Războiul de fiecare zi

VIAŢA ÎN CAPTIVITATE:
PRIZONIERII DE RĂZBOI
 Războiul de fiecare zi

PRIZONIERII DE RĂZBOI ROMÂNI ÎN LAGĂRELE DIN BULGARIA

Daniel Cain*

Romanian Prisoners of War in Bulgarian Camps during World

War I. During the last days of 1917, the Bulgarian authorities and their
military envoy from occupied Romania were engaged in intensive
correspondence related to the fate of the writer George Topîrceanu, who
had been taken prisoner by the Bulgarians after the battle of Turtucaia.
Through an order issued by the Bulgarian War Minister, Topîrceanu was
sent to Bucharest so as to become part of the editorial board of the Lumina
newspaper. He is one of the first Romanian war prisoners released from
Bulgaria after the signing of the truce of Focşani. Shortly after his return
to Romania, Topîrceanu starts publishing his memoirs of the battle of
Turtucaia in Lumina. His example was followed in the upcoming years by
other Romanian intellectuals who had been released from Bulgarian
prisons. Most of them will talk about the humiliations to which they were
subjected by the Bulgarians during the nearly two years in which they
were war prisoners. In order to reconstruct the manner in which these war
prisoners were treated, I have compared their memoirs to the official
documents stored in the Bulgarian military archives.

Keywords: War prisoners, Bulgaria, Turtucaia, Forced labour, First

World War, Romania.

„În nici o situație mai mult ca în aceia de prizonier nu ți-e dat tristul
privilegiu să poți cunoaște până în adâncul ei alcătuirea psihică, cu toate laturile
specifice ale unui popor, raportate la criteriile curente de civilizație generală.
Prizonierul, bine înțeles, e învinsul pe care-l ai în mână, dezarmat, neputincios,
a cărui soartă e exclusiv dependentă de sentimentul de omenie, de mândră
noblețe și îndeosebi, de onoare al inamicului. Or rămâne de văzut cum ne-au
răsfățat mai sus menționatele sentimente ale poporului bulgar.”1 Cuvintele
pictorului Constantin Vlădescu ne oferă prilejul de a ne opri asupra unui subiect
mult discutat, însă prea puțin cercetat: soarta prizonierilor români din Bulgaria,
în timpul Marelui Război. Mărturiile celor care au trecut prin această experiență

*
Institutul de Studii Sud-Est Europene, Bucureşti.
1
Constantin Vlădescu, Bulgarii. Memoriile unui ofițer român fost prizonier în Bulgaria, București, Ediția
a II-a, f.e, 1926, p. 4.
212 | Daniel Cain

sunt tranșante și lipsite de echivoc. Ofițerii români care se vor întoarce, în

decursul anului 1918, din acest prizonierat, vor vorbi despre „viața mizerabilă” și
„torturile” pe care le-au îndurat în timpul detenției din Bulgaria: „Suferințele
îndurate de ofițerii români prizonieri în Bulgaria au fost atât de multe și variate,
încât orice calificare nu ne-ar da decât o slabă idee de ceea ce ei au avut să sufere
[...].”2Experiența prizonieratului la sud de Dunăre este descrisă în culori sumbre,
în mărturiile publicate imediat după război: în această țară „n-am cunoscut
decât durere și umilință, am îndurat foamea și setea, frigul și murdăria”.
Portretul bulgarului făcut de aceștia nu este deloc măgulitor: fără suflet și cu
însușiri criminale. „Dacă până azi îi uram din instinct, azi îi urâm pentru că-i
cunoaștem. Îi cunoaștem fioroși și plini de sânge, vicleni și târâtori, îi urâm
pentru că ne despart de ei deosebiri de sânge și de rasă.”3 Cu acest prilej, în
societatea românească este popularizată imaginea vecinului primitiv: „Feroce ca
o bestie, bulgarul lasă curs liber, fără mască și fără ipocrizie, instinctelor lui de
animal prădalnic și crud [...].” Prin urmare, avertizează jurnalistul George
Rădulescu, oricine își poate imagina „infernul suferit de prizonieri în mâna
bulgarilor, popor fără cinste și fără morală”4.
Cum s-a construit această imagine? Diferența de rasă este deseori invocată
în epocă, pentru a justifica prezenţa sau absența unor calităţi. Faptul că bulgarii
nu au o aristocraţie, că sunt „un popor de ţărani”, este sinonim pentru unii
intelectuali români cu a nu avea acces la beneficiile civilizaţiei. Prin urmare, în
preajma Marelui Război, trimiterile la barbarul bulgar sunt frecvente în spaţiul
public românesc5. Aceste prejudecăți sunt alimentate și de resentimentele
acumulate în anii premergători intrării României în război. Imaginea campaniei
românești din vara lui 1913 este mult prea proaspătă pentru a fi dată uitării. În
august 1916, jurnalistul G. Millian-Maximin ajunge, ca prizonier, într-o localitate
în care poposise, timp de o săptămână, în campania din 1913: „Balbunar. Un
nume cunoscut – cunoscut, vai, din vremuri mai bune!” Sub impactul acestei
amintiri, el face o constatare amară: „Ieri, învingătorul; azi, învinsul, o biată
cârpă zvârlită de colo-colo de cizma învingătorului clipei de acum”6. Alături de
Millian-Maximin, numeroși soldați români vor resimți pe propria piele

2
Maior Constantin Zagoriț, Tratamentul ofițerilor români în Bulgaria, Biblioteca Academiei Române
(BAR), Manuscrise, Arhiva N. Iorga, XIII Ms. 24, f. 1.
3
Vintilă Panta, În robie. Amintirile unui fost prizonier în Bulgaria, București, f.e., 1919, p. 96, 107.
4
Arhibald, Cimitirul prizonierilor români. Impresii din timpul războiului. Note de om necăjit, București,
„Poporul” S.A., 1921, p. 88-89.
5
Pentru detalii vezi studiul nostru, The Image of the Bulgarian “Occupier” in Romanian Society (1916-
1918), în Gundula Gahlen, Deniza Petrova, Oliver Stein (Eds.), Die unbekannte Front. Der Erste
Weltkrieg in Rumänien, Frankfurt am Main, Campus Verlag, 2018, p. 347-367.
6
G. Millian-Maximin, În mâinile dușmanului, București, f.e., 1920, p. 65.
 Prizonierii de război români în lagărele din Bulgaria | 213

consecințele intervenției României în cel de-al doilea război balcanic: apariția

unui puternic sentiment de revanșă în sânul societății bulgare. Ordinul pe care
soldații bulgari îl primesc în momentul traversării graniței cu România ne dă o
imagine clară a ceea ce urma să se întâmple pe câmpul de luptă. Cuvintele
generalului Pantelei Kiselov sunt edificatoare: „Ziua răzbunării, pe care atât de
mult am așteptat-o, a sosit! Războiul împotriva României este declarat. [...]
Nouă ne revine șansa demnă de invidiat de a pedepsi un vecin perfid și laș.
Nenumărate sunt ticăloșiile pe care acest poporstricat le-a săvârșit față de țara
noastră. Mamele noastre, soțiile noastre, copii noștri nu vor uita necinstea din
1913. Onoarea batjocorită a Bulgariei ne cere acum răzbunare”7. În aceste
condiții, nu este deloc surprinzătoare intensitatea ciocnirilor de pe frontul
dobrogean, din toamna lui 1916.
Pentru majoritatea militarilor români ajunși în lagărele de prizonieri de la
sud de Dunăre experiența reală de război se rezumă doar la cele 36 de ore ale
atacului bulgar asupra capului de pod Turtucaia. Șocul acestei înfrângeri este
amplificat de suferințele fizice suportate în primele ore ale prizonieratului.
Rândurile aceluiași G. Millian-Maximin redau, cu expresivitate, povara
atmosferei de război care pune stăpânire pe miile de soldați nedeprinși încă
cu noul lor statut: „Soarele dogorește cumplit, când pornim din preajma
Turtucăii – orășelul pe care nu-l vom uita de acum încolo. O coloană
nesfârșită. Cei din capul ei de mult nu se mai zăresc, și coada uriașului șarpe,
cu inelele alcătuite din trupuri omenești, nu s-a mișcat încă din loc. Setea ne
chinuiește groaznic, gura ni-i arsă și uscată. Trecem pe lângă o livadă, c-o
bogată vegetație. Iată, colo, întins pe iarbă, un soldat de ai noștri. E mort. Stă
pe o coastă, c-o mână întinsă pe șold, cu cealaltă adusă pe piept, cu ochii
închiși. Bietul camarad! Rănit, s-a târât până aci și, lungit pe iarba verde, și-a
dat sufletul, stingher, neavând pe nimeni în jurul lui: nici dușmani, nici
prieteni. [...] Trec mii din frații lui de arme, unii îl privesc cu jale, alții, cu inima
împietrită pentru durerile altora, se uită nepăsător. Un vânticel cald ne aduce
un miros greu, bolnav, de trupuri care încep să putrezească. [...] Coloana
noastră n-are prilejul de a vedea multe aspecte desgustătoare ale războiului.
[...] Începe să se însereze. Marșul devine tot mai greoi, tot mai istovitor. Printre
noi se găsesc mulți răniți la picioare, bandajați cu câte o batistă, c-o obială,
care, desfăcându-se, împiedică și mai mult mersul nenorociților. Rănile sunt
pline de praf, de noroi, și în ochii obosiți și deznădăjduiți citești durerea
cumplită care-i săgetează. Unii dintre noi nu se mai pot ține pe picioare. De

7
Petăr Todorov, Kosio Pencikov, Petăr Boicev (ed.), Dokumenti za istorijata na Tutrakan. 1878-1944,
Tutrakan, Istoriceski muzei Tutrakan, 2007, p. 237-238.
214 | Daniel Cain

mai bine de două zile n-am luat în gură nici o îmbucătură. Puterile ne slăbesc
și camarazii mai istoviți sunt duși de subsiori de cei mai rezistenți. Când ne
oprim la câte un popas de zece minute cei mai mulți din noi adormim de cum
ne trântim la pământ. Un somn de câteva minute, dar așa de adânc că mulți
nu tresar nici la răcnetele de pornire ale santinelelor și trebuie să-i smulgă
camarazii din letargia lor.”8
Pe lângă marșurile istovitoare, combatanții români luați prizonieri la
Turtucaia vor cunoaște umilința de a trece prin satele bulgărești sub o ploaie
de pietre, aruncate de populația civilă. „Insultele, batjocurile și lovirile cu patul
armei și jafurile începute încă de la Turtucaia s-a ținut lanț tot cursul
drumurilor, și la ele s-au mai adăugat și insultele, lovirile și jafurile din partea
populației, contra căreia escortele nu protejau deloc pe prizonieri, ci se făceau
că nu văd”9. Câteodată, sub un pretext sau altul, prizonierii români sunt
purtați pe străzile principale ale orașelor, pentru a fi expuși insultelor
populației locale10. Constantin Vlădescu află în scurt timp de unde provine
această antipatie: „Ne apropiem de sate. De departe vedem alergând, ca să se
adune la marginea șoselei, femei și copii, veniți să asiste la trecerea „rumanski-
lor”. Avem speranța că ne-or întâmpina cu ceva merinde de vânzare [...]. Când
ne-am apropiat însă, mulțimea a început să se agite. În mâinile femeilor, de la
care așteptam mai multă blândeță, distingem topoare și furci ce se ridică
sclipind amenințătoare spre noi. [...] Trecem „cu bine”, adică ne alegem numai
cu un potop de blesteme și ocări, iar în loc de spaimă, cu o imensă îngrețoșare.
De departe ne mai urmăresc doar înjurăturile flăcăilor, mai mult copilandri.
Unul mai răsărit se ține după noi pe marginea șoselei. Știe o fărâmă de
românește și grozav ne mai înjură: „Aha! Trinaisi godini! Cărdilater ai? Na-na-
na Cărdilater!” (Aha! Nouăsute treisprezece! Cadrilaterul!) și într-un discurs
în care revin des aceste cuvinte, ne face – după cât înțelegem – aspre mustrări
pentru politica noastră din 1913. Căci ura suptă la sânul maică-si a fost, se vede,
conștiincios cultivată cu ce brumă de carte a învățat la școală.”11
Rapoartele pe care mulți dintre acești prizonieri le-au întocmit la întoarcerea
în țară menționează privațiunile la care au fost supuși în timpul celor aproape
doi ani de captivitate:foamete, frig, violențe verbale și fizice, corvezi și condițiile
precare de igienă. Pe baza acestor mărturii, sergentul T.R. Mihail M.
Demetrescu întocmește un raport detaliat, intitulat „Tratamentul reangajaților,

8
G. Millian-Maximin, op. cit., p. 57-58, 60.
9
Constantin Zagoriț, op. cit., f. 11-12.
10
Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu (ed.), Calvarul prizonierilor români din
Primul Război Mondial. Mărturii documentare, II, Pitești, Editura Universității din Pitești, 2006, p. 264.
11
Constantin Vlădescu, op. cit., p. 17.
 Prizonierii de război români în lagărele din Bulgaria | 215

gradelor inferioare și al soldaților din armata română prizonieri în Bulgaria”.

Este, de fapt, o sinteză a celor îndurate în timpul prizonieratului de la sud de
Dunăre: „În general, prizonierii au făcut drumul de la locul capturării pe jos,
până la lagărul de internare; în tot timpul captivității au fost foarte des mutați
dintr-un lagăr într-altul și drumurile între lagăre tot pe jos le făceau. Astfel, au
executat marșuri care uneori au durat 8, 9, 10, 12 și chiar 15 zile, aproape fără
odihnă. Hrana ce primeau prizonierii pe drum era pe cât de proastă, pe atât de
puțină. [...] Pe lângă tortura foamei și a setei, prizonierii mai erau supuși altor
chinuri astfel, populația civilă din satele pe unde treceau, precum și soldații din
escortă, băteau fără milă prizonierii.[...] Și tratamentul pe care l-au suferit în
general prizonierii noștri în lagăre n-a fost mai fericit. [...] Din cauza lipsei de
locuințe omenești, igienice, au murit o mulțime de prizonieri [...]. Pe lângă lipsa
de cantonament și hrană, sărmanii noștri prizonieri au mai avut de suferit o
mulțime de neajunsuri. Erau supuși la tot felul de munci și corvezi obositoare,
precum descărcat vase, vagoane, camioane etc., reparațiuni și construcțiuni de
cale ferată și șosele.[...] Condițiunile de trai ale prizonierilor noștri din Bulgaria
erau agravate și de faptul că în caz de boală nu primeau asistență medicală sub
nici o formă și că nu existau infirmieri, nu existau medici, nu existau
medicamente, nici pansamente.”12
Șocul căderii în prizonierat este resimțit încă din primele clipe: militarii
români sunt jefuiți și agresați de soldații bulgari din escortă. Sublocotenentul
Vintilă Panta rememorează acele momente: „Pe drum suntem buzunăriți și
dezbrăcați de tot ce avem bun pe noi, fără rușine, în fața unui stat major
victorios, ce îngăduie prada. [...] Privesc în jurul meu, în ce hal suntem, ce
tablou alcătuim! Unul a rămas în cămașe, altul numai în ciorapi. [...] Unii
suntem morți de foame, n-am mâncat de două zile și nimeni nu se gândește
la noi. A treia zi primim o pâine uscată pe care o isprăvesc din trei
înghițituri.[...] Convoiul se mișcă înainte agale, învăluit în praf, ducând mai
departe adânc ascuns în sufletul lui ură neasemuită și dor de răzbunare...[...]
Peste noapte rămânem în Balbunar găzduiți pe paiele umede ale unui grajd
spațios, în mirosul infect de bălegar stătut. Cerem să dormim în câmp, dar
însoțitorii noștri se fac că nu pricep, ne închid ca pe vite, punând lacăt la ușa
putregăită. A doua zi de dimineață, ne privim unul pe altul îngroziți: suntem
galbeni pământii, împrejurul ochilor cearcăne vinete și roșii, ne clătinăm și
totuși pornim la drum, trecând prin șirurile curioșilor ce se îngrămădesc să ne
batjocorească, să ne zvârle cu pietre...poporul învingătorilor se bucură și

12
Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu, op. cit., p. 220-234.
216 | Daniel Cain

aruncă cu pietre”13!! Unii dintre cei care se vor întoarce din prizonieratul din
Bulgaria menționează, pe lângă aceste insulte, inclusiv atacuri din partea
populației civile. „Era puțin lucru când populația se mulțumea numai să scuipe
și să huiduiască pe prizonieri. Au fost cazuri când bulgăroaicele au întâmpinat
convoiurile de prizonieri cu mămăligă otrăvită din care, mâncând prizonierii,
mulți au murit.”14 Regimul pe care l-au îndurat în timpul lunilor de prizonierat
este asemănat cu robia, termen folosit pentru a descrie faptul că „eram la
discreția și batjocura oricui, fără a avea vreun drept de a ne plânge cuiva.”15 Nu
doar hrana proastă și relele tratamente sunt motive de nemulțumire. Ceea ce
rănește orgoliul acestor prizonieri este tortura morală la care au fost supuși.
Drept exemplu, sunt menționate cazuri în care prizonierilor le-au fost aplicate
corecții fizice în sunetele unui marș bulgăresc. De asemenea, prizonierii
români au fost puși de către gardienii bulgari „să cânte cântece patriotice și
ostășești, apoi își băteau joc de ei și de țara românească.”16
Privațiunile suferite în timpul prizonieratului sunt influențate și de
condițiile din lagărele din Bulgaria, diferite de la caz la caz. După ce cade
prizonier la Turtucaia, scriitorul George Topîrceanu petrece 16 luni în mai
multe centre de internare din Bulgaria. În 1917, în momentul în care este
transferat, dintr-un lagăr din Munții Pirin într-unul lângă Sofia, simte imediat
diferența: „În sudul Macedoniei, departe de ochii celor de la centru, trăind
laolaltă mai mult noi între noi, bulgari, români, sârbi, francezi, aproape toți
băieți tineri, cu sufletul neotrăvit de atâtea patimi, ne împăcam cum puteam
cu viața pe care ne-o hărăzise vremea de război și o duceam bine unii cu alții,
ba chiar legam uneori prietenie cu foștii inamici. Aici, se cunoștea c-am intrat
în civilizație, că suntem lângă capitala țării. Ura bulgarilor împotriva noastră,
întreținută de o presă feroce, nu s-a potolit încă. Am regăsit aici regimul
primelor zile de captivitate – aceeași atmosferă de dușmănie ca la început;
prizonierii români din acest lagăr nenorocit duceau o viață amară de ocnași,
scoși de sub ocrotirea oricărei legi”17. Un episod asemănător întâlnim și în
memoriile lui Vintilă Panta. La sfârșitul lui 1916, ajuns într-un sat din zona
Munților Rodopi, sublocotenentul român constată imediat diferența față de
lagărele de prizonieri prin care trecuse până în acel moment: „Într-un sat
curat, cu casele frumos văruite, cu fețe prietenoase pretutindeni, ne-am oprit
și ni s-a spus că am ajuns[...]. Cei care n-au isprăvit banii, au putut să-și

13
Vintilă Panta, op. cit., p. 14-15, 19-21.
14
Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu, op. cit., p. 220-224.
15
Ibidem, p. 251.
16
Ibidem, pp. 224, 268.
17
G. Topîrceanu, Memorii de război, București, Humanitas, 2014, p. 184.
 Prizonierii de război români în lagărele din Bulgaria | 217

târguiască câteva ceva d-ale mâncării, să se hrănească mai creștinește, ajutați

pretutindeni de locuitori, blânzi și omenoși cum nu ne gândeam să întâlnim
în Bulgaria, cum nu mai întâlnisem până acum în Bulgaria. Femei curat
înveșmântate, cu chipuri cunoscute parcă, ne privesc cu ochii înmuiați în
lăcrimi. Fete zvelte au chipuri frumoase cum n-am mai văzut, zâmbesc voios,
ieșindu-ne în cale cu apă...să ne iasă în cale cu apă? Ce minune s-a săvârșit?
Bărbații chiar, voinici și chipeși, ne dau bună ziua cu bunătate și în Ustovo
totul ne e prietenos, apropiat de sufletul nostru obidit. [...] Nu știu cum dar
populația asta parcă are în ea ceva românesc în chip, în mers, în port chiar,
recunoaștem parcă ceva și nu știu ce din traiul nostru de acolo, de departe. Și
parcă nu suntem între străini.”18Astfel de episoade sunt rareori menționate în
amintirile celor care au cunoscut experiența prizonieratului în Bulgaria. Cei
mai mulți, precum pictorul Constantin Vlădescu, au rămas marcați de
„instinctele grosolane ale acestui popor primitiv”19. Edificatoare este concluzia
raportului redactat de sergentul Demetrescu: „Așa a fost; prizonierii români
au avut de suferit tot atâtea chinuri fizice și morale de la bulgari cât au suferit
apostolii creștinismului de la păgâni. Primii le-au suferit însă în veacul al 20-
lea, pe când Apostolii Creștinismului au trăit acum 20 de veacuri. Comparația,
deci, e favorabilă și barbarilor de acum 2000 de ani.”20
Care este numărul prizonierilor de război din statele Antantei, internați în
Bulgaria? Cifrele sunt orientative, deoarece nu dispunem de date centralizate,
întocmite de către autoritățile militare bulgare.Cert este că, alături de sârbi,
românii reprezintă grosul celor care au fost luați prizonieri pe câmpul de
luptă, de către trupele bulgare. Dezastrul de la Turtucaia a contribuit la
această realitate. Potrivit generalissim-ului Nikola Jecev, după cucerirea
acestei poziții fortificate, în prizonierat ajung 450 de ofițeri și 27.830 de soldați
și subofițeri români21. Există o discrepanță între această cifră și statistica
oficială a prizonierilor de război români internați în lagărele din Bulgaria.
Datele întocmite de autoritățile de la Sofia la sfârșitul războiului indică un
număr total de 21.082 de prizonieri români, dintre care 758 de ofițeri. La prima
vedere, diferența provine din numărul prizonierilor români predați
autorităților militare germane și turce (circa 6.500)22. După Turtucaia,
numărul ofițerilor români ajunși în prizonierat la bulgari va spori în urma

18
Vintilă Panta, op. cit., p. 69-70.
19
C. Vlădescu, op. cit., p. 4.
20
Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu, op. cit., p. 234.
21
Todorov, Pencikov, Boicev, op. cit.,p. 267.
22
Tsentralen Duržaven Arhiv (TsDA), fond 176k, op. 3, a.e. 1487, f. 14v.
218 | Daniel Cain

luptele din noiembrie 1916, de lângă București23. Statisticile întocmite de

autoritățile române în 1922 oferă o cifră asemănătoare: 20.162 de soldați și
ofițeri români au fost prizonieri în Bulgaria24. Putem găsi câteva explicații
pentru lipsa de acuratețe a datelor vehiculate în privința numărului real al
militarilor români luați prizonieri de către trupele bulgare. În memoriile sale,
G. Millian-Maximin menționează un episod petrecut în timpul primelor sale
zile de prizonierat. Mai precis, din rândul soldaților români luați prizonieri la
Turtucaia au fost extrași etnicii bulgari, germani și turci25. Unii dintre aceștia
vor fi trimiși „să slujească la spitale”26. O altă explicație logică este numărul
ridicat al celor care și-au pierdut viața în timpul marșului între Turtucaia și
taberele de prizonieri. Vintilă Panta descrie sosirea câtorva mii de prizonieri
români, în lagărul de la Sliven: „Au fost purtați pe drumuri de la Turtucaia la
Sliven, schingiuți, împușcați fără vină; când au ajuns aici, de 4 zile fără pâine..
nu mai puteau, cădeau ca stolurile. Trec prin fața noastră: Tovarăși credincioși
port în spate leșurile camarazilor odihniți pentru vecie, morți cu zile, lăsați să
piară fără ajutor, de foame și de boală. Câte doi-doi, trec purtând în foi de cort
sarcini groaznice, trupurile înghețate ale ostașilor, le duc spre locașul de veci,
o groapă alungită, svârliți unul peste altul.Un preot fără odăjdii, ferindu-se de
ploaia care n-a mai contenit, mormăie încețișor ruga îngropărei. Țărâna
pământului dușman acoperă leșurile, îngropând odată cu ele și mândria unui
neam, speranțele atâtor suflete amăgite![...] În fiecare zi povestea se repetă,
căci mor bieții oameni 10-12 pe zi și groapa se alungește tot mai mult”27. Preotul
menționat este Constantin Sădeanu, locotenent confesor în regimentul 74
infanterie. Memoriul întocmit de acesta după întoarcerea din prizonierat
confirmă episodul relatat de Panta: „La câteva zile după sosirea noastră la
Sliven, au fost aduși în lagărul de acolo aproape 8.000 de prizonieri de la
Turtucaia.[...] În ziua când a sosit acest convoi la Sliven, s-a pornit o ploaie
torențială, însoțită de un vânt rece și puternic, care a ținut trei zile
neântrerupt, care a găsit pe ai noștri fără adăpost, i-a udat până la piele, iar în
timpul acesta nu li s-a dat nici de mâncare. Din cauza aceasta, s-au găsit morți
de frig și foame cinsprezece inși, mureau zilnic 3-5 inși și atunci s-a încuibat
dizenteria între prizonierii români. Atunci am cerut voie de la comandantul

23
Constantin Zagoriț, op. cit., f. 5.
24
Bogdan Negoi, Mărturii documentare. Lagărele de prizonieri în timpul primului război mondial,
Geamăna, Tiparg, 2009, p. 236.
25
G. Millian-Maximin, op. cit., p. 72.
26
G. Banea, Zile de lazaret. Jurnal de captivitate și spital, București, Fundația pentru literatură și artă
„Regele Carol II”, 1938, p. 76.
27
Vintilă Panta, op. cit., p. 41-42.
 Prizonierii de război români în lagărele din Bulgaria | 219

lagărului ca să oficiez serviciul înmormântării la toți românii decedați și cât

am fost ținuți acolo, timp de o lună și jumătate, am făcut serviciul
înmormântării la aproape 50 de decedați (numele și regimentul fiecăruia le
am notate).”28
Resentimentele și condițiile improvizate explică relele tratamente pe care
le-au suportat prizonierii români în primele luni ale prizonieratului în
Bulgaria. Numărul centrelor de internare va crește constant, direct
proporțional cu numărul prizonierilor de război. Astfel, în ianuarie 1916, în
Bulgaria funcționau 14 lagăre de prizonieri. De asemenea, era documentată
trimiterea prizonierilor de război la muncă, în peste 40 de localități din
interiorul țării29. În 1917, numărul acestor lagăre de prizonieri ajunge la 2130.
Cele mai cunoscute sunt cele de la Sliven, Iambol, Haskovo, Kârdjali și Plovdiv.
Deși Bulgaria este semnatară a Convenției de la Haga din 1907, privitoare la
legile și obiceiurile războiului pe uscat, parlamentul de la Sofia nu a ratificat
acest document.31 Față de Convenția anterioară, semnată tot la Haga în 1899,
este prevăzută, în mod expres, obligativitatea ca ofițerii să nu fie folosiți la
munci fizice. Astfel, este completat art. 6 al regulamentului acestei Convenții.
Mai precis, dreptul oricărui stat de a întrebuința „ca lucrători pe prizonierii de
război, conform gradului și aptitudinii lor”32 este înlocuit cu prevederea
potrivit căreia „poate întrebuința ca muncitori prizonierii după gradul și
aptitudinea lor, în afară de ofițeri”33. Deși regulamentul bulgar privitor la
prizonieri de război și internați prevede în mod expres că ofițerii nu vor fi
trimiși la muncă34, comandamentul bulgar decidă să nu aplice această
prevedere și în cazul ofițerilor români. Această decizie stârnește indignare în
rândul celor căzuți în prizonierat: „Să se batjocorească astfel ofițerimea unei
țări, intelectualitatea unui popor, e monstruos! Toată pătura cultă e adunată
acolo. Profesori universitari, deputați, magistrați, doctori, ingineri, preoți,
studenți, meniți să învețe prin sila baionetei bulgărești cioplitul pietrei,

28
Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu, Preoți în lupta pentru Marea Unire. 1916-
1919, București, Editura Europa Nova, 2000, p. 308-309.
29
TsDA, fond 176k, op. 3, a.e. 440, f. 45.
30
Gueorgui Peev, Les prisonniers de guerre francais en Bulgarie (1915-1918), în „Guerres mondiales et
conflicts contemporains”, no 254/2014, p. 63.
31
Pentru statistica statelor care au semnat și ratificat această Convenție vezi https://verdragenbank.
overheid.nl/en/Verdrag/Details/003319, (ultima consultare: 10.12.2018).
32
Desbaterile Senatului, Sesiunea ordinară (prelungită) 1899-1900, Nr. 68/16 aprilie 1900, Ședința din 30
martie 1916, p. 1183.
33
C. Hamangiu, Codul general al României, VII, Legi uzuale. Supliment IV. 1911-1913, București, Alcalay,
f.a, p. 978.
34
Duržaven Voennen Istoriceski Arhiv (DVIA), fond 16, op. 3, a.e. 12, f. 148.
220 | Daniel Cain

săpatul pământului, să poarte roaba și targa cu bolovani!”35 Refuzul de a ieși la

muncă se soldează cu bătăi și înfometare.36 Este un episod singular, întins pe
durata câtorva zile din noiembrie 1916. Comandamentul bulgar dispune să se
pună capăt unor astfel de practici. Ofițerilor români li se comunică că au fost
tratați ca niște „tâlhari” din cauza atrocităților comise de autoritățile de la
București împotriva populației bulgare din Dobrogea. Printr-o dispoziție a
ministrului de război, ofițerilor români din lagărul de la Kârdjali li se
comunică că nu pot invoca prevederile dreptului internațional, deoarece
aceste au fost încălcate în momentul când au fost săvârșite „omoruri groaznice
și alte crime cutremurătoare asupra femeilor, copiilor, bătrânilor și bărbaților
nevinovați” din Cadrilater37. Majoritatea prizonierilor români vor fi folosiți ca
forță de muncă, în special pentru întreținerea căilor ferate și a drumurilor, cât
și pentru lucrul în minele de lângă Sofia. La începutul anului 1917, erau
înregistrați 8.867 prizonieri români care lucrau în diferite localități din
Bulgaria38. Un raport adresat comandantului Armatei a II-a bulgare arată
starea deplorabilă în care aflau prizonierii români trimiși, în februarie 1917, să
lucreze la întreținerea drumurilor din țară: „Face impresie, înainte de toate,
faptul că aproape toți prizonierii arată ca o turmă, nu ca niște soldați și
oameni. Negri și urâți, cu priviri animalice, jigăriți și epuizați, păroși și
murdari, cu hainele zdrențuite, fără încălțări, fără îmbrăcăminte de iarnă, au
cea mai jalnică înfățișare.[...] Mizeria prizonierilor valahi sare în ochi de la
prima vedere.”Descrierea aceasta se întinde pe mai bine de șase pagini
dactilografiate, menționând gradul ridicat de analfabetism din rândul
soldaților români, lipsa camaraderie și a dragostei de țară39. În pofida
numeroaselor stereotipuri conținute, acest raport deslușește cauza
mortalității ridicate în rândul prizonierilor români din Bulgaria, din perioada
primelor luni de detenție.
„Debilitas” este cea mai întâlnită cauză a decesului acestora. Pe listele
întocmite de autoritățile bulgare, mai sunt menționate și diagnostice precum
„inanitio”, bronșită, enterită, malarie sau tuberculoză40. Statistica bulgară
indică o rată a mortalității în rândul prizonierilor români de 22%. În apărare,
este invocată rata mult mai ridicată a mortalității în rândul prizonierilor bulgari
din centrele de internare din Moldova, respectiv 42%. În această ecuație, cifrele

35
Vintilă Panta, op. cit., p. 73.
36
Ibidem, p. 76-79.
37
DVIA, fond 16, op. 3, a.e. 12, f. 159, 162-163.
38
DVIA, fond 20, op. 1, a.e. 50, f. 43-49.
39
DVIA, fond 40, op. 2, a.e. 883, f. 1-4
40
DVIA, fond 39, op. 1, a.e. 544, f. 1-93.
 Prizonierii de război români în lagărele din Bulgaria | 221

reale sună sec: în timpul prizonieratului și-au pierdut viața 4.600 de militari
români și 118 soldați bulgari41. Statisticile întocmite de autoritățile militare
române după încheierea Marelui Război susțin o realitate oarecum neașteptată,
în lumina celor enunțate anterior. În timpul prizonieratului soldaților români
în statele Puterilor Centrale, cea mai mica rată a mortalității s-a înregistrat în
Bulgaria – 23% (4.644 de decese). Spre comparație, această rată a fost de 26% în
cazul soldaților români deținuți în Turcia (3.363 de decese) și de 31.7% în cazul
celor trimiși în lagărele din Germania (39.650 de militari decedați). Cea mai
ridicată rată a mortalității în rândul prizonierilor români s-a înregistrat în
Austro-Ungaria – 38,5% (22.678 decedați)42.
Stabilizarea frontului pe Siret și intervenția Crucii Roșii Internaționale duc
la o îmbunătățire a situației din lagărele de prizonieri din Bulgaria.În martie
1917, mai multe inspecții sunt organizate în aceste lagăre, în urma cărora se
dispun măsuri de igienizare și de îmbunătățirea condițiilor de trai (cazare,
îmbrăcăminte și hrană).43 Ulterior, sunt luate măsuri pentru ca prizonierii de
război să aibă cât mai multe posibilități de petrecere a timpului liber.
Motivația? Soldatul analfabet suportă mai ușor trecerea timpului, spre
deosebire de ofițeri și soldații inteligenți. La dispoziția prizonierilor sunt puse
publicații și broșuri bulgare, supuse bineînțeles cenzurii44. După o vizită a unei
misiuni a Crucii Roșii elvețiene, prizonierii români de la Haskovo reușesc să
scape de foamete și frig. Cu soldele care încep să le fie distribuite de către
statul bulgar, pot să-și târguiască cele necesare. Vintilă Panta descrie această
schimbare: „Slavă domnului, de bine de rău situația s-a ameliorat – mai bine
târziu decât niciodată – și de mâncare n-am mai avut să ne plângem. Asta după
un an și câteva luni, când am început să primim bani din țară, colete și scrisori.
Acum vezi pretutindeni înjghebate gospodării, unele mai bogate decât altele,
mai bine garnisite, mai cu dichis orânduite”45. În septembrie 1917, șefii
lagărelor de prizonieri sunt convocați la Sofia, pentru a discuta, în cadrul unei
conferințe naționale, modul în care militarii din statele Antantei trebuie
tratați în timpul detenției din Bulgaria. Prizonierii trebuie „tratați bine”, iar
șefii lagărelor sunt sfătuiți să-și modeleze comportamentul în funcție de
psihologia acestora. Ceea ce se urmărește este câștigarea simpatiei opiniei
publice internationale46. Pentru a-și dovedi bunele intenții, autoritățile

41
TsDA, fond 176k, op. 3, a.e. 1487, f. 14v.
42
Bogdan Negoi, op. cit., p. 236.
43
DVIA, fond 20, op. 1, a.e. 50, f. 229.
44
Ibidem, f. 383.
45
Vintilă Panta, op. cit., p. 95-96.
46
DVIA, fond 20, op. 1, a.e. 23, f. 165-170.
222 | Daniel Cain

bulgare publică, în 1918, o lucrare de propagandă, conținând traduceri și

extrase din corespondența trimisă de prizonierii de război din Bulgaria,
menită să ateste tratamentul uman de care aceștia se bucură. Volumul conține
și scrisori trimise de prizonieri români, în toamna anului 1916. Conținutul lor
este oarecum standardizat: aceștia își anunță familiile că au căzut prizonieri
în Bulgaria, unde sunt bine tratați47. La sfârșitul războiului, vor fi centralizate
și plângerile formulate împotriva unor ofițeri și subofițeri bulgari, învinuiți de
rele tratamente împotriva prizonierilor. Unii dintre ei vor fi acuzați oficial de
uciderea unor militari români aflați în captivitate48.
Armistițiul de la Focșani și pacea de la București vor scurta suferința
prizonierilor români din Bulgaria. Aceștia vor fi repatriați, în mai multe tranșe, în
decursul întregului an 1918. George Topîrceanu este unul dintre primii (dacă nu
chiar primul) prizonieri români care se vor întoarce în țară. Datorită intervenției
lui Constantin Stere, Topîrceanu este trimis de la Sofia, la București, în preajma
anului nou, pentru a fi pus, de către șeful Reprezentanței militare bulgare în
teritoriul ocupat, generalul Petăr Tantilov, la dispoziția redacției ziarului
Lumina49. Restul prizonierilor români vor fi predați, prin porturile Giurgiu și
Galați, în intervalul 29 martie-9 noiembrie 1918 (st.n.)50. Cu acest prilej, se strâng
mărturii despre tratamentul pe care l-au cunoscut în perioada detenției în
Bulgaria. De asemenea, se urmărește reglementarea chestiunilor pendinte,
respectiv a cheltuielilor solicitate pentru întreținerea prizonierilor de război. Nota
de plată înaintată de autoritățile bulgare este 25,4 milioane de leva. Spre
comparație, pentru întreținerea prizonierilor de război bulgari din Moldova,
statul bulgar trebuia să achite 213.030 lei51. În următorii ani, în contextul
Conferinței de Pace de la Paris, autoritățile militare din cele două state vor încerca
să obțină o imagine cât mai clară a pierderilor suferite în timpul Marelui Război,
inclusiv a numărului de prizonieri decedați și dispăruți.

47
Lettres de prisonniers de guerre en Bulgarie, Imprimerie de la Cour Royale, Sofia, 1918, p. 325-420.
48
DVIA, fond 16, op. 3, a.e. 6, f. 1-2.
49
DVIA, fond 20, op. 1, a.e. 59, f. 29-30.
50
TsDA, fond 719k, op. 24, a.e. 779, f. 1-136; TsDA, fond 719k, op. 24, a.e. 780, f. 1-224
51
TsDA, fond 176k, op. 3, a.e. 1487, f. 14-14v.
 Prizonierii de război români în lagărele din Bulgaria | 223

Corespondență din prizonierat.

224 | Daniel Cain
 Prizonierii de război români în lagărele din Bulgaria | 225

Grup de prizonieri din statele Antantei. Printre ei, și un soldat român.

(Sursa: Biblioteca Națională „Sf. Kiril și Metodie”, Sofia)
226 | Daniel Cain
Instantanee din timpul prizonieratului în lagărul de la Haskovo. Ele au fost realizate
de sublocotenentul Leon Hoffman, din București, cel mai probabil în a doua
jumătate a anului 1917, după vizita unei misiuni a Crucii Roșii elvețiene.
(Sursa: colecție particulară.)
Prizonierii de război români în lagărele din Bulgaria | 227
228 | Daniel Cain
Prizonierii de război români în lagărele din Bulgaria | 229
230 | Daniel Cain
Prizonierii de război români în lagărele din Bulgaria | 231
232 | Daniel Cain
Prizonierii de război români în lagărele din Bulgaria | 233