Intrarea Albaniei în orbita politică a Italiei (stat revizionist) nu a avut drept consecinţă
imediată încordarea sau răcirea raporturilor între Albania şi România. De altfel, între 1926-
1927, relaţiile româno-italiene au cunoscut o ameliorare sensibilă, datorată în parte şi
relaţiilor personale între Alexandru Averescu şi Benito Mussolini (cei doi şefi de guvern).
Astfel, la 16 septembrie 1926, Italia a încheiat un tratat de amiciție cu România, iar în martie
1927, a ratificat Tratatul Basarabiei, din 28 octombrie 1920 27. Eforturile italiene de a atrage
Albania şi România de partea Romei au dat rezultate net diferite. Dacă Albania s-a înfeudat
total politicii italiene prin tratatele din noiembrie 1926 și noiembrie 1927 28, România s-a
distanţat de această țară, întrucât „a devenit curând clar că Italia plănuia să introducă
România, Ungaria şi Bulgaria, pentru a nu mai menţiona Albania, în aceeaşi constelaţie”, spre
a izola statul iugoslav29.
Au existat însă şi eforturi de scoatere a Albaniei din sfera de dominaţie italiană, după
cum şi în România existau cercuri politice sau de afaceri filo-italiene. La jumătatea anilor
1920, Grecia va desfăşura o febrilă activitate diplomatică pentru a obţine adeziunea Albaniei
la un proiectat pact balcanic30. Eforturile diplomaţiei elene în această direcţie sunt observate şi
21
Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Pătroiu, Gheorghe Nicolescu, Relaţii politico-diplomatice şi militare româno-
italiene, Editura Intact, Pitești-Craiova, 1999, p. 88.
22
K. Kyçyku, op. cit., p. 145.
23
Ibidem.
24
B. Jelavich, op. cit., p. 169.
25
P. N. Pipinelis, op. cit., p. 85.
26
St.K.. Pavlowitch, op.cit., p.224.
27
V. Fl. Dobrinescu, I. Pătroiu, Gh. Nicolescu, op. cit., p. 123-133.
28
St.K. Pavlowitch, op.cit., p.225.
29
V. Fl. Dobrinescu, I. Pătroiu, Gh. Nicolescu, op. cit., p. 136.
30
Eliza Campus, Înţelegerea Balcanică, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1972, p.
33.

4
de ministrul român la Roma, E. Lahovary, care raporta superiorilor săi că statul grec activează
în Albania, cheltuind fonduri substanțiale, probabil de provenienţă britanică31.
Anul 1928 a însemnat autoproclamarea ambiţiosului şi pitorescului Ahmet Zog ca rege
al Albaniei, act recunoscut de România la 22 septembrie 1928, în aceeaşi zi cu Marea Britanie
şi Franţa32. Distanţarea progresivă a României de Italia nu părea încă să afecteze relaţiile
tradiţional bune între Albania şi România. Tot în 1928, ambele state au semnat textul Pactului
Briand-Kellogg, de excludere a războiului din rândul mijloacelor de rezolvare a conflictelor
între state33. Oricum, eficienţa acestui act a fost, eufemistic vorbind, redusă.
Perioada 1929-1933 a însemnat distanţarea clară a României de Italia, convocarea
Conferinţelor Balcanice, dar şi anumite eforturi din partea Albaniei de a ieşi din sfera de
influenţă italiană. Participarea Albaniei la Conferinţele Balcanice a fost văzută de unii analişti
şi istorici albanofobi ca un bluf, ca o tentativă jalnică de a mima independenţa acestui stat34.
O primă Conferinţă Balcanică s-a desfăşurat în octombrie 1930 la Atena, cu
participarea a şase state: Albania, România, Grecia, Bulgaria, Turcia şi Iugoslavia. S-au
format şase comisii, fiecărei ţări participante revenindu-i preşedinţia câte uneia. Astfel,
delegatul albanez M. L. Natsis conducea Comisia pentru Comunicaţii, în timp ce lui
Vespasian V. Pella (1897-1952) i-a revenit conducerea Comisiei Politice 35. În ciuda unor
inerente divergenţe de opinii, rezoluţia finală s-a pronunţat în favoarea unui pact balcanic36.
Anul următor, 1931, a însemnat şi amplificarea opoziţiei albaneze faţă de dominaţia
italiană. Proprietarii de terenuri, funcţionarii publici şi ofiţerii din armată se simţeau
ameninţaţi de prezenţa consilierilor italieni care nu era privită cu ochi buni nici de păturile
ţărăneşti musulmane şi tradiţionaliste37. La Tirana s-a cristalizat un grup de politică
naţionalistă, sub conducerea lui Mehmet Konica (1881-1948), care vedea în virtuala
Înţelegere Balcanică un fel de „supapă de siguranţă pentru cazul că Italia ar strânge prea tare
cleştele alianţei şi ar căuta să aservească total Albania”38.
De notat că, pentru naţionaliştii albanezi, ieşirea din sfera politică italiană era doar o
posibilitate, o eventualitate, nu un scop în sine. Aceşti lideri conştientizau slăbiciunea
structurilor statale albaneze şi necesitatea unui stat protector. De altfel, politica externă a
statului albanez în această perioadă rămâne inconsecventă, incoerentă şi contradictorie. Ţara
participă la Conferinţele Balcanice de la Istanbul (octombrie 1931) şi Bucureşti (octombrie
1932), dar aici adoptă o poziţie apropiată de cea a Bulgariei, bătând multă monedă pe
problema minorităţilor39. Insistenţa Albaniei asupra chestiunii minorităţilor şi apropierea de
Bulgaria nu puteau să conducă la o ameliorare sensibilă a relaţiilor ei cu Iugoslavia şi Grecia.
Mai mult, la 11 decembrie 1932, s-a desfăşurat la Sofia o reuniune a statelor majore
ale Italiei, Ungariei, Bulgariei şi Albaniei sub preşedinţia ministrului de război bulgar Richov,
la care Albania este reprezentată de maiorul Balla. Împreună cu ofiţeri italieni, unguri şi
bulgari, maiorul albanez a luat parte la elaborarea unui plan precis de colaborare între cele
patru armate, care urma să stea la baza unui tratat de alianţă militară îndreptat contra statelor
Micii Înţelegeri40. În aceeaşi perioadă, în Parlamentul de la Tirana, numeroşi oratori scoteau în
31
Ibidem.
32
K. Kyçyku, op. cit., p. 147.
33
Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. II, partea I [1918-1933], Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 1096.
34
P. N. Pipinelis, op. cit., p. 87.
35
E. Campus, op. cit., p. 60.
36
M. Muşat, I. Ardeleanu, op. cit., p. 119.
37
St. K. Pavlowitch, op. cit., p. 235.
38
E. Campus, op. cit., p. 68.
39
M. Muşat, I. Ardeleanu, op. cit., p. 1119.
40
Ibidem.

5
evidenţă tradiţiile de prietenie şi colaborare între români şi albanezi de-a lungul timpului şi în
special în perioada Rilindjei (1878-1912). Revine aproape ca un laitmotiv în toate aceste
discursuri sintagma „a doua patrie”, menită să sugereze ospitalitatea României faţă de
militanţii Rilindjei.
La începutul anilor 1930, atitudinea Albaniei faţă de România este de o maximă
ambiguitate, determinată de situaţia internă din Albania, iar perfectarea Înţelegerii Balcanice,
în anii 1933-1934, va precipita lucrurile.
În toamna anului 1933, acţiunile vizând constituirea unui Pact Balcanic intraseră în
linie dreaptă, graţie eforturilor depuse de către şeful diplomaţiei române, Nicolae Titulescu.
Apariţia şi consolidarea Antantei Balcanice ofereau, cel puţin teoretic, Albaniei o alternativă
reală la dominaţia italiană, într-un moment în care raporturile între regele Zog şi Benito
Mussolini se deterioraseră sensibil. În anul 1933, suveranul albanez luase unele măsuri
împotriva şcolilor italiene, iar reacţia italiană s-a materializat în suspendarea ajutorului
financiar şi în retragerea personalului41. Stevan K. Pavlowitch comentează astfel aceste
evoluţii: „Sfidarea Italiei a fost o măsură populară, dar a cauzat pierderi. Comerţul practic a
încetat, la fel şi lucrările publice […] La începutul lui 1934, nimeni nu era plătit”42.
Deteriorarea relaţiilor cu Italia şi constituirea oficială a Pactului Balcanic, la Atena, pe
data de 9 februarie 1934, au generat o amplificare speranţelor de scoatere a Albaniei din
sistemul politico-diplomatic italian. Atragerea Albaniei în Înţelegerea Balcanică ar fi mărit
eficienţa acestei organizaţii şi ar fi ameliorat climatul de securitate din zonă, dar statele
balcanice riscau deteriorarea relaţiilor lor cu Italia şi asumarea rolului de sprijinitor financiar
al fragilelor structuri statale sau pseudo-statale din Albania.
Atunci când Albania a cerut, pe căi semioficiale, în urma unor contacte cu România şi
Iugoslavia, aderarea la Pactul Balcanic, la începutul lui iulie 1935, doar Grecia s-a opus
acestei iniţiative, sprijinite cel mai mult de Iugoslavia şi acceptate de România şi Turcia 43.
Guvernul de la Atena dorea să nu provoace Italia, ceea ce nu va împiedica pe Mussolini să
atace Grecia cinci ani mai târziu; în mod curios dar explicabil, istoriografia elenă albanofobă
scoate în evidenţă pretinsa unitate între albanezi şi italieni în Al Doilea Război Mondial44.
Astăzi ştim că politica de conciliatorism, cu multiplele ei variante şi manifestări, a
suferit un eşec răsunător şi s-a dovedit a fi una din marile erori tragice din istoria Europei.
Urmare a opoziţiei guvernului grec, eforturile albaneze din vara anului 1935, în direcţia
integrării în Pactul Balcanic, nu au fost încununate de succes. Totuşi, diplomaţia mussoliniană
a ţinut să admonesteze România în luna august 1935, pentru pretinse presiuni exercitate
asupra Albaniei, spre a o atrage în Pactul Balcanic45.
În faţa dificultăţilor interne crescânde şi a eşecului tentativei de ieşire din izolarea
politico-diplomatică, regele Albaniei a decis reorientarea acestei ţări spre Italia. În acest
context, noul prim-ministru, Midhat Frashëri (1880-1949), făcea o declaraţie sugestivă:
„Fiindcă nu suntem o ţară neutră, trebuie să intrăm într-o alianţă; alianţa trebuie să fie cu cel
mai tare; vreau să zic, cu Italia”46. Rapoartele militare româneşti consemnează însă
amplificarea opoziţiei albaneze la dominaţia italiană, atât în mediile culte naţionaliste, cât şi în
cele rurale, tradiţionaliste sau islamice47. Amplificarea opoziţii interne nu a împiedicat
41
St. K. Pavlowitch, op. cit., p. 286.
42
Ibidem.
43
Milan Vanku, Nicolae Titulescu - promotor al politicii de pace şi colaborare în Balcani, Editura Politică,
Bucureşti, 1986, p. 122; K. Kyçyku, op. cit., p. 142.
44
P. N. Pipinelis, op. cit., passim.
45
E. Campus, op. cit., p. 171.
46
Ibidem.
47
D.c.a.-P.., fond M. St. M. – Secţia a 2-a Informaţii, dosar nr. crt. 771/1937, f. 7-8.

6
relansarea raporturilor italiano-albaneze, cu consecinţe negative asupra legăturilor între
Albania şi România, în anii 1935-1936. Astfel, cu prilejul crizei abisiniene, Albania, ca şi
Ungaria şi Austria, a votat la Societatea Naţiunilor împotriva impunerii de sancţiuni
economice agresorului italian, în timp ce Titulescu a luat o poziţie categorică, înfierând
gestul Italiei cu o vehemenţă care depăşea posibilităţile României48.
Integrarea României şi Albaniei în sisteme politice internaţionale net deosebite, ca să
nu spunem chiar opuse, i-a determinat pe experţii militari români să ia în calcul posibilitatea
unui război cu Albania, determinat de „jocul alianţelor”. Situația geostrategică făcea
Macedonia Vardariană și alte zone din sud-estul statului iugoslav, implicit legătura terestră a
acestuia cu Grecia și accesul indirect spre Salonic și Marea Egee, foarte vulnerabile la un
atac bulgar sprijinit de Italia, prin Albania. Teritoriul albanez reprezenta un potențial punct de
plecare pentru un eventual atac aerian italian asupra aerodromurilor iugoslave de la
Kragujevac și Kraljevo, sau chiar pentru o ofensivă terestră italiană , dublată de o acțiune
similară dinspre zona Istria-Fiume (Rjieka)49.
Evoluţiile politice s-au răsfrânt, inevitabil, şi asupra cooperării militare între statele
membre ale Înţelegerii Balcanice. La 10 martie 1937, după aproape trei ani de negocieri şi
proiecte şi contraproiecte, era semnată la Bucureşti o Convenţie militară între cele patru state
membre ale alianţei. Aplicarea acordului militar cvadripartit era însă limitată la un conflict
pur regional, incluzând ca agresori, împreună, separat sau în combinaţiile bilaterale posibile,
doar Ungaria, Bulgaria şi Albania50. Or, aşa cum observa mareşalul turc Fawzi Çakmak, era
„puţin probabil ca acest trei ţări să intre în război nesusţinute de o Mare Putere. Dintre aceste
trei ţări, una singură (Bulgaria, n.n.), poate fi complet încercuită“51.
Pentru ca acţiunea de încercuire a Bulgariei să reuşească era nevoie de aportul
iugoslav, care însă începea să devină tot mai improbabil. Însuşi generalul George. Nedić
(fratele lui Milan Nedić), şeful Marelui Stat-Major iugoslav, afirma, la începutul lui 1938:
„Bulgaria nu va face greşeala de a intra singură în război, ea va intra deodată şi împinsă de
alte puteri, Italia şi Germania“, caz în care „Convenţia militară nu prevede nimic“ 52. Anul
1937 adusese o sensibilă reorientare a politicii externe iugoslave, fenomen privit cu rezerve şi
nelinişte la Bucureşti; este vorba de încălcarea Pactului Balcanic de către guvernul
Stojadinović, prin încheierea pactelor de prietenie cu Bulgaria (24 ianuarie 1937) şi,
respectiv, cu Italia (25 martie 1937)53.
Apropierea subită între Italia şi Iugoslavia a produs nelinişte atât în România, cât şi în
Albania, însă din motive diferite. Românii se temeau, nu fără temei, că Iugoslavia iese treptat
din sistemul de alianţe conceput de diplomaţia de la Bucureşti şi se distanţează astfel de
România54. Albanezii se temeau că apropierea între Italia şi Iugoslavia avea să însemne
„sacrificarea” lor de către Mussolini şi împărţirea teritoriului lor naţional între marea putere
de peste Adriatica şi vecinul lor de la nord-est. Într-adevăr, în cursul anului 1938 au existat
mai multe discuţii între Ciano şi Stojadinović, pe parcursul cărora s-au vehiculat diverse
planuri de împărţire a teritoriului albanez55.

48
V. Fl. Dobrinescu, I. Pătroiu, Gh. Nicolescu, op. cit., p. 174-181.
49 ?
D.c.a.-P, fond M.St.M. - Secţia a 3-a Operaţii, dosar nr. crt. 1312/1929, f. 1-2,19-20.
50
Ibidem, dosar nr. crt. 1382/1935, f. 2.
51
D.c.a.-P., , dosar nr. crt. 1707/1939, f. 269.
52
Idem, fond M.R. - Cabinetul Ministrului, dosar nr. crt. 197/1938, f. 273.
53
George Ungureanu, Pactul bulgaro-iugoslav de amiciție perpetuă din 24 ianuarie 1937:premise și percepții,
în Miscellanea historica in honorem Professoris Marcel-Dumitru Ciucă septuagenarii, coord.: Cristian Luca,
Claudiu Neagoe, Marius Păduraru, Editurile Istros și Ordessos, Brăila-Pitești, 2013, p. 813-832.
54
Ibidem, p. 821-829.
55
B. Jelavich, op. cit., p. 162.

7
 Tot în anul 1937, maiorul român Dumitru Dămăceanu (1896-1978, devenit ulterior
faimos pentru rolul său jucat la 23 august 1944) expediază la Bucureşti un raport amănunţit
despre situaţia Albaniei56. După ce trece în revistă situaţia politică, economică şi militară a
Albaniei, dar și atitudinea albanezilor faţă de italieni, ofiţerul român ţine să facă şi câteva
referiri la poziţia populaţiei albaneze faţă de România. Maiorul Dămăceanu precizează că: „în
afară de elementul românesc aflat în Albania, limba românească mai este vorbită şi de mare
parte din albanezii propriu-zişi” şi evidenţiază faptul că expresia „«România o considerăm ca
o a doua patrie» este curentă în această ţară”57.
Ceea ce împiedica însă dezvoltarea relaţiilor diplomatice şi politice româno-albaneze,
era înfeudarea micului stat de la Adriatica faţă de Italia şi, implicit, integrarea acestuia în tot
felul de combinaţii politico-militare şi strategice cu iz revizionist. De altfel, ataşatul militar
român emite , pe parcursul raportului său, două aprecieri tranşante despre influenţa italiană
în Albania: „Se poate afirma că Albania este o colonie italiană […] Este sigur că interesul
economic pe care Albania îl prezenta pentru Italia este nul, dat fiind că rareori se poate vedea
o ţară mai complet săracă decât Albania, rămâne deci interesul politic şi în special cel
militar”58. Spre finalul raportului său din anul 1937, maiorul Dămăceanu opina: „în situaţia
politică actuală, interesele italiene în Albania nu pot fi satisfăcute decât sub forma unei
Albanii independente, aflate sub sfera sa de influenţă; anexarea pur şi simplu a acestei ţări
este o imposibilitate în condiţiile de astăzi”59.
Agresiunile naziste din anii 1938-1939 au schimbat mult contextul politico-militar
european şi l-au încurajat pe Benito Mussolini să facă un ultim pas în direcţia subordonării
totale a micului stat albanez. La 25 martie 1939, Italia fascistă a cerut în termeni ultimativi
conducerii albaneze satisfacerea unor condiţii care echivalau practic cu lichidarea ultimelor
aparenţe şi rămăşiţe de suveranitate şi independenţă 60. Ca o culme a ironiei şi a cinismului,
„diplomaţii” italieni deplângeau proasta administrare a Albaniei de către regele Zog, acuzat şi
de plănuirea unui război împotriva vecinilor greci şi iugoslavi61.
În finalul unui comunicat oficial albanez din 4 aprilie 1939, recepţionat şi de serviciile
de informaţii ale armatei române, se arăta că „Albania nu ar admite niciodată violarea
independenţei şi a integrităţii sale”62. Totuşi, nici Marile Puteri, nici Liga Naţiunilor şi nici
Înţelegerea Balcanică nu s-au mobilizat în ajutorul suveranului albanez.
Acţiunea de ocupare militară a Albaniei a fost declanşată de către trupele italiene în
dimineaţa de 7 aprilie 1939, „Vinerea Mare” a calendarului romano-catolic, după ce
ultimatumul fusese adresat în ziua Bunei Vestiri. Rezistenţa albaneză a fost înfrântă în mai
puţin de două zile, lupte mai serioase desfăşurându-se la Dürres, unde garnizoana locală era
condusă de către maiorul Abaz Kupi (1900-1977). Conform unui document militar românesc
din acele zile,militarii italieni ar fi înregistrat acolo 11 morţi (opt marinari şi trei soldaţi) şi 43
de răniţi (34 marinari şi 9 soldaţi)63.
Tot în cursul lunii aprilie, Victor Emmanuel al II-lea a fost încoronat ca rege al
Albaniei, în locul lui Ahmet Zog care părăsise ţara. Pe teritoriul albanez au fost instalaţi circa
40.000 de militari italieni64.
56
D.c.a..-P., fond M. St. M. – Secţia a 2-a Informații, dosar, nr. crt. 771/1937, f. 1-26.
57
Ibidem, f. 24.
58
Ibidem, f. 7.
59
Ibidem, f. 23.
60
St. K. Pavlowitch, op.cit., p. 288.
61
D.c.a.-P., fond M.St.M.-Secția a 2-a Informații, dosar nr. crt. 821/1939, f. 34.
62
Idem., fond M. St. M. – Secţia a 3-a Operaţii, dosar nr. crt. 1706/1939, f. 19.
63
Idem, fond M. St. M. – Secţia a 2-a Informaţii, dosar nr. crt. 820/1939, f. 15.
64
Kristo Frashëri, Histoire d Albanie (bref aperçu), Tirana, 1964, p. 279-280.

8
 Actul de forţă săvârşit de către Italia fascistă a avut însemnate consecinţe politice,
militare şi strategice pentru Balcani şi bazinul mediteranean. Germania şi Italia îşi măreau
astfel marja de şantaj în relaţiile cu Grecia şi Iugoslavia. Unitatea Înţelegerii Balcanice, serios
zdruncinată în 1937 de Iugoslavia, era din nou pusă la încercare. În sfârşit, Bulgaria era
încurajată în adoptarea unei atitudini mai tranşant revizioniste în relaţia cu vecinii, inclusiv
România65.
Intrarea Albaniei sub controlul militar italian a dus la o schimbare sensibilă a
raportului de forţe din Marea Mediterană, în defavoarea Marii Britanii. Peste câteva luni,
Winston Churchill avea să afirme, referindu-se la acordurile încheiate de Marea Britanie,
respectiv Franţa, cu Turcia (mai-iunie 1939): „Acesta a fost răspunsul nostru la ocuparea
Albaniei de către Italia”66. La 9 aprilie 1939, Serviciul Secret de Informaţii (S. S. I.) a
interceptat o telegramă expediată de către colonelul Karl Wahle, ataşat militar german la
Bucureşti. Ofiţerul respectiv făcea o evaluare a consecinţelor actului de la 7 aprilie 1939:
„Flota engleză nu mai poate interveni acum în ajutorul Iugoslaviei. În acelaşi timp, linia ferată
Salonic-Usküb (Skopje, n. n.) este atât de apropiată de graniţa italiană, încât nici aceasta nu
mai poate folosi la mare lucru. Pentru Axă este un lucru mare, un succes enorm, care
schimbă situaţia nu numai în Adriatica ci în întreaga Mediterană” (s. n.)67.
Oricum, pentru România, succesele Axei nu puteau prevesti nimic bun. La 13 aprilie
1939, guvernanții au acceptat garanţiile unilaterale oferite de Franţa şi Marea Britanie. La 8
aprilie, în timp ce la Dürres se mai auzeau încă împuşcături, ministrul român de externe,
Grigore Gafencu, pleca la Istanbul pentru convorbiri cu S. Saraçoglu. Radio Sofia relata că
vizita ministrului român de externe fusese provocată şi de evenimentele din Albania 68. Primul-
ministru, Armand Călinescu, includea actul de la 7 aprilie într-o serie mai lungă de
evenimente pe care şeful guvernului român le considera „luări de poziţie”, adică ocuparea a
cât mai multe puncte strategice, în perspectiva unui război iminent69.
Experţii militari români au încercat şi ei să evalueze repercusiunile actului de la 7
aprilie 1939; într-o notă întocmită la Secţia a III-a a Marelui Stat-Major Român şi datată 11
aprilie 1939, era pusă sub semnul întrebării disponibilitatea Greciei de a mai susţine România
contra Bulgariei în noile condiţii politico-militare şi geostrategice 70. Au existat însă şi cercuri
politice româneşti care au privit cu satisfacţie şi optimism evenimentele din 8 aprilie 1939,
fără a fi simpatizante ale Italiei fasciste. Astfel, la 15 aprilie 1939, faimosul ziarist Romulus
Şeişanu publica în cotidianul de mare tiraj «Universul» un articol intitulat „Italienii şi românii
din Albania”, în cuprinsul căruia se arăta, între altele: „Suntem încredinţaţi că situaţia
românilor din această ţară (Albania, n. n.) se va îmbunătăţi şi mai mult în toarte direcţiile” 71.
Conduita statului albanez interbelic față de aromânii de aici (așa-numiții fărșeroți, care se
auto-desemnează cu termenul de rămâni) în număr de căteva zeci de mii, fără a fi una
totalmente ostilă, fusese, totuși, una dezamăgitoare, mai ales prin raportare la speranțele și
planurile din deceniile antebelice72.
Per ansamblu însă, acţiunea militară italiană din Albania a trezit nelinişte la Bucureşti,
fiind percepută ca un act de agresiune din partea Puterilor Axei. De altfel, în mai-iunie 1939,
65
V. Fl. Dobrinescu, I. Pătroiu, Gh. Nicolescu, op.cit., p. 229.
66
E. Campus, op. cit., p. 296.
67
D.c..a..-P., fond M. St. M. – Secţia a 2-a Informaţii, dosar nr. crt. 821/1939, f. 15.
68
V. Fl. Dobrinescu, I. Pătroiu, Gh. Nicolescu, op. cit., p. 230-231.
69
Armand Călinescu, Însemnări politice (1916-1939), ediţie îngrijită de Al. Gh. Savu, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1990, p. 417.
70
V. Fl. Dobrinescu, I. Pătroiu, Gh. Nicolescu, op. cit., p. 231.
71
D.c.a.-P.., fond M. St. M. – Secţia a 2-a Informaţii, dosar nr. crt. 821/1939, f. 23-24.
72
Gh. Zbuchea, op.cit., p. 204-207, 212.

9
Germania hitleristă sugera ca Italia, devenită chipurile stat balcanic (!) prin anexarea Albaniei,
să adere la Înţelegerea Balcanică, iar Reich-ul să garanteze integritatea teritorială a
organizaţiei balcanice, astfel completată73. Propunerile extravagante venite de la
Willhelmstrasse nu i-au încântat pe oficialii de la Palatul Sturdza. Totuși, la 15 august 1939,
România a recunoscut starea de fapt din Albania, decretând încetarea relaţiilor diplomatice cu
această ţară, fosta legație de la Tirana fiind transformată în consulat general74.
Relațiile diplomatice româno-albaneze aveau să fie restabilite după Al Doilea Război
Mondial și instaurarea regimului comunist în ambele țări, la data de 17 martie 1948, la nivel
de legație75, iar șase ani mai târziu, la 20 iunie 1954, legațiile au fost ridicate la nivel de
ambasadă76. Menținerea legăturilor diplomatice cu Albania la acest nivel, în contextul
schismei sovieto-chineze declanșate în 1960, a reprezentat una dintre acțiunile de afirmare a
unui curs nou, autonom față de Moscova, în politica externă a regimului de la București
După 1912, au continuat legăturile culturale fructuoase româno-albaneze, stabilite în
perioada Rilindjei. În acest sens, putem cita activitatea lui Nicolae Iorga, a scriitorului Victor
Eftimiu (1889-1972), a albanistului piteștean Anton Balotă (1901-1971), dar mai ales a
coloniei albaneze din România, în cadrul căreia au activat, printre alții, poetul Lasgush
Poradeci (1899-1987), pictorul Vangush Mjo (1891-1957), cântărețul Kristaq Antoniu (1907-
1979) și regizorul Pandi Stelu77.
În concluzie, relațiile politico-diplomatice între România și tânăra Albanie
independentă, în intervalul 1913-1939, nu s-au ridicat la nivelul preconizat în anii Rilindjei și
ai războaielor balcanice, doar legăturile culturale româno-albaneze din această vreme
continuându-le în mod substanțial pe cele anterioare. Au contribuit la această sensibilă
tendință involutivă mai mulți factori, dintre care se detașează ca importanță precaritatea
instituțiilor statale albaneze, pozițiile diferite ale celor două state sud-est europene în raport cu
Marile Puteri, în particular cu Italia, respectiv, în raport cu ordinea politico-teritorială
europeană stabilită la Paris-Versailles în anii 1919-1920. Deși nu au lipsit, încercările de
integrare a Albaniei într-un sistem regional de securitate colectivă (din 9 februarie 1934,
Înțelegerea Balcanică) au eșuat, diferențe și divergențe de conduită diplomatică manifestându-
se și între statele ne-revizioniste din sud-estul Europei (România, Regatul Sârbo-Croato-
Sloven/Iugoslavia, Grecia și Turcia).

73
E. Campus, op. cit., p. 302.
74
Istoria politicii externe românești în date, coord.:Ion Calafeteanu, București, Editura Enciclopedică, 2003, p.
317.
75
Ibidem, p. 361.
76
Ibidem, p. 368.
77
Gelku Sefedin Maksutovici, Istoria albanezilor din România, Editura Kriterion, București, 2003, p. 103-104.

10