EVOLUŢII POLITICO-TERITORIALE ŞI MILITARE ÎN PERIOADA 1908-1923

I. Revoluţia „junilor turci” şi urmările sale (1908-1912)

La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, Macedonia constituia o zonă
nevralgică a Balcanilor. Tot în Macedonia, la 3 iullie 1908, Niazi-beg, comandantul unei
garnizoane turceşti de la Renen, în vestul Macedoniei, iniţiază Revoluţia Junilor Turci sub
deviza „Libertate, fraternitate, egalitate” (Hurriet, Adabet, Nuzamet), urând restaurarea
Constituţiei liberale din 1876. Armata a III-a otomană refuză să acţioneze, iar sultanul Abdul
Hamid III (1876-1909) acceptă revendicările răsculaţilor.
În aprilie 1909 el încearcă o contra-lovitură, dar manevra nu reuşeşte şi este detronat în
favoarea lui Mehmed V Reshid (1909-1918). În primul Parlament otoman sunt reprezentaţi
147 de turci, 60 de arabi, 27 de albanezi, 26 de greci, 10 slavi, 4 evrei. Intenţiile de
uniformizare şi centralizare ale junilor turci, după model francez, intră în conflict cu
aspiraţiile popoarelor balcanice.
În toamna anului 1908 se înregistrează primele simptome ale acestor divergenţe: la 22
septembrie/5 octombrie, concomitent Austro-Ungaria anexează Bosnia şi Herzegovina, iar
Bulgaria îşi proclamă independenţa deplină. Apoi, în perioada următoare izbucnesc revolte în
Creta şi în teritoriile albaneze. Criza bosniacă dintre Serbia şi Austro-Ungaria se soluţionează
în favoarea Austro-Ungariei în urma cedării Rusiei în faţa presiunii germane la 21 martie
1909.
Independenţa Bulgariei este recunoscută de către Poartă la 6 aprilie 1909, după mai
multe negocieri şi plata unei compensaţii de 125 milioane de franci de către Rusia. În 1909,
din cauza revoltelor cretane se ajunge în pragul unui război greco-turc. Ascensiunea
cretanului Eleutherios Venizelos în fruntea guvernului grec aduce câţiva ani de stabilitate
guvernamentală şi de reforme constituţionale, agrare, educaţionale şi sociale. Mişcarea
naţională albaneză intră şi ea într-o nouă fază între 1908-1912, caracterizată prin congrese şi
răscoale şi prin aportul a doi lideri importanţi: Ismail Qemal şi Erad Toptani.
Ismail Quemal conducea Partidul Otoman Liberal, care pleda pentru descentralizarea
Imperiului Otoman. Congresul albanezilor de la Bitola (vestul MAcedoniei) din noiembrie
1908 adoptă alfabetullatin pentru limba albaneză cu unele semne specifice, hotărâre
reconfirmată în urma Congresului de la Elbasan din septembrie 1909.
În martie 1910, centrul mişcării naţionale albaneze se mută în Kosovo, în zona
Priştina. Imperiul Otoman acceptă unele concesii privitoare la limbă, alfabet, taxe, impozite şi
sistemul de recrutare, însă nu cedează în privinţa unirii celor patru vylaete cu populaţie
albaneză, anume: Ioannina, Bitola, Skoder, Kosovo, iar într-o variantă maximală şi Salonicul.
În aceste condiţii, ciocnirile continuă, iar în august 1912, rebelii albanezi ocupă Skopje.
În anii 1911-1912 are loc iun război italo-otoman în urma căruia Italia obţine
Tripolitania şi Cirenaica (Libia de astăzi). În momentul când Imperiul Otoman era pe punctul
să încheie pace cu Italia şi rebelii albanezi, a izbucnit primul război balcanic.
II. Războiale balcanice (1912-1913)
În prima parte a anului 1912, sub egida diplomaţiei ruseşti s-a produse o apropiere
între statele creştine balcanice: Grecia, Bulgaria, Serbia şi Muntenegru. În urma unor acorduri
bulgaro-sârbe şi bulgaro-elene, a fost revoluţionată parţial problema împărţirii Macedoniei. A
luat fiinţă, astfel, Liga Balcanică, formată din cele patru state.
În octombrie 1912, statele Ligii Balcanice atacă Imperiul Otoman cu următoarele
efective:
- Bulgaria – 400.000 de oameni şi 1.000 de tunuri;
- Grecia – 175.000 de oameni şi 300 de tunuri;
- Serbia – 100.000 de oameni şi 244 de tunuri;
- Muntenegru – 40.000 de oameni şi 104 tunuri.

1
 Imperiul Otoman dispunea în Europa de 400.000 de soldaţi cu 900 de tunuri. În câteva
săptămâni Imperiul Otoman este înfrânt şi se produc atrocităţi ale învingătorilor împotriva
musulmanilor, evreilor şi a macedo-românilor. Ca reacţie la aceste evenimente, România
pretinde compensaţii în Dobrogea de Sud pentru iminenta mărire a Bulgariei, Albania îşi
proclamă independenţa la 28 noiembrie 1912, în urma Congresului de la Vlore, iar Marile
Puteri intervin, debarcă trupe lângă Istanbul şi impun semnarea armistiţiului de la Catalga şi
începerea tratativelor de pace la Londra. Aceste tratative evoluează din decembrie 1912 până
în ianuarie 1913, fără rezultat. Problema principală se dovedeşte a fi cea sârbo-albaneză.
Austro-Ungaria şi Italia susţin ideea unei Albanii mari în graniţe etnice din dorinţa de a tăia
Serbiei drumul spre Adriatica.
Franţa şi Rusia arată simpatie faţă de Serbia, dar nu sunt foarte ferme, în timp ce
Marea Britanie şi Germania încearcă să medieze.
O lovitură de stat la Istanbul a adus la putere un guvern mai radical, ceea ce a dus la
întreruperea tratativelor de la Londra şi la declanşarea celei de-a doua etape a Primului Război
Balcanic în perioada februarie – aprilie 1916, perioadă în care otomanii pierd fortăreţele de la
Adrianopole, Ioanina şi Shkoder.
În paralel, din cauza faptului să eşuează în încercarea de a obţine teritori albaneze,
Serbia şi Grecia îşi măresc pretenţiile în Macedonia, iar Rusia nu reuşeşte să medieze eficient
între Serbia, Grecia şi Bulgaria. La 17/30 mai 1913 a fost semnat tratatul de la Londra între
Imperiul otoman pe de o parte şi Uniunea Balcanică luată ca un întreg pe de altă parte. Din
partea Imperiului Ooman socumentul a fost semnat de fruntaşul aromân Nicolae Batzaia.
Problema împărţirii teritoriilor foste otomane între aliaţii balcanici victorioşi rămânea
deschisă.
Al doilea război balcanic
Tensiunile între foştii aliaţi balcanici se amplifică în mod continuu, iar la 16/29 iunie
1913 Bulagria îşi atacă prin surprindere foştii aliaţi: Serbia şi Grecia. La 20 iunie/13 iulie
România decretează mobilizarea, iar şapte zile mai târziu declară război Bulgariei. În paralel,
Imperiul Otoman reia ostilităţile ca să recâştige Adrianopolul.
Bulgaria învinsă cere pace, tratativele se desfăşoară la Bucureşti, unde, la 28 iulie/10
august 1913 se încheie cea de-a treiea pace de la Bucureşti, între România, Bulgaria, Serbia,
Munetengru şi Grecia, Imperiul Otoman nefiind invitat.
Principalele prevederi ale păcii:
- România obţine sudul Dobrogei, cu 7700 km2 şi 282.000 locuitori, dintre care 48%
turco-tătari şi 43% bulgari, 2,3% români;
- este recunoscută independenţa Albaniei cu 850.000 de locuitori şi 29.000 km2;
- Serbia obţine zona Kosovo, Sanjakul Novi-Pazar este împărţit între Serbia şi
Muntenegru;
- Macedonia istorică este împărţită între Grecia, cea mai mare parte, Serbia
(Macedonia vardariană) şi Bulgaria;
- Grecia obţine Insula Creta, iar Bulgaria obţine ieşire la Marea Egee.
Prin acordul turco-bulgar din 29 septembrie 1913, Imperiul Otoman recâştigă
Adrianopolul în pofida protestelor ruseşti. Bilanţul teritorial al Războaielor Balcanice. În
urma celor două războaie, Turcia Europeană a pierdut 5/6 din populaţie şi 2/3 din suprafaţă.
Toate statele balcanice creştine şi-au mărit teritoriile şi populaţiile, după cum urmează:
- Bulgaria cu 29% suprafaţă şi 3% populaţie;
- Grecia cu 68% suprafaţă şi 67% populaţie;
- Muntenegru cu 62% suprafaţă şi 100% populaţie;
- Serbia cu 82% suprafaţă şi 55% populaţie;
- Statul albanez nou apărut includea doar 55% din totalul etnicilor albanezi.
-

2
 III.Primul Război Mondial
A început la data de 15/28 iule 1914, când Austro-Ungaria a declanşat răzoi Serbiei. În
zilele următoare au intrat în conflict Rusia, Franţa şi Marea Britanie de partea Serbiei şi
Germania de partea Austro-Ungariei.
Belgradul este bombardat de marina austro-ungară şi autorităţile se refugiază la Niš,
iar în câteva zile, Serbia mobilizează 400.000 de oameni.
La 10 august 1914, Muntenegru se alătură Serbiei. În acest context, în 1914, sârbii
rezistă cu succes Austro-Ungariei, izbutind să declanşeze şi contraofensive, cum ar fi cea din
decembrie 1914 din zona Kolubara, când este eliberat şi Belgradul. La 7 decembrie 1914,
Skupština, refugiată la Niš, adoptă o declaraţie în care fixează ca scop al războiului edificarea
unui stat unic al sârbilor, croaţilor şi slovenilor. În acest timp, Albania decade în anarhie,
trupele sârbe şi muntenegrene pătrund în nord, iar cele greceşti în sud.
La 1 noiembrie 1914, Imperiul Otoman se alătură Puterilor Centrale. În primăvara
anului 1915, încercarea Antantei de a scoate Imperiul Otoman din luptă prin debarcarea de la
Dardanele eşuează. La 23 mai 1915, Italia se alătura puterilor Antantei şi declară război
Austro-Ungariei.
La 24 august / 6 septembrie 1915, Bulgaria, care fusese neutră, încheie un tratat secret
cu Puterile Centrale şi Imperiul Otoman. Prina cest tratat, Bulgariei i se acordă pe loc 160 de
localităţi în Tracia, în zona Edîrne, de la Imperiul Otoman şi i se promit teritorii vaste din
Serbia, anume Macedonia Vardariană şi zona Timocului, iar în eventualitatea în care Grecia şi
România s-ar fi alăturat Antantei, Macedoni egeeană, respectiv Cadrilaterul.
Ca urmare a acestor promisiuni, o lună mai târziu, Bulgaria atacă Serbia, fără
declaraţie de război, armata sârbă este obligată să se retragă din Kosovo şi Albania, iar în
decembrie 1915 – ianuarie 1916 este ocupat şi Muntenegru, Ţarul Nikola I, încercând că
încheie o pace separată.
La 15/28 august 1916, România intră în război de partea Antantei şi Bulgaria o atacă
în Dobrogea. În încercarea de a deschide un front la Salonic, Antanta debarcă trupe aici,
aducând Grecia în pragul războiului civil între partizanii lui Venizelos, pro-antantist pe de o
parte şi partizanii regelui Constantin, cumnatul lui Wilhelm al II-lea pe de altă parte.
În iunie 1917, în urma unui ultimatum al Antantei, regele constantin abdică, este
proclamat rege Alexandru, iar Grecia declară război la 30 iunie Puterilor Centrale.
În 1918 se produce victoria Antantei, Bulgaria încheie armistiţiul de la Salonic, la 29
septembrie 1918, iar Imperiul Otoman la Mudros, la 30 octombrie 1918.
În toamna anului 1918 s-a constituit Regatul Sârbilor Croaţilor şi Sloveniloe, în urma
tratatului dintre guvenul sârb, llegea populară din Zagreb şi Cmitetul iugoslav de la Londra. O
adunare populară l-a depus pe ţarul Nikola al Muntenegrului şi i-a oferit Coroana ginerelui
acestuia, Petru I al Serbiei, iar croaţii, sârbii şi sloveni din cadrul Imperiului Habsburgic,
ameninţaţi de extinderea Italiei, s-au apropiat de Serbia şi au acceptat unirea cua ceasta.
La 1 decembrie 1918 a fost proclamat Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, cu 12
milioane de locuitori şi 248.000 km2, incluzând Serbia, Muntenegru, Macedonia, Vojvodina,
Bosnia, Herzegovina, Dalmaţia, Croaţia, Slavonia şi Slovenia.
Prin Tratatul de la Neuilly-Sur-Senne de la 27 noiembrie 1919, Bulgaria, faţă de
Macedonia pierdea 100.000 km2, adică regiunea Stumica, Borilevgrad, Caribrod în favoarea
statului iugoslav, iar Tracia Apuseană şi ieşirea la Egee o pierde în favoarea Greciei. Prin
Tratatul de la Sèvres, din 10 august 1920, Turcia este desfiinţată ca stat suveran în beneficiul
Marii Britanii, Franţei, Italiei şi Greciei.
IV. Revoluţia kemalistă
Împotriva clauzelor Tratului de la Sèvres, în Turcia se va purta un război naţional
condus de către generalul Mustafa Kemal, supranumit, ulterior, „Atatürk”.

3
 În 1921, francezii şi italienii îşi retrag trupele din Turcia, iar grecii suferă o grea
înfrângere la Mudanja.
În perioada noiembrie 1922 – iulie 1923 are loc Conferinţa de la Lausanne, în urma
căreia statul turc capătă configuraţia teritorială actuală. După Conferinţa de la Lausanne, între
Grecia şi Turcia are loc un schimb de populaţii pe criterii religioase. Astfel, circa 1 milion şi
jumătate de creştini ortodocşi părăsesc Turcia şi zona Mării Negre şi emigrează în Grecia, în
timpce 400.000 de musulmani din Grecia vor imigra în Turcia.
La 29 octombrie 1923 este proclamată Republica Turcă, în cadrul căreia are loc aşa-
numita Revoluţie Kemalistă, însemnând separarea religiei de stat, introducerea alfabetului
latin, a vestimentaţiei europene, emanciparea femeilor şi crearea industriei naţionale.