Sunteți pe pagina 1din 272

GHEORGHE STANCU

AMINTIRI
DIN
R ĂZ B O I

Editia a III -a
(revăzută și adăugită)

AMINTIRI
DIN
VIAŢĂ

I A Ș I - 2018
1
2
GHEORGHE STANCU

AMINTIRI
DIN
R ĂZ B O I
Povestiri

Editia a III -a
(revăzută și adăugită)

AMINTIRI
DIN
VIAŢĂ

EDITURA ROTIPO
IAȘI - 2018

3
Tehnoredactare computerizată:
Gheorghe Stancu
Gheorghița Doina Popescu
Fotografii:
Gheorghe Stancu
Dan Mihalcea
Corina Bedreagă

4
CUPRINS

Cuvânt înainte ………………………………………………………...…......……………… 7


Prefaţă ………………………………………………………………………………...…….… 23
În loc de Argument …………………………………………….……...….……….....…… 39
Petre Georgescu – Schiţă de portret …………………………...………..….………. 44
AMINTIRI DIN RĂZBOI …………….................................................................................... 71
Măcelul de la Pădurea Ţiganca …………………….………..……………..….……… 73
Colonelul Cosma Angelo ……………………………..………....................…….....……. 80
Ordonanţa Dumitru ………….………………………………….……….....…..…...…… 88
Tătăroaica ……………..…………………………………………..…………...…..………. 92
Doamna Villara ………..……………………………………...…………....…..…....….…… 94
Corupţie şi hoţie de nivel înalt pe şantierele C.F.R. ............................................... 99
Să mori în Noaptea Învierii …………………....………………………...…….....….... 102
Întâlnirea cu un spion sovietic …………………….………………….……...….… 108
Poetul RADU GYR, scos din batalionul morţii şi redat vieţii ……….….….. 115
Moartea ”sinucigașă” a Generalului Ioan Dragalina ……………...…….…… 136
AMINTIRI DIN VIAŢĂ …….……………………………………………..…….…….. 145
Mihail Sadoveanu – la pescuit de păstrăv pe Lotru ..…..…...…………......... 147
Decebal VASIU – pilotul Mareşalului Ion Antonescu ….………....……........... 152
In memoriam, A N T O A N E T A ! ……. ..…….................................…...............…….. 158
Soldatul Vasile de la 3 Dorobanţi ..……………………………………..……...…… 163
Matache Temelie - un boier adevărat, o lecţie de neuitat …………...…........ 169
Fata din tren ……………………………………………………………………………..... 172
Familia Simian ……………………….………………………………………..….……... 174
Pictorul Constantin Iliescu …………………………………..……….…..…...……. 192
Prietenia cu Virgil Ierunca (Untaru) ……………………………………....…...…. 204
Victor Giuleanu - Rectorul Conservatorului Ciprian Porumbescu…..…… 210
L-am cunoscut pe maestrul Victor Giuleanu ……………………….....………. 216
Salvarea Bibliotecii Seminarului Teologic „Sfântul Nicolae” .….…...…… 225
Cântăreţ la „Văduva Veselă”……………………………….………………… ..…...…. 230
Petrecere cu Colonelul TEOFIL SIDOROVICI – Comandantul
Străjeriei Române, Ministrul Propagandei Naționale … .…..……..…….…… 233
Preoteasa Mariţa – mamă a 19 copii …………………………….……….....……. 240
Despre Mama ………….................................................................................................... ............. 243
Amfitrioana Maria Georgescu – un suflet foarte generos .…...…...…… ….. 245
Postfaţă ………………………………………………………………………...……..……... 249
Bibliografie selectivă .…………………………………………………….…...……….. 269
5
6
Cuvânt înainte

Cartea aceasta de Amintiri s-a născut greu, ea căpătând mai întâi, ca idee, un
contur mental vag, în urma numeroaselor și captivantelor povestiri din viaţa de
război şi din viaţa civilă pe care le depăna venerabilul veteran de război Petre
Georgescu, în timpul deselor noastre întâlniri din ultimii 9 - 10 ani ai vieții sale,
povestiri pe care le ascultam cu interes, cu emoţie şi curiozitate. Le ascultam cu
aceeaşi plăcere cu care domnia-sa le torcea din bogatul caier al vremii.
Cu timpul, ideea a îndrăznit să-şi ceară tot mai insistent dreptul la viaţă: ce-ar
fi să…? Da, chiar aşa, ce-ar fi să adunăm într-o carte câteva, măcar câteva dintre
aceste amintiri atât de interesante? Pentru că multe dintre ele sunt fascinante,
chiar fermecătoare prin culoarea, ineditul şi importanţa lor de natură istorică,
socială, culturală, psihologică…
În cele din urmă, ideea a prins a se închega, dar anevoie, după ce a fost agreată
cu toată convingerea de ambele părţi, adică şi de trăitorul faptelor povestite, şi de
subsemnatul, eu urmând să le dau acestor amintiri ţinuta cerută de condiţiile şi
exigenţele apariţiei editoriale.
Ceea ce e de spus de la început însă este faptul că trăitorul şi povestitorul
savuroaselor amintiri din această carte - venerabilul veteran de război Petre
Georgescu - nu este un erou, cu merite de excepţie în ceva anume. Nu şi-a propus
şi nici n-a vrut, cu niciun chip, să transpară aşa ceva din aceste Amintiri. De fapt,
acesta a fost şi motivul pentru care a acceptat extrem de greu să apară „viaţa” sa
într-o carte: fiindcă nu voia să se creadă că şi-a dorit cumva să se dea grozav, aşa
cum s-a întâmplat/se întâmplă frecvent să braveze unii în genul de a face din
țânțar armăsar, nu numai în lumea de astăzi, ci şi în lumea de până la noi! Sigur că
eroi sunt în primul rând cei care au murit/mor pe câmpul de luptă pentru
apărarea sfântului pământ străbun sau pentru alte cauze eminamente 1 nobile,
eroice, patriotice. Dar sunt și numeroase fapte și acțiuni cu caracter absolut eroic,
prin care sunt evitate catastrofe, sunt salvate vieți omenești sau valori de
patrimoniu național ori de altă natură, nefiind obligatoriu ca respectivii autori ai
acestui gen de fapte cu adevărat eroice să fi și murit ”eroic” atunci când au riscat,
înfăptuindu-le! Nu, chiar nu trebuie să mori neapărat, ca să poți fi considerat erou!
Din agenda vieții de război a veteranului nonagenar Petre Georgescu am
relatat în conținutul cărții – deloc ostentativ 2 - câteva fapte semnificative ale
eroului cărții noastre, fără pretenția de a le încadra neapărat în categoria faptelor
eroice: a salvat, la propriu, viața poetului Radu Gyr; a salvat, de asemenea, un tânăr
1 EMINAMÉNTE adv. În gradul cel mai înalt, prin excelență, cu deosebire. – Din fr. éminemment.
2 OSTENTATÍV, -Ă, ostentativi, -e, adj. Făcut cu intenția de a pune ceva în evidență, de a impresiona,
de a provoca; demonstrativ, provocator, ostentatoriu. – Din it. ostentativo, germ. ostentativ.

7
soldat de la amputarea unui picior care-i fusese zdrobit de explozia unui obuz,
transferându-l urgent pe rănit, dintr-un spital de campanie din Transnistria -
unde întâmplarea divină a făcut să ajungă acolo tocmai când medicul chirurg se
pregătea să-i taie piciorul -, așa că i-a salvat viața trimițindu-l urgent pe rănit la un
spital din Viena, cu o avionetă a aliaților noștri germani, unde i-a fost recuperat
integral și definitiv piciorul; când, în Transnistria, ostașii din tranșee au rămas
două zile fără pâine, din cauza împotmolirii și scoaterii din funcțiune a brutăriilor
noastre de campanie, sublocotenentul Petre Georgescu a executat un ”ordin
imposibil” și, într-o noapte câinoasă de noiembrie 1941, a făcut rost de 10.000 de
pâini de câte un kg (10 tone de pâine!) de la populația ocupată din zonă,
rezolvând astfel o problemă foarte delicată pentru front (acel ordin imposibil nu l-ar
fi putut executa nimeni altcineva decât el, locotenentul Petre Georgescu – așa
cum a mărturisit comandantul său, care, în disperare de cauză, îi ordonase…
imposibilul! – vezi ”Colonelul Cosma Angelo”); la terminarea războiului, după capitularea
Germaniei, printr-un act eroic/patriotic, a trimis din Cehoslovacia în România, din
proprie inițiativă, în secret și extrem de riscant, o garnitură sovietică de 40 de
vagoane de tren pe care a încărcat-o cu materiale din zestrea armatei române:
echipament cazon - haine, încălţăminte şi alte bunuri, precum şi material de
război de mare importanță și valoare, ce aparţineau armatei noastre - pe care el,
ca şef al Grupului de Subzistenţă al Diviziei a XI-a a Armatei a IV-a Române, le avea
în gestiune. Bunuri care, altminteri, ar fi rămas în depozitele de acolo, din Munţii
Tatra, cum au şi rămas, de altfel, multe, foarte multe alte valori materiale de mare
preț și de stringentă necesitate pentru Țară, valori care nu este deloc exclus să fi ajuns
toate - de la toate țările! - tot în posesia tovarășilor și prietenilor noștri sovietici, care au
strâns și au expediat în URSS cam tot ce s-a putut strânge…
Astfel de lucruri se petreceau în condiţiile tovărășești în care România fusese
obligată să dea tot ce era posibil ca material rulant de cale ferată, fiind nevoită/
obligată să dea URSS-ului în luna mai 1945, imediat după încheierea războiului,
55.000 de vagoane de cale ferată şi 115 locomotive, multe, multe camioane, avioane
şi nave maritime pentru a-şi transporta ea, scumpa și neprețuita noastră tovarăşă
URSS, armatele, materialul propriu de război și cel capturat de pe front, dar și alte
bunuri militare și ”nemilitare” – pe care le-a expediat gospodărește în vastul său
Imperiu Sovietic… Cumplit de dureros este faptul că militarii armatei române, din
lipsa mijloacelor de transport, a trebuit să se întoarcă acasă pe jos, din Munții Tatra
ai Cehoslovaciei, mărșăluind pe căldura toropitoare a verii, fără hrană și apă de ajuns,
condiții în care mulți ostași epuizați cădeau și mureau pe marginile drumurilor…
(Garnitura de 40 de vagoane de tren a sovieticilor era garată de multă vreme, cu
o intenție dubioasă, pe o linie ferată înfundată undeva, în munți, în apropierea unei
peșteri în care sovieticii bănuiau că ar fi ascunsă o comoară - a cui?! -, un depozit de
lingouri de aur!).
8
*
Tot un gest eroic poate fi considerat și comportamentul prin excelență umanitar al
ofițerului Petre Georgescu față de cetățenii din Transnistria – zonă ocupată de armata
română, un teritoriu cu oameni extrem de sărmani, pe care ofițerul român i-a ajutat cu
tot ce s-a putut de la armata noastră, ameliorându-le cât de cât condițiile precare de
trai, gest care, apreciat la superlativ, i-a salvat viața la un moment de răscruce - așa cum
vom vedea în episodul despre Întâlnirea cu un spion sovietic .
Dar, în sfârșit, dacă nu era şi nici ca sugestie nu voia să pară erou, venerabilul
veteran de război nu era nici un personaj comun, banal, din viaţa noastră cea de
toate zilele. Nonagenarul Petre Georgescu era ceva mai mult, chiar mult peste
media generală: era un distins și respectabil intelectual, cu o inteligență sclipitoare,
care-i dădea instantaneu formule salvatoare de a ieși cu bine din situații dificile,
intelectual format la şcoala aspră a vieţii de după Primul Război Mondial şi a celei
din perioada interbelică. Vorbim aici de şcoala ca instituţie de instruire, dar şi de
formare şi educare, de civilizare a omului pentru o viaţă demnă. Însă vorbim şi
despre acea şcoală a vieţii, şi ea la fel de aspră şi hotărâtoare în actul profund
social de creare a unei temelii trainice şi sănătoase a societăţii -, lucru care e demn
de luat în seamă cu toată seriozitatea. Cu atât mai mult astăzi, când calitatea
actului de învățământ școlar s-a depreciat, a degenerat și se prăbușește îngrijorător
de la un an la altul, în primul rând prin promovarea în structurile înalte ale
Ministerului Educației și în alte sfere înalte de conducere a țării, promovarea unor
inși politici cu grave carențe de educație și instrucție profesională, care nu au
nimic a face cu exigențele gestionării compartimentelor în care sunt învestiți, nu
au a face cu educația, cu învățământul, cu știința, cu caracterul uman, ei înșiși fiind
niște incompetenți, agramați, certați la cuțite cu limba română și cu nevoile impuse
de cerințele educației și instrucției civice!... Incompetenți străini de cerințele
imperative ale promovării societății noastre în sferele comunităților înaintate,
progresiste, militante pentru îmbunătățirea continuă a condițiilor de viață civilizată!
De ce îl cuprindem pe nonagenarul Georgescu Petre în acest imens şi
„pitoresc” tablou existenţial, prezentându-i amintirile din război și din viață?
Pentru că, mai întâi, fiind contemporan cu numeroase şi importante evenimente
din viaţa poporului nostru, era depozitarul unor informaţii de valoare în primul
rând prin caracterul lor inedit – ca noutate absolută, el fiind în acelaşi timp şi
depozitarul unor lecţii de viaţă impresionante; mai apoi, pentru că, în foarte
bogata sa viaţă – bogată şi în sens temporal, fiindcă se apropia să intre în
dimensiunea centenarului, dar, cum ziceam, bogată şi sub aspect existenţial, cu
întâmplări şi trăiri într-un spectru foarte larg de culori și cu ecouri sentimentale de
înaltă rezonanță, cu secvențe marcate sensibil de amprenta umană, socială,
camaraderească, istorică și de alte felurite nuanțe.

9
Veteranul Petre Georgescu a călătorit mult în spaţiu şi timp, şi - ceea ce este
foarte important! - a călătorit cu ochii larg deschişi printr-o lume mai mereu
agitată, mai mereu măcinată de frământări de toate tipurile, unele dintre ele de
importanţă crucială pentru ţară; a cunoscut şi a fost în contact direct cu oameni
de diferite condiţii sociale, morale, politice, diplomatice, culturale, ştiinţifice…,
trăind experienţe de luat-aminte, unele cu încărcătură dramatică, din peisajul
umbros şi dureros al tragediei. Într-un cuvânt, se poate spune că venerabilul
veteran Petre Georgescu era o adevărată enciclopedie, o carte vie, veritabilă 3,
vibrantă, carte a unei vieţi cu de toate, o carte de învăţătură ce merită a fi citită.
(Celebrul scriitor columbian Gabriel García Márquez – posesor al Premiului Nobel
pentru literatură, spunea că… „Nu este suficient să trăieşti. Trebuie să trăieşti astfel încât
să ai ce să povesteşti”).
Ei bine, protagonistul cărţii noastre, veteranul ofițer nonagenar, intelectualul
Petre Georgescu era tocmai un astfel de om, care avea ce povesti şi o făcea simplu
şi firesc, fără ostentaţie, dar cu un farmec anume, cu o (re)trăire pusă meşteşugit
în vorbe care îl cuceresc pe cititor, îl captivează, îl fac părtaş, parcă, la trăirile lui,
care i-au frământat viaţa, i-au dus-o în piscuri înalte şi luminoase, ori i-au coborât-o
dramatic în lumea tenebrelor…
Petre Georgescu s-a născut la Drăgăşani şi a crescut la Râmnicu-Vâlcea, deci,
tot la oraş, dar a cunoscut îndeaproape şi viaţa satului, îndeosebi în vacanţele
copilăriei, până târziu, la vremea studenţiei, vacanţe petrecute cu o imensă
plăcere în lumea bucolică a satului, de unde s-a încărcat cu acea zestre de
frumuseţe şi curăţie spirituală, cu trainicul sentiment de puritate ancestrală.
Cartea aceasta cu Amintiri din război - Amintiri din viaţă este cartea unui om, a
unei vieţi bogate în timp şi în trăiri, în fapte, în informații dintre cele mai diverse,
de interes general. Este cartea omului Petre Georgescu, a intelectualului de un
anumit calibru, cum ziceam. Faptul că a fost numit director de Bancă la vârsta de
numai 33 de ani şi că, după numai doi ani, a devenit directorul primei Bănci de
Investiţii din Râmnicu-Vâlcea vorbeşte lămuritor despre calibrul său intelectual și
uman. Este cartea cetăţeanului Petre Georgescu, a cărui viaţă romanţată se poate
spune că s-a derulat - deloc rectiliniu - sub steaua unei zodii norocoase, Amintirile
acestea cuprinzând, evident, doar câteva pagini din impresionanta Carte a vieţii
sale. Zicem zodie norocoasă, fiindcă noroc se poate numi faptul că a scăpat cu
viaţă, nevătămat, din atâtea situaţii dramatice de pe front, în perioada anilor de
război 1941 - 1945. Şi tot noroc se poate numi faptul că l-a cunoscut personal pe
scriitorul Mihail Sadoveanu, pe care l-a avut ca oaspete la Brezoi şi pe care l-a
găzduit chiar în sediul Băncii al cărei director era, când Maestrul Sadoveanu s-a
dus acolo, la pescuit de păstrăv, în vara anului 1949.

3 VERITÁBIL, -Ă, veritabili, -e, adj. Conform cu adevărul; adevărat, real, autentic. ♦ Care este pur, care nu
este amestecat cu nimic. – Din fr. véritable.

10
La acelaşi capitol ce stă sub lumina binefăcătoare a norocului se înscrie şi
faptul că a fost bun prieten, încă din copilărie, cu Virgil Ierunca (Untaru), cu care
se știa de la Lădeştii de Vâlcea; sau episodul absolut inedit şi extrem de important
cu întâlnirea pe front, în vara anului 1941, a poetului Radu Gyr (noroc imens
pentru poet, în primul rând!), pe care Petre Georgescu l-a scos din linia întâi a
morţii, de pe frontul de la asediul Odesei, unde fusese trimis din puşcărie, ca
legionar, şi introdus în batalioanele de sacrificiu, batalioanele morţii.
Episodul cu Radu Gyr este prezentat ceva mai în detaliu în Amintirile din
război, întâmplarea comportând aici şi precizarea că, din modestie, tânărul ofiţer
rezervist de atunci - Petre Georgescu - nu şi-a arogat neapărat meritul singular
(şi eroic!) de a fi fost salvatorul vieţii poetului, apreciind că adevăratul salvator ar
putea fi socotit locotenentul Nicolae Negrici (tatăl prestigiosului critic şi istoric
literar de astăzi - prof. univ. dr. Eugen Negrici), ofiţer pe care îl cunoştea din civilie,
amândoi fiind din Râmnicu-Vâlcea.
Întâlnindu-l întâmplător pe Radu Gyr, care fusese trimis pe front la Odesa, în
Regimentul 2 - Vâlcea, cu un pluton de sacrificaţi pentru a lupta în linia întâi a
frontului, Petre Georgescu, în modul cel mai discret posibil, l-a luat pe poet din
acel pluton şi l-a pus la adăpost în siguranţă, la el în cantonament. Acolo a făcut
poetul baie, apoi a primit mâncare pe săturate (doamne, ce minune cerească
pentru poet!), i s-au dat haine bune în locul zdrenţelor de pe el şi s-a odihnit,
fiindcă era epuizat total. După care, Petre Georgescu l-a informat pe locotenentul
Nicolae Negrici - ofiţer de carieră, care a preluat imediat şi entuziast cazul şi s-a
prezentat urgent la comandantul Regimentului, al cărui aghiotant era. Aşa a fost
săvârşită minunea scoaterii poetului Radu Gyr din tranşeele morţii şi mutarea lui
la Cancelaria Regimentului.
Dar veteranul Petre Georgescu a fost şi în tovărăşia şi prietenia pictorului
Constantin Iliescu - artist plastic vâlcean de reală valoare, însă, din păcate, prea
puţin cunoscut, faţă de adevărata lui dimensiune în aria fascinantei arte a
penelului; a fost coleg de bancă la Liceul Alexandru Lahovari din Râmnicu-Vâlcea
şi intim prieten cu Decebal Vasiu din Călimăneşti (cine o mai fi şi ăsta?!!!) - un
foarte bun sportiv şi temerar acrobat, care avea să ajungă pilotul mareşalului Ion
Antonescu în vreme de război. Decebal Vasiu a simţit pericolul instalării noului
sistem politic în România, a fugit la Paris, şi, ca bun patriot ce era, a făcut în aşa fel
încât avioneta lui Antonescu să fie recuperată de statul român. Puţină lume ştie
(dacă e totuşi cineva care ştie aşa ceva!) că Decebal Vasiu este pilotul român de
înaltă performanţă şi de un excepţional profesionalism, care a devenit şi cetăţean
francez şi căruia Franţa i-a încredinţat extraordinara misiune de a-i organiza
puternicele baze ale flotei sale aeriene din Tahiti!
Ca un element de decor, se poate spune şi faptul că acest Decebal Vasiu, în
anul 2000, la vârsta de numai 84 de anişori, încă în plină vigoare, a venit de la
Paris la Bucureşti cu motocicleta, pentru a-şi revedea rudele apropiate şi
11
prietenii. Era ultima sa vizită în România, ultima întrevedere a celor doi prieteni
de-o viaţă - Decebal Vasiu şi Petre Georgescu…
Aşadar, cartea aceasta de Amintiri musteşte de întâmplări cu un registru ce
vibrează pe diverse tonalităţi, de la vibraţie sentimentală, candoare şi emoţie, până
la crudul tragism al morţii barbare în tranşeele unui război total, absurd şi demenţial…
Şi fiindcă bogatul şi impresionantul tezaur al amintirilor sale din copilărie n-a
fost decât în mică măsură cuprins în Amintirile din viaţă selectate pentru această
carte, am alcătuit separat, pentru o cât de cât echilibrare a tabloului vieţii omului
Petre Georgescu, o Postfaţă bogată, în care am prezentat şi alte întâmplări şi
imagini din viaţa lui de copil şi de adolescent, imagini sugestive din drumul de
început al formării puternicei sale personalităţi, care nu este deloc o personalitate
a unui simplu om de rând…
*
Această a treia ediţie a cărţii cu „Amintiri” vine la cinci ani de la apariţia
precedentei, care a fost foarte bine primită și apreciată de cititorii de cele mai
diverse categorii - tineri şi vârstnici, elevi, studenţi, profesori, ingineri, medici,
artişti, preoţi, arhivişti, bibliotecari, istorici, avocaţi, academicieni, scriitori, militari -
inclusiv generali…, toţi arătându-se interesaţi şi plăcut impresionaţi de conţinutul
ei totalmente inedit, cu date absolut reale, trăite de nonagenarul Petre Georgescu -
protagonistul ale cărui mărturii, prezentate sub un exigent simţ al responsabilităţii
civice şi onestităţii, vin şi adaugă noi pagini la cartea de istorie scrisă deja, dar, în
mod firesc şi obiectiv, niciodată scrisă complet. În carte este vorba de o „istorie” a
locului, a zonei vâlcene în care a trăit autorul acestor „Amintiri”, dar este vorba şi
de istoria naţională și internațională, atunci când se aduc în scenă secvenţe de
viaţă şi de luptă din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în Est şi în Vest. Sau
când se prezintă secvenţe de viaţă trăite de veteranul Petre Georgescu, de-a
lungul celor aproape 100 de ani de existenţă într-un peisaj economico-social,
politic, spiritual etc., tuşat adesea în culori - mai stridente sau mai dulci -, care
impresionează și prin spectrul foarte larg de trăiri emoţionale, dar și de informații
de preț din diverse domenii.
Prezenta ediţie aduce elemente complementare la unele dintre episoadele
prezentate în ediţiile precedente, dezvoltându-le (de fapt, întreaga carte a fost
revizuită, îmbogăţită şi îmbunătăţită structural, stilistic şi în conţinut), însă vine şi
cu alte noutăţi, care, de asemenea, prezintă interes deosebit din punct de vedere
cultural, istoric, social, spiritual… Cu atât mai mult cu cât s-a conturat aprecierea
unanimă a cititorilor şi a specialiştilor, asupra adevărului incontestabil că această
carte de Amintiri se constituie fericit într-o carte-document de reală valoare.
12
*
Noutatea de importanță excepțională a acestei a treia ediții o constituie
însă, de departe - ca premieră absolută! -, materialul despre MOARTEA
GENERALULUI IOAN DRAGALINA - episod cu totul inedit, deci cu valoare
de unicat privind împrejurările în care a murit Eroul de la Jiu în Primul
Război Mondial, împrejurări necunoscute și neconsemnate ca atare de istorie!
Iar aceasta, cu atât mai important, cu cât materialul în cauză apare în Anul
Centenarului, acum, când s-a rotunjit suta de ani de la Întregirea neamului
românesc și a vetrei sale străbune – vatră sfântă, de două ori milenară!
(Să te duci la Nicu Popescu, profesorul de la Lădești, băiatul lui nenea Pantelie - că îl
știi bine -, m-a rugat insistent veteranul Petrică Georgescu, protagonistul acestei cărți;
să te duci să-ți povestească episodul tragic din viața de armată a lui taică-său și să scrii
neapărat, te rog eu, despre întâlnirea pe front a unchiului Pantelie cu Generalul
Dragalina, în 12 octombrie 1916, pe Valea Jiului. Este un episod reprezentativ,
definitoriu, neconsemnat de istorie, pentru că nu-l știe nimeni. Și te rog să prezinți
evenimentele ca material distinct în aceste ”Amintiri...”, nu ca o paranteză obscură
sau ca o notă de subsol peste care se poate trece ușor cu vederea!…).
Aceasta a fost rugămintea expresă a veteranului Petre Georgescu, rugăminte
care, iată, s-a concretizat prin documentarea și realizarea materialului numit
MOARTEA ”SINUCIGAȘĂ” A GENERALULUI IOAN DRAGALINA, episod pe
care îl prezint în această nouă ediție a Amintirilor…, chiar dacă aici este vorba de
Amintiri din cel de-Al Doilea Război Mondial, iar evenimentul cu Generalul erou
Ioan Dragalina s-a petrecut în Primul Război Mondial!
Actuala ediție, în afara adăugirilor și revizuirii generale a ediției precedente,
mai cuprinde și alte noutăți de real interes pentru cititor. Câteva dintre ele:
 Scrisoarea în format olograf a doamnei Monica Popa - Gyr – fiica poetului
Radu Gyr, scrisoare trimisă după citirea cărţii de Amintiri… (prima ediţie) şi în
urma convorbirilor telefonice pe care le-am avut cu Domnia-sa;
 Fotografii de la Cimitirul Eroilor Români din Basarabia - localitățile
Țiganca și Cania, realizate de autor, la locurile de veci ale Eroilor Neamului;
 Petrecere în Munții Lotrului cu colonelul Teofil Sidorovici – Comandantul
Străjeriei Române și Ministru al Propagandei Naționale;
 Amfitrioana MARIA GEORGESCU – un suflet foarte generos;
 L-am cunoscut pe maestrul Victor Giuleanu – un material excepțional
despre anvergura internațională a personalității muzicologului vâlcean Victor
Giuleanu, material semnat de prof. univ. dr. Lavinia Coman, de la
Universitatea Națională de Muzică București (fostul Conservator Ciprian
Porumbescu) – doctorandă a Rectorului Victor Giuleanu...

13
Scrisoarea olografă 4 a doamnei Monica Popa Gyr

Domnule Stancu,

Am primit scrisoarea Dvs (și cartea Amintiri din


război – Amintiri din viață – n.a.), din care am aflat
de unele întâmplări din viaţa tatălui meu, Radu Gyr,
de pe front, din mărturisirile D-lui Petre Georgescu.
Poate aceste întâmplări ale tatălui meu de pe front
au fost pregătite, prin oameni, de Dumnezeu.
Tot de Divinitate a fost protejat şi în închisorile
crunte prin care a trecut în timpul celor trei dictaturi -

4OLOGRÁF ~ă (~i, ~e) (despre testamente, acte, scrisori etc.) Care este scris în întregime
de mâna autorului şi semnat de el însuşi. /<fr. Olographe (DEx).
14
carlistă, antonesciană şi comunistă - prin harul ceresc
de a-i încuraja prin versurile sale pe toţi cei năpăstuiţi.
Referitor la placheta de aramă de care amintiţi, noi
nu cunoaştem acest lucru. Vă pot spune că o placă
comemorativă de marmură (60/30 cm) a fost fixată de
Consiliul culturii al municipiului Bucureşti pe peretele
blocului unde a locuit poetul, în intersecţia străzilor
Mendeleev cu Athena (fost Beloianis). Mă bucur pentru
iniţiativa Dvs de a reedita o nouă ediţie a „Amintirilor”
Dvs, în care arătaţi unele momente din viaţa tatălui
meu, poetul Radu Gyr.
Cu privire la publicarea unor poeme de război ale
tatălui meu, eu sunt de acord să publicaţi trei poeme, pe
care le doriţi dumneavoastră.
Vă comunic că noi vom reedita toate poemele de război
printr-o nouă ediţie, în 2012.
Cu speranţa că în această vară ne vom cunoaște la
Râmnicu-Vâlcea, vă doresc multă sănătate.
Monica Popa Gyr
Bucureşti, 27. 05. 2012

Post Scriptum: Cu doamna Monica şi cu soţul dumneaei - domnul


Demosteni Popa - o distinsă şi onorabilă familie de intelectuali -, am avut bucuria
şi plăcerea să mă întâlnesc la numai o săptămână de la primirea scrisorii, în
Parcul Mircea cel Bătrân din centrul municipiului Râmnicu-Vâlcea, în luna iunie
2012, prilej de reală satisfacţie comună, cu „plimbări imaginare” prin viaţa culturală,
dar şi politico-economică a Ţării din vremea atât de agitată şi urgisită a României
de la mijlocul veacului al XX-lea. Vreme a întâmplărilor care au marcat atât de
dureros viaţa poetului Radu Gyr.
Întâlnirea cu familia Monica şi Demosteni Popa, i-a adus autorului acestor
„Amintiri…” şi acceptul de a publica patru, şi nu doar trei dintre tulburătoarele
"Poeme de rãsboiu" (1942), ale poetului Radu Gyr, așa cum fusesem… sfătuit de
distinsa și respectabila doamnă Monica Popa Gyr, în scrisoarea domniei sale. (Gh.Stancu).
15
Arta de a-ţi aminti

Cu un titlu sugestiv, cartea „Amintiri din război - Amintiri din viaţă", scrisă
de Gheorghe Stancu şi publicată la Editura Conphys din Râmnicu-Vâlcea (ediția
a II-a), te cucereşte de la primele pagini şi te transpune în lumea amintirilor unui
onest cetăţean al urbei noastre, nonagenarul Petre Georgescu. Războiul, cu toate
ororile lui, nu putea să nu rămână în amintirea foştilor combatanţi, indiferent de
arma din care au făcut parte. Este şi cazul lui Petre Georgescu, participant la cel
de-Al Doilea Război Mondial în campania din Est, contra U.R.S.S. şi în cea din Vest,
împotriva Germaniei hitleriste şi Ungariei horthyste, în calitatea sa de component
al formaţiunilor de logistică. Domnul Petre Georgescu a avut şansa de a beneficia
de strădania şi silinţa lui Gheorghe Stancu pentru a-şi depăna amintiriile
acumulate în timpul acelui război, dar şi în alte momente ale vieţii sale
îndelungate. Spun şansa, pentru că dacă autorul cărţii nu ar fi pus în pagină
amintirile la care mă refer, Georgescu Petre, deşi este o persoană cu totul şi cu
totul specială şi un om deosebit, ar fi rămas un ilustru anonim despre care, în
afară de membrii familiei şi câţiva cunoscuţi, n-ar fi ştiut nimeni nimic. Mărturisesc
că în timp ce citeam prefaţa scrisă de Gheorghe Stancu, am avut impresia că mă
aflu în faţa cursului de istoria artei militare, pe care l-am studiat în Academia
Militară din Bucureşti (acum, Universitatea Naţională de Apărare), dovadă că
autorul s-a documentat temeinic pentru scrierea cărţii, fapt confirmat de bogata
bibliografie prezentă la sfârşitul acesteia, unde am găsit autori ca Liddell Hart sau
Jacques de Launay, spre exemplu, pe care i-am studiat şi eu în instituţia de
învăţământ mai sus amintită.
Totodată, citind Argumentul scris de Colonel (r) Georgescu Petre la începutul
cărţii, mi-au revenit în memorie cunoştinţele acumulate în Academia Militară
referitoare la organizarea, structura şi misiunile formaţiunilor de logistică
(atunci se numeau intendenţă sau mai popular „spatele" trupelor - şeful fiind
numit şeful spatelui) în acţiunile de luptă, operative sau strategice. Biografia pe
scurt a domnului Petre Georgescu, prezentată după capitolul „Argument", ne
dezvăluie un personaj educat, cultivat, cu o bogată cultură generală şi de
specialitate, provenit dintr-o familie de oameni onorabili, cu prestanţă în cadrul
comunităţii unde au trăit. Cartea este structurată pe două mari părţi. În prima
parte, intitulată „Amintiri din război", Petre Georgescu îşi deapănă cu o artă
indiscutabilă amintirile din războiul la care a participat în componenţa

16
formaţiunilor de logistică. Cititorii sunt informaţi (mai ales tinerii, care acum nici
măcar nu mai fac armata) cu privire la aspecte concrete din ducerea luptelor, cu
menţionarea principalelor forme şi procedee de luptă prevăzute în regulamentele
militare (ceea ce dovedeşte că în vremea aceea se făcea pregătire, nu glumă),
dar şi cu privire la stilul de conducere al unor comandanţi (vezi colonelul Cosma
Angelo), care reuşeau să se facă iubiţi şi ascultaţi de subordonaţi prin felul lor de a
se purta cu aceştia.
Din setul cu amintiri specifice primei părţi, Petre Georgescu ne oferă şi pe
cele referitoare la ordonanţa Dumitru (cititorii vor afla criteriile după care erau
selecţionate ordonanţele, condiţiile pe care trebuiau să le îndeplinească şi ce
activităţi desfăşurau în slujba ofiţerilor), o tulburătoare poveste de dragoste
petrecută în oraşul de sub munte între frumoasa doamnă Villara şi colonelul
Silvian (această amintire ne dă prilejul de a afla date inedite despre trecutul
patriarhal al oraşului nostru), despre corupţia la nivel înalt de pe şantierele
C.F.R. din acele timpuri (vedem o asemănare izbitoare cu ceea ce se întâmplă în
zilele noastre), dar şi despre oribilul comportament al militarilor sovietici faţă
de cei români, aşa cum rezultă şi din episodul <<Să mori în Noaptea Învierii>>.
Viaţa purtătorului de amintiri, cu un parcurs mai mult zbuciumat decât
rectiliniu, ne este prezentată în partea a doua a cărţii, care este la fel de
interesantă şi atractivă ca şi prima, mie plăcându-mi foarte mult prezentarea
evoluţiei şi destinului familiei Simian, despre care nu ştiam mare lucru, dar şi
faptul că povestitorul aduce în prim-plan persoanele ilustre în compania cărora
s-a aflat, aşa cum este cazul scriitorului Mihail Sadoveanu, al poetului Radu Gyr, al
lui Decebal Vasiu (pilotul mareşalului Ion Antonescu), Virgil Ierunca ş.a.
Frumoasele şi uluitoarele poveşti de iubire nu puteau lipsi din memoria unui
tânăr frumos, aşa cum era Petre Georgescu la tinereţe, impresionându-mă în
mod special cea din episodul cu „Antoaneta".
Comentariul meu se opreşte aici, din dorinţa de a lăsa cititorului plăcerea de a
descoperi o viaţă ca un film de aventuri, frumos şi cu talent reliefată de autorul
cărţii, domnul Gheorghe Stancu.

General maior (r), conf. univ. dr. Ilie Gorjan

Itinerar prin viaţa unui veteran de război

Cartea de proză scurtă Amintiri din război – Amintiri din viaţă (Editura
Conphys, Râmnicu-Vâlcea, 2011) este concepută de „DOI ÎNTR-UNUL”, egali în
spiritul captivant al slovelor scrise şi sub acelaşi nume – Gheorghe Stancu. Altfel
spus, de ziaristul experimentat şi bun ştiutor în a transforma faptul divers în
17
veritabile nestemate ale comunicării şi, totodată, de scriitorul a cărui pană
îmbină, în chip magic, am putea spune, filonul tragic cu cel liric, filonul istoric cu
trăirile personale ale intelectualului nonagenar de înaltă clasă, Georgescu Petre,
trăiri proiectate de-a lungul întregii vieţi a acestuia într-un flux de umbre şi
lumini, fapt ce dă posibilitate cititorului să savureze cu multă satisfacţie coloritul
unei fresce din care nu lipsesc luminoase repere ale spiritualităţii româneşti
(Mihail Sadoveanu, Radu Gyr, Virgil Ierunca, patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române, Iustinian Marina), precum şi figuri ilustre ale artei, culturii şi
învăţământului vâlcean de altădată: pictorul Constantin Iliescu şi profesorii lui
Georgescu Petre de la Liceul Lahovari - Eliodor Constantinescu, Nicu Angelescu,
Constantin Stănciulescu, Teodor Athanasiu, Eftimie Metaxa, Preda Antonescu ş.a.
Prozatorul Gheorghe Stancu îşi captivează cititorii şi prin inedita manieră de
prezentare a protagonistului său - Petre Georgescu, „de la tinereţe, pân’ la
bătrâneţe”, folosindu-se de numeroase fragmente extrase din jurnalul de viaţă al
veteranului de război, legat şi în prezent, prin mii de fire văzute şi nevăzute, de
lumea vâlceană de altădată, de tărâmurile îndepărtate – unde tânărul
sublocotenent de intendenţă al Regimentului 2 Dorobanţi-Vâlcea fusese purtat
de cruntul vârtej al soartei în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, fie în
tranşeele morţii pentru asediul Odesei, fie în Basarabia (în Pădurea Ţiganca, la
Cania, Chişinău, Soroca, Miclăuşeni, Tighina…) sau în Munţii Tatra din Cehoslovacia
(în localitatea Tisoveç).
Ceea ce impresionează în ţesătura narativă a acestei cărţi sunt momentele-
limită în care acţionează sublocotenentul Georgescu Petre, în grelele zile ale
Războiului, alunecând, parcă, de fiecare dată, pe lângă clipa morţii (Să mori în
noaptea Învierii, Întâlnirea cu un spion sovietic, Colonelul Cosma Angelo…).
Făcând o radiografie mai atentă a vieţii protagonistului nostru, n-am putea să
nu scoatem în evidenţă şi caracterul său pasional, observat, cu uşurinţă, atât în
comportamentul din mediul familial, cât şi în alte împrejurări (uneori, e drept,
cam ciudate). Se mai poate observa că în sufletul lui Petre Georgescu a existat, tot
timpul, acel ocean de generozitate, de omenie amestecată într-un fel şi cu o mare
doză de eroism. Pe parcursul întregii cărţi sunt întâlnite numeroase exemple care
atestă momentele-cheie ce au depins de conştiinţa şi deciziile tânărului ofiţer
Petre Georgescu, totul rezolvându-se de el cu cea mai mare dăruire şi precizie. Să
nu uităm cum a fost scos poetul Radu Gyr din Batalionul morţii şi redat vieţii, sau
cum a fost trimis la Viena tânărul soldat Vasile Brabete de la… 3 Dorobanţi - Olt
pentru a i se salva un picior de la amputare…
Aşternându-ne privirea cu şi mai multă atenţie asupra fragmentelor de jurnal
inserate în paginile cărţii analizate, am avut marea surpriză de a descoperi în
amintirile nonagenarului Petre Georgescu o „peniţă de aur”, ce ar fi putut, cu

18
siguranţă, să lase literaturii române o valoroasă operă în proză… Dar stilatul
intelectual, cu nemăsurata sa modestie, consideră că este mai bine să fie doar
păstrătorul fidel al anotimpurilor vieţii sale, fără să iasă în mod voliţional (şi,
eventual, ostentativ) la rampa consacrării într-ale scrisului. Întâmplarea a făcut,
totuşi, ca această suficienţă a Domniei-Sale să fie anulată de îndată ce s-a întâlnit
cu mărinimosul scriitor vâlcean Gheorghe Stancu. Acesta din urmă, fiind dominat
de spiritul iscoditor de ziarist, a reuşit să creeze o interesantă carte-document
despre unele momente importante din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial,
dar şi despre vâlcenii şi obiceiurile lor de acum aproape un secol, „despre starea
socială din acele vremuri, despre şcoala de atunci, cu exigenţele ei necesare şi
constructive, despre viaţa bucolică a satului, despre clocotul unei lumi care astăzi nu
mai este…”.
Aşadar, vorbim despre o carte-document ce se vrea a fi - şi este, în
prezentare inedită – o pagină de referinţă în istoria meleagurilor olteneşti…
Prof. Nicolae Ciurea-Genuneni

*
Un cărturar vâlcean polivalent –
Gheorghe Stancu

Avem valori şi modele printre noi şi e bine, e necesar să le facem cunoscute.


Se ştie că progresul omenirii nu mai este dependent numai de bogăţiile
naturale, respectiv, de sursa de materii prime, ci și de oameni, de competenţa
şi de efortul lor depus în planul creaţiei, invenţiei, inovaţiei şi al relaţiilor sociale,
de măsura în care oamenii se implică activ şi transformator, ca purtători de progres.
Toate neamurile sunt preocupate să includă în dicţionarele enciclopedice
acele personalităţi care au produs valori utile semenilor şi care pot servi ca modele.
Vâlcea a avut şi are personalităţi cărturăreşti productive, care fac mândria
neamului. Fiind multe şi în toate domeniile, se rosteşte foarte des şi cu preţuire
mai ales numele celor dispăruţi.
Este o datorie sfântă să le pomenim numele cu smerenie celor valoroşi plecaţi
dintre noi, dar e la fel de necesar şi de folositor să ne exprimăm preţuirea şi
pentru cei care sunt acum în apropierea noastră, vii şi care, sub ochii noştri, sunt
valori şi produc bunuri spirituale de folos semenilor.
În acest context rostesc cu respect numele domnului Gheorghe Stancu.
S-a născut pe 4 ianuarie 1948 în comuna Zăvideni - Vâlcea. S-a şcolit întâi în
comuna natală, apoi, în Craiova, unde a făcut o şcoală profesională şi liceul
teoretic. Sesizând că are aptitudini literare şi de comunicare, s-a orientat spre
19
Facultatea de Ziaristică din Bucureşti. Şi-a valorificat talentul, vreme de aproape
20 de ani, ca reporter şi fotoreporter, urcând, prin hărnicie, cu demnitate şi
seriozitate, toate treptele în domeniu: redactor, redactor de rubrică, redactor principal,
secretar general de redacţie, redactor-şef adjunct, redactor-şef, director de ziar.
A ştiut să apropie şi să preţuiască oamenii de orice profesie: ţărani, muncitori,
cărturari.
Din 1994, la Consiliul Judeţean Vâlcea, îşi dovedeşte hărnicia şi competenţa ca
şef serviciu cultural, protocol-administrativ, apoi, purtător de cuvânt al
Consiliului Judeţean, timp de zece ani, consilier superior, lărgindu-şi experienţa
de viaţă şi punând în evidenţă trăsături esenţiale ale personalităţii sale: cultură
largă, aptitudini de comunicare plăcută cu semenii, demnitate, talent literar,
hărnicie, simţul măsurii şi al umorului şi atitudine responsabilă.
Pe lângă activitatea bogată şi rodnică din cadrul Consiliului Judeţean Vâlcea,
unde s-a ocupat în mod special și de editarea Monitorului oficial al județului,
domnul Gheorghe Stancu, cunoscător al problemelor tensionate umane, şi-a
valorificat pixul, cu talent literar, în publicaţii editoriale dintre care cităm:
- Chemarea destinului – roman, 2007;
- Rondeluri şi catrene electorale (in)amicale - versuri, 2008;
- Dosarul morţii – proză poliţistă, 2009;
- Stăpânul – proză scurtă, 2009;
- Amintiri din război - Amintiri din viaţă - povestiri (ediţia I, 2011; ediţia a II-a, 2013).
Vâlcea are valori recunoscute şi cuprinse în dicţionarele de personalităţi.
Cultura, calităţile, activitatea culturală, aptitudinile în ştiinţa şi arta comuni-
cării, precum şi operele literare - pe care le-a creat - sunt mărturie a valorii
domnului Gheorghe Stancu şi "motivul" preţuirii noastre.
Fericit este poporul care cultivă şi preţuieşte valorile!

Profesor universitar doctor,


Alexandru Popescu-Mihăeşti
Preşedintele Forumului Cultural al Râmnicului

*
“O viaţă de om, aşa cum a fost...”

Am în faţă o carte care prezintă “o viaţă de om, aşa cum a fost”, cu


evenimentele trăite, descrise cu şi în adevăr. Este “darul lui Dumnezeu” - o vârstă
înaintată şi o memorie nealterată de “roza” vremii, aşa cum probează eroul
acestor Amintiri. Din simbioza povestitor-autor, cel din urmă - un iscusit mânuitor
al condeiului şi al “cuvintelor potrivite”, s-a născut această carte-document.

20
Este o frescă minunată a vieţii interbelice, a unor evenimente trăite în
vremea desfăşurării celei de-a doua mari conflagraţii mondiale şi prezintă
curajos - poate nu atât de adevărat şi de pregnant - acţiunile scelerate şi
atrocităţile noului regim.
Istoria ţării şi a neamului ei, foarte zbuciumată în decursul veacurilor, a fost o
istorie plină de venin. Românii au fost şi sunt o insulă latină înconjurată de “o
mare de slavi”. N-au aparţinut “necuprinsului slav” - din contră, s-au temut de
panslavism -, nici Europei Centrale şi nici celei Occidentale n-au aparţinut. Au fost
aici la încrucişarea drumurilor acestor două “civilizaţii” şi şi-au trăit istoria ca o
“istorie de frontiere”, sub “teroarea istoriei”, după cum spunea Mircea Eliade.
Cred că o singură dată istoria ţării acesteia a fost împlinită şi mai liniştită: în
anii interbelici. Liniştea era aparentă pentru marea majoritate a populaţiei, dar
diplomaţia românească era într-o febrilă şi permanentă căutare de alianţe pentru
păstrarea visului împlinit şi a frontierelor “României dodoloaţe”.
În înţelepciunea sa, poporul român spunea: “De ce ţi-e frică, nu scapi!”. Nu
aveam cum, ca de altfel întreaga suflare, deoarece în anii ’30 ai secolului trecut,
Nero antic reapare în persoanele a doi “actori” la fel de sceleraţi şi care s-au jucat
cu vieţile a zeci şi zeci de milioane de oameni.
Dacă unul, frustrat fiind, dorea să acumuleze opere de artă de la popoarele
cotropite, dărâmând patrimoniul uman şi cultural universal, celălalt era foarte
bine caracterizat de întemeietorul bolşevismului: “bandit de drumul mare”.
Aceşti doi oameni bolnavi - Adolf Hitler şi I.V.Stalin -, aparent prieteni, dar
temători unul faţă de celălalt, pun la cale, prin miniştrii lor – Joachim von
Ribbentrop şi Viaceslav Mihailovici Molotov – un tratat de neagresiune pentru ei,
dar de agresiune totală pentru alţii. Jocul lor în Pact priveşte şi România, cu
integritatea şi istoria ei, o istorie a “contradicţiilor nerezolvate”, după cum se
exprima în modul cel mai obiectiv istoricul francez Catherine Durandin.
De acum începe prima parte a cărţii: “Amintiri din război”, deoarece, “Din
câmp, de-acasă, de la plug/plecat-am astă-vară...”, românii sunt mobilizaţi, şi, în
iunie 1941, alături de aliaţi, atacă marele vecin de la Răsărit, pentru recuperarea
pierderilor prin ultimatumuri.
După semnarea acordului dintre cei doi conducători, autorul cărţii insistă
asupra stării lor interioare, vrând să le scoată în evidenţă profilul psihologic: “I-
am prins!”, a strigat Hitler, cu nedisimulată bucurie. “Este o victorie sută la sută. Şi
deşi n-am făcut asta niciodată, acum am să beau o sticlă de şampanie”. Stalin
savura şi el copilăreşte semnarea tratatului: “El crede că m-a înşelat, dar în
realitate, eu l-am înşelat”. Din exprimările celor doi, suntem îndemnaţi să tragem
următoarea concluzie: cei doi aveau aceeaşi labilitate psihică şi erau la fel de
bolnavi. Adevăr care, de altminteri, nu este o noutate.

21
Hitler nu va ţine cont de condiţiile Tratatului de neagresiune, de Protocolul
adiţional şi de semnăturile protagoniştilor (fapt probat încă o dată că hârtia
suportă multe), şi îl va ataca pe Stalin, care a crezut ca un naiv în prietenul său!
Faptul acesta îl face nemuritor pe autorul lui “Il Principe” şi arată încă o dată,
dacă mai era nevoie, că în politică nu există morală! Desfăşurarea eveni-
mentelor petrecute în război, lungimea şi lărgimea frontului, neajunsurile
armatei române, nebunia ostaşilor români, actele filantropice ale ofiţerului
Georgescu Petre şi consecinţele lor benefice, raporturile ierarhice din armată le
las în grija cititorului pentru a le decanta şi digera.
Amintirile din viaţă, parte componentă a cărţii de faţă, reprezintă o
admirabilă imagine a două lumi: una, pe cale de a apune, cu familia Simian; cu
“gospodăria trainică”, aşa cum era a multor români aşezaţi; cu politicianul
Matache Temelie, “boierul adevărat” despre care astăzi se ştiu atât de puţine
lucruri; cu anii de şcoală ai copilului Petrişor, cu colegii şi prietenii, precum şi cu
o aventură amoroasă fără de care cartea n-ar avea parfum şi care ne arată că
eroul a fost ca orice om.
Cea de a doua lume este aceea care urma să se instaleze, adică o lume a
“omului nou”, dezbrăcat de poverile putregaiurilor capitaliste, omul adus şi
instalat de tancurile şi “armata eliberatoare”. Toţi duşmanii de moarte ai
poporului - oameni de ştiinţă, oameni politici, oameni de înaltă ţinută
intelectuală - au fost chemaţi de “omul nou” la “reeducare”, îndurând chinuri
inimaginabile în groaznicele lagăre. Toţi aceştia au fost înlocuiţi de oameni ca
Bădică Marinescu, oameni imuni, datorită tăriei “cu care ardea flacăra roşie a
comunismului” toată cultura solidă şi curată a lor, a neamului nostru.
Tot în Amintiri din viaţă, eroul şi autorul ne descriu întâlnirea lui Petre
Georgescu, la Brezoi, cu scriitorul Mihail Sadoveanu, autor al multor cărţi
istorice, cu tentă socială, cu superbe descrieri ale naturii etc.
Este sugerată discret ideea că Sadoveanu – “ca tot românul imparţial” - nu
face legătura între lumea ce apunea şi cea care venea.
Cititorule!
Amintiri din război - Amintiri din viaţă, această minunată frescă prezentată
aici merită toată osteneala şi efortul depuse întru citirea ei “in integrum”,
deoarece în cele câteva rânduri nu se poate cuprinde totul. În tot ceea ce am
scris aici, am căutat doar să-ţi măresc interesul şi curiozitatea.
În rest, iertare!...

Preot paroh, Petre Mateescu

22
Prefaţă

Început la 1 septembrie 1939, când Germania nazistă a invadat şi supus


Polonia în doar trei săptămâni, cel de-Al Doilea Război Mondial s-a extins rapid în
Europa de vest. Germania a ocupat rând pe rând, fără efort deosebit, Danemarca,
Norvegia, Belgia, Olanda, Luxemburg, reuşind să îngenuncheze şi Franţa,
considerată ca fiind a doua forţă militară a Europei, care a capitulat la 22 iunie
1940, după numai şase săptămâni de rezistenţă!
Făcându-şi iluzii că puternica şi perfecţionata maşină de război germană este
invincibilă şi dând curs impulsului său bolnăvicios de a se considera un geniu
militar, de a înrobi celelalte popoare, considerate inferioare rasei pure germane,
Hitler şi-a dorit supremaţia peste întreaga omenire. Aşa s-a ajuns ca acest război
să devină mondial, să prindă în cumplitele încleştări militare aproape toate
statele lumii, cu circa două miliarde de locuitori de pe toate continentele, ceea ce
reprezenta la acea vreme 80% din întreaga populaţie a lumii!
România a intrat în război la jumătatea anului 1941, alături de Germania şi
aliaţii săi - Finlanda, Italia, Slovacia, Ungaria şi câteva divizii de luptători voluntari
din Spania, Franţa, Belgia, Norvegia, Croaţia. A intrat la un an după ce, prin
ultimatum-uri de forţă, pierduse Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa, în
favoarea Uniunii Sovietice, precum şi nord-vestul Transilvaniei, în favoarea
Ungariei Horthyste. O tragedie de proporţii imense pentru poporul român! Toate
aceste ţinuturi erau parte a unui întreg, erau parte a pământului străbun al
neamului românesc, smuls acum tâlhăreşte de la trupul-mamă al ţării, graţie
mârşavului şi criminalului Pact Ribbentrop - Molotov. Pământ care, prin glasul
său şi prin glasul sângelui de neam românesc, se cerea, cu strigăt de cumplită
revoltă, să se întoarcă acasă. Drept care, spre dimineaţa zilei de 22 iunie 1941,
armatele române au trecut Prutul, în entuziasmul generat de dorinţa supremă a
întregului nostru popor de reîntregire a neamului românesc şi a rotundului de Ţară.
Îmbătat realmente de iluzia războiului fulger, a războiului năucitor, Hitler
socotise că tăvălugul armatelor lui va trece rapid prin foc şi sabie colosul numit
Uniunea Sovietică şi că până în toamna-iarna lui 1941 va fi stăpân tutelar pe
imensitatea teritoriilor Marelui Imperiu Bolşevic şi pe bogăţiile de necuprins ale
solului şi subsolului acelor ţinuturi. Doar cinci luni dăduse el termen pentru
lichidarea spațiilor sovietice, ca națune. Scop în care a aruncat în luptă trei
milioane şi jumătate de militari şi un covârşitor arsenal de război: 3.700 de
tancuri, aproape 3000 de avioane de bombardament şi de vânătoare,
nenumărate aruncătoare de mine şi de flăcări, obuziere, flotă maritimă şi fluvială,
23
7.200 de tunuri de asalt şi de artilerie, 750.000 de cai, 600.000 de camioane de
transport militari şi material de război…
Trebuie să distrugem naţiunea sovietică dintr-o singură lovitură!, declara Hitler,
ultimativ, cu o emfază şi o aroganţă care s-au dovedit a fi cu totul nejustificate.
Focul împotriva Uniunii Sovietice a fost simultan aprins la 22 iunie 1941, pe
trei fronturi extrem de largi, de 1.600 de kilometri, într-o desfăşurare hiperbolică,
din nord, de la Finlanda şi Marea Baltică, până în sud, la gurile Dunării. Tăvălugul
eliberării părţilor noastre de Ţară se pornise şi el, în iureş. La 26 iulie 1941,
Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa deveniseră iarăşi pământ românesc.
Doar 35 de zile a durat campania furibundă împotriva diabolicului cotropitor
înflăcărat în roşu, în zona de obârşie românească dintre Prut şi Nistru. Un succes
fulminant 5, însă cu pierderi imense: 24.396 de militari români - morţi, răniţi şi
dispăruţi!
Până la 10 octombrie 1941, armatele Axei au pătruns în marş alert pe o
adâncime de 1700 km în spaţiul sovietic!
Pentru Stalin, care a crezut până în ultima clipă în seriozitatea cu care Hitler
va respecta convenţia de neagresiune încheiată cu el prin Tratatul de la 23 august
1939 - în baza căruia îi livrase până în ultimele zile materii prime pentru
industria germană de război -, surpriza atacului german a fost totală şi uluitoare,
paralizantă. Armatele germane şi aliaţii au năvălit ca o invazie a lăcustelor, care,
cum zice Miron Costin cronicarul, veneau ca un nuor, ca o oaste, stol.(…). Aşa şi cu
armatele germane şi aliatele ei. Calamitate, blestemul iadului pe pământ!
Adevărul este că Stalin a crezut orbeşte, cu prea multă naivitate în partenerul
său Hitler. A crezut că tâlhărescul Acord Ribbentrop - Molotov, semnat şi parafat
în prezenţa lui, rămâne literă de lege, ceva sfânt. Se vede lesne acest lucru din
satisfacţia nedisimulată pe care şi-o exprima după semnarea Pactului. Secvenţa
cu semnarea acestui document crucial, prin care se hotăra soarta ţărilor Europei
de est după bunul plac al lui Stalin şi al lui Hitler, este aidoma cu aceea dintr-un
ring de box în care cei doi protagonişti - doi redutabili şi temuţi pugilişti - îşi dau
mâinile înainte de primul gong, încrucişându-şi mănuşile în mijlocul ringului,
când se privesc în ochi scrutându-se până în adâncul sufletelor şi spunându-şi
fiecare în sinea lui: Te voi îngenunchea, voi căuta lovitura decisivă cu care să te
trimit la podea şi să te scot definitiv din ring…
Tot astfel s-a întâmplat şi cu diabolicii şi egolatrii Hitler şi Stalin, mirându-se şi
ei de miracolul semnării acelui Pact de neagresiune. În uriaşa lor viclenie, fiecare
credea din toată fiinţa că i-a tras o păcăleală straşnică celuilalt: I-am prins!, a
strigat Hitler cu aer triumfător, bătând violent cu pumnul în masa la care stătea

5 FULMINANT, ~Ă a [At: CARAGIALE, O. VII, 195 / Pl: ~nți, ~e / E: fr fulminant] (Rar; adesea fig) 1 Care
fulgeră (1) 2 Care produce explozie Si: exploziv. 3 Amenințător. 4 Violent. 5 Provocator.
24
când a primit, în şoaptă, vestea semnării Pactului. Este o victorie sută la sută! Şi,
deşi n-am făcut asta niciodată, acum o să beau o sticlă de şampanie!, a declamat el
euforic, spre surprinderea totală a doamnelor care-l acompaniau la acea masă şi pe
care Führer-ul le-a speriat cu manifestarea lui explozivă şi intempestivă. Reacţia
lui de satisfacţie supremă făcea să se vadă cum savurează copilăreşte bravura
pusă la cale cu o ticăloşie de care numai doi sceleraţi ca ei - Hitler şi Stalin - puteau
fi în stare.
De partea cealaltă, Stalin (despre care Lenin, faimosul său înaintaş, spunea că
e un „bandit de drumul mare”), jubila şi mai copilăreşte după semnarea
Tratatului: El crede că m-a înşelat, dar în realitate, eu l-am înşelat, spunea despre
Hitler, amăgindu-se şi el cu marea ispravă. Însă, ceea ce este foarte important e
faptul că ei ştiau bine ce puseseră la cale, prin anexele componente ale Pactului, în
Protocolul adiţional secret, care le dădea, într-adevăr, serioase motive de satisfacţie.
Tratatul fusese încheiat la 23 august 1939. După numai o săptămână, la 1
septembrie, Germania a invadat Polonia, declanşând cea mai grozavă
conflagraţie armată din câte a cunoscut omenirea. La 17 septembrie a intrat şi
URSS în Polonia, pe care a împărţit-o banditeşte, negustoreşte, cu Germania.
Iată Articolul I al Tratatului de neagresiune dintre Germania şi Uniunea
Republicilor Socialiste Sovietice:
Ambele părţi contractante se obligă să se abţină de la orice act de forţă, de la
orice acţiune agresivă şi de la orice atac, una împotriva alteia, atât singure, cât şi
împreună cu alte puteri.
Extrem de important, de încurajator şi de liniştitor pentru ambele părţi era şi
Articolul VI:
Prezentul Tratat este încheiat pe o durată de 10 ani, cu prevederea că dacă una
din Părţile Contractante nu-l va denunţa cu un an înainte de expirarea termenului,
durata de valabilitate a acestui Tratat se prelungeşte automat pentru încă cinci ani.
Tratatul era aşadar semnat la Moscova, la 23 august 1939, de miniştrii de
externe Joachim von Ribbentrop, al Germaniei, şi Viaceslav Mihailovici Molotov,
al URSS. Prin urmare, luat în serios, conform Articolului VI, Pactul putea dura
3650 de zile sau chiar 5475 de zile… În realitate, ciudata alianţă dintre extrem de
ciudaţii lideri politici a durat numai 669 de zile, adică până la 22 iunie 1941, când
Hitler a sunat goarna apocalipsei, ordonând şi pornind atacul surprinzător şi
fulgerător asupra Imperiului Roşu!
Protocolul adiţional secret al Pactului stabilea sferele de interes ale Uniunii
Sovietice şi Germaniei în Europa de est. Se hotăra acolo soarta statelor baltice -
Finlanda, Letonia, Lituania şi Estonia, care urmau să poarte jugul sovietic, se
hotăra viitorul statului polonez, sortit să fie desfiinţat de pe harta Europei, prin
împărţirea tovărăşeşte şi însuşirea lui de către Hitler şi Stalin, şi se hotăra, de
asemenea, soarta României. Aici, în privinţa României, se arată în Tratat că partea
sovietică este interesată pentru Basarabia (fără nicio referire la Bucovina şi ţinutul
25
Herţa),în timp ce partea germană îşi exprimă dezinteresul total pentru aceste
regiuni din sud-estul Europei.
Articolul 4, care încheie criminalul document, spune că Acest protocol va fi
ţinut de ambele părţi strict secret.
După încheierea ceremoniei care a conţinut, evident, şi toasturi în cinstea
reprezentanţilor celor două părţi, Stalin a ţinut să precizeze, la despărţire, că
Guvernul sovietic ia foarte în serios Pactul şi el poate asigura, pe cuvântul său de
onoare, că Uniunea Sovietică nu-şi va înşela partenerul.
O luare foarte în serios, care l-a costat enorm pe Stalin.
La 22 iunie 1941, Germania pornea marea şi furibunda ofensivă asupra
Uniunii Sovietice, după ce efectuase, în prealabil, numeroase zboruri aviatice de
recunoaştere, de localizare şi identificare a poziţiilor şi obiectivelor militare
sovietice. Aviaţia de vânătoare germană s-a năpustit şi a mitraliat la sol, pe 66 de
aerodromuri, 1500 de avioane de luptă, a distrus mii de tancuri şi alte categorii
de armament greu sovietic - arme de luptă, care, împotriva oricăror reguli de
strategie militară, erau grupate şi aliniate frumos, pe tavă, afară, în faţa
hangarelor, pe poziţie de aşteptare. De aşteptare a bombardamentului german!
Au fost distruse astfel numeroase şi extrem de importante arme de luptă şi
obiective militare sovietice, cu pierderi infime de partea germană (abia a doua zi,
germanii au pierdut 35 de avioane, doborâte de sovieticii care, total surprinşi,
s-au ridicat şi ei la luptă, pe 23 iunie, când nemţii au mai distrus în confruntarea
aeriană directă, încă 322 de aparate sovietice! Deci, în total, aproape 2000 de
avioane de luptă sovietice au fost distruse de nemţi în primele două zile!).
Puhoiul militar german pornise în iureş, cu elanul triumfător al luptătorilor
animaţi şi potenţaţi de năvalnicul spirit de învingător pe care li-l imprimase
conducătorul lor suprem, Adolf Hitler - care se erijase mult prea devreme în
marele cuceritor şi stăpân tutelar al lumii.
În prima săptămână, atacul terestru german a înaintat năvalnic aproape 500
de km pe multe porţiuni în adâncimea frontului în Răsărit. Războiul fulger
funcţiona. Părea ceva de bun augur pentru Hitler. Dar înaintarea aceasta
vijelioasă a liniei frontului a avut şi serioase dezavantaje, în sensul că serviciile de
aprovizionare din spatele combatanţilor, rămase mult în urmă şi confruntându-se
cu condiţiile grele de teren umed din cauza ploilor care au făcut drumurile
impracticabile, n-au mai putut ţine ritmul cu aprovizionarea frontului cu muniţie,
cu alimente pentru oameni şi cu furaje pentru animale, cu combustibili pentru
forţele mecanizate, cu material de război care să-l înlocuiască pe cel avariat şi
scos din luptă.
Prizonierii sovietici, cu sutele şi sutele de mii, deveniseră şi ei o problemă, cu
evacuarea în spatele frontului şi cu întreţinerea lor. Iar numărul prizonierilor şi al
celorlalte capturi de război creştea pe măsură ce frontul înainta tot mai adânc şi
26
mai vijelios în Răsărit. Până în decembrie 1941, germanii aveau să facă peste 2,5
milioane de prizonieri sovietici! Două treimi din efectivele de luptă ale Armatei
Roşii de la 22 iunie 1941 fuseseră capturate sau - parte din ele - distruse, sovieticii
suportând pierderi catastrofale nu numai în oameni, ci şi în material de război, în
obiective militare, economice, sociale, culturale. Ceea ce le întărea germanilor
speranţa şi falsa convingere că armata sovietică este pe cale de epuizare şi
prăbuşire totală, pe cale de exterminare. Dar, cu toate aceste imense pierderi,
armata şi populaţia Uniunii Sovietice, care fuseseră grosolan subestimate de
germani, au dovedit o uluitoare forţă de regenerare a capacităţii de luptă şi de
rezistenţă, în condiţii extreme, dramatice. Sovieticii au reuşit să recruteze, să
instruiască şi să trimită în luptă câte o jumătate de milion de oameni lunar pe tot
timpul războiului! O astfel de mobilizare generală extraordinară pentru front şi
pentru activităţile de producţie de război, pentru susţinerea sub orice formă a
frontului şi a societăţii civile în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei-
Mamă sau Marele Război Patriotic, nu s-a mai întâlnit - la o asemenea amploare şi
forţă - niciunde şi nicicând în istoria omenirii. Se știa și se credea că armata
sovietică fusese zdrobită, dar nu se știa și nu se credea că armata sovietică nu
fusese învinsă!
La aflarea veştii îngrozitoare că Germania a invadat teritoriul sovietic
mişeleşte, cu un impresionant arsenal de război, Stalin a păţit ceva în plan
psihologic, un posibil şoc traumatic puternic, ceva care l-a făcut să se retragă şi să
se izoleze undeva în singurătate, departe de Kremlin, fără să vrea să ştie de
nimeni şi de nimic. Era total inabordabil. Dar, probabil că asculta ştirile despre
mersul războiului, despre iureşul cu care armatele germane şi aliatele ei călcau în
picioare tot ce întâlneau în cale şi luau în stăpânire teritoriile respective cu
întreaga lor avuţie. Trezit după zece zile de „meditaţie absentă” în claustrare,
Stalin s-a întors la 1 iulie la Kremlin, s-a pus repede la curent cu mersul focului
năpăstuitor, şi, la 3 iulie 1941, s-a adresat popoarelor sovietice cu un discurs
fulminant, cerând imperativ mobilizarea imediată a tuturor cetăţenilor, care,
alături de Armata Roşie, trebuie să lupte „până la ultima picătură de sânge” în
„Războiul patriotic de eliberare împotriva fasciştilor tirani”.
Îndemnurile lui, între alte numeroase cerinţe, erau ca, În cazul unei retrageri
forţate a unităţilor Armatei Roşii, tot materialul rulant trebuie evacuat; niciun
singur motor, niciun singur drum, un singur kilogram de grâne, un singur galon de
combustibil nu trebuie să fie lăsat inamicului. Fermierii trebuie să îşi dea vitele şi
recolta autorităţilor statului pentru a le transporta în spatele frontului.
Proprietăţile valoroase, inclusiv metalele neferoase, grânele şi combustibilul trebuie
să fie distruse fără greş. În locurile ocupate de inamic trebuie să fie formate unităţi de
gherilă, de cavalerie sau la pas, trebuie să fie organizate grupuri de sabotaj pentru a
combate unităţile duşmanului, să instige războiul de gherilă peste tot, să bombardeze
poduri şi drumuri, să distrugă liniile telefonice şi de telegraf şi să dea foc pădurilor,
27
depozitelor şi mijloacelor de transport. În regiunile ocupate, condiţiile de viaţă trebuie
să fie de nesuportat pentru duşman şi pentru acoliţii săi. Aceştia trebuie să fie vânaţi şi
anihilaţi la tot pasul şi toate planurile lor zădărnicite. Războiul cu Germania fascistă
nu poate fi considerat un război obişnuit. Acesta nu este doar un război între două
armate; este, totodată, un mare război al întregului popor sovietic împotriva armatei
germane fasciste. (…).
Stalin cere de asemenea mobilizarea rapidă a tuturor forţelor popoarelor
URSS pentru îndepărtarea inamicului care ne-a atacat în mod perfid (…), încheindu-şi
înflăcăratul discurs cu îndemnuri mobilizatoare, cu cerinţe grabnice, imperios necesare:
Toate forţele pentru eroica Armată Roşie şi pentru glorioasa Marină Roşie!
Toate forţele poporului pentru înfrângerea duşmanului!
Înainte, pentru victorie!
Popoarele sovietice s-au trezit şi ele din paralizia creată de „războiul fulger” al
lui Hitler şi au răspuns imediat cerinţelor formulate de conducătorul suprem. S-a
pus atunci în evidenţă cum nu se poate mai bine ceea ce s-a numit eroismul de
masă al sovieticilor. Milioane de femei s-au angajat în fabricile producătoare de
material de război şi de bunuri de consum, înlocuind muncitorii plecaţi la luptă,
dar multe s-au înrolat voluntar şi pe front, în forţele combatante din linia întâi şi
în serviciile de intendenţă de care a fost nevoie stringentă pe toată perioada
războiului. Multe, enorm de multe rusoaice cu un extraordinar simţ patriotic şi
spirit de sacrificiu s-au înrolat şi au luptat cu îndârjire ca tanchiste, artileriste,
piloţi pe avioane de Cruce Roşie sau de transport material de război, nepregetând
să se arunce cu dârzenie şi totală dăruire în luptă oriunde şi oricând era nevoie.
Altele lucrau în fabrici pe maşinile-unelte şi pe maşinile cu aburi, la forje şi prese,
la compresoare, la strunguri… Milioane de copii cu vârste între 14-17 ani, de
asemenea, s-au angajat în fabricile care trebuiau să producă necontenit, cu foc
nestins, pentru război şi pentru economia naţională.
Iureşul surprinzător cu care armata germană a înaintat pe front în primele
luni de război nu le-a permis sovieticilor să-şi demonteze toate fabricile de
producţie pentru război şi să le mute departe de front, în Est – în Siberia, în Ural şi
în Asia Centrală. Au rămas netransferate în spatele frontului marile uzine ale
industriei grele - furnale, oţelării, laminoare şi altele), care au intrat imediat în
producţie pentru armata germană, dar sovieticii au transferat totuşi peste 1500
de alte fabrici foarte importante, care au fost asamblate în timp record în spatele
frontului şi au început să producă în doar câteva săptămâni! Şi tot acest transfer
de utilaje, efectuat pe calea ferată cu aproape un milion de vagoane, din iulie, până
în noiembrie 1941, s-a desfăşurat sub un furibund bombardament german, care
a aruncat aproape 50.000 de bombe asupra convoaielor sovietice de transport
feroviar.
Serviciile de specialitate au desfăşurat şi ele o activitate febrilă, impusă de
cerinţele războiului. Geologii au descoperit şi pus în exploatare noi şi importante
28
zăcăminte de cărbune, petrol, minereuri, inginerii şi proiectanţii au pus în
fabricaţie noi şi performante tipuri de avioane şi tancuri, de motoare cu
parametri funcţionali îmbunătăţiţi, ceea ce făcea ca noile motoare să fie mult
superioare celor existente. Aşa au reuşit sovieticii ca, printr-o mobilizare
extraordinară, să facă economia lor de război mult mai eficientă şi mai productivă
decât cea germană, aşa încât, în anul 1942, ei să producă 25.400 de avioane militare,
faţă de numai 15.400 cât au produs germanii; în acelaşi an, raportul de producţie la
tunuri (de toate calibrele) a fost de 127.000 la 12.000 în favoarea sovieticilor -
deci de peste zece ori mai mare, iar la tancuri a fost un raport de 24.700 la
9.300 pentru sovietici, de aproape trei ori mai mare!
Desigur, nu este deloc de neglijat ajutorul extrem de important al statelor
aliate: în 1942, URSS avea deja de partea sa 25 de state! Marile puteri mondiale,
precum SUA, Marea Britanie, Canada şi altele, au livrat URSS, pe tot timpul
războiului, un imens volum de material de război (peste 17.000 de avioane, 8000
de tunuri, 16.000 de tancuri, 500.000 de camioane de mare capacitate pentru
transportul rapid al trupelor şi al materialului de război, 50.000 de maşini de
teren şi încă pe atâtea motociclete, dar şi nave maritime de război şi 4000 de
cargoboturi, mitraliere automate de performanţă şi alt gen de armament necesar
frontului); au livrat, de asemenea, mii şi mii de maşiniunelte pentru uzinele de
producţie, mii şi mii de tone de cauciuc, de metale neferoase - aluminiu pentru
construcţia de avioane, cositor, zinc, dar şi echipament militar, alimente şi un
important suport financiar constând în multe miliarde de dolari.
Marşul furibund al maşinii de război germane avea să se poticnească decisiv
în toamna anului 1941, la Cotul Donului şi Stalingrad – piatra de rezistenţă care a
pecetluit soarta războiului. La Stalingrad, acolo unde armatele germane şi
române au suferit cele mai grele pierderi, îndeosebi în încercuirea pe care sovieticii
au reuşit-o la 20 noiembrie 1941, în care au fost capturaţi peste 300.000 de
militari - întreaga armată a 6-a germană şi două divizii ale armatei române! O
pierdere colosală!
Numai la Cotul Donului, armata română a pierdut circa 110.000 de militari –
morţi, răniţi şi dispăruţi: ofiţeri (3176), subofiţeri (2352) şi trupă (103.814),
aproape toți cei dispăruţi fiind militarii luaţi prizonieri.
Iarna extrem de grea a fost trecută cu pierderi şi suferinţe de neimaginat.
Hrana era tot mai puţină şi mai săracă, iar mulţi militari erau încă în ţinută de
vară. Mureau de ger şi de foame oameni şi animale. Mulţi militari disperaţi, ajunşi
la capătul suferinţelor, se sinucideau. Când caii - cei morţi şi cei încă în agonia
vieţii - nu ajungeau pentru hrana oamenilor, se recurgea şi la canibalism! Iar când
un militar murea, era dezbrăcat imediat şi i se luau hainele, pentru că, după ce se
răcea şi îngheţa, nu mai putea fi dezbrăcat. Morţii rămâneau stivuiţi în grămezi
enorme, fiindcă nu se puteau săpa gropi în pământul îngheţat bocnă, tare ca
29
betonul. Cadavrele erau rânduite în grămezi lungi de peste 100 de metri şi înalte
de vreo doi, cu morţii aşezaţi pe câteva rânduri. Ceva de domeniul fantasticului!
Nici tranşee nu se mai puteau săpa. Carburantul pentru tancuri, pentru avioane şi
pentru celelalte mijloace motorizate îngheţa şi el, radiatoarele tancurilor şi
autocamioanelor crăpau de îngheţ, uleiurile şi vaselina de ungere a armelor
deveneau prea vâscoase pentru a mai putea asigura ungerea şi buna funcţionare a
mecanismelor, aparatura optică din echipamentul armelor de luptă devenise
inutilă, datorită stratului gros de chiciură depus pe ea… Apocalipsă, iad!
Dar lupta trebuia să continue! Atacuri şi contraatacuri violente. Stalingradul
era permanent bombardat de aviaţia şi de artileria Germaniei. Forţele sovietice
răspundeau şi ele pe măsură. Tot timpul anului 1942 şi iarna următoare a fost o
hărţuire armată monstruoasă, cu pierderi în oameni şi în material de război
colosale de ambele părţi. Pentru că simbolul Rusiei, Stalingradul, oraşul lui Stalin,
trebuia să cadă! Era obiectivul primordial al lui Hitler, obiectiv despre care Führer-
ul se şi grăbise, la 8 noiembrie 1942, într-o cuvântare propagandistică
electrizantă, să declare la München, în faţa unui public numeros, că faimosul
Stalingrad e ca şi cucerit, nemaifiind în calea vajnicilor luptători germani decât
nişte nimicuri, nişte resturi lipsite de importanţă.
Şi totuşi, Stalingradul nu a căzut! El a fost punctul culminant al încleştărilor
militare, locul unde roata istoriei războiului a făcut cale-întoarsă.
În aprigele lupte de la Stalingrad, armatele române au pierdut peste 181.000
de militari: 15.566 morţi, 67.183 răniţi şi 98.692 dispăruţi. Catastrofă istorică de
proporţii infernale!
(Aici, poate e locul să amintim şi de admiraţia superlativă, uluitoare a unor ofiţeri
germani, când, în cruntele lupte din Est, alături de trupele germane, militarii români
se avântau „orbeşte” asupra cazematelor sovietice - obiective din betoane şi întărituri
care le făceau de necucerit. Pentru nemţi, asemenea „aventuri” sinucigaşe, de a te
arunca asupra unui obiectiv absolut „imposibil” de cucerit, era ceva mult dincolo de
felul lor de gândire şi de accepţie şi deci mult dincolo de limita absurdului. Şi totuşi,
ostaşii români, cu preţul unor grele şi cumplite pierderi, găseau şi aici rezolvarea.
Dintr-un întreg pluton care se arunca mortal în asaltul acela „absurd” asupra unei
cazemate - după comenzile: Salt înainte! Culcat! Salt înainte! Culcat! -, măcar unul
dintre ostaşi dacă rămânea viu, chiar dacă era grav rănit, el se târa câine-câineşte
până la coşul de aerisire a cazematei şi arunca pe coş în jos o grenadă de luptă cu care
distrugea tot ce era în interiorul obiectivului. Apoi, oşteanul respectiv putea să moară
liniştit. Îşi făcuse cu prisosinţă, dar cu preţul vieţii, datoria faţă de Patrie! Să anihilezi,
să scoţi din luptă o astfel de redută care făcea măceluri groaznice în trupele noastre
de atac, asta era o victorie extraordinară! Ofiţerii nemţi care stăteau chitic şi asistau
cu uimire la un asemenea act de sinucidere, act „imposibil şi absurd” al ostaşilor
noştri, absolut de neconceput pentru nemți, în entuziasmul lor extrem de rar
exprimat la adresa ostaşului român, găseau atunci de cuviinţă să le spună că ei,
30
românii, nu sunt doar adevăraţi eroi, prin ceea ce fac, ci sunt de-a dreptul nebuni! O
spuneau nemţii la modul admirativ şi sincer, fireşte).
*
Dintre cei peste 157.000 de prizonieri germani luaţi la Stalingrad, aveau să se mai
întoarcă acasă, peste ani, doar 5.800!
*
După acest groaznic dezastru, armatele germane şi române s-au tot repliat în
retragere, cu organizarea de anemice contraofensive fără mari izbânzi. Fiindcă
tăvălugul sovietic o luase cu fermitate spre Vest.
În primăvara lui 1944, sovieticii ajunseseră înapoi la hotarele României de
dinainte de război. Basarabia fusese iarăşi „curăţată”, administraţia română fiind
obligată să părăsească zona în mare grabă şi cu pierderi imense, inclusiv în
vieţi omeneşti. De suferit au avut atunci şi mult după aceea mulţi români
băştinaşi, care „fraternizaseră cu românii cotropitori”. Familii întregi de astfel de
români basarabeni şi bucovineni şi-au pierdut viaţa, altele fiind urgisite şi puse
definitiv la stâlpul infamiei, deportate în iadul Siberiei sau dizlocate la mii de
kilometri, în aşa-zisele colonii de muncă, şi puse să lucreze, cot la cot cu prizonierii
de război, ca sclavi în industrie, în construcţii, în agricultură şi în toate serviciile
de reconstrucţie a Marii URSS!
Munca milioanelor de prizonieri era istovitoare, în condiţii absolut inumane.
În agricultură, de exemplu, din lipsa mijloacelor mecanizate sau a animalelor
pentru muncă, arăturile se făceau cu ei, cu oamenii transformaţi în animale şi
înhămaţi câte 8 -10 - 12 inşi la un plug, arând şi cultivând pământuri dintre cele
mai grele: ţelini, crânguri, locuri despădurite... Însă munca animalică a
prizonierilor dădea roade şi în minele de exploatare a cărbunelui, în industria
petrolului şi minereurilor de tot felul, în exploatarea pădurilor, dar şi în iureşul de
pe şantierele de reconstrucţie şi revigorare a marelui Imperiu.
După 23 August 1944, când România a trecut cu totul de partea Naţiunilor
Unite - deci şi de partea Uniunii Sovietice! -, avea să înceapă marele calvar al
invaziei „oficiale” sovietice. Armata română a fost pur şi simplu anihilată, ca forţă
combatantă. Conform unor documente din arhivele militare ruse, deschise recent
(scoase de la secretizare), 300.000 de militari români - de la soldat până la
general - cei mai mulţi din zona Moldovei, au fost capturaţi, dezarmaţi, degradaţi,
prin smulgerea şi călcarea în picioare a epoleţilor, umiliţi, făcuţi prizonieri şi duşi
în lagărele de internare din URSS, chiar dacă de-acum eram, oficial, aliaţii, şi nu
inamicii lor! Abuzurile de tot felul ale armatelor sovietice au paralizat întreaga
societate românească. Încet, încet, ţara a fost invadată în întregime de sovietici,
România ajungând de-a dreptul ţară ocupată - colonie sovietică, suportând un jaf
de proporţii greu de imaginat. Mii şi mii de cai au fost luaţi de pe câmp şi din
31
gospodăriile oamenilor (inclusiv din hergheliile cailor de rasă!) şi înlocuiţi cu caii
muribunzi ai armatei sovietice de ocupaţie sau neînlocuiţi, pur şi simplu, cu
nimic; mii şi mii de animale mari şi mici, de tot felul – vite mari, oi, capre, porci,
mii şi zeci de mii, sute de mii de păsări au fost sechestrate şi sacrificate pentru
hrana trupelor sovietice hămesite, fiind luate şi alte numeroase bunuri din
gospodăriile populaţiei - tot ce le pofteau inimile lor barbare, pline de ură
împotriva românilor.
Cu toate acestea însă, eram de-acum aliaţii unei forţe puternice, care ne
răpiseră din nou Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa, dar în care ne
puneam speranţa în recâştigarea drepturilor străbune asupra Ardealului
Românesc. Ostaşii români erau însufleţiţi de acest ideal măreţ şi mergeau la lupta
sfântă pentru readucerea cu orice preţ a pământului transilvan acasă la el. Dar nu
numai a pământului, ci şi a fraţilor noştri urgisiţi acolo, acasă la ei, sub dominaţia
străină horthystă. Mergeau la luptă înflăcăraţi de sfântul ideal patriotic,
manifestat şi în tulburătoarele cântece şi marşuri ostăşeşti:
„Pe-al nostru steag e scris UNIRE”; „Deşteaptă-te, române!”; „Murim mai bine-n
luptă, cu gloria străbună/ Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost’ pământ”(…).
„Treceţi batalioane române Carpaţii/ La arme, cu frunze şi flori,/ V-aşteaptă
izbânda, v-aşteaptă şi fraţii/ Cu inima la trecători./ Ardealul, Ardealul, Ardealul ne
cheamă,/ Nădejdea e numai la noi-/ Sărută-ţi, copile, părinţii şi fraţii/ Şi-apoi să
mergem la război./ 'Nainte! 'Nainte, spre marea Unire,/ Hotarul nedrept să-l
zdrobim,/ Să trecem Carpaţii, ne trebuie Ardealul / De-o fi să ne-ngropăm de vii./
Cu săbii făcurăm Unirea cea mare/ Spre Alba cu toţii porneam/ Toţi oamenii ţării
semnau întregirea-/ Voinţa întregului neam./ Cu toţii eram regimente române:/
Moldova, Muntenia, Ardeal/ Fireasca unire cu patria mumă/ Ne-a fost cel mai sfânt
ideal./ Aceasta-i povestea Ardealului nostru/ Şi-a neamului nostru viteaz./ Istoria-
ntreagă cu lupte şi jertfe/ Trăieşte-n unirea de azi”...
Sau, cu aceeaşi tulburătoare dorinţă şi chemare arzătoare a pământului, a
sângelui românesc: Dac-am plecat Ardealule, din tine/ Nu-i vina noastră, ne vom
întoarce iar… Se făcea referire aici, desigur, la alungarea samavolnică de acasă, din
Ardeal, a administraţiei române (prin efectul criminalului Dictat de la Viena) şi
la instalarea în strămoşeasca vatră românească a administraţiei horthyste, care a
supus românii din zonă, în perioada 1940 - 1944, la crunte condiţii de
spuravieţuire; au fost comise cu sălbăticie omoruri bestiale ale hoardelor
maghiare în rândul românilor – bărbaţi, femei, copii (mulţi copii încă nenăscuţi,
scoşi cu baionetele din pântecele mamelor!), jafuri ordinare, incendieri de case şi
de sate întregi, masacre în urma cărora victimele – chiar şi cele care încă mai
32
trăiau, agonizând, au fost aruncate în gropi comune; s-a procedat la deportări în
masă, dar şi la maghiarizarea forţată, extrem de dureroasă, sub toate formele şi
sub toate silniciile.
Aşadar, după 23 august 1944, România a pornit lupta comună, alături de
armatele sovietice, împotriva Germaniei şi Ungariei. Ardealul românesc a fost
eliberat cu sacrificii enorme din partea armatei române, care a fost mereu
angajată în fronturile imposibile, adică acolo unde se murea sigur, fără şansă de
izbândă. Şi toate aceste angajări absurde se făceau prin ordine străine, desigur,
prin ordinele superiorilor noştri aliaţi, interesaţi de a-şi proteja armatele proprii
şi de a-şi crea condiţii prielnice de retragere sau de avansare a trupelor lor fără
pierderi sau cu prejudicii cât mai puţine pentru ei.
(Aşa cum s-a întâmplat de altfel şi în prima parte a războiului, alături de Germania).
Şi totuşi, ostaşii români au făcut de multe ori imposibilul posibil! Aşa cum,
spre exemplu, a fost şi în groaznica tragedie de la Oarba de Mureş, în acea Epopee
din Ardeal, unde, vreme de 20 de zile şi nopţi de lupte crâncene (17 septembrie -
6 octombrie 1944), în condiţii de-a dreptul imposibile, şi-au pierdut viaţa 11.000
de bravi militari români! Cu o răutate diabolică, militarii noștri au fost trimiși
acolo de comandantul Armatei a 4-a Română - generalul rus Serghei Trofimenco (!),
ordinul său criminal de a trimite armata noastră la moarte sigură fiind apreciat
drept răzbunare pentru distrugerile provocate de militarii români pe frontul de
Est, în iureșul ajuns, cu armata germană, până la Stalingrad! Însă, cu preţul acestui
carnagiu de iad, armata română - și nu cea sovietică! - a cucerit acolo, la Oarba de
Mureș, cel mai puternic punct strategic germano-maghiar, făcând astfel posibil
mersul mai departe al oştirii noastre şi al celei sovietice în drumul spre înfrângerea
definitivă a Germaniei naziste şi a Ungariei horthyste.
La sfârşitul războiului, în care ţara noastră a făcut eforturi supraomeneşti, cu
o contribuţie materială şi umană de excepţie, război în care a pierdut aproape un
milion de oameni, România era îndreptăţită să fie considerată ţară cobeligerantă,
cu toate drepturile ce decurg din statutul de cobeligerant. Dar, nu! Marile puteri aliate
şi îndeosebi URSS n-au fost cu niciun chip de acord, împotriva tuturor evidenţelor
care arătau că România, după contribuţia şi eforturile militare şi economice la
război, a fost indubitabil a patra ţară, după URSS, SUA şi Marea Britanie, care au
dus greul luptelor împotriva Germaniei şi Ungariei. Şi totuşi, România n-a fost acceptată
ca ţară cobeligerantă!
Aşa s-a ajuns la ruşinosul şi umilitorul paradox ca României să i se impună,
prin Tratatul de Pace de la Paris, din 1947, condiţii extrem de grele şi de nefireşti,
cu obligaţii la plata de reparaţii de război către URSS în valoare de 300.000.000
33
dolari SUA!, datorie pe care să o achite în opt ani de zile, în natură, adică în
produse de care şi România avea stringentă nevoie pentru refacerea de după
război: petrol, cărbune, minereuri de toate felurile, dar îndeosebi minereurile
rare, de valoare excepţională (aur, uraniu etc.), animale, cereale şi alte produse
agroalimentare, lemnul pădurilor noastre seculare, vase comerciale maritime şi
fluviale, utilaje şi alte produse, mai ales dintre cele realizate în mod special prin
faimoasele societăţi comerciale mixte sovieto-române: SOVROM-uri (societăţi
comerciale de cruntă - dar mascată! - exploatare a bogăţiilor României), Tratatul
fiind semnat „obligatoriu” cu clauze care au înrobit România ani mulţi şi grei
după război. Datorie care s-a multiplicat de mult prea multe ori faţă de obligaţiile
oficiale - și așa, exorbitante! - din Tratat.
Toate aceste obligaţii stabilite în Tratatul din 1947, veneau după ce România
fusese deja supusă, încă de la alianţa din august 1944, la grele şi devastatoare
biruri către armata aliată sovietică. În perioada războiului, numai din august
1944 şi până la încheierea lui, până în luna mai 1945, România a predat URSS zeci
şi zeci de mii de tone de produse alimentare – cereale, fructe, legume, carne şi
conserve din carne, peşte şi conserve din peşte, produse lactate, băuturi spirtoase
de toate felurile şi câte altele: furaje pentru animale, mii de vagoane de sare, sute
de vagoane de tutun, chibrituri (zeci de milioane de cutii!) şi tot ce se cerea pentru
consumul zilnic al trupelor sovietice pe front. Circa 400.000 de tone de alimente a
trimis România către URSS numai în perioada septembrie 1944 – iulie 1945,
livrări care au continuat și după război, până la încheierea Tratatului din 1947!
Cantități imense de produse care n-au fost luate în calcul la stabilirea condițiilor
extrem de împovărătoare și umilitoare ale acelui Tratat cumplit de jecmănitor
din 1947!
Ministrul de externe al României de atunci, Gheorghe Tătărescu, şeful
delegaţiei române desemnate să semneze, la 10 februarie 1947, Tratatul de pace,
avea să declare, înainte de plecarea la Paris, că: Vom semna acest tratat conştienţi
că el aduce poporului nostru, greu încercat, pace şi putinţa de refacere şi de dăruire
într-o lume mai bună şi mai dreaptă, chiar dacă acest tratat cuprinde şi câteva
clauze grele, câteva foarte grele şi câteva clauze injust de grele…
Şi încă un lucru care sporeşte dramatismul ţării de după război este faptul că
România trebuia să întreţină şi puhoaiele de militari sovietici staţionaţi în ţară (în
anul 1946, de exemplu, erau „cazaţi” în ţară 615.000 militari sovietici, alte
statistici menţionând cifre care depăşesc chiar milionul de militari!), aşa cum, de
altfel, au rămas în mare număr în toate ţările europene eliberate de glorioasa
armată sovietică şi devenite ţări socialiste - militari sovietici cărora ţara trebuia să
34
le asigure condiţii de viaţă excepţionale. În afara efectivelor umane, armatele
sovietice erau prezente în România şi cu un imens material de luptă, între care,
2.500 de avioane, dar şi tancuri, diverse capturi de război şi alte echipamente
militare. Sovieticii erau „stăpâni” pe cele mai confortabile cazărmi militare,
dispuneau de localurile de serviciu şi de depozitele cazone, de aerodromuri, de
câmpurile de instrucţie şi de mijloacele noastre de transmisiuni pe tot timpul
ocupaţiei. De fapt, ei controlau toată activitatea şi programele armatei române ale
cărei efective au fost reduse la un moment dat la mai puţin de 140.000 de militari
(!?), după epurarea drastică a cadrelor active care luptaseră pe frontul de Est şi
după ce a fost lăsat la vatră grosul armatei de care ţara „nu mai avea nevoie!”.
Toate aceste „manevre” sovietice se petreceau în baza prevederilor
Armistiţiului semnat la 12 septembrie 1944, prin care URSS a impus României
tot ce şi-a dorit. În acest context, articolul 3 al acelui draconic Armistiţiu prevedea
că „Guvernul şi Înaltul Comandament al României vor asigura Sovieticilor şi altor
forţe aliate facilităţi pentru a se mişca liber pe teritoriul României în orice direcţie,
fiind oferite unor astfel de mişcări orice asistenţă posibilă cu propriile mijloace de
comunicare româneşti şi pe cheltuiala Statului Român, indiferent că sunt pe pământ,
apă sau în aer.”
Tot astfel era controlată de puzderia de consilieri sovietici întreaga viaţă
economico-socială, culturală şi politică a României, țară care a fost supusă unui
proces aspru şi riguros de reeducare, de transformare a conştiinţei românului
după luminosul şi faimosul calapod sovietic. În plus, mai erau de hrănit şi de
întreţinut la înalt rang şi numeroşii membri ai comisiilor aliate de control
(sovietice) din fiecare judeţ al ţării. Comisii hrăpăreţe, care procedau cu stricteţe
la inventarierea şi preluarea (confiscarea) tuturor bunurilor provenite din
capturile de război legale, care ni se cuveneau de drept; confiscau pe loc şi fără
niciun fel de menajament armamentul şi depozitele de muniţii, materialele de
subzistenţă şi orice fel de bunuri „suspectate” a fi avut legătură cu războiul. De
fapt, se inventau tot felul de astfel de „legende” în baza cărora bunurile respective
treceau în patrimoniul sovietic. Şi nu numai astfel de bunuri, ci şi tot ce era râvnit
din patrimoniul personal al cetăţeanului român: automobile particulare, vehicule
de tot felul, animale, produse alimentare, diverse construcţii civile şi industriale,
utilaje pentru fabricarea ţigărilor, tractoare, până și instrumente muzicale - piane,
chitare -, autovehicule, combine agricole, produse industriale, materiale didactice,
rechizite, rachete de tenis şi schiuri, stofe, mobilier, îmbrăcăminte şi
încălţăminte…, adică tot ce găseau că le face trebuință!

35
Şi acest lucru extrem de împovărător a durat ani mulţi, umilitori pentru
poporul român. A fost o umbră densă, greu apăsătoare, o umbră care s-a risipit
abia în anul 1958, când armatele sovietice au părăsit România, în alai de cântece
şi jocuri, de manifestări de admiraţie şi bucurie supremă din partea cetăţenilor
Capitalei, care i-au petrecut pe „bravii militari eliberatori sovietici” cu flori şi urale,
cu cântece „de ducă”.
Au plecat militarii armatei sovietice, nu însă şi armatele de consilieri sovietici,
care aveau să controleze în continuare cu stricteţe şi să dirijeze toate sectoarele
noastre de activitate, în mersul victorios al poporului român pe drumul glorios şi
luminos al construcţiei socialiste şi comuniste…
*
Se pare că una dintre numeroasele şi grelele condiţii pe care sovieticii le-au
pus guvernului român odată cu retragerea trupelor lor din România a fost şi
aceea de a se opera arestări masive (poate chiar cu nominalizări de persoane!) şi
condamnări drastice pentru românii vizaţi a fi duşmani ai noului regim politic
româno-sovietic! Aşa au ajuns în puşcării enorm de mulţi oameni din elita
intelectuală și politică a ţării, care se manifestaseră și se manifestau, prin diverse
acţiuni şi atitudini fățișe ori subversive, împotriva cursului vieţii impuse de
bolşevismul roşu…
(Este de notorietate obediența 6 crasă, umilitoare a poporului român față de
poporul sovietic. Un exemplu cât se poate de ridicol în acest sens al obedienței, ca să
ne referim doar la unul singur dintre cele mai grotești, care e semnificativ nu atât ca
expresie și conținut în sine, cât e de domeniul caraghioslâcului din lumea lui Gâgă:
Cazul îl privește pe celebrul fotbalist român Titus Ozon (1927-1996, București),
component titular al echipei naționale de fotbal a României, al cărei tricou cu nr. 10 l-
a purtat de 22 de ori și a fost de două ori golgheter al primei divizii (1952-1953, când
juca la Dinamo București). Titus Ozon, jucător-legendă, ”conflictual, independent și
genial pe teren”, cum îl caracteriza pe scurt antrenorul său Cornel Drăgușin de la
echipa Progresul București. La un meci al echipei Dinamo București cu echipa
sovietică Dinamo Tbilisi, Titus Ozon - vrăjitor strălucit al balonului rotund, maestru
neîntrecut al driblingului și al fentelor năucitoare în jocul de fotbal, și-a permis
executarea unor numere magnifice, între care și ridiculizarea celui mai bun fotbalist
al echipei advrese, care era vedeta, idolul fotbalului sovietic, trecându-i acestuia mingea
printre picioare, spre deliciul suprem al publicului spectator. Ei bine, ”obrăznicia”

6 OBEDIÉNȚĂ s. v. ascultare, cumințenie, docilitate, supunere.

36
aceasta de a-l ridiculiza pe celebrul fotbalist sovietic i-a adus lui Titus Ozon învinuirea
oficială de ”dușman al poporului” (al poporului român, evident!), fiindcă prin acest
gest necugetat ”și-a bătut joc de marele și strălucitul popor sovietic!”. Drept urmare,
Ozon a fost sancționat administrativ prin diminuarea cu 10% a salariului și cu o zi de
arest în garnizoana echipei Dinamo - club de fotbal al Ministerului Afacerilor Interne).
*
Dar, în sfârşit, marele câştig al României după cel de-Al Doilea Război
Mondial a fost acela că, prin înfrângerea Germaniei fasciste și a Ungariei
horthyste, Ardealul a fost readus în vatra-i străbună a poporului român – stăpân
titular, permanent aici de peste două mii de ani! Astfel, urma și trebuia să se fi
încheiat definitiv moftul absolut aberant şi halucinant al Ungariei, care-l
convinsese pe Hitler – ca o primă şi fermă condiţie de intrare în război alături de
el! -, să accepte şi să garanteze ca, după cucerirea spaţiului vital din imensul
Imperiu de Răsărit, Germania să populeze acel spaţiu de dincolo de Nistru
inclusiv cu milioanele de români stăpâni de drept şi majoritari în Ardeal, unde
pretindeau să rămână doar ei, ungurii, în Ardealul străbun românesc! Ei, ungurii -
niște pribegi rătăciţi în spațiu, veniți de nu se ştie unde şi pripăşiţi cu anasâna
acolo, în Ardeal, unde au venit abia după secolul al X-lea, cu 1000 (una mie!) de
ani mai târziu decât noi, românii!…
Aşadar, ungurii visători se voiau ei stăpânii spaţiului transilvan din arcul
carpatic românesc! Ba încă râvneau și se cereau stăpâni şi peste Banat!!!
Însă, ceea ce n-au înţeles ungurii atunci şi nu înţeleg nici acum, este că flacăra
românismului nu se va stinge niciodată acolo, în vatra-i străbună, în inima României
- acolo, în Ardeal, adică în acea inimă care va bate veşnic şi puternic româneşte!

Autorul
gh.stancu48@gmail.com

37
38
Tânărul sublocotenent Petre Georgescu, absolvent al
Şcolii de ofiţeri în rezervă, cu firet de trăgător de elită – 1940

În loc de
ARGUMENT

Când se vorbeşte şi se scrie despre conflictele militare din istorie, oricare,


oriunde şi oricând vor fi fost ele, care au influenţat mai mult sau mai puţin mersul
omenirii, se au în atenţie, cu precădere, întâmplările petrecute în aria de acţiune a
forţelor combatante, îndeosebi în linia întâi a frontului, adică acolo unde se
participă activ, direct şi decisiv la înfrângerea inamicului şi la dobândirea
victoriei, sau unde, în cazul eşecului, se înregistrează grele şi dureroase pierderi,
39
în principal pierderi de vieţi omeneşti şi, colateral, de tehnică militară şi materiale
de război, de avuţii naţionale, de teritorii ş.a., ş.a…
Mai puţină atenţie şi importanţă se acordă însă Armatei din spatele
frontului, armatei de intendenţă, acelei armate din umbră, mult mai numeroase,
care se ocupă de întreaga administraţie a frontului, de asigurarea condiţiilor de
luptă şi de viaţă ale combatanţilor din prima linie şi din întregul teatru de război.
Şi este firesc să se acorde mai multă importanţă forţelor combatante şi liniei întâi
de luptă, din moment ce acolo, în linia de foc a frontului, se înregistrează marile
momente de glorie sau marile înfrângeri, cu eroi învingători, în triumf înălţător,
sau cu eroi căzuţi dramatic la datorie, pe câmpul de bătaie. Acolo, în focul aprig al
luptelor se hotărăşte, într-un fel sau altul, soarta războiului. Dar tot atât de firesc
este să se aprecieze la justa valoare şi importanţa covârşitoare a Armatei din
spatele frontului, armată ale cărei sacrificii - mai puţin văzute sau ştiute - au fost
imense pe toată durata conflictelor militare.
Se spune că, de fapt, pentru un singur militar combatant de pe front lucrează
efectiv şi permanent în spatele lui 5 - 6 oameni şi uneori mult mai mulţi (militari
şi civili - şi chiar întregul popor!) care asigură serviciile necesare trupelor aflate în
luptă, servicii privind: aprovizionarea frontului la timp, cu întregul necesar de
muniţie şi armament; aprovizionarea cu carburant pentru tehnica militară
motorizată; asigurarea necesarului de hrană pentru oamenii din tranşee şi pentru
animalele din câmpul de luptă; asigurarea cazarmamentului necesar unităţilor de
luptă (echipament de vară, echipament de iarnă, în stare corespunzătoare pentru
sezoanele respective); asigurarea funcţionării în bune condiţii a spitalelor de
campanie, a brutăriilor şi bucătăriilor de campanie; repararea şi întreţinerea
tehnicii de luptă, întreţinerea şi repararea infrastructurii de transport - căi ferate,
şosele, poduri, aerodromuri, care sunt ţintele predilecte şi permanente ale
bombardierelor inamicului, pentru că ele asigură deplasarea operativă a
trupelor, a materialelor de război şi a tuturor componentelor armatei. Deplasarea
trupelor de intendenţă, în funcţie de condiţiile strategice şi de poziţiile frontului,
se cere efectuată cu maximă operativitate şi eficienţă - înainte sau înapoi, la
stânga sau la dreapta, cu repliere imediată şi în balans continuu, astfel încât
serviciile auxiliare din spatele frontului să fie, pe cât posibil, în permanenţă la
dispoziţia celor angajaţi direct în luptă.
De altminteri, succesul sau eşecul trupelor din linia întâi poate fi determinat -
în mai toate situaţiile - şi de felul în care se mişcă aceste servicii din spatele
frontului! Iar pentru a fi operative şi eficiente, unităţile de servicii trebuie să dea
dovadă de o mobilitate exemplară şi de angajament total, pentru a reuşi să
aprovizioneze trupele cu tot necesarul, în orice condiţii şi în orice loc al liniei de
front, acolo unde e şi mai ales atunci când e nevoie de armament şi muniţie, de hrană
şi echipament pentru ostaşi, precum şi de toate celelalte trebuinţe stringente.
Nu puţine au fost cazurile dramatice când trupele de intendenţă care
asigurau spatele frontului sau trupele combatante au fost încercuite, fiind puse în
situaţia disperată de a fi izolate unele de altele şi nimicite de inamic sau fiind puse

40
în situaţia ultimativă de a se apăra sau de a ataca, în încercarea de spargere a
frontului, spre a ieşi - eroic şi cu mari sacrificii - din încercuire.
Au fost numeroase cazuri când starea mereu imprevizibilă a frontului a
condus la situaţii limită, când s-a impus constituirea urgentă de grupe şi plutoane
de luptă din personalul necombatant - furierii, bucătarii, brutarii, cizmarii, croitorii,
meseriaşii care întreţineau şi reparau tehnica militară, şoferii, sanitarii, ordonanţele
ofiţerilor şi alţi componenţi ai serviciilor de intendenţă, care s-au apărat cu arma
în mână ori au atacat prin surprindere şi au reuşit spargerea frontului, ieşirea din
încercuire şi chiar luarea de prizonieri şi capturarea tehnicii de război a inamicului.
Situaţii dramatice, cu suişuri şi coborâşuri, se petrec frecvent pe frontul în
continuă mişcare, aşa încât toată suflarea, întreaga armată - combatantă şi
necomba-tantă - trebuie să fie pregătită în orice moment pentru împrejurări
dintre cele mai neprevăzute. O mobilizare extraordinară se cere şi pentru
repararea şi repunerea urgentă în stare de funcţionare a tehnicii militare avariate
şi scoase din luptă, ca şi pentru evacuarea bolnavilor şi a răniţilor, a spitalelor de
campanie, dar şi pentru strângerea sutelor şi miilor de morţi de pe câmpul de luptă,
identificarea lor şi întocmirea documentelor constatatoare, înmormântarea în
gropi comune, cu asigurarea unui minim ritual creştin. Aceeaşi mobilizare de
forţe este necesară şi pentru transportul trupelor şi al materialului de război,
administrarea cu maximă responsabilitate şi eficienţă a capturilor inamice (aici
fiind socotiţi inclusiv prizonierii, cărora trebuie să le asiguri măcar minimul
necesar supravieţuirii, să-i transporţi în spatele frontului şi să-i faci total
inofensivi), apărarea şi salvarea bunurilor şi valorilor imense ale poştei militare,
care asigură pe front diversele şi atât de necesarele servicii de profil.
Despre unele momente dramatice din cel de-Al Doilea Război Mondial puţină
lume mai ştie astăzi - ca să dau doar un exemplu semnificativ, deşi în aparenţă ar
putea fi banal -, că, în urma dezastrului catastrofal de la Stalingrad şi Cotul
Donului, în toamna anului 1942, când armata sovietică a întors frontul şi trupele
aliate germane şi române se retrăgeau în dezordine şi în disperare de moarte,
poşta militară română a rămas fără mijloace de transport şi fără altă posibilitate
de a se retrage imediat din zona periclitată. Urmarea tragică a fost că, în aceste
condiţii, inamicul sovietic a capturat imense şi extrem de importante valori: sume
impresionante de bani şi bunuri materiale - mii de colete din ţară pentru militari,
de saci cu corespondenţă şi cu documente militare secrete, mobilier, întregul
inventar de bunuri destinate trupelor. Toate aceste capturi de război, pe lângă
uriaşele pierderi de vieţi omeneşti şi de tehnică militară, material de război,
bunuri rămase în mâna inamicului au constituit o grea şi tragică lovitură,
incomensurabilă şi insurmontabilă, care avea să demoralizeze grav, să amplifice
enorm starea de derută, de disperare şi de tragedie a ostaşilor. Aceasta, în timp ce
răniţii în număr copleşitor de mare nu numai că nu aveau unde fi adăpostiţi şi
trataţi, dar - Doamne, iartă! -, erau pur şi simplu abandonaţi, în iureşul de infern
al retragerii (scapă cine poate şi cum poate!) şi în lipsa oricărui material sanitar -
pansamente, vată, medicamente, spirt, bandaje… Nu mai aveam de niciunele!

41
În timpul retragerilor forţate ale trupelor, dat fiind obiectivul prioritar şi
obligatoriu de a fi salvate în primul rând vieţile omeneşti, se abandonau adesea
tehnica de luptă şi toate bunurile din dotare, uneori fără a mai avea timp de a face
inofensive tunurile, alteori fiind necesară şi obligatorie, în ultimă instanţă, şi
recurgerea la crima de a da foc propriilor depozite de armament şi muniţie, de
alimente, de carburanţi, de echipament nou şi corespunzător pentru ţinuta de
iarnă a militarilor, care fusese adusă cu sacrificii enorme, dar care încă nu
apucase să fie distribuită ostaşilor care îngheţau în tranşee…Toate acestea se
ardeau, se distrugeau, în disperare de cauză, aşa încât bunurile respective să nu
cadă în mâinile inamicului.
Tragică şi infinită durere! Se pierdeau astfel bunuri de strictă şi stringentă
necesitate, aduse în iadul frontului cu sacrificii extreme și cu întârziere
explicabilă, datorită condițiilor infernale de război. Se ardea îmbrăcămintea şi
încălţămintea de iarnă în condiţiile în care ostaşii, la minus 35 - 40 de grade
Celsius ale cumplitelor ierni siberiene, degerau în tranşee îmbrăcaţi şi încălţaţi
„simbolic”, în zdrenţuita ţinută de vară.
La fel de dramatice erau şi cazurile în care armata germană aliată - complet
motorizată - rămânea fără carburanţi şi deci fără posibilitatea deplasării
operative în teatrul de luptă. Atunci, nemţii procedau la obiceiul tâlhăresc de a lua
caii de la trupele române - în special de la artileria noastră călăreaţă şi a-i înhăma la
tunurile lor motorizate, dar imobilizate din lipsa de combustibil. Situaţie în care
tunurile noastre, diverse utilaje şi alte echipamente de război, lăsate fără cai,
rămâneau pradă inamicului!
Sigur, cele spuse de noi în această carte cu Amintiri din război nu vor nici pe
departe să glorifice peste măsură Armata din spatele frontului, din care am
avut onoarea să fac parte şi care e vitregită oarecum în aprecierile generale
despre Armată. Aşadar, nu spre aducerea de lauri pentru mine, ci pentru Armata de
intendenţă am prezentat unele momente din infernala încleştare de forţe din acel
groaznic război, care a angrenat în conflict aproape toate ţările lumii şi care a făcut
- după unele statistici - în jur de 50 de milioane de morţi (militari și civili) şi mult mai
mulţi răniţi şi mutilaţi de război, producând în acelaşi timp dezastre materiale
inestimabile, fiind distruse tezaure de valori de patrimoniu a căror dimensiune
reală este de necalculat, de neimaginat.
(Numai la Cotul Donului şi Stalingrad s-au prăpădit aproape două milioane de
oameni – militari şi civili ai Stalingradului distrus de cumplitele bombardamente,
civili pe care Stalin a refuzat să-i evacueze dincolo de Volga, departe de front,
decretând, printr-un ordin ucigaş, că „dincolo de Volga nu mai există pământ pentru
noi!”. Asemenea celuilalt descreierat - Hitler, care, spre sfârşitul războiului, când era
foarte clar că nu mai are nicio scăpare, într-o disperare soră cu nebunia, a aruncat şi
ultimele forţe în luptă, detaşamente de adolescenţi germani aproape neinstruiţi, pe
care era conştient că îi trimite la moarte sigură şi cărora le-a adresat un bestial, cinic
şi crud ordin, căruia a vrut să-i dea „aura” unui îndemn patriotic: „Domnilor, nu avem
de ales: angajament total, moarte demnă!”…).

42
Consemnăm în aceste Amintiri unele momente selective, nu neapărat dintre
cele mai spectaculoase, dar momente cu caracter inedit din viaţa trăită personal
pe groaznica scenă a teatrului morţii din anii 1941 – 1945, pe fronturile din Est şi
Vest, ca ofiţer rezervist de intendenţă, precum şi unele amintiri din viaţă, şi ele
având o încărcătură semnificativă. Sunt fapte redate cu toată sinceritatea şi cu un
maxim posibil de obiectivitate, aşa cum mi-au rămas întipărite în memorie,
subsemnatul neavând absolut niciun interes de a preamări nejustificat sau de a
nesocoti faptele de arme ale unora sau ale altora. Armata combatantă are
meritele ei incontestabile în ansamblul încleştărilor militare, în timp ce Armata din
spatele frontului are şi ea merite incontestabile, prin eforturile uneori
supraomeneşti şi prin imensele sacrificii aduse pe altarul sfânt al luptei pentru
apărarea pământului străbun şi a fiinţei noastre naţionale.
Din aceste considerente aducem şi noi în atenţie meritele Armatei noastre de
intendenţă - Armata necombatantă, şi nu o facem pentru că aceste merite ar fi
contestate de cineva, ci pentru că, fiind cunoscute mai puţin, există posibilitatea
ca meritele ei să fie, dacă nu neglijate, cel puţin trecute cu vederea, minimalizate.
Dar nu am nici pe departe pretenţia că sunt primul sau singurul care evidenţiază
sau doreşte să evidenţieze meritele incontestabile ale armatei noastre, în
ansamblul ei…
Prezentând aceste Amintiri acum, la vârsta de peste 96 de primăveri, nu am
dorit şi nu am urmărit în niciun caz să relatez întâmplări din care să rezulte că,
vezi Doamne, aş fi autorul unor măreţe fapte de eroism sau că-mi arog nişte
merite care nu-mi aparţin. M-am lăsat în cele din urmă convins pentru demersul
onorabil de a colabora la scrierea şi publicarea acestor Amintiri, la îndemnul şi
insistenţa stăruitoare ale nepreţuitului meu nepot, Gheorghe Stancu, autorul
acestei cărţi, cel care, apreciind numeroasele şi diversele mele relatări din viaţa
militară şi din viaţa civilă, a socotit că aceste amintiri, aceste mărturii se pot constitui
în inedite şi valoroase pagini de istorie şi pot da un plus de culoare și de consistență
istoriei scrise deja. Ori, pur şi simplu, a considerat că mărturiile mele pot constitui
agreabile (dar şi unele melancolice sau chiar dureroase) pagini de lectură…
Închei aceste rânduri cu exprimarea unei alese recunoştinţe şi cu un solemn
salut ostăşesc pentru veteranii noştri de război - cei care au mai rămas -, şi cu un
pios omagiu pentru cei - ştiuţi şi mulţi, enorm de mulţi neştiuţi - care şi-au dat
viaţa pe câmpurile de luptă pentru apărarea pământului străbun şi pentru
reîntregirea neamului românesc în rotundul său de Ţară!
Onoare şi slavă Armatei Române şi Eroilor Neamului!

Veteran de război,
Colonel (r) Petre GEORGESCU,
Regimentul 2 Dorobanţi – Vâlcea, Grupul de Subzistenţă al Diviziei a XI-a
a Armatei a IV-a Române în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial

(Gradul de Colonel i-a fost acordat în timp, în civilie, veteranului de război Petre Georgescu,
stins din viaţă la 29 ianuarie 2014, cu trei săptămâni înainte de a rotunji vârsta de 98 de ani - n.a.)
43
Georgescu Petrişor, la vârsta de 4-5 ani,
cu mâna pe o carte de învăţătură…

PETRE GEORGESCU
Schiţă de portret

 S-a născut la 23 februarie 1916, la Drăgăşani (cartierul Momoteşti), unde


mama sa, Maria Georgescu, era refugiată la o soră a ei, în timpul războiului. Tatăl
său - Petrache Georgescu -, a luptat în primul Război Mondial, pe tot timpul
încleştărilor armate, fiind prezent în multe puncte fierbinţi ale războiului, cu
reuşite care i-au fost răsplătite cu diverse decoraţii militare şi citări pe Ordine de front.
44
 Studiile primare le-a făcut în Râmnicu - Vâlcea, la vestita Şcoală cu ceas,
înscriindu-se mereu printre fruntaşi. A fost un copil precoce. La vârsta de numai cinci
ani şi jumătate, când a mers la grădiniţă, ştia deja să scrie, să citească şi să
socotească, stăpânind binișor chiar tabla înmulţirii!
 În timpul claselor primare, dar şi mai târziu, a participat frecvent la diverse
acţiuni voluntare cu caracter edilitar-gospodăresc, dar şi la acţiunile organizate
pentru împăduriri, în parcelele repartizate de ocoalele silvice.
“Şcolile oraşului nostru se-ncolonau sărbătoreşte şi mergeau într-un
entuziasm patriotic spre zonele destinate fiecăreia. Porneam cu cântece
patriotice, un fel de marşuri sau îndemnuri mobilizatoare pentru conştientizarea
noastră privind importanţa şi necesitatea acţiunilor respective. Îmi aduc aminte
şi azi multe versuri din cântecele acelor marşuri şi din poeziile pe care le recitam,
ridicat de dascălii mei şi cocoţat pentru văzul şi auzul tuturor participanţilor,
poezii care răsunau atrăgător şi poate şi convingător dintr-un glăscior neprihănit:
Semănaţi pomi şi pomi sădiţi,/ Copilaşi harnici şi iubiţi;/ Dintr-un mic
sâmbure-ngropat/ Va creşte-un mare pom rotat...
În vremea aceea, în anul 1928, ţin minte şi azi când am plantat brazii de pe
marginile aleii care urcă spre Sfânta Arhiepiscopie a Râmnicului. Ştiu că al treilea
brad de pe partea dreaptă a aleii, chiar la intrare, este plantat de mine. Era în
vremea Preasfinţitului Vartolomeu Stănescu - Păstorul de atunci al Episcopiei
Râmnicului - Noul Severin (1920-1937) - distins prelat bisericesc a cărui sobrietate
şi ţinută ştiinţifică aşterneau adâncul respect. La Congresul Ortodoxiei de la
Varşovia, disertaţia episcopului nostru în mai multe limbi consacrate a stârnit o
vie admiraţie şi un profund respect din partea întregii suite clericale participante.
Dacă mai trăieşte şi astăzi acel brad pe care l-am sădit acum 84-85 de ani, iată,
acesta ar fi un serios motiv de mândrie şi de mulţumire, de împăcare sufletească
pentru mine, acum, la vârsta de 97 de ani!
Astăzi vedem cum, sub vitregia lăcomiei de îmbogăţire fără pic de discernă-
mânt, s-a pustiit aproape tot ce-a oferit natura cu atâta dărnicie, fiind munţi întregi
goliţi cu sălbăticie de podoaba forestieră care a fost rasă de la faţa pământului...”.
 Prima clasă de liceu a urmat-o în particular, la Liceul de băieţi Alexandru
Lahovari din Râmnic, fiindcă ghinionul a făcut ca, exact înaintea examenului de
admitere la liceu, să se îmbolnăvească şi să fie internat în spital, în urma unui
diagnostic greşit, de scarlatină. Boală foarte contagioasă, ce presupunea
internarea pe un termen anume, cu regim de izolare şi supraveghere strictă. Dar,
ce suprave-ghere?, povesteşte eroul acestor “amintiri din copilărie”. Că, în
timpul cât am fost internat, administraţia spitalului a ajuns la disperare. Doctorul
Hozoc, şeful compartimentului medical în care eram internat, a fost luat de cele mai
negre gânduri când a văzut că toţi platanii aliniaţi în faţa acelei secţii a spitalului
fuseseră beliţi până la înălţimea de circa un metru. Şi cine altcineva putuse face o

45
asemenea ispravă, decât viteazul copilaș Petrişor Georgescu?! Atunci, doctorul a
hotărât ca, sub supravegherea lui Gheorghe, omul de serviciu, să pansez cu balegă
de bovine toţi arborii jupuiţi şi să-i bandajez cu cârpe din lenjeria veche a spitalului.
Apoi, a admonestat-o foarte aspru pe servitoarea care mă însoţea, când a aflat că,
în mila ei, mă hrănea pe furiş cu fripturi şi acriturile pe care i le trimitea mama
pentru mine, iar porţia de mâncare de regim ce-mi era cuvenită de la spital, primea
altă destinaţie. Ce uşurare şi bucurie la terminarea internării mele! Uşurare şi
bucurie pe oamenii spitalului, dar şi pe mine, deopotrivă. Credinciosul om de serviciu,
bietul Gheorghe, scăpa şi el acum de aducerea mea - uneori în spinare - de pe
“Câmpul Regimentului”, unde se juca fotbal, şi lipsa mea de la apelul de seară se tot
repeta...
Această primă clasă de liceu a terminat-o cu media cea mai mare, dintre toţi
cei aproape 100 de elevi înscrişi, fapt ce i-a fost de ajutor la intrarea în clasa a
doua, de la învăţământul particular la învăţământul public. Meritele în rezultatele
lui deosebite la învăţătură le datora în primul rând vărului său, Tică Georgescu,
student la medicină, care făcea meditaţie intensivă cu el şi căruia, venerabilul
nonagenar Petre Georgescu, îi poartă şi astăzi o recunoştinţă profundă şi-i aduce
un pios omagiu. Şi asta, nu numai pentru tactul pedagogic şi răbdarea şi
înţelegerea de care dădea dovadă în munca adeseori dificilă cu un copil foarte
inteligent, dar deloc străin de năzdrăvăniile copilăriei, ci şi pentru că multe dintre
aceste năzdrăvănii erau ascunse, erau trecute de vărul Tică sub tăcere, în
complicitate, cu diplomaţie, fiindcă tatăl lui Petrişor şi-ar fi pedepsit odrasla cu
asprime dacă ar fi aflat de ele.
 Dar ghinionul sorţii lui Petrişor avea să-i mai bată o dată, foarte repede şi foarte
puternic, devastator, la poarta vieţii. La sfârşitul clasei întâi de liceu particular, se
făcea o examinare foarte riguroasă în vederea trecerii la învăţământul de stat.
Lucrarea scrisă la istoria antică a fost susţinută de clasa întâi împreună cu clasa a V-a
din acelaşi liceu, cu prestigiosul şi intransigentul profesor Eliodor Constantinescu,
directorul şcolii. Şi fiindcă profesorul a observat că unul dintre elevi copia la lucrare,
în severitatea-i recunoscută, a aplicat o sancţiune extremă ambelor clase: la
proba orală i-a declarat pe toţi elevii corigenţi! Lovitura a fost de trăsnet pentru
copii, pentru părinţi, pentru toţi cei din angrenajul şcolar şi familial. Atunci, în
supărarea şi disperarea fără de margini, tatăl lui Petrişor, domnul Petrache
Georgescu, i-a reproşat dur nepotului Tică Georgescu, meditatorul, că nu s-a
ocupat cum trebuie de copil, că a avut încredere oarbă în el şi uite că el a tratat
lucrurile cu superficialitate ş.a.m.d. Tică însă a ripostat şi el cu vehemenţă,
susţinând că nu e adevărat, că Petrişor e pregătit excelent, având cunoştinţe de
elev de clasa a V-a, nu de clasa întâi, şi că, prin urmare, trebuie făcută neapărat
contestaţie la minister! Să se ceară reexaminarea lui Petrişor, pentru că el, Tică
meditatorul, garantează că Petrişor va trece examenul cu siguranţă, oricâtă
exigenţă şi oricâte condiţii se vor pune la acel examen!
46
„Te rog eu, unchiule, să faci imediat contestaţie, fiindcă eu ştiu foarte bine ce
poate copilul, care e pregătit după manuale de clasa a V-a, iar dumneata, având şi
calitatea de deputat (consilier local - n.a.), ai un cuvânt greu de spus în problema
asta!…”.
S-a făcut şi s-a trimis degrabă contestaţia la minister. În zece zile a venit
răspunsul: reexaminarea tuturor elevilor celor două clase!
În ziua programată de sus, trei inspectori şcolari din minister, cu o ţinută
solemnă şi gravă, formau comisia de examinare care a luat loc pe estrada clasei,
împreună cu eminentul profesor examinator Eliodor Constantinescu, pus acum
într-o situaţie foarte delicată, care-i afecta şi leza orgoliul său de dascăl de frunte
al urbei. Prestigiul său de profesor de aleasă ţinută morală şi profesională și de
director al prestigiosului liceu era ştirbit de această întâmplare pe care a şi ţinut
s-o califice de la început, în faţa întregii asistenţe:
Regret nespus de mult îndrăzneala şi neaşteptata dumneavoastră cerere,
această contestaţie, în loc să fi aşteptat sesiunea din toamnă, până când elevii se
puteau pregăti corespunzător. Acum, vom examina cu toată exigenţa, iar în cazul că
nu vor fi rezultatele aşteptate, vor fi declaraţi repetenţi toţi cei ce se vor prezenta
nesatisfăcător!...
O spusese cu gravitate, cu trimitere expresă la reclamant, cu ton de reproş, de
ameninţare deloc voalată, un fel de vă învăţ eu minte să mai faceţi reclamaţii la minister!
Întregul oraş era în agitaţie. Aşa ceva nu se mai întâmplase şi nu se mai auzise
niciodată în această urbe! Sala de examinare era realmente electrizată. La
supliciul respectiv, în afară de elevii care urmau să treacă prin furcile caudine,
participau şi persoane din afară, părinţi ai copiilor examinaţi, rude, prieteni, cadre
didactice din şcoală şi din alte unităţi de învăţământ… În primul rând de scaune
s-au aşezat tatăl şi vărul lui Petrişor, care-şi trăiau emoţiile la intensitate maximă,
într-un clocot infernal. Pentru că ei erau cauza, ei provocaseră acest cataclism,
spre ei erau îndreptate mai toate privirile apăsătoare ale celor prezenţi, priviri
care, se înţelege, unele erau acuzatoare, altele - admirative.
În atmosfera parcă a unei magii negre, care plutea în întreaga şcoală, a fost
invitată în sală prima serie de nouă elevi - de clasa întâi şi clasa a V-a – între care,
ultimul, al nouălea, era el, Petre Georgescu. Întrebările au început să curgă şi
complexitatea lor (tendenţioasă!) a fost simţită de la început. Incandescenţa
atmosferei din sală urca spre punctul de topire. Se întrevedea un cutremur de
proporţii. Întrebările, dibaci ticluite, primeau sau nu primeau răspunsurile
cuvenite de la cei chestionaţi. Georgescu Petre însă a dat el toate răspunsurile
tăcute de ceilalţi, inclusiv la întrebările pentru elevii de clasa a V-a, spre uimirea
plăcută a întregii asistenţe şi spre disconfortul vădit al profesorului examinator.
Mai bine de o oră a încercat eminentul profesor Eliodor Constantinescu să-şi salveze
onoarea, prestigiul şi responsabilitatea de dascăl onorabil, încercând variante de

47
tot felul, pentru a dovedi, chipurile, că nu greşise, că avusese motive serioase atunci
când îi declarase corigenţi pe toţi elevii celor două clase.
În cele din urmă, dar înainte ca situaţia să devină ridicolă, profesorul
examinator şi-a pus în evidenţă demnitatea-i unanim recunoscută şi apreciată:
într-o ţinută sobră şi solemnă, a pronunţat verdictul favorabil în ce-l privea pe
elevul de clasa întâi Georgescu Petre şi l-a rugat pe tatăl său, Petrache Georgescu,
să-i primească scuzele pentru „neprevăzuta şi nedorita nedreptate…”.
Aşa a intrat Georgescu Petre în clasa a doua de liceu, la învăţământul public.
 Aşadar, a urmat liceul, cu rezultate foarte bune, la Alexandru Lahovari din
Râmnicu-Vâlcea, unde a avut profesori eminenţi, care au ridicat prestigiul şcolii
vâlcene la nivelul de mândrie naţională a şcolii româneşti. Între ei, este de amintit
neapărat, în cap de listă, ilustrul profesor Eliodor Constantinescu, cel cu care am făcut

Profesorul Eliodor Constantinescu


cunoştinţă mai devreme, fost un timp şi director, foarte conştiincios şi
responsabil, dascăl de limba latină, la care avea doctoratul trecut la Sorbona, cu
Magna cum laude, iar la vârsta de peste 60 de ani, şi-a luat doctoratul şi în litere.
Pasionat cărturar şi excelent latinist, a tradus din latină în limba română operele
lui Plautus şi a scris şi o foarte bine documentată şi apreciată istorie a limbii
48
latine; apoi, trebuie cinstită memoria profesorului-legendă a liceului - Nicu
Angelescu, la a cărui disciplină - limba română, s-au încălzit sufletele a zeci şi zeci
de promoţii de elevi, din care s-a format o pleiadă de urmaşi străluciţi. Celebrului
profesor Angelescu, după ce îi pune în evidenţă meritele de excepţie ca dascăl şi
ca om de vastă cultură, nonagenarul Petre Georgescu îi face şi un aspru
„rechizitoriu” privind intransigenţa şi exigenţa sa (deseori exagerate!) în privinţa
respectării cu stricteţe de către elevi a disciplinei şcolare, înscrise în nişte
parametri extrem de rigizi, aproape cazoni:
Acest titan nesătul de cunoaştere, nu a avut astâmpăr în înfăptuirile sale de o
netăgăduită importanţă. Să ne gândim doar la curajul de a realiza într-o ediţie
evoluată dicţionarul limbii engleze! A fost însă neîmpăcat cu indisciplina şcolară, pe
care o sancţiona cu severitate, ceea ce, desigur, nu convenea elevilor predispuşi
adesea şi la manifestări mai… excentrice, caracteristice vârstei. Ei bine, unul dintre
astfel de elevi eram şi eu, care nu mă înscriam cu sfinţenie în rigorile disciplinei
şcolare. Iar acum, la senectute, îmi face plăcere să relatez o întâmplare cu urmări
foarte neplăcute pentru mine. Lipsisem într-o zi de la şcoală, pe minciuna că sunt
bolnav. Eram în ultima clasă de liceu, aproape de vremea bacalaureatului. În fapt,
lipsisem de frică, pentru că nu pregătisem bine recenzia dată de profesor la limba
română, ca temă pentru ziua respectivă. Şi, fiindcă tot eram liber („bolnavul
închipuit”), am zis că nu strică să folosesc timpul în mod „plăcut şi util”, ajutând-o pe
Claudia, fata arhitectului Busuioc – arhitectul-şef al Râmnicului, să înveţe să
meargă pe bicicletă. Claudia era de vârsta mea şi vecină cu mine. Alesesem terenul
de „instrucţie” pe bulevardul Tudor Vladimirescu, prin preajma caselor noastre şi, la
un moment dat, după un viraj imprudent, ne-am pomenit în fundul canalului care
mărginea bulevardul; canal adânc, plin de noroi, fiind şi în urma unei ploi
consistente. Eram murdari ca porcii, din cap până în picioare, de noroi amestecat cu
reziduuri de ulei şi mătasea broaştei. Când am urcat din şanţ, într-o veselie soră cu
nebunia tinereţii, cine era deasupra, în stradă? Era profesorul Nicu Angelescu, ieşit
la plimbarea zilnică pe care o făcea pe bulevard în jos, la podul Oltului! Era cu
preotul Constantin Grigore, bun şi foarte serios prieten, directorul Seminarului
„Sfântul Nicolae”, venit la Râmnic de la Curtea-de-Argeş.
(În paranteză fie spus, preotul Grigore, pe timpul directoratului său, a făcut din
Seminarul „Sfântul Nicolae” una dintre cele mai puternice şi apreciate şcoli din ţară. O
Şcoală-model în toate privinţele, cu trofee naţionale chiar şi la activităţile sportive - cu
o echipă de fotbal fruntaşă pe judeţ -, dar în special fruntaşă la activităţile muzicale, în
vremea directoratului său fiind creat aici unul dintre cele mai puternice şi mai
prestigioase ansambluri corale din ţară… Făcuse la Seminar o bibliotecă al cărei fond
de carte de circa 20.000 de volume dintre cele mai selecte (!) era de-a dreptul
impresionant; făcuse muzeu, diversificase activitatea şcolii de aşa natură încât să fie
pe toate gusturile şi să valorifice pe cât posibil tot potenţialul creator şi entuziasmul
tinerilor seminarişti - şi ei model în toate. Aveau, de asemenea, condiţii excepţionale
49
de cazare şi masă. Aproape totul impecabil. Dar, în primul rând - model la disciplina
şcolară, la învăţătură şi la comportamentul general. Şi erau aşa, fiindcă la examenele
de admitere la Seminar se făcea o selecţie extrem de riguroasă, de exigentă, mai întâi
în privinţa nivelului de cultură generală şi de comportament civic.
Ei bine, de la această prestigioasă şcoală venise la noi, la Liceul Lahovari, domnul
profesor Nicu Angelescu, în anul 1927, liceu „civil”, după care tânjise încă de la
terminarea facultăţii, fiindcă fusese el însuşi elevul acestei şcoli. Un liceu la care avea
pretenţia - aşa cum sperase şi îşi dorise din tot sufletul - să găsească aceeaşi atmosferă
şcolară, aceeaşi disciplină şi aceleaşi condiţii ca la Seminarul de la care plecase).
Revenind, mărturisesc faptul că atunci când am urcat cu Claudia din şanţ şi
l-am văzut pe profesorul Angelescu, am încremenit, aşa cum a încremenit, pe
moment, şi el. Însă n-a zis nimic. A plecat uimit mai departe, parcă plutind pe aripile
furiei care-l apucase, dar pe care n-a lăsat-o să se manifeste atunci. A doua zi însă, la
şcoală, când a intrat în clasă cu catalogul sub braţ, era negru cătran de supărare.
Cu priviri fulgerătoare către banca în care dârdâiam sub aşteptarea neînduplecatei
sentinţe, a tunat: „Domnilor elevi, în clasa dumneavoastră sunt unele elemente care
trebuie stârpite!”, făcând o pauză în care întreaga clasă, în stare de teamă şi
atmosferă de înmormântare, aştepta să vadă şi să audă ce anume „crimă” oribilă se
petrecuse. În acest timp, cât o clipită, colegul meu de bancă, Decebal Vasiu, m-a
întrebat din priviri dacă ştiu despre cine era vorba, iar eu i-am făcut semn că despre
mine… Era momentul în care profesorul tocmai ajunsese la banca mea, arătându-mă
cu un dispreţ demn de otreapa cea mai josnică. „Priviţi-l: are chip de fetiţă gingaşă,
arătare angelică, dar comportament diabolic! Ieri, în timpul orelor de curs, când a
lipsit pe motiv că e bolnav, ce credeţi că făcea acest element?!...”.
Şi a depănat mai departe povestea cu fata arhitectului-şef şi cu bicicleta, ca şi
când se întâmplase o erupţie vulcanică sau un cutremur care ameninţau întreaga
planetă. A trimis imediat pe colegul de clasă Olănescu Vintilă - șeful clasei, să-l
înştiinţeze pe tata de comportamentul meu nedemn şi ingrat, pentru care mi se
cuvine, cu necesitate, o pedeapsă corecţională drastică!
Acuma, fiindcă se apropia bacalaureatul şi ştiam că profesorul mă are în vizor,
tata mi-a angajat un mentor pentru pregătirea mea serioasă la limba română. Este
vorba despre Nicu Bărbulescu - şi el un strălucit absolvent al liceului nostru. Fiindcă
bacalaureatul, care era o probă necruţătoare, trebuia trecut neapărat. Altfel, era
dezastru!
Până la examenul în cauză, profesorul Angelescu m-a mai încercat de câteva
ori, la unele lecţii foarte pretenţioase, dar n-a reuşit să mă pună în situaţia penibilă
care ar fi prevestit căderea examenului, aşa cum urmărea şi cred că îşi dorea din tot
sufletul. Lucru care îl frământa nespus, fiindcă nu dezlega misterul comporta-
mentului meu de excepţie la pregătirea şi prezentarea materiei respective, la care îi
aduceam şi unele informaţii şi consideraţii noi, foarte interesante, pe care el nu ni le
spusese şi nici în carte nu erau. Nu mă prindea, îi scăpam printre degete. Şi îl

50
frământa faptul acesta, pentru că eu eram totuşi acel „element care trebuia stârpit”,
aşa cum se exprimase în clasă şi cum, probabil, se angajase în sinea lui, de a-şi
satisface orgoliul în privinţa exigenţei şi intransigenţei sale de temut.
În ziua examenului, în drum spre şcoală, tata, care venea să asiste la exerciţiul
„stârpirii” mele, a fost ajuns din urmă de profesorul care a intrat în vorbă cu el,
asigurându-l, garantându-i chiar, fără pic de menajamente, ba, încă, şi cu oarecare
aroganţă, că nu trebuie să spere în reuşita mea la examen. Lucru care l-a bulversat,
l-a intrigat, l-a deprimat oarecum pe tata, chiar dacă el avea încredere în puterea
mea de a trece cu bine cursa cu obstacole a cumplitului examen… Simţindu-se însă
umilit, n-a scos niciun cuvânt, preferând tăcerea.

Profesorul-legendă Nicu Angelescu


În sfârşit, am trecut bacalaureatul cu brio, la toate materiile, inclusiv la limba
română şi chiar la limba germană, la care m-am înscris în ultima zi posibilă. De ce?
Pentru că am avut chiar atunci un conflict cu profesorul de limba franceză, la care
era înscrisă toată clasa, cum se întâmpla de regulă, în fiecare an. Şi atunci, în urma
51
acelui conflict, am hotărât pe loc: nu mai dau examen la franceză, deşi nu aveam
deloc teamă de materia respectivă, pe care o stăpâneam îndeajuns de bine. Mă
înscriu la germană!
Conflictul s-a iscat din cauza profesorului nostru de franceză, care era un dascăl
slab şi la care nu se învăţa materia cu toată răspunderea. În schimb, la Şcoala de
fete, care era vecină cu noi, era o profesoară extraordinară, care făcuse din elevele ei
adevărate franţuzoaice. Erau de toată admiraţia. Şi ce credeţi că a făcut profesorul
nostru, pentru ultima oră dinaintea bacalaureatului? A invitat acea clasă eminentă
de la Şcoala de fete la oră la noi, într-un „schimb colegial de experienţă”. Ceea ce s-a
întâmplat, însă, a fost de minunea lumii: vrând să arate ce pot învăţăceii lui la
franceză - cred că în mod inconştişent, nu intenţionat -, ne-a făcut de tot râsul,
contrapunându-ne pe noi, ageamiii, în raport cu acele fete la care era totul
impecabil: şi cunoştinţe, şi dicţie, şi stil, şi tot ce are mai bun un francez sadea.
A fost pentru noi o ruşine urâtă, grea, mai ales că ne ştiam bine cu colegele
respective, fiind şi la o vârstă când se hârjoneau în noi juvenilele sentimente de
amor. Atunci m-am ridicat în picioare şi i-am reproşat profesorului acest gest
nepotrivit, prin care ne umilise crunt.
- Te găsişi tocmai tu, să te arăţi nemulţumit! Şi încă aşa, cu atitudine rebelă!...
- Da, dom’ profesor. Mă găsii tocmai eu, care, din clipa asta, am terminat cu
franceza, nu vreau să mai aud de ea!
- Lasă, că te văd eu acum, la bacalaureat…
- N-o să mă vedeţi deloc, pentru că n-am să mai dau examen la franceză!
- Daaaa?!... Şi la ce dai, viteazule?!
- Mă voi înscrie la germană.
- Când?, că s-a închis prăvălia…
- Chiar azi mă duc şi prind ultimul vagon!...
Pentru mulţi dintre cei prezenţi, rămaşi perplecşi, gestul meu a fost un act de
sinucidere, de nebunie. Toţi colegii apropiaţi şi de bună-credinţă au tăbărât pe mine
să mă implore, să mă înduplece să renunţ la acea hotărâre teribilistă. Dar eu am
rămas ferm pe poziţie: nu mă mai duc la franceză, fiindcă, oricum, episodul
conflictului cu profesorul m-ar fi costat enorm! Iar la germană eram singurul
înscris. Trebuia să se formeze comisie de examinare doar pentru un singur
candidat! Comisie care, desigur, s-a format. Şi fiindcă la germană aveam totuşi
unele carenţe, care m-ar fi putut pune în situaţia extremă şi groaznică de a pierde
examenul, în disperare de cauză, am recurs pentru prima dată la una dintre cele
mai ruşinoase şi condamnabile metode de fraudare a unui examen: copiatul. În
disperare totală, mi-am făcut câteva fiţuici cu temele pe care le presupuneam că vor
face subiectul lucrării scrise şi am făcut o teză de notă foarte bună, spre
surprinderea tuturor. La aflarea veştii, profesorul meu de germană, Rudolf Renner,
căruia n-am putut să nu-i mărturisesc despre hoţia cu fiţuicile, s-a cutremurat:
„Vaaaai, domnule elev Georgescu, ce ruşine, ce ruşine pe noi, să recurgem la
52
asemenea fapte murdare!... O să vedeţi la proba orală în ce situaţie groaznică şi
umilitoare vom fi puşi!... N-am crezut, nu mi-am închipuit că veţi recurge la
asemenea faptă oribilă… Vaaaai, ce situaţie, în ce stare de ruşine o să fim puşi la
proba orală!... Doar ştiţi bine că preşedintele comisiei de examinare este eminentul
profesor universitar doctor Lupaş, de la Bucureşti, o somitate cu studiile făcute în
Germania şi cu un doctorat luat cu lauri la celebra Universitate din Jena!…”.
Spre liniştire, l-am asigurat pe blajinul domn profesor Renner că va fi bine totul,
fiindcă în puţinul timp rămas până la proba orală voi învăţa „ca pe apă” toată
materia pentru examen. Sigur că el s-a arătat sceptic în această privinţă,
considerând că era ceva imposibil ceea ce-i spuneam eu, însă am insistat să creadă
că pot fi şi minuni pe lumea asta. Şi aşa a şi fost. Adevărul este că am învăţat câteva
lecţii - cele mai importante dintre ele, chiar aşa: „ca pe apă”. Le-am memorat cuvât
cu cuvânt şi norocul meu a fost că am tras un bilet cu una dintre acele lecţii
memorate până şi la virgulă. Am turuit pe nerăsuflate, aşa încât sensibilul, distinsul
şi onestul meu profesor de germană, uluit pur şi simplu, a lăcrimat, crucindu-se în
sinea lui, iar acea somitate în materie, preşedintele comisiei de examinare - prof.
univ. dr. Lupaş -, s-a arătat şi el mulţumit şi chiar impresionat de cunoştinţele mele,
aducând binemeritate laude şi felicitări atât mie, cât şi dascălului meu, Rudolf
Renner, a cărui mândrie se afişa de data asta în toată splendoarea, pe întregul său
chip, acum luminat, descongestionat.
(Ca o mică poveste de divertisment, vom arăta că Georgescu Petre, în viaţa sa de
elev şi student, a folosit şi un mic şi nevinovat şiretlic, un „truc” la care apela adesea cu
succes pentru examenele care-i stăteau în faţă. După ce-şi pregătea serios toată
materia pentru examen, recurgea la acel „truc adjuvant”, ca să-i spunem aşa, care
consta în introducerea unui deget, la întâmplare, fără să se uite, între paginile cărții de
curs, pe care apoi o deschidea la pagina respectivă şi vedea ce lecţie era acolo, unde
introdusese degetul. Ei, bine, lecţia de la acea pagină era considerată ca posibil subiect
la examen. De fapt, el nu se rezuma doar la o singură încercare, ci lua 3-4-5 astfel de
exemple, iar lecţiile respective le pregătea în amănunt. Sigur că ăsta era un joc mai
mult de amuzament, copilăresc şi nevinovat, folosit frecvent în lumea şcolarilor, dar
care, în cazul lui, s-a întâmplat a-i fi „credincios” aproape fără greş, chiar şi în viaţa
studenţiei. Şi sigur că silitorul Petrişor nu conta pe acest paliativ pe care să-l ia de bun
şi să se rezume doar la „spusa” lui. Făcea acest joc numai după ce-şi pregătea întreaga
materie de examen.
Şi dacă am vorbit despre acest joc naiv, copilăresc, să ne întoarcem la pagina 44 şi
să privim poza copilului Petrişor, la 4-5 ani. Vom vedea cum el este cu mâna dreaptă
pe o carte voluminoasă, între paginile căreia are introdus degetul mijlociu. Situaţie
absolut întâmplătoare, desigur. Însă, gestul acesta „călăuzitor” în viaţă, în relaţia lui cu
cartea, ar putea trimite cu gândul la ceva… miraculos, parcă predestinat! Amănunt
„fotografic” pe care veteranul și distinsul intelectual Petre Georgescu nu l-a sesizat
niciodată, mirându-se şi amuzându-se tare mult acum, la vârsta de 96 de ani, când i-a
fost semnalat de subsemnatul - G. S.).
53
Dar, să ne întoarcem la exigentul şi intransigentul profesor Nicu Angelescu, cel
care controla comportarea noastră şi în afara orelor de program şcolar. Cum
spuneam, el venise la noi prin transfer de la Seminarul „Sfântul Nicolae”, unde era o
disciplină exemplară, ordine şi o ţinută şcolară de toată lauda. De aceea, obişnuit cu
o astfel de disciplină, care era, de fapt, şi crezul lui de dascăl, profesorul era foarte
deranjat de atitudinea acelor elevi de la Lahovari care se manifestau total contrar
unui regim instituţional pus în slujba educaţiei şi instrucţiei. Nu putea în ruptul
capului să tolereze „tot felul de blestemăţii (…), când elemente nărăvite şi turbulente
îşi făceau de cap”, cum avea să se mărturisească mai târziu, când şi-a scris „Memoriile
unui om obscur” 7, din care notăm un fragment ilustrativ, în acest context:
„Nu puteam tolera cu nici un preţ o asemenea stare de lucruri şi am hotărât
să o curm fără cruţare şi neîntârziat. Am pus foarte repede ordine în clasele mele,
sancţionând prompt şi exemplar orice încercare de tulburare a ordinei şi orice
necuviinţă. Nu m-am mărginit numai la o acţiune energică între cei patru pereţi ai
şcolii, ci am continuat-o cu perseverenţă şi în afara şcolii, devenind un fel de
sperietoare pentru toţi derbedeii, ale căror impertinenţe le sancţionam drastic şi
pe loc. În curând, am reuşit să am clase disciplinate, cu care puteam lucra, de-
acum, în mod normal. Erau, totuşi, şi mulţi elevi foarte buni, dar clasele liceului nu
mai aveau omogenitatea celor de la Seminar, iar nivelul pregătirii era, în general,
mult scăzut”.
Îl văd şi azi, cu ochii minţii, pe Domnul Profesor Angelescu şi îi simt acut
prezenţa într-o împrejurare, când, într-o zi, spre seară, în grădina „Zăvoi” - mai
retrasă şi prielnică ştrengăriilor noastre -, se juca fotbal, în joc fiind colegi de-ai
noştri, echipe din şcoală, rivale consacrate. Iar noi, cei care formam galeria celor din
terenul de joacă, ne manifestam exact ca pe „maidan”, cu zgomot asurzitor, cu
strigături, înjurături şi trivialităţi de toate calibrele, moment în care ne-am pomenit
cu profesorul printre noi, împărţind cu dărnicie şi cu toată furia bastoane pe
spinarea noastră, care am fugit ca potârnichile, care pe unde am apucat. Până a
fugi, însă, am încasat câteva lovituri pe care parcă le simt şi acum, de câte ori îmi
aduc aminte…
Peste ani, în vremea războiului - eu fiind tânăr ofiţer concentrat -, în timp ce
jucam biliard în cafeneaua oraşului cu domnul Colonel Jurakowsky (de origine
poloneză), venit de la Medgidia cu Regimentul său de Geniu, care a fost mutat la noi,
la Râmnic, cine credeţi că ne întrerupe din pasionantul joc? Domnul profesor Nicu
Angelescu, făcând către domnul Colonel o strălucită pledoarie, cu laude înălţătoare
şi înflăcărate asupra fostului său elev Georgescu Petrică!… Văzând la mine unele
execuţii de maestru în tehnica biliardului, prin care îl puneam în dificultate pe
colonelul Jurakowsky, domnul profesor fusese încântat peste poate, aşa că trebuia

7 Memoriile unui om obscur – carte a profesorului Nicolae Angelescu, rămasă în manuscris și


publicată de Muzeul Județean Vâlcea, sub îngrijirea prof. dr. Liliana Beu - director adjunct și a prof.dr. Ion Soare.
54
să ştie şi domnul Colonel că acest eminent Petrică Georgescu era un „produs” al său,
adică al eminentului profesor Nicu Angelescu!
În perioada întunecată a comunismului, când a început prigoana cumplită
împotriva celor cu origini şi comportamente „nesănătoase”, profesorul Nicu
Angelescu, fost ţărănist şi liberal cu unele acte de „eroism” politic (local), deci, dintre
cei care erau vizaţi cu prioritate de noul regim de guvernământ, a fost cruţat, el
nefăcând parte din marile detaşamente de oameni din elita inteligenţei româneşti
care au pătimit în groaznicele puşcării de exterminare, în care, mulţi dintre ei, şi-au
găsit un tragic şi nemeritat sfârşit. Secretul acestei „minuni” al libertăţii sale, după
cum se zvonea, ar fi fost acela că şeful securităţii statului, de la Vâlcea, pe nume Filip,
de meserie chelner cu doar două-trei clase primare, apelase cu discreţie la
profesorul şi renumitul avocat Nicu Angelescu pentru a-l pune în cunoştinţă de
cauză cu esenţialul din tainele justiţiei şi că acest Filip i-ar fi fost apoi recunoscător,
ocrotindu-l şi ferindu-l de ororile puşcăriilor comuniste.
Torturat sufleteşte, simţindu-se mereu hăituit şi în pericol, marginalizat, prin
trimiterea în „provincie”, cu catedra de limba română, sau chiar lăsat fără catedră
în învăţământ, ceea ce l-a făcut să se angajeze contabil pe la Episcopie…, eminentul
profesor a coborât tot mereu pe panta fără de întoarcere a prăbuşirii sale. Aşa se
face că, în timpul unei conferinţe cu tema „Origini vâlcene”, ţinute în faţa unui
auditoriu select, numeros şi patriot, distinsul orator s-a prăbuşit la podea, plecând
pentru totdeauna din lumea celor vii, spre durerea şi consternarea întregii asistenţe.
Profesorul-legendă Nicu Angelescu trecea în istorie, în anul 1966, la doar 72 de ani!
O altă somitate a învăţământului românesc, o forţă didactică trecută pe la
Liceul Lahovari din Râmnic, a fost savantul chimist Teodor (Atanasie) Athanasiu,
specialist în ştiinţele fizico-chimice şi cercetător cu rezultate originale şi extrem
de apreciate în domeniul fizico-chimiei şi materialelor explozibile, de care s-a
folosit cu succes şi Ministerul de Război al României, profesorul fiind în trei
rânduri decorat pentru astfel de merite.
De o seriozitate, simplitate şi modestie din cale-afară, profesorul Athanasiu
venea la oră şi pleca de la oră cu precizie de ceasornic. Intra în clasă întotdeauna în
prima secundă a orei, saluta politicos, parcă îndatorat, făcea prezenţa, apoi, se uita
câteva secunde sus, pe pereţii laboratorului de fizică-chimie, unde erau etalate
chipurile unor mari savanţi ai lumii, din domeniul fizicii şi chimiei. Portretele,
comandate de profesor, fuseseră executate în cărbune, de nenea Costică - un
covrigar care venea şi vindea covrigi calzi şi alte produse de patiserie în curtea şcolii
şi care avea un talent excepţional la desen. După ce trecea cu privirea peste „idolii”
lui de pe pereţi, pentru a face o deschidere plăcută a orei la care venea, profesorul se
oprea la unul dintre ei, să zicem chimistul francez Lavoisier. Ni-l prezenta cu
realizările lui de savant în domeniu, dându-ne amănunte despre viaţa lui, despre
munca şi realizările lui, vorbea despre activitatea lui de cercetare ştiinţifică, venea
cu detalii care ne captivau atenţia şi ne introducea destinşi în ora care avea să
urmeze. Tot astfel aveam să aflăm, de exemplu, despre Marie şi Pierre Curie,
55
laureaţi ai Premiului Nobel la fizică, Marie fiind dublu laureată a Nobel-ului,
avându-l şi pe cel pentru chimie. La fiecare oră ne prezenta câte un strălucit savant
dintre cei expuşi în laborator: fizicianul francez Ampere, germanul Röntgen, fizician
care a descoperit Razele X; chimistul rus Mendeleev, fizicianul italian Alessandro
Volta, fizicianul german Einstein, alţii şi alţii din monumentala galerie a savanţilor
din întreaga lume, care, prin descoperirile lor epocale în domeniul ştiinţei şi
cercetării, au condus la progresul uluitor al omenirii.
Apoi, asculta câţiva elevi la lecţia zilei, preda lecţia următoare, după care
întreba cine se oferă să repete lecţia predată de el. O făcea pentru fixarea, în mintea
elevilor, a materiei prezentate. Aşadar, iată câte lucruri făcea un astfel de profesor
extrem de conştiincios într-o oră de curs, un profesor dotat excepţional, ordonat,
disciplinat, foarte modest şi respectuos, riguros şi responsabil! Era o încântare să asişti
la asemenea ore!
Din păcate, însă, aşa cum se întâmplă de regulă în societatea românească,
această valoare de excepţie a ştiinţei şi cercetării româneşti, savantul Teodor
Athanasiu, fără casă proprie, fără familie şi fără rude sau apropiaţi care să se ocupe
de el după ieşirea la pensie, s-a stins în Bucureşti, la puţin peste 60 de ani, găsit mort
într-o cameră a hotelului Bratu - colţ cu Şcoala de Poduri şi Şosele, unde-şi aflase o
mult prea modestă locuinţă cu chirie. S-a stins într-o vreme când de la priceperea şi
hărnicia lui mai aşteptam încă mult, pentru progresul ştiinţei şi culturii româneşti.
(La hotelul Bratu, destul de sărăcăcios, a locuit o bună vreme şi George Enescu,
dar nu din lipsă de mijloace de existenţă, ci din cu totul alte motive: hotelul fiind în
apropierea Gării de Nord, îi dădea posibilitatea ilustrului muzician de a se organiza
mult mai uşor - ca timp şi ca efort - în privinţa frecventelor lui deplasări la concertele
pe care le susţinea prin ţară).
Printre numele celebre de dascăli vâlceni pe care Georgescu Petre i-a avut la
liceu şi cărora le poartă o infinită recunoştinţă se înscrie şi Eftimie Metaxa, la
ştiinţele naturale - omul cu privire ageră şi severă, cu păr de culoare brun-roşcat şi
ondulat, fără zâmbet şi cu vocea plină de şuier, care ne înţepenea într-o adâncă
ascultare, când, în timp ce vorbea, trăind subiectul pe care-l preda, lucra cu ambele
mâini deodată la tablă – cu una scria şi cu cealaltă desena, predându-ne astfel cea
mai frumoasă şi mai captivantă lecţie de botanică, ce ne era dat să ascultăm. Să-l
mai găseşti printre profesorii de astăzi, nici pomeneală! Foarte rare cazuri în care
dascălii de astăzi supun ascultării turma îndestulată şi răsfăţată de nişte părinţi
care nu se implică pentru o reuşită meritorie a progeniturilor lor (…).
După vreo 15 ani de la terminarea liceului, pe la începutul anilor ’50, eram la
conducerea unei foarte importante cooperative de consum - Agrariana -, din
Râmnicu-Vâlcea, cu un mare magazin universal, situaţie care mi-a dat posibilitatea
să pot ajuta mulţi semeni oropsiţi de soartă în acele vremuri de grea şi dureroasă
restrişte. Lipsurile vieţii erau multe şi apăsătoare, umilitoare. Într-o zi ploioasă şi
rece, de toamnă târzie, într-un grup imens de lume în aşteptarea rândului pentru
bruma de cumpărături pe care şi le puteau permite, am observat un bătrânel
56
zgribulit, în ploaia cu spic de zăpadă, având o sticlă de un litru în mână, pentru a
cumpăra ulei. Am trimis o angajată să meargă să-l aducă la mine în birou pe
respectivul bătrânel. Era onorabilul şi respectabilul Domn Profesor Eftimie Metaxa!
Bucuria a fost imensă pentru amândoi. Multe, felurite şi emoţionante amintiri am
depănat, în timp ce angajata care îl adusese de afară împlinea ordinul meu de a lua
din magazin o damigeană îmbrăcată în plasă de sârmă, pe care s-o umple cu ulei, „din
partea casei”, pentru Domnul Profesor. Despărţirea a fost parcă şi mai emoţionantă, cu
îmbrăţişări şi cu lacrimi fierbinţi pe obraji…
N-a uitat Petrişor nici de seriozitatea şi responsabilitatea care dominau
şcoala vremii, dar nici de exigenţa uneori exagerată - dar constructivă -, a unor
profesori de liceu. Şi azi îşi aduce aminte de figura falnică, dar gravă a profesorului
de matematică, Preda Antonescu, directorul liceului într-o vreme, poreclit Kaizerul.
Un exemplu: într-o zi, constatând că elevii n-au rezolvat o problemă foarte
grea de aritmetică raţională dintre cele primite ca temă pentru acasă (moment în
care se instalase o tăcere mormântală peste clasă), i-a privit încruntat pe sub ochelari,
mustrător, privirile lui întrebătoare pescuind peste cei aproape patruzeci de
naufragiaţi ai clasei, prăbuşind peste noi, cu vocea-i de contrabas, o trăsnită sudalmă:

Profesorul Preda Antonescu, alintat Kaizerul


„Uite boii cum pasc! Niciunul n-a rezolvat problema asta?” Prin ridicarea mâinii
tremurânde, am primit încuviinţarea să ies la tablă. După terminarea problemei, pe
care o învăţasem de o visam şi noaptea, a urmat un sec: “Da, asta-i rezolvarea!”.
57
Am înţeles totuşi că personalitatea lui glacială nu ne-a putut ascunde mândria
sa pentru interesul nostru la învăţătură, iar mărturisirea mea că problema nu mi-a
putut-o rezolva decât unchiul Vancu (Ivancu Georgescu, ale cărui aptitudini pentru
matematică erau recunoscute şi apreciate), a fost - poate - prima împlinire şi cea
mai temeinică şi sigură dovadă de solidaritate faţă de colegii mei…
Alt nume de înaltă rezonanţă dintre profesorii săi de liceu este Constantin
Stănciulescu, la geografie, dar şi alţi străluciţi dascăli care au trimis în lume tineri
cu o solidă şi serioasă bază de formare pentru viaţă, pentru viitor.
Despre acest minunat dascăl, nonagenarul Georgescu Petre vorbeşte cu o
nostalgie şi recunoştinţă care parcă îi umezesc ochii: Profesorul Stănciulescu a
fost un om format la o drastică şcoală a vieţii. Era din Gorj, mai avea un frate
geamăn, iar tatăl său era un negustor înstărit. Fratele geamăn, care nu prea stătea
bine cu cartea, avea aplicaţie pentru negustorie, spre marea încântare a tatălui. Pe
când el, Constantin, elev eminent la învăţătură, îşi dorea să apuce cu totul alt drum
al vieţii. Lui nu-i stătea mintea la negustorie. Dorea să înveţe carte, să ajungă în
lumea înaltă a visurilor sale, o lume a ştiinţei, a cercetării, a cunoaşterii în cele mai
vaste domenii. Aşa că, după ce Constantin a absolvit clasele primare cu calificative
excepţionale, la vârsta de numai 12 ani, tatăl său s-a lepădat de el, i-a dat voie să
plece în lumea largă, să se descurce de unul singur, cum o ştii, după „gărgăunii lui
din cap”. Şi Constantin a plecat, s-a urcat în tren şi a ajuns - cum o fi ajuns! – la
Bucureşti. Acolo, rupt de foame şi de oboseală, a adormit în Gara de Nord, pe o
bancă. Şi când s-a trezit, era lângă el un domn respectabil, care, văzându-l „rătăcit”
prin viaţă, l-a întrebat ce e cu el. Atunci, copilul i-a povestit îndeamănuntul despre ce
era vorba. I-a spus, între altele, că era un elev fruntaş la învăţătură şi că ar vrea să
înveţe carte, să se facă „om mare”. A răspuns „da”, cu bucurie, vulcanic, plin de
speranţă, când acel domn l-a întrebat dacă ar vrea să se ducă la el acasă, unde are
şi el doi copii de şcoală, în clase mai mici, şi l-ar ruga pe el să se ocupe de ei, întru
învăţarea de carte. În schimbul acelei munci, va primi cazare şi masă. În plus, va
avea şi condiţii, tot ce trebuie pentru continuarea şcolii acolo, în Bucureşti. Era exact
ceea ce-şi dorea Constantin, adică era exact ceea ce nici nu îndrăznise el să viseze!
Şi Constantin a luat viaţa în serios, cu o râvnă arzătoare, hrănită de dorinţa lui
nestăvilită de a învăţa carte, de a cunoaşte, de a intra în cele mai ascunse taine ale
vieţii, ale ştiinţei şi cercetării, ale culturii. Aşa a ajuns el „om mare”, calificat
excepţional în câteva domenii în care excela. Cred că avea licenţe în 4-5 discipline -
geografie, ştiinţele naturale, matematică, germană… Cu o astfel de dimensiune
intelectuală a ajuns el profesor la Liceul Alexandru Lahovari din Râmnicu-Vâlcea,
unde a fost exemplu în toate.
Nu ştiu dacă a existat vreunul dintre colegii mei de liceu, elevi ai profesorului
Stănciulescu, care să nu-i asculte povaţa părintească pe care ne-o dădea la fiecare
58
sfârşit de oră, înainte de a părăsi clasa: Domnilor elevi, să nu uitaţi niciodată că munca
pricepută, cinstea şi economia trebuie păstrate şi folosite cu sfinţenie, toată viaţa!
La Râmnic, unde şi-a stabilit domiciliul, şi-a cumpărat o bucată de pământ spre
Vlădeşti, în cartierul Aranghel, unde şi-a construit o casă şi şi-a întemeiat
familie.Terenul era arid, impropriu oricărei culturi. Dar el, profesorul, omul de
ştiinţă Constantin Stănciulescu a demonstrat că se poate, că, prin stăruinţă şi cu
metode ştiinţifice, se scoate rod bogat şi din piatră seacă. Acolo, în pământul sterp în
care nu creştea nimic, profesorul Constantin Stănciulescu a făcut o plantaţie
pomicolă cum nu văzuse nimeni prin preajmă şi cum nu credea nimeni că s-ar
putea face. I-am văzut livada de pruni şi meri, intraţi pe rod, altoiţi de el. Era
primăvară, când pomii bogat înfloriţi creau o imagine şi atmosferă de vis. Raiul pe
pământ! Pentru fertilizarea acelui pământ, după ce se ducea acasă de la şcoală, se
schimba de haine, îşi lua fără jenă nişte ţoale ponosite şi pleca să adune balegă de
pe drumuri, de pe izlazuri, balegă pe care o căra acasă cu două paporniţe mari, din
papură, muncind singur, spetindu-se, dar într-un confort psihic şi fizic odihnitor, care-i
dădea satisfacţie.Trudea pentru a pune în valoare, ştiinţific, pământul potrivnic. Şi a
demonstrat cu prisosinţă că se poate.
Labor omnia,vincit improbus! - Munca stăruitoare învinge totul!
Târizu de tot, l-am vizitat la gospodăria lui din Aranghel, când avea aproape 90
de ani. Îl întâlnisem în centrul oraşului, lângă statuia lui Mircea cel Bătrân, acolo, în
parc, în faţa Primăriei oraşului (fosta Primărie a oraşului, astăzi, Palatul copiilor).
Întâlnirea, după mulţi ani în care nu ne mai văzuserăm, ne-a făcut la amândoi o
plăcere imensă. Ne-am aşezat pe o bancă şi, preţ de mai bine de o oră, mi-a recitat
într-o limbă germană impecabilă versuri din marii poeţi ai Germaniei: Goethe,
Schiller, Heine, Rilke... Era formidabil, era fascinant, cu o minte perfect lucidă la 90
de ani! Atunci, l-am întrebat dacă e de acord să ne primească acasă la dumnealui,
pe câţiva dintre foştii săi elevi, într-o vizită de frumoase şi emoţionante amintiri,
după vreo treizeci şi ceva de ani de la despărţire, de la plecarea noastră din şcoală.
Eu eram deja pensionar.
Când l-am vizitat acasă, împreună cu domnişoarele surori Aslan - pensionare şi
ele, ca şi mine, i-am dus câte ceva bun „de la oraş”, între care şi nişte produse alimentare
selecte şi mult râvnite de toată lumea, credeam noi. Dar ne-a refuzat categoric acele
daruri, scuzându-se şi spunând că are tot ce-i trebuie; ne-a dus la bucătărie, unde
ne-a arătat la foc oalele de pământ, cu fasole, cu varză... Îşi pregătea singur
mâncarea. Era şi un gospodar desăvârşit şi era de o modestie proverbială.
Eminentul profesor a avut doi copii, un băiat şi o fată, care i-a murit la vârsta de
numai 14-15 ani. Durerea acestei ireparabile pierderi a fost cumplită. L-a cutremurat,
59
l-a debusolat, stare din care şi-a revenit foarte greu, târziu şi parţial, rămânând
marcat pe tot restul vieţii.
Băiatul, Dorin, eminent şi el, asemenea tatălui, a ajuns inginer specialist în
construcţii. L-am avut angajat la mine, la Bancă, unde am avut grijă să aibă toate
condiţiile de muncă şi de viaţă care să-i permită să se manifeste în plenitudinea
competenţei lui profesionale. La Bancă, era evaluator expert. Un model şi el în viaţă
şi în profesie, în muncă. Harnic şi responsabil. Şi l-am apreciat enorm, nu pentru că
era băiatul eminentului meu profesor, ci pentru ceea ce era el, inginerul, pentru
ceea ce făcea el, specialistul, pentru spiritul său novator, inventiv, cu care primenea
mereu activitatea instituţiei şi a colectivului ei de oameni…
 Petre Georgescu şi-a făcut studiile în vremea când învăţământului românesc
i se acorda importanţa şi exigenţa imperios necesare, pentru că societatea vremii
avea nevoie, cum are şi astăzi (!), de aşa ceva. A făcut şcoala pe vremea în care, de
exemplu, un învăţător excepţional, pe numele său Constantin Preoţescu, soţul
unei mătuşi a lui Petrişor Georgescu, învăţător care se bucura de mare prestigiu
moral şi profesional, avea să-şi lase propriul fiu, pe Cincu Preoţescu, pe care l-a
avut cu prima soţie, de două ori repetent în clasa întâi, făcându-l astfel să repete
de trei ori acea clasă de început! A fost dureros, extrem de dureros pentru
Preoţescu-tatăl, dar a fost în parametrii atitudinii şi comportamentului său
structural de dascăl intransigent, responsabil, devotat, dominat de conştiinţa
profesională care nu-i îngăduia să facă niciun fel de rabat în munca sa de slujitor
credincios şi împătimit al catedrei şcolare!
 După ce a fost admis la Şcoala Navală de Marină Militară Constanţa, unde a
stat doar până la depunerea jurământului militar, fiindcă nu s-a putut adapta
severului regim cazon şi apoi, după ce făcuse şi o lună de Politehnică, Petrişor s-a
înscris, în 1934, la două facultăţi din Cluj: Academia Comercială şi Medicină.
(Clujul era considerat pe atunci un fel de Heidelberg al României!). A fost admis la
amândouă, pe locul al doilea, cu bursă şi cazare, dar a preferat Academia
Comercială, care oferea condiţii mai bune de masă și cazare la căminul Avram
Iancu, încă de pe atunci reputat în viaţa universitară clujeană.
 Absolvent de facultate, s-a angajat la Râmnic, în 1939, la firma lui Mitică Simian,
mare şi important industriaş vâlcean, care fusese la Cluj, la facultate, să recruteze
pentru firmele lui tineri absolvenţi cu merite deosebite. A lucrat aici până în iunie
1941, când a fost concentrat pe Frontul Odesa, ca ofiţer de intendenţă, având în
răspundere serviciul de aprovizionare şi fiind şi aghiotantul comandantului de
batalion de instrucţie şi marş - Regimentul 2 Dorobanţi, până în noiembrie, acelaşi an.
60
 În 1940, urmase Şcoala militară de ofiţeri de rezervă la Bucureşti, obţinând
gradul de sublocotenent, cu calificativul de trăgător de elită. După prima concen-
trare, a revenit la firma Simian, de data asta la „Oprea Simian şi fiii” (Nae şi Aurel),
unde iarăşi a fost foarte apreciat pentru seriozitatea, competenţa şi disciplina
profesională, dar și pentru capacitatea şi ingeniozitatea organizatorică în muncă.
 În 5 mai 1942, a fost iar mobilizat pe front, ca ofiţer de intendenţă, plecând
de la celebra fabrică de piele şi încălţăminte a fraţilor Nae şi Aurel Simian, unde
era angajat şi adeseori sfătuitor de suflet al patronilor, în diversele şi delicatele
probleme de afaceri. De pe front, s-a întors acasă abia în toamna lui 1945.
 După război, în noile condiţii economico-sociale şi politice, a lucrat un timp
în particular, la magazinul universal al unui negustor înstărit din Râmnicu-Vâlcea,
Simion Bellu, cu a cărui fată, Lizica, s-a căsătorit, în anul 1947. Căsătorie care a
eşuat lamentabil după numai doi ani şi ceva de căsnicie suportată de el cu un
stoicism dus până la extrem. Despărţirea a fost cât se poate de civilizată, chiar
prietenească. Prietenie, desigur, cu gust de pelin.
 În iunie 1949, s-a înfiinţat o sucursală a Băncii Naţionale la Brezoi - Vâlcea,
unde a fost numit director şi unde a funcţionat până la 31 mai 1950. Aici, la
Brezoi, în august 1949, a trăit şansa epocală a vieţii sale de a-l avea ca oaspete pe
Mihail Sadoveanu, care s-a dus acolo la pescuit de păstrăv pe Lotru şi pe care l-a
găzduit chiar în sediul Băncii, unde erau condiţii excepţionale, de vis nevisat de
Maestrul Sadoveanu, ca într-o altă Dumbravă minunată.
 În 1951, s-a înfiinţat la Râmnicu-Vâlcea Banca de Investiţii. Primul ei
director a fost numit chiar el, tânărul de 35 de ani - Petre Georgescu, cel care, la 33
de ani, fusese uns la direcţia sucursalei BNR Brezoi, pe care chiar el o înfiinţase, cu
misiune expresă din partea conducerii BNR Râmnicu-Vâlcea.
 În 1952, a avut o vizită inopinată de la Banca Centrală de Investiţii
Bucureşti, pentru inspectarea activităţii noii unităţi de la Râmnicu-Vâlcea.
Comisia era formată dintr-un inspector-şef şi o tânără şi foarte simpatică
economistă, şefă de serviciu din Banca Centrală, care pusese ochii pe tânărul
director, fiindcă el mergea frecvent la Centrală la Bucureşti cu probleme de
serviciu. Pe durata celor câteva zile de lucru la Bancă, tânăra domnişoară din
comisia de control, Ulpiana Tănăsescu, a fost găzduită la familia onor directorului.
Aici, doamna Maria Georgescu – distinsa mamă a directorului inspectat, a făcut
din prima clipă o alianţă de suflet cu joviala şi plăcuta inspectoare Ulpiana, alianţă
ce părea indestructibilă. Dragoste la prima vedere între noră şi soacră! Cu atât
mai mult cu cât Ulpiana s-a arătat a fi şi o „bună gospodină”, ajutând-o cu drag pe
mama soacră la bucătărie şi la alte treburi gospodăreşti.
61
După numai câteva momente de la prima lor întrevedere, tânăra musafiră o
şi adoptase pe doamna Georgescu drept mamă: mama Georgescu!, făcând acest
lucru cu o plăcere nedisimulată şi pregătind ea însăşi o excelentă prăjitură, după
o reţetă poloneză, cu care a dat-o gata pe doamna Georgescu - cea care era pe drept
recunoscută pe plan local ca fiind expertă în arta culinară. De fapt, cum avea să se
vadă mai târziu, Ulpiana nu avea aproape nicio tangenţă cu bucătăria, acea
prăjitură cu care i-a luat ochii doamnei Georgescu fiind singurul lucru pe care îl
ştia din viaţa ei de gospodină.
 În anul 1952, s-a produs un al doilea mare eveniment sentimental în viaţa lui
Petre Georgescu: căsătoria cu Ulpiana, fiica unui reputat magistrat, Teodor Tănăsescu -
judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României -, un om de o educaţie şi
nobleţe sufletească de-a dreptul cuceritoare. Acest al doilea mariaj (martiraj!), şi
el în discordanţă grosolană cu principiile lui de viaţă, a durat cinci ani, suportat
iarăşi cu stoicism, cu o tenacitate demnă de invidia celor mai aprigi temerari.
 La Bucureşti, Petre Georgescu s-a mutat cu serviciul în 1953, la Banca Centrală
de Investiţii, unde lucra şi Ulpiana.
 În 1957, la 41 de ani, după divorţul de Ulpiana, Petrişor a devenit iarăşi un
onorabil şi stimabil becher 8, un fel de Lefter Georgescu, fără prea mare
agoniseală, fiindcă, generos din fire, lăsase fostelor soţii mai tot ce strânseseră
împreună în timpul celor două căsnicii şi încă multe pe deasupra, multe din
propria sa avuţie. Lăsase mai tot, adică tot ce l-au rugat ele, cu glas mieros şi cu
tehnicile mefistofelice fără de greş ale femeilor, tehnici pe care le folosesc de
fiecare dată când vor să obţină, să rezolve ceva. L-au implorat, fără să insiste prea
mult, desigur, să le lase lor aia, aia, aia…, pentru că erau lucruri pe care le
îndrăgeau şi de care s-au ataşat atât de mult, încât ziceau că le-ar fi fost tare greu
să se despartă de ele… Şi, în plus - mai adăugau ele un pont din largul repertoriu al
acelor tehnici diabolice -, le-ar ajuta să-l păstreze mereu în memorie pentru
bunătatea şi generozitatea lui!… Şi el le-a lăsat fără comentarii, deşi, foarte multe
dintre bunurile respective erau de mare preţ - şi material, dar şi sentimental! Şi toate
acestea, spre disperarea mamei sale, doamna Maria Georgescu: „Muiculiţă,
mamă, dacă te tot însori aşa mereu, o să ajungi în pielea goală…”.

8 BECHÉR s., adj. v. burlac, cavaler, celibatar, flăcău, holtei, necăsătorit.

62
Ulpiana Tănăsescu
Le-a lăsat şi a plecat cu sentimentul eliberării dintr-o lume care nu era a lui şi
pe care o suportase ca pe o povară a cine ştie cărui păcat! A plecat dintr-o lume
prin care, cu toată luciditatea şi maturitatea lui, orbecăia spre nu se ştia unde. În
atare situaţie de liber profesionist sentimental, pe (încă) tânărul şi crunt
dezamăgitul Petrişor Georgescu l-a bântuit o vreme gândul că nu mai are rost să
se mai aventureze în vreo altă încercare de viaţă în doi, de vreme ce căsnicia sa în
familie se dovedise de două ori a-i fi neprielnică, păguboasă, falimentară.
 Şi totuşi… În gara vieţii lui a mai oprit un tren. De la prima vedere, cu ochiul
lui de expert deja în problemă, şi-a dat seama că acel tren era de cursă lungă şi era
de mare clasă. Dar nu s-a grăbit să urce, deşi tentaţia a avut-o din primul moment.
A simţit că da, acela ar putea fi, într-adevăr, trenul vieţii sale. Un tren expres, numit
Crizantema. Nume de floare sublimă, rarisimă.
63
Crizantema, în diferite culturi spirituale ale lumii, este considerată ba floarea
de aur, ba floarea vieţii, ba simbolul soarelui răsare... La japonezi, Crizantema
reprezintă perfecţiunea, distincţia supremă a Japoniei fiind Ordinul Crizantemei.
În China, Crizantema se cultivă de peste 3000 de ani, iar o zicală chinezească
zice tocmai aşa: dacă vrei să fii fericit toată viaţa, apucă-te şi cultivă crizanteme. Şi
Petrişor s-a apucat gospodăreşte de grădinărit.
Sigur, dincolo de aceste considerente de ordin decorativ, lucrurile s-au
întocmit într-o firească poveste de viaţă. Tânăra Crizantema era o colegă a lui
Petrişor la Banca Centrală de Investiţii. O fire nobilă, gingaşă, modestă, sensibilă,
genuină, discretă, maleabilă, fire aristocrată, sociabilă, însă rezervată în acele
relaţii colegiale ce ar fi putut trezi eventuale suspiciuni.
Deşi licenţiată în ştiinţe umaniste, n-a profesat la catedră. S-a angajat
funcţionară la Bancă, poate, cine ştie, şi dintr-o chemare de familie, moştenindu-l
pe tatăl său, Marin Topală - director de Bancă la Slatina.Tatăl său ajunsese
director de Bancă după ce renunţase la cariera de ofiţer activ în primul Război
Mondial, calitate în care luptase pentru reîntregirea neamului şi a vetrei străbune
româneşti, devenită, vremelnic, România Mare.
Petre Georgescu era şef de serviciu la Bancă şi în acel serviciu „al lui” lucra şi
tânăra şi distinsa aristocrată cu nume de floare. Când privirile lor s-au întâlnit,
melancolic, pentru prima oară, şi-au putut citi mesajele sufletelor lor care
deschideau o poartă largă spre un viitor pe care, în taină, şi-l doreau fiecare. Un
viitor însă în care aproape că nu mai spera nici el, dar nici ea, care avusese o
experienţă nefericită de viaţă, într-o scurtă căsătorie cu un aviator, în urma căreia
a rămas cu o decepţie pe care o credea insurmontabilă. Citindu-i mesajul
sufletului în priviri, Petrişor a înţeles că sufletul ei zicea aşa: „Cred că el e omul
alături de care m-aş putea simţi bine în viaţă. Şi s-ar putea ca el să-mi fie
hărăzit…”. Desluşind corect mesajul, care corespundea exact cu cel din sufletul lui
către ea, domnul Petrică s-a apucat şi mai abitir de grădinărit, cultivând şi
întreţinându-şi floarea - Crizantema - în căldura şi generozitatea sufletului său.
Aşa se face că, la 23 iulie 1958, la Ofiţerul Stării Civile, aveau să spună amândoi un
„DA” ferm, din toată inima, cu toată convingerea.
Și, iată, la 23 iulie 2008, cei doi soţi aveau să-şi serbeze NUNTA DE AUR!
Vreme de peste 55 de ani de căsnicie onorabilă, despre care cei doi soţi îşi
aduceau aminte cu nostalgie de multe, multe momente savuroase din viaţa lor…

64
Petre Georgescu, student în anul al IV -lea la Academia Comercială

Inspectorul bancar Petre Georgescu, la 33 de ani.


Desen în creion, al pictorului Alec Ionescu – Băbeni, 1949
65
Crizantema Georgescu – ipostaze

66
Maria şi Petrache Georgescu, părinţii lui Petrişor
Petrache Georgescu, român macedonean din Republica Macedonia (fosta
Iugoslavie), a ajuns cam pe la anul 1900 în ţara-mamă, România. El a fost adus de
fratele său Ivancu Georgescu („nenea Vancu”), mai mare ca Petrache cu 20 de ani,
Ivancu fiind un mare şi prosper om de afaceri în Râmnic şi în zona Olteniei.
67
Maria Georgescu – mama lui Petre Georgescu

68
Foto sus: Absolvenţii clasei a IV-a de la Şcoala cu Ceas. În mijloc, pe scaun, învăţătorul
Bănescu, iar în spatele său, la umărul stâng, Georgescu Petrişor.
Foto jos: Colectivul anului al IV-lea de liceu, artişti amatori care organizau spectacole de
teatru în sala de gimnastică a şcolii. Mulţi dintre ei jucau în travesti, cu un succes formidabil la
public. In mijlocul imaginii, simpatica „fetiţă” îmbrăcată în alb, nu este altcineva decât… Petrişor
Georgescu. Cea de-a doua „fetiţă”, de pe acelaşi rând, era Petre Marinescu, şeful de promoţie,
devenit medic, decedat pe front. Între cele două „fetiţe” este Victor Corvin Papiu - cel cu pălărie, barbă
şi mustaţă. Pe rândul de sus, al doilea din dreapta, cu şapca pe cap, este Dumitrescu Spiridon
(Spirică), cel care, împreună cu un alt coleg eminent - Nicu Feţeanu, forma un „duet” extraordinar, cu
talente uimitoare în recitare (cunoşteau mii de versuri!), dar şi în muzică, teatru, desen, pictură…

69
Absolvenţii clasei lui Georgescu Petre - 1934. În centrul imaginii, pe scaun - dirigintele
lor, prof. Petre Drăgoescu, directorul liceului. Aproape toţi au performat în viaţă, mulţi
dintre ei făcând cariere strălucite. Iată câţiva dintre cei mai buni colegi ai lui Petrişor, pe
care și i-a mai adus aminte: 1. Georgescu Petre, protagonistul acestei cărţi de
Amintiri; 2. Vasiu Decebal, viitorul pilot al mareşalului Ion Antonescu; 3. Papiu
Victor Corvin, viitorul mare geolog român, profesor universitar, autor de cărţi şi
studii de specialitate, participant la numeroase congrese, conferinţe, sesiuni
ştiinţifice, simpozioane naţionale şi internaţionale; 4. Marinescu V. Petre, şeful
clasei, băiat excepţional, a urmat Medicina. Înrolat în armată în calitate de medic, a
murit pe frontul de la Odesa; 5. Costache, uriaşul clasei (peste doi metri înălţime),
cânta la contrabas în orchestra şcolii, făcând giumbuşlucuri de tot hazul cu un
contrabas uriaş, de 3,5 metri. A urmat Facultatea de Drept şi a profesat avocatura;
6. Livezeanu Ion (Ionel), un tânăr de toată isprava, foarte inteligent, recitator de
mare clasă, cu o dicţiune de excepţie, o voce baritonală de largă amploare. Avea însă
o deficienţă de vedere, purtând ochelari puternici încă din şcoală, de 16 dioptrii.
Fapt care nu l-a împiedicat să devină un jurist foarte apreciat, profesând avocatura;
7. Ciuinel Gheorghe, venit de la Drăgăşani, a ajuns jurist, profesând câţiva ani
avocatura, după care a intrat în armată, ofiţer; 8. Popescu Gheorghe (Gimblă); 9.
Popescu Gheorghe – Pietrari, jurist, a profesat avocatura; 10. Rovelli Ernesto, fiul
antreprenorului italian Rovelli, stabilit de multă vreme cu familia la Râmnic,
Rovelli-tatăl fiind cel care a construit tunelurile de cale ferată pe linia Râmnicu-
Vâlcea – Sibiu; 11. Bică Mihail: 12. Scăeşteanu Gheorghe, a urmat Politehnica,
inginer constructor.

70
AMINTIRI

DIN

RĂZBOI

71
72
MĂCELUL DE LA
PĂDUREA ŢIGANCA

La sfârşitul lunii iunie 1940, prin cele două ultimatum-uri ale U.R.S.S.
(Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste), din 26 şi 27/28 iunie, adresate
Guvernului României, ţării noastre i se răpea un teritoriu de 50.762 kmp şi o
populaţie de aproape patru milioane de locuitori: Basarabia, cu suprafaţa de
44.500 kmp şi o populaţie de 3.190.000 locuitori, şi Bucovina de Nord, în
suprafaţă de 6.262 kmp, cu 596.000 de locuitori. Din întreaga suprafaţă răpită,
4.021.086 ha erau teren agricol, iar din cele aproape 4 milioane de cetăţeni, 53,49
la sută erau români, 10,34 la sută ruşi, 15,30 la sută ucraineni şi ruteni; 7,27 la
sută evrei, 4,91 la sută bulgari; 3,31 la sută germani, 5,12 la sută - alţii.
Tot atunci ne-a fost răpit şi ţinutul Herţa, care nici măcar nu făcea obiectul
acelor ultimatum-uri. Actul samavolnic de rupere din pământul străbun a unor
importante părţi de ţară, a stârnit în rândul poporului român, la toate nivelurile,
în toate straturile sociale, un imens val de mânie şi revoltă. Mânie, revoltă şi ură
de nestăvilit împotriva colosului Imperiu Roşu de la Răsărit şi Miază-Noapte,
care, de-a lungul istoriei, ne-a jucat şi ne-a judecat după propria-i voinţă, după
interesele-i proprii. Mânie şi revoltă în rândurile poporului, agitaţie maximă în
rândurile clasei politice - mereu dezbinată în România - reproşuri grave adresate
Guvernului şi Regalităţii din partea întregii societăţi, pentru faptul inadmisibil că
România a acceptat cu atâta uşurinţă să ni se ia Basarabia şi Bucovina de Nord,
acea moştenire sfântă de la Ştefan cel Mare şi de la înaintaşii lui. A acceptat fără
ripostă, fără să tragă nici măcar un foc de armă!
Clocotul revoltei n-avea să se domolească deloc în timp. Dimpotrivă. A
crescut mereu în intensitate, cu atât mai mult cu cât, la foarte scurtă vreme, în
luna august a aceluiaşi an fatidic – 1940, României avea să i se mai producă o
rană extrem de gravă şi de dureroasă: ruperea unei alte părţi de ţară, de data asta
Nord-Vestul Transilvaniei, în suprafaţă de 43.500 de kilometri pătraţi, cu o
populaţie de 2,6 milioane de locuitori, în majoritate covârşitoare români, şi
dăruirea ei, plocon, Ungariei Hortyste. Cruntă şi blestemată dezmoştenire! Se
producea acest rapt mişelesc, prin criminalul pact Ribbentrop - Molotov. Un
Diktat care n-a fost ratificat niciodată, de nimeni! Furtul se producea, deci, prin
înţelegerea şi voinţa de fier a celor doi giganţi, a celor două ţări „frăţeşti” –
Germania şi URSS, care fraternizaseră în tâlhăria la drumul mare!
La 7 septembrie 1940, în urma Tratatului de la Craiova, România avea să
piardă şi sudul Dobrogei - Cadrilaterul, în favoarea Bulgariei. În total, în numai 74
de zile, România pierduse la „masa verde” teritorii în suprafaţă de 101.129 kmp,
cu 6.821.007 locuitori!
După exact un an de la comiterea acestor atentate criminale de extremă
gravitate asupra României, neavând altă variantă şi fiind ameninţată din toate
73
părţile, ţara noastră s-a aliat cu Germania şi a pornit lupta alături de ea împotriva
URSS. La 22 iunie 1941, când forţele noastre armate erau deja în poziţie de luptă,
Generalul Ion Antonescu a rostit celebrul şi vibrantul Ordin către Armata Română:
OSTAŞI,
V-am făgăduit din prima zi a noii Domnii şi a luptei mele naţionale să vă duc la
biruinţă; să şterg pata de dezonoare din cartea Neamului şi umbra de umilire de pe
fruntea şi epoleţii voştri. Azi, a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor
strămoşeşti şi a bisericii, lupta pentru vetrele şi altarele româneşti de totdeauna.
OSTAŞI,
Vă ordon: treceţi Prutul ! Sdrobiţi vrăjmaşii din răsărit şi miază-noapte. Desrobiţi
din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia
străbună a Basarabilor şi codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre.(…).
Înainte! Fiţi mândri că veacurile ne-au lăsat aci straja dreptăţii şi zid de cetate
creştină. Fiţi vrednici de trecutul românesc!
OSTAŞI,
Înainte! Să luptaţi pentru gloria Neamului. Să muriţi pentru vatra părinţilor şi a
copiilor voştri. Să cinstiţi prin vitejia voastră amintirea lui Mihai Vodă şi a lui Ştefan
cel Mare, a martirilor şi eroilor căzuţi în pământul veşniciei noastre cu gândul ţintă
la Dumnezeu. Să luptaţi pentru desrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi Bucovinei,
pentru cinstirea bisericilor, a vieţii şi a căminurilor batjocorite de păgânii
cotropitori. Să luptaţi pentru a ne răzbuna umilirea şi nedreptatea.V-o cere
Neamul, Regele şi Generalul Vostru.
OSTAŞI,
Izbânda va fi a noastră. La luptă!
Cu Dumnezeu înainte !
*
Cu acest imbold, cu acest îndemn de a porni sfânta bătălie pentru dezrobirea
neamului şi a pământului străbun, cu un entuziasm delirant, ostaşul român s-a
avântat în luptă cu ardoare, cu îndârjire, simţind chemarea dureroasă şi
stăruitoare a sângelui comun ce trebuie să pulseze viaţă deopotrivă dincolo şi
dincoace de Prut.
Însă, trecerea Prutului a fost foarte costisitoare. Sute şi sute de trupuri ale
înflăcăraţilor noştri ostaşi au căzut secerate de mitralierele duşmane, care, atunci,
în noaptea de 22 iunie 1941, îi aşteptau lacome dincolo. Apa râului s-a înroşit de
puhoiul de sânge şi şi-a ieşit din matcă de atâtea trupuri fără viaţă care-i
umpluseră pe alocuri până la refuz albia, înecând-o.
Terifiantă, cutremurătoare imagine a morţii!
De altfel, ulterior, tehnicienii noştri militari au criticat vehement hotărârea
comandantului Corpului 5 Armată Român de a ataca în acea zonă aflată sub
teribilul foc al inamicului, zonă unde sovieticii, prevăzând că acesta ar fi un posibil
culoar de trecere a Prutului de către armata română, şi-au construit un puternic
sistem de fortificaţii, amplasând acolo forţe cu o impresionantă capacitate de rezistenţă.
74
Mai departe, în iureşul ce se cerea continuat în marş forţat spre Răsărit, lupte
crâncene s-au dat în preajma satelor Ţiganca, Epureni, Stoeneşti, Stoianovka,
Bogdăneşti, Cania, în casele şi pe colinele unde sovieticii se organizaseră cu
fortificaţii şi cazemate extrem de rezistente şi cu un puternic arsenal de război, în
întreaga zonă, dar îndeosebi în imensa şi celebra pădure Ţiganca. Aici, în pădure,
era unul dintre cele mai bine organizate puncte strategice şi tactice ale armatei
sovietice. În plus, imensul lor avantaj era că beneficiau de configuraţia geografică
a terenului, care le era net favorabilă. Ei se organizaseră cu puternice forţe de
rezistenţă în locuri bine amplasate, pe dealuri, cu adăposturi întărite cu fortificaţii,
în timp ce ostaşii români înaintau cu mare greutate în câmp deschis, prin
mlaştinile din lunca Prutului, fără să poată fi însoţiţi şi de armamentul greu atât
de necesar. Locul era expus total necruţătorului foc inamic. Bateriile de artilerie
grea sovietică, mitralierele amplasate şi camuflate în pădure şi pe dealurile din
preajmă bine fortificate, forţele terestre de infanterie, tancurile şi forţele aeriene
sovietice au opus o rezistenţă de neimaginat.
Luptele de la Ţiganca, unde s-au înfruntat forţe militare impresionante nu
numai sub raport numeric, ci şi în privinţa potenţialului tehnic, tactic şi strategic,
au durat de la 2 la 15 iulie 1941 fără întrerupere, cu atacuri şi contraatacuri
violente, susţinute zi şi noapte, adeseori pe ploaie torenţială şi cu frecvente
atacuri corp la corp, cu lupte crâncene şi încleştări la baionetă.
Aviaţia noastră a avut şi ea un rol foarte important, determinant chiar în
distrugerea cuibului extrem de puternic din pădure. După nenumărate raiduri de
vânătoare şi după lansarea a zeci de tone de bombe, inclusiv bombe incendiare, a
aruncat, în cele din urmă, şi butoaie cu benzină peste pădure, producând un
incendiu devastator, în care au ars de vii şi oameni şi caii de artilerie şi mare parte
din arsenalul de luptă. Cu focul din cer, aşadar, a fost dizlocată şi nimicită
puternica fortăreaţă sovietică din pădurea Ţiganca…
Între timp, armatele sovietice în retragere disperată, folosind binecunoscuta
şi rodnica tactică a “pământului pârjolit”, dinamitau şi distrugeau bisericile,
şcolile, sediile instituţiilor administrative, distrugeau depozitele de alimente şi de
carburanţi pe care nu le puteau lua cu ei în iuţeala cu care trebuia să fugă din calea
urmăritorilor, demontau şi transportau departe, în Est, fabrici şi obiective de
interes economic necesare pentru industria de război, şinele de cale ferată,
bunuri şi obiective care puteau fi evacuate, astfel încât nimic important să nu
cadă în mâna inamicului.
În retragerea disperată din faţa duşmanului de moarte, sovieticii au distrus în
Basarabia, prin dinamitare, bombardare şi incendiere, zeci şi zeci de biserici, zeci
şi zeci de sedii de instituţii publice, aproape 100 de sedii - cele mai de seamă - ale
administraţiei de stat, 28 de şcoli, sumedenie de capacităţi industriale de
producţie şi multe, extrem de multe alte obiective de mai mică sau mai mare
importanţă, astfel ca, pe cât posibil, să nu rămână nimic valoros în folosul ocupantului.
75
Capitala Basarabiei, Chişinăul, a fost distrusă aproape complet de celebrele
“batalioane de distrugere” constituite în acest scop. Casa Parohială şi Mitropolia -
clădiri monumentale, Liceul Mihai Eminescu, Primăria Chişinău, gara feroviară,
clădirile comerciale, industriale şi publice importante, uzina de apă şi uzina
electrică au fost distruse total prin minare, incendiere şi bombardare. Aproape
jumătate din patrimoniul construcţiilor civile a fost distrus total sau a fost foarte
grav avariat.
Pe 15 iulie, groaznicele încleştări din zona Fălciu - Ţiganca s-au încheiat
victorios pentru armata noastră, dar cu un bilanţ dintre cele mai dureroase: cele
două Divizii române din cadrul Corpului 5 Armată angrenate în aceste lupte au
înregistrat pierderi enorme: 6.222 de militari la Divizia 21 Infanterie şi 2.473 la
Divizia de Gardă. Cutremurător!
Şi acesta era doar începutul marii grozăvii, când aici, spre deosebire de alte
linii ale frontului, nu se înaintase decât trei kilometri în Răsărit, dincolo de Prut.
Cam cât zece lungimi de aruncare cu praştia!
Aici, în zona comunei Ţiganca, în localităţile din împrejurimi, serviciile
auxiliare ale armatei necombatante din care făcea parte şi tânărul sublocotenent
Petre Georgescu din Regimentul 2 Dorobanţi Vâlcea, au avut enorm de lucru
după îndepărtarea frontului spre Est. Zile în şir au cărat cu căruţele morţii de pe
dealuri şi văi, din smârcuri şi de peste tot pe unde-i prinsese tragicul sfârşit. I-au
înmormântat creştineşte, în imense gropi comune (cimitire de campanie), după
ce, în prealabil, au fost identificaţi şi consemnaţi în evidenţele de front.
Apoi, în perioada anilor 1941 - 1944, când Basarabia a fost iarăşi sub admi-
nistraţie românească, acele improvizate locuri de veci, cu toată pădurea lor de
cruci şi de morminte, au fost împrejmuite şi amenajate după rigorile creştine. În
timpul din urmă, fuseseră amenajate peste 25 de cimitire de campanie. La cel din
dealul Epureni - Ţiganca au fost înhumaţi, în nouă mari gropi comune, 1.020 de
eroi ai neamului; la Cania, în vecinătate: 938; în alte localităţi din Basarabia, la fel -
Chişinău: 232; Miclăuşeni: 350; Soroca: 455; Tighina: 518; Vigoda, lângă Odesa:
2.245 (!), şi dimensiunea apocaliptică a morţii poate continua în expresia atât de
rece şi nemiloasă a cifrelor!...
După încheierea cumplitului război şi luarea Basarabiei din nou sub
stăpânirea URSS, toate cimitirele eroilor noştri şi însemnele comemorative de
război au fost demolate şi profanate în chip barbar de regimul bolşevic. Peste cele
de la Epureni - Ţiganca şi Stoianovka, zeloşii ciocli roşii au trecut cu buldozerele,
au nivelat terenul şi i-au dat altă folosinţă. În aceste locuri, peste fostele morminte,
a fost amenajată iniţial o mare fermă de vaci, care aveau printre ele, desigur, şi
destui BOI. Fermă care, se spune, a ars în urma unui trăsnet al cărui fulger
năprasnic a vrut să bată, probabil, prin dreapta mânie a lui Dumnezeu, păcatul
sataniştilor care au tulburat somnul de veci al Eroilor neamului românesc, jertfiţi
în numele unui ideal sfânt: idealul reîntregirii vetrei străbune a Marelui Ştefan.
76
Vatră aflată şi astăzi în greu suspin, cu mari şi grele şi dureroase lipsuri la
inventarul strămoşesc.
După ferma de vaci arsă de trăsnet s-a amenajat acolo, pe acelaşi loc sfânt, o
fermă de PORCI, bătută şi ea de aripa neagră a destinului care a trimis-o în
faliment, iar mai apoi, s-a dat în folosinţă, tot acolo, o stână de oi întovărăşite şi
vegheate straşnic, îndeaproape, de nelipsiţii şi faimoşii ei MĂGARI.

Foto Gh. Stancu 15 noiembrie 2015

CIMITIRUL EROILOR ROMÂNI


Inaugurat în anul 2006, de ZIUA EROILOR
În Cimitirul de la Țiganca își dorm somnul de veci 1020 de
E R O I R O M Â N I, CUNOSCUȚI ȘI N E C U N O S C U Ț I
Dintre cei 1020, au fost identificați 830, careși sunt trecuți cu nume,
prenume, gradul militar și unitatea din care au făcut parte, pe 9 plăci
comemorative, din marmură neagră. Crucile albe din cimitir au inscripția
EROI ROMÂNI NECUNOSCUȚI, scrisă cu litere în relief, lipite pe tăblițe
metalice negre. Poarta monumentală din lemn, sculptată artistic, este opera
meșterului popular Ilie Bența din Bârsana – Maramureș.
Acest C I M I T I R D E O N O A R E a fost reconstruit și modernizat de
OFICIUL NAȚIONAL PENTRU CULTUL EROILOR

77
Foto Gh. Stancu 15 noiembrie 2015

Așa arată plăcile comemorative din marmură neagră (9 la număr),


pe care sunt trecute numele celor 830 de ostași români identificați,
dintre cei 1020 căzuți în zona comunei Țiganca și înhumați aici.

Foto Gh. Stancu 15 noiembrie 2015

RIDICAT LA DATA DE 25 OCT. 2004 ÎN MEMORIA OSTAȘILOR


ROMÂNI CĂZUȚI AICI ÎN CEL DE-AL II-LEA RĂZBOI MONDIAL
78
Foto Gh. Stancu 15 noiembrie 2015

Cimitirul milit ar CANIA,


amenajat în cimitirul civil al satului, aflat în vecinătatea
Cimitirului Țiganca. La Cania sunt înmormântați 938 de EROI ROMÂNI
NECUNOSCUȚI, căzuți în luptele din vara anului 1941, la trecerea Prutului

Foto Gh. Stancu 15 noiembrie 2015

Pe soclul Troiței din Cimitirul Cania citim inscripția donatorului:


În onoarea ostaşilor români căzuţi pentru eliberarea patriei.
Troiţă donată de Grigore Caraza, Piatra-Neamţ
79
COLONELUL
COSMA ANGELO

Prima mobilizare pe front a tânărului ofițer vâlcean Petre Georgescu a fost


chiar în vara anului 1941, când România a intrat în război alături de Germania, în
scopul declarat de redobândire a pământului străbun al Basarabiei, Bucovinei de
Nord şi al ţinutului Herţa, ca şi al Transilvaniei, răpit poporului nostru, tâlhăreşte,
cu un an înainte, prin criminalul Diktat de la Viena.
Mobilizat în cadrul Regimentului 2 Dorobanţi-Vâlcea, Georgescu Petre a fost
repartizat ca ofiţer de intendenţă la serviciile auxiliare din spatele frontului. După
schimbarea unui comandant paranoic, la comanda detaşamentului său a venit un
comandant de strălucită carieră militară şi de un excepţional caracter uman -
colonelul Cosma Angelo. Un ofiţer superior cu o ţinută civică, intelectuală şi
militară aleasă, distingându-se şi printr-o cultură de excepţie.
Colonelul Cosma Angelo a crescut şi s-a format în armată de mic, fiind copil de
trupă, iar în primul Război Mondial, când avea doar 17 ani, a participat ca
cercetaş, fiind rănit şi purtând acum pe mâneca tunicii însemnul de rănit în
război. Multe calităţi avea acest ofiţer superior de o rară eleganţă, nobleţe şi
prestanţă fizică, impresionând şi prin educaţia muzicală, cunoscând bine tainele
pianului, dar şi pe cele ale instrumentelor cu coarde şi instrumentelor de suflat.
Între tânărul ofiţer de intendenţă şi noul său comandant s-a creat de la
început o simpatie reciprocă, o relaţie apropiată, ca de la tată la fiu şi invers. Iar
pentru a-l şti mai în siguranţă pe tânărul rezervist, comandantul Cosma Angelo
l-a luat lângă el, făcându-şi-l aghiotant. Erau aproape de nedespărţit, aveau multe
afinităţi şi gusturi comune, iar seara, după ce făceau bilanţul zilei abia încheiate şi
pregăteau minuţios activităţile pentru ziua următoare, îşi povesteau fel şi fel de
întâmplări - amuzante sau dramatice, nostalgice sau pur şi simplu de fapt divers
ori cu puternică încărcătură sentimentală -, colonelul având un har înalt şi în
domeniul povestirii, în arta oratorică.
Într-un târziu, cam pe la sfârşitul campaniei din Basarabia, tânărul ofiţer Petre
Georgescu a înţeles şi motivul principal pentru care comandantul manifesta faţă
de el o grijă deosebită, specială, paternă. Colonelul avea acasă, la Braşov, trei copii,
faţă de ei şi de soţie mărturisindu-şi adesea un dor nesfârşit, mistuitor. Primul
dintre copii era o fată, trecută uşor de 20 de ani. Era de vârsta căsătoriei şi
distinsul colonel şi-l dorea nespus de mult ca ginere pe aghiotantul său Petrică
Georgescu. I-a făcut această confidenţă mult mai târziu, destul de voalat, în
preajma despărţirii din prima campanie de mobilizare pe front, în timpul
retragerii în ţară pentru refacere, după ocuparea Odesei.
Cu toată această grijă paternă faţă de subalternul său, comandantul n-a
rezistat insistenţei stăruitoare a tânărului ofiţer de a merge în tranşeele morţii
80
din luptele crâncene pentru asediul Odesei, deşi el n-avea astfel de atribuţii,
cerinţa aceasta a lui fiind un lucru absurd, ieşit din comun, întrucât el nu era ofiţer
de carieră, activ. Era ofiţer de intendenţă, rezervist, fără instrucţia de luptă. Cu
toate acestea însă tânărul rezervist ceruse cu insistenţă să meargă în focul iadului
din linia întâi a frontului, unde ostaşii români erau seceraţi cu sutele în atacurile
pentru asediu şi în replicile furibunde, apocaliptice ale inamicului. Ceruse aşadar
să meargă acolo, şi o făcuse în primul rând fiindcă îl impresionase profund frica
groaznică a unui ofiţer de infanterie trimis pe poziţie, frică devastatoare, care-l
adusese pe infanterist aproape în pragul demenţei. După starea de groază pe care
o trăia era uşor de crezut că, pentru evitarea intrării în luptele din tranşee, acel
ofiţer combatant era înclinat mai bine să dezerteze ori să-şi zboare creierii cu
arma din dotare.
Sigur, o asemenea solicitare a tânărului rezervist de a merge el în locul acelui
ofiţer pe linia de atac era similară cu condamnarea la moarte, era pur şi simplu o
solicitare de a i se permite sinuciderea!
Şi totuşi, în cele din urmă, comandantul a consimţit, îngăduindu-i să intre în
tranşeele din prima linie de luptă. A făcut-o cu rupere de suflet, înţelegând şi
entuziasmul, poate prea exagerat şi necugetat al tânărului său subaltern, dar
înţelegând şi disperarea până la paroxism a acelui ofiţer activ, deci ofiţer de
carieră, ajuns în pragul alienării mintale. Şi mai era de înţeles un lucru: că
hotărârea categorică şi solicitarea stăruitoare, imperativă a tânărului ofiţer Petre
Georgescu de a-şi risca viaţa printr-o astfel de acţiune sinucigaşă nu avea ca
motivaţie doar starea de compasiune faţă de ofiţerul respectiv, bântuit de stafia
morţii. Aici era şi o importantă doză de nebunie, de bravadă, un spirit cumva
aventurist, deşi despre el nu se putea spune în niciun caz că era un aventurier.
Dar mai era şi altceva, încă mai potenţator: era şi la el acel entuziasm, acel
patriotism, care, în manifestarea lui, mergea uneori până la fanatismul acela care-
i marca profund şi-i mobiliza dumnezeieşte pe ostaşii români de a lupta cu arma
în mână, cu orice mijloace, gata oricând pentru sacrificiul suprem, în pornirea şi
chemarea ancestrală de a zdrobi duşmanul care a atentat la bunul nostru,
răpindu-ne în chip barbar pământul strămoşesc al cărui nume sfânt este
Basarabia, Bucovina de Nord şi micul ţinut Herţa. Nume scris de prea multe ori, cu
prea mult şi prea fierbinte sânge românesc…
Două săptămâni de iad cumplit a suportat sublocotenentul Petre Georgescu
în tranşeele cu schimburi crâncene de focuri aducătoare de moarte. Acolo, unde
sute şi sute de camarazi sfârtecaţi de obuze rămâneau pe câmp în urma fiecărui
atac sau contraatac inamic, jertfiţi pentru idealul sacru al apărării pământului
străbun, cu preţul vieţii. Apoi, prin ordin de front al comandantului Cosma Angelo,
tânărul intendent a fost scos din tranşee, din acele subterane ale morţii şi adus
înapoi la comandament. Colonelul avea nevoie expresă de el, ca aghiotant de

81
nădejde, dar avea nevoie şi de liniştea de a-l şti ceva mai la adăpost pe acest entuziast
şi devotat ofiţer.
Ploile abundente şi reci de la sfârşitul lunii octombrie şi începutul lui
noiembrie 1941 creau deja greutăţi enorme armatei. Terenul era foarte umed,
drumurile de acces deveniseră impracticabile. Trupele se mişcau tot mai anevoie,
îndeosebi tehnica de luptă de mare calibru era foarte greu de deplasat, cu
tracţiune animală, în zonele de manevră solicitate de starea războiului. Armata
din spatele frontului, cu toată recuzita cu care servea armata combatantă, se
mişca şi ea extrem de greu. Brutăriile de campanie, care erau nişte utilaje foarte
grele, primitive, trase de multe perechi de boi, se afundau până la osiile roţilor în
noroiul clisos. La un moment dat, n-au mai putut fi scoase din noroi pentru a
continua drumul şi a ţine aproape de frontul în mişcare. Timp în care trupele de
combatanţi se îndepărtau mereu, înaintând ca tăvălugul în adâncul frontului, în
Est, urmărind cu înverşunare inamicul în retragere, pentru a nu-i lăsa răgazul
odihnei şi al organizării pentru rezistenţă. Serviciile de aprovizionare se
împotmoliseră cu totul şi staţionau în disperarea de a găsi calea salvării. Ostaşii
nu mai aveau pâine. Vremea le era tot mai potrivnică, tot mai urâtă, umedă,
friguroasă, ţinuta de iarnă încă n-o primiseră, hrana începuse şi ea să lipsească,
toate acestea creând o situaţie extrem de critică la nivelul comanda-mentului. Iar
în astfel de situaţii extreme se impun soluţii extreme...
Atunci, în ziua în care brutăriile s-au împotmolit şi trupa avea să rămână
pentru a doua zi fără pâine, comandantul Cosma Angelo a lucrat cu disperare,
căutând şi făcând planuri de rezolvare urgentă a situaţiei. Iar seara, cu un aer
foarte grav, l-a abordat pe tânărul său aghiotant:
- Ia loc, Petrică, şi ascultă foarte atent! Suntem pe muchie de cuţit cu hrana
pentru ostaşi. Brutăriile n-au mai putut fi urnite din noroi nici până acum. Sunt,
practic, scoase din folosinţă. Nu ne mai putem servi de ele deocamdată. Ceea ce
creează o stare foarte serioasă de alarmă. Uite ce avem de făcut -, zise el cu un aer
foarte grav, desfăşurând şi prezentându-i nişte hărţi ale zonei şi câteva planuri
desenate minuţios şi însemnate cu diverse culori şi steguleţe. Pâinea pentru
ostaşi trebuie s-o asigurăm obligatoriu de la populaţia din zonă! Îţi iei o grupă de
trei soldaţi bine înarmaţi, cu pistoale automate şi muniţie de război şi vă duceţi în
fiecare casă din localităţile pe care le ai însemnate aici pe hartă şi pe planşele
astea pe care le-am făcut astăzi, unde am detaliat toate amănuntele necesare.
Sunt localităţi disparate, întinse pe distanţă de 30 - 35 de kilometri. Avem nevoie
de 10.000 de pâini de câte un kilogram. Zece tone de pâine care trebuie să ne fie
predate de populaţie până mâine, cel târziu la ora 12! Intraţi în noaptea asta în
fiecare casă şi vă orientaţi în ce stare se află oamenii. Unii sunt ceva mai avuţi, alţii
sunt săraci, iar cei mai mulţi sunt foarte săraci, nu au nici după ce bea apa. Mulţi
sunt de-a dreptul muritori de foame. Te orientezi la faţa locului, nu iei pielea de pe
ei. Le expui situaţia, îi somezi că e un ordin al armatei de ocupaţie, căreia trebuie
82
să se supună necondiţionat, şi, în funcţie de cum apreciezi că poate fiecare
gospodărie, le ordoni să facă 5 - 7 – 10… pâini de câte un kilogram până dimineaţă!
(În vreme de război, armata de ocupaţie poate face rechiziţii „oficiale” de
alimente, utilaje şi diverse echipamente tehnice de care consideră că are nevoie de la
populaţie, animale şi furaje pentru ele, diverse materiale de construcţie sau pentru
alte trebuinţe. Dar, când lucrurile sunt scăpate de sub control sau când ostaşii se află
sub groaznicul imperiu al sentimentului de răzbunare, ei se pot deda şi la acte grave,
barbare, de violenţă şi vandalism împotriva populaţiei civile, cu devastări şi distrugeri
de bunuri, cu violuri bestiale, cu crime şi alte orori…).
- Petrică, dragă, îi zise cu gravitate colonelul Cosma Angelo. Vezi că prima
reacţie a oamenilor e de aşteptat să fie de revoltă, de împotrivire, de plângere că
nu au cu ce, nu au de unde, că războiul ăsta nenorocit i-a adus în sapă de lemn şi
aşa mai departe. Nu te laşi impresionat de văicărelile lor. Nu e timp şi nu e nici loc
de lamentări. N-avem încotro. Nu pierzi timpul cu tocmeala. Trebuie să nu te laşi
copleşit de rugăminţile, de disperarea şi de plânsul lor. Acţiunea noastră se cere a
fi una energică şi rapidă, de pe picior de forţă, nu de milogeală, de umilinţă. Că aşa
nu facem nimic. O spun cu toată durerea, dar asta e o situaţie de natură militară,
unde, repet, nu e loc de tocmeală. În cazul că se continuă refuzul şi mai ales dacă
observi rea-credinţă, ordoni foc de armă. Se trage un glonţ în tavan şi atunci se
face linişte de mormânt. Apoi, treci la controlul amănunţit al casei, peste tot, pe
sub pat, în pod, în grajd…, căutând făina pe unde o au ascunsă. Şi atunci, vor cădea
la înţelegere. Îi notezi pe fiecare, faci tabele cu situaţia clară, îi pui să semneze de
luare la cunoştinţă a ordinului şi îi avertizezi că neexecutarea se pedepseşte cu
glonţul. Pleci imediat şi dimineaţă îmi prezinţi raportul de misiune îndeplinită! Nu
mai e de pierdut niciun minut, e deja seară!
Colonelul vorbise foarte grav şi foarte afectat, iar aghiotantul Petrică îşi dădea
seama, simţea cu îngrijorare până în adâncul sufletului că atitudinea aceasta a
comandantului său, pe care nu i-o văzuse şi nu i-o bănuise niciodată astfel,
reclamă într-adevăr o situaţie extremă. Dar nu-şi putea închipui cum şi de ce s-a
gândit comandantul să-l trimită chiar pe el, tocmai pe el (!), să execute o
asemenea misiune pe care, în sinea lui, deşi o vedea strict necesară şi o înţelegea,
acceptând ca fiind singura în măsură să-i scoată din impas, o considera totuşi
absurdă, ceva imposibil de îndeplinit! Ceva care, oricum, nu era pentru el, nu era
în niciun caz de rangul lui!
Având în vedere şi relaţiile foarte apropiate între ei, Petre Georgescu nu
concepea ca bunul lui şef, pe care îl diviniza, realmente, să-i facă lui una ca asta,
să-l pună să execute o asemenea grozăvie! Aşa că, deşi simţea atmosfera deosebit
de încărcată, înţelegând fără doar şi poate gravitatea lucrurilor, îşi luă totuşi
îndrăzneala şi zise, pe tonul familiar obişnuit între ei, însă cu o uşoară teamă, cu o
rezervă de rigoare:
- Eu cred că glumiţi, domnule colonel! Cine poate executa un asemenea ordin?!
83
Dar, în acea clipă, colonelul s-a ridicat brusc în picioare, şi, cu un adânc oftat
de durere, a ordonat foarte sobru şi categoric, milităreşte, aproape răstit,
nelăsând nicio posibilitate de altă interpretare:
- Domnule sublocotenent, drepţi! Stânga-mpre-jur şi executarea! Mâine, în
zorii zilei, raportarea de îndeplinire a misiunii!!!
Ordinul a căzut ca un trăsnet paralizant. Burniţa rece de afară şi întunericul
de iad făceau şi mai mult să sporească în mintea ofiţerului executant starea de
bulversare, de incertitudine, de revoltă cumplită, de contradicţie flagrantă, gravă,
a sentimentelor lui faţă de cel pe care, până în clipa acestui ordin infernal, îl
divinizase. Şi-a încropit la iuţeală grupa cu soldaţii de intervenţie şi a pornit la
drum. A pornit în beznă, în necunoscut.
Îndârjit şi frământat acum de gândul tot mai agresiv, mai obsedant de a
abandona funcţia de aghiotant şi de a se izola, de a se îndepărta definitiv de acest
comandant pe care îl vedea acum ca pe un monstru, tânărul discipol căuta în
mintea-i înfierbântată calea cea mai elegantă, totuşi, pentru a motiva cererea sa
de plecare din slujba colonelului, astfel încât acesta să accepte şi să înţeleagă
situaţia, să nu rămână cu impresia că s-a retras pentru că îl deranjase şi îl
revoltase până la umilinţă acest ordin cu totul stupid, care ştergea dintr-o dată,
totalmente şi definitiv, afecţiunea şi adoraţia lui faţă de distinsul cucernicul şi
elegantul domn colonel Cosma Angelo!
O luase voiniceşte, îndârjit, înaintea ostaşilor, strângând şi scrâşnind puternic
din dinţi, cuprins de tensiunea revoltei mocnite, înăbuşite, pătruns de febra
pornirii de răzbunare atroce pe fostul său idol. Îi auzea şi pe ostaşii din spate
comentând injurios şi dezaprobând un astfel de ordin imposibil şi aberant, dar nu
solidariza în fapt cu ei, făcându-se că nu-i aude. El trebuia să fie, să rămână un
exemplu de dăruire, de ataşament profund faţă de cauza armatei, faţă de
comandantul lor. Aşa că mergea îndârjit înainte, cu pas de marş forţat, ca la un
ordin de asalt într-o luptă pe viaţă şi pe moarte. Era ca şi când ar fi ordonat, pe
frontul de luptă: Ostaşi, la atac! După mine, înainte!
Ferm hotărât să îndeplinească ordinul comandantului - nici nu se putea
refuza un ordin, de orice natură ar fi fost! -, era la fel de ferm hotărât să
îndeplinească şi ordinul său drastic, ordinul propriu, dat de el sieşi, de a rupe
definitiv şi irevocabil relaţia de cordialitate cu superiorul său drag.
Crezând că deja şi-a obişnuit ochii cu bezna, care, împreună cu burniţa rece şi
cu mocirla de jos le îngreuna fantastic misiunea, a stins anemica lanternă, fiindcă,
oricum, nu-i era de prea mare folos. Şi apoi se gândea s-o „menajeze”, fiindcă s-ar
putea să aibă mai mare nevoie de ea mai încolo, în viul nopţii, prin cine ştie ce
coclauri sălbatici. Mergea îndârjit, trăgând după el grupa de soldaţi care nu mai
conteneau cu vociferarea „în surdină”. Dar, peste numai o sută-două de paşi,
ofiţerul se trezi alunecând, răsucindu-se pe un picior şi rostogolindu-se într-o
viroagă pe fundul căreia curgea un pârâiaş. Acolo s-a oprit! Cu greu, cei trei ostaşi
84
l-au scos din acea viroagă, înnodându-şi betele şi centurile şi aruncându-i
„coarda” cu care l-au tras înapoi în sus, pe malul abrupt şi alunecos al râpii. Apoi,
s-a trecut urgent şi cu toată înverşunarea la treabă, după ce militarii au curăţat cu
baionetele noroiul gros şi unsuros de pe hainele comandantului lor de grupă.
Oamenii din prima locuinţă în care au intrat, îngroziţi de ceea ce li se cerea, au
început cu tânguirile. Dar focul de armă tras în tavan şi ameninţarea cu pedeapsa
capitală pentru nesupunere şi neexecutarea ordinului armatei de ocupaţie, i-au
îngrozit de-a dreptul şi i-au făcut să cedeze, să accepte solicitarea, obligându-se
prin semnătură să se conformeze acelui ordin veninos, nenorocit, diabolic.
La fel s-au petrecut lucrurile până către dimineaţă, de-a lungul şi de-a latul
întregului traseu, în toate localităţile din zonă, unde oamenii, de voie, de nevoie, a
trebuit să se supună și să execute necondiționat ordinul.
A fost nevoie de foarte multe cartuşe de ameninţare trase în casele celor
treziţi în puterea nopţii, case în care erau doar femei, copii - uneori mulţi copii - şi
bătrâni bolnavi, lipsiţi de orice apărare. Erau treziţi şi puşi să facă pâine pentru
ce? Pentru hrănirea cotropitorilor!
Ordinul a fost îndeplinit! Spre zorii zilei, sublocotenentul Petre Georgescu şi
grupa lui de soldaţi se întorceau victorioşi la comandament. Erau istoviţi şi
hămesiţi, dar cu sentimentul îndeplinirii unui ordin pe care îl consideraseră la
început imposibil, inuman şi absurd, catastrofic şi infernal şi pe care acum îl
considerau doar… inuman şi în parte absurd. Păi cum altfel se putea numi gestul
de a-i obliga pe asupriţi să hrănească armata asupritoare?! Era uman? Era
normal? Da, în vreme de război, da: era normal! Era posibil orice! Iar faptul că
fusese ales tocmai el să îndeplinească acest ordin… ordinar şi inuman, îl făcuse pe
tânărul ofiţer, încă neobişnuit cu rigorile armatei şi cu starea critică şi
imprevizibilă de război, să se arunce în vâltoarea deznădejdii, a revoltei şi chiar a
dispreţului, a urii, a duşmăniei crâncene faţă de maestrul său – comandantul care-l
umilise în asemenea hal şi-i rănise iremediabil orgoliul propriu!
Aşa că se pregătea să-i arunce domnului colonel, acum, la întoarcere, o
formulă magică de sfidare, de persiflare mascată, elegantă, de exprimare cât mai
detaşată a hotărârii sale de a renunţa să mai stea în preajma şi sub oblăduirea lui.
Pentru că era de neiertat această atitudine de batjocură, de călcare în picioare a
demnităţii sale de tânăr, entuziast şi devotat ofiţer al bravei armate române! Dar,
mai mult: batjocura asta infernală, din partea cui venea? Din partea celui pe care-l
divinizase şi îl aşezase cu evlavie pe soclul sfânt al celor mai de seamă
întruchipări umane!
Din aceste gânduri de revoltă l-au desprins brutal, aducându-l cu picioarele
pe pământ, exclamaţiile de bucurie ale companionilor săi care desluşiseră în
depărtare lumina de la comandamentul la care se întorceau după o noapte
furtunoasă şi extrem de agitată, o noapte de marş forţat, pe zeci de kilometri, într-o
85
înfruntare cu o vreme câinoasă şi cu nişte oameni absolut nevinovaţi, neajutoraţi, pe
care îi îngroziseră în miezul nopţii şi-i obligaseră să lingă mâna care-i bate, adică
să-i hrănească pe cei ce năvăliseră brutal asupră-le, spre a-i distruge.
Uralele de bucurie ale soldaţilor n-au avut acelaşi ecou şi în sufletul zdrenţuit
al ofiţerului care încă fierbea de ura ce clocotea în el şi de neputinţa de a găsi acea
formulă elegantă prin care să anunţe despărţirea definitivă de comandantul său,
Cosma Angelo, pe care-l vedea acum ca pe un duh al răului.
Au ajuns la comandament, unde erau aşteptaţi. Li s-a deschis uşa. În prag, au
apărut imediat ordonanţa Mâşu Dumitru, a lui Petre Georgescu, şi ordonanţa
Vasile Ion, a colonelului. Înăuntru, la masa lui de lucru, comandantul încă mai
avea de studiat şi de hotărât asupra planurilor de acţiune pentru viitorul imediat,
plan pe care-l pregătea în două variante pentru situaţia în care frontul avansează
şi în alte două variante pentru situaţia de retragere a frontului. Harta zonei era
„decorată” cu steguleţe înfipte în anumite puncte strategice. Lucrase toată
noaptea cu febrilitate, fiindcă, peste doar câteva ore, în acea dimineaţă, trebuia să
prezinte situaţiile şi să le susţină argumentat şi convingător la Statul Major. Starea
frontului era tot mai critică de la o zi la alta.
Către zorii zilei, în semn de profund respect, colonelul se îmbrăcase în hainele
de gală, ca pentru paradă, să-i întâmpine în cea mai onorabilă ţinută pe cei trimişi
în acea misiune imposibilă.
- Să trăiţi, domnule comandant, sunt sublocotenentul Georgescu Petre,
permiteţi să raportez: ordinul dumneavoastră a fost îndeplinit întocmai!
Era un raport sec, rece, solemn, cu nimic entuziast în el, aşa cum nici în
sufletul grav rănit al tânărului ofiţer nu era nimic entuziast. Dimpotrivă…
Colonelul i-a întins mâna, afabil, şi l-a felicitat. Avea în ochi umbra durerii. Deşi
ar fi avut motive, n-a putut să se bucure. Sau nu s-a bucurat pe cât ar fi fost cazul
în urma unei asemenea reuşite extraordinare!
Cele două ordonanţe aveau pregătită baia cu apă caldă şi cu echipament curat
pentru ofiţerul întors din misiune. În mijlocul camerei comandantului era aşezată
o masă împărătească, încărcată sărbătoreşte cu tot ce aveau ei mai bun la
comandament - bucate alese, între care erau şi din cele primite de acasă, din ţară,
agrementate cu un pahar de băutură care să le aline cât de cât aprigul şi
furtunosul freamăt din suflete.
După închinarea primului pahar, în acea atmosferă plăcută, sărbătorească a
camerei, vizibil afectat de situaţie, comandantul a simţit nevoia să se explice:
- Dragă Petrică, îţi mulţumesc din inimă pentru tot ce-ai făcut până acum şi
îndeosebi pentru fapta eroică din noaptea asta! Subliniez: fapta eroică! Situaţia
războiului este îngrijorătoare. Pentru misiunea de azi-noapte m-au chinuit tot
felul de gânduri, de căutări, ore întregi, şovăind între o variantă sau alta. Şi dacă
te-am ales pe tine, am făcut-o pentru că nu eram sigur, nu aveam garanţia că
86
altcineva ar putea rezolva o problemă de o asemenea dificultate, importanţă şi
gravitate. Am contat pe curajul, pe inteligența şi chibzuinţa ta în tot ce faci, pe
ambiţia şi hotărârea de a nu lăsa niciodată o îndatorire neîndeplinită. Şi fiindcă
ştiam că orice misiune vei primi, nu vei îndeplini-o niciodată de mântuială. Mai
presus de toate însă am contat pe populara ta iubire faţă de ostaşi, faţă de oameni,
în general, chiar şi faţă de adversarii noştri. Iar aici, cu pâinea pentru oamenii
trupei nu era de glumit, nu era loc de încercare, că dac-o merge, bine, dacă nu, nu.
Aici trebuia să mergem la sigur, să facem rost de pâine cu orice preţ! Ostaşii nu
mai puteau sta încă o zi în tranșee fără mâncare… Ştiu cât de grea şi de ingrată a
fost pentru tine această încercare, dar n-am avut încotro. Erai singura noastră
salvare. M-a durut că a trebuit să procedez aşa, mai ales că, luându-te pe lângă
mine pentru considerente pe care cred că le înţelegi foarte bine, mi-am asumat
fără consimţământul tău grija de părinte…
De-acuma, tu hotărăşti dacă mai poţi sau nu să rămâi lângă mine…
Chipul întreg al colonelului era distorsionat, răvăşit. Ochii-i erau tulburi,
umezi, obosiţi şi dureros de trişti. Priveau într-o lume parcă a neantului, numai de
el ştiută. Poate o lume a vieţii de dincolo de acest război nenorocit, o lume a vieţii
în familie, dacă o mai apuca să-şi vadă vreodată draga lui familie. O lume alături
de toţi ai lui de-acasă şi poate alături şi de acest destoinic ofiţer pe care îl priveşte
cu aceiaşi ochi, cu aceeaşi căldură şi adoraţie cu care îi priveşte pe copiii lui…
În acest timp, o lumină tămăduitoare s-a aprins în sufletul atât de grav rănit şi
întunecat al tânărului ofiţer, care, tulburat şi extrem de încurcat, a dat să se adune,
să se reculeagă, să spună ceva spre ispășirea păcatului ce cu gândul îl făcuse… Dar
aici, întâlnirea lor a luat sfârşit brusc, în urma unui ordin scurt de la comandament,
care i-a pus în stare de alarmă şi i-a trimis imediat la posturile lor veghe şi de
poziţie de luptă. Iar tânărul ofiţer, ca un adevărat orfan care nu are cui se plânge,
s-a închis în sine ruşinat, fără putinţa de a cere iertare cuiva pentru nedreapta-i
gândire faţă de ilustrul său comandant, pentru nestăpânita-i ură şi pentru
nedreapta condamnare a adoratului său comandant pe care, în pornirile negre
care-i cuprinseseră întreaga fiinţă, îl repudiase fără pic de menajament, dar la
care avea să se întoarcă acum spăşit, cu aceeaşi recunoştinţă şi cu aceeaşi căldură
de mai înainte. Sau poate cu mult mai multă căldură şi recunoştinţă. Acum, după
ce executase exemplar „imposibilul ordin” și după discursul părintesc al
colonelului, care i-a lămurit adevărata stare de fapt a lucrurilor, se va întoarce
spășit la comandantul său, cu aceeaşi veneraţie cu care îl onorase până atunci şi
pe care i-o va purta toată viața. Sau poate cu mult mai multă veneraţie!...
In memoriam pentru adevărata putere a exemplului, care, în sufletul mare al
venerabilului veteran de război, purta un nume… cosmic: Cosma Angelo!

87
ORDONANŢA DUMITRU

În mai vechea practică militară exista regula ca ofiţerii să beneficieze de


serviciile unor soldaţi care aveau misiunea expresă de a se îngriji de toate
trebuinţele personale ale ofiţerilor respectivi. Un astfel de ostaş de credinţă, care
se chema ordonanţă, era în permanenţă la dispoziţia şi - se poate spune - la
discreţia, la ordinul şefului său. Ordonanţa se îngrijea de ţinuta ofiţerului, care
trebuia să fie întotdeauna impecabilă, îi curăţa ghetele şi cizmele şi le dădea cu
vacs, uscându-le, dacă se punea problema şi lustruindu-le până la stadiul în care
să-ţi poţi face mustaţa în ele ca în oglindă, îi căra bagajele peste tot pe unde era
nevoie, îi punea şi-i ridica masa, veghind atent să nu lipsească ceva-cumva, îl
bărbierea şi îl tundea (în lipsa frizerului companiei), îi era scut în luptă, dacă era
cazul, într-un cuvânt, ordonanţa era un factotum pentru stăpânul său.
Repartizarea ordonanţelor pe ofiţeri era o chestiune foarte delicată. Pentru
că, de dorit era ca între cei doi să fie o anume compatibilitate, o empatie, ca să
spunem aşa. Fiindcă, altminteri, o relaţie rigidă, strict cazonă între ei, raportată la
regimul riguros dintre superior şi subordonat, dintre stăpân şi slugă, conduce la o
coexistenţă cu mari disfuncţionalităţi, cu disconfort de ambele părţi şi cu atitudini
reciproc ostile, putându-se încheia, mai ales în stare de război, chiar cu situaţii
dramatice. Aceasta, în cazul în care ofiţerul se nimerea a fi extrem de exigent şi de
pretenţios, adică până la dimensiunea absurdului, socotindu-şi ordonanţa ca pe
un bun personal, ca pe un sclav, cu toate drepturile asupra lui. Sigur, astfel de
cazuri nu pot fi decât cu totul izolate, excepţii cu totul nedorite.
Dar, ce condiţii trebuia să îndeplinească un soldat, ce calităţi trebuia să aibă el
ca să fie bun pentru serviciul acesta de ordonanţă? În primul rând să fie cât de cât
scuturat la minte, devotat celui pe care-l slujeşte, anticipativ, adică să intuiască pe
cât posibil gândurile şi acţiunile, preocupările stăpânului său, să fie abil şi agil în
ceea ce face, bun gospodar, cooperant şi tolerant etc. În rest, ca în armată: ordinele
se execută, nu se discută!
Când s-a pus problema repartizării unei ordonanţe pentru tânărul ofiţer
Petre Georgescu, ostaşii destinaţi acestui gen de serviciu au fost aliniaţi pe platoul
companiei, li s-a prezentat situaţia şi au fost întrebaţi care vrea să-i fie ordonanţă?
Întrebarea a rămas un timp fără răspuns, revenindu-se de câteva ori asupra ei,
după alte momente de explicare şi de prezentare a situaţiei respective şi asupra
necesităţii rezolvării problemei în discuţie.
Momentul de ezitare a potenţialelor ordonanţe - avea să afle ofiţerul mai
târziu -, s-a datorat faptului că tânărul rezervist, venit din viaţa civilă cu

88
ascendentul omului titrat la o universitate de prestigiu din ţară, se prezenta într-o
ţinută cazonă fără cusur, şi, în plus, avea un uşor aer aristocratic, ceea ce pentru ei
putea să însemne că au de-a face cu un tip firoscos, ceva ce le inducea teama că
este foarte pretenţios, foarte exigent, cu mofturi şi tabieturi şi cu un fel de a fi care
să le mănânce zilele.
Deşi râvneau foarte mulţi aşa ceva şi se ofereau singuri pentru aceste servicii,
în cazul de faţă au ezitat cu toţii, amânând fiecare în sinea lui pentru altă variantă,
pentru altă propunere, pentru alt ofiţer, în speranţa că ar putea nimeri pe mâinile
cuiva mai de încredere, alături de care să ducă o viaţă frumoasă, mai la „umbră”,
fără expuneri periculoase, o viaţă îndestulătoare etc.
În cele din urmă a îndrăznit şi a ieşit din front, bătând trei paşi de defilare în
faţă, un soldat pirpiriu, marcat de urmele unei vieţi care nu-i oferise prea multe
bucurii. El a raportat, cu suflarea întretăiată, că doreşte să fie ordonanţa domnului
ofiţer Georgescu. Evident, ofiţerul poate refuza oferta. Petre Georgescu a
acceptat-o.
Era soldatul Dumitru Mâşu, de loc de prin părţile vestitului Caracal, venit
dintr-o familie cu mari lipsuri în ducerea vieţii de zi cu zi. Se arăta însă hotărât de
a purta povara sarcinilor unei ordonanţe, de a fi devotat şi credincios celui pe
care-l slujeşte, de a se ridica în orice condiţii la exigenţele de ordonanţă.
Lucru care s-a şi întâmplat. Ordonanţa Dumitru s-a dovedit a fi aproape în
totul potrivit mofturilor ofiţerului (care mofturi nici nu erau, de fapt), fiind un
subordonat disciplinat, serios şi mereu prezent cum trebuie la ordin, la datorie.
Uneori, pentru destinderea atmosferei, după ce ordonanţa îi punea masa şi-i
servea stăpânului tot ce era nevoie, ofiţerul îl ruga pe Dumitru să cânte şi el ceva
de inimă albastră.
- Dumitre, tu ştii, mă, să cânţi?
- Da, domnule sublocotinent, ştiu câte ceva. Ordonaţi!
- Ei, atunci, ia cântă, mă, ceva! Poate ştii ceva aşa, mai vesel, să ne mai treacă
de dorul de casă, de libertate…
- ’Nţeles, s’trăiţi! Permiteţi să trec la executare!
Şi Dumitru lua o poziţie solemnă, oficială, mereu aceeaşi, cu mâna stângă în
şold şi cu palma celei drepte vârâtă în veston, la piept, între nasturii trei şi patru
de sus, în dreptul inimii. Bătea apoi uşor de câteva ori cu talpa bocancului în
duşumea, pentru a prinde probabil ritmul pe care urma să-l imprime cântecului –
ca şi când ar lua tonul de la diapazon -, şi începea într-o stridenţă melodică
precum o scripcă dezacordată şi nedată cu sacâz, ceva ce nu avea nimic de a face
cu muzica şi nici cu ceea ce vrea să exprime, în profunzimea lui, textul cântecului:
Mândro, de-aş avea putere,/ Te-aş face o tabachere;/
Tabachere cu tutun,/ La inimă să te pun;/
Tabachere cu tabac,/ Să te port la piept cu drag.

89
Atât, şase versuri, doar atât prinsese şi reţinuse el, sărmanul, din acest cântec
de jale, de profundă trăire a ostaşului din tranşeele cumplitului război. Doar un
crâmpei din şlagărul pe care ceilalţi ostaşi, în clipele de grele încercări ale
destinului, îl cântau mereu, în toată superbia şi în toată dimensiunea lui
sfâşietoare; un crâmpei de șase rânduri pe care Dumitru îl repeta la nesfârşit,
solemn, ori de câte ori i se cerea să cânte şi el ceva.
Dumitru însă cânta rece, absent, maşinal, aşa, ca să se achite de o datorie, de
un ordin. El nu trăia, nu simţea puternicul şi înfiorătorul mesaj al textului, nu
simţea vibraţia, semnificaţia, greutatea cuvintelor pe care poetul a pus-o în acele
vorbe aparent banale ale cântecului. Creatorul acestor versuri, poate ştiut sau
poate anonimul venit din folclorul extraordinar care exprimă cu toată forţa,
întotdeauna, starea de spirit a neamului sau a individului la un moment dat, pare
să facă aici apologia virtuţilor tutunului, ca terapie pentru freamătul vulcanic,
pentru zbuciumul lăuntric al soldatului aflat în faţa morţii iminente.
Tutunul este purtat de fumătorul de pe front în buzunarul de la piept al
tunicii, acolo, în stânga, lângă inimă, cum zice cântecul. El este drogul, este
miracolul care-l face pe ostaş să mai uite de tragedia al cărei erou este şi pe care
trebuie s-o joace în rolul principal până la final - până la finalul ei, al tragediei, sau
până la finalul lui, al ostaşului; tutunul este miracolul care-l duce cumva în vis,
făcându-l să mai creadă, să mai spere în minunea de a scăpa teafăr din încleştarea
pe viaţă şi pe moarte cu duşmanul care stă încordat la pândă, ca şi el. Şi e atât de
puternic mirajul, miracolul tutunului, încât el, oşteanul fumător, nesocoteşte şi
sfidează orice ameninţare, încalcă în mod grav consemnul, ordinul de a păstra un
camuflaj total, strict, drastic, de a nu aprinde nimeni ţigara noaptea în tranşee,
pentru a evita astfel pericolul de a fi reperaţi de inamicul care, localizându-i, se
poate năpusti asupra lor cu ploaia de explozii aducătoare de moarte sau poate
organiza acţiuni surprinzătoare de încercuire ori de altă natură militară.
Interdicţia fumatului pe front, noaptea, este un element extrem de important,
semnalat şi de poetul Radu Demtrescu Gyr în cutremurătoarea lui poezie Mâine
în zori - poezie de front, care evocă drama trăită de oşteanul nostru aflat în traşee
la Vigoda, atunci şi acolo unde era şi el – soldatul Radu Demetrescu -, în lupta
pentru asediul Odesei, în octombrie 1941:
Mâine-n zori, atacul. Stăm prin găuri,/ ni se-mpart cartuşe şi grenade.
Beznele au răbufnit din hăuri…/ - Stinge, bă, ţigara, camarade! (…)
Iată aşadar ce forţă, ce tărie, ce chemare, ce ispită magică are tutunul, ca
balsam de suflet, el fiind folosit, împotriva tuturor restricţiilor şi în pofida
oricărui pericol, ca adjuvant în ostoirea chinului trăit în faţa morţii. În atari situaţii,
oşteanul din tranşee se poate să trăiască psihologia condamnatului la moarte,
căruia, înainte de a fi executat, i se îngăduie, ca o ultimă dorinţă, să fumeze o ţigară, el

90
simţind probabil tutunul ca fiind ceva izbăvitor, ceva care îl împacă definitiv cu
timpul infinit…
Şi iată cum aici, în cântecul de jale şi de puternică frământare, cântec exhibat
de Dumitru până aproape de profanare, tutunul - acea buruiană otrăvitoare - este
ridicat la nivelul rangului suprem pe care-l ocupă iubita ostaşului, mândra de al
cărei dor se mistuie acolo în tranşee, în gropile morţii. De aceea, creatorul
versurilor acestui cântec invocă Forţa Divină spre a-i da puterea de a transforma-
o pe ea, pe iubită, pe mândra lui, a ostaşului, într-o tabacheră cu tutun, ca s-o
poată purta mereu în buzunarul stâng de la piept, de lângă inimă, spre sfânta
alinare a dorului devastator: Tabachere cu tutun,/La inimă să te pun/Tabachere
cu tabac,/ Să te port la piept cu drag…
Însă Dumitru, cum ziceam, nepătruns de fiorul mesajului, cânta rece, absent,
robotic, făcând şi el ce putea pentru a se achita de o îndatorire, pentru a îndeplini
un ordin glumeţ, amical. Se alinia şi el cutumei militare conform căreia ordinele se
execută, nu se discută…
După actul crucial de la 23 august 1944, forţele armate s-au mutat cu totul în
Vest. În drumul spre noua lor destinaţie, ofiţerul rezervist Petre Georgescu a
trecut şi pe acasă, la Râmnicu-Vâlcea, fugitiv, unde locuia la cinci minute de gară.
Fireşte, era împreună cu ordonanţa Dumitru. Imensa bucurie a mamei tânărului
ofiţer, care era distinsa şi sclipitor de inteligenta doamnă Maria Georgescu - fată
de preot şi cu doi unchi, la rândul lor, preoţi, i-a copleşit cu bucuria pentru
revederea singurului ei fiu pe care, iată, îl vedea că e într-adevăr în viaţă şi e
sănătos, e întreg. I-a sfătuit, implorându-i cu rugă şi cu închinare la Cer, să aibă
mereu în vedere primordiala grijă pentru viaţa lor.
Cu aceeaşi grijă de mamă, chestionându-l şi pe blajinul Dumitru despre viaţa
lor pe front şi despre pericolele continui la care sunt expuşi, distinsa doamnă
Georgescu a vrut să ştie, între altele, şi cum e viaţa lui de ordonanţă, cum trăieşte
el, cum o duce el alături de fiul ei. Întrebare la care Dumitru, fără să fie deloc
teatral - fiindcă nu avea asemenea resurse -, a luat poziţia drepţi, de militar
disciplinat, şi-a aşezat boneta regulamentar pe cap, şi-a potrivit paftaua şi a
verificat ca nasturii de la veston să fie toţi încheiaţi, după care a raportat solemn,
ostăşeşte, cu o sinceritate dezarmantă, ceva absolut antologic:
Stimată doamnă Georgescu, săru’ mâna! Permiteţi să raportez! Să vă dea
Dumnezeu ani mulţi, cu sănătate, şi dumneavoastră şi dumnealui!
Vă raportez cu mâna pe inimă că nici în burtă la mama n-am dus-o mai bine ca
cum o duc alături de dom’ locotinent Georgescu!

91
TĂTĂROAICA

După intrarea trupelor române în Odesa (16 octombrie 1941) şi ocuparea


oraşului care opusese o rezistenţă teribilă vreme de peste două luni de zile, într-un
asediu terifiant, care a făcut peste 100.000 de victime în oastea română, avea să
urmeze o perioadă de relativă acalmie. S-a făcut bilanţul pierderilor, bilanţul
câştigului. Comandamentele militare - german şi român - priveau îngrijorate la
calendar. Socoteala iniţială fusese cu totul alta, dar, se vede treaba că şi aici se
potrivea zicala care spune că niciodată socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea
din târg. Trupele de ocupaţie înaintaseră extrem de greu în câteva zone în spaţiul
Imperiului Roşu, iar vremea potrivnică începuse deja să ameninţe. Hitler îşi
asumase răspunderea, după luni de zile de calcule şi planuri croite după
aroganţa-i de neîntrecut strateg militar, de a îngenunchea Uniunea Sovietică în
doar cinci luni de zile! Adică până la începerea năprasnicului anotimp al iernilor şi
gerurilor extreme.
Aşadar, după căderea Odesei, părăsită în cele din urmă de trupele sovietice
care au plecat cu toată tehnica militară în Crimeea, să întărească apărarea
oraşului Sevastopol, trupele române, istovite, aveau nevoie de refacere. Se
impunea şi se cereau aduse urgent din ţară sau de pe alte fronturi efective noi de
militari care să-i înlocuiască pe cei căzuţi în luptă, şi, de asemenea, să înlocuiască
şi trupele rămase în picioare, dar sleite până la epuizare. Trupele plecate pentru
refacere se afluiau către ţară, unele cu mijloace de transport rutier, altele pe calea
ferată - variante supuse permanent bombardamentului aviatic al inamicului. Cele
mai multe efective se deplasau însă pe jos, în marş greoi, dar cu popasuri care să
le permită refacerea pe cât posibil a potenţialului fizic necesar continuării
marşului zilnic.
Între militarii porniţi spre ţară se afla şi sublocotenentul Petre Georgescu din
Regimentul 2 Dorobanţi - Vâlcea. Retragerea se făcea prin sudul Basarabiei,
printr-o zonă cu bogate roade ale toamnei. Într-o localitate din judeţul Cetatea
Albă, unde localnicii erau în majoritate tătari, trupele au făcut un popas pentru
înnoptare. Ostaşii se culcau în câmp, la margine de sat, sub cerul liber. Ofiţerii,
mulţi dintre ei, cereau găzduire pe la casele sărăcăcioase ale oamenilor.
Sublocotenentul Petre Georgescu a bătut la uşa unei case mai izolate,
împrejmuită de arbori de pădure. A fost primit cu ospitalitate. Era o tânără şi
simpatică familie de tătari. Fără copii. Casa joasă, acoperită cu o căciulă enormă
de stuf, părea că stă să intre în pământ sub greutatea imensă a acelui acoperiş
vegetal. Interiorul era şi el sărăcăcios, alcătuit dintr-o singură încăpere, mare şi cu
nişte meandre, intrânduri, nişe sau cum se vor fi numind ele, folosite pentru
diverse întrebuinţări gospodăreşti (cămări pentru diverse utilizări, pentru
92
depozitarea alimentelor, a hainelor, a lemnelor pentru foc…). Pe jos, pământ bine
bătătorit, netezit şi lustruit, cu aspect foarte îngrijit. O măsuţă învechită de prea
mult timp era aşezată lângă un perete, sub o oglindă marcată şi ea serios de
vreme, pătată în negru şi cu o ramă roasă de cari, având în partea de jos înfipte
nişte fotografii îngălbenite şi încovoiate, gata să cadă la cea mai mică adiere.
Undeva, către mijlocul acelei singure camere, lângă perete, era patul, pe pari
bătuţi în pământ şi cu saltea din pănuşi de porumb. Patul era de dimensiuni mici,
pe talia stăpânilor casei. Altceva nu mai era în cameră.
Văzându-l pe ofiţer un pic derutat, familistul tătar i-a zâmbit cu amabilitate şi
l-a dus lângă pat, făcându-i semn că acolo va dormi el, ca musafir căruia îi acordă
o asemenea onoare. Observându-l acum şi mai nedumerit pe ofiţer, care se
gândea că în nici un caz nu au loc trei persoane în acea încropire cu nume de pat,
gazda a zâmbit iar, îndatoritoare, parcă, invitându-l pe oaspete, tot prin semne,
evident, să aibă răbdare, că totul va fi în regulă. S-a dus apoi undeva, într-o nişă a
camerei, a adus un ţol şi l-a aşternut într-un colţ, jos, pe pământ, unde avea să
doarmă ordonanţa Dumitru. A mai adus un ţol şi l-a aşezat în alt colţ al camerei,
ceva mai încolo de pat, unde va dormi el, amabilul şi extrem de ospitalierul
stăpân al casei. Apoi, crezând că lucrurile sunt lămurite, l-a îndemnat pe ofiţer -
prin acelaşi limbaj universal al semnelor - să-şi ia patul în stăpânire şi să se lase
pradă somnului atât de mult aşteptat şi atât de necesar. După care, ospitalierul
tătar s-a dus liniştit la colţul lui, s-a vârât în aşternutul aşezat jos şi s-a lăsat şi el în
aşteptarea lui Morfeu - faimosul şi îndrăgitul zeu înaripat al viselor, cel mai
simpatic şi mai plăcut dintre cei 1000 de fii ai fabulosului zeu Mypnos.
Între timp, tânăra şi frumoasa tătăroaică, aparent de vârsta majoratului,
îmbrăcată într-o vaporoasă şi sumară cămaşă de noapte, cu un decolteu larg,
care-i lăsa cu generozitate la vedere sânii ademenitori, din cale afară de apetisanţi,
şi-a făcut graţios apariţia dintr-o altă nişă. S-a aşezat solemn în faţa oglinzii şi,
fremătând în puternica-i vibraţie lăuntrică, a început să-şi pieptene părul bogat,
mătăsos, care, în bucle castanii, cădea în valuri unduitoare pe umerii goi şi
strigători a chemare. Pieptănatul a durat câteva minute bune, în linişte, ca într-un
ritual îndelung şi profund studiat, ca într-o rugă. După care, tânăra s-a aşezat şi ea în
pat, intrând sub aşternut lângă ofiţerul tânăr şi el, de numai 25 de ani, total
dezorientat, neştiind ce să înţeleagă, ce să creadă şi mai ales neştiind ce să facă!?
Ritualul din faţa oglinzii, ca un miraculos preludiu al unei opere sentimentale
ce urma să-şi afle desfăşurarea şi împlinirea totală, a continuat frenetic sub ţolul
învelitor, cu încolăciri şerpeşti şi sărutări-ventuză sufocante, necunoscute
„novicelui” ofiţer. Care ofiţer, în cele din urmă, neputând nicicum să doarmă, a dat
frâu liber ispitei şi s-a lăsat purtat în jocul magnific al tinerelor şi vibrantelor lor
trupuri fierbinţi - un joc măiestrit şi dirijat draconic de şoldurile şi de puternicele
coapse ale tinerei dezlănţuite orgiastic, încinsă la incandescenţă..
93
DOAMNA VILLARA

Era spre toamna anului 1944. Tânărul ofiţer rezervist Petre Georgescu, din
oraşul Râmnicu-Vâlcea, primise un nou ordin de mobilizare, după ce mai făcuse
două stagii de concentrare pe frontul din Est, de unde fusese trimis în ţară pentru
refacere, împreună cu o bună parte din unităţile de luptă care duseseră greul
frontului. Umbla deja în ţinuta militară, fiind astfel în tonul întregii atmosfere din
România, aflată în plin şi greu război de eliberare. Într-o frumoasă zi de
septembrie, când abia se întorsese din oraş, nu apucase să se dezechipeze şi să se
pregătească pentru prânz, când a auzit la poartă un zgomot de motor. S-a uitat pe
fereastră - era o maşină militară, din care au coborât doi ofiţeri de grad superior.
Tânărul rezervist a tresărit, emoţionat, când a văzut că ofiţerii sunt deja în curte şi
se îndreaptă către intrarea în casă.
”E clar, e urgență, cred că trebuie să plec, deși ordinul de mobilizare pe Vest
este pentru mai târziu!...”, gândi, cu îngrijorare locotenentul Petre Georgescu.
”Dar, dacă-i ordin, cu plăcere!”, cum se spune într-o amară ironie, care se vrea a
avea totuși o doză de haz (haz de necaz!), își continuă el gândul, sperând să nu fie
vorba despre ceva grav, care să presupună mobilizarea imediată.
După o bătaie scurtă în uşa pe care a și deschis-o, aude invitaţia unuia dintre
nepoftiţii şi neaşteptaţii musafiri:
- Poftiţi, domnule Colonel, după dumneavoastră!
Când au intrat cei doi ofiţeri, Petrică Georgescu a trăit surpriza şi imensa
bucurie de a-l vedea pe vechiul şi bunul prieten de familie - maiorul Tiberiu
Novacescu. Maior care, după desprinderea din strânsa îmbrăţişare camarade-
rească, se adresează Colonelului, cu gravitate, dar şi cu un entuziasm de parcă
miza sigur pe victorie, arătând spre tânărul rezervist:
- El este omul pe care puteţi conta, domnule Colonel! Vă garantez sută la mie!
Şi Colonelul, extrem de grav, surescitat chiar, îl privi cu ochi metalici şi-i rosti
misiunea pe care avea să i-o încredinţeze:
- Tinere locotenent, am pentru dumneata o rugăminte, o misiune extrem de
importantă, ultrasecretă şi foarte, foarte urgentă. E un ordin particular, de suflet,
cu termen de executare 60 de minute. Noi, peste două ore, ne îmbarcăm la tren.
Plecăm pe front în Vest şi nu se ştie dacă ne mai întoarcem vreodată… În
Râmnicu-Vâlcea, aici, în oraşul vostru, aveţi un Administrator financiar nou, pe
nume Villara, venit de la Brăila. Îl cunoşti, ai auzit de el?
- Nu, domnule Colonel, n-am auzit.
94
- Păi, atunci, ce facem, Tiberuş?!, se adresă Colonelul, cu mină de om prăbuşit,
maiorului Tiberiu Novacescu.
- Nu-i nimic, domnule Colonel. La atac, ordinul dumneavoastră se execută fără
discuţie, întocmai şi la timp!, zise Tiberuş, pornit ca o mitralieră care executa
rafale de foc automat. Şi fiindcă domnul Colonel era vădit încurcat, dezamăgit şi
dezorientat, disperat ca navigatorul căruia i s-au înecat corăbiile şi ca generalul
care şi-a pierdut oştile pe câmpul de bătaie, copleşit de situaţie şi de povara
groaznică a timpului care alerga necruţător, Novacescu Tiberiu continuă:
- Măi, Petrişor, uite care e problema: domnul Colonel este în mare dragoste cu
soţia acestui Administrator Financiar Villara. Ai reţinut că peste două ore plecăm
pe front… Domnul Colonel trebuie s-o vadă neapărat, dar neapărat!, pe această
distinsă doamnă, înţelegi? Va fi, poate, ultima întrevedere cu ea. Cred că ai înţeles…
Şi maiorul Novacescu i-o descrise fugitiv, în câteva cuvinte, pe doamna şi
stăpâna vieţii Colonelului. Da, ea era, Petrişor văzuse acea făptură serafică în
urmă cu vreo două luni, prin oraş. O văzuse întâmplător, trecând pe strada lui.
Fusese ca o părere, ceva de visul ielelor, ceva care îl zăpăcise complet, făcându-l
să-şi piardă „uzul raţiunii”. Şi, până a se dezmetici el din paralizia mentală pe care
i-o produsese o asemenea făptură, doamna dispăruse nu se ştia unde. Iar de
atunci nici că a mai văzut-o, chit că umbla zilnic, năuc, prin oraş - dimineaţa, la
prânz şi către seară, peste tot pe unde credea el că ar mai putea apărea acea fiinţă
celestă, care-i paralizase toate simţurile. Era o doamnă voinică, plinuţă, elegantă
parcă din cale-afară, foarte distinsă, cu aer exotic, uşor măslinie, cu un păr bogat,
negru, strâns într-un coc clasic, o făptură cu măreţia unui templu al frumuseţii
întruchipate. O frumuseţe dumnezeiască!...
După ce ascultă descrierea eroinei în cauză, luminat şi fără să-şi dea seama în
ce bucluc intră, Petrişor Georgescu retrăi extazul şi fascinaţia din acele momente
în care soarta îi hărăzise norocul de a vedea acea minune parcă nepământeană şi
raportă, explodând entuziast:
- O cunosc, domnule Colonel, am văzut-o acum două luni prin oraş. Dar de
atunci a dispărut, n-am mai văzut-o. Am crezut că poate a fost în trecere pe aici,
pe la noi, venită de cine ştie unde, poate din lumea paradisului…
- Atunci, dacă o ştii, executarea!, ordonă Colonelul scurt şi ferm, bătându-l
prieteneşte pe spate. Uite, asta e adresa ei: Platforma Bâlciului, nr. 16, în casele
fostului Administrator financiar Dănicel… Îi spui că o aştept la poalele dealului
Capela, în dreptul Episcopiei. Găseşte-o cât poţi de repede! Noi te aşteptăm la
restaurantul Elysée din apropiere. Acolo vii şi-mi raportezi de executare!
După ce ieşiră musafirii din casă, Petrişor Georgescu rămase cu totul în ceaţă.
Se lăsă inert pe spate, în patul care începu să se învârtească în trombă, cu casă cu
tot. Abia acum îşi dădea seama cât de ingrată, de imposibilă era misiunea pe care
trebuia s-o îndeplinească… Se simţea sugrumat, nu mai avea aer. Cum să ajungă
95
el la această Doamnă?! Era ora 14, când soţul ei putea fi acasă, la masa de prânz…
Ar putea ca, la auzul soneriei, să iasă chiar el şi să întrebe, aferat: ce pofteşti, mă,
musiu?
Şi totuşi, trebuie să plece în căutarea minunii minunilor! O mie de gânduri îi
năvăleau viforos în minte, bulversându-l total. În tâmple simţea zvâcniri
năprasnice, de parcă bătea toaca de vecernie la mănăstire. Tresări. Timpul îi era
acum cel mai crunt duşman, aşa că nu trebuia pierdută nicio secundă. Se ridică de
pe pat, şi, într-un exerciţiu cazon, îşi schimbă rapid ţinuta militară cu una civilă,
punându-şi un costum elegant şi un pardesiu de stofă englezească şi croială
occidentală, care-i dădeau de departe un statut social mai mult decât onorabil.
Zorind buimac pe străzile oraşului, către adresa Doamnei Villara, cu capul
năpădit de cele mai contradictorii scenarii, Georgescu Petrişor simţi că i se taie
picioarele când îl văzu în faţa sa pe comisarul de poliţie Titi Iliescu - bunul lui
prieten, un tip foarte inteligent, cult, jovial, cu alură de artist la picioarele căruia se
lasă şi mor de amor toate doamnele şi domnişoarele contemporane. Cu ochiul şi
cu simţul lui de expert în analiza fizionomiei și psihologiei oamenilor, văzându-şi
prietenul aşa răvăşit, ca şi când s-ar fi aflat pe marginea unei prăpastii abisale în
care tocmai urma să cadă, Titi întrebă foarte îngrijorat:
- Ce e cu tine, Petrişor, ce-ai păţit?! Arăţi de parcă ai fi mâncat de pe jos!...
- Titi dragă, sunt distrus! Am de executat un ordin imposibil!, îi spuse el din
mers, grăbit fiind spre Platforma Bâlciului, nr. 16, la casa Villara. Şi, trăgându-l
după el, îi povesti lui Titi întreaga tărăşenie.
- E ceva nebunesc ce vrei să faci! E sinucidere curată. Păi, tu îl cunoşti pe
Villara ăsta? E un tip foarte impozant, solid, cu o distincţie aristocratică, îl
recunoşti dintr-o mie. Viguros şi riguros, ursuz, extrem de exact, de sobru şi de
corect, scrupulos şi integru la datorie. Şi dacă ar fi să vorbesc de onoarea lui de
familist, cred că tipu’ e în stare să facă moarte de om, dacă e la o adică…, glumi Titi
pe jumătate serios, cu vorbe de împrumut de la nenea Iancu. Noi, cei de la Poliţie,
am avut de multe ori prilejul să fim în preajma lui în diverse ocazii, dar nu i-a
văzut nimeni, vreodată, măcar o schiţă de zâmbet, care să poată spune că insul ar
fi, totuşi, un om de lume. Aşa că nu te sfătuiesc…
- Şi atunci, ce e de făcut?! Te rog, ajută-mă să rezolv cazul ăsta imposibil! Ştiu
că ţii la mine, îl imploră Petrică, plutind pe cea mai de sus culme a disperării.
- Bine, să te ajut, dar nu văd cum! Ba, chiar mă sperie naivitatea asta care te
face să crezi că poţi intra în vreun fel în bârlogul lui Villara. Tu încă mai crezi în
poveşti, Petrişor, în povestea aia cu Ursul păcălit de vulpe. Dar pe ursul ăsta de
Villara, oricât de vulpe sau vulpoi te-ai crede tu, nu-l poţi păcăli. Şi nu cred că e
96
cineva căruia să-i treacă măcar prin minte să încerce să-l tragă cumva pe sfoară
cu ceva. Fiindcă Villara e tipul individului pentru care proprietatea e lucrul cel
mai sfânt pe lume. Iar distinsa lui doamnă e o astfel de proprietate pentru
apărarea căreia e în stare să facă orice, inclusiv moarte de om… Dar nu ştiu cum
te găsişi tocmai tu să încerci chestia asta de domeniul fantasticului!…
- Păi, nu mă găsii, mă, eu, că nu sunt de capul meu. E un ordin expres, nu
înţelegi?... Uite ce e, Titi, cred că am găsit, cred că mă poţi ajuta, am o idee. Spune-mi
dacă e bine: mergem împreună la adresă şi sunăm la uşă. Tu, comisar de Poliţie,
eşti foarte cunoscut şi respectat aici, ca autoritate locală. Indiferent cine deschide,
tu, cu aer oficial şi cu flerul inegalabil de poliţist şi de om de înaltă societate, mă
recomanzi ca fiind Inspector general din Poliţia Capitalei, venit la unitatea voastră
pentru un instructaj cu totul special, acum, pe vreme de război. Va dura trei zile
instructajul, şi, pe timpul şederii mele aici, v-aţi orientat că aş putea fi găzduit
acolo, la ei. Asta, din două motive: în primul rând, că, la hotel nu sunt condiţii pe
măsura statutului unui oaspete ca mine, şi apoi, că nu trebuie să ştie nimeni, dacă
se poate, de prezenţa mea aici, în oraşul vostru. Iar acolo, la ei, e ceva mai discret…
- Formidabil, Petrişor, ideea e genială, pe cai, la atac!
Soneria a sunat strident şi în pragul uşii a apărut însuşi domnul Villara, masiv
şi impozant, într-o superbă jachetă de pluş roşu. Cu sprâncenele stufoase şi uşor
încruntate, vizibil marcat de faptul că fusese deranjat de la masă, domnul Villara
n-a apucat să deschidă gura, că, Titi comisarul, agil ca o felină, s-a şi strecurat
dincolo de prag, lângă el, unde i-a turnat domnului Villara, cumva confidenţial şi
cu multe subînţelesuri, motivul prezenţei noastre acolo.
Domnul Villara s-a înclinat politicos, dar cu o umbră de stânjeneală în ţinuta-i
aristocratică. I-a poftit apoi în hol şi i-a rugat să aştepte câteva momente, pentru
că în astfel de situaţii hotărăşte doar soţia lui.
Rămaşi singuri în holul imens de la intrare, cei doi prieteni îşi savurau, cu
reţinere, totuşi, incipienta victorie. Până acum, punct ochit, punct lovit! Dar dacă
doamna vine împreună cu impozantul ei consort? Ce vor face, pe unde vor scoate
cămaşa? În sfârşit, apare doamna singură - acea făptură care, în urmă cu două
luni, îl bulversase iremediabil pe tânărul rezervist. Şi dacă, din momentul în care
o văzuse pentru prima oară, îşi ticluise tot felul de formule magice cu care să o
abordeze şi s-o impresioneze pe distinsa doamnă la o eventuală şi mult sperată
reîntâlnire, pe care şi-o dorea şi o căuta cu disperare, acum, cu gura cusută şi cu
mintea vraişte, n-a putut nici măcar să-i sărute mâna. Parcă paralizase total. Îi
reveneau în minte, cu viteza fulgerului, dar total confuz, zecile şi zecile de gânduri
pe care le urzise întru ademenirea ei, în cazul că o va mai întâlni vreodată. Lucru
97
care acum, când această întâlnire devenise fapt inopinat, îi prăbuși întregul castel
al plăsmuirilor sale din zilele şi nopţile zbuciumate ale ultimelor două luni de
când o văzuse prima dată.
Dar, trezit brusc şi scuturat de conştiinţa misiunii sale, disperat de teama că ar
putea apărea şi domnul Villara, s-a agăţat ca înecatul, cu amândouă mâinile de
braţul ei serafic, şi i-a turuit aproape în şoaptă, conspirativ:
- Stimată şi distinsă doamnă, sunt trimisul special al domnului Colonel Silvian,
care urmează să plece pe front peste o oră şi jumătate. Vă aşteaptă la poalele
dealului Capela, în dreptul Episcopiei…
Aici a fost vârful momentului dramatic al conspiraţiei, moment în care
doamna Villara s-a prăbuşit inertă la picioarele tânărului locotenent. Titi a sărit şi
el imediat şi, amândoi, în culmea disperării (dacă apărea chiar acum fiorosul
domn Villara?!), au ridicat-o repede, răstignind-o pe tocul uşii, ciupind-o de
coapse şi dându-i palme, spre a trezi-o din leşin.
Când, printr-un oftat adânc, strania fumuseţe şi-a revenit un pic în fire, cei doi
misionari conspiratori, halucinaţi, au mai trebăluit un minut-două la revigorarea
şi revitalizarea ei, până au înţeles că distinsa doamnă nu mai e în pericol, după
care şi-au luat degrabă tălpăşiţa.
Nu se împlinise termenul de 60 de minute acordate pentru ingrata misiune,
când tânărul ofiţer Petre Georgescu avea să-i raporteze domnului Colonel Silvian,
cu mândria ostaşului devotat şi responsabil, că ordinul a fost executat întocmai şi
mai ales la timp!
Acum, întrebarea era dacă mult prea distinsa doamnă Villara putea să facă
ceva supraomenesc pentru a da curs chemării vulcanice a dragostei sale
înăbuşite. Şi a făcut: peste numai 20 de minute, avea să fie văzută într-o trăsură
de piaţă, tronând ca într-o caleaşcă Victoriană, îndreptându-se cu mare grabă
spre locul tainicei întâlniri…
Omnia vincit amor! – Dragostea învinge totul!

98
CORUPŢIE ŞI HOŢIE DE NIVEL
ÎNALT PE ŞANTIERELE C.F.R.

A doua mobilizare militară a rezervistului Petre Georgescu a început la 5 mai


1942. Plecase din Basarabia în noiembrie 1941, după căderea Odesei şi venise în
ţară pentru refacere, cu o parte a trupelor de pe front. De data aceasta era
mobilizat în ţară, ca ofiţer casier la Detaşamentul 49 Căi Ferate, ale cărui şantiere
de lucru se desfăşurau pe o zonă foarte întinsă: de la Câinenii de Vâlcea, dinspre
Sibiu, în sud, prin Piatra Olt, Craiova, până la Caransebeş. O distanţă de peste 500
de kilometri, pe raza căreia trebuia întreţinută şi reparată calea ferată şi tot ce
ţinea de infrastructura de profil - poduri, podeţe, terasamente, viaducte etc.
Activitatea pe şantiere, în întregime militarizată, era organizată pe plutoane şi
puncte de lucru. Totul era în subordinea Ministerului de Război, în cadrul căruia
funcţiona Direcţia Superioară a Geniului, aflată sub comanda autoritară a
impozantului general Z – general de divizie. Costul lucrărilor era suportat de Căile
Ferate Române, pe baza documentelor întocmite şi prezentate de Ministerul de
Război, prin Serviciul de intendenţă, care primea de la detaşamentele de pe
şantiere situaţia cu lucrările ce trebuiau decontate.
Pe aceste şantiere lucrau de regulă militari mai în vârstă, inapţi pentru
încadrarea în trupele combatante, ei fiind mobilizaţi în armată câte 4 - 5 luni de
zile, din rândul civililor aduşi fie de la coarnele plugului, fie din fabrici, din
instituţii ale statului etc.
La un timp, ofiţerii Serviciului de intendenţă au observat o serie de abuzuri
grave la multe detaşamente, fapt care i-a determinat să tragă un semnal de
alarmă. Atunci, pentru lămurirea situaţiei, a fost detaşat în Direcţia Superioară a
Geniului, ca ofiţer verificator, rezervistul Petre Georgescu, specialist în domeniu,
el fiind un strălucit absolvent al Academiei Comerciale de la Cluj. Rezultatul
verificărilor a fost dezastruos. Petre Georgescu a respins de la plată multe facturi
cu sume astronomice, dat fiind faptul că nu aveau documente justificative pentru
cheltuielile efectuate cu lucrările specificate în facturi. Se acţiona ca în junglă. Erau
şi lucrări efectuate, la care se încărca foarte mult nota de plată, cu cheltuielile
materiale, cu munca prestată etc., dar erau şi lucrări care nici măcar nu se
efectuau, ele fiind facturate cu cheltuieli materiale enorme şi cu celelalte cheltuieli
adiacente, care şi ele erau mult exagerate. Aici, veniturile celor care întocmeau
facturile erau fabuloase, fiindcă materialele pe care pretindeau că le-au folosit la
lucrările facturate (dar, în fapt, neexecutate), erau valorificate în particular, la
speculă, şi, în plus, mai luau o dată banii pe ele când se achita factura de către
99
Căile Ferate Române. Şi, desigur, se încasau bani grei pe materialele respective, pe
munca neefectuată şi pe tot ce se încărca în factura fictivă!
Respingerea facturilor nejustificate a creat mari valuri şi multă îngrijorare în
rândul comandanţilor de detaşamente, care, pe căi oculte, l-au informat pe
Generalul Z, comandantul Direcţiei Superioare a Geniului. A doua zi, a fost
anunţată o vizită „de rutină” a Generalului Z la Serviciul de intendenţă, acolo unde
se descoperiseră şi fuseseră semnalate neregulile care purtau marca gravă şi
scandaloasă a unei corupţii de anvergură. O vizită la Serviciul de intendenţă nu
mai făcuse niciodată generalul în cauză. El venea acum, când se produsese,
deocamdată pe plan local, cutremurul hoţiei. Venea să vadă cu ochii lui şi să audă
cu urechile lui despre ce e vorba exact, cât de mari sunt valurile şi până unde
ajunsese unda lor periculoasă, ameninţătoare.
Primirea lui s-a făcut cu onorurile de rigoare, cu tot ritualul militar, generalul
apreciind modul de organizare, de acţiune şi de gospodărire a gazdelor, cu multe
cuvinte de laudă la adresa lor. Ceea ce era total împotriva firii lui, care nu era
niciodată mulţumit de ce găsea prin unităţile militare, vizitele lui încheindu-se
întotdeauna cu muştruluieli drastice şi cu sancţiuni aspre, mai mereu
nejustificate. Surpinzător însă, de data asta n-a mai tunat şi fulgerat pentru
nereguli închipuite, ci a avut o conduită a demnităţii. I-a plăcut mai tot ce a
inspectat, aducând vorba, în treacăt, şi despre situaţia unor facturi de lucrări la
care se aude că ar fi ceva nereguli… Dar, tot aşa, în treacăt, chipurile, a fost foarte
interesat şi de ceea ce s-a întâmplat cu facturile respinse la plată, a ţinut să ştie şi
cine a constatat aşa-zisele nereguli, în ce constau ele, când au fost constatate şi
dacă a plecat mai departe raportul cu informaţia, de ce se implică el, acel
verificator adus din altă parte, de ce şi cine l-a pus pe el să se implice în
problemele Serviciului lor de intendenţă? Acestea erau întrebările cheie ale căror
răspunsuri îl preocupau în mod deosebit (răspunsuri pe care sigur că le ştia de la
cei care-l informaseră şi-l alertaseră!). După ce s-a lămurit, vezi Doamne, despre
ce e vorba, drasticul şi temutul general s-a adresat comandan-tului Serviciului de
intendenţă - colonelul Rădulescu, cel care, îngrijorat de amploarea corupţiei care
făcea jaf în bugetul Căilor Ferate Române, ceruse un specialist pentru verificarea
situaţiei semnalate de ofiţerii lui. Tonul aprigului şi intransigentului general era
conciliant, de data asta, camaraderesc chiar, spre surprinderea plăcută a tuturor
celor care-l ştiau foarte rigid, foarte aspru şi deloc îngăduitor, tunând şi fulgerând
din senin, de parcă ar fi umblat tot timpul cu un ardei iute în fund:
- Domnule colonel Rădulescu, îmi place cum sunteţi organizaţi, cum vă
gospodăriţi şi cum funcţionaţi aici. Meritaţi chiar felicitări. Iar în privinţa celorlalte
probleme în legătură cu activitatea desfăşurată pe şantiere şi cu modalitatea de
facturare şi de plată, m-am lămurit pe deplin. Mă îngrijorasem, dar nu cred că e
ceva de alarmat. Dimpotrivă, mi se pare chiar o alarmă falsă. Ştiu că mai sunt şi
100
unele mici nereguli în activitatea de pe şantierele detaşamentelor de lucru, se mai
strecoară, se mai întâmplă câte ceva, inevitabil, mici nereguli, cum ziceam, nişte
posibile scăpări, dar vom lua măsurile necesare pentru eliminarea lor. Nu e
nevoie să facem un caz, un capăt de ţară din presupusele abateri, care sunt de fapt
nişte nimicuri constatate poate din prea mult zel profesional sau poate - de ce nu?
- au fost căutate şi inventate cu rea-credinţă. De aceea, eu zic să-i faceţi imediat
formele şi să-l trimiteţi urgent înapoi pe acest ofiţeraş verificator, pe acest aşa-zis
specialist, să-l trimiteţi chiar azi înapoi la unitatea de la care l-aţi adus în această
calitate de specialist! Că ştim noi să ne gospodărim singuri, aici, pe plan local… Şi
să daţi drumul la toate facturile pe care le aveţi, că mi i-aţi pus în cap, fără niciun
rost, pe toţi comandanţii de detaşamente de la toate punctele de lucru. Fiindcă
toţi se plâng că li s-au reproşat nereguli şi li s-au refuzat facturile la plată…
După plecarea aprigului şi infatuatului General Z, care se afla în vârful
piramidei urât mirositoare a corupţiei de nivel înalt şi care acum, în această vizită
de lucru se dovedise a fi un biet mieluşel, colonelul Rădulescu, total decepţionat,
n-a avut decât să se declare învins (învins de sistem!), extrem de umilit:
- Georgescule dragă, la noi în ţară, hoţia, corupţia, minciuna, infatuarea,
autoritatea, grandomania, lăcomia, neruşinarea, incompetența, desfrâul, aroganţa…,
toate sunt strâns unite, îşi dau mâna, sunt la ele acasă, unde au teren fertil cum
poate nu mai e în nicio parte pe planeta Pământ! Suntem în plin război, care se va
încheia probabil catastrofal pentru noi, cei mici. Nu se ştie ce-o fi, ce-o veni de Sus,
dar nu cred că avem vreo şansă, nici acum şi nici pe viitor, să scăpăm de lepre, de
hoţi, de parveniţi, de jigodii şi de corupţi. Nu vorbesc aici de micii găinari, vorbesc
de marii şacali, de rechini, de jivinele din rândul aşa-zisei protipendade, al
declasatei noastre clase politice, al guvernanţilor - „elite” care se dezvoltă şi prind
viteză pe drumul căpătuielii cu orice preţ.
Ăştia sunt îmbogăţiţii de război, cei care profită de orice conjunctură şi se
înfruptă cu lăcomie şi obrăznicie din ciolan! Vedem peste tot oameni de la care
ţara, poporul, au nişte pretenţii, pentru că ei sunt puşi să slujească, să apere cu
credinţă, cu devotament, cu dăruire interesele ţării, ale poporului. Şi uite-i cum ies
la drumul mare, la jaf, tot mai mulţi, peste tot, fără pic de ruşine, fără pic de teamă
în faţa lui Dumnezeu, pe care-l rugăm să ne ajute, să ne apere de rele, să ne
mântuiască… Ies în goană la căpătuială, calcă pe cadavre, care mai de care să
prindă ciolanul cel mai încarnat, să smulgă cât pot de mult de peste tot de unde se
poate şi uneori chiar de unde nu se poate, să le facă vânt altora şi să le ia ei locul,
într-o mizeră întrecere a răului, ca într-un blestem nesfârşit…
Încotro crezi că ne îndreptăm, Georgescule?! Voi sunteţi tineri, veţi prinde şi
viaţa de după războiul ăsta nenorocit, dar Dumnezeu ştie ce viaţă o mai fi şi aia!…

101
SĂ MORI ÎN NOAPTEA ÎNVIERII!…

Sâmbăta Paştelui 1945. La miezul nopţii urma să se producă minunea


minunilor, când lumea pământeană, cu sufletul plin de lumină, avea să trăiască
iarăşi momentul sublim, când „Hristos a înviat din morţi,/ Cu moartea pre moarte
călcând…”.
Armatele aliate erau deja biruitoare, fioroasa fiară nazistă fusese îngenun-
chiată şi era pe cale să-şi dea ultima suflare, după ce-şi epuizase toate forţele,
toate speranţele, toate ambiţiile puse în uriaşul marş al morţii pe care-l pornise la
1 septembrie 1939, în pas triumfal, când invadase Polonia şi declanşase cel de-Al
Doilea Război Mondial.
Undeva, în Munţii Tatra din Cehoslovacia, în localitatea Tisoveç, era cartiruit
şi Grupul de subzistenţă al Regimentului 2 Dorobanţi-Vâlcea, aflat sub comanda
locotenentului Petre Georgescu. Se aştepta şi aici cu ardoare capitularea
Germaniei şi ordinul de retragere în ţară a trupelor române. Administraţia
Grupului de subzistenţă era instalată în staţia de cale ferată Tisoveç – punctul
terminus al acelui drum de fier din munţi.
Familia Çverna - gazda ofiţerului român Georgescu, era deosebit de ospitalieră,
de primitoare şi binevoitoare - poate şi în virtutea faptului că armatele române şi
cehoslovace cooperau frăţeşte pe frontul comun de eliberare de sub teroarea
fascistă. Aşa că, tânărului ofiţer i-a fost foarte uşor să se integreze aproape ca un al
treilea membru în familia Çverna, alături de distinsa doamnă Marienca şi de soţul
ei – şeful gării Tisoveç.
În sâmbăta din ajunul Paştelui 1945, domnul Çverna l-a invitat pe bunul
prieten român la pescuit de păstrăv, pentru ca, la bogata masă solemnă,
sărbătorească, din noaptea Învierii, să fie adăugată şi această delicatesă aflată din
belşug în apele de cleştar ale muntelui.
Către apusul soarelui, cei doi pescari se întorceau relaxaţi, cu o bogată recoltă
de peşte, urcând pe drumul de costişă ce ducea spre localitatea Muranny din
apropiere de Tisoveç. Acolo, mai sus, îşi avea postul un grup sovietic de
supraveghere, de unde coborau doi militari cu pistoale mitralieră. Foarte
zâmbitori şi bine dispuşi, cei doi au salutat camaradereşte, felicitând pescarii
pentru succesul avut. Au întrebat într-o ungurească stricată, însoţită de gesturi
semnificative, dacă le dau şi lor ceva din raniţa pescărească. Li s-a răspuns că da,
cu toată plăcerea, numai că, ofiţerul român, glumind, a făcut imprudenţa şi i-a
corectat la exprimarea lor greşită în maghiară. Atunci, militarii din armata
sovietică prietenă şi frăţească au schimbat semne şi priviri viclene între ei, au
adoptat tonul stăpânului faţă de slugă şi l-au declarat pe ofiţerul român dezertor
ungur. Aceasta, în ciuda ţinutei sale militare, cu uniformă a armatei române şi cu
102
brasardă tricoloră - albastru, galben şi roşu - pe braţul stâng. N-au fost de ajuns
nici protestele şi argumentele lui şi nici ale domnului Çverna, care se cunoştea
bine cu toţi militarii acelui punct sovietic de supraveghere şi care a încrecat în
zadar să-i convingă pe cei doi belicoşi că prietenul lui este ofiţer român. Ei însă
puseseră ochii pe altceva: pe inelul de aur şi pe ceasul de la mâna ofiţerului, ca şi
pe arma din dotare. Aşa că l-au arestat şi l-au condus la postul lor de observare
din sătucul Muranny.
(Este de notorietate faptul că bravii ostaşi ai armatei sovietice aveau o atracţie
bolnăvicioasă în special pentru ceasuri, care îi fascinau până la degradarea umană.
Erau în stare de orice pentru a intra în posesia cât mai multor ceasuri de mână - prin
furt, jaf, tâlhărie şi orice altă metodă neortodoxă -, aşa încât acest nărav al lor a intrat
definitiv în folclor, el fiind satirizat multă vreme după război, în presă şi pe scenele
teatrelor noastre de revistă şi de comedie, spre deliciul amar al românului obidit, care
îşi râdea în acest fel de tragicul destin):
De la Nistru pân’ la Don,/ Davai ceas, davai palton;/
Davai ceas, davai moşie,/Haraşo tovărăşie!…
Acolo, în sătucul Muranny, era o casă cu specific montan, modestă, cu prispă
pe toată lungimea faţadei, iar la parter, o pivniţă în care găzduiau capturile lor de
război, spre a le asigura sfânta ghiftuire şi desfătare a sufletelor şi trupurilor lor
mătăhăloase. Capturi zoo, luate de prin gospodăriile localnicilor din zonă sau
arestate de pe câmp: iezi, miei, purcei, curcani, gâşte - păsări de toate felurile, care
se întreceau într-un concert pe cele mai înalte şi mai dezagreabile tonalităţi.
Bruscat şi împins cu brutalitate înăuntru, în întunericul pivniţei, ofiţerul Petre
Georgescu s-a trezit într-o mocirlă de bălegar şi urină până mult deasupra
pantofilor, dincolo de glezne, cu o duhoare insuportabilă şi cu deznădejdea
cutremurătoare în suflet, care parcă-i spunea că aici şi-a găsit nefirescul sfârşit.
Acum, tocmai acum şi tocmai în acest mod stupid să i se curme viaţa, la doar 29
de ani şi după ce trecuse cu bine, slavă Domnului, prin atâtea orori şi pericole ale
unui război cumplit, care, iată, era pe terminare, şi care îl lăsase în viaţă, viu şi
nevătămat! Îi auzise pe cei doi camarazi ruşi hotărând ca la miezul nopţii să-l
împuşte! Vorbiseră tare între ei, ştiind că arestatul înţelege foarte bine ce zic ei în
limba rusă.
În loc de Noaptea Învierii, el aştepta acum, cu înfrigurare, clipa cumplită a
morţii. Milioane de gânduri, milioane de zămisliri ale minţii, milioane de amintiri
de demult sau mai de aproape îl asaltau cu viteză cosmică şi cu o încărcătură
emoţională care-i paralizau toate simţurile, îi împovărau sufletul până la durere
fizică şi cruntă umilinţă. Dar, peste toate astea, licărea totuşi o speranţă, o flacără
palidă – nădejdea tonifiantă a izbânzii finale a binelui asupra răului, a vieţii asupra morţii.
La miezul nopţii l-a trezit din agonie zornăitul lanţului de la uşa pivniţei,
ferecată cu lacăt. Lumina unui felinar strecurat înăuntru, în bezna închisorii, a

103
agitat din nou adunătura zoo, care a reluat imediat stridentul şi asurzitorul
concert nocturn. Un glas tunător l-a chemat pe ofiţerul arestat, căruia bravul şi
tovarăşul ostaş sovietic i-a tras o cizmă în fund şi o sudalmă barbară, însoţită de
amicalul ordin paşli! -, adică marş de-aici! şi de încă o înjurătură strivită între dinţi,
în limba rusă, fireşte.
Total bulversat, captivul urmărea cu toate fibrele fiinţei lui gesturile binefăcă-
torului care-l eliberase. Avea de gând rusul să facă oare uz de armă? Oricum,
ofiţerul român va pleca şovăind, într-un vertij halucinant şi cu gândul la clipa de
sfârşit, pe care şi-o vedea în momentul plecării de aici, moment în care va simţi,
foarte probabil, glonţul în ceafă. Va primi, oare, moartea în Noaptea Învierii?
Cumplită soartă!...
A plecat după ce i s-a mai răstit o dată prietenescul şi tovărăşescul ordin marş
de aici!, însoţit iarăşi de o înjurătură scabroasă, veninoasă, şi după ce fusese
ameninţat, aşa, cu bătaie din picior şi cu o smucitură ameninţătoare, cum faci la
un câine când te repezi la el să-l pui pe fugă. A plecat pierdut, absent, cu mers
şovăielnic, plutind imponderabil în întuneric şi sperând că e totuşi lăsat să plece
liber… După vreo douăzeci de paşi de plutire în neant, a rupt-o la vale, fie ce-o fi,
într-un pas alergător de care e în stare numai cineva cuprins şi torturat de o
cumplită disperare şi de frica implacabilă a morţii.
Spre bucuria lui, de acolo, din vale, porniseră cu strigăte şi salve de arme
ostaşii din grupul său, plecaţi să-l preia în siguranţă de la arestul din Muranny.
Militarii sovietici primiseră între timp ordin să pună imediat arestatul în libertate.
Aşa că, apocalipticul episod s-a încheiat în cele din urmă fericit, cu participarea la
bogata masă pregătită cu măiestrie de doamna Marienca, potrivit datinei sfintei
sărbători de Înviere a Domnului!...
Bucuria revederii celor trei a fost fără de margini, după trăirea cumplitelor
momente de groază şi disperare generate de bestialul act al arestării. Îmbrăţişări
fierbinţi, mângâieri, gesturi de profundă afecţiune între bunii şi credincioşii
prieteni, rememorarea momentelor de cumpănă prin care au trecut cu toţii.
Atunci când domnul Çverna, cu chipul desfigurat, a ajuns singur acasă, alarmat, şi
i-a relatat soţiei întâmplarea încheiată cu arestarea şi punerea prietenului lor în
pericol, îngrozită de ceea ce ar putea urma, doamna Çverna a alergat imediat,
disperată, la Comandamentul sovietic de la Tisoveç, din apropiere, le-a prezentat
celor de acolo întâmplarea şi i-a cerut comandantului să ordone imediat
eliberarea ofiţerului român arestat fără absolut nici un motiv sau temei legal. I-a
cerut imperativ acest lucru, atenţionându-l că va merge până la Comandamentul
Suprem de sub comanda mareşalului Malinovski. În aceste condiţii, când s-a
pronunţat numele temutului mareşal, doamna Çverna a primit încredinţarea că
se va analiza situaţia şi se vor lua măsurile necesare pentru eliberarea arestatului.
Dar ea, îndârjită până la starea de clocot, n-a plecat de acolo până nu l-a
determinat pe comandant să ordone telefonic eliberarea ostaticului atunci, pe loc,
în prezenţa ei, până nu va fi, poate, prea târziu!
104
Însă durerea şi spaima şi umilinţa groaznică prin care a trecut, au făcut-o pe
energica doamnă să nu se oprească aici. Nimeni şi nimic n-a putut-o opri să
ajungă până acolo unde se ajungea extrem de greu, mai ales în conjunctura
dramatică în care se afla situaţia războiului: a ajuns la mareşalul Rodion
Malinovski, comandantul Frontului 2 Ucraina, care îşi avea comandamentul
suprem în cochetul oraş-staţiune Banska Bystriça. Distinsa şi delicata doamnă
Çverna trăise momente nespus de grele, sentimentele ei faţă de tânărul ofiţer şi
prieten român fuseseră grav şi turbulent avariate. De aceea nu se mulţumea doar
cu eliberarea lui. Vinovaţii trebuiau să plătească mult mai mult pentru nelegiuita
şi mârşava lor faptă!
Atunci când a alergat disperată la Comandamentul sovietic din Tisoveç
pentru a cere eliberarea imediată a ofiţerului român, doamna Çverna a fost
ascultată şi în cele din urmă înţeleasă, dar numai după ce pronunţase, ca
avertisment, numele de maximă rezonanţă în întreaga mişcare militară mondială
– temutul mareşal Malinovski! Şeful postului de observaţie a ordonat eliberarea
captivului de la Muranny, obţinând pentru doamna Çverna, la insistenta și
expresa ei solicitare, şi o programare la Comandamentul Suprem peste două zile.
Se va duce acolo cu ofiţerul român, pentru prezentarea şi analizarea cazului. Aşa i
s-a comunicat.
La Comandamentul Suprem Sovietic de la Banska-Bystriça, au fost primiţi de
însuşi mareşalul Malinovski, deşi acolo erau numeroase alte probleme, extrem de
importante şi de urgente care se cereau rezolvate în acea febrilă perioadă a războiului.
Întrebările i s-au adresat ofiţerului român prin intermediul unui translator,
sub condiţia unor răspunsuri foarte scurte, sigure, precise şi strict referitoare la
respectiva întâmplare. În timpul depoziţiei fostului arestat s-a ordonat aducerea
acolo şi a vinovaţilor, pentru confruntare şi lămurirea faptelor.
După interogatoriu şi confruntare, doamna Marienca şi ofiţerul ei au fost
invitaţi să aştepte într-o sală alăturată, frumos amenajată şi cu un ambient foarte
plăcut, de unde urma să fie chemaţi pentru comunicarea verdictului. Au aşteptat
aproape o oră, timp în care ofiţerului român i s-au restituit bunurile personale
confiscate în momentul bestialei arestări: inelul de aur cu diamant montat prin
suport de platină, ceasul de mână marca Doxa şi pistolul automat italian Beretta,
calibru 9.
Verdictula fost cutremurător:pedeapsa capitală pentruautorii acelei fapte abominabile!
Uluit de cele auzite, ofiţerul Petre Georgescu a cerut permisiunea să
raporteze, implorându-l pe intransigentul mareşal să manifeste clemenţă, să
revină asupra acelei pedepse pe care o considera prea aspră în raport cu
necugetata lor faptă. Dar impozantul, temutul şi neînduplecatul mareşal, care,
fizic, semăna întrucâtva cu Göring şi care, prin faptele-i glorioase de arme pe
frontul antihitlerist, ajunsese la acest grad militar suprem la vârsta de numai
46 de ani (!), a replicat foarte dur, cu o severitate de neclintit, adesea cu tonalităţi
de înaltă rezonanţă, ce inducea spaimă în inima auditorului:
105
Rugămintea ta o înţeleg, dar acum suntem la un moment de răscruce cu acest
groaznic război care ne-a distrus zeci de milioane de oameni, ne-a distrus ţările şi
bunurile noastre cele mai de preţ în întreaga Europă şi în zonele aliaţilor noştri, ne-
a pustiit şi ne-a sărăcit, întorcându-ne viaţa la condiţii primitive. Iar acum, când
glorioasa armată sovietică eliberatoare trebuie să manifeste o disciplină de fier,
spre deosebire de comportamentul barbar al fiarei hitleriste, eu nu pot ierta fapta
gravă a acestor bestii - care nu sunt puţine nici în armata noastră - şi vreau să dau
şi cu acest prilej un exemplu de ceea ce-i aşteaptă pe toţi cei care nesocotesc
stricteţea disciplinei militare! (…).
După legarea condamnaţilor cu mâinile la spate, ofiţerul român a fost invitat
să meargă în pădurea din imediata apropiere pentru a asista la execuţia lor prin
împuşcare. Copleşit cu totul de eveniment şi neputând să suporte un asemenea
şoc, locotenentul Georgescu s-a eschivat, refuzând politicos, milităreşte, asigurându-l
pe mareşal de tot respectul său pentru teribila lecţie de viaţă şi de moarte.
Rafala de gloanţe din pistoalele automate care au secerat vieţile condam-
naţilor l-a doborât însă şi pe el, sufleteşte, coborându-l în sine, într-o rugăciune
fără sfârşit. A rămas marcat profund, pentru totdeauna, de această întâmplare
terifiantă, pe care nu şi-a dorit-o şi pe care nu el a generat-o. Militarii sovietici
săpaseră groapa ofiţerului român, şi, în cele din urmă, căzuseră ei în ea. O
întâmplare zguduitoare, care şi astăzi, la 68 de ani de la petrecerea ei, e încă vie şi
dureroasă în memoria veteranului de război Petre Georgescu: Într-o poziţie de
militar disciplinat, l-am asigurat pe mareşalul Malinovski că-i port respectul cuvenit
pentru lecţia ţinută.
Astăzi, după mulţimea anilor ce s-au perindat de atunci, cobor în mine ca într-o
rugă, şi, îndatorat cu umilinţă, cad într-o năuceală de parcă am visat. Spovedania
mea vine atât de târziu şi sper să cred că intimii ascultători sau cititori ai acestei
întâmplări, n-o vor banaliza. Mă bazez pe cinstea lor…
*
P.S. După capitularea Germaniei şi încheierea celei mai sângeroase încleştări
militare mondiale, se făceau preparativele necesare pentru întoarcerea în ţară a
trupelor şi a materialelor din înzestrarea armatelor. Prioritate aveau, desigur,
trupele sovietice eliberatoare! Pentru sovietici plecau masiv şi continuu spre ţară
(URSS) garnituri nesfârşite de trenuri şi camioane cu militari şi cu bunuri ale
armatei proprii, dar şi cu un formidabil arsenal de bunuri provenite din capturile
de război, pe când armata română, în marea ei majoritate, a venit în ţară pe jos, în
marş istovitor, din Munţii Tatra ai Cehoslovaciei, până la Sibiu, sau la Arad, sau la
Braşov… Pe tot acest traseu de marş cu tot felul de privaţiuni, în miez de vară
toridă, mulţi, enorm de mulţi ostaşi ai bravei armate române, epuizaţi până la
ultima picătură de energie, au căzut şi au rămas în şanţurile drumurilor. Nimeni nu
mai avea răgazul nici măcar pentru o înhumare sumară a lor şi punerea acolo, la
acel loc de veci, a unui simbolic semn de recunoaştere, peste timp, a acestor “eroi
necunoscuţi” ai neamului.
106
În timpul marşului sub arşiţa cumplită a soarelui, tălpile ostaşilor fierbeau în
bocancii încinşi ca o plită, iar părţile inghinale, opărite de căldură şi transpiraţia
sărată, le produceau şi ele chinuri groaznice la mers. Aşa că, în timpul popasurilor
pentru refacere, prima grijă a lor era să-şi trateze rănile, aplicând peste carnea vie
dintre picioare praf din ţărâna de pe drum şi ungându-şi tălpile picioarelor cu
vaselină de armă, peste care puneau hârtie de ziar!
În tot acest timp, comisiile aliate de control pe judeţe, stabilite prin acea
înrobitoare Convenţie de Armistiţiu, care ne-a fost impusă necondiţionat, fără
niciun fel de tratative și înțelegeri cu Guvernul român şi deci neratificată niciodată
de nimeni (ca şi Tratatul Ribbentrop-Molotov, de altfel), aşadar comisiile respective
confiscau, preluau din ţară tot ce le trebuia sovieticilor - animale, cereale, produse
alimentare, luând drept captură de război inclusiv fabrici şi uzine din industria
alimentară românească şi din cea petrolieră sau de orice profil, tot, tot ce se putea
lua, chipurile, cu documente, nişte „procese-verbale”, acolo, şi asta în afara jafului
barbar produs de trupele lor, care, în trecere, călcau totul în picioare, tâlhărind,
jefuind, siluind şi chiar omorându-i pe cei ce încercau să li se împotrivească!
În toiul fierbinte şi năucitor al manevrelor de repatriere a armatelor şi
bunurilor militare, şeful gării din Tisoveç l-a informat pe bunul său prieten Petre
Georgescu, despre o garnitură sovietică de 40 de vagoane de tren abandonată
(uitată?!) undeva în munţi, la un loc strategic, despre care nu se mai interesase
nimeni de multă vreme.
(Din câte simţise şeful gării, după consemnele pe care le primise de la un superior
al rușilor, garnitura de tren era destinată transportului în URSS al unei capturi de război -
un tezaur de lingouri de aur - al cui?! - bănuit a fi adăpostit acolo, în munţi, într-o peşteră!).
Prietenia bună cu şeful gării Tisoveç i-a prilejuit ofiţerului român Petre
Georgescu să-și ia răspunderea pe cont propriu și, cu tot riscul de proporții
capitale – care, în regim militar, presupunea chiar pedeapsa cu moartea! -, să
folosească acea garnitură de tren pentru a o încărca la refuz, în secret, cu
materiale din zestrea armatei române: echipament cazon - haine, încălţăminte şi
alte bunuri, precum şi material de război, ce aparţinea armatei noastre - pe care el,
ca şef al Grupului de Subzistenţă al Diviziei a XI-a a Armatei a IV-a Române, le avea
în gestiune, bunuri care, altminteri, puteau rămâne în depozitele de acolo, din
Munţii Tatra - cum au şi rămas, de altfel, multe, foarte multe altele. Aşadar, a
încărcat acea garnitură de tren şi a expediat-o în Ţară, la Sibiu, cu destinaţia:
Batalionul VII administrativ.
Trenul a fost însoţit de doi militari, unul în primul vagon şi celălalt în ultimul,
înarmaţi cu pistoale mitralieră, cu cartușe de război.
Satisfacţia „patriotică” a ofiţerului Petre Georgescu a fost că, după două
săptămâni de la expedierea acelei garnituri de tren, a primit confirmarea, în
Cehoslovacia, că garnitura respectivă a ajuns la Sibiu, la destinaţie!

107
ÎNTÂLNIREA
CU UN SPION SOVIETIC

Iarna grea a anului 1945. Decembrie geros. Restaurantul Gambrinus din


Râmnicu-Vâlcea gemea de lume pestriţă - clienţi de toate condiţiile. Atmosferă
încinsă. Densitate maximă pe unitatea de suprafaţă. Înăbuşeală, fum, zgomot,
cântece de dor şi jale, cântece despre grozăvia războiului ale cărui ecouri şi
semne dureroase erau încă vii în memoria oamenilor, cântece haiduceşti, cântece
de iubire, cântece lăutăreşti, de petrecere, de inimă albastră… Lume, lume, soră
lume/ Când să mă satur de tine… Localul - ca toate localurile de petrecere - era ticsit
cu multă lume în verde, în ținută militară. O lume nouă, formată din militari sovietici,
din puhoiul de ostăşime venită în vară de pe front şi cantonată şi în Râmnicu-
Vâlcea, ca în întreaga ţară, după marea victorie din primăvară, când se încheiase
groaznicul război mondial şi când o imensă parte a puhoaielor de trupe sovietice
în retragere au rămas cantonate, ca o grea povară, în ţările eliberate de glorioasa şi
prietena Armată Roşie. Asta, pentru că Stalin şi poporul rus, libertate ne-au adus!
În România, de exemplu, după unele date statistice suspectate însă de mare
îndoială în privința adevărului, la 1 martie 1946 erau staţionaţi 615.000 de
militari sovietici, fiind perioade când numărul lor a depăşit chiar milionul! Mulţi
ostași sovietici în retragere după încheierea războiului au rămas în ţările din
Europa, care deveniseră deja republici populare, integrate și tutelate ca sateliţi în
uriaşul sistem socialist patronat autoritar de U.R.S.S. - Uniunea Republicilor
Sovietice Socialiste.
La o masă dintr-un colţ al sălii restaurantului se aşezase tânărul ofiţer
rezervist Petre Georgescu - acum civil, desigur -, împreună cu doi prieteni. După
un timp, unul dintre convivii lui Georgescu îi atrage foarte discret atenţia:
Petrişor, îţi spun ceva, dar nu te întoarce, nu schiţa niciun gest deosebit, ca să nu
se înţeleagă că am observat mişcarea. La a treia masă de a noastră sunt patru
ofiţeri superiori ruşi. Unul dintre ei se uită fix la tine de vreun sfert de oră. L-am
urmărit atent şi nu încape nici o îndoială: tu eşti obiectul lui de studiu chiar din
clipa în care ne-am aşezat la masă. E colonel. A pus ochii pe tine şi nu te-a slăbit
nicio secundă. El te vede din profil şi e atent să te vadă bine şi din faţă, când te mai
întorci într-o parte sau alta, în direcţia lui. Dar uite că se ridică de la masă şi vine
spre noi, nu te întoarce…

108
Ofiţerul rus veni cu pas greoi, domol, studiat, se opri la masa celor trei civili
români, în faţa lui Petre Georgescu, îl mai studie două secunde „în direct”, îşi
aranjă ţinuta militară, şi, politicos, cu un surâs de voie bună, se adresă celor trei:
- Zdrastvuite, tavarişci! Bună ziua, tovarăşi!, reluă el în româneşte, fiindcă ştia
bine limba română pe care o vorbea probabil din familie, în dulşele acşent şi grai
moldovinesc. Dar, în cele şase luni pe care le petrecuse deja în Râmnic, îşi
corectase mult acşentul, adaptându-se rapid la noua stare de lucruri. Salutul
fusese adresat cu predilecţie lui Petre Georgescu, pe care ofiţerul rus, continuând
să zâmbească, îl fixa acum cu bucuria şi siguranţa insului care şi-ar fi regăsit un
vechi şi drag prieten:
- Te numeşti Georgescu Petre şi ai fost ofiţer de intendenţă în Regimentul 2
Dorobanţi-Vâlcea. În urmă cu patru ani şi ceva erai în localitatea Iosefsthal din
Transnistria, unde staţionau trupele voastre de ocupaţie, în timpul asediului
Odesei…, zise ofiţerul rus cu o uimitoare precizie şi siguranţă de sine.
- Da, este exactă remarca dumneavoastră…, eu sunt într-adevăr Petre Georgescu
despre care vorbiţi, dar n-am avut plăcerea să vă cunosc, nu-mi aduc aminte să vă
fi întâlnit vreodată…
Atunci, masivul şi impozantul colonel, cu un entuziasm care nu prea-i
caracteriza pe militarii sovietici, l-a ridicat pe tânărul Georgescu de la masă şi l-a
îmbrăţişat cu drag, bătându-l camaradereşte pe spate.
- Moi drug, moi drug (prietenul meu, prietenul meu), rostea rusul foarte
emoţionat, continuând să-l bată prieteneşte pe spate.
Surpriza era totală pentru amândoi. S-au aşezat împreună la masă. Au venit şi
ceilalţi trei tovarăşi ai rusului, cu masa lor cu tot, şi s-au alăturat românilor. Va
face el cinste, „rusul sovietic”. O face acum, după patru ani şi ceva, pentru că
atunci, în 1941, pe frontul din Transnistria, n-avea cum, era absolut imposibil!…
În primul rând, pentru că erau inamici, în tabere care se vânau reciproc.
Fremătând de bucurie, rusul chemă imediat ospătarul şi comandă, deocamdată!,
două sticle de vodka, 21 halbe de bere (câte trei de fiecare) şi 50 de mici „în
sânge”. Asta, deocamdată, pentru „încălzire”!...
Amintiri, amintiri… Gândurile - acum senine - i-au purtat în urmă cu patru ani,
în plin război. Erau în Transnistria, zonă aflată sub ocupaţia armatelor Axei, din
care, evident, făcea parte şi România. Acolo, în localităţile Iosefsthal şi Cristianovo,
cantonau o parte din trupele armatei române inamice, angajate în crâncenele
lupte ale asediului pentru ocuparea Odesei. Populaţia din zonă trăia într-o
mizerie cruntă. Sărăcie lucie şi nivel de trai primitiv. În furtunile istoriei, zona
fusese însufleţită cândva, prin veacurile din urmă, cu populaţie majoritară de
stirpe germană. De unde şi numele germanic al localităţii Iosefsthal în care îşi
aveau militarii români comandamentul. În afară de Iosefsthal mai erau multe
109
localităţi germanice: Saltz, Freudenthal, Colonia Manhaim ş.a. Dar acolo, în toată
zona, erau şi mulţi români - probabil din vremea lui Ştefan cel Mare sau chiar de
dinainte mult de Ştefan – care vorbeau bine româneşte; erau şi alte naţii care
împărtăşeau aceeaşi cruzime a vieţii de război. Iar atunci, în 1941, sub ocupaţie
străină şi în izolare, lipsurile de tot felul erau şi mai împovărătoare.
Armata noastră avea însă provizii îndestulătoare, nu ducea lipsă mai de
nimic, fiind încă la începutul războiului şi aflându-se în plină expansiune. Iar
proviziile Regimentului 2 Dorobanţi-Vâlcea erau în grija serviciilor de intendenţă,
aflate sub comanda sublocotenentului Petre Georgescu.
În astfel de condiţii de viaţă extrem de dure, populaţia din zona de ocupaţie
nu numai că n-a fost supusă de inamicul român la niciun fel de privaţiuni
suplimentare, ci a fost chiar ajutată, pe cât era posibil, de tânărul ofiţer Georgescu,
faptul petrecându-se, desigur, cu ştirea şi aprobarea comandantului său de
batalion - om de mare suflet, foarte educat şi de rară înţelepciune, eminentul
colonel Cosma Angelo. Din proviziile armatei noastre, sărmanii oameni care
trăiau în suferinţă, în criză extremă de mijloace de subzistenţă, primeau de la
inamicul ocupant unele produse alimentare şi de întreţinere de strictă necesitate -
făină, zahăr, sare, orez, săpun, chibrituri, gaz lampant, ţigări şi orice altceva din
ceea ce se putea „rupe” din proviziile armatei, fără să fie afectate raţiile zilnice ale
ostaşilor, toate acele produse fiind pentru localnici o adevărată mană cerească.
Şi fiindcă nici apă de băut sau pentru treburile gospodăreşti nu aveau în
condiţii de salubritate, Petre Georgescu le-a făcut câteva fântâni - cu materiale de
construcţie de care dispunea armata şi cu meseriaşii pe care îi avea în serviciile
auxiliare. Fântâni moderne pentru acea vreme, cu cumpănă şi ciutură, aşa cum
localnicii nu văzuseră în viaţa lor. Era pentru ei o adevărată minune pogorâtă
parcă din Cer, lucru care îi făcea ca la sfinţirea fântânilor respective, sfinţire făcută
cu preotul Regimentului 2 Dorobanţi în ceremonii religioase impresionante,
oamenii locului, de toate vârstele, adunaţi cu sutele din zona adiacentă, să stea
îngenunchiaţi şi cu fruntea în ţărână, cu ochii plini de lacrimi, să asculte şi să
„trăiască” slujba de sfinţire într-o sfântă smerenie, pătrunşi de puterea şi magia
mângâietoare, alinătoare şi înălţătoare a Duhului Sfânt.
Din iniţiativa energică a medicului Nicu Mărgineanu, care era şi el de-a
dreptul îngrijorat şi îndurerat de mizeria în care trăiau acei oameni, s-au asigurat
comunităţilor de acolo şi unele condiţii de minimă, dar de strictă necesitate
pentru igiena colectivităţilor umane. Între aceste condiţii se înscrie şi amenajarea
unor „puncte sanitare” dotate cu un fel de duşuri realizate din butoaie metalice de
200 de litri (butoaie din dotarea armatei), creând posibilitatea „îmbăierii” şi
igienizării oamenilor, astfel de condiţii constituind pentru ei o premieră absolută!
Doctorul Mărgineanu asigura localnicilor şi unele servicii de asistenţă medicală şi
110
tratamente, îndeosebi la copii şi bătrâni, care erau cei mai expuşi bolilor, datorită
condiţiilor precare de viaţă.
Pe lângă toate acestea, Preotul Regimentului le boteza şi le creştina copiii
oamenilor din zonă, la rugăminţile stăruitoare ale acestora. Făcea spovedanii,
oficia cununii, făcea slujbe de înmormântare şi alte servicii religioase de care acei
localnici nu aveau parte, ei neavând preot în toate acele împrejurimi pustiite nu
numai sufleteşte. Cum se ştie, la ei, preoţii fuseseră „mântuiţi” de bolşevismul lui Stalin.
Prin actele caritabile şi prietenoase ale armatei noastre care avea acolo, în
Iosefsthal şi în împrejurimi, în sublocotenentul Petre Georgescu un adevărat
„port-drapel” al milostiveniei, acest ofiţer român devenise un adevărat idol, un
erou al localnicilor, aşa cum îi mărturisea acum, după mai bine de patru ani de
zile, în cârciuma din Râmnicu-Vâlcea, ofiţerul rus care îl recunoscuse imediat pe
binefăcătorul de atunci şi care era în culmea bucuriei, pentru că putea să-i fie
recunoscător acum, să-i facă cinste şi să-i acorde prietenia sinceră a lui şi a
camarazilor lui, ofiţeri superiori şi ei.
Colonelul Roman Romanov, cum se recomandase ofiţerul sovietic, era
absolvent al Facultăţii de filosofie din Moskova. Până în război fusese profesor
într-un orăşel de provincie. Iar atunci, pe front, era ofiţer în serviciile sovietice de
informaţii (misiune de spionaj pe care, cu siguranţă, o avea şi acum, în România,
când ţara era plină de astfel de oaspeţi dragi ai glorioasei şi prietenei armate
sovietice eliberatoare!). Atunci, în toamna anului 1941, Roman Romanov mergea
adesea printre localnicii din Iosefsthal şi pe o largă arie a frontului, deghizat,
desigur, cunoscând astfel tot ce se mişca şi cum se mişca în zonă.
Acţiunile caritabile ale ofiţerului român, prin efectul lor manifestat efectiv şi
imediat, aveau un impact de mare forţă în rândul populaţiei năpăstuite. Ele
aveau, primordial, un caracter umanitar, prin acordarea de ajutor de subzistenţă
unor oameni bătuţi atât de crunt de soartă; în subsidiar însă, acel sprijin avea şi
alte dimensiuni deloc de neglijat: asigurarea de sursă sigură de apă potabilă prin
construirea acelor fântâni moderne şi salubre nu era numai pentru localnicii din
zonă, ci era şi pentru militarii trupei; apoi, prin acordarea acestor ajutoare
umanitare, se câştiga încrederea şi simpatia adevărată, sinceră a localnicilor faţă
de inamicul ocupant, lucru extrem de important în condiţii de război, când
localnicii, aparent paşnici şi chiar prieteni declaraţi formal, pot produce pagube
imense armatei de ocupaţie, prin luptele şi hărţuirea cu formaţii de partizani şi
prin informaţiile pe care le pot pune, în secret, la dispoziţia armatei lor despre
inamicul ocupant.
(Se ştie că întotdeauna, printre localnicii din zonele ocupate de inamic, îşi fac
„meseria”, pe fondul unei aparente şi false prietenii, tot felul de iscoade, partizani,
sabotori, toţi – pe cât de amabili, pe atât de periculoşi).

111
Fireşte că toate aceste amănunte erau bine cunoscute de Petre Georgescu şi
de comandantul său Cosma Angelo, ei fiind siguri însă că acel comportament
prietenesc al oamenilor din zona ocupată era unul într-adevăr sincer, de
apropiere şi, dacă nu de prietenie curată, cel puţin lipsită de ură faţă de armata
inamică, pe care localnicii, paradoxal, o priveau cu simpatie. Se putea spune chiar
că erau ataşaţi de duşmanul care făcea, totuşi, ca lor să le fie ceva mai bine. De
aceea, comandanţii români erau extrem de încântaţi că actele lor caritabile
produceau asemenea efect benefic trupelor lor, care n-aveau a se teme de ceva
ostil din partea localnicilor. Că era aşa, că se înstăpânise un real şi profund
ataşament reciproc între părţi, dar cu deosebire între localnici şi binefăcătorul lor
direct, Petre Georgescu, s-a văzut şi în luna noiembrie, când, o parte din armata
română angajată în luptă la Odesa avea să plece în ţară pentru refacere, urmând
să fie înlocuită cu forţe noi.
Între cei ce plecau în ţară era şi ofiţerul Petre Georgescu, împreună cu
Regimentul 2 Dorobanţi şi cu serviciile de intendenţă. Despărţirea de ei, de
localnici, a fost impresionantă. A fost chiar foarte tristă şi dureroasă. Nesuportând
cu uşurinţă şocul neaşteptatei despărţiri, sute de oameni ai locului, din Iosefsthal,
din Cristianovo şi din alte localităţi din preajma Odesei au însoţit convoiul militar
român cale de 4-5 kilometri, ca într-un pelerinaj, mulţi dintre ei plângând cu
durere după „idolul” lor care acum, iată, pleca şi îi lăsa acolo, ai nimănui, într-o
cumplită deznădejde. Iar despărţirea propriu-zisă, care a trebuit să se producă în
cele din urmă, a fost cu lacrimi, cu îmbrăţişări, cu mângâieri şi cu rugăciuni
îndreptate Cerului pentru ocrotirea acestui tânăr militar care se milostivise de ei
şi le făcuse viaţa cât de cât mai suportabilă. Impresionant şi emoţionant tablou de
viaţă în chingile disperării!
Dar ceea ce nu ştia până acum tânărul ofiţer Georgescu era faptul că el îi
datora viaţa lui Roman Romanov. Atunci, la Iosefsthal, în toamna lui 1941, când
forţele armate sovietice, prin partizanii locului, au aruncat în aer imensa catedrală
romano-catolică în care era instalat comandamentul militar român din zonă, s-a
întâmplat ceva. Atunci, viaţa ofiţerului român Petre Georgescu a fost în mâinile
spionului sovietic Roman Romanov, care, ştiind foarte bine despre acţiunile lui
caritabile din zona de ocupaţie, a hotărât să-l salveze cu orice preţ. Pentru că şi
Romanov îl simpatiza, din umbra meseriei lui. De aceea a făcut tot ce i-a stat în
putinţă să amâne de la o zi la alta aruncarea în aer a catedralei în care funcţiona
comandamentul militar operativ al armatei române. De ce a fost amânată de
nenumărate ori acea distrugere a catedralei în care era comandamentul militar?
Pentru că - spunea ofiţerul sovietic acum, după mai bine de patru ani -, de multe
ori când era planificată detonarea explozibilului pentru distrugerea obiectivului
minat, se întâmpla să fie în misiune la comandament şi el, prietenul oamenilor
112
din zonă - ofiţerul Petre Georgescu, cel pe care localnicii îl priveau nu ca pe un
inamic ce trebuie distrus, ci ca pe un prieten de suflet, de nedespărţit, un trimis al
Domnului, care trebuie ocrotit! Ca ofiţer de intendenţă, el se ducea frecvent la
comandament, unde se analizau strategia şi tactica de luptă, mişcările ce urmau a
fi făcute în situaţiile de înaintare sau de retragere a frontului, capacităţile
serviciilor de intendenţă care trebuiau să urmeze frontul îndeaproape şi să-l
aprovizioneze cu cele necesare, alte aspecte ce priveau situaţia imediată şi de
perspectivă a armatelor angajate în luptă. Şi atunci când Petre Georgescu era în
catedrală la comandament, ofiţerul sovietic de informaţii îşi anunţa superiorii că
în acel moment nu era indicată declanşarea exploziei, pentru că nu şi-ar fi produs
efectul scontat, le spunea el, disimulând adevărul. Deci, este cât se poate de
limpede că Roman Romanov i-a salvat viaţa lui Petre Georgescu - inamicul care se
bucura de marea şi curata simpatie a localnicilor!
Ce însemna efect scontat în distrugerea acelui obiectiv? Păi, în război, când se
urmăreşte anihilarea unui obiectiv, se ia în calcul producerea unor pagube
imense inamicului, cu pierderi grele în efective umane – fiind vizaţi în primul
rând capii importanţi ai armatei - pentru că, distrugerea aparatului de comandă,
slăbeşte capacitatea de decizie şi dezorientează, paralizează întregul efectiv
militar care şi-a pierdut conducătorul… Dar, se are în atenţie, desigur, şi
producerea de pierderi materiale însemnate. Sovieticii se aşteptaseră ca acolo, în
catedrală, în cazul organizării în zonă a unui cantonament al trupelor de ocupaţie,
să se adune lume multă cu diverse prilejuri sau să se refugieze înăuntru la
adăpost în cazul unor atacuri armate ori să se instaleze chiar posturi de comandă
operativă, aşa cum de altfel se şi întâmplase. De aceea, înainte de a se retrage din
calea inamicului, ei n-au distrus catedrala, folosind-o astfel drept momeală pentru
inamicul care cu siguranţă avea să se instaleze acolo, amenajându-şi-l ca obiectiv
cu întrebuinţare militară. Distrugerea lui însă n-a fost ordonată imediat după
instalarea comandamentului român în catedrală. S-a produs cu aproape o lună de
zile mai târziu, după ce, căpătând falsa încredere că obiectivul este în siguranţă,
autorităţile militare române au depozitat acolo şi unele rezerve de armament şi
muniţie, documente de arhivă, alte valori care trebuiau apărate şi păstrate în
siguranţă.
În cele din urmă, impozanta catedrală a fost distrusă, comandamentul militar
român instalat în ea fiind nimicit, cu tot arsenalul din dotare şi cu mulţi militari,
între care mulţi ofiţeri superiori, români şi germani, din structurile de comandă
aflaţi în incintă. Atunci, tânărul ofiţer Petre Georgescu s-a închinat şi s-a rugat cu
lacrimi în ochi, mulţumindu-i din suflet bunului Dumnezeu că l-a ocrotit, că s-a
întâmplat ca el să nu fie acolo în timpul cumplitului dezastru. Dar iată că nu fusese
113
o pură întâmplare, nu fusese o minune cerească, ci fusese ceva lucrat, desigur, tot
prin cheia atât de încifrată a destinului, aşa cum aflase cu stupoare de la
salvatorul său, Roman Romanov, după patru ani de zile!
(Puţin mai târziu, la căderea Odesei, trupele sovietice aveau să lase minate câteva
obiective importante - sedii de instituţii şi alte imobile. Într-unul dintre astfel de
imobile minate - o clădire modernă, gen hotel de multe stele, s-a instalat
comandamentul Armatei a 4-a Română, care avusese Directiva să cucerească Odesa
din mers, printr-o acţiune fulger. Din păcate, însă, această acţiune care s-a vrut a fi o
cucerire „blitz”, a durat mai bine de două luni: 8 august - 16 octombrie 1941.
În ziua de 22 octombrie, spre seară, pe la ora 17,35, impozantul sediu al
comandamentului Armatei române a fost aruncat în aer! Cumplitul dezastru a
consemnat moartea unui mare număr de ofiţeri români, mulţi dintre ei, ofiţeri
superiori, între care şi generalul Ion Golgojanu – comandantul militar al oraşului, zeci
şi zeci de soldaţi şi subofiţeri, civilii personalului de deservire şi încă mulţi ofiţeri
germani aflaţi în imobil. Un adevărat măcel, cu peste 100 de victime!).
Dincolo, la Iosefsthal, dezastrul fusese de mai mici proporţii. Dar şi-a avut şi
acolo efectul scontat. Dintre cei vizaţi de comandamentul sovietic, doar Petre
Georgescu a scăpat, printr-o minune ce poartă un nume de profundă rezonanţă și
simțire românească: Roman Romanov!
Iată, Roman Romanov, un spion sovietic, un om şi el, devenit prieten bun al
rezervistului Petre Georgescu din Râmnicu-Vâlcea, în casa căruia a stat ca oaspete
drag o săptămână încheiată. O săptămână întreagă în care prietenul sovietic
(probabil, moldovean din Basarabia!?) nu şi-a scos de pe el nici ţinuta militară şi
nici măcar cizmele, cu care dormea în pat, pe cearceafuri. O săptămână încheiată,
în care au rememorat numeroase momente ale iadului trăit de omenire pe
pământ, în perioada 1939 – 1945…
*
În 1945, Armata Română mai avea un efectiv de 419.000 de soldați și ofițeri.
Doi ani mai târziu, în 1947, efectivele erau reduse la 136.000! Din 19.000 de
ofițeri activi, cât mai avea armata la 23 august 1944, în 1948 mai erau 10.295, iar
la începutul anului 1949, numărul lor s-a redus până la 8.000. În 1951, armata
României mai număra doar 700 de ofițeri din fosta Armată Regală!...

114
POETUL
R A D U G Y R,
scos din batalionul morţii şi redat vieţii

În conjuncturala coaliţie militară a României alături de Germania, în cel de-Al


Doilea Război Mondial, bătălia pentru cucerirea Odesei a rămas în sarcina
Armatei a 4-a Română, comandamentul german de război având programat ca
această operaţiune militară să se încheie cu o victorie rapidă şi strălucită – numai
în două săptămâni de zile! Totul fusese planificat să se desfăşoare fulgerător pe
întregul front de Est, aşa încât Hitler să bea cupa de şampanie a victoriei totale
asupra marelui Imperiu Roşu înainte de instalarea cumplitei ierni siberiene.
După încheierea campaniei de numai 35 de zile pentru cucerirea Basarabiei,
a Nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţa - teritorii care au revenit astfel la trupul-
mamă al pământului românesc (o campanie furibundă, în care armata română a
intrat cu aproape 500.000 de militari şi cu un bogat - însă, rudimentar - arsenal
de război), Hitler i-a cerut generalului Antonescu, la 26 iulie 1941, să continue
lupta alături de Germania şi dincolo de Nistru, acceptându-i, totodată, solicitarea
de a angaja el, Antonescu, bătălia pentru cucerirea rapidă a Odesei. Dar Odesa -
apărată strategic de câteva rânduri de fortificaţii extrem de puternice, într-o
foarte bună gândire şi organizare genistică, având numeroase şi foarte eficiente
şanţuri antitanc, dispuse concentric (în lungime totală de circa 250 km!) şi
intercalate cu tranşee, cazemate din beton, din pământ şi din lemn, fortificaţii din
şine de cale ferată, stâlpi metalici şi din beton, îngrădiri din sârmă ghimpată, zeci
de mii de mine antitanc şi antiinfanterie - a rezistat eroic. Mai toate aceste
fortificaţii au fost executate chiar atunci, în timpul asediului, populaţia oraşului
fiind mobilizată începând cu 20 august, lucrând zilnic peste 10.000 de oameni, cu
utilaje mecanice, cu căruţe, cu tărgi, cu roabe şi cu tot ce se putea folosi pe şantier.
Forţele militare sovietice din cetatea asediată erau mult mai numeroase, mai
bine organizate şi foarte bine înzestrate cu tehnică de luptă şi - lucru extrem de
important! - foarte bine poziţionate strategic în raport cu inamicul, care acţiona în
câmp deschis, fiind astfel o pradă foarte uşoară pentru adversar. Luptele
crâncene pentru cucerirea Odesei, şi, desigur, a localităţilor din zonă, cu atacuri şi
contraatacuri violente şi nimicitoare din partea ambelor forţe combatante, cu
încleştări de stradă şi din casă în casă - toate locuinţele şi instituţiile localităţilor
din preajma Odesei fiind adevărate fortăreţe militare - s-au întins pe durata a
peste două luni de zile: 8 august – 16 octombrie 1941!
115
Odesa a rezistat eroic şi nu întâmplător i s-a acordat onorantul titlu de Oraş
Erou, titlu pe care l-au mai primit doar trei oraşe-martir ale U.R.S.S. - Stalingrad,
Leningrad şi Moscova.
Ancheta ordonată de Mareşalul Ion Antonescu asupra cauzelor care au
determinat prelungirea inacceptabil de mult a asediului Odesei a avut concluzia
unui teribil dezastru. Armata a 4-a Română, care, pe tot timpul acestui asediu, a
angajat în luptă un efectiv total de 324.627 de militari, a suferit numai aici, în zona
Odesei, după unele statistici militare, imense pierderi umane: 106.561 de militari,
dintre care, 20.116 morţi, 74.487 răniţi şi 11.958 dispăruţi – prizonieri şi dezertori.
Pierderi enorme s-au înregistrat în rândul ofiţerilor, aflaţi mereu în linia întâi, în
fruntea corpurilor de atac. Din cei 4821 de ofiţeri intraţi în tranşee, pe parcursul
asediului Odesei au fost scoşi definitiv din luptă 4599, deci, peste 95%, adică,
aproape întregul efectiv!
Cauzele acestui tragic bilanţ au fost multiple: slaba înzestrare cu tehnică de
luptă, instruirea precară a multor militari, de toate gradele, organizarea
necorespunzătoare a unor strategii şi tactici de luptă, dar şi moralul foarte scăzut
al trupelor, datorită pierderilor uriaşe de vieţi omeneşti, pierderi inutile în această
vicleană şi înspăimântătoare capcană a morţii.
În septembrie 1941, când mareşalul Ion Antonescu a făcut o inspecţie la
trupele cantonate în localitatea Baden din Transnistria, comandantul Armatei 4
Română, onorabilul general Nicolae Ciupercă, a prezentat curajos, milităreşte,
situaţia dramatică a armatei noastre, care se găseşte „la limita posibilităţilor
ofensive: limita morală şi limita fizică”. Şi mai adăugase că militarilor noştri le
lipsesc „spiritul ofensiv şi încrederea în capacitatea de luptă a armatei române”.
Armată foarte prost dotată, care a plecat la luptă pe front cu un debordant şi
mobilizator entuziasm, ceea ce înseamnă enorm de mult, dar a plecat cu căruţe
cu coviltir din nuiele, acoperit cu rogojini şi încărcate cu roţi şi osii de rezervă,
însă, toate, în stare jalnică. Şi a mai plecat cu doar o divizie de blindate! Bună parte
a armamentului din dotarea individuală o constituiau puştile rămase armatei
române de la Primul Război Mondial, arme cu tragere cumplit de greoaie, foc cu
foc, opozante armelor moderne cu tragere automată şi cu viteză uluitoare de
execuţie aflate în dotarea nemţilor şi a inamicului. Se repeta şi acum istoria, aşa
cum a fost în Primul Război Mondial, când ostaşul român era trimis la luptă cu
puşcoace primitive, rămase de la Războiul de Independenţă din 1877!...
O parte din presa vremii, dar şi numeroşi oameni politici şi de stat aveau să
critice aspru regalitatea (cu trimitere în primul rând la Carol al II-lea, desigur),
care, în loc să se îngrijească de înzestrarea şi instruirea temeinică a armatei,
116
risipea averea ţării cu imense cheltuieli pentru interese şi satisfacţii personale.
Multe dintre „dotările” armatei plecate la războiul sfânt pentru reîntregirea
patriei (căruţe, cai şi alte bunuri) erau procurate prin rechiziţii de la oameni - ce
se găsise şi cum se găsise, la iuţeală, prin amărâtele gospodării ţărăneşti. Era o
imagine deplorabilă, ceva ca nişte şatre de ţigani aflate în deplasare, în bejenia lor
de nomazi. În acel moment, generalul Ciupercă şi-a dat demisia din funcţia de
comandant, demisie care i-a fost acceptată, mareşalul Antonescu înlocuindu-l cu
ministrul de război de atunci, generalul de corp de armată Iosif Iacobici.
S-a trecut la refacerea urgentă a efectivelor de luptă, dar nu s-a reuşit decât
completarea lor până la vreo 200.000 de militari. Mult sub necesar. A fost solicitat
insistent şi urgent un sprijin şi din partea Germaniei, sprijin care a şi venit, dar
departe de nevoile şi mai ales de calitatea pe care situaţia dramatică a frontului o
impunea.
La toate acestea se adăuga un lucru de importanţă capitală: Odesa era
aprovizionată continuu cu materiale de război şi cu noi şi noi contingente de
militari sovietici, frontul de aici fiind în legătură directă şi permanentă cu trupele
sovietice din sud, din Portul Odesa, acolo unde puternicele forţe navale sovietice
erau stăpâne autoritare pe zonă. În plus, unităţile industriale din oraş au fost în
activitate permanentă, fabricile fiind reprofilate pe producţie de război. Numai în
perioada asediului oraşului au fost fabricate la Odesa 120 de tancuri uşoare, 1500
de tunuri, trenuri blindate, aruncătoare de mine şi alte mijloace de luptă.
Pentru continuarea susţinută şi permanentă a asediului Odesei, având în
vedere grelele pierderi din rândul militarilor noştri combatanţi, se punea mereu
şi mereu problema completării efectivelor de luptă, prin aducerea din ţară a noi
trupe, dacă dizlocarea de pe alte fronturi sau din alte rezerve nu era posibilă.
Adevărul este că Germania nu putea dizloca mare lucru din forţele sale
angrenate în luptă, întrucât, beneficiind de concentrarea unei mari capacităţi militare
sovietice aici, la Odesa, şi de lăsarea ceva mai descoperită de către sovietici a altor
zone ale frontului, trupele germane aveau să profite de situaţie şi să pătrundă 450
de kilometri, în iureş, în teritoriul inamic, până în apropierea Donului.
Fapt este că, după ce solicitase imperativ şi primise ceva întăriri de forţe, care
au constat în trupe de infanterie şi artilerie grea aduse de pe frontul de la Kiev şi
din Danemarca, grupate sub comanda unui general-locotenent german,
Mareşalul Antonescu şi-a organizat strategic forţele şi a fixat un atac decisiv asupra
obiectivului, pentru 20 octombrie. Dar, în 2 octombrie, armatele sovietice au
declanşat prin surprindere un atac furibund asupra inamicului, atac dovedit mai
apoi a fi diversionist. Sovieticii hotărâseră deja să părăsească Odesa, calculând că
nu mai au nicio şansă de izbândă, în timp ce aveau nevoie urgentă de întărirea
capacităţii de foc în alte părţi, îndeosebi în Crimeea. Aşa că, prin atacuri de
hărţuire, în care au atras importante forţe militare române, au reuşit ca în

117
intervalul 2 - 6 octombrie să-şi retragă din Odesa peste 80.000 de militari, care au
fost evacuaţi cu flota maritimă din port. În acest fel, capacitatea de luptă a
sovieticilor la Odesa a scăzut vizibil, ceea ce a determinat comandamentul
armatei române să devanseze data atacului, de la 20, la 16 octombrie. Numai că,
în noaptea de 15-16 octombrie, văzându-şi sfârşitul aproape, când nu mai era
nimic de făcut în lupta de apărare a Odesei, ultimele forţe sovietice de ariergardă au
părăsit definitiv cetatea, refugiindu-se prin sud, pe cale navală, sub
bombardamentele furibunde ale aviaţiei române şi germane. Au plecat în
Crimeea, pentru întărirea rezistenţei Sevastopolului, grav ameninţat de trupele
germane. Aşa se face că, pe 16 octombrie 1941, Odesa a fost ocupată „lejer” de
armata română, care a pătruns într-un oraş pustiu, oraş-ruină, cu clădiri şi
obiective în flăcări devastatoare. Militarii români au mai găsit, totuşi, vreo 7000
de militari sovietici prin catacombe şi diverse alte adăposturi, pe care i-au făcut
prizonieri, aceştia fiind un rest, care, sub presiunea timpului, n-a mai putut fi
evacuat. Drept care, ei s-au declarat a fi dezertori din armata sovietică şi s-au
predat paşnic, fără să opună rezistenţă.
Acolo, în preajma şi în faţa Odesei, măcelul fusese cumplit. Dacă e să ne
referim doar la un singur exemplu, acesta este ilustrat printr-unul dintre
participantele importante ale forţelor noastre combatante la acest asediu -
Regimentul 6 „Mihai Viteazul” - care a rămas la sfârşitul bătăliei cu un efectiv de
numai 92 de oameni întregi, din cei 3000 cu câţi a intrat în luptă - după mărturia
venerabilului şi prestigiosului istoric Neagu Djuvara, component şi el al acestui
Regiment şi care a beneficiat de „norocul” de a fi fost rănit cu două săptămâni
înainte de acea încleştare în timpul căreia el se afla internat în spital!
Încrâncenarea a fost feroce. Pe viaţă şi pe moarte! Sacrificiul a fost enorm.
Preţul în sângele vărsat – fără echivalent!
În aceste condiţii dramatice, extrem de critice, când forţele noastre de luptă
erau pur şi simplu decimate, Regimentul 2 Dorobanţi - Vâlcea, angajat şi el în
lupta crâncenă pentru Odesa, a primit câteva loturi de completare a efectivelor,
alcătuite din bravi oşteni aduşi din ţară, care, după o scurtă şi draconică perioadă
de instrucţie de front, înainte de a intra în focul din tranşee, trebuiau să treacă
prin controlul unei comisii complexe formate din medici, ofiţeri şi alte cadre
militare, pentru o riguroasă triere, comisia hotărând care dintre ei e sau nu e apt
pentru luptă.
Când, într-o zi, către ora prânzului, venea de la câmpul de instrucţie un pluton
de noi combatanţi aduşi din ţară, sublocotenentul Petre Georgescu, şi el membru
în comisia de triere, a observat cu durere că toţi componenţii acelui pluton - a
căror vârstă era între 30 şi 40 de ani - erau mai mult morţi decât vii, hămesiţi,
echipaţi în ţinută ponosită - zdrenţuită şi murdară, aşa încât prezentau o imagine
extrem de jalnică, de îngrijorătoare, de compătimitoare. O stare de tot plânsul. La

118
instrucţia de front îi omorau, pur şi simplu, prin aplicarea unui regulament
militar foarte dur, absolut inuman.
Dar, cine erau aceşti bravi ostaşi combatanţi aduşi să completeze efectivele
militare decimate în focul iadului, pe fronturile de la Odesa? Erau legionarii cu
condamnări grele, mii şi mii de tineri şi mai vârstnici, scoşi din puşcăriile ţării şi
trimişi pe front, în acele Batalioane disciplinare cantonate în apropierea Odesei, la
Sărata, pentru a fi folosiţi ca trupe de sacrificiu, spre a se reabilita!
După reprimarea sângeroasă a „rebeliunii legionare” din 21-23 ianuarie
1941, Curţile Marţiale din ţară au trecut masiv la judecarea şi condamnarea
legionarilor la ani grei de detenţie, aceştia înfundând puşcăriile până la refuz. Mai
toţi funcţionarii din administraţia de stat - centrală şi locală - care fuseseră
instalaţi în servicii în timpul scurtei guvernări legionare (14 septembrie 1940 -
14 februarie 1941), toate organizaţiile legionare din ţară, întregul corp al Legiunii
Arhanghelul Mihail, dar şi simpatizanţii legionarilor, au luat calea închisorilor,
care gemeau de condamnaţi de toate categoriile elitei naţionale din rândul
legionarilor: ingineri, medici, avocaţi, cadre universitare – de la asistenţi până la
profesori, ofiţeri de toate gradele militare, cărturari dintre cei mai de seamă,
oameni de ştiinţă şi de cultură, cercetători, preoţi, foarte mulţi studenţi şi elevi
care fuseseră membri sau doar simpatizanţi entuziaști ai organizaţiilor legionare
de tineret…
Sigur, puşcăriile erau doldora şi de numeroşi clienţi din rândul scursurilor
societăţii - tâlhari, hoţi, violatori, criminali cu pedepse cu moartea sau
condamnări la muncă silnică pe viaţă. Făceau parte şi ei din aceste batalioane
disciplinare, însă comandanţii militari nu primeau în formaţiunile lor de luptă
astfel de indivizi pe care nu se puteau baza sub nicio formă. De ce? Pentru că erau
și foarte slab sau deloc instruiți, dar mai ales pentru că acele scursuri sociale
dezertau pe capete când erau trimiși în luptă, descompletând și demoralizând
astfel efectivele angajate în conflictul armat!
Ei bine, toată această „supraîncărcătură” a puşcăriilor ţării a fost trimisă,
eşalonat, pe front, fiind cantonată în localitatea Sărata, din apropierea Odesei,
unde au fost organizate aşa-zisele Batalioane de sacrificiu. Batalioane disciplinare
- Batalioanele morţii. Din aceste batalioane, care erau supuse unor programe
draconice de instruire pe diverse tactici şi obiective de luptă, se constituiau
formaţiuni combatante - în mărimea impusă de cerinţele imperative ale frontului
- care erau aruncate în cele mai primejdioase linii de foc. Ele erau organizate
numai ca unităţi de infanterie şi acţionau ca trupe de şoc, fiind folosite în situaţii de
gravitate maximă: în prima linie de foc şi la spargeri de fronturi, la ambuscade în
spatele inamicului, în scopul creării de panică şi de repliere a acestuia, hărţuindu-l
şi slăbindu-i atacul asupra trupelor noastre, creându-le astfel, alor noștri,
posibilitatea salvării, prin retragerea sau replierea fără prea mari pierderi.
119
Măsura aducerii acestor detaşamente de sacrificu pe front fusese luată în
disperarea Comandamentelor militare care cereau imperativ şi ultimativ să se
recurgă la orice soluţie pentru a suplimenta forţele de luptă în groaznicul şi
nimicitorul teatru de război de la Odesa.
Între ostaşii din jalnicul pluton de luptă repartizat la Regimentul 2 Dorobanţi,
care tocmai venise de la instrucţie, Petre Georgescu l-a recunoscut pe bardul
Radu Gyr - încă simpatic, chiar dacă avea înfăţişare cadaverică, deşirat ca un ogar şi
gârbovit (Radu Gyr avea 36 de ani atunci, în 1941), cu oasele înşirate asimetric
sub pielea-i străvezie. Să fi fost doar o halucinaţie, o himeră?! Tremurând parcă
din toată fiinţa lui, rezervistul Petre Georgescu l-a fixat atent şi stăruitor din
priviri, nevenindu-i să creadă, şi, uimit, şi-a dat seama că nu greşeşte: cel pe care-l
cerceta spre semuire era într-adevăr poetul Radu Gyr! Era soldatul Demetrescu
Radu. I-a făcut un semn anume, poetul a observat gestul acela discret pe care i-l
făcuse tânărul ofiţer şi s-a retras cu sfială de-o parte, la ordin.
Petre Georgescu i-a spus că e din Râmnicu-Vâlcea şi că-l cunoaşte foarte bine,
în primul rând ca poet. Îl cunoştea pentru că, la acea dată, Radu Gyr era deja un
poet naţional consacrat, cunoscut şi apreciat unanim de critică şi de publicul
cititor, prin cele şase-şapte volume de poezie publicate, dar şi prin cele patru
titluri de laureat pe care le dobândise până atunci, între anii 1926 - 1939, din
partea Societăţii Scriitorilor Români, a Institutului pentru Literatură şi a
Academiei Române.
Radu Gyr era una dintre atâtea minţi strălucite ale vremii - poet, scriitor,
dramaturg, eseist, gazetar, conferenţiar universitar al Facultăţii de Litere şi
Filosofie Bucureşti, doctor în litere, asistent universitar al ilustrului estetician şi
critic literar Mihail Dragomirescu la această facultate.
Spre marea bucurie a poetului, Petre Georgescu i-a spus că îl cunoaşte bine şi
ca om, ca fiu al actorului craiovean Coco Demetrescu şi ca rudă apropiată a
familiei reputatului magistrat Petrescu din Râmnicu-Vâlcea, familie pe care Radu
Gyr o vizita frecvent înainte de război şi cu care familia Georgescu era în bune
relaţii de prietenie. Cele două familii - Petrescu şi Georgescu - locuiau în
vecinătate, pe acelaşi bulevard cu castani – bulevardul Tudor Vladimirescu din
Râmnicu-Vâlcea. În acele vizite, familia Georgescu era însoţită, musai, şi de „micul
prinţ” Petrişor. Aşa s-a întâmplat ca el, adolescentul Petre Georgescu (care era cu
11 ani mai mic decât Radu Gyr), să fie de câteva ori de faţă în timpul acelor vizite
ale poetului la familia cumnatului său - magistratul Gheorghe Petrescu, şi să fie
extrem de încântat şi de impresionat că îl putea vedea aievea, în viu, pe marele
poet Radu Gyr, la care se uita vrăjit, ca la lucrurile sfinte.

120
„CASA CĂSĂTORIILOR”
Fosta casă a magistratului Gheorghe Petrescu, de pe B-dul Tudor
Vladimirescu din Râmnicu-Vâlcea, unde tânărul Petrişor Georgescu l-a cunoscut pe
poetul Radu Gyr, de la Craiova, care, în perioada interbelică, venea frecvent aici şi
pe care ofiţerul Georgescu l-a recunoscut în 1941, pe frontul de la Odesa.

(Soţia lui Radu Gyr - Flora Demetrescu, avea una dintre surori, Dida, cea mai
mare, medic stomatolog, căsătorită la Râmnicu-Vâlcea cu onorabilul magistrat
Gheorghe Petrescu. Impozanta lor casă de pe bulevardul Tudor Vladimirescu, nr.
50, le-a fost naţionalizată după 1944, în ea instalându-se şi funcţionând, de-a
lungul timpului, importante instituţii ale statului. Multă vreme a funcţionat acolo
– amară ironie a sorţii! - Comitetul Judeţean pentru Cultură şi Educaţie Socialistă,
astăzi ea găzduind Casa căsătoriilor – instituţie a Primăriei Râmnicu-Vâlcea).
Când ofiţerul Petre Georgescu i-a spus lui Radu Gyr că vrea să-l ajute, să-l
scoată din focul iadului în care fusese trimis şi în care el ştia sigur că o să piară,
poetul a părut că zâmbeşte sau chiar a vrut să zâmbească, dar n-a fost în stare, n-a
avut putere sau poate n-a avut curajul s-o facă, pentru că sufletul şi trupul său
121
greu încercate în puşcăriile de exterminare prin care trecuse şi pătimise, nu mai
cunoscuseră de multă vreme o stare care să-i provoace o cât de mică alinare, o
speranţă sau bucurie pentru viaţă. Se consolase demult cu viaţa de coşmar cu
care credea că l-a hărăzit Atotputernicul. Nu ştia însă şi nu înţelegea de ce. Se
consolase demult cu… sfârşitul.
Batalioanele disciplinare (batalioanele morţii) de la Sărata - Odesa, fuseseră
formate din 20 de batalioane a câte 600 de militari. Deci, 12.000 de oameni,
majoritatea copleşitoare formând-o legionarii – toţi cei 12.000 având gradul de
soldat, chiar dacă mulţi dintre ei avuseseră grade mai mari – subofiţeri, ofiţeri,
ofițeri superiori… Aici, Radu Gyr fusese adus din puşcărie, unde îndurase un
regim sever de exterminare fizică şi psihică şi unde stătuse timp de doi ani cu
lanţuri grele la picioare, iar când a fost grav bolnav, i se refuzase orice intervenţie de
asistenţă medicală.
Când a intrat Radu Gyr la comisia de control pentru obişnuita şi necesara triere,
doctorul Nicu Mărgineanu - medicul batalionului din Regimentul 2 Dorobanţi -
Vâlcea, care, în viaţa civilă era profesor universitar la Timişoara, l-a examinat
îndelung şi foarte atent pe Radu Gyr, şi, spunând comisiei că aici vede un caz
foarte suspect - cum şi era, de fapt! -, i-a recomandat soldatului Radu Demetrescu
să rămână pentru o examinare complexă după ce termină cu toţi ceilalţi.
(Petrică Georgescu apucase să-i şoptească prietenului său doctor despre
Poet, care trebuia protejat cu orice preţ! Medicul Nicu Mărgineanu era şi el tot
vâlcean, din comuna Tetoiu).
După aranjarea treburilor de primă urgenţă în privinţa poetului, Petre
Georgescu a alergat la locotenentul Nicolae Negrici, concitadin râmnicean, care
era aghiotantul (şi finul) colonelului Petre Haas – comandant al Regimentului 2
Dorobanţi. Cu locotenentul Negrici avea să tranşeze situaţia poetului Radu Gyr.
(Petre Haas nu era neamţ, cum s-ar putea crede, după nume. El a fost un copil
sărac, orfan, copil de trupă, care a crescut şi s-a format în Regimentul 2 Dorobanţi -
Vâlcea. Numele lui era Ionescu, dar a fost adoptat de o familie de saşi din Râmnicu-
Vâlcea, care i-au pus numele lor, german, copilul de trupă devenind în cele din urmă
ofiţer superior şi comandant de Regiment, prin calităţile lui şi prin dotarea specială,
prin vocaţia de excepţie pentru cariera militară).
Locotenentul Nicolae Negrici, ofiţer de carieră, cu aptitudini literare şi cu
reuşite încercări în arta poetică, a rămas de-a dreptul stupefiat aflând incredibila
poveste cu Radu Gyr, despre care ştia multe din viaţa literară şi faţă de care avea
o consideraţie şi o admiraţie cu totul speciale:
- Şi zici că e Radu Gyr aici, la noi, măi, Petrică?! Poetul Radu Gyr?!
- Da, e aici, cum am spus… E în plutonul format din puşcăriaşii aduşi din ţară
în batalioanele morţii de la Sărata!

122
- L-ai văzut tu, e el, precis?! Nu te înşeli? Nu-l confunzi, cumva?! Îl ştii tu bine ca
om, ca nume, ca fizic? Unde zici că e?
- La mine, la cantonament. Am aranjat deja cu doctorul Nicu Mărgineanu să-l
treacă deocamdată pe lista inapţilor, să-l scoată de la instrucţie şi să-l trateze cu ce
are nevoie. I-am dat să mănânce bine, i-am schimbat hainele şi bocancii, a făcut
baie şi acum se odihneşte. Doarme profund…
- Foarte bine. Ţine-l la tine în continuare. Dă-l în grija ordonanţei tale şi să stea
cât mai feriţi, că mă duc imediat la comandantul Regimentului, să rezolvăm oficial
problema! Îl scoatem din linia întâi a morţii şi-l propun la cancelaria
comandantului, să scrie Jurnalul de front al Regimentului nostru, începând chiar
de aici, de la asediul Odesei. Nimeni altcineva n-ar face-o mai bine ca el!...
După aproape două săptămâni de custodie sigură şi îndestulătoare la
cantonamentul lui Petre Georgescu, unde se bucurase de un regim alimentar din
belşug, de libertate şi mai ales de linişte şi de odihnă, ceea ce-i permisese să se
reabiliteze cât de cât fizic, dar mai ales psihic, soldatul Radu Demetrescu a fost
promovat la cancelaria Regimentului, intrând în grija şi sub protecţia garantată a
celuilalt mare admirator al său - locotenentul Nicolae Negrici.
Aşa a scăpat Radu Gyr de grozăvia de iad a frontului, de unde extrem de
puţini dintre confraţii lui din acele batalioane de scarificiu au mai rămas în viaţă.
Nu pot uita cum, printre lacrimi şi avântate îmbrăţişări, m-am despărţit de
poet, când a plecat de la mine din cantonament şi a intrat în grija locotenentului
Negrici, aghiotantul Regimentului nostru - notează cu apăsătoare nostalgie şi
amărăciune veteranul Petre Georgescu în caietul său cu amintiri. Mă gândesc şi
azi la sensibila despărţire de Radu Gyr şi nu-mi pot închipui cum soarta acestui
înzestrat gânditor ale cărui cugetări erau împodobite de har ceresc, a fost atât de
zgârcită cu el, picurându-i doar câteva fugitive şi sărace recunoaşteri. Deşi ar fi
meritat din plin, el n-a fost hărăzit pentru a-i fi bine în viaţă (…).
Placheta de aramă, cu chipul şi numele lui Radu Gyr, montată pe faţada
blocului din intersecţia Bulevardului Dacia şi Calea Dorobanţi, îmi oferea ocazia ca,
de fiecare dată, în trecerile mele pe acolo, să înalţ pioase gânduri de cinstire pentru
strălucitul poet. Acum, se pare că nici măcar acea plachetă nu mai există!
*
După acest inedit şi tulburător episod cu Radu Gyr şi după ocuparea Odesei,
ofiţerul combatant Nicolae Negrici şi rezervistul Petre Georgescu s-au despărţit.
Aveau atribuţiuni diferite pe front. Apoi, căderea Odesei a creat un pic de răgaz
pentru armata română care fusese angajată acolo şi epuizată în luptă. Trupa a
fost retrasă în ţară pentru refacere. Inclusiv Regimentul 2 Dorobanţi. Dar
destinele celor doi ofiţeri concitadini şi-au urmat căi diferite pe tot timpul
războiului şi pe tot restul vieţii. Întâmplarea a făcut ca Petre Georgescu să nu se
mai vadă niciodată cu el, după cum nu s-a mai văzut nici cu poetul Radu Gyr...
123
Petre Georgescu a mai rămas în Râmnic până în anul 1953, după care s-a
mutat la Bucureşti. Maiorul Nicolae Negrici a trăit în Râmnicu-Vâlcea până în anul
1975, îndurând umilitoare privaţiuni ale noului regim instalat după război, cu o
cârmuire sub directa supraveghere sovietică. Supraveghere şi coordonare drastică
a întregii vieţi militare, politice, economice, culturale şi instructiv-educative a
României, în spiritul ideilor bolşevice. Fiindcă România era, sub toate aspectele,
dar, desigur, neoficial, o colonie sovietică! Atunci, imediat după război şi până prin
anii ’60, aproape întreaga elită a Armatei Regale române, mai ales ofiţerimea care
luptase împotriva Uniunii Sovietice, a pătimit în închisorile noului regim popular
sau a îndurat coşmarurile unei vieţi în continuă şi paralizantă prigoană.
*
* Căutând la Arhivele Militare de la Piteşti documente privind activitatea
Regimentului 2 Dorobanţi în perioada asediului Odesei, în speranţa de a găsi vreo
informaţie referitoare la soldatul Radu Demetrescu, am consultat Jurnalul de
front al Regimentului din acea perioadă, care însă era scris de locotenentul
Nicolae Negrici de la început până după episodul Odesa şi plecarea Regimentului
în ţară. Ceea ce înseamnă că soldatul Radu Demetrescu (Gyr), deşi a fost scos din
tranşee şi dus la cancelaria Regimentului, n-a primit imediat misiunea scrierii
Jurnalului de front, acolo, la Odesa, aşa cum îşi propusese în primă instanţă
locotenentul Nicolae Negrici!
Este de presupus că s-a luat hotărârea ca soldatul Demetrescu Radu, având
un „regim” special de-acum, să fie ţinut mai în clandestinitate, să stea mai la
adăpost şi să i se cam piardă urma, pentru a fi pe cât posibil ferit de ochii şi
urechile celor care ar fi putut să intervină spre a i se aplica iarăşi nenorocitul
„statut” cu care fusese trimis pe front.
De aici încolo, ofiţerul râmnicean Nicolae Negrici l-a ţinut tot timpul pe poetul
Radu Gyr pe lângă el, sub „aripa” lui protectoare. Din mărturisirea domnului prof.
univ. dr. Eugen Negrici - fiul ofiţerului Nicolae Negrici, aflăm că, după război, tatăl
său vorbea adesea în familie, cu soţia, despre Radu Gyr şi despre întâmplările
petrecute de-a lungul nesfârşitului coşmar de pe front. Vorbea în surdină, se
înţelege, ferindu-se de urechile copilului Eugen, care atunci nu înţelegea de ce se
fereşte tatăl său să vorbească deschis despre poetul Radu Gyr. (* n.a.)
* *
*
În continuare, prezentăm ultimele trei pagini (din totalul de 92 de pagini)
ale Jurnalului de front al Regimentului 2 Dorobanţi Vâlcea, scris integral de lt.
Nicolae Negrici, adjutantul colonelului Petre Haas – comandantul
Regimentului, jurnal realizat pe frontul de la Odesa.

124
125
126
127
După ce fusese scos din armată, ca fost ofiţer al Armatei Regale care luptase
împotriva Uniunii Sovietice, maiorul Nicolae Negrici a pătimit câţiva ani fără să
găsească de lucru, fiindcă nu angaja nimeni astfel de “proscrişi”, onorabila sa
familie fiind pusă în situaţia disperată de a îndura poate cele mai grele și
umilitoare privaţiuni din viaţă.
În cele din urmă, după diverse şi disperate intervenţii pe la toate nivelurile,
după câţiva ani de “şomaj”, timp în care, umblând cu copilul Eugen de mână, spre
a vedea cei la care apela că are un copil de crescut şi nu are ce-i da să mănânce şi
cu ce să-l crească, cineva a avut curajul, totuşi, să-l angajeze pe fostul ofiţer al elitei
armatei române. A fost o angajare cumva conspirativă, ca muncitor necalificat la
un depozit de legume-fructe, un fel de hamal care căra în spate lăzile de 40-50 kg
cu legume sau fructe, pentru un bănuţ cu care să-şi întreţină familia. Şi nu de
puţine ori, fostul maior Nicolae Negrici a dormit pe Dealul Capela, fugit de acasă,
când simţea (de fapt, era anunţat de cineva, o rudă care lucra la miliţie), că în
noaptea respectivă se fac iar descinderi la adresele cutare şi cutare, pentru
arestarea celor care luptaseră pe frontul din Răsărit sau pentru ridicarea altor
duşmani ai poporului!
Alți ofițeri din elita Armatei Române au avut norocul să găsească de lucru ca
birjari, tăietori de lemne pe la casele oamenilor, lucrul cu ziua ca hamali pe unde
se putea și cum se putea și pentru ce se putea face, în activități dintre cele mai
umilitoare...
Despre Radu Gyr, domnul profesor Eugen Negrici mai ştie de la tatăl său că
poetul s-a dus pe frontul de la Odesa cu un plic de “recomandare” din partea
Marelui Cartier General (MCG) al Armatei Române, o scrisoare pe care trebuia să
o predea comandantului de Regiment la care va fi repartizat. Comandantul
puşcăriei din care a plecat poetul i-a spus, când i-a dat plicul, că acolo este o
recomandare prin care comandantul Regimentului la care va fi repartizat este
rugat să-l protejeze pe aducătorul acelui plic, fiindcă este vorba despre un ales om
de cultură, un poet cu merite deosebite pentru ţară... etc., etc. Ei, bine, acel plic a
fost predat de Radu Gyr la comandamentul Regimentului 2 Dorobanţi-Vâlcea şi,
în cele din urmă, a ajuns în mâinile aghiotantului Nicolae Negrici, care, evident,
verifica toată corespondenţa, toate documentele adresate comandantului său. A
desfăcut plicul sigilat, care purta pecetea “Strict secret”, a citit ce scria acolo, şi,
îngrozit, fără să-i mai arate comandantului scrisoarea (!?), i-a dat imediat foc (aşa
cum de altfel suna şi ordinul expres al MCG!), pentru a nu afla nimeni, niciodată,
ce scria acolo. Prin acea “recomandare”, comandantul de Regiment primea de
fapt instrucţiuni, ordin de la MCG cum să procedeze cu aceşti puşcăriaşi legionari,
trimişi pe front pentru a fi exterminaţi “natural”. Se ordona acolo, în acel plic
“Strict secret”, ca toţi puşcăriaşii legionari să fie trimişi imediat pe linia întâi a
frontului sau în focurile cu cea mai mare primejdie, pentru a-şi găsi sfârşitul sau
pentru a face dovada că sunt cu adevărat patrioţi şi că sunt gata să-şi dea viaţa
pentru Ţară, aşa cum declară şi jură ei pe cruce şi cu mâna pe inimă...
128
*
* Despre acest episod cu scrisoarea de la MCG, adusă la comandamentul
Regimentului de însuşi Radu Gyr, ofiţerul Nicolae Negrici (care nu ştia cine
adusese acel plic) a aflat mult mai târziu, chiar de la camaradul şi amicul său Radu
Gyr, în clipele de răgaz şi de nostalgice destăinuiri pe care le permitea cumplitul
război. Radu Gyr se iluzionase cu gândul că tocmai acel plic, acea “recomandare”
cu care venise pe front îl ajutase, într-adevăr, să fie scos din acele blestemate
batalioane ale morţii. Adică aşa cum îl minţise, cu parşivenie şi cu un teribil
cinism, acel monstruos comandant al puşcăriei. Abia atunci, târziu, a aflat poetul,
de la lt. Nicolae Negrici, despre adevăratul conţinut al acelei scrisori de
“recomandare”. Nici vorbă aşadar de a fi ocrotit aducătorul scrisorii – “un ales om
de cultură, un poet cu merite deosebite...” etc. (* n.a.).

Foto internet
Radu Gyr
(1905 – 1975)

Pentru cei care nu ştiu sau ştiu mai puţin despre viaţa şi opera Poetului Radu
Gyr - una dintre cele mai luminate minţi ale elitei culturii române -, redăm, în
context, câteva poezii ale lui, cu imagini cutremurătoare ale trăirii sale în tranşeele
groaznicului război, în vara şi toamna anului 1941, pe frontul din Transnistria, în
asediul Odesei, acolo unde sublocotenentul vâlcean Petre Georgescu l-a întâlnit -
129
sfântă minune! - şi de unde a fost scos în acea vară, spre a fi redat vieţii. Spre a fi
redat culturii neamului. Spre a-i fi redată şansa de a ilustra cu înfiorare, în vers,
frumosul din viaţa de libertate, dar şi urâtul şi tragicul vieţii cotidiene; de a
prezenta, în „cuvinte potrivite”, imagini ale unora dintre cele mai crunte şi aprige
scene ale celui mai absurd teatru al morţii din cea de-a doua conflagraţie mondială,
precum şi pentru a reda imagini ale regimului de trai din cumplitele şi sordidele
puşcării ale vremii („Poetul închisorilor”), unde Radu Gyr a fost „client” de cursă lungă.
Radu Gyr a fost scos, aşadar, din tranşeele morţii spre a fi plasat pe drumul
destinului său - drumul eternităţii.
Ca Director general al Teatrelor şi Operelor din România, calitate pe care a
deţinut-o în timpul scurtei guvernări legionare (septembrie 1940 – ianuarie
1941), Radu Gyr a înfiinţat la Bucureşti Teatrul Evreiesc Baraşeum, instituţie care
funcţionează şi astăzi. A înfiinţat acest Teatru în urma epurării tuturor artiştilor
evrei din toate teatrele din România – de fapt, era vorba de epurarea cetăţenilor
evrei din toate instituţiile publice din România (după ce, la 8 august 1940, la
propunerea guvernului Ion Gigurtu, de orientare pro-nazistă, regele Carol al
II-lea a semnat “Decretul-lege privitor la starea juridică a locuitorilor evrei din
România”), toţi artiştii evrei rămânând pe drumuri, fără posibilitatea câştigării
traiului.
Teatrul Baraşeum era al doilea teatru evreiesc din Europa sau poate chiar din
lume! Lucru extrem de necesar şi de interesant, care, iată, datorită lui Radu Gyr,
se întâmpla în România anului 1940, adică tocmai în vremea în care, în Europa,
sub „steagul” Germaniei hitleriste, se declanşase deja cea mai neagră şi mai
cumplită prigoană împotriva evreilor!
Este de profundă semnificaţie şi faptul că primul teatru evreiesc din lume
fusese fondat de Avram Goldfaden, cu 50 de ani mai înainte, în 1876 - atenţie! -
tot în România, la Iaşi!
*

Poeziile de mai jos fac parte din volumul Poeme de rãsboiu, apărut în anul
1942, la Bucureşti, ca un tulburător şi inegalabil tablou al apocalipticelor
încleştări din tranşeele morţii. Aici, în acest superb volum, care, după război, a fost
retras definitiv din circuitul public şi distrus, găsim puse în vers, cu durere şi
suspin, cu scrâşnet de dinţi, cu fulgerări de ură împotriva absurdului, împotriva
duşmanului vieţii, care este războiul în sine, găsim poate cele mai tragice Amintiri
din Război, care se constituie, prin ele însele, într-un veritabil şi tulburător Jurnal
de Front al poetului din tranşee, al acestui reprezentant de vârf al culturii
române, care se numeşte Radu Gyr.
(Poeziile sunt datate, fiind semnalată şi localitatea în care au fost scrise - localitatea în care
s-au dat lupte pe frontul pentru asediul Odesei).

130
BOMBARDAMENT
DE
BRANDURI

In floarea-soarelui, pe dâmb, în bozii,


în mãrãcini, în gropniţe: explozii.
La dreapta,-n stânga,-'n faţã, evantaie
şi sfâşiate cozi de vâlvãtaie.
Explozia acum e-un palmier,
sau un havuz cu despletiri de fier.
Zarea şi-a smuls tunica spintecatã
şi pieptul, gãurit de rãni, şi-aratã.
Sonorã, moartea scuturã pe deal
aprinse, roşii pleduri de metal.
Ba nu: şi-a rupt, cu trosnet de aramã,
pe cer, incandescenta ei maramã...
Plesnind, vin stânci de fontã în secarã
şi-şi varsã mãruntaiele afarã.
Fâl, fâl.... Cutremur surd. Vãzduhul crapã.
Strâmbi, morţii ies din şanţuri şi din groapã.
S-a spart un iad. Ne cad peste veşminte
zdrenţe de carne şi nisip fierbinte...
Pe liziera arsã de salcâm
scrâşnim din dinţi, murim sau ne târâm.
În trupul tot, un ţipãt lung se frânge,
şi viaţa toatã-i sânge, - numai sânge...
Karpovo, August, 1941

STEPÃ UCRAINEANÃ

Curgând din Miazã-Noapte, zbârcitã, largã, arsã,


cu veacul si tãcerea în goluri verzi se varsã.
O simţi cum vine parcã din moarte şi uitare,
ducând sfâşietoarea vecie în spinare.

131
Rar, câte-un dâmb clipeşte din geanã sub un nor,
sau şchioapãtã, departe, un pom într-un picior.
Clocite, smârcuri negre spre zarişte se lasã,
fierbându-şi mormolocii sub lintiţa vâscoasã.
E-n tot o deznãdejde, o dezolantã silã...
Cad din vãzduh, bolnave, mari pãsãri de argilã,
şi liniştea se cascã, setoasã, ca o fiarã,
lingând pe margini cerul şi apa lui amarã...
In zori de zi, ca plumbul topit sfârâie golul
tãriilor şi urcã, necruţãtor, pârjolul.
Pãmântul surd se coace şi crapã sub vãpaie,
şi arsiţa-l scobeşte cu gheara-n mãruntaie.
Amiaza nemiloasã, din graniţa ei spartã,
veninul care arde prin ierburi şi-l deşartã.
Şi aerul trosneşte... şi zãrile leşinã...
Ci, deodatã, stepa ofteazã în luminã.
Cu nãrile zvâcninde, adulmecând, tresare
şi, lung miroase ploaia gonind din depãrtare.
Din adâncimi mongole, din hãu fãrã 'nceputuri,
cresc norii cu hangere de fulgere şi cnuturi.
Vin hoarde de cenuşã şi clocotesc cazane,
bat vânturile stepa cu vinete ciocane.
Vecia urlã. Norii îşi leapãdã tãciunii,
şi mormãie şi joacã ursoaicele furtunii.
Cu jordii, ploaia bate câmpia-n pielea goalã.
Mânjind vãzduhul, vântul îi cară-n cârcã smoalã.
Ies smârcurile-afarã din gropniţe şi pleacã
sã rupã clãi rãzleţe în goana lor buimacã.
Zbârlit, îşi umflã guşa şi duşmãnos, nãmolul,
sub tunetele care se dau de-a rostogolul.
Imensã, stepa geme, se clatinã şi fierbe...
Târziu, aduce noaptea pe umerii ei jerbe
de stele şi le-aprinde opalele mirate,
sus, peste amintirea furtunii destrãmate.

132
O limpezime rece îngheaţã juvaere
şi subţiazã poduri de vis şi de pãrere.
Iconostasul nopţii se-nalţã cu sfialã,
şi toatã stepa-ncepe o rugã vegetalã.
Un imn ciudat mijeşte din şanţuri, din bãltoace
Şi numai dintr-un capãt de lume fãrã pace,
flãmând, ca o lupoaicã la pândã, tunul latrã,
scuipându-şi, peste basme, plãmânii lui de piatrã.
Saltz, August, 1941

ATAC

Cu pãru-n vânt, trãsnete ies


din largi spintecãturi de şes.
Bãltoace, smârcuri, eleştaie
sar din nãmol şi ţopãie vâlvoaie,
Ceru-ndârjit scuipã lavã,
fontã lichidã, otravã.
Crunt ne mai biciuie cnutul Prea-Sfântului,
Sfârşitul pãmântului, sfârşitul pãmântului.
Pãmântul crapã,
zãrile crapã,
apele crapã,
vãzduhul crapã,
totul se spintecã şi ne îngroapã...
Ura, ţâşnim din gropi şi din şanturi.
Iadul se smulge şi scapã din lanţuri.
Ingeri de fier ca nişte mari cruci
plutesc prin amiaza de tuci
şi varsã pe noi numai stânci şi butuci.
Toate jivinele lumii spurcate
fãcutu-s-au tancuri şi cazemate.
Munţii s-au rupt din pripoane
şi-aruncă în noi cu prăpastii şi stane.
Sar giurgiuvelele lumii,
sar toate zãvoarele humii,
sare pãmântul, întreg, din ţâţâni...
133
Scuip sânge,
scuip bucăţi de plãmâni;
sunt tot pucioasã şi zgurã.
Moartea îmi intrã ţãrânã-n gurã.
Vin proiectile, vin proiectile,
desfundã morţi îngropaţi de opt zile,
îi smulg din noroi, cu gheare haine,
şi-i zvârle în şant, peste mine...

Doamne, nimic din prãpãd nu-Ţi mai scapã!


Totul se spintecã, totul se crapã,
totul ne-ngroapã.

Oh, urletu-acesta, de unde


rãzbate şi mã pãtrunde?

Vine din ce zãcãminte?


Din care profunde tãrii?

Ieşiţi, voi morţi, din morminte,


ca sã intrãm noi, de vii...

Freudenthal, Septembrie 1941

NOROIUL

Muniţii, cai şi oameni, zvâcnim în lungi coloane,


cu mucegaiul ploaie, şi somnul în ciolane.

Omizi lichefiate ne curg pe sub cãmaşã,


când burniţa cleioasã pe pleoape ni se-ngroaşã.
Hârâitor, oftatul îşi sparge-n piept coptura,
între gingii rãmâne sleitã-njurãtura.

Şi oameni, cai, muniţii, cãlcãm bãloşi de ploaie,


prin Rusia enormã, cu pântec de noroaie.
Bocancii sparţi, prin pâlnii şi guşi de iaduri, calcã
şi pasul carã smârcul tot, halcã dupã halcã.
134
Mocirle despuiate, cu zburda desmãţatã,
sar moale şi ne muşcã, rânjind, de beregatã.

Bãltoacele se uscã pe noi şi ni se-agaţã,


vâlvoaie şi ţepoase, de umeri şi de viaţã.

Şi noi cãlcãm-nainte, muniţii, oameni, vite,


dormind, în mers, prin zeama mocirlei nãrãvite,

pe când noroiul cascã şi, plescãind, se scoalã,


plesnindu-ne obrajii cu drojdie de smoalã.

Zbârlit, îşi umflã-n drumul truditelor compãnii


spinãrile puhave şi negre de jigãnii.

Flãmând, holbat la pândã, ca o ciudatã fiarã,


ne-nhaţã şi ne trage în putreda lui ghearã.
Ne cheamã, ne momeşte, se gudurã, ne suge,
ne linge şi ne leagã cu lanţuri şi belciuge.

Cu duhnet ne sãrutã, ne scuipã, ne despoaie,


icnind, ne tencuieşte cu lespezi de noroaie.

Toţi suntem o mocirlã, din frunte la obiele,


parc-auzim noroiul cum clefãie sub piele,
cum plescãie în carne, cum fâsâie în oase,
şi, fleşcãit, ne iese prin pleoapele vâscoase.

Şi oameni, cai, muniţii, zvâcnim în lungi coloane...


Se-nfundã cauciucuri şi roţi de camioane,

Şi caii pânã-n oişti, şi "trupa" pânã-n şale,


Şi sufletul şi viaţa, în mâzga asta moale...

Şi noi cãlcãm-nainte, prin mlaştinile oarbe,


hohotind, nãmolul ne suge şi ne soarbe,
ne bea şi ne scufundã, adânc şi leşiatic,
în leagãnul lui muced şi vânãt şi sãlbatic.
Colonia Manheim, Octombrie 1941

135
MOARTEA „SINUCIGAȘĂ” A GENERALULUI IOAN DRAGALINA

Prezentăm în premieră absolută


mărturia inedită a unui sergent de jandarmi
– Popescu Pantelimon (n. 1889 – d. 1978),
din comuna Lădești, județul Vâlcea, care
a fost martor ocular (și participant
direct!) la întâmplarea din Valea Jiului,
când Generalul Ioan Dragalina a fost rănit
de moarte, în 12 octombrie 1916.
Mărturia o am de la prof. Nicu Popescu –
fiul fostului sergent de jandarmi. Deși
este profesor de matematică, Nicu
Popescu este un pasionat împătimit de
istorie, prieten nedespărțit și colecționar
al prestigioasei reviste de specialitate –
Magazin Istoric, dar și al unor documente
de arhivă și al altor surse de informare
despre istoria României și despre istorie
în general. Așa că este la curent cu
problemele de istorie și are de multă
vreme un of greu, anume că nu se
cunoaște un detaliu foarte important
privind accidentul din Valea Jiului,
încheiat cu tragica moarte a Generalului
Ioan Dragalina!
Monumentul Eroului de la Cerna-Jiu, Dar, să vedem detaliul respectiv:
Generalul Ioan Dragalina Sergentul Popescu Pantelimon era coman-
Foto: Gh. Stancu, 17. 04. 2017 dantul unei grupe de militari jandarmi la un
pichet de pază și observații de pe Valea Jiului, în imediata vecinătate a Mănăstirii
Lainici, la sud. Obligațiile (consemnul) militarilor de la aceste pichete/cantoane
erau de asigurare a pazei și de supraveghere strictă și permanentă pe întreaga
zonă de cuprindere a pichetului, de cercetare a zonei și de capturare și lichidare a
eventualilor intruși din partea inamicului, care executau infiltrări cu misiuni de
cercetare și spionaj în aria armatei române, dar și obligații - tot prin ordin militar,
desigur! - de capturare a eventualilor dezertori din propria armată etc.
În fatidica zi de 12 octombrie 1916, la numai o zi de la numirea prin Decret
Regal în funcția de Comandant al Armatei 1 Română, dintr-un devotament total,
136
din responsabilitate și dăruire supremă față de Neam și de Țară, Generalul Ioan
Dragalina a hotărât să meargă neapărat în Valea Jiului în inspecție de front,
pentru că timpul și țara ardeau! O făcea ca primă urgență, pentru a lua legătura
directă cu comandanții unităților militare aflate în poziție de luptă. Vizita aceasta se
impunea imperios, nu numai fiindcă legăturile telefonice ale Comandamentului
militar cu unitățile din linia frontului nu mai erau în siguranță, ci și pentru a studia și
cerceta la fața locului configurația terenului și, pe cât posibil, amplasamentele
trupelor combatante (Generalul fiind și inginer geodez), spre a putea stabili cea
mai corectă și sigură tactică de luptă.
Luându-și foarte în serios înalta și extrem de greaua responsabilitate cu care,
în momente de crucială cumpănă a Țării, fusese învestit prin Decret Regal în
funcția de Comandant al Armatei 1 Română și dându-și seama că, prin această
mișcare tactică/strategică, Regele îl considera pe el drept cartea cea mai
importantă de jucat, Cartea Mare – adică As-ul său din mânecă pe care l-a scos
pentru biruința în fața dușmanului de moarte al poporului român, Generalul
Dragalina s-a apucat imediat de lucru și, analizând situația din toate unghiurile, a
formulat și a scris chiar atunci, în 11 octombrie 1916, un Ordin de zi prin care
cerea militarilor Armatei 1 să acționeze cu fermitate și curaj pentru apărarea
pământului străbun, chiar cu prețul sacrificiului suprem:
„Ofițeri și soldați ai Armatei I-a române, din acest moment am luat comanda
armatei și cer imperios la toți, de la General la soldat: în primul rând apărarea
cu viața a sfântului pământ al țării noastre, apărarea vetrei strămoșești, a
ogorului și a cinstei numelui de român. Cer la toți cea mai deplină ascultare și cea
mai strictă executare a ordinelor. Trupa care nu înaintează, să moară pe loc. (…).”
Situația armatelor române era disperată. Forțele Puterilor Centrale pătrunseseră
deja în munți, dinspre Transilvania, ocupând orașul Petroșani și pregătind acolo
marșul furibund spre sud, pentru invazia și ocuparea, în cadență de marș forțat, a
Olteniei și Munteniei și, ca scop final devastator, ocuparea și ”a toată Țara Moldovei!”.
Cu câteva zile înainte de vizita Generalului Dragalina în Valea Jiului, sergentul
Popescu Pantelimon însoțise o mașină militară cu doi ofițeri francezi, până aproape
de Petroșani, pentru cercetarea zonei de război. Au mers către Petroșani, până
când au fost întâmpinați cu focuri de armă. Întorcând imediat mașina și ”zburând”
înapoi, obuzele inamicului le-a distrus, din fericire, doar mașina, ieșită pe ”butuci”,
cu mare noroc, în afara zonei de pericol, după o norocoasă curbă a drumului.
Sergentul Popescu stătea în dreapta șoferului, prezentând zona cu detalii de interes
militar, iar ofițerii stăteau pe bancheta din spate, cu o bogată recuzită de specialitate.
Mașina mergea încet, făcând și unele opriri, pentru cercetarea atentă a terenului, a

137
tuturor posibilelor aliniamente. Nu era o plimbare de agrement prin mirifica Vale a
Jiului, ci era o deplasare de studiu, de analiză, cu schițe și note pe care le realizau cei
doi ofițeri, echipați cu binocluri speciale și truse cu aparatură de studiu și cercetare,
dotați și cu hărți de teren, pe care făceau completări și însemnări strategice amănunțite.
Când s-a oprit mașina scăpată prin minune de urgia tirului inamic, sergentul
Pantelimon Popescu, plutind și el în neant de spaima morții, i-a văzut pe cei doi
ofițeri francezi busculați unul peste altul, în intervalul dintre bancheta din spate și
scaunele din față. Unul dintre ei era cu picioarele în sus, ”parcă răstignit cu capul în jos”.
N-a fost rănit nimeni, dar momentele de spaimă au fost cumplite, cu toții fiind
cuprinși de groaza sfârșitului…
În 12 octombrie, când Generalul Dragalina a ajuns la cantonul sergentului
Popescu și a oprit pentru a primi raportul și pentru a se informa despre starea
lucrurilor, jandarmul din post, transfigurat, a luat poziția regulamentară și, cu
sufletul la gură, tremurând ca apucat de friguri, a raportat:
- Să trăiți, domnule General, sunt sergentul Popescu Pantelimon, permiteți să
raportez! Nu se poate merge mai departe, e pericol mare! Am sunat acum câteva
minute la cantonul următor, ca să anunț despre venirea dumneavoastră și nu mi-a
răspuns jandarmul nostru din post. Era la telefon o voce de bărbat care vorbea stricat
românește. Ceea ce înseamnă că pichetul nostru următor este ocupat de inamic!!!
- Da?!!! Bine, deschide bariera, trebuie să mergem acolo, să vedem despre ce e
vorba, trebuie neapărat să vedem!, a zis Generalul precipitat, după ce a schimbat o
privire fulgerătoare cu însoțitorii săi, cu o adâncă umbră de îngrijorare pe chipu-i solemn.
Sergentul Popescu Pantelimon, căzut parcă în stare de somnambulism și părându-i
rău pentru prima dată că în armată ordinul se execută, nu se discută, a ridicat ezitant
bariera și a mai putut să strige, disperat, în spatele mașinii, bătând zadarnic din picior:
- Domnule General, permiteți să…, e pericol, e mare pericol!... Nu mergeți mai
departeee!!!
Pichetul/cantonul următor era ceva mai la nord, dincolo de Mănăstirea Lainici -
sfânt lăcaș secular de rugă întru Domnul, unde Generalul a făcut un scurt popas
pentru spovedanie și împărtășanie, spre mântuire. 9 După ce a plecat de acolo însă,
la foarte puțin timp, s-a auzit răpăitul năprasnic de focuri de armă automată,
zgomot amplificat apocaliptic de ecourile intersectate ale munților care strângeau
îndeaproape drumul, de-o parte și de alta, de-a lungul râului. Ambuscada 10 fusese
pregătită. Fapt ce însemna că inamicul știa sigur despre venirea Generalului în zonă.
9 MÂNTUÍ, (1, 3) mấntui, (2, 3) mântuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. 1. (Pop.) A (se) salva (dintr-o

primejdie, din robie, de la moarte etc.). 2. (Pop.) A (se) vindeca (de o boală). 3. (În religia creștină) A (se)
curăța de păcate; a (se) izbăvi, a (se) salva. (Dex).
10 AMBUSCÁDĂ, ambuscade, s. f. 1. Acțiune de luptă în care inamicul este atacat prin surprindere. 2.

Loc amenajat și ocupat de o subunitate militară, în scopul executării unui atac prin surprindere asupra
dușmanului. – Din fr. embuscade. (Dex).
138
(Așa cum este cunoscut, în astfel de situații, în zonele de front, firele telefonice erau
înșirate pe sol, mascate superficial, din graba impusă de starea de urgență și de
necesitate, dar și din starea de provizorat. Iar când cercetașii inamicului descoperă
firele respective, nu le distrug, ci se conectează la ele și ascultă toate convorbirile comba-
tantului potrivnic. Lucru care e foarte probabil să se fi întâmplat și în cazul de față).
Militarii români din perimetrul de la care s-a aprins focul morții Generalului au
lichidat repede cuibul inamic de mitralieră cu lunetist și, astfel, zgomotul armelor și
ecoul munților s-au stins. Dar, din păcate, prea târziu, fiindcă dușmanul care se
infiltrase noaptea în zonă își atinsese obiectivul!
Să fi trecut preț de un sfert de ceas și ceva de la primul răpăit de gloanțe, când
mașina Generalului, scăpată de tirul morții, după un providențial 11 cot al drumului,
a trecut înapoi podul peste Jiu și a ajuns aproape de pichetul sergentului Popescu,
pe locul unde a fost găsită mașina cu Generalul rănit. Mașina era făcută praf, cu
caroseria ciuruită și toate cauciucurile și jantele complet distruse. Doar iscusința
șoferului și sângele lui rece au făcut ca mașina să ”zboare” în zig-zag, așa încât mai
toate gloanțele dușmane, lovind rocile stâncoase ale drumului, au scăpărat cu
flăcări de foc în fața, în spatele, în stânga și în dreapta mașinii. Numai două dintre
ele își atinseseră ținta urmărită, și a fost de ajuns! Fuseseră probabil primele
gloanțe slobozite din gura de foc a morții asupra Generalului. Din cuibul inamic de
mitralieră, lunetistul îi țintise probabil inima, numai că gloanțele au lovit un pic
alături, unul lângă altul, în brațul stâng și în umăr!
Când sergentul Popescu Pantelimon a ajuns într-un suflet, cu bicicleta din dotare,
la locul unde venise înapoi mașina cu Generalul rănit (pe locul de azi al
Monumentului), erau acolo deja mai mulți militari români din zona apropiată, care,
disperați, agitați, precipitați, încercau să mai salveze ce se mai putea salva.
Generalul Ioan Dragalina, singurul rănit, părea a fi în agonie, tăcut, rezemat într-o
parte pe spătarul scaunului pe care stătea în dreapta șoferului, copleșit probabil nu
atât de durerea fizică, pe care poate că nici n-o simțea, cât de mii și milioane de gânduri
despre imprudența sa fatală 12, echivalentă cu sinuciderea, din moment ce a intrat în
cunoștință de cauză și de bună voie în gura lupului. Dar trebuie că acum era
copleșit și de gânduri, de planuri și analize despre cum ar fi trebuit să procedeze ca
să iasă bine!... Însă, vai, acele gânduri, dacă vor fi fost - și, sigur au fost! -, nu făceau
altceva decât să dea expresie grăitoare acelei ziceri populare despre sclipitoarea
minte a românului, cea de pe urmă! (”Dă-mi, Doamne, mintea de pe urmă a românului !”).
11 PROVIDENȚIÁL, -Ă, providențiali, -e, adj. Dat, trimis de providență; p. ext. care apare la momentul potrivit,

printr-o întâmplare favorabilă ieșită din comun; excepțional, deosebit. [Pr.: -ți-al] – Din fr. providentiel. (Dex).
12 FATÁL, -Ă, fatali, -e, adj. 1. Care are urmări nenorocite pentru cineva sau ceva; care pricinuiește

moartea; funest. Greșeală fatală. Lovitură fatală. ♦ Nefericit, nenorocit, trist. Deznodământ fatal. 2. Care se
consideră că este fixat de destin; care nu poate fi înlăturat; inevitabil. – Din fr. fatal, lat. fatalis. (Dex).

139
Au venit forțe de salvare, au luat rănitul și l-au dus la cel mai apropiat punct
de ajutor medical, după care a fost transportat la Bumbești, Târgu Jiu, Craiova,
București – punctul terminus unde s-a stins pentru totdeauna lumina vieții
bravului Militar Erou! Era 24 octombrie 1916.
Când s-a pus problema necesității amputării brațului rănit și infectat, pentru a-i
fi salvată viața, Generalul a acceptat fără șovăire: ”Tăiați-l, dacă apoi mă pot întoarce
pe front, la luptă. Îmi va ajunge și un singur braț!”. Era acesta un gest suprem de
demnitate militară, de eroism, de demnitate națională!
Mai departe, povestea cumplită a morții Generalului Dragalina se cunoaște. Iar
fostul sergent Popescu Pantelimon a rămas pe viață cu un coșmar fără leac și cu o
imensă și nevindecabilă revoltă interioară, izvorâtă din durerea de a fi pierdut un
asemenea brav militar al oștirii și al nației române, un strateg în care țara și Regele ei -
în suprema lor disperare, la prag de grea cumpănă - își puseseră toate speranțele.
Dacă Generalul Dragalina scăpa de neașteptata grozăvie pregătită de nemți – își
exprima fostul sergent Popescu Pantelimon convingerea și neostoita lui durere -
atunci Generalul nostru, cu inteligența și extraordinara lui pricepere militară ar fi creat
acolo, în munții Gorjului, acea barieră de netrecut, cu deviza ”Pe aici nu se trece!”. Adică
ar fi creat, poate, acolo, în Gorj, cu un an mai devreme, acea blocadă care avea să
pună stavilă inamicului abia în 1917, prin încleștările apocaliptice de la Mărăști,
Mărășești, Oituz și ar fi fost evitate atâtea pierderi și nenorociri groaznice pentru
poporul nostru...
Această durere obsesivă a purtat-o fostul sergent Popescu Pantelimon până la
sfârșitul vieții, marcat de ”vina” lui pentru neputința de a împiedica acel eveniment
mortuar. O spunea de câte ori își aducea aminte - și asta se repeta foarte des! -, cu
durere și cu un anume ”reproș” reverberat în el, la adresa bravului Erou, povestind
mereu și mereu această întâmplare despre trăirile sale din război. O spunea cu năduf,
tuturor celor cu care discuta probleme din război, dar i-o tot spunea la nesfâșit
și fiului său, Nicu, gesticulând energic din mâini, de fiecare dată, aproape răstit,
chiar și după mai bine de 60 de ani de la petrecerea acelei grozăvii, referitoare
la General : ”Nu m-a ascultat! Nu m-a ascultat! Dacă mă asculta, ar mai fi trăit,
poate, și astăzi!”.
Da, ”ar mai fi trăit, poate, și astăzi!”. Dar cu ce preț ar fi trăit? Cu prețul lașității, al
abandonului, al fugii rușinoase și nedemne din fața dușmanului! Generalul vrusese
să localizeze cu precizie amplasamentul inamicului și să stingă focul războiului
acolo, în fașă. Plănuise deja atacul pentru două zile mai târziu, pe 14 octombrie…
Trebuia să știe însă cu precizie unde și cum să planifice, cum să ordone și să
aplice lovitura decisivă!

*
140
Sergentul Popescu Pantelimon a continuat războiul până la sfârșit, în
Moldova, iar după liberare, a mai rămas în armată, angajat civil. Avea 28 de ani, la
terminarea războiului. Era un tânăr isteț, elegant, băiat de preot, stilat, școlit la
prestigiosul Seminar Teologic ”Sfântul Nicolae” Râmnicu-Vâlcea. Scria frumos și
foarte ordonat, artistic chiar, un fel de rara avis printre tinerii încorporați, cei mai
mulți dintre ei venind în armată direct de la coarnele plugului. Om de toată
responsabilitatea și încrederea - motiv pentru care era folosit în special ca furier și
pentru diverse treburi de cancelarie (de unde era la curent și cu unele informații din
zona militară, care nu erau în circuitul public).
Și-a încheiat serviciul militar cu gradul de plutonier.
*
Despre celebrele și legendarele lupte de la Mărășești, acelea rămase în istorie
drept ”luptele fantomelor albe” sau ”luptele cămășilor albe”, sergentul Pantelimon
Popescu povestea cu oarece haz că, așa cum știa din spusele vehiculate în spațiul
cazon în care trăia acolo, în Moldova, întâmplarea s-a petrecut într-un moment de
acalmie și de repaus pentru ostașii noștri, care, copleșiți de toropeala verii și de
păduchii care îi torturau zi și noapte și care întrețineau în permanență pericolul și
spaima epidemiei de tifos exantematic, s-au dus la un râu din apropiere, s-au
dezbrăcat și au început să se spele și să-și curețe hainele de păduchi. Dar tocmai
când erau în toiul acțiunii de deparazitare, a sunat goarna pentru atac, fiindcă
nemții declanșaseră prin surprindere ofensiva de luptă și se năpustiseră peste ei.
Atunci, bravii ostași români, fiind luați ca din oală, cum se spune, au sărit la bătaie
așa cum se aflau, doar cu cămășile și izmenele lor albe și cu capetele descoperite
sau, alții, numai cu izmenele pe ei. Și-au luat la iuțeală puștile și baionetele pe care
le lăsaseră în marginea râului, alții au luat bolovani de piatră sau ce au mai
nimerit și au sărit să oprească ofensiva turbată a inamicului, așa încât nemții,
neștiind ce să creadă, ce ”vedenii”, ce năluci îi întâmpină cu atâta furie, au intrat în
panică de moarte, mulți dintre ei rupând-o la fugă, cu spaima că armata română a
primit de la francezi întăriri militare aduse din Algeria – luptători arabi din
colonia lor franceză!
Știa și vorbea cu încântare și mândrie sergentul Popescu și despre întâmplarea
memorabilă de la ceremonia solemnă, când Regele Ferdinand i-a decorat
personal pe militarii români evidențiați în răsunătoarele, eroicele și decisivele
lupte de la Mărăști, Mărășești, Oituz. A fost o întâmplare aparent banală,
instantanee, al cărei efect însă a făcut repede vâlvă în armată și în societatea
română aflată la grea cumpănă a istoriei, momentul acela sporind și mai mult
sentimentele poporului român de apreciere și admirație pentru Regina Maria. La
un moment dat, când urma să-l decoreze pe un soldat cu medalia de onoare
Virtutea Militară, Regele Ferdinand a scăpat din mână decorația. Atunci, instinctiv,

141
soldatul a dat să se aplece să ridice el medalia, însă Regina Maria, fiind în imediata
apropiere, l-a oprit pe soldatul respectiv, s-a aplecat și a ridicat ea decorația, a
prins-o în vestonul soldatului, în timp ce, adresându-se Regelui, cumva, cu ton
mărinimos, cu o mândrie ce suna a victorie, a rostit ceva absolut magnific 13,
memorabil, antologic :
”MAJESTATE, SOLDATUL ROMÂN NU SE APLEACĂ NICIODATĂ!”

Foto internet
(Întâmplarea prezentată mai sus, pe care o povestea cu încântare Popescu
Pantelimon, am găsit-o și pe internet, relatată în termeni aproape identici de
Marcel Bouroș - nepotul soldatului Ion Bouroș din Vrancea - ”eroul unic” decorat
personal de Regina Maria.
În imagine, momentul în care Regina Maria îl decorează pe soldatul Ion Bouroș).
*
Între altele atâtea, Popescu Pantelică mai povestea, de data asta cu fruntea
descrețită, și despre momentele de glorie, de descătușare totală după victoria
finală a armatei române, care, timp de mai bine de doi ani de lupte groaznice, cu
imense jertfe supreme pentru apărarea pământului sfânt al Țării, și-a permis
unele momente de strălucită sărbătoare, meritate cu prisosință: masă festivă

13 MAGNÍFIC, -Ă, magnifici, -ce, adj. (Livr.) Măreț , grandios, superb, minunat; de un fast ieș it din comun. ♦
(Cu valoare de superlativ) Foarte frumos, strălucit, desăvârșit. – Din fr. magnifique.

142
pentru toată ostășimea, cu meniu îmbunătățit, cum nu văzuseră oștenii în nicio zi
din timpul aprigelor încleștări militare; lăutari, cântec și joc, distracție și, pe
deasupra, câte o ulcică de o jumătate de litru de vin pentru fiecare ostaș al trupei
glorioase – licoare ghiurghiulie din vestitele podgorii ale Moldovei. La acest
eveniment sărbătoresc, Pantelică – Pantelie (cum îl alintau camarazii și ofițerii
care îl cunoșteau și cărora le era foarte simpatic) fusese uns pivnicer, în sensul că
i se dăduse în răspundere un butoi de vin divin, pentru a împărți la ostași câte o
(singură) ulcică de fiecare! Ca să se ajungă pentru toată lumea... Necazul pentru el
(fără urmări neplăcute însă) a fost că, pe lângă ostășimea de rând mai veneau de
pe lături și unele solicitări de genul: ”Bă, Pantelică, băiat de popă ce ești, bagă-mi,
mă, și mie o ulcică de aici de la voi pentru împărtășirea domnului ofițer al meu, că
te roagă el...” – așa cum zicea câte o ordonanță (una, două ș.c.l.) trimise de ofițerii titulari
pentru suplimentarea porțiilor de licoare din împărăția vestitului Bachus14 moldovean...
Una peste alta însă ostășimea a avut bucuria de a trăi câteva momente de
relaxare, de a gusta din viața de libertate pentru care au făcut eforturi și sacrificii
supraumane în cumplitele tranșee ale morții. Astfel celebrau și ei extraordinarul
eroism de masă al întregii noastre oștiri, angajate în Războiul național de eliberare
și întregire. Au uitat pentru moment de acele sacrificii umane enorme ale armatei
noastre biruitoare nu atât încălziți de vinul din ulcica de lut din care savuraseră
vinul ghiurghiuliu, cât de focul sufletelor încălzite de cântările lăutărești care
aprinseseră și încinseseră la roșu dorul de casă, de mamă, de nevastă, de copii,
dorul de viață, de lucrul câmpului, dorul de libertate. Iar când lăutarii se mutau la
alte grupuri, continua să le cânte de dor și jale sergentul Popescu Pantelimon,
care avea un dar extraordinar de a cânta din frunză de păr și din solz de pește!
Alintatul Pantelică – băiatul de preot din Lădeștii de Vâlcea, i-a făcut praf pe toți
cu talentul lui, uimindu-i la culme - in integrum, adică de la vlădică pân’ la opincă!
*
Pantelimon Popescu – Pantelie a trăit 89 de ani. Eroul de la Cerna - Jiu avea
să moară în floarea vârstei, la doar 56 de ani, când încă nu-și dăduse întreaga măsură
a capacității sale de mare strateg militar și de ilustru patriot de supremă demnitate
națională !…
Pe frontispiciul Monumentului de pe Jiu al Generalului Ioan Dragalina stă
scris cu litere mari, înlăcrimate:
AICI AM FOST RĂNIT, FĂCÂNDU-MI DATORIA PENTRU NEAM ȘI ȚARĂ.

14 Bachus m. Mit. 1. Zeul vinului, fiul Iui Joie și al Semelei; 2. fig. vinul însuși: discipolul lui Bachus.

143
*
Ceea ce iarăși nu se cunoaște din amintirile pe care tatăl ”Pantelie” i le spunea
mereu fiului său Nicu, este faptul că, până la ajungerea mașinii cu Generalul rănit la
locul de azi al Monumentului, ostașii noștri împânziseră toată zona împădurită de
pe versantul din care s-a tras asupra mașinii militare și căutau să vadă dacă se mai
găsește vreun intrus inamic. Găsiseră și capturaseră deja trei militari străini, dintre
care unul s-a dovedit a fi spion. Ajunși cu căutările la podul de pe Jiu peste care
tocmai trecuse înapoi mașina avariată, jandarmii au auzit strigând cu disperare: ”Nu
trageți! Nu trageți! Sunt ofițer român, sunt colonelul Cocărăscu!...”. Sergentul
Popescu Pantelimon așa a înțeles și așa povestea despre numele strigat: colonelul
Cocărăscu (nu Cocorăscu!), dar aici poate fi vorba, foarte probabil, chiar despre
Colonelul Dumitru Cocorăscu, care, dacă despre el e vorba, nu se știe în ce
împrejurări se afla pe acolo, în momentul acelei vizite a Generalului Dragalina în
Valea Jiului! Să fi fost avangarda 15 știută/neștiută a Generalului?! Să fi fost și el
alături de General și a sărit din mașină, ca să-și salveze viața?! Dar, dacă o fi fost așa,
de ce nu amintește nimeni decât de colonelul Toma Dumitrescu și maiorul
Constantin Miltiade, ca însoțitori ai Generalului, alături de șofer?!
*
POST SCRIPTUM: Se vorbește și se scrie mai peste tot că, ”...În dimineața zilei de 12
octombrie 1916, generalul Dragalina ia o mașină, un șofer și doi ofițeri - colonelul
Toma Dumitrescu și maiorul Constantin Miltiade (subl.mele, G.S.) și pleacă personal în
Valea Jiului, în recunoaștere...”. Nimic despre colonelul Cocorăscu. Însă, despre colonelul
Cocorăscu se mai zice și că ar fi fost ordonanța/aghiotantul Generalului Dragalina (?!),
ceea ce, dacă este adevărat, se poate presupune că era și el atunci în acea mașină cu
Generalul , după regula conform căreia ordonanța își însoțește întotdeauna superiorul
în slujba căruia se află!
În sprijinul acestei ipoteze vine și textul consemnat pe internet de Cornel Şomâcu,
la data de 5 octombrie 2011, de unde aflăm despre Generalul Ioan Dragalina că:
(...) În dimineaţa de 12 octombrie (sublinierea mea, G.S.) pleacă cu o maşină în
Valea Jiului. La un post înaintat de ajutor sanitar, zăreşte o fetişcană, îngrijind cu
abnegaţie soldaţii răniţi. Este îmbrăcată subţire şi vântul de toamnă e tăios.
Dragalina opreşte maşina şi o întreabă cum o cheamă. “Ecaterina Teodoroiu”. “O
adevărată eroină” spune Dragalina emoţionat şi-i cere ordonanţei (sublinierea mea, G.S.)
să-i aducă din maşină mantaua cu trese de General. Apoi, cu blândeţea unui părinte, i-o
pune pe umeri, o salută şi pleacă mai departe în munte. Zece luni mai târziu,
Ecaterina Teodoroiu - Eroina de la Jiu (sublinierea mea, G.S.), avea să moară, împuşcată în
piept, în fruntea plutonului pe care-l comanda ca sublocotenent.

15 AVANGÁRDĂ, (1) avangărzi, (2) avangarde, s. f. 1. (Adesea fig.) Unitate sau subunitate militară
care se deplasează în fața forțelor principale ca element de siguranță. ◊ Loc. adj. De avangardă = care
merge în frunte, care conduce; partea armatei care merge înainte: straja dinainte, fruntea oștii. (DEx).
144
AMINTIRI

DIN

VIAŢĂ

145
146
Fostul sediu al Filialei Brezoi - Vâlcea a Băncii Naţionale Române, al cărei
întemeietor şi director era tânărul economist Petre Georgescu, cel care l-a găzduit
aici, în vara anului 1949, pe Mihail Sadoveanu, venit la pescuit de păstrăv pe Lotru.

MIHAIL SADOVEANU -
la pescuit de păstrăv pe Lotru

Într-o zi senină de august a anului 1949, tânărul economist Petre Georgescu,


din Râmnicu-Vâlcea, director al recent înfiinţatei Agenţii Brezoi - Vâlcea a Băncii
Naţionale a României (se înfiinţase la 10 iunie 1949), a fost sunat la telefon de
directorul general Adrian Mironescu al Băncii Naţionale Vâlcea. Petre Georgescu
află de la directorul său cel mare că va avea un oaspete foarte important şi că
trebuie să se pregătească pentru a-l primi cum se cuvine şi a-l găzdui cu maximă
ospitalitate şi cu onorurile de rigoare. Oaspetele drag şi foarte important nu era altul
decât monumentalul scriitor Mihail Sadoveanu, care urma să vină la pescuit de
păstrăv pe Lotru!

147
Te rog să-l primeşti şi să-l găzduieşti la noi acolo, în sediul Băncii, că ai condiţii
bune de cazare. Va sta o săptămână, cel mult, şi nu are nevoie de nimic altceva în
afară de cazare, că provizii pentru masă şi pentru alte trebuinţe îşi aduce de la
Bucureşti…
Îi asiguri liniştea şi siguranţa de care are nevoie, procedezi în aşa fel încât să
iasă totul foarte bine…, îi spusese Mironescu tânărului director al filialei Brezoi
a BNR.
Mare bucurie şi mai ales mare emoţie pe tânărul director Georgescu. Iată o
şansă nemaipomenită, unică în viaţă: să-l vadă de aproape, ba chiar să aibă
onoarea să dea mâna cu Maestrul Sadoveanu, să-l găzduiască şi să-i fie în preajmă
o săptămână de zile, aşa ceva e de-a dreptul fenomenal, de domeniul visului!…
În Liceul Alexandru Lahovari din Râmnicu-Vâlcea, strălucitul elev Petre
Georgescu făcuse o reală pasiune, un cult pentru acest monument al literaturii
române care poartă numele Sadoveanu, sau, pentru acest Ştefan cel Mare al
literaturii române, cum îl numise mai târziu Geo Bogza, când Maestrul Sadoveanu
avea să se petreacă din viaţa pământeană, către cele veşnice.
Elevii Liceului Lahovari făcuseră cu toţii un adevărat cult pentru Mihail
Sadoveanu, graţie celebrului lor profesor de limba română, Nicu Angelescu -
eminent dascăl din marea galerie a celor ce au ridicat prestigiul şcolii vâlcene la
dimensiunile mândriei naţionale.
În ziua anunţată, o Volgă neagră, guvernamentală, strălucitoare, impozantă,
avea să-l aducă la Brezoi pe Mihail Sadoveanu, vice-preşedinte al Prezidiului
Marii Adunări Naţionale. Tânăra gazdă, emoţionată în cel mai înalt grad posibil,
şi-l închipuia pe Maestru într-o aură celestă, dătătoare de linişte, de voie bună,
sfătos şi jovial precum cei mai mulţi dintre actorii scrierilor sale, apropiat şi
îndatoritor, mereu gata să aducă soluţia salvatoare în descâlcirea celor mai
încurcate iţe ale vieţii. Acum, însă, aici, în realitate, la Brezoi, în vara anului 1949,
acest idol al tânărului Petre Georgescu se prezenta cu totul altfel de cum şi-l
imaginase el. Maestrul era ceva de un paradox până la uimire, de un contrast
greu, dacă nu imposibil de închipuit, de acceptat. El nu avea deloc acea aură
creată de valoroasa-i operă publicată până atunci, operă studiată în mare parte şi
în şcoală. De altfel, marile romane istorice şi sociale, povestirile şi mai toate
scrierile lui de largă anvergură – Şoimii, Neamul Şoimăreştilor, Zodia Cancerului
sau vremea Ducăi - Vodă, Viaţa lui Ştefan cel Mare, trilogia Fraţii Jderi (Ucenicia lui
Ionuţ, Izvorul Alb şi Oamenii Măriei Sale), Baltagul, Împărăţia apelor, Valea
Frumoasei, Bordeenii, Hanu Ancuţei etc., etc., erau cuprinse în bibliografia şcolară,
pe care elevul Petrişor Georgescu o savurase cu o imensă plăcere şi încântare.
148
Mihail Sadoveanu se arăta acum, în realitate, la Brezoi, foarte sobru, distant,
posac, ursuz, inabordabil, pierdut cu totul în gândurile lui multe şi felurite,
călătoare temerare prin cine ştie ce dumbrăvi minunate. O ceaţă grea şi
apăsătoare s-a pogorât atunci, parcă, peste seninul universului tânărului director
de bancă şi peste seninul Brezoiului, ceva opac aşezându-se peste aureola de
lumină cu care Petre Georgescu învăluia sfânta icoană cu numele Sadoveanu…
Doar un singur zâmbet, scurt şi sărac a lăsat Maestrul în ziua sosirii la Brezoi,
când se descărcau multele provizii cu care venise de la Bucureşti: în momentul în
care se cărau de la maşină lăzile cu sticle cu vin de Cotnar, Sadoveanu s-a adresat
cumva amabil celui care avea să-i fie gazdă, părând că schiţează şi un zâmbet,
îmbiindu-l să-i admire marfa şi asigurându-l că va primi o sticlă de vin - cadou din
renumita Podgorie Cotnari a domniţelor Terente.
Locul de cazare i-a plăcut mult lui Sadoveanu, l-a încântat chiar, creându-i o
spurpriză foarte plăcută. Asta, pentru că sediul Băncii din Brezoi, dincolo de stilul
arhitectural special, sensibil deosebit de cel din zonă, avea ceva la care Maestrul
nu s-ar fi aşteptat: încăperile sediului aveau pictate pe pereţi - de sus până jos - şi
pe tavan, impresionante scene de vânătoare şi pescuit, secvenţe din viaţa de
epocă, peisaje de basm, parcă luate înadins din minunatele povestiri
sadoveniene. Pictura în ulei, de foarte bună calitate, înfăţişa încântătoare tablouri
de vânătoare, cu animale şi păsări împuşcate, cărate de vânători pe pari, pe umeri
sau în mâini, ei mergând într-un fel care trăda uşor trufia învingătorului; în
peisajele de pe pereţi erau şi câini şi trofee vânătoreşti, erau „mese” aşternute pe
jos, încărcate şi frumos împodobite cu delicioase preparate de vânat, întocmai ca
în fascinanta lume a poveştilor cu vânători şi pescari dintre cei mai îndemânatici
(și lăudăroși, desigur!).
O imagine de un efect impresionant o dădeau şi cei doi masivi porci mistreţi
împăiaţi, care flancau intrarea în clădire, pe sală, în faţa uşii, de-a stânga şi de-a
dreapta.
Ştiut fiind că Sadoveanu mânca cel puţin 5 - 6 kilograme de peşte la o masă şi
presupunând că el nu prinde singur acest necesar zilnic, tânărul director de Bancă
a angajat o echipă de rudari din Brezoi, meşteri mari, calfe de pescari pricepuţi şi
cotaţi în zonă ca aşi în prinsul păstrăvului. Ei aveau să asigure zilnic peşte din
belşug, pentru îndestularea oaspetelui drag.
În prima zi de lucru la baltă, care a fost cheltuită mai mult pentru orientarea în
zonă, în căutarea celor mai productive locuri de undit, Maestrul a prins doar vreo
două-trei kilograme de păstrăv, cu toată priceperea lui şi cu toată dotarea de
specialitate, el având unelte de pescuit - undiţe şi tot felul de accesorii - procurate
149
din ţări cu industria cea mai avansată în domeniu. Iar pentru a sta comod în
aşteptarea prăzii, avea un scaun pliant cu trei picioare, foarte ingenios, partea de
şezut fiind asigurată de o bucată de toval – piele de bovină tăbăcită şi prelucrată
special, din care se confecţiona încălţăminte foarte rezistentă.
În ziua a doua, ca şi în a treia zi a prins la fel, cantităţi deloc satisfăcătoare
pentru poftele și nevoile sale pantagruelice 16. (Norocul mare i-a fost cu…
suplimentele din belșug asigurate de pescarii locului!). Pentru a patra zi şi-a fixat
frontul de lucru lângă un arin bătrân, la un cot vijelios al apei care făcea o vâltoare
ameţitoare, cu vad foarte bun pentru păstrăv. Albia râului era foarte îngustă
acolo, între versanţi, cu apă repede şi adâncă. Numai că, sub acel arin lângă care
se aşezase pătimaşul pescar, apa mâncase vârtos din mal, subțiind foarte mult
stratul de pământ de deasupra, pământ a cărui structură, din grohotiş, era foarte
vulnerabilă. Aflat pe malul celălalt al apei, directorul Petre Georgescu, care-l
însoțea și îl supraveghea doar până la instalarea la locul de muncă, pentru a ști de
unde să-l ia la o adică, a sesizat pericolul prăbuşirii şi a îndrăznit să-l avertizeze,
foarte politicos, pe Maestru.
- Dumneata să-ţi vezi de treburile Băncii, unde cred că te pricepi foarte bine,
mult mai bine ca la pescuit. Aici, dă-mi voie să mă consider eu mai bun, aşa te-aş
ruga frumos…, a venit replica tăioasă, nu fără o doză de aroganţă şi reproş din
partea Maestrului, în timp ce-şi pregătea trepiedul pentru a se aşeza.
Cum se ştie, atunci, în 1949, Mihail Sadoveanu avea 69 de ani, era în plină
putere fizică şi creatoare şi cântărea cu mult peste suta de kilograme. Şi, când s-a
îndesat cu acel tonaj în scaun, şocul greutăţii la impact a produs - ca la un
cutremur - prăbuşirea instantanee a malului de grohotiş, cu Maestru şi cu tot
instrumentarul lui de pescuit. Scena s-a petrecut fulgerător. Maestrul a fost
înghiţit de vâltoarea învolburată, iar când a ieşit la suprafaţă s-a agăţat cu
disperare de nişte rădăcini care fluturau prin apă. A fost momentul în care doi
rudari tineri şi vânjoşi, care stăteau mereu prin preajmă (nevăzuţi, neauziţi), au
sărit şi au rezolvat problema în chipul cel mai fericit posibil, reuşind să
recupereze şi câte ceva din inventarul preţioasei recuzite de pescuit, a Maestrului.
În atmosfera funebră de după nefericita întâmplare, Maestrul şi-a făcut
socotelile, care nu i-au ieşit deloc pe plac, fapt care l-a determinat să hotărască
plecarea. Aşa că, în ziua următoare, după prânz, a ridicat ancora de la Brezoi,
luând cu hotărâre şi fermitate cap-compas Bucureşti.

16 PANTAGRUÉLIC, -Ă, pantagruelici, -ce, adj. (Livr.; despre pofta de mâncare, foame) Extraordinar,
colosal, devorant; (despre ospețe, mese) foarte bogat. [Pr.: -gru-e-] – Din fr. pantagruélique.

150
Despărţirea de gazdă şi de locurile mirifice ale acestei minunate Ţări a
Lotrului a fost mormântală, Sadoveanu plecând fără să spună vreun cuvânt cuiva
dintre cei care erau pe acolo şi se ocupaseră de el cum nu se putea mai bine, fără
să mulţumească măcar pentru găzduire, puternic afectat, probabil, de
întâmplarea, de spaima şi poate şi de ruşinea (!) care l-au făcut să vadă moartea
cu ochii. Şi, iarăşi probabil, nu-şi putea ierta faptul că n-a vrut să ţină seama de
avertismentul asupra pericolului la care se expusese. A plecat mofluz și, dată fiind
zgârcenia lui structurală, n-a mai oferit nici cadoul promis - o sticlă cu vin de
Cotnar din renumitele pivniţe ale domniţelor Terente ! A încărcat şi a luat totul
înapoi, lăsând în urmă o imagine mult prea departe de imaginea magnifică a
acelui Sadoveanu de care elevul şi cititorul Petre Georgescu se îndrăgostise
iremediabil în gimnaziu și în liceu, în urma pasionantelor lecturi ale grandioasei
lui opere.
A lăsat, de fapt, o imagine de contradicţie totală între omul Sadoveanu şi
scriitorul fără de pereche Sadoveanu: comportamentul său mi-a lăsat în suflet o
tristeţe neînţeleasă, copleşitoare, dar admiraţia mea pentru acest „Titan” al povestirii
ce nu are asemănare, nu pot şi nici nu vreau s-o dau uitării… - îşi încheie Petre
Georgescu amintirea întâlnirii sale cu Mihail Sadoveanu, în orașul vâlcean Brezoi.
*
Despre zgârcenia proverbială a lui Sadoveanu şi despre caracterul său de…
rău-platnic față de cei cărora le datora sume de bani împrumutați, stă mărturie,
între altele, şi savurosul catren al cunoscutului epigramist Păstorel Teodoreanu -
finul lui Mihail Sadoveanu, care îi împrumutase Maestrului o sumă frumuşică de
bani pe care nu-i mai putea recupera. Motiv pentru care Păstorel, în cele din
urmă, total dezolat, i-a întocmit şi eliberat următoarea

Chitanţă lui Sadoveanu:

De ţi-ai face testamentul,


Tu să nu-mi laşi mii de franci!
Naşule, să-mi laşi obrazul,
Ca să-mi fac din el bocanci!

151
DECEBAL VASIU –
pilotul Mareşalului Ion Antonescu

Decebal Vasiu - Decu, aşa cum îi spuneau colegii, a fost unul dintre cei mai buni
şi mai statornici prieteni ai lui Petrică Georgescu, foşti colegi de bancă în ultimii doi
ani de liceu la Alexandru Lahovari din Râmnicu-Vâlcea. Tatăl său, Ioan Vasiu, un
bărbat voinic şi foarte chipeş, era din părţile Sibiului, de pe la Mărginime. Se
oploşise în oraşul Călimăneşti, unde îşi deschisese o activitate individuală de
prestări servicii. Era om de lume, de spirit ales şi mai cu seamă de o atracţie fizică
irezistibilă în faţa femeilor, cărora, la prima vedere, le rupea inimile şi le arunca, fără
voia lui, în boala grea a dorului şi a oftatului după dragul care le dădea buzna în
suflete.
Într-o vară, Ioan Vasiu a întâlnit familia binecunoscutului și apreciatului
pictor Sava Henţia, venită la băi la Căciulata. Sava Henţia lucra ca pictor şi
decorator la Palatul Regal. Văzându-l şi îndrăgindu-l din prima clipă, Aurelia, fata
pictorului, a hotărât numaidecât să-l ia în căsătorie pe fermecătorul tânăr sibian.
152
Hotărâre care s-a şi împlinit, din căsătoria celor doi rezultând trei copii minunaţi -
Decebal (Decu), Dinu (Puiu) şi Pompilia.
Moştenind, prin mamă, darul şi harul artelor frumoase, Dinu Vasiu s-a realizat
în viaţă ca un renumit pianist şi pictor, cu lucrări de artă plastică excepţionale,
apreciate în perioada interbelică în ţară şi în câteva expoziţii din Occident. După
război, Dinu Vasiu a lucrat şi ca scenograf, cu nume conspirativ, desigur, pentru a
nu fi identificat şi închis în puşcăriile tinerei şi revoluţionarei republici populare.
De ce trebuia să stea şi să lucreze în anonimat? Fiindcă fuga lui Decebal din ţară şi
stabi-lirea lui în Franţa, deci într-o ţară capitalistă, atrăsese o grea povară şi un
permanent pericol din partea regimului popular asupra întregii familii Vasiu din
ţară, care a avut multă vreme de pătimit pentru crima transfugului Decebal,
trădător de ţară.
Pompilia a urmat Şcoala de artă dramatică, devenind actriţă de teatru. Fără
strălucire, însă. Prima căsătorie a avut-o cu un ofiţer superior, nunta lor fiind
organizată regeşte în pitorescul Ostrov al Călimăneştiului. Nuntă de basm, cu
participare selectă a elitei sociale şi politice a timpului, în zorii declanşării celui
de-Al Doilea Război Mondial, cu discursuri celebre şi momente artistice dintre
cele mai elevate, care să-l onoreze mai întâi pe tatăl fetei – Ioan Vasiu, acum
puternic şi influent om de afaceri, proprietar al unuia dintre cele mai mari şi mai
moderne hoteluri din oraşul-staţiune Călimăneşti. Ioan Vasiu a făcut şi politică,
naţional-ţărănistă, fiind mulţi ani consilier judeţean şi chiar preşedinte al
Consiliului Judeţean Vâlcea - în anii 1932-1933.
Decebal a venit la Râmnicu-Vâlcea în anul al treilea de liceu. Aici, la Râmnic,
impresiona prin ţinuta de elev strălucit la carte, însă principala forţă de atracţie la
el consta în expresia fizică şi într-o exprimare sportivă cu totul excepţională, fiind
un gimnast şi acrobat care putea sta oricând pe treaptă de podium la multe dintre
probele concursurilor de profil.
Decu se pregătea fizic în particular, din pasiune, având acasă o adevărată
bază sportivă, cu aparate de gimnastică - inele, bare paralele, frânghii pentru
căţărare şi tracţiune, cal cu mânere… Cu o astfel de pregătire fizică i-a fost foarte
uşor să intre, în toamna anului 1934, la Institutul Superior de Educaţie Fizică
Bucureşti, pe care l-a absolvit cu rezultate strălucite.
În ianuarie 1935, Ioan Vasiu, tatăl lui Decebal, avea să facă o cerere la
Prefectura Vâlcea pentru a-i acorda fiului său o bursă de studii. Cerere pe care
Prefectul Eugen Băcescu, la 5 februarie 1935, a pus următoarea rezoluţie,
favorabilă: La lucrările bugetului viitor 1935/1936.
Armata a făcut-o la aviaţie, farmecul şi miracolul acestei arme militare
captivân-du-l şi înrobindu-l pentru totdeauna. După stagiul militar, a urmat cu
entuziasm Şcoala superioară de pilotaj, pentru care s-a dovedit a avea o vocaţie
„totală”, aviaţia fiind profesiunea de credinţă cu care şi-a identificat întreaga viaţă.

153
Pilot de elită, participând şi la concursuri aviatice de acrobaţie, Decebal Vasiu
a ajuns, în timpul războiului, pilotul Mareşalului Ion Antonescu - şeful Guvernului
României, alături de care a trăit multe momente cruciale din viaţă. Cel mai
dramatic dintre ele însă a fost arestarea Mareşalului, când Decebal a întrevăzut
norii negri şi grei ce aveau să se abată, foarte probabil şi foarte repede, asupra ţării.
Apoi, după încheierea războiului, când în România s-a instaurat republica
populară sub steaua sovietică, Decu Vasiu şi-a luat zborul. A fugit în Franţa cu
avioneta mareşalului Antonescu. Îşi pregătise totul minuţios, aşa cum îşi ordona
întotdeauna viaţa. Primise şi garanţia că avioneta va fi înapoiată statului român.
Ceea ce s-a şi întâmplat. În Franţa, unde avea şi prieteni buni printre confraţii
într-ale aviaţiei, s-a remarcat repede, prin imensul şi solidul său bagaj de
cunoştinţe profesionale, prin muncă şi seriozitate, dar mai ales prin viziunea
strategică asupra obiectivelor privind organizarea şi punerea în funcţiune la
parametri de maximă eficienţă şi siguranţă a aviaţiei militare.
154
În astfel de condiţii, guvernul francez l-a aşezat în fruntea unei echipe de
specialişti şi i-a încredinţat o misiune extrem de importantă: aceea de a organiza
pe fundament ştiinţific puternicele baze aeriene ale Franţei în Tahiti. A fost o
misiune de anvergură, de importanţă excepţională pentru apărarea strategică şi
siguranţa naţională a Franţei, care s-a încheiat cu lauri pentru Decu Vasiu, pentru
vâlceanul, pentru românul care avea să mai adauge astfel o preţioasă piatră la
temelia şcolii aviatice a lumii. Şcoală celebră, la al cărei pionierat îşi etalaseră
măiestria, cu rezultate strălucite, în premieră mondială, inginerii de aviaţie Aurel
Vlaicu, Traian Vuia, Henri Coandă…
În misiunile sale de după război, care-l făceau adesea călător prin lume,
cetăţeanul francez de origine română Decebal Vasiu a cunoscut o tânără şi
superbă doamnă, soţia unui colonel român cam paraponisit, consul militar la o
ambasadă dintr-o ţară Nord-Africană. S-au văzut, s-au plăcut şi s-au luat. Din
fericita lor căsătorie a rezultat un copil, devenit medic stomatolog la Paris. Acolo, în
capitala Franţei, în ţara luminilor, Decebal Vasiu a avut o viaţă frumoasă, o
gospodărie prosperă, vilă cu două etaje şi garaje imense, în care îşi ţinea bijuteriile
inimii sale: trei limuzine mari şi elegante, dintre cele mai grozave de pe piaţa
automobilistică a lumii şi două motociclete puternice - motoarele fiind pasiunea cu
care şi-a confundat viaţa.
De acolo, din Paris, în anul 2000, la vârsta de numai 84 de anişori, cetăţeanul
francez de origine română Decebal Vasiu a venit la Bucureşti, cu motocicleta! Scumpa
şi superba lui soţie n-a avut curajul unei asemenea aventuri. Ea a călătorit cu avionul.
La Bucureşti, într-un local de pe lângă Palatul Telefoanelor, atunci, în anul
2000, octogenarul Decu Vasiu, încă elegant şi atletic, dar cu o acută afecţiune a
auzului, datorită zgomotului puternic al motoarelor printre care şi-a consumat
trepidanta-i viaţă, a organizat o duioasă şi nostalgică întâlnire, la care au
participat, alături de soţie, desigur, fraţii lui – Dinu şi Pompilia -, Petrişor şi încă
patru prieteni de suflet din zvăpăiata lor tinereţe.
Întâlnirea a fost marcată de explozia bucuriei revederii, după şaizeci şi cinci
de ani, dar nu a avut o atmosferă de înaltă exuberanţă şi entuziasm. A fost ceva
cam cu de toate – cu amintiri dintre cele mai hazlii din tinereţea lor de şcolari, cu
secvenţe din timpul facultăţilor prin care au trecut fiecare, cu evenimente din
timpul războiului, cu amintiri dintre cele mai picante din viaţa fiecăruia, cu
„secrete” pe care soţia lui Decu, surprinsă, dar neafectată, le afla acum pentru
întâia oară… Dar toate acestea au fost marcate acut de umbra vârstei, de senzaţia
scurgerii implacabile şi ireversibile a timpului, de ceea ce se petrece cu lumea asta
care parcă a luat-o cu totul razna…
A fost ceva, în subsidiar, cam de genul apăsătorului moment de luat „adio” de
la viaţă, de la prieteni, de la lumea pământeană…
Acolo s-a văzut Decebal Vasiu pentru ultima oară cu fostul lui coleg de bancă
la Liceul Lahovari - bunul şi nepreţuitul său prieten Petrişor Georgescu.
155
„Multă plăcere şi frumoase aduceri aminte mi-au procurat urările tale de noul an
primite chiar astăzi dimineaţă, înainte de plecare în cursa de Honolulu. Multe şi dragi
salutări, Decu”.
Este o ilustrată a lui Decebal Vasiu către colegul şi prietenul său Petre Georgescu,
trimisă, cum se vede, la 18 februarie 1967. Gigantica aeronavă din imagine este cea pe
carezburapilotulromân-cetăţeanulfrancezDecebalVasiu,dincadrulflotileiaerienefranceze.

156
Ilustrată trimisă de Decebal Vasiu din Tahiti , la 27 septembrie 1994:
„Dragă Petrică şi soţia – multe salutări din Tahiti, unde sunt cu Rodica într-un
voiaj în jurul pământului, voiaj ce ne-a oferit Air France, ca fiind unul dintre
premergătorii liniilor aeriene peste Pacific. Cu drag, Decu şi Rodica”
In memoriam,
ANTOANETA!

6 decembrie 1940, la Sfântul Nicolae. Ziua neagră în care gingaşa, tânăra şi


romantica Antoaneta - adusă în calea mea de miraculosul destin - s-a petrecut din
viaţă (spune cu profundă tristețe Petre Georgescu, privind undeva nedefinit,
probabil în timpul care a fost să fie…). Ceva cutremurător, fulgerător, neaşteptat,
uluitor, stupefiant!
O tânără plăcută, sensibilă, plină de viaţă, cu o fizionomie şi un suflet care-l
făceau pe iubitul ei total şi singular s-o caracterizeze ca fiind o făptură veşnicită în
acurateţea şi prospeţimea unei mărgele de rouă… Agreabilă, sociabilă, extrem de
plăcută şi adorată în societate, Antoaneta îşi depăna caierul vieţii pe un fundal
trist, întunecat, dureros.
Era aşadar în 1940. Antoaneta împlinise 25 de ani, era căsătorită şi avea un
băieţel de patru ani - singura mângâiere adevărată a sufletului ei atât de sensibil
şi atât de vulnerabil.
Soţul său, care-i făcuse viaţa un calvar, un chin de nesuportat, era concentrat
departe, în ţară, la o şcoală de instruire militară. Ţara se pregătea de războiul a
cărui zare apocaliptică se apropia ameninţător. Antoaneta era o modestă
„patroană”, care, în lipsa soţului plecat militar, administra magazinul familiei, în
Râmnicu-Vâlcea, în preajma halei de carne şi peşte - o dugheană de produse
alimentare, singura lor sursă de venit pentru traiul casei. Dar dugheana se mai
dezvoltase între timp, se consolidase financiar de când preluase ea frâiele
gestiunii. Se modernizase, graţie clientelei tot mai numeroase şi mai selecte,
atrasă ca un magnet de gingaşa patroană. De acolo se aproviziona, curent, şi
Regimentul 2 Dorobanţi-Vâlcea.
Într-o zi însorită de primăvară, în faţa prăvăliei respective a oprit o şaretă a
Regimentului. Din ea a coborât un ofiţer tânăr şi chipeş, cu ţinută militară
impecabilă, care-i punea parcă în evidenţă toate calităţile ofiţerimii române. Atât
de mult a impresionat-o pe Antoaneta noul ei client, că a hotărât imediat şi
definitiv să-l adopte, să şi-l ia de… suflet. În inima ei rănită profund şi iremediabil
de eşecul unei căsătorii absurde, s-a aprins atunci candela iubirii adevărate, o
candelă a iubirii „totale şi singulare!”.
Acest nou client al ei era Petrişor Georgescu, elev al Şcolii de ofiţeri de rezervă,
care avea să-şi ia cu felicitări examenul pentru gradul de sublocotenent. Acum,
era în stagiul de practică la Regiment şi fusese trimis expres aici, la magazin, la
furnizorul Cutare, adică la Antoaneta, să facă aprovizionarea cu produsele
indicate pe o listă cu necesarul zilei.
158
Tânărul ofiţer era chiar din oraş, crescut în Râmnicu-Vâlcea, de unde nu
lipsise decât intermitent, în perioada cât fusese student la Cluj. Cunoştea foarte
bine oraşul, poate ca nimeni altul, îi ştia orice colţişor. Ba, putea spune că ştia bine
şi marea parte a sensibilităţilor şi delicateselor feminine ale urbei. Dar aici, la
prăvălia la care fusese trimis de la Regiment, nu ajunsese niciodată. Pe ea, pe
Antoaneta o vedea pentru prima oară, şi, în clipa în care li s-au întâlnit privirile, a
văzut în ochii ei de un albastru închis, curat, cu gene mari, superbe, a văzut
universul fascinant al femeii prototip, al femeii ideale, al femeii capodoperă!
Flacăra iubirii s-a aprins instantaneu în amândoi, arzând cu intensitate crescândă.
Erau hărăziţi, oare, unul altuia? Oricum, întâlnirea lor părea să fie rostuită de
Cineva anume. Cineva care conduce destinele tuturor. Apropierea şi contopirea
lor s-a produs instinctiv, cu o forţă de atracţie ce părea să-i unească definitiv şi
irevocabil.
Atracţia reciprocă nu era de stăvilit şi ne-am dăruit într-o văpaie care rumenea
tinereţea noastră avântată într-o contopire la nesaţ – mai spune domnul Petre
Georgescu în jurnalul său.
Împlinirea Antoanetei era acum totală. Ceva de vis, de basm… Trăirea ei
trupească şi sufletească i se părea de-acum a fi un miracol, o întâmplare, o lucrare
de natură cosmică. I-o mărturisea lui Petrişor de fiecare dată când îşi ostoiau
focul iubirii în nopţile în care-şi trăiau fericirea fără de margini, consumându-şi cu
voluptate dorinţele carnale într-o supremă dăruire şi o satisfacţie de rară
închipuire. I-a mărturisit-o şi în zecile de poezii pe care Antoaneta, cu firea ei
extrem de sensibilă şi cu reale înclinaţii poetice şi artistice, le-a scris într-un
carneţel şi i le-a dăruit, spre luare-aminte. Un carneţel cu copertă roşie, pe care
nonagenarul Petre Georgescu, deşi nu-l mai are, îl vede şi acum, aievea, după mai
bine de 70 de ani de la întâmplare.
Erau puse acolo, în versuri, într-o vibraţie specială, trăirile ei şi pasiunile ei,
dorurile nestinse şi dragostea ei pătimaşă faţă de lume, faţă de viaţă, faţă de
frumos, faţă de omul iubit, întâlnit providenţial, însă prea târziu… Toate acele
poezii, care se voiau a fi expresia finită a fericirii ei, aveau însă un ecou cu o
rezonanţă tristă, sumbră, dureroasă. Era durerea sufletului ei atât de fragil, drama
vieţii ei, destinul care o aruncase într-o prăpastie fără ieşire. Căsătoria pe care nu
şi-a dorit-o şi pe care o detesta de moarte făcea din ea o victimă sigură a vieţii. Era
acea căsătorie spaima ei de moarte, gândul prevestitor de nenorocire, era
întunericul ce avea să se lase la tragerea cortinei, când va fi să fie. Dar ce cortină,
despre ce închipuiri e vorba?!, s-a mirat şi a întrebat el, cu îngrijorare, auzind-o
cum, poate inconştient, îşi lăsa gândurile să vorbească. Aaa…, nu, nimic deosebit, a
zis ea. Aşa mi-a venit mie să zic, nu ştiu de ce… Spre consolare, ea se gândea poate
la raza de lumină dăruită de el cu generozitate şi care ar fi putut să-i călăuzească
drumul spre ieşirea din negura vieţii, din prăpastia considerată până acum fără ieşire.

159
Timpul trecea nemilos peste ei. Se apropia marea sărbătoare a Sfântului
Nicolae - ziua când se anunţase venirea acasă a soţului ei. Ziua fatidică. Şi a venit
acel negru 6 decembrie 1940. Sfântul Nicolae. Cădeau zglobii primii fulgi de
zăpadă peste Râmnicu-Vâlcea, acoperind pământul cu o mantie albă, peste care
avea să se aştearnă cumplita negură a morţii.
Înainte de a intra soţul în casă, înainte de a se vedea cu el, Antoaneta s-a
sinucis! Îşi pregătise din vreme scenariul pe care nu-l dezvăluise nimănui. Un
glonţ din revolverul pe care-l avea în casă i-a străpuns inima. Inima ei plină de
iubire, plină de acea împlinire cosmică pe care de-acum, odată cu venirea soţului,
n-o mai putea trăi. O iubire cum nu-şi imaginase că putea fi şi fără de care, iată,
chiar a hotărât că nu mai poate trăi!
Vestea a străbătut întregul oraş, cu viteza şi tăria fulgerului. Râmnicul era în
cutremur. Ştirea zbura peste tot, ca un ecou multiplicat la infinit: A murit
Antoaneta Dobre, s-a sinucis! Şi-a tras un glonţ în inimă! Ba, cică, şi-ar fi zburat
creierii! De ce?!! Doamne, câte supoziţii!... Cine-ar fi crezut aşa ceva?! O fiinţă atât
de gingaşă, de volubilă, de sociabilă, de adorată, de ingenuă, candidă, cu cap şi
trup de pus în vitrină pentru reclamă, să-şi pună capăt zilelor! Cine n-o cunoştea
pe Antoaneta Dobre?! Dar, de ce-a făcut-o?! Ce s-a întâmplat? Care e misterul? De
ce-a plecat aşa din viaţă?!!! S-o fi împuşcat ea cu adevărat sau o fi împuşcat-o soţul?!...
Tragedia era de proporţii nemaiîntâlnite şi nemaiauzite!
O întâmplătoare şi sinistră coincidenţă făcea ca locuinţa ofiţerului Georgescu,
iubitul Antoanetei, să fie exact peste drum de Regimentul 2 Dorobanţi. În ziua
înmormântării, cortegiul mortuar, în drumul său spre cimitir, a oprit şi în dreptul
Regimentului, câteva minute bune, pentru un ritual creştin. S-a motivat şi la
preoţi şi la cei prezenţi în suită că acest popas cu slujbă de pomenire se datora
faptului că Antoaneta fusese o foarte bună colaboratoare a Regimentului, ca
furnizor statornic şi sigur de produse alimentare. În realitate însă, cei care aveau
cunoştinţă de marea şi fără de egal idilă a celor doi, aranjaseră în secret acest
popas al cortegiului mortuar. N-o făcuseră pentru oprirea în faţa Regimentului, ci
pentru oprirea, ca ultim popas, în faţa casei celui căruia Antoaneta i se dăruise cu
totul. Cu trup şi suflet, cu viaţa întreagă. Era casa în care tânărul ofiţer, cu haine şi
suflet în doliu, stătea înmărmurit de durere şi copleşit de neputinţa de a înţelege
acel gest al supremului ei sacrificiu. Stătea în casă, la fereastră, şi urmărea din
spatele perdelei procesiunea din stradă, pentru a nu fi văzut de cei de afară. De
acolo, din spatele ferestrei şi-a plâns dorul şi şi-a jurat recunoştinţă veşnică
pentru acea magnifică făptură pe care n-a putut-o uita nici până astăzi, vreme de
peste 70 de ani de zile. Şi pe care n-a putut-o niciodată înţelege cum de a recurs la
o astfel de rezolvare a problemei vieţii ei, a problemei vieţii lor... Prăbuşit în sinele-i

160
material şi spiritual, tânărul ofiţer n-a putut însoţi cortegiul mortuar. Momentul
era mult prea delicat, mult peste puterea lui de înţelegere şi de suportare.
Coroana de flori din partea lui, bogat şi măiestrit alcătuită din cele mai iubite flori
ale ei, ale Antoanetei, a fost purtată şi dusă la mormânt de un tânăr şi discret
prieten al lui Petrişor.
În prima zi după îndurerata înmormântare, Georgescu Petre a primit o
scrisoare misterioasă de la Antoaneta. Era ceva cutremurător! Ea îşi premeditase
de multă vreme sfârşitul, sub sfâşietoarea obsesie a revenirii soţului acasă. Un soţ
pe care-l vedea ca pe un monstru care i-a distrus viaţa şi pe care nu-l mai putea
accepta cu nici un preţ în preajma ei, în viaţa ei. Dar nu dăduse nici măcar aluziv
de înţeles, vreodată, că ar fi hotărâtă să recurgă la un asemenea gest de jertfă
supremă. Şi-a jucat bine rolul vieţii fericite alături de Petrişor, fără de care, cum îi
spusese adesea, n-ar mai putea trăi… În fapt, ea nu şi-a jucat, ci a trăit din plin
acel rol, a trăit cu adevărat acel sentiment de satisfacţie supremă în viaţa
sentimentală. Şi poate că, în cumplita ei premeditare, împăcată cu soarta,
Antoaneta asta îşi şi propusese pentru cele 7 - 8 luni de zile, până la revenirea
soţului: să-şi trăiască din plin viaţa, să se dăruiască plenar în acea viaţă
sentimentală cum nu-şi imaginase că poate exista în lumea pământeană, să-şi
poarte crucea vieţii nu pe chinurile istovitoare şi devastatoare ale Golgotei, ci în
deplină fericire, în culmea extazului, pe cărarea cu florile cele mai de preţ din lume!
În ziua a doua după înmormântare, Petrişor a mai primit o scrisoare. În cea
de-a treia zi, a primit o a treia scrisoare semnată de Antoaneta… I le aducea
personal, în mare taină, un copil de 14 - 15 ani, care lucra la magazinul ei, ajutând-o
la întreţinerea curăţeniei, la căratul şi aranjatul mărfii, la păstrarea ordinii în
prăvălie. Antoaneta numerotase scrisorile: 1, 2, 3, şi îl instruise pe copil cum să
procedeze în fiecare zi, să le ducă în ordinea stabilită de ea şi să nu afle nimeni,
niciodată, de acele scrisori.
Cele trei epistole scrise cu ultimul ei suflu de viaţă erau de fapt nişte duioase şi
tragice compuneri în care Antoaneta îşi punea în lumină sufletul curat şi trăirea ei
sublimă alături de Petrişor. Trecea în revistă momentele de culme a fericirii ei,
fericire pe care nu sperase niciodată că o va trăi şi nici măcar nu-şi închipuise că
pot fi asemenea momente de fantastică trăire şi împlinire în viaţa unui om.
Rememora episoadele fierbinţi din cele opt luni de convieţuire parcă
extraplanetară cu tânărul ofiţer şi îşi implora iubitul s-o înţeleagă şi s-o ierte
pentru gestul său, care unora li se va părea de-a dreptul nebunesc şi care va naşte
o sumedenie de controverse, o sumedenie de suspiciuni, de întrebări, de
comentarii în alb şi negru…

161
Pe el, oricum, îl va adora şi dincolo de viaţa pământeană. Aşa să ştie şi s-o ierte
în veşnica ei pomenire!…
Un gând al ei curat, iată, care l-a urmărit permanent, Petrişor al ei adorând-o
şi venerând-o în tot timpul vieţii lui.
„Te voi va adora şi dincolo de viaţa pământeană…”. Ce poate însemna asta? O
consolare pentru mine? O încercare de a-mi uşura povara şi calvarul vieţii? Aiurea!
Pot spune că dimpotrivă! Toată lamentaţia asta pe care o pot înţelege în ce o
priveşte pe ea, dar nu şi în ce mă priveşte pe mine, nu face altceva decât să-mi
sporească starea de veşnică insolvenţă spirituală faţă de ea… – se mărturisea
îndurerat, la vârsta de peste 90 de ani, iubitul Antoanetei.
La sfatul înţelept al tatălui său - Petrache Georgescu, cel care le cunoştea bine
povestea, Petrişor a adoptat un astfel de comportament după „plecarea”
Antoanetei, încât, prin niciun gest al său, să nu afecteze în niciun fel imaginea ei, să
nu întineze nicicum puritatea memoriei Antoanetei Dobre. Era şi acesta un motiv
care îl determina ca de fiecare dată când se ducea să se reculeagă la mormântul
ei, să facă în aşa fel încât să nu fie văzut de nimeni.
La puţină vreme după moartea Antoanetei, fratele soţului ei, deci, cumnatul
ei, care era ţârcovnic la biserica „Sfântul Gheorghe” din Râmnicu-Vâlcea şi care
ştia de tainica şi pătimaşa dragoste a cumnatei sale, a venit la Petre Georgescu şi l-
a rugat ca, dacă are vreo amintire de la Antoaneta - ceva scris ori vreun obiect
dăruit de ea ca amintire sau altceva de la ea -, să-i dea lui acel obiect, pentru
pomenirea şi slujirea în biserică, spre iertarea păcatului ei de a se fi sinucis.
Nefiind sigur pentru ce anume i se cere cu adevărat acea amintire de la
Antoaneta, Petre Georgescu i-a spus că, din păcate, nu are de la ea nimic
„material”, că are doar sufletul ei în sufletul lui, adică cea mai grea povară a
imaginii ei şi a vieţii lui…
L-a frământat mult acea discuţie cu ţârcovnicul şi, în cele din urmă, de teama
de a nu determina cine ştie ce interpretări şi atitudini cu urmări dintre cele mai
neplăcute, Petre Georgescu a distrus acel caiet cu poezii de dragoste dăruit de
Antoaneta, autoarea versurilor pătimaşe izvodite din starea ei de simţire alături
de el, şi a distrus şi cele trei scrisori primite de la ea post festum. Le-a distrus, dar
le poartă şi astăzi în suflet, ca pe nişte odoare de preţ inestimabil.
*
La întoarcerea de pe front, în toamna anului 1945, Petrişor Georgescu avea să
trăiască o altă dramă, care, iarăşi, avea să-l urmărească până la sfârșitul vieții:
mormântul Antoanetei Dobre era total părăsit, lăsat în dureroasă și înlăcrimată
uitare, părăginit, îmburuienat!...
Memento mori! Adu-ţi aminte că vei muri!...

162
Soldatul V A S I L E
de la
3 DOROBANŢI

După absolvirea, în anul 1939, a Academiei Comerciale, tânărul economist


Petre Georgescu a lucrat în firma fraţilor Dinu şi Mitică Simian din Râmnicu-
Vâlcea, cu atribuţiuni de administraţie financiară, un fel de contabil-şef adjunct.
Către sfârşitul ultimului an de facultate, studentul Georgescu a fost chemat de
urgenţă în cabinetul Rectorului Universităţii. Acolo, surpriză totală: era aşteptat
de distinsul om politic şi mare industriaş Mitică Simian. Venise la facultate să se
intereseze şi să recruteze pentru firma lui din Râmnic tineri absolvenţi de studii
superioare, cu rezultate foarte bune la învăţătură şi cu aplicaţie în munca din
unităţile lui de producţie.
Din capul locului, Petre Georgescu a fost recomandat de Rector cu toată
căldura, dat fiind şi faptul că era chiar din Râmnicu-Vâlcea. „Este un tânăr de
mare încredere, un om de mare viitor!”, îl asigurase Rectorul pe distinsul oaspete,
care l-a îmbrăţişat părinteşte pe tânărul copleşit de emoţie şi de însemnătatea
momentului crucial din viaţa lui. Copleşit, sigur că da, pentru că era un dar ceresc
să ţi se ofere un important loc de muncă într-un „imperiu” industrial marca Simian.
Drept recunoştinţă, noul angajat şi-a preluat atribuţiunile în primire cu toată
seriozitatea şi responsabilitatea, câştigând repede încrederea şi simpatia
patronului şi devenind un foarte apropiat prieten al familiei. Mitică Simian avea şi
el doi copii: o fată – Dora (alintată Doralina), mai mică decât Petrişor cu vreo
patru ani, şi un băiat - Radu, cu care tânărul angajat al Simienilor a făcut
meditaţie, pregătindu-l pentru admiterea la aceeaşi Academie Comercială din
Cluj pe care o absolvise Petrişor. Şi reuşita a fost deplină, amândoi copiii familiei
lui Mitică Simian fiind foarte bine dotaţi intelectual. Doralina a urmat medicina,
devenind un medic apreciat şi solicitat în comunitate.
Lucrând cu toată răspunderea în ceea ce avea de făcut şi asumându-şi de
bună voie şi alte atribuţiuni, atunci când era cazul, Petre Georgescu era bine
plătit. Aşa că, dispunând de bani, îşi permitea să facă unele cheltuieli care uneori
puteau fi etichetate drept extravagante. Erau cheltuieli pentru ţinuta
vestimentară de foarte bun gust şi cheltuieli angajate uneori în distracţii cu
grupuri de tineri în diverse escapade - lucruri pe care şi le permiteau doar cei situaţi
undeva peste media generală.

163
Petre Georgescu a lucrat la firma Simian din toamna anului 1939, după
terminarea facultăţii, şi până în iunie 1941, când a fost mobilizat pe front, ca ofiţer
de intendenţă. Dată fiind condiţia lui socială care implica, desigur, unele pretenţii,
tânărul licenţiat se îngrijea şi de felul cum se poartă, de ţinuta vestimentară pe
care şi-o procura de la Bucureşti, unde mergea periodic, special pentru aşa ceva.
Pe Calea Victoriei, undeva în apropierea Palatului Telefoanelor, era un elegant
magazin universal al unui evreu foarte prietenos şi foarte serios, foarte amabil -
Shimi, negustor de mare clasă, care se aproviziona cu mărfuri din import, de
calitate excepţională, în cea mai diversă gamă sortimentală.
În luna iunie 1941, cu doar câteva zile înainte de aprinderea focului mondial,
Petre Georgescu a făcut pentru ultima oară cumpărături de la Shimi. Atunci,
Shimi, aflat cumva sub semnul premoniţiei, l-a îmbiat insistent cu o sumedenie de
bunuri de mare valoare, pe care i le-ar fi dat şi pe datorie, fără niciun fel de
garanţie. Ar fi avut nevoie doar de adresa lui de acasă, de la Râmnicu-Vâlcea.
Negustorul înnăscut avea simţul meseriei extrem de dezvoltat şi puterea
pătrunderii fără greş în intimitatea clientului. Pe tânărul şi statornicul său client îl
cântărise la fix, căpătase convingerea că e om serios şi de toată încrederea. Motiv
pentru care ar fi fost gata să-i încredinţeze un mare volum de marfă, în valoare
imensă în banii timpului, pe datorie:
- Hai, dom’ Georgescu, nu dai picior la un aşa ofert! Nu costă nimic mata. Ne
mai întâlnim noi în viaţa şi ne-om descurca. Încă o dat: nu costă nimic, în afar de
cuvânt la dumneata, pe care contez. Iar dacă ar fi să întâmplăm ceva, cu război
care bate uşa, paguba ar fi a mea tot, a dumitale nimic. Hai, că, uite, vine război
mâne peste noi şi alege praf de tot. Poate şi de noi…
- Da, se poate alege praful, doamne fereşte, şi de noi şi de tot. Îmi pare rău, dar
nu pot să vă încurc. Nu mă pot angaja la o asemenea afacere. M-aş îndatora mult
peste puterile mele, şi, în caz că s-ar întâmpla ceva, marfa pe care mi-o oferiţi pe
datorie n-aş putea-o achita nici cu casa, dacă aş vinde-o…
Întâlnirea s-a încheiat într-o stare de deprimare pentru Shimi. Îl apăsa o
presimţire sumbră asupra a ceea ce avea să se abată peste Bucureşti, peste
întreaga omenire.
După mai bine de patru ani de la această întâlnire cu negustorul Shimi, într-o
zi frumoasă din toamna lui 1945, Petre Georgescu s-a dus din nou la Bucureşti, să
rezolve ceva probleme şi să reia şi legătura cu domnul Shimi. Dar, acolo, pe locul
elegantului magazin universal şi în preajmă - ruină, moloz, ca în mare parte a
oraşului, rămas aşa în urma devastatoarelor bombardamente din timpul războ-
iului. Amară deziluzie, cumplită durere! Adio magazin, adio mărfuri, adio Shimi!
Bietul domnu’ Shimi, s-o fi prăpădit şi el, l-o fi prins şi pe el nenorocirea aici, când
au căzut bombele…, îşi zisese cu amărăciune Petre Georgescu, venindu-i în minte

164
scene dintre cele mai groaznice din timpul războiului. Dar nu apucă să facă o
rememorare a ceea ce a fost şi a ultimei discuţii cu, vai, sărmanul Shimi!, că, iată-l
pe negustor venind agale, străin, spre el. Află de la Shimi că de mai bine de un an
de zile de la bombardarea oraşului, trecea aproape zilnic pe acolo, pe la
magazinul său, în neputinţa de a crede şi de a accepta că nu mai e nimic din ce-a
fost. Era total dezolat şi cumplit de neajutorat. Cu ochii umezi, i-a reproşat bunului
şi vechiului său client din Râmnicu-Vâlcea că n-a vrut să ia marfa pe datorie
atunci, înainte de război, fiindcă, uite, acum mai făceam şi eu unu banu, mai
recuperam câte ceva… Despărţirea de Shimi a fost foarte tristă, cu atât mai mult
cu cât l-a simţit întrucâtva rătăcit între cei vii...
Dureros, extrem de dureros!... Câte victime directe şi colaterale făcuse acel
război nenorocit!
Mergând aşa, abătut, pe Calea Victoriei, sub povara acestor gânduri de
coşmar, Petre Georgescu s-a pomenit cu un tânăr cam de seama lui, voinic, arătos,
cu chip senin, ochi albaştri şi păr bălai, uşor ondulat, oprindu-se în faţa lui,
fixându-l o clipă grav şi apoi luându-l hotărât în braţe şi învârtindu-l de câteva ori
în aer, în timp ce striga cu intonaţie de cântec de biruinţă: Domnule locotenent
Georgescu! Domnule locotenent!... Doamne, ce minune!...
Când s-a oprit din iureşul învârtelii, l-a pus jos şi s-a îndepărtat un metru de el,
spre a-l privi mai cuprinzător, crucindu-se şi măsurându-l în întreaga-i statură,
într-o veselie care-i radia din toată fiinţa lui de om aflat în culmea fericirii.
- Domnule locotenent Georgescu, ce mai faceţi, domnule locotenent?! Deci,
trăiţi, aţi scăpat cu bine, sunteţi întreg, sănătos, aţi făcut tot războiul? Dumnezeu şi
Maica Precista v-au ocrotit! Dacă aţi şti cât m-am rugat Cerului să vă aibă în paza
cea bună şi de câte ori v-am pomenit - şi eu şi mama - pe la toate bisericile şi
mănăstirile pe la care am trecut şi am lăsat pomelnice cu numele dumneavoastră!
Doamne, domnule locotenent, ce bucurie pe mine să vă văd în viaţă şi să mă
vedeţi şi dumneavoastră cum arăt! Nu mă gândeam că ne mai întâlnim vreodată,
deşi am sperat mereu, fiindcă v-am visat ani şi ani la rând, cu scena de atunci din
spital! Mă mai cunoaşteţi, domnule locotenent? Vă văd foarte încurcat…
În timpul acestei manifestări eclatante, parcă spre a spori şi mai mult
nedumerirea „domnului locotenent”, voinicul exuberant, care se dovedi şi un bun
gurist, începu să cânte şi să fluiere căluşul, făcând o scurtă şi explozivă demons-
traţie de joc, în ritm drăcesc, sărind, fandând, răsucindu-se şi pendulând într-un
desen coregrafic de artă populară cu execuţie artistică de maestru, cu
genuflexiuni rapide şi răsuciri bruşte în şpagat, ceva gen cazacioc, de ziceai că nu-i
sunt boii acasă. Reprezentaţia se opri brusc şi tânărul, scăldat în râuri de sudoare,
întrebă iar, jovial şi cu un aer de mândrie supremă, în timp ce se ştergea pe cap şi
pe faţă, pe gât şi pe piept cu un şervet înlăcrat:

165
- Mă mai cunoaşteţi, domnule locotenent?, reluă tânărul, mirat de stânjeneala
celui căruia i se adresa cu atâta efuziune. Vă văd foarte încurcat. Dar, luaţi-mă în
serios, că nu sunt smucit la cap, sunt om întreg, în toată firea…
- Nu, nu te cunosc, zise mirat şi contrariat peste poate ofiţerul civil, neputând
să descifreze ce vrea să zică exuberanţa tânărului necunoscut. O fi întreg la minte
băiatu’ ăsta?!!!, gândi îngrijorat Petre Georgescu. Se uită în jur şi văzu că nu prea e
nici lume pe stradă, care să dea o mână de ajutor la o adică. Nu era lume multă
pentru că atunci nu avea voie oricine să umble teleleu pe Calea Victoriei, în
Bucureşti. Erau gardieni din loc în loc şi când apărea cineva care nu dădea bine,
care n-avea stofă pentru Calea Victoriei, îl îndrumau pe căi lăturalnice.
- Nu te cunosc, îi repetă el misteriosului companion, încă mai nedumerit şi
contrariat. Cine eşti?!
- Soldatul Vasile de la Regimentul 3 Dorobanţi - Olt.
- Soldatul Vasile…, care Vasile?!
- Vasile, care, acum patru ani, pe front…, la spitalul de campanie, cu doctorul
care zicea să-mi taie piciorul de la genunchi…
- Aaaa…! Da, da, da…, se lumină Petre Georgescu, uimit de ce vedea acum în
faţa lui. Extraordinar! Extraordinar, măi, băiete!... Uite ce minune, ai piciorul
întreg, sănătos, zdravăn, din câte îmi dau seama după manifestarea de excelent
joc acrobatic!...
Şi amintirile începură să se depene. Da, da…, în urmă cu patru ani, în 1941,
aflat pe front în Transnistria, sublocotenentul Petre Georgescu a făcut o vizită la
spitalul de campanie din localitatea Baden, al cărui comandant, medic-şef, era
maiorul chirurg Cucu din Râmnicu-Vâlcea, concitadin, care, deşi mai mare cu
vreo 12 ani decât Georgescu, îi purta o prietenie sinceră. Care prietenie şi preţuire
se manifestau reciproc. Acolo, în spitalul improvizat într-un cort mare, discuţiile
camaradereşti s-au purtat cu predilecţie despre condiţiile grele, improprii în care
se desfăşura actul medical. Se efectuau tot felul de intervenţii, de la cele mai
mărunte, de prim-ajutor, până la operaţii complexe, intervenţii chirurgicale care
să rezolve pe cât posibil tot ce se putea rezolva din sumedenia de cazuri cu răniţi
şi mutilaţi pe care sanitarii brancardieri îi aduceau în flux continuu de pe linia
frontului. În salonul de lângă sala de operaţii era jale extremă: gemete, strigăte de
durere, invocarea Cerului, a milei divine: Doamne, ia-mă Doamne şi scapă-mă de
chinul de moarte! (…). Mamă, mamă, eu mă duc, şi n-am să te mai văd niciodată!
(...). Fraţilor, daţi-mi un pistol să mă împuşc, dacă voi nu mă împuşcaţi, ca să scap de
veninul din mine (…).
În sfârşit, un registru complex de durere şi chin de neîndurat. În salonul celor
ce aşteptau intervenţia medicilor, un tânăr cu păr bălai, uşor ondulat, urma să fie
măcelărit, mutilat. Fusese rănit grav la piciorul stâng, o schijă de obuz spărgându-i
osul peroneu imediat sub rotula genunchiului. S-a agăţat cu disperare de mâna
doctorului, implorându-l să nu-i taie piciorul: domnule doctor, vă rog din suflet,
166
nu-mi tăiaţi piciorul, nu mă lăsaţi beteag pe viaţă, domnule doctor! Ce mă fac eu în
viaţă fără picior?! Acasă, mama e singură, văduvă, tata a murit în primul război
mondial…, faceţi ceva şi salvaţi-mă, domnule doctor, trăi-v-ar Dumnezeu şi Maica
Domnului!, îl implora tânărul soldat pe doctor, cu lacrimi şiroinde şi într-un
zbucium fizic şi sufletesc de-a dreptul cutremurător.
Petre Georgescu, profund impresionat de starea acelui rănit, insistă şi el pe
lângă doctorul Cucu:
- Salvaţi-i piciorul, domnule maior! E păcat de aşa mândreţe de om să-şi
piardă piciorul şi să umble cu proteză şi în cârjă toată viaţa, mutilat de război!
- Păi, cum să i-l salvez, mă? Spune-mi tu cum, dacă te dai grozav. Ia uită-te aici
la piciorul lui! Tu ştii ce înseamnă asta? Vezi ce spărtură urâtă e aici în osul
gambei? Singura soluţie care-l scapă cu viaţă pe băiatu’ ăsta e amputarea
piciorului de la rotula genunchiului! Şi asta repede, acum, imediat. Că dacă-l las
până mâine, pe tratament - dar ce tratament am eu aici?! - dacă-l mai las aşa se
cangrenează tot piciorul. Mâine va fi negru tot, putred, şi va trebui să i-l tai din
şold. Însă mâine va fi prea târziu! Aşa că, mai bine i-l tai acum de la genunchi şi
scapă. Va umbla cu proteză…, altfel ar putea să moară, să-l ducem la groapa
comună, la cimitirul eroilor.
- Domnule maior, mă îngrozesc de ce văd şi ce aud! Uitaţi-vă la el, ce viguros,
ce plin de viaţă e, om ca bradul! Vă propun o soluţie: băiatul ăsta trebuie să
trăiască întreg, trebuie salvat. Dar aici nu sunt condiţii pentru aşa ceva. Hai să-l
trimitem la Viena, la spital, cu un avion de la nemţi!
- Bravo, mă, găsişi soluţia! Eşti foarte inventiv şi visător! Îl trimitem la spital la
Viena! Batem din palme şi-l trimitem la Viena. Facem scamatorii, giumbuşlucuri.
Ne dăm de trei ori peste cap şi gata minunea: apare avionul nemţilor şi-l duce pe
amărâtu’ ăsta de român la Viena! Foaie verde foi, trifoi/Azi aici, mâine-n Focşani!
- Eu zic şi cred că putem încerca, dom’ doctor. Acum, în clipa asta se impune
plecarea, iar peste câteva ore poate fi la Viena. Gata, pregătiţi-l de plecare, vă rog
din suflet şi vorbesc foarte serios! Mă duc să aranjez să vină imediat o avionetă
sanitară de-a aliaţilor noştri nemţi şi în două ore e cu el la Viena.
Pe cât de grav şi precipitat vorbea tânărul ofiţer, pe atât de mirat şi contrariat
se arăta doctorul Cucu:
- Hai, mă, fugi de-aici cu snoavele astea, mă! Îţi dau ţie nemţii avionetă pentru
salvarea unui soldat român! Ia vino să-ţi iau temperatura, că s-ar putea să ai
febră, văd că lozeşti, aiurezi. Te faci tu cu moţ aici, ca pupăza din tei…
- Da, domnule maior, uite că se nimeri: Cucu şi Pupăza, vorba cântecului.
Dumneavoastră sunteţi Cucu şi eu Pupăza, încercă să glumească Georgescu,
pentru îndulcirea atmosferei.
- Chiar, mă, că bine zici: Cucu şi Pupăza! Dar pe sărmanu’ ăsta cu piciorul făcut
pulbere ştii cum îl cheamă? Brabete! Uite că ne găsirăm aici trei zburătoare. Şi tu,
mai cu moţ dintre noi, zici că-l faci p’ăsta să zboare la Viena, aşa, într-o aripă!
167
- Da, dom’ doctor, gata, îmi iau şareta şi zbor la comandamentul militar
german. Într-o jumătate de oră vă aduc răspunsul. Pregătiţi-l pe Brabete de zbor,
cu tot ce trebuie!...
Petre Georgescu, ofiţer de intendenţă, care avea în răspundere serviciul de
aprovizionare cu alimente, cu îmbrăcăminte, cu tot necesarul pentru întreţinerea
trupei Regimentului său, îşi făcuse mulţi prieteni germani. Iar asta, şi pentru că
vorbea bine germana. Între acei prieteni germani erau şi câţiva ofiţeri superiori
de la comandamentul lor, cărora le mai strecura câte ceva din ce le poftea inima.
Şi cel mai adesea le poftea şi le încălzea inima câte o sticlă de rom… românesc.
N-a trebuit mult pentru a pune la cale zborul. O avionetă sanitară a luat
rănitul şi peste două ore, Vasile era la Viena, pe masa de operaţie. De atunci, n-au
mai ştiut nimic unul de celălalt.
Aflat încă sub impresia misterului întâmplării, ofiţerul vru să ştie cum de l-a
recunoscut Brabete aşa, la sigur, la prima ochire, după atâta timp. Mai ales că
acum era în ţinută civilă…
- Mi-aţi rămas întipărit în ochi, pe retină, domnule locotenent. În ochii mei a
rămas pentru totdeauna fotografia de neşters a chipului dumneavoastră de
atunci, de la întâlnirea cu doctorul Cucu. Aţi apărut exact în momentul în care
dom’ doctor se pregătea să mă salveze, prin tăierea piciorului, fiindcă acolo, într-
adevăr, altă soluţie nu avea. Şi imaginea asta a dumneavoastră am visat-o câţiva
ani la rând, aşa că mi s-a întipărit definitiv în memorie… Imaginea chipului de
atunci, mi s-a developat acum, instantaneu, în condiţii de maximă claritate şi precizie.
- Doctorul Cucu ştie, a aflat de minunea asta a ta?
- Ştie, am fost şi l-am căutat la Râmnicu-Vâlcea, după război. Nu m-a mai
recunoscut nici el. I-am povestit întâmplarea de atunci, din spital, când aţi venit
dumneavoastră şi l-aţi rugat să mă trimită la Viena, cu un avion al nemţilor.
Atunci s-a luminat, şi-a adus aminte totul, s-a închinat şi a îngenuncheat în faţa
mea, bucurându-se ca un copil atunci când primeşte jucăria mult râvnită. M-a pus
pe patul de consultaţie - că l-am căutat la spital -, mi-a descoperit genunchiul şi l-a
examinat pe toate părţile, a bătut cu ciocănelul în el, să vadă dacă funcţionează
reflexele, ce mai, s-a închinat, zicând că „…ăştia care te-au rezolvat trebuie să fie
nişte profesionişti daţi dracului, să ştii! Bine, ei au şi condiţii, au tot ce le trebuie,
dar au şi mână şi cap de specialişti. Ei te-au operat acolo în sală de operaţii
ultramodernă, cu dotări cum nu ştiu dacă noi vom avea vreodată în ţara asta!…”.
Domnul Doctor Cucu s-a bucurat enorm, închinându-se, lăudând Cerul că v-a
trimis pe dumneavoastră tocmai atunci când era gata să-mi taie piciorul, ca să mă
salveze de la moarte.
După operaţia de la Viena, soldatul Brabete a fost lăsat la vatră, demobilizat.
Iar după doi ani de recuperare, a cerut să intre iar în armată, voluntar. A lucrat
până la sfârşitul războiului, în serviciile auxiliare din spatele frontului.

168
MATACHE TEMELIE
un boier adevărat, o lecţie de neuitat

Despre omul şi politicianul vâlcean Matache Temelie se ştiu foarte puţine


lucruri. Ceea ce este nedrept, dat fiind că Matache Temelie - boier adevărat -, a
fost, vreme îndelungată, o personalitate marcantă a vieţii politice şi sociale vâlcene.
Ca om politic, Matache Temelie a fost conservator, reprezentând Partidul
Conservator-democrat de pe poziţia de lider marcant. A condus Clubul conser-
vator-democraţilor vâlceni, a fost şi preşedinte al Consiliului Judeţean Vâlcea în
patru mandate: 1892-1894; 1899-1901; 1905-1907 şi 1912-1914. În anul 1888
fusese ales preşedinte al Comitetului Permanent al Consiliului Judeţean, apoi a
fost şi vicepreşedinte al Delegaţiei Judeţene (1889-1891, al Biroului Consiliului
Judeţean, iar în anii 1893-1894, a fost preşedinte al aceluiaşi Birou.
Era foarte înstărit şi cumpătat în viaţă, serios şi responsabil în tot ce făcea, cu
mare înţelegere pentru „oamenii din popor”, cu deosebire pentru cei neajutoraţi.
Dar, să-l lăsăm pe venerabilul Petre Georgescu să vorbească despre boierul
adevărat Matache Temelie:
Să fi avut vreo 12 ani, când tata, într-o dispoziţie care m-a surprins, mi-a spus
foarte grăbit:
„Te iau cu mine într-o vizită la un boier adevărat, care a făcut mult bine oamenilor.
Uite, vezi, locu’ ăla de peste râul Olăneşti, mi-a fost dat mie pentru decoraţiile
militare obţinute pe front, în campaniile războiului” (este vorba despre Întâiul Război
Mondial în care luptase, cu acte de eroism, Petrache Georgescu, tatăl „povestitorului” nostru – n.a.).
„În zona aia în suprafaţă de peste zece hectare sunt foarte multe vetre de casă
dăruite de omenosul şi cinstitul boier Matache Temelie oamenilor împovăraţi de
necazurile vieţii…”.
În semn de mulţumire şi recunoştinţă faţă de acest mare şi adevărat boier, tata,
care administra o brutărie în Râmnicu-Vâlcea, a ţinut să-i ofere un colac mare,
special, şi un frumos aranjament floral. S-au discutat multe lucruri interesante în
timpul acelei vizite – probleme politice ale judeţului şi ale ţării, probleme
gospodăreşti şi de administrare a judeţului, amintiri din Războiul în urma căruia
s-a creat România Mare… -, dar sufletul meu de copil a reţinut pentru totdeauna o
lecţie de viaţă de neuitat, povestită de marele om politic şi de stat Matache Temelie,
care era şi acţionar principal la o bancă populară pe care o fondase pentru sprijinul
umanitar al celor aflaţi în nevoie.
A venit vorba şi despre o cunoştinţă comună - a tatei şi a lui - şi ne-a povestit
cum, în iarna trecută, pe un ger de trosneau pietrele, venise în vizită de interes la el,
la bancherul Matache Temelie, un client pentru acordarea unui credit bancar.
Clientul respectiv era băiatul unui fost amic al său – acea cunoştinţă comună -,
mare moşier și el, care se prăpădise prematur şi îi lăsase unicului său fiu drept
moştenire o imensă avere. Numai că fiul acela, care venise atunci după un credit
169
bancar, tocase repede fabuloasa moştenire, cheltuind-o inconştient cu viciile sale
deprinse din fragedă tinereţe şi amplificate după moartea tatălui: jocuri de cărţi,
femei, tutun, alcool, chefuri destrăbălate şi interminabile cu indivizi de aceeaşi joasă
şi umilă speţă…
În timpul pledoariei sale prin care îşi explica şi îşi susţinea scopul vizitei -
discuţia se purta în faţa şemineului în care ardea focul cu un jăratic de toată
frumuseţea -, tânărul respectiv s-a străduit în fel şi chip să convingă, încercând să se
folosească şi de fostele bune relaţii dintre tatăl său şi generosul amfitrion. Matache
Temelie l-a ascultat cu atenţie, cu răbdare şi chiar cu interes, urmărindu-i gesturile
şi întregul comportament cu treceri de la stări de euforie şi extaz la atitudini de
aroganţă şi îngâmfare, adesea de nervozitate sau de smerită sfioşenie.
La sfârşit, când credea că, terminând expozeul, a reuşit să-şi convingă creditorul
pentru a-i acorda împrumutul solicitat, tânărul a vrut să afle şi răspunsul în acest
sens. Răspuns care a sunat aşa:
„Stimate domn, din informaţiile pe care le avem, nu rezultă că dumneavoastră
duceţi o viaţă cumpătată, o viaţă cu măsura cuvenită, şi aici mă refer la modul
uşuratic în care vă risipiţi viaţa şi bunurile care v-au rămas de la onorabilul
dumneavoastră tată, care, cum bine ştiţi, mi-a fost un bun şi foarte apropiat amic.
Dar, comportamentul dumneavoastră în viaţă nu ne dă garanţia că veţi folosi banii
solicitaţi în scop constructiv şi că ei vor putea fi returnaţi în mod regulat la scadenţă.
Ba, dimpotrivă, sunteţi un om risipitor, nechibzuit!
Vă dau un singur exemplu concludent prin care aţi demonstrat cât se poate de
limpede modul uşuratic în care ştiţi să risipiţi, nu să vă gospodăriţi – i-a spus
Matache Temelie clientului să. Mă refer aici la faptul că, în tot timpul discuţiei
noastre de azi, când aţi avut şi câteva momente de agitaţie, de stare necontrolată,
v-aţi aprins cu nervozitate nu ştiu câte ţigări pentru care aţi consumat aproape o
cutie de chibrituri. Şi asta aţi făcut-o aici, lângă soba cu uşa deschisă, plină de jăraticul
care vă stătea la dispoziţie cu toată generozitatea, putând astfel să economisiţi o
cutie de chibrituri. Prin urmare, atitudinea comportamentală a dumneavoastră ne
îndrituieşte să nu vă acordăm încrederea pentru împrumutul solicitat…”.
Acest discurs formidabil, plin de înţelepciune, al domnului Matache Temelie a
fost pentru mine, copilul de acum 85 de ani, o extraordinară lecţie de viaţă, o lecţie
de neuitat!...
*
Ca preşedinte al Consiliului Judeţean Vâlcea, Matache Temelie, împreună cu
dr. Gheorghe Sabin – Prefectul judeţului Vâlcea, a aprobat, în anul 1906, terenul
din domeniul public pentru construirea localului propriu al Gimnaziului
Alexandru Lahovari. Adică „Cetatea” de astăzi, a cărei construcţie a început în
1909, cu aripa dinspre răsărit, care a fost dată în funcţiune în primăvara anului
1911, extinzându-se apoi, treptat, până la impresionanta dimensiune de astăzi.

170
FOTO Gh. Stancu, 15 noiembrie 2018

Puternica citadelă a învăţământului vâlcean - MONUMENT ISTORIC - Liceul


Alexandru Lahovari - azi, Colegiul Naţional Alexandru Lahovari
Cu prilejul centenarului său (1891 – 1991), localul şcolii a cunoscut un amplu
şi important program de Reabilitare şi modernizare, cu un proiect co-finanţat
de Uniunea Europeană.
Valoarea totală (inițială) a proiectului: 17.005.614,41 lei, din care
12.163.606,63 lei a fost contribuţia Uniunii Europene, restul revenind Guvernului
României şi Beneficiarului - Primăria municipiului Râmnicu-Vâlcea, care
„patronează” Colegiul Naţional Alexandru Lahovari.
Programul de execuţie a cuprins lucrări complexe de reabilitare generală,
interioară şi exterioară a întregii infrastructuri a clădirii, prin consolidarea
structurii de rezistenţă, inclusiv consolidarea fundaţiei, printr-o tehnologie
specială, cu forare şi turnare de ciment la adâncimea de 18 metri pe lângă
temelie, avându-se în atenţie că, la prima parte a obiectivului - aripa dinspre
răsărit, dată în folosinţă în anul 1911, nu s-a folosit ciment, din lipsa acestui
material de construcție la acea vreme; atunci s-au folosit drept fundație buşteni
de stejar, piloni groși, lungi de 18 metri, bătuţi în pământ.
S-au înlocuit toate instalaţiile şi echipamentele electrice, termice şi sanitare,
au fost reabilitate tavanele tuturor încăperilor, s-a înlocuit acoperişul, toate
lucrările la monumentala clădire de peste 100 de ani executându-se sub exigenţa
riguroasă a regimului special de Monument istoric, regim care impune
respectarea cu stricteţe - din partea proiectantului şi a constructorului - a tuturor
detaliilor constructive existente. Programul a cuprins şi reabilitarea infrastructurii
educaţionale, modernizarea şi dotarea laboratoarelor şcolii cu materiale didactice
de înaltă performanţă şi tot ce era/este necesar pentru cerințele unui învățământ
modern, de foarte bună calitate.
171
FATA DIN TREN

La concentrarea militară din anul 1942, tânărul ofiţer de intendenţă Petre


Georgescu era mobilizat pentru gestionarea fondurilor băneşti necesare
lucrărilor de refacere şi întreţinere a infrastructurii căilor ferate - lucrări
executate de Detaşamentul C.F. nr. 49/504, pe ruta Câineni - Caransebeş.
Imensele sume de bani erau transportate cu trenul, într-o casetă specială (o ladă
metalică prevăzută cu sistem de siguranţă şi cifru), de transportul respectiv
răspunzând ofiţerul Georgescu Petre şi trei soldaţi înarmaţi cu pistoale mitralieră.
Călătoria se făcea, evident, într-un compartiment de maximă siguranţă.
Vreme de război, cu pericole iminente, la tot pasul şi la tot minutul. În tren, derută
generală, vacarm, aglomeraţie şi atmosferă sufocantă, până la limita maximă a
suportabilului. Pe culoarul vagonului, între atâţia călători care abia îşi trăgeau
sufletul, stătea ghemuită pe un bagaj o tânără în uniformă şcolară. Un chip de o
gingăşie în contrast revoltător cu condiţiile inumane pe care era nevoită să le
îndure. Făcându-i-se milă de ea, ofiţerul a deschis uşa compartimentului şi a
invitat-o înăuntru. Tânăra a acceptat cu bucurie, dar şi cu surprindere pentru un
astfel de gest… umanitar. S-a acomodat cu uşurinţă noului mediu de nuanţă
cazonă, fiind foarte volubilă şi gata să răspundă cu prietenie şi afecţiune gestului
nobil şi cavaleresc al tânărului ofiţer.
Era în ultimul an de liceu şi mergea tocmai la Turnu Severin, în vacanţa de
vară. Până acolo cred că aş fi murit, nu rezistam în condiţiile inumane de pe hol… , a
zis ea, aşezându-se confortabil pe banchetă, nemaiştiind cum să-i mulţumească
binefăcă-torului pe care-l privea cu ochi plini de admiraţie şi recunoştinţă. Între
timp, s-a lăsat seara, ostaşii care asigurau paza valizei cu bani au adormit buştean,
iar cei doi tineri s-au întreţinut lejer în discuţii de cele mai diverse… culori.
Apropierea dintre ei se produsese foarte uşor, ajungând repede să-şi simtă stima
reciprocă şi încrederea, ca şi cum s-ar fi cunoscut de cine ştie când. Ajunseseră
desigur să-şi simtă şi bătăile inimilor pulsând la unison, într-o anume direcţie…
Pe el îl cucerise nu numai drăgălăşenia şi delicateţea ei, ci mai cu seamă
simţămintele ei, viziunea ei sănătoasă despre viaţă, despre lume, despre
societate. Avea un sistem de gândire şi de educaţie bine conturat, privea lucrurile
cu maturitate şi chiar cu un anume gen de responsabilitate civică, semn că în
familie şi în şcoală căpătase deprinderea unei atitudini armonioase despre viaţă.
Trenul se apropia de gara în care trebuia să coboare ofiţerul şi să predea
caseta cu fonduri, la Detaşamentul Căi Ferate din oraş. Era oraşul Râmnicu-
Vâlcea, iar Petre Georgescu locuia în imediata apropiere a gării. Atmosfera din
preajma despărţirii era grea, şi, pe acest fond al tristeţii care le umbrea sufletele, el a

172
întrebat-o dacă nu vrea să coboare şi ea, să întrerupă o zi-două călătoria, pentru a
vedea frumuseţile unui oraş minunat, cum nu prea sunt altele în ţară. Ba da, a zis
ea fără să ezite o clipă, ca şi când exact la aşa ceva s-ar fi gândit şi ea sau ca şi când
asta ar fi fost şi dorinţa ei, neexprimată încă.
Abia se pusese trenul în mişcare să plece, şi, pe un peron sufocat de forfota
unei lumi pestriţe şi parcă debusolate, fata din tren a pus mâinile în pieptul
ofiţerului, şi, printre hohotele unui plâns care o năpădise instantaneu, şi-a strigat
disperarea care o copleşea cu durere: Vai, ce-am făcut, ce-am făcut!? Cum mai
ajung eu acasă la Severin?!... Se tânguia deznădăjduită, bătându-l uşor cu pumnii
în piept şi plângând ca şi când urma să se întâmple ceva groaznic în viaţa ei.
După ce a liniştit-o, asigurând-o că nu e nimic grav în ce-a făcut şi că va lăsa-o
în grija mamei lui, fata s-a potolit din plâns şi ofiţerul s-a pomenit cu un dulce şi
parcă halucinant sărut. Era semn bun. Era începutul unei poveşti minunate, care
a rămas vie în memoria lui, până la adâncii şi seninii ani ai senectuţii.
Au mers plutind în cadenţa îndrăgostiţilor câteva minute până la casa lui din
vecinătatea gării, şi, la poartă, a rugat-o să aştepte acolo două secunde... El a intrat
în casă şi, după o scurtă zăbavă, a apărut cu scumpa şi drăgălaşa lui mamă care a
îmbrăţişat-o pe fata din tren cu o nespusă dragoste maternă şi cu lacrimi de
bucurie. Cele două s-au plăcut din prima ochire.
Noaptea a fost şi ea minunată. A doua zi, în culmea extazului, au colindat
oraşul în punctele lui de atracţie cele mai interesante, el încărcându-şi iubita cu
suveniruri şi cu daruri care să facă de neuitat acest fantastic popas din viaţa ei.
Despărţirea a fost grea, cu multe lacrimi. La scurtă vreme, el a primit o
scrisoare de la ea, care, aflată încă sub vraja clipelor minunate pe care le trăise la
Râmnic, avea să-i facă o destăinuire de răscruce a vieţii: îşi dorea din suflet şi îi
propunea căsătoria, spre a prelungi astfel pe toată viaţa clipele de fericire
supremă pe care le trăiseră împreună, aşa, ca un dat (întâmplător?!) de la
Dumnezeu…
Lungă vreme, a urmat o tulburătoare viaţă de corespondenţă. Drumurile lor
însă, oricât au încercat ei să şi le apropie, s-au vrut a fi altele decât cel pe care şi-l
urziseră în focul inocentei şi fulgurantei lor iubiri. Anii de război şi celelalte
vitregii ale vieţii au făcut totul de aşa natură încât ei să nu se mai poată vedea
niciodată. Fata din tren - Laura -, că aşa o chema, a rămas pentru el doar un vis
frumos pentru toată viaţa. Un chip şi un suflet care şi azi i se arată în aceeaşi
puritate şi frumuseţe din momentele acelui episod al anului 1943. Dar pentru ea,
oare, va fi rămas tot un vis frumos? Fiindcă un vis frumos neîmplinit devine
adesea un greu coşmar. E întrebarea pe care încă şi-o mai punea, după 69 de ani,
venerabilul veteran de război, actorul acelei scene de viaţă al cărei rol jucat cu
atâta însuflețire şi febrilitate, atunci, se pare că nu i-a dat linişte toată viața…

173
FAMILIA SIMIAN

Binecunoscuta familie Simian şi-a început existenţa la Râmnicu-Vâlcea pe la


jumătatea secolului al XIX –lea, venită din Ardeal, de la Săliştea Sibiului, unde se
ocupa, ca mai toţi săliştenii, cu creşterea oilor şi prelucrarea laptelui, a lânii şi a
pieilor. În micile lor ateliere manufacturiere lucrau, între altele, şi opinci, frânghii,
bice, pentru a căror vânzare treceau periodic munţii, venind la marele şi
renumitul târg din Râmnicu-Vâlcea.
Văzând condiţiile prielnice creşterii oilor în zona vâlceană şi simţind că poate
beneficia şi de golul de piaţă pentru desfacerea bunurilor produse de el, Oprea
Simian s-a stabilit definitiv cu familia la Râmnic pe la anul 1860, întemeindu-şi
gospodărie trainică şi continuând să facă ce ştia el mai bine: să crească oi şi să le
prelucreze produsele pentru comercializare.
Mica lui industrie de tăbăcire a pieilor de ovine a început foarte modest,
rudimentar, cu o putină în care punea pieile şi soluţiile pentru argăseală. Putina o
roteau manual, din timp în timp, după o reţetă „a lui”, care îi asigura produse
finite - piei tăbăcite - de calitate excepţională şi foarte căutate pe larga şi avida
piaţă de desfacere din zona întregii Oltenii.
Aşa s-a întâmplat începutul a ceea ce avea să Devină celebra Fabrică de piele
şi încălţăminte „Oprea Simian şi fiii”, cu o dezvoltare explozivă în timpul celui de-
al doilea Război Mondial. Mai târziu, s-a numit Fabrica de piele şi încălţăminte
„11 Iunie” (data naţionalizării fabricii - 11 iunie 1948 -, a trecerii ei în mâinile
poporului muncitor; apoi - Fabrica de piele şi încălţăminte „Vâlceana”, care se
părea că a murit după sângeroasele evenimente din România lui decembrie
1989, când s-a prăbuşit aproape întreaga economie a ţării.
Marea şi puternica familie Simian de mai târziu i-a fost foarte familiară
tânărului economist Petre Georgescu, cel care, în ultimul an de facultate (1939) la
Academia Comercială Cluj, fusese „recrutat” de Mitică Simian pentru a lucra în
imperiul său de afaceri industriale şi comerciale de la Râmnicu-Vâlcea.
Apropierea lui sufletească de această familie s-a datorat şi faptului că Mitică
Simian avea doi copii adolescenţi - Dora (Doralina) şi Radu, cu vârste sensibil
apropiate de a lui Petrişor, el fiind cu doi ani mai mare decât Dora şi cu vreo 4 – 5
ani decât Radu. Între cei trei tineri s-a produs din prima clipă o apropiere care s-a
transformat într-o prietenie statornică, foarte strânsă, fapt care a făcut, un timp,
ca familia Simian să cocheteze cumva cu ideea de a şi-l face ginere pe tânărul
licenţiat cu rezultate excepţionale la Cluj. Însă drumurile vieţii celor doi tineri au
fost cu totul altele.

174
Tatăl Simian, având gânduri mari cu copiii lui, i l-a încredinţat lui Petrişor pe
Radu, să-l pregătească pentru admiterea la Academia Comercială din Cluj şi să
încerce şi el, pe cât se poate, să-l… aducă pe drumul cel bun în viaţă, fiindcă era
tare mâhnit de calea pe care apucase această… odraslă. Pentru că Radu, care era
un copil foarte inteligent (ca şi Dora, de altminteri, care a urmat medicina cu
pasiune şi cu rezultate excepţionale), era un copil dificil, cu apucături ştrengăreşti,
care uneori depăşeau limitele suportabilului. Era cumva un copil scăpat din mână,
cum se spune. Un copil cam… drăcos din fire, cam teribilist. În atare situaţie,
Mitică Simian l-a convocat între patru ochi pe tânărul său prieten şi i-a spus
următoarele: Dragă Petrică, pe lângă treburile tale de serviciu, de care noi suntem
foarte mulţumiţi, te rog să te ocupi serios şi de copilul ăsta, aşa cum trebuie, cum ştii
tu mai bine, fiindcă vreau să scot om din el, nu derbedeu, nu golan. De tine văd că se
simte parcă mai apropiat, mai legat ca de noi. Pe tine te ascultă mai bine, te priveşte
cu respect, îţi ascultă sfaturile şi e posibil să iasă ceva bun din colaborarea asta a
noastră. Ai toată libertatea de acţiune în ceea ce te rog acum, dar îţi dau un sfat
părintesc: atunci când e Radu în preajma ta la birou, să nu laşi niciodată, nici o
secundă, casa de bani deschisă! Fiindcă are năravul de a da lovitura cât ai clipi, fără
să prinzi de veste. Are o dexteritate nemaipomenită în privinţa asta. Şi îţi mai fac o
rugăminte, tot părintească: poţi folosi în raporturile cu el orice mijloace de… educare,
de constrângere sau de corecţie pe care le crezi de cuviinţă, dar să ţii întotdeauna
seama, totuşi, că Radu e copilul meu. Să nu uiţi treaba asta, te rog din suflet!...
Pe acest fond al trecutelor întâmplări, nonagenarul de astăzi, Petre Georgescu,
îşi aminteşte:
Mergeam odată la Sibiu, pe Valea Oltului, cu domnul Mitică Simian la volanul
limuzinei lui de lux - un Mybach cum cred că mai erau la vremea aia doar două sau
trei în toată România. Pe bancheta din spate stăteam eu cu Radu, care era mare
acum, era deja student. Drumul era foarte greu, era periculos, cu întortocheri şi
capcane care te obligau, ca şofer, la manevre bruşte, la frâne şi viraje care-ţi făceau
părul măciucă. Şi asta, pe tot Defileul Oltului, de la Câineni până dincolo, la ieşirea
din munţi.
La un moment dat, Radu, care „fierbea” lângă mine de neastâmpăr, îşi face de lucru:
- Tati, mă laşi să conduc şi eu pe aici?
- Poftim?!
- Vreau să conduc şi eu pe aici, că e foarte spectaculos! Te rog!...
- Ei, nu mai spune! Zici că chiar vrei să conduci tu pe aici?!!!
- Da, vreau, chiar insist să mă laşi… Te rog!...
- Serios, mă, tu chiar vorbeşti serios acum?!
- Da, vorbesc foarte serios, tati!..., insista el trepădând nervos din picioare.
- Bine, dacă insişti neapărat, poftim!
Domnul Simian a oprit maşina, a coborât şi a trecut Radu la volan, timp în care
eu am rămas de-a dreptul stupefiat: nu se poate, îmi ziceam, nu se poate să facă
domnul Simian una ca asta, un asemenea gest de sinucidere! Asta e nebunie curată,

175
nu ştiu ce să mai înţeleg! Dar nu, nu cred, nu se poate ca domnul Simian, pe care-l
văd foarte crispat, să-și fi pierdut minţile!…
Eram împietrit, mă gândeam să cobor şi să mă întorc la Râmnic pe jos, cu
ocazie, cu ce-oi putea, cum oi putea, cale de vreo 60 de kilometri…
Radu a trecut foarte radios la volan şi când să rotească cheia în contact, domnul
Mitică Simian l-a oprit: stai un moment, nu porni! A coborât, a venit la el, l-a luat de
guler, l-a tras jos de la volan şi i-a trântit două palme de i-au trosnit fălcile. După
care a scos din portmoneu o hârtie, o notă de pe care i-a citit - a câta oară?! - lunga
listă cu cheltuielile enorme pe care le suportase până atunci pentru repararea
maşinii în urma numeroaselor şifonări şi cruzimi la care o supusese Radu de câte
ori o furase şi fugise cu ea de acasă.
- Până acum am tot reparat la ea, am tot plătit, o avere întreagă, dar acum
n-am mai avea ce repara, am muri cu toţii, dacă ne-am lăsa pe mâna ta,
inconştientule!... Ăsta e drum pe care să te aventurezi tu să conduci maşina?!
Radu Simian era inteligent, însă rămăsese cu apucături ştrengăreşti, care
făceau adesea din el un om recalcitrant,dur,necontrolat. În urma unui conflict
„fizic” prin care i-a tras o bătaie zdravănă unui muncitor de la fabrica de
încălţăminte a firmei Simian, în vremea de după 1944, dar până la naţionalizarea
din iunie 1948, l-a pus la grea cheltuială pe taică-său, pentru a-l scăpa de mânia
proletar-comunistă, care-l putea trimite la puşcărie. Atunci, spre a scăpa de belea,
marele şi redutabilul capitalist Mitică Simian a sponsorizat partidul comunist cu o
sumă imensă de bani: trei milioane de lei, după ce Petre Chirtop, şeful
comuniştilor vâlceni, îi refuzase prima ofertă de un milion!
Radu s-a căsătorit cu o fată bună, Carmen Fuchs - fata unui ofiţer de armată, col.
ing. Fuchs, dar, după numai câţiva ani, a intervenit divorţul şi tânăra familie s-a
destrămat.
Mitică Simian, preşedintele organizaţiei liberalilor vâlceni, şef al Sfatului Negustoresc
în judeţ, membru marcant al multor comitete şi comiţii în Vâlcea şi în ţară, a fost
primar al Râmnicului în două mandate: 1922 - 1926 şi 1931 - 1932, deputat în
1939, puternic şi influent om de afaceri în ţară. Era coproprietar la cea mai mare
tăbăcărie din zonă – la Fabrica de piele şi încălţăminte „Oprea Simian şi fiii”, dar
avea şi ateliere de tâmplărie şi dogărie în care lucra în serie mare, producţie
industrială - diverse ambalaje şi butoaie. Avea angajaţi meşteri dogari vestiţi din
Câmpulung Muscel şi făcea butoaie care se umpleau cu fructe conservate special
la Fabrica de marmeladă şi conserve Râureni - celebră încă de pe atunci în
România, butoaiele respective fiind trimise tocmai în Africa de Nord, la trupele
mareşalului german Rommel, în baza unor contracte cu nemţii, foarte avantajoase.
Era, de asemenea, un coproprietar important şi la puternica societate forestieră
pe acţiuni “Carpatina” Brezoi, Simian deţinând 40% din acţiuni, iar statul român, 60%.

176
De la firma de tâmplărie şi dogărie a lui Mitică Simian a plecat Petre
Georgescu prima dată pe front, în iunie 1941, ca ofiţer rezervist. Era începutul
unui lung calvar al vieţii…
În privinţa activităţii politice, în calitate de lider al liberalilor vâlceni, Mitică
Simian era în dispută directă cu fratele său Dinu, şeful naţional-ţărăniştilor -
partide puternice, rivale, care, în campaniile electorale, îşi disputau de fiecare
dată întâietatea prin acţiuni de violenţă, adesea barbare, sângeroase, aplicându-şi
cu exaltare democraţia pumnului şi a ciomagului. Taberele de liberali şi ţărănişti,
mereu într-o vrajbă acerbă, provocau scandaluri „de masă”, aceste răzmeriţe
devenind tradiţionale în fierbinţile campanii electorale, când, mai ales în
vehementele confruntări decisive, îi aveau în frunte şi pe cei doi lideri - Mitică şi
Dinu Simian, fraţi de sânge, dar duşmani de moarte pe câmpul de luptă politică. În
toiul acelor campanii electorale incendiare, ei mergeau în fruntea gloatelor, ca la
război. Trupele porneau din direcţii opuse, în acordurile asurzitoare ale unor
famfare improvizate, cu „comandanţii” pe platformele unor camioane, instalaţi ca
177
pe nişte estrade, stând în picioare şi agitându-se cu pistoalele în mâini, suduind de
mama focului şi ameninţându-se reciproc cu moartea, în urlete lozincarde. În
acele momente, mulţimile partizane din spatele lor scoteau flăcări pe nas şi pe
gură, şi, la întâlnirea şi ciocnirea trupelor, se aplicau gospodăreşte bâte şi pumni
în stânga şi-n dreapta, sub înfierbântarea şi seducţia mirajului câştigării
alegerilor, care, sigur, le-ar fi adus şi lor privilegiile atât de mult jinduite…
Încăierări tribale în urma cărora taberele respective, epuizate şi hămesite - cu
„eroi” cu capetele sparte -, umpleau la refuz cârciumile celor ce formau anturajul
respectabililor şi redutabililor lideri. Acolo îşi înecau gloatele amarul, în fumul
abundent de grătare şi-n tovărăşia îmbietoare a pocalelor cu vin de Drăgăşani,
proslăvindu-şi conducătorii, care, chipurile, fuseseră gata-gata să-şi ciuruiască
ţestele cu revolverele pe care le fluturau războinic, mânuindu-le gangstereşte, de
ochii lumii înfierbântate, în timpul aprigei dispute electorale.
Apoi, după confruntarea cu scântei şi potolirea zaverei, cei doi lideri,
împreună cu invitaţi de soi din ambele tabere, se întâlneau în secret şi analizau
situaţia la rece, benchetuind şi punând ţara la cale, frăţeşte. Bâlci, mascaradă în
toată regula!
(Într-unul dintre numeroasele momente de taină, la ceas de confidenţe, omul
politic şi omul-om Mitică Simian l-a sfătuit prieteneşte pe tânărul colaborator Petre
Georgescu, pentru care manifesta o simpatie declarată, din bogatul său registru
sentimental: Măi, dragă Georgică, măi copile, te sfătuiesc părinteşte, prieteneşte, cum
vrei s-o iei, dar îţi spun aşa, cu mâna pe inimă, îţi dau un sfat: cât ai fii tu în viaţă, să nu
faci politică, măi, să nu intri în politică, te rog eu, fiindcă politica e cea mai a dracu’
curvă din lume! Să ţii minte de la mine chestia asta!...).
După 23 august 1944, fiind apreciat pentru experienţa şi rezultatele
spectaculoase în probleme de afaceri comerciale şi pentru relaţiile interne şi
internaţionale foarte importante în domeniu, regimul lui Dej i-a încredinţat lui
Mitică Simian misiunea de reprezentant al statului român pentru afaceri
comerciale. A primit şi locuinţă, la etajul 8, ultimul al unui bloc din Parcul
Cişmigiu, vizavi de Primăria Generală a Capitalei.
Dar, cu timpul, cu schimbarea vremurilor, se accentuase prigoana împotriva
capitaliştilor şi moşierilor care au supt sângele bietului popor… Aştepta şi el să fie
într-o noapte săltat de oamenii regimului de partea căruia, chipurile, se dăduse
(poate se dăduse doar pentru a-şi salva pielea, nicidecum pentru că ar fi
simpatizat cu comunismul!), regim care acum nu mai avea nevoie de el... Aşa cum
s-a şi întâmplat, de fapt, când, într-o noapte târzie, pe la ora două, a bătut cu
violenţă noul regim la uşă.
- Da, cine e?, întrebase Mitică Simian, cu un glas de om sfârşit, după ce văzuse
prin vizor trei haidamaci cu haine de piele şi pălării cu boruri mari. Erau călăii
noului regim.
178
- Noi, Siguranţa Statului. Deschideţi!
- Imediat, aşteptaţi un moment, să deschid…
Şi Mitică Simian, ştiind ce-l aşteaptă, n-a deschis noului regim uşa de la intrare,
ci a deschis uşa de la drumul spre cele veşnice, sărind în gol de la etajul 8, de pe
balconul locuinţei sale din Cişmigiu.
Era în anul 1948.
În activitatea politică şi de afaceri, Mitică Simian s-a bizuit pe mulţi prieteni de
nădejde, puternici, care-l susţineau şi la bine, dar îndeosebi la greu, când avea
nevoie de sprijin, cu precădere în campaniile electorale, unde era nevoie de sume
enorme de bani şi de acţiuni propagandistice care să menţină curentul liberal
mereu deasupra liniei de plutire şi să consolideze organizaţia liberală vâlceană ca
lider politic în zonă, în apriga confruntare cu puternica tabără naţional-ţărănistă a
fratelui său, Dinu Simian.
Dintre cei mai de „soi” prieteni ai lui Mitică, trei sunt neapărat de amintit:
Emilian Pribeanu, Nicu Enescu şi Nicu Vlădescu.
Emilian Pribeanu era un mare şi puternic negustor, cu afaceri de anvergură la
Chişinău, până în 1940, când Basarabia a fost iarăşi răpită de Imperiul Roşu de la
Răsărit. Avea o cârciumă selectă în Râmnicu-Vâlcea, lângă Cetăţuia, cu saloane de
lux, unde se organizau chermeze de răsunet, petreceri de mare ţinută, primiri de
oaspeţi înalţi şi de prieteni cu „afaceri secrete sau discrete”, întâlniri sentimentale
de ranguri înalte şi de mare taină… De multe dintre problemele localului se
ocupa, cu o măiestrie desăvârşită, marea şi iscusita doamnă Pribeanu, dotată şi ea
cu un extraordinar fler şi spirit negustoresc.
Nicu Enescu era şi el proprietarul unei cârciumi vestite, lângă gară, vizavi de
Regimentul 2 Dorobanţi-Vâlcea.
Nicu Vlădescu, de fel din Vlădeşti, fusese directorul închisorii Ocnele Mari. Se
ocupase cu afaceri care-i aduceau venituri însemnate. Dintre afacerile sale, pe
timpul directoratului la puşcării, făceau parte şi acelea prin care valorifica
bunurile realizate de puşcăriaşi în atelierele meşteşugăreşti. La puşcăria Ocnele
Mari, de exemplu, deţinuţii executau diverse obiecte artizanale din lemn - mic
mobilier, casete pentru bijuterii, cu inserţie de modele tematice; obiecte din os -
cuiere din coarne de animale, diverse sculpturi miniaturale; executau şi sculpturi
în blocuri de sare, toate fiind lucrate cu gust, valoarea lor artistică dându-le şi acea
valoare materială care făcea tare bine la buzunarul celui ce se ocupa de soarta lor.
Nicu Vlădescu avea şi el o fată, Mira, cam de-o seamă cu Mira Simian, tot de
condiţie bună şi foarte inteligentă. Mira Vlădescu ajunsese directoare a unei filiale
CEC în Bucureşti, pe lângă Foişorul de Foc. Intrase şi în politica noului regim popular.
Dinu Simian este poate cea mai reprezentativă persoană din marea şi
puternica lor familie. Născut în Săliştea Sibiului – 1887. Ca lider al puternicei
organizaţii naţional-ţărăniste vâlcene, licenţiat şi cu doctorat în drept, la Paris,
179
avocat de profesie, a ajuns în funcţii importante în aparatul de stat şi în viaţa
politică a ţării: deputat şi vicepreşedinte al Camerei deputaţilor, subsecretar de
stat în Ministerul de Interne al guvernului Octavian Goga, rezident regal în
Transnistria (1938-1939), rezident regal al ţinutului Olt (regiunea Oltenia) - care
cuprindea judeţele Romanaţi, Olt, Vâlcea, Dolj, Mehedinţi, Gorj. Împreună cu soţia
sa Constanţa (Tanţi Bejan, farmacistă, fiica vestitului farmacist Bejan, cu
ascendenţă poloneză), a avut doi copii – Mira şi Sergiu. Mira a fost nevoită să
urmeze Facultatea de Farmacie Bucureşti, pentru a păstra tradiţia onorabilă a
familiei, deşi nu era atrasă nicicum de această îndeletnicire. Fire foarte romantică,
Mira era înclinată spre poezie, spre artă. După o căsătorie de numai vreo două
luni cu un locotenent de armată, Vlad Otetelişanu, a divorţat şi s-a căsătorit cu
iubitul ei de mai ’nainte, ziaristul şi scriitorul Ştefan Baciu, cu care a plecat în
1946 în Elveţia, unde a fost trimis ca ataşat cultural la Berna. După trei ani au
plecat în Brazilia, unde, vreme de 13 ani, au avut o viaţă frumoasă, chiar tumultuoasă
ca stare de spirit, deşi destul de strâmtorată din punct de vedere financiar.
Apoi, au ajuns în Statele Unite ale Americii, după care s-au stabilit definitiv la
Honolulu, în celebrele insule Hawaii. Aici au reuşit s-o aducă şi pe Tanţi, mama
Mirei, pe care o scoseseră în 1960 din puşcărie, cu ajutorul preşedintelui şi
ministrului de externe ai Braziliei. Aici a murit Tanţi Bejan, în 1971. Soţul ei, Dinu
Simian, arestat în 1951, murise la 14 mai 1955, în groaznica puşcărie Sighet.

Dinu și Mira Simian

180
Mira Simian Dinu Simian (stânga) rezident regal

CASA SIMIAN - MUZEUL DE ARTĂ DIN RÂMNICU-VÂLCEA


181
Curtea interioară a Muzeului de Artă, în spate, către Dealul Capela - spaţiu în care,
pe tot sezonul de primăvară-toamnă, se organizează expoziţii de artă în aer liber,
unde expun artişti plastici din judeţ, din ţară şi din alte zări albastre ale lumii.
Mai jos, detalii din acest splendid spaţiu expoziţional

182
Aspecte din interior, cu un fascinant cadru ambiental, care găzduieşte permanent
expoziţii de artă plastică, dar şi concerte de muzică clasică, lansări de carte, diverse
alte activităţi culturale a căror valoare excepţională face casă bună cu impresionanta
creaţie arhitectonică a spaţiilor - ele însele fiind o operă de artă desăvârşită, prin stilul
lor exotic hispano-maur.

183
Impozantele săli de expoziție, la intrarea în Muzeu – ele însele
lucrări de artă, care dau semnalul frumosului artistic și tehnic

184
185
Fraţii Nae şi Aurel Simian erau băieţii lui Oprea - întâiul descălecător, dintre
Simieni, la Râmnicu-Vâlcea. Veri buni cu Dinu şi Mitică Simian, au dus şi ei faima
familiei mai departe, cu afacerile economice şi comerciale pe care le-au dezvoltat până
la dimensiuni de podium. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, celebra firmă
Oprea Simian şi fiii – cea mai mare fabrică de piele şi încălţăminte din zona Olteniei, a
confecţionat bocanci de calitate excepţională pentru armata germană, durabili, cu talpă
şi piele foarte rezistente, cusuţi cu aţă specială, adusă din Elveţia.
*
La revenirea din concentrare, în noiembrie 1941, după frontul din Odesa,
economistul Petre Georgescu s-a angajat la firma lui Nae și Aurel. Aici, a fost instalat
într-un birou imens, împreună cu patronul cel mare - Nae Simian, cu contabilul-şef al
firmei şi cu doamna Munteanu - secretara patronului. Războiul era în plină desfăşurare
şi comenzile de la numeroasele firme germane pentru confecţionarea de bocanci şi
diverse echipamente pentru militarii de pe front curgeau cu nemiluita. Şi, toate, sub
imperiul calităţii desăvârşite şi al urgenţei! Firma avea contracte ferme și foarte
avantajoase de confecționare a sute și sute de mii de perechi de bocanci pentru militarii
nemți de pe front.

186
Când suna telefonul din Germania, după o scurtă conversaţie, patronul cerea
secretarei: doamna Munteanu, repede, dosarul firmei Cutare! Şi doamna secretară,
precipitată, sărea, lua agenda cu repertoarul sutelor de firme amestecate, căutând cu
febrilitate şi pierzându-se prin puzderia de nume și numere de firme de toate felurile.
„Hai, doamnă, mai repede, că e urgent, plus că telefonul ăsta îi costă pe oameni o groază
de bani! Şi cu nemţii nu e de joacă!...”. Era o situaţie mai mult decât jenantă, care s-a
repetat de peste zece ori în prima zi de lucru a noului angajat, aşa cum se va fi întâmplat
în fiecare zi până atunci. Văzând acea situaţie extrem de penibilă, acel stil de lucru mai
mult decât precar, Petre Georgescu s-a oferit s-o ajute pe secretară; să ajute, în definitiv,
firma, care avea şi ea - trebuia să aibă! - prestigiul și credibilitatea ei, nu? La sfârşitul
programului de lucru, i-a cerut secretarei, pentru acasă, fără știrea patronului,
agenda/repertoarele cu situaţiile respective.
A doua zi, iarăşi: telefoane, telefoane şi iar telefoane din Germania, de la firmele
contractante. „Doamna Munteanu, repede, dosarul firmei Cutare!”, cerea patronul.
”Dosarul 308”, a zis Petre Georgescu imediat, calm, şi secretara a sărit la raft, a luat iute
dosarul 308 şi i l-a prezentat şefului, spre uimirea şi satisfacţia celorlalţi. „Dosarul cu
firma Cutare!”, a cerut iarăşi patronul, la următoarea solicitare germană. ”259”, a
răspuns liniştit Petre Georgescu, văzându-şi de treburile lui de contabilitate. Şi tot aşa,
ziua întreagă, lucrurile au mers impecabil, foarte operativ. Ceva de vis! Întrebat de unde
şi până unde această ispravă, noul angajat le-a spus că, nemulţumit şi chiar jenat de
felul cum se lucra în situaţia dată, a luat acasă repertoarele respective, le-a separat pe
cele germane de celelalte firme, le-a pus în ordine şi, până către dimineaţa acelei zile, a
memorat toate indexurile firmelor nemţeşti, pe fiecare dosar care necesita urgențe de
lucru, el fiind şi bun prieten cu limba germană, care-i era familiară.
Rezultatul a fost că, începând cu ziua a treia de la angajare, tânărul economist Petre
Georgescu, care, şi aşa, era în graţiile patronilor, s-a „trezit” cu creşterea salariului de la
6.000 de lei, cu cât fusese angajat, la 20.000 de lei pe lună!
*
Nae Simian a cumpărat o casă veche, impozantă - un conac boieresc al familiei
Otetelişanu, clădire pe care a modernizat-o, refăcând-o aproape din temelii şi devenind
ceea ce astăzi adăposteşte Muzeul de Artă din Râmnicu-Vâlcea.
Tita Simian, soţia lui Nae (născută Tudorache), medic de profesie, dar care n-a
practicat medicina, era totalmente implicată în problemele de afaceri ale familiei,
dezvoltând relaţiile şi în plan internaţional, reuşind, spre exemplu, să aducă în ţară
garnituri întregi de vagoane de piei de animale - uneori tocmai din Argentina, pentru
prelucrarea lor şi valorificarea produselor finite în ţară şi străinătate. Era înzestrată şi
cu un dezvoltat şi rafinat gust artistic, pe care şi-l cultiva în permanenţă prin marile
muzee ale ţărilor din Europa şi din alte zone ale lumii pe care le vizita cu aviditate şi
plăcere insaţiabile. De pe acolo a fost inspirată în planurile de modernizare, de
construcţie a noii sale case de sub dealul Capela, într-un stil ciudat pentru vremea aceea
- de fapt, o astfel de construcţie în stil renascentist hispano-maur este şi astăzi un unicat
în panoplia arhitectonică vâlceană -, stil pe care Tita Simian i l-a cerut în mod expres

187
arhitectului Gheorghe Simotta, profesor la Şcoala Superioară de Arhitectură Bucureşti,
care este autorul de fapt al proiectului respectivei construcţii. Proiect la care a
lucrat şi arhitectul Nicolae Lupu, coleg şi prieten cu Simotta.
Se poate ca Tita Simian să se fi îndreptat spre arhitectul Simotta îndemnată
de impresionantele lui creaţii din Capitală, precum Palatul Patriarhiei, Casa Oştirii,
Biserica Schitul Darvari şi alte construcţii monumentale a căror măreţie arhitec-
tonică le conferă caracterul de unicat. Pentru proiectul solicitat de clienta sa,
Gheorghe Simotta a făcut câteva călătorii de studii şi documentare în străinătate -
Italia, Grecia, Spania -, pe cheltuiala lui Nae şi a Titei Simian, se înţelege, astfel încât
proiectul respectiv să răspundă întocmai gustului, pretenţiilor şi fanteziilor
artistice ale doamnei Tita Simian. Din Italia, arhitectul a comandat şi a adus
pentru Casa Simian o sculptură în lemn cu celebra legendă Răpirea sabinelor, pe
care stăpâna casei îşi dorise s-o aşeze pe frontonul uşii de la intrarea principală în
clădire. În cele din urmă, se pare că, din motive tehnice, lucrarea nu şi-a găsit locul
destinat iniţial, ea aflându-se astăzi în interiorul clădirii, imediat în dreapta, după
intrare, încastrată în partea de jos a peretelui, într-un loc nu tocmai fericit, un loc
„în umbră”, am zice, ea neavând o expunere care să-i scoată în evidenţă valoarea
la adevărata ei dimensiune artistică.
Ansamblul sculptural Răpirea sabinelor, cu o superbă dantelărie
în lemn, ilustrând o măiestrie artistică desăvârşită.

188
Mai jos - detalii ale tabloului cu actul răpirii frumoaselor fecioare şi femei sabine.
Conform legendei din mitologia romană, fraţii gemeni Romulus şi Remus au fost
născuţi „din flori” de preoteasa Rhea Silvia, fiica regelui Numitor, care fusese osândită
să-şi ducă toată viaţa în celibat. Ea însă, „păcătuind” cu Marte - zeul războiului, i-a născut
pe cei doi gemeni, care au fost apoi aruncaţi, într-o copaie, pe apele Tibrului şi
care,ieşind la mal,au fost alăptaţi de o lupoaică şi apoi crescuţi în familia unui cioban.
Destinul a făcut ca aceşti fraţi legendari să întemeieze cetatea Roma (~ 753 î.Hr.),
după care, în urma unui conflict fratricid, Remus a fost ucis de fratele Romulus, care a
rămas conducătorul cetăţii. Dar, fiindcă noua cetate ducea lipsă de femei - ceea ce
punea sub semnul întrebării viitorul oraşului -, Romulus a organizat un impresionant
festival de distracţii, la care a invitat şi triburile vecine ale sabinilor, cu femeile şi
fecioarele lor. În toiul fastuoaselor petreceri, frumoasele sabine au fost răpite şi
sechestrate, spre înflorirea cetăţii…

189
190
După naţionalizarea din 1948, Casa Simian a fost expropriată şi trecută în
domeniul statului, ea fiind redobândită de urmaşii Simienilor şi vândută de
aceștia Consiliului Judeţean Vâlcea în anul 2007, cu suma de 43 de miliarde de lei
(sumă imensă!), Consiliul reuşind astfel să-şi păstreze în continuare impozanta
clădire - Secţia de Artă a Muzeului Judeţean „Aurelian Sacerdoţeanu”. Clădire care
e ea însăşi o excepţională operă de artă. Operă de patrimoniu.
Familia Tita şi Nae Simian n-a avut copii. Aurel Simian a fost logodit mai întâi
cu Niculescu Ecaterina, colegă de serie la şcoală cu Petrişor Georgescu, fată foarte
frumoasă şi inteligentă, dar logodna s-a stricat şi Ecaterina (Beba) i-a trimis
înapoi lui Aurel imperialul cadou de logodnă, spre imensul regret al fostului viitor
ginere. Apoi, Aurel s-a căsătorit cu una dintre cele două fete ale Generalului
Stavrat, comandantul Garnizoanei militare Vâlcea.
În anul 1947, pe fondul marilor frământări politice şi sociale şi al pericolului
care îi pândea pe foştii capitalişti, Tita şi Nae Simian au plecat din ţară, ajungând
în Argentina, unde aveau relaţii foarte apropiate cu partenerii lor de afaceri. Se
spune că, de acolo, mijlocind printr-o stratagemă extrem de ingenioasă, Nae a
trimis oficial, cu documente în regulă, o echipă de emisari în România, care,
chipurile, au arestat familia lui Aurel Simian din Râmnicu-Vâlcea şi au extrădat-o
în Argentina, cele două familii reîntregindu-se astfel acolo, departe, într-o ţară cu
multe afinităţi de structură latină.

191
Pictorul
CONSTANTIN ILIESCU

Pe şevaletul noianului de amintiri ale povestitorului nostru - Georgescu Petre,


stă aşezat, în planul unei lumini adumbrite, magnificul portret moral, dar şi cel
fizic, al pictorului vâlcean Constantin Iliescu. Pictorul era mai mare cu vreo 17 ani,
dar avea o stare specială de simpatie şi preţuire pentru Petrişor, alintat de el cu tot felul
de apelative care trădauparcă o afecţiune paternă.Faptcare i-a apropiat pentrutotdeauna…
Când povesteşte despre Constantin Iliescu, nonagenarul Georgescu Petre îşi
pleacă privirile, pe care le trimite în urmă cu amar de timp, când l-a cunoscut pe
artistul pe care şi l-a pus irevocabil la suflet. Îşi pleacă privirile nu neapărat a vinovăţie
pentru supărarea finală a lui nenea Tică, ci mai degrabă a pioasă aducere-aminte:
Nenea Tică Iliescu avea o constituţie atletică de invidiat. Era viguros, voinic,
puternic, musculos - numai fibră, semănând aidoma cu Discobolul - celebra operă a
anticului sculptor Miron. Nenea Tică locuia dincolo de stadionul de astăzi, din
Zăvoiul Râmnicului, lângă moara Geltsch, în imediata apropiere a râului Olăneşti.
Acolo, la malul apei, era o piatră mare, un bolovan şlefuit artistic de apă şi de toate
capriciile vremii. Se puneau la încercare cu acel bolovan mulţi tineri de vârsta lui
sau de vârste apropiate, alţii, aparent mai voinici decât el, dar niciunul, în afară de
nenea Tică, nu-l putea ridica. Doar el, atletul Tică Iliescu îl ridica până deasupra
capului, ca la haltere, şi făcea exerciţii cu el, spre a-şi cultiva şi a-şi menţine
excepţionala şi demna de admirat condiţie fizică. Avea zilnic, dimineaţa, program de
exerciţii cu bolovanul respectiv.
Tică Iliescu era de neîntrecut, de asemenea, la înot. Avea curajul, dar şi forţa şi
ştiinţa de a înfrunta cele mai aprige şi năvalnice puhoaie de ape, cum era adesea
Oltul, care se revărsa uneori sălbatic, într-o imensitate diluviană absolut înfricoşătoare.
Casa bătrânească a lui nenea Tică era una mai mult decât modestă, în care îi
plăcea să stea mai ales vara, fiindcă era mai răcoroasă şi avea un „parfum” de
demult, care pe el îl chema, îl fascina. O „alinta” şi o îndrăgea foarte mult, spunându-i
Cocioaba, care era în aceeaşi curte cu casa cea bună, în care locuia, de fapt. A pictat
cu drag Cocioaba în diverse variante, una dintre ele având-o şi eu acasă. Dintre
lucrările lui de maestru ales al penelului, în afară de Cocioaba, mai am doar un
peisaj citadin, cu case impozante din Râmnic, de o parte şi de alta a unui pârâiaş
desprins din râul Olăneşti, un autoportret din vremea deplinei sale maturităţi
artistice şi o lucrare în creion, cu trei chipuri ale fiicei sale, Rodica, pe când avea
doar câteva luni de viaţă - lucrări de mare valoare, pe care i le-am cumpărat la preţ
foarte bun pentru el, în momentele când se simţea strâmtorat cu banii, cu viaţa.
Pentru că, în delicateţea lui, dar mai ales în modestia lui extraordinară şi
păguboasă, rămânea adesea în situaţii care-l puneau în stare dacă nu de umilinţă,
cel puţin de îngrijorare. În astfel de împrejurări, multe dintre lucrările lui de valoare
excepţională, foarte apreciate de juriile de la Saloanele anuale de pictură
192
Bucureşti, i-au fost „pescuite”- mai pe nimic - de medicul chirurg Petre Iordăchescu,
directorul Spitalului Râmnicu-Vâlcea, care asigura, sporadic, unele mici servicii
medicale Elenei, soţia artistului.
Acum, la atâţia ani de la întâmplare, îmi dau seama cu câtă uşurinţă, cu câtă
inconştienţă am renunţat la imensa mea avere - şi materială, dar mai degrabă
sentimentală - constituită dintr-o bogată colecţie de tablouri cumpărate de la
nenea Tică, pe care le-am lăsat la cele două foste soţii din căsătoriile mele eşuate. La
despărţirea noastră amiabilă, am cedat cu o uşurinţă copilărească insistenţelor lor
de a le lăsa, între altele, şi tablourile semnate Constantin Iliescu, fiindcă erau
„grozave”, cum le apreciau şi ele.
Maestrul avea familie grea, formată din cinci persoane, fiindcă-i dăruise nevasta
trei copii minunaţi: doi băieţi şi o fată, Rodica, despre care ştiu că s-a realizat în mod
excepţional la Paris, ca pictoriţă de mare sensibilitate şi forţă artistică, fiind
apreciată unanim în lumea naţională (franceză) şi internaţională a artiştilor de
vârf, laureată a nenumărate şi prestigioase saloane internaţionale de artă.
Rodica a fost singura dintre copiii lui - un copil frumos, foarte plăcut! - care i-a
moştenit talentul în artă, dar şi în aplicaţia sportivă, ea fiind şi o excelentă
înotătoare, asemenea tatălui său…
În anii de liceu a făcut înot de performanţă, cu nişte titluri naţionale, mi se pare…

Rodica, la doar câteva luni de la naştere, fiica pentru care tatăl Iliescu avea o adoraţie divină
Desen în creion, lucrare a pictorului, aflată în „zestrea” prietenului Petre Georgescu

193
Rodica Iliescu face parte din elita artiştilor plastici ai Franţei şi ai lumii. În
1970, a plecat din România la Paris, unde a absolvit Academia de Arte Frumoase,
în anul 1974. A fost şansa vieţii sale, acolo, în “oraşul luminilor”, unde talentul ei
înnăscut avea să se manifeste exploziv, în măreţia Regatului artei sale.
A organizat Expoziţii personale şi de grup, în multe oraşe importante din ţări
de pe toate continentele lumii: Franţa, Germania, Belgia, Elveţia, Austria, SUA,
China, Suedia, Canada, Argentina, Coreea, Japonia, Norvegia, Muntenegru, Italia,
Tunisia, Marea Britanie, Brazilia, Federaţia Rusă etc., etc., la Saloane de artă
plastică şi Festivaluri de înaltă ţinută artistică, unde s-a bucurat de aprecieri
superlative, încununate cu premii de valoare excepţională.
Iată doar câteva dintre cele mai semnificative, obţinute în anii de început,
când a ieşit şi s-a impus în lumea internaţională a artiştilor plastici, distincţii şi
premii care-i pun celebritatea în lumină: Premiul I de Desen şi Pictură cu ocazia
înfrăţirii cartierelor Montmartre şi Skadarlija (1978); Laureată a Salonului
Artiştilor Francezi, Grand Palais, Paris (1986); Medalia de Aur a Marelui
Premiu Internaţional al Artelor Frumoase – Nisa (1987); Marele Premiu I,
Medalia de Aur a Festivalului Internaţional de Artă Contemporană -
Montreux (1987); Marele Premiu I, Medalia de Onoare a oraşului Aix-en-
Provence (1987); Medalia de Argint a Artiştilor Franţei (1987); Medalia de
Argint a Marelui Premiu de Pictură din Haute-Savoie (1987); Marele Premiu
II al Festivalului de Pictură din Deauville (1987); Medalia de Bronz a Marelui
Premiu al Academiei Lutetia, Paris (1988); Medalia de Prestigiu pentru “Cel
mai bun artist al Franţei în 1989”, decernată de Comitetul European al Artelor
Frumoase; Laureată a Festivalului de Arte Grafice Osaka (1989); Laureată a
Marelui Premiu al Canadei, acordat de Academia Culturală Internaţională a
Artelor Plastice (1989); Titlul de Cetăţean de Onoare al Republicii Libere
Montmartre (1989); Medalia de Aur şi Titlul de Cetăţean de onoare al
municipiului Râmnicu-Vâlcea…
*
Este de observat că impresionanta panoplie a distincţiilor prezentate mai
sus constituie doar o parte din zestrea dobândită până în anul 1989, timpul din
urmă consemnând o etapă de excepţie a expansiunii sale artistice, îmbogăţindu-și
foarte mult palmaresul titlurilor şi medaliilor care-i aureolează cariera de artist
plastic profesionist de dimensiune universală…

194
Autoportret

Pictorul Constantin Iliescu, la vârsta deplinei maturităţi artistice - una


dintre numeroasele sale lucrări premiate la Salonul naţional de pictură
organizat anual la Bucureşti, în perioada interbelică, Salon la care pictorul era
un „abonat permanent” la premii dintre cele mai onorante.
Tabloul se află în casa lui Petre Georgescu - bunul prieten al artistului

195
„Cocioaba” – casa bătrânească a pictorului Constantin Iliescu, aflată pe
malul stâng al râului Olăneşti, lucrare foarte dragă artistului, făcând şi ea parte din
colecţia afectivă de tablouri a lui Petre Georgescu.
Aici, în curtea Cocioabei, la umbra deasă a unor nuci „seculari”, se întâlneau
adesea cei doi prieteni şi se delectau cu sâmburi de nuci şi cu vin select de
Zătreni, adus din belşug de Petre Georgescu, de la moşierul viticultor Popescu
Zătreni, cu a cărui fiică, Lenuţa, era în relaţii de căsătorie.
196
Peisaj citadin semnat Constantin Iliescu, altă lucrare aflată în casa lui Petre
Georgescu. În grupul de case din vechiul Râmnic, din zona Parcului Zăvoi, în
apropierea fostei Uzine electrice a oraşului, se vede şi casa cu etaj a profesorului
Eliodor Constantinescu, fost director al Liceului Lahovari – clădirea cu balcon, din
centrul imaginii, în dreptul primului stâlp de telegraf.

197
În perioada războiului, când nu eram concentrat pe front, îl vizitam frecvent la
foarte ospitaliera lui Cocioabă, care odihnea paşnic la umbra deasă şi rece a nucilor
falnici din curte, cu coroane care dominau întregul peisaj din zonă.
Cu nenea Tică am fost o scurtă vreme şi camarazi în armată, în timpul
războiului, în 1942. Eram în cadrul aceluiaşi Detaşament 49 Căi Ferate, care se
întindea de la Turnu Roşu, din nordul extrem al judeţului Vâlcea, până la
Caransebeş, pe o distanţă de 500 km. Detaşamentul ăsta se ocupa cu construcţia şi
întreţinerea căilor ferate şi a întregii infrastructuri feroviare - terasamente, poduri,
podeţe, viaducte şi tot ce ţinea de starea căii ferate ce trebuia să asigure condiţiile
optime de transport al trupelor pe front şi al materialului de război.
Eu eram la a doua mobilizare pe front, ca ofiţer rezervist. Aveam 26 de ani. La
cei 43 de ani ai lui, nenea Tică era mobilizat pentru astfel de lucrări din „spatele
frontului”, cetăţenii mai în vârstă, care nu sunt înrolaţi în trupele combatante, fiind
concentraţi în armată câte 2-3-4 luni sau mai mult la munca de asigurare a
condiţiilor materiale de luptă.
Ne cunoşteam de mult. Îmi plăcea compania lui, pentru că era un bonom cu
darul de a emana bunătate, simpatie, încredere, altruism, prietenie absolut dezinteresată.
Fusese învăţător cu mare drag de copii şi de nobila misiune de dascăl, şi, în formidabila
lui trăire şi chemare poate ancestrală pentru pictură, îşi lua învăţăceii adesea şi îi
ducea în locuri pitoreşti, mirifice, din preajma oraşului, unde se încărcau cu frumuseţea
naturii şi lucrau schiţe şi desene cu peisaje din fermecătorul univers peisagistic.
Apreciindu-i talentul înnăscut pentru artele plastice, Asociaţia „Casa
Învăţătorului” i-a acordat o bursă de studii în Franţa, la Paris, în oraşul luminilor,
unde s-a bucurat de condiţii de viaţă şi studii excepţionale, graţie harului său
artistic divin, absolut remarcabil. Abia instalat la Paris, tânărul şi înzestratul pictor,
impozant în primul rând prin înfăţişarea-i oarecum exotică, desprinsă parcă din
cărţile de poveşti cu personaje supranaturale pozitive, a ieşit cu şevaletul în stradă şi
a început să lucreze. O făcea cu pasiune, cu talent şi dexteritate, cu febrilitate, cu o
vocaţie care impresiona mulţimea de trecători curioşi, ce zăboveau interesaţi în
juru-i, apreciindu-l şi preţuindu-i lucrările. Între cei seduşi de aura şi de talentul său
de vrăjitor al penelului, s-a aflat şi o distinsă doamnă din înalta societate, ceva de
rangul unei contese, care i-a cerut să-i facă şi ei portretul. I l-a făcut în mărime
naturală, în nuanţe şi tuşe sigure, ferme, cu o impecabilă definiţie a liniei şi culorii
care augmentau distincţia feminină a clientei.
Extaziată, distinsa contesă l-a luat la „curtea” sa, unde i-a oferit condiţii de trai şi
de studii ce depăşeau cu mult imaginaţia şi visurile lui de om al unei vieţi trăite
până atunci aproape de marginea sărăciei. Generoasa contesă i-a asigurat şi o
198
stipendie, care, pe toată durata şederii lui de aproape un an la Paris, l-a ţinut în
afara grijii zilei de mâine. Aşa a putut nenea Tică să viziteze toate marile galerii de
artă, nu numai din Paris, de unde a cules cu nesaţ culorile, luminile, umbrele,
tehnica imaginii şi tainele lucrărilor celebre ale străluciţilor artişti ai lumii, din
toate timpurile.
Când îl vizitam la Cocioaba lui dragă, de care era legat structural cu toate
fibrele existenţei sale, ne delectam cu sâmburi de nuci din belşugul de producţie
proprie - nuci pe care le spărgea cu pumnul lui ca maiul - şi beam vin select adus de
mine de la Zătreni-Vâlcea, din imensa şi impresionanta cramă a vestitului viticultor
Ion Popescu-Zătreni, cu a cărui fată - Lenuţa - eram în mare tandreţe şi în discuţii
serioase în vederea căsătoriei. Acolo, în pivniţa care vorbea de la sine despre
calitatea de excepţie a viticultorului şi a produsului său viticol, butoaiele cu vin erau
rânduite frumos pe mărimi (pe „căprării”) şi pe soiuri, de o parte, iar pe cealaltă
jumătate a încăperii erau damigene mari, pline, îngropate în nisip. Am petrecut
multe zile pe acolo, chiar săptămâni de-a rândul, iar în diferite etape din vara
anului 1946, am fost şi cu nenea Tică, pentru a face Lenuţei şi onorabilei sale familii
câteva lucrări de pictură - îndeosebi portrete. De lucrările lui au fost foarte încântaţi
cu toţii, fiindcă operele ieşite din mâinile şi mai ales din sufletul atât de sensibil şi de
nobil al artistului erau cu adevărat fascinante. Şi ei erau încântaţi, dar mai cu
seamă noi, beneficiarii unui tratament împărătesc la casa acestui generos moşier.
Vinul pe care nenea Tică îl savura cu o dumnezeiască plăcere, era pregătit de însuşi
viticultorul Ion Popescu, şcolit şi specializat la Paris în oenologie - ştiinţa vinificaţiei.
Moşierul Ion Popescu trecuse şi prin Parlamentul României, în care fusese şi Senator -
ales în 1919, şi Deputat, în legislatura 1922-1926.
Multe lucrări extraordinare, cu înaltă valoare artistică, le reuşea nenea Tică
atunci când era sub uşoara şi binefăcătoarea influenţă euforică a licorii bahice,
momente în care sufletul artistului vibra parcă pe coordonatele perfecţiunii, când
opera lui se însufleţea, era mai vie, căpăta mai multă lumină, mai multă căldură,
mai multă expresivitate, mai multă dinamică, chipul ieşit de sub penelul său
fermecat luând ceva din aura angelică.
Nenea Tică Iliescu a făcut şi pictură de biserici, care era o altă mare pasiune a
lui, dar şi o componentă a sursei sale de existenţă. La pictura de biserici a lucrat
întotdeauna cu prietenul lui apropiat, Emil Panţel - un maestru şi el de foarte bună
condiţie artistică şi un excelent organizator de şantier. El executa cu o uimitoare
ingeniozitate schelăria necesară lucrului în biserică şi în afara ei, până sus, la turlă.
Schelăria respectivă era întotdeauna o creaţie unică, adaptată la condiţiile de teren
şi era făcută cu atâta dibăcie şi inventivitate, că trebuia să ai aptitudini şi siguranţă

199
de acrobat de circ pentru a folosi-o. La ei, până şi căţărarea asta pe schelă, cu
agilitate de felină, era o artă demnă de toată admiraţia. Dar maestrul Panţel mai
avea o calitate, un mare talent: cu o voce extraordinară, puternică, tunătoare şi
foarte plăcută, cânta operă, operetă, canţonete celebre, având ca preferinţă
Mattinata lui Ruggiero Leoncavallo, pe care o cânta la nesfârşit, de se cutremurau
toţi sfinţii pe care-i nemureau ei pe pereţi.
La o biserică din comuna Orleşti, unde era vin foarte bun şi din abundenţă, li s-
au adus două butoaie de câte 200 de litri, care au fost aşezate lângă altar, sub
schela lor de lucru. Din butoaie se trimitea mereu de jos „marfă”, la comandă, sus, pe
platformă, la locul de muncă al maeştrilor. Vinul era trimis cu o găleată legată cu
frânghie şi ridicată pe un scripete improvizat de Panţel. Găleata făcea curse
frecvente sus-jos, de umplerea şi ridicarea ei ocupându-se unul dintre salahorii care
avea ordin să răspundă neîntârziat la comanda maeştrilor de a mai „băga o
găleată”. Butoaiele de câte 20 de vedre le ajungeau cam două săptămâni, fiindcă
aveau acces la ele şi alţi lucrători „de bază”, după care se umpleau iar şi iar, cum am
observat în timpul cât am stat cu ei acolo, pe şantier, ca ucenic, mare pasionat şi eu
de pictură. Maeştrii erau foarte buni prieteni cu găleata de vin, din care se ospătau
cu o pântecoasă oală de pământ. Şi ceea ce era de admirat la nenea Tică era că
avea simţul măsurii, era cumpătat şi nu punea prea mult „pe căruţă”, când era
vorba de băutură. Punea atât cât să-l facă să se simtă bine, să ţină drumul drept, să
nu dea cu oiştea în gard… Fapt este că lucrările executate de ei în starea de euforie
care încălzeşte şi înaripează imaginaţia, au ieşit de calitate excepţională, cu toţi
sfinţii veseli, foarte zâmbitori, cu întreaga atmosferă caldă, plină de lumină, de pace
duhovnicească - viaţă celestă: Raiul pe pământ! Ceea ce, la recepţia finală a lucrării,
le-a adus cuvenitele mulţumiri şi laude din partea Întâistătătorului Episcopiei
Râmnicului şi a întregii suite clericale, dar şi a oficialităţilor judeţene şi locale, care au
participat la recepţia şi sfinţirea bisericii.
Cei doi maeştri au mai lucrat la biserica din satul Coasta, cu hramul „Sfântul
Nicolae”, din comuna Păuşeşti-Măglaşi - Vâlcea, unde au spălat complet pictura şi
au retuşat-o la interior şi exterior. Au restaurat, de asemenea, în anul 1955, pictura
la biserica Cetăţuia, din Râmnicul „oraş al domniei mele”, cum zicea Mircea cel
Bătrân, dar şi la alte biserici şi schituri din judeţ, ei fiind autorizaţi de Sfânta
Episcopie să execute astfel de lucrări.
În vara anului 1944, nenea Tică Iliescu a fost luat de nemţi prizonier şi
prizonierii erau transportaţi în Germania pe Dunăre, pe şlepuri - oameni şi pradă de
război. Şlepul pe care era el a fost scufundat, atins de o bombă a aviaţiei inamice de
vânătoare şi între puţinii care au rămas în viaţă a fost şi el, care, văzând pericolul, a
plonjat în apă, şi, ca bun înotător ce era, a ajuns cu bine până la mal. Acolo însă a
căzut tot în mâna nemţilor. Viaţa de prizonierat, de unde s-a întors la sfârşitul
războiului, a fost groaznică. A venit acasă nu un om, nu voinicul care fusese, ci un

200
schelet de nerecunoscut. Îi rămăsese însă vigoarea organismului, care nu se stinsese
de tot şi care l-a ajutat să se întremeze repede. Lucrase şi acolo, fusese remarcat,
„deconspirat” de unul dintre ofiţerii din conducerea lagărului, şi, cum s-a nimerit ca
neamţul să fie iubitor de artă - aşa cum îi stă bine neamţului -, i s-a pus la dispoziţie
un strict necesar de materiale pentru executarea unor comenzi de pictură şi desene.
A adus şi acasă multe desene şi schiţe, imagini oribile, care vorbeau strigător despre
tragedia fără margini a celor din lagărele de prizonieri, imagini care acuzau şi
condamnau, totodată, prin ele însele, sinistrul focului aprins de ei, de nemţi, şi
abătut peste întreaga omenire, timp de şase ani (1939-1945)!
Din anul 1953, m-am mutat la Bucureşti, cu serviciul la Banca Centrală de
Investiţii, unde lucra Ulpiana Tănăsescu, cea de-a doua soţie a mea, cu care mă
căsătorisem în 1952. De atunci, m-am văzut tot mai rar cu nenea Tică. De câte ori
mergeam la Râmnicu-Vâlcea, se întâmpla să ne vedem tot în grabă, fugitiv, zoriţi de
treburile vieţii. Uneori, ducându-mă cu treburi urgente, nici nu aveam răgazul să-l
mai caut. Deşi îmi era dor de el şi simţeam că şi lui îi e dor de mine, viaţa
tumultuoasă şi mai mereu agitată parcă se împotrivea să ne mai vedem. Şi mă
amăgeam cu gândul şi cu speranţa, dar şi cu dorinţa expresă că, dacă nu ne putem
vedea astăzi, ne vom vedea cu siguranţă altădată, altădată, cât de curând, cât de
curând posibil…
Însă, întrevederile noastre s-au tot rărit… Cândva, prin anul 1962 sau ’63, cred,
spre toamnă, eram la casa pe care mi-o făcusem la Bucureşti şi în care mă
mutasem, deşi nu era terminată. Adusesem lemne pentru iarnă - resturi de
scânduri, pentru foc. Maşina le descărcase la fereastră, urmând să aruncăm lemnele
la subsol, unde aveam un spaţiu de depozitare. Eu eram cu soţia jos, în subsol, iar
mama soacră venise la fereastră să vadă dacă se descărcase maşina. Apartamentul
meu este la parter, deci foarte aproape de stradă, de trotuar. Atunci, mama soacră
a văzut un domn distins, impozant, care se oprise acolo şi se uita primprejur şi pe
pereţii casei noastre, căutându-i numărul, pentru identificarea adresei pe care o
căuta. Fixându-l o clipă, mama Didina, soacra mea, l-a întrebat:
- Domnul Iliescu?
Iar distinsul domn din stradă, zâmbind, plăcut surprins, jovial, a întrebat la rându-i:
- Mă cunoaşteţi, doamnă? Ne-am văzut undeva, cândva?!
- Nu. Dumneavoastră nu m-aţi văzut pe mine niciodată, dar eu v-am văzut de
foarte multe ori… De fapt, vă văd zilnic. Avem în casă un tablou cu autoportretul
dumneavoastră…
- Aaa, atunci e bine, înseamnă că am nimerit, s-a luminat el de reușită: aici stă
Petrişor Georgescu, da? El e acasă?...
Aşa s-a întâmplat prima lui vizită la mine, la Bucureşti, când venise în Capitală
cu nişte treburi. Bucuria revederii a fost imensă, de ambele părţi, şi nu ne-am putut
aşeza la masă şi la un pahar de vin şi la depănarea de amintiri, până n-am terminat

201
de pus toate lemnele la adăpost. A refuzat categoric să intre în casă. Şi-a scos haina
elegantului său costum de domn („astăzi, domn cu multă carte…”), şi-a suflecat
mânecile cămăşii imaculate şi a aruncat singur toată grămada de lemne înăuntru,
la subsolul casei, unde eu şi soţia le-am aranjat în rostuirea lor. Aşa era Omul
Constantin Iliescu.
Dar vremurile s-au schimbat, ne-am văzut tot mai rar şi tot mai în grabă, cum
ziceam. Între timp, spre sfârşitul anilor ’70, lui nenea Tică Iliescu i-au demolat şi
casa cea bună şi Cocioaba din aceeaşi curte şi l-au mutat undeva într-un bloc de
locuinţe, în nordul oraşului Râmnicu-Vâlcea. Schimbare brutală, care a produs o
transformare catastrofală în sinele lui spiritual, cu reflectare galopant degradantă
în sinele material, în fondul somatic, în organismul lui atât de viguros până atunci.
Mutarea din colţul lui de Rai, ruperea de firul străbun al vieţii, de locul de naştere şi
de creştere în ambianţa vitală a mediului din care s-a ivit pe lume, au dus la
autoizolarea în propria-i cochilie şi la izolarea de cunoştinţe, de prietenii cu care, de-
acum, se vedea tot mai rar. Toate aceste anomalii ale sistematizării şi modernizării
localităţilor, care au generat dislocarea lui, au dus la o rapidă şi dureroasă
degradare fizică a organismului său, pe fondul dureros al torturii psihice la care-l
condamnase această rupere a lui de „cordonul ombilical”.
Când am putut, în sfârşit, să-l caut, era prea târziu. Îşi pierduse probabil toată
adoraţia pentru mine, toate frumoasele aduceri-aminte. În durerea lui nespusă de
om părăsit de toţi prietenii, neconsolat, dezamăgit şi poate cu nostalgia unui trecut
care a fost cu adevărat frumos pentru el, s-a închis în sine, aşa cum fusese închis de
sistematizare în două cămăruţe de bloc din beton, şi s-a auto… erodat. Gândurile lui
negre şi apăsătoare, provocate de umilinţa socială în care fusese aruncat şi
accentuate, desigur, de ruperea rădăcinilor lui din locul ivirii pe lume, au ros cu
temeinicie la temelia trupului său atât de robust şi a spiritului său atât de sensibil şi
de vulnerabil. Au ros întocmai ca picătura chinezească de apă, care, căzând ritmic şi
necontenit, erodează până şi stânca de granit.
Într-un timp, când îmi luasem special un răgaz mai îndelungat pentru a-l găsi şi
a cutreiera iarăşi împreună prin amintirile vieţii, l-am căutat acasă, la cele două
cămăruţe de bloc. Nu l-am găsit. Vecinii au spus că nu-l văzuseră în ziua respectivă.
„Dar, în general, ce ştiţi despre el, ce mai face, cum se mai prezintă?”, am întrebat.
„Aşa şi aşa. Nu prea bine. S-a izolat parcă de lume, s-a închis în el, s-a schimbat mult,
se mişcă mai greoi…”, mi s-a spus. Felul în care mi-au vorbit vecinii – oameni de
omenie, cu care nenea Tică se împăca admirabil -, exprimarea lor uşor bâiguită,
ezitantă, cu pauze lungi între cuvinte, cu oarece teamă sau durere ascunsă, mi-a
atras atenţia, înţelegând că oamenii aceia se feresc să spună adevărul, ascund ceva
ce eu nu trebuie să ştiu. Sau, măcar, să nu aflu de la ei adevărul curat despre el…
Am cutreierat oraşul, îngândurat. Aveam presimţiri sumbre. Nu reuşeam să-l
găsesc, nu ştiam cum să dau de el... Nu mă putea nimeni îndruma. Instinctiv, paşii

202
m-au îndreptat către spaţiul său vital cel mai îndrăgit. L-am regăsit, în sfârşit,
departe, pe malul râului Olăneşti, acolo, sus, la locul sfânt al Cocioabei sale -
Paradisul vieţii lui. L-am găsit acolo, în locul în care venise pe lume. Ceva nostalgic şi
dureros, ceva ce ţinea de firul vieţii sale venite din strămoşi, îl mai chema pe la vatra
Cocioabei lui dragi. Era acea fascinantă seducţie a locului primordial, a rădăcinilor.
Cocioaba nu mai era de multă vreme, cum nu mai era nici casa cea bună, nici
măcar falnicii nuci din curte. Iar momentul demolării brutale a caselor şi mutarea
lui în acea locuinţă austeră, din betoane, au constituit actul suprem şi barbar al
smulgerii lui din rădăcinile trecutului şi al lipsirii, în felul acesta, de seva din care se
hrănea, întru vieţuire.
Era către seară, în lumina încă vie, plăcută, roşietică, de dinaintea asfinţitului. O
epavă de om, un bătrânel gârbovit şi transfigurat îşi târa paşii greoi prin zona fostei
Cocioabe. L-am recunoscut de departe, şi, tremurând de emoţie şi de durere, l-am
strigat: nene Tică!!!... Era foarte schimbat în rău, era cadaveric, degradat fizic. Era o
mumie de ascet. N-am putut crede că acea apariţie, acea umbră cu chip de om ar
putea fi puternicul atlet de altădată. Şi totuşi, era el, era nenea Tică! Era fostul Tică
de altădată. Era fostul Tică Iliescu, puternicul om şi marele artist…
Nu m-a lăsat să mă apropii prea mult. După ce m-a privit cu ochii-i stinşi, duşi
mult în adâncul orbitelor, mi-a făcut semn cu mâna-i uscată, vlăguită, să mă
îndepărtez. Era un semn aşa, parcă a lehamite, ceva de „adio”, nu ştiu cum să zic.
Măi vulpoiule, de când mi-ai promis că mă mai vizitezi?..., mi-a zis a reproş, cu un
glas şters, de pe un tărâm necunoscut mie, un glas care nu mai era al lui. S-a întors şi
a plecat pe cărarea care avea să-l ducă în curând la Actul final, dincolo de viaţă. Nu
m-a lăsat să mă apropii de el, fiindcă îl durea, probabil, gândul greşit care-l făcea să
creadă, cumva, că m-am înstrăinat şi că nu vreau să-l mai văd, că l-am uitat şi că nu
mă mai interesează. Şi mai era cumplita durere, din câte mi-am dat seama, că
ajunsese în acea stare de degradare fizică de care îi era grozav de ruşine şi am
simţit că nu vrea să-l văd în starea aceea jalnică în care ajunsese. Durerea aceasta i-
am înţeles-o şi i-am respectat-o, plecând şi eu la fel de îndurerat, plângând în mine,
la fel de umilit, poate, ca şi el…
A fost ca un vis urât şi înfricoşător, care te scutură în somn şi te trezeşte ca de
cumplita spaimă a morţii. Un vis pe care-l mai visez şi astăzi, mereu şi mereu, cu
ochii deschişi, trişti, privind încă imaginea unei umbre a ceea ce fusese cândva un
Pom falnic, viguros, cu roade bogate, aurii, dăruite semenilor cu o generozitate
extrem de rar întâlnită.
După numai două luni de la acea întrevedere, nenea Tică avea să urce la Cer,
printre sfinţii lui veseli pe care-i pictase cu atâta bucurie şi pasiune pe pereţii bisericilor.
Se întâmpla acest dureros transfer de spaţiu trăitor al lui nenea Tică Iliescu,
în anul 1980, luna lui Cuptor…

203
(Foto – internet)

Prietenia
cu
VIRGIL IERUNCA
(UNTARU)

Despre Virgil Ierunca (Untaru), distinsul nonagenar Petre Georgescu ne


povesteşte cu nostalgie, parcă, şi cu admiraţie nedisimulată:
L-am cunoscut de mic, acolo, la Lădeşti, unde, un unchi al meu, nenea Pantelie -
Pantelimon Popescu -, frate al mamei, era vecin şi bun prieten cu familia Untaru. În
mai toate vacanţele mari din timpul şcolii mă duceam şi la Lădeşti, unde eram
primit şi tratat cu o dragoste nemăsurată, care mă făcea să mă simt foarte bine
acolo. Îmi făcusem mulţi prieteni, copii de seama mea, dar şi mai mari, mai mici,
cum se întâmplă îndeobşte. Virgil, cu patru ani mai mic decât mine, era mult mai
„răsărit” decât cei de vârsta lui. Avea de mic o personalitate pe care nu se putea să
nu i-o observi şi să nu i-o respecţi, să nu i-o admiri…, fiindcă te impresiona
„isteţimea” lui pentru vârsta pe care o avea. Ăsta e de fapt principalul motiv pentru

204
care ne-am ataşat foarte mult unul de altul, şi, când a venit la Râmnicu-Vâlcea,
unde a făcut primii doi ani de liceu, la Alexandru Lahovari, ne vedeam foarte des.
Apoi, când s-a dus la Bucureşti, unde a continuat liceul şi a urmat Facultatea de
Litere şi Filosofie, a fost găzduit la o mătuşă a mea, tanti Gica (Eugenia Calcan),
soră a mamei şi a lui nenea Pantelie. În acea perioadă ne vedeam mai rar, eu fiind la
facultate la Cluj, la Academia Comercială, după care m-am întors la Râmnicu-
Vâlcea. Dar, când mergeam la Bucureşti, la tanti Gica - farmacistă şi proprietară de
farmacie, în cartierul Crângaş -, mă vedeam cu toată plăcerea cu Virgil. A fost un
student strălucit, ştia foarte bine limba franceză, pentru care făcuse o adevărată
pasiune, un cult, prins cu totul de seducătorul miraj al literaturii şi culturii franceze.
El, tânărul avid, setos de cultură, ştia, a înţeles foarte repede că prin cultura
franceză ai acces uşor la cultura întregii lumi. Trimitea la Paris materiale de cultură
franceză, care au fost apreciate şi publicate în reviste de specialitate.
În perioada 1940-1944, a ţinut o rubrică permanentă, numită „Caiete franceze”,
despre o pleiadă de scriitori de seamă francezi, ceea ce a făcut să se remarce şi să-i
fie recunoscute meritele de către Guvernul francez, care, în 1947, i-a acordat o
bursă de studii la Paris. Asta a fost şansa vieţii lui. Nu s-a mai întors de acolo în
timpul regimului „trădat”. Aşa se face că nu ne-am mai văzut decât după 50 de ani,
la Bucureşti, pe esplanada Cretzulescu, atunci când a venit în ţară cu soţia lui,
Monica Lovinescu. Revederea a fost ca o rară sărbătoare de suflet. Ne-am
îmbrăţişat cu darg şi cu ochii umezi, strecurând fugitiv şi câteva amintiri din viaţa
noastră de tinereţe. Fugitiv, pentru că la întâlnirea cu ei, cu celebrul cuplu Virgil
Ierunca - Monica Lovinescu, veniseră sute de oameni de toate categoriile sociale,
care aşteptau nerăbdători, dornici să-i vadă şi să-i audă „pe viu”, să-i salute şi să le
atingă măcar mâinile, hainele... Pe cartea dăruită de Monica Lovinescu, a cărei
autoare era, mi-a scris, în timp ce eu vorbeam cu Virgil, următoarea dedicaţie:
Lui Petrişor Georgescu din Râmnicu-Vâlcea, prietenul lui Virgil, care, dacă e
prieten cu Virgil, e prieten şi cu mine… Monica Lovinescu, Bucureşti.
Nu ne mai văzuserăm aşadar de cinci decenii, dar îl ascultasem tot timpul cu
multă emoţie şi parcă îl vedeam aievea, mi-l imaginam lângă mine când vorbea la
Radiodifuziunea franceză, unde a fost redactor al emisiunii în limba română, în
perioada 1951-1974. Din 1975, şi-a început colaborarea la Radio Europa Liberă şi
cred că tot românul din vremea postbelică şi până târziu, încoace, în toată era
noastră socialistă, îşi aduce aminte de celebrele emisiuni ale lui şi ale Monicăi
Lovinescu: Actualitatea Culturală Românească; Teze şi antiteze la Paris şi
Povestea Vorbei - pagini uitate, pagini cenzurate, pagini exilate, de la Radio
205
Europa Liberă, pe care îl ascultam cu sufletul la gură, cu teamă şi cu maximă
prudenţă, în clandestinitate.
Corespondenţă am avut foarte puţină cu el, din cauza cenzurii, după ce a plecat
din ţară. La Lădeşti trimitea frecvent din Franţa scrisori şi pachete cu alimente şi
îmbrăcăminte, cu medicamente şi alte lucruri pentru familia sa, dar le trimitea pe
adresa unchiului meu, nenea Pantelie. Eu mai păstrez de la Virgil doar o ilustrată
din decembrie 1969, cu imagini din Paris, trimisă în plic, cu urări pentru sărbătorile
de iarnă: ”Sărbători senine! Vă îmbrăţişează cu toată dragostea, Virgil Untaru -
Ierunca! Paris, dec. 1969”.
Virgil era un intelectual redutabil, având şi calităţi pedagogice excepţionale,
calităţi de dascăl. Ceea ce spun acum este verificat şi prin faptul că, în timpul anilor
cât a fost găzduit la mătuşa mea - tanti Gica, în schimbul găzduirii s-a ocupat de
copilul ei, Mihăiţă, care era tare ştrengar. Nu se înţelegea aproape deloc cu părinţii.
Iar Virgil, cu metodele lui pedagogice, cu tact diplomatic, l-a format şi l-a ordonat
pentru viaţă, l-a disciplinat, a lucrat cu el temeinic, aşa încât răsfăţatul Mihai
Calcan, acest copil de familie onorabilă, a ajuns un respectabil şi onorabil domn
profesor, urcând până la treapta de director în Ministerul Educaţiei.
În legătură cu Virgil însă am rămas cu o mare nedumerire, cu un mister privind
traiectoria gândirii lui. În studenţie a fost un adept chiar înverşunat al doctrinei
leniniste, pentru ca apoi să devină un convins şi fervent contestatar al politicii
socialiste şi comuniste. Ştiu că în aproape toate vizitele mele la Bucureşti, asistam la
dispute serioase, aprinse între Virgil - ca adept al ideilor şi organizării politice
socialiste şi comuniste -, şi mătuşa mea, care îi ura de moarte pe comuniştii în care
vedea răul cel mai rău din lume. Dispute care nu erau însă răutăcioase, însă ele
căpătau adeseori tonalităţi categorice, chiar cu uşor iz de ironie amară, persiflantă
din partea lui. Dar el avea totuşi o atitudine delicată, diplomatică, pentru a nu
aduce ofense jignitoare doamnei farmaciste, care avea motive temeinice să urască
şi să deteste noul regim spoliator intrat în ţară odată cu… pecinginea roşie. Motivele
erau în primul rând pentru că ”regimul popular” îi naționalizase farmacia și alte
proprietăți pe care le-a trecut în ”deplină proprietate a statului”, fără nici un fel de
despăgubire!
Se pare că Virgil Untaru, plecat dincolo, la studii, a deschis ochii cu uimire, cu
aviditate spre lumea cea adevărată şi şi-a revizuit radical gândirea despre
organizările sociale, despre rânduiala lumii, despre comunismul pe care l-a
combătut apoi energic şi autoritar până la sfârşitul vieţii. Multă vreme m-am
gândit şi încă mă gândesc dacă atitudinea lui de atunci, din vremea studenţiei, era
206
sinceră, dacă aşa percepea cu adevărat doctrina leninistă sau dacă n-a fost cumva
un joc abil pentru a-i determina pe cei din ţară - pe factorii decisivi, desigur -, să aibă
încredere în el, ca redutabil reprezentant al ideilor socialiste şi astfel aceştia să-i
înlesnească şi să-i îngăduie plecarea spre orizonturile largi ale vieţii libere,
democratice. Viaţă pe care, bineînţeles, şi-o dorea orice om cu picioarele pe pământ.
Iar Virgil Untaru - Ierunca era, într-adevăr, un om cu picioarele pe pământ. Şi - mai
ales! -, cu capul pe umeri…
*
Nedumerirea mea în privinţa atitudinii lui procomuniste era alimentată, ca să
zic aşa, de faptul că el, în particular, pleda pentru plecarea din ţară şi realizarea, ca
om, dincolo, oriunde, în sistemul capitalist, unde, chipurile, se manifestă democraţia
în toată splendoarea… Eu aveam un prieten foarte bun, Nichi Topârceanu, din Băile
Govora, care, încă dinaintea războiului, plecase în America, unde tatăl lui, stabilit
acolo cu mulţi ani înainte, făcuse afaceri care-i asigurau o stare socială foarte bună.
Iar Nichi, plecând şi el acolo, stăruia să mă duc şi eu neapărat, că e vorba de o situaţie
foarte rentabilă şi sigură. Eram în tratative cu el să plec şi eu, să mă duc la el, unde îmi
garanta condiţii excepţionale de lucru şi de viaţă, imediat ce voi ajunge acolo…
Ba, chiar mă solicita în mod expres, că are nevoie neapărat, dar neapărat!, de
un om ca mine acolo, pentru afacerea pe care o dezvoltase şi care avea o
perspectivă foarte frumoasă şi sigură. Şi, într-o convorbire de mai lungă durată, de
vreo oră şi ceva, cu el la telefon, stabiliserăm cum să procedez cu plecarea - traseu,
popasuri, tot, tot, în amănunt. Ei bine, acest secret mare şi foarte periculos pentru
mine - era în anul 1946 (!) - i l-am dezvăluit şi lui Virgil, doar lui, în care aveam
toată încrederea. Şi Virgil m-a susţinut, m-a încurajat, ne sfătuiam în taină cum să
fac să iasă bine toată aventura mea de american în devenire. Era chiar încântat de
planul meu, pe care-l vedea ca pe o „şansă extraordinară şi poate unică pentru
realizarea în viaţă”.
Mă pregătisem din toate punctele de vedere. Îmi aranjasem şi un baston
elegant, special, în care introdusesem nişte bani de aur (60 de monede), care ar fi
constituit o bună şi lungă sursă de trai pe tărâmul celălalt al pământului, în cazul că
ratam șansa de a mă realiza acolo imediat, așa cum îmi garanta prietenul Nichi.
Dar, între timp, s-a întâmplat ceva - riscul era enorm de mare şi în cele din urmă am
renunţat definitiv la plecare, în ciuda apelurilor insistente şi disperate ale prietenului
meu american.
Şi, puţin mai târziu, s-a mai întâmplat ceva grav, anume că, după naţionalizarea
din vara anului 1948, Societatea Anonimă a Telefoanelor (Palatul Telefoanelor) a
207
trecut în proprietatea statului. Iar preluarea lui s-a făcut cu tot inventarul, în
amănunt, cu depozitul de materiale, cu arhivă, cu magaziile cu benzile pe care erau
înregistrate convorbirile telefonice, inclusiv, sau mai ales, convorbirile internaţionale!
Convorbiri care, intrate în „grija” şi preocuparea foarte atentă a Siguranţei
Statului, au fost luate la cercetat, dacă nu toate - cine ştie?! -, cel puţin acelea de mai
lungă durată. Între ele au găsit şi convorbirea mea de peste o oră cu prietenul din
America, unde aveam înşirate toate amănuntele în legătură cu planul plecării din
ţară. M-au invitat la Siguranţă. Acolo, primire elegantă, civilizată, discuţii
preliminarii despre una, despre alta, după tehnica de a aduce omul pe şleaul
interesului lor. Mi-am dat repede seama despre ce era vorba şi pentru ce mă
chemaseră, deşi trecuse ceva timp de la acea convorbire. Am recunoscut totul, cu
seninătate, dar nu i-am convins. A trebuit să tot răspund la chemările lor, de câte ori
li se mai năzărea câte ceva. Ani de zile s-a repetat povestea, şi îndeosebi când se
schimbau cei de la Siguranţă, pentru că, cei nou-veniţi, se uitau peste dosarele mai
vechi, iar al meu era unul dintre cele mai suspecte. Aşa că am tot fost chemat şi pus
mereu şi mereu să dau declaraţii peste declaraţii, despre planul meu de plecare. Cu
atât mai mult cu cât era perioada când încă se mai întâmplau incidente cu
partizanii care tot rezistau în munţi, în aşteptarea americanilor! Şi ani şi ani de zile
am spus în acele declaraţii, de fiecare dată, acelaşi lucru: că da, am avut într-adevăr
intenţia să plec, la invitaţia prietenului Cutare (a cărui adresă din America „n-o
ştiam”). Am vrut să plec, fiindcă el îmi oferise o ocazie de foarte mare tentaţie, cu
care la început m-am lăsat amăgit, dar, în cele din urmă, chipurile, convingându-mă
de adevăr, prin noile condiţii de muncă şi de viaţă pe care ni le crea aici noul regim
popular, am renunţat definitiv la plecare şi la orice legături cu prietenul meu
„american”. Îmi recunoşteam şi „regretam uşurinţa condamnabilă cu care m-am
lăsat amăgit de acea invitaţie pe care o luasem de bună credinţă, încântat de
mirajul fermecător, dar fals, al Americii… etc., etc.…”.
În cele din urmă, am fost dat „uitării”, faptul datorându-se şi intervenţiei la
Siguranţă a unor persoane sus-puse, care au depus garanţie pentru mine, ca fiind
un cetăţean intelectual de onoare şi de condiţie foarte serioasă, pe care se poate
conta fără nici un fel de rezervă…

208
Ilustrată din Paris, trimisă de Virgil Ierunca familiei Georgescu – Petre
și Crizantema, la Bucureşti, cu prilejul Anului Nou 1970: Sărbători senine!
Vă îmbrăţişează cu toată dragostea, Virgil Untaru-Ierunca. Paris, Dec. 1969

209
VICTOR GIULEANU -
Rectorul Conservatorului
„Ciprian Porumbescu”

Victor Giuleanu era din satul Giula, comuna Stroeşti – Vâlcea. Petre Georgescu
l-a cunoscut pe Victor la Pojogi, comună vecină Stroeştiului, unde mergea în
vacanţele de vară la moşul său, învăţătorul Constantin Preoţescu, rudă apropiată,
învăţătorul fiind căsătorit cu tanti Lendruşa, o mătuşă a lui Petre Georgescu.
Victor Giuleanu era un copil sărman („micul păstor”), vedea de oile şi caprele

210
învăţătorului şi ajuta şi la unele treburi gospodăreşti, în familia Preoţescu, vecină
cu familia Giuleanu.
Fiind foarte generoşi amândoi şi cunoscându-l pe Victor îndeaproape,
simţindu-i „isteţimea ieşită din comun!”, învăţătorul Preoţescu şi nevasta lui şi-au
dat uşor seama de calităţile extraordinare ale acelui copil, în privinţa inteligenţei,
a talentului, a înzestrării lui cu un „uimitor auz muzical” - cum zicea, minunându-se,
moşul Preoţescu. Erau calităţi de excepţie pentru vârsta lui, calităţi prea
„bătătoare la ochi”, fapt ce a constituit principalul motiv pentru care l-au tratat cu
sentimente părinteşti şi pentru care au hotărât că altă şcoală mai potrivită lui
decât Seminarul de la Râmnicu-Vâlcea nu putea fi. Şi asta, fiindcă aici se învăţa
multă carte şi mai ales multă muzică, ceea ce însemna că aici era locul, aici era
chemarea vieţii acelui copil. Ei i-au îndrumat paşii pe calea învăţăturii şi l-au
ajutat cu tot ce a fost nevoie pentru a răzbi în viaţă. Ei l-au dus cu trăsura la
Râmnicu-Vâlcea, la Seminarul Teologic "Sfântul Nicolae", şcoală de mare prestigiu,
pe care o absolvise şi învăţătorul Preoţescu, cel care avea aici, prin meritele sale
din timpul şcolii şi prin rezultatele de dascăl-model în sat, o lăudabilă „carte de
vizită” şi deci un cuvânt autorizat de garanţie pentru micuţul Victor din Giula.
Aici, la Seminar, Victor Giuleanu s-a remarcat de departe printre cei mai
inteligenţi, mai înzestraţi, mai disciplinaţi și mai sârguincioși elevi. Atunci,
Seminarul "Sfântul Nicolae" din Râmnicu-Vâlcea avea un ansamblu coral foarte
puternic, de peste 100 de membri, format şi condus de eminentul profesor Alecu
Popescu, dascăl apreciat la nivel naţional. Acel ansamblu "de temut" pentru toate
celelalte formaţii similare din ţară, câştiga mai toate competiţiile – festivaluri,
diverse concursuri etc. - organizate în ţară, de unde se întorcea cu binemeritate
premii naţionale, trofee, diplome şi medalii dintre cele mai strălucitoare. Ei bine,
Victor Giuleanu, graţie talentului său muzical fenomenal, se impusese repede şi
ajunsese dirijorul (neoficial, desigur) al acelui ansamblu coral, pe care îl domina şi
îl „strunea” miraculos, cu o forţă de magician. Victor era mic de statură, dar,
profesorul său de muzică, dirijorul Alecu Popescu, îl urca pe un taburet, în faţa
colosului ansamblu, şi de acolo, de la înălţime, cu o baghetă parcă fermecată, Victor
trimitea vraja talentului său spre „supuşii” interpreţi care-l sorbeau şi îl urmau cu
sfinţenie, în totul.
Mândră de o astfel de exprimare în viaţă a lui Victor, familia Preoţescu l-a
susţinut pe tot timpul Seminarului, dar şi mai departe, la Conservator şi
totdeauna când şi unde şi cât a fost nevoie.
Urmându-şi destinul de mare viitor, aşa cum îi prevăzuse „apostolul”
Constantin Preoţescu, Victor Giuleanu a muncit enorm, cu râvnă şi pasiune, cu
dedicaţie exemplară pe un teren extrem de fertil pentru el, terenul care era însăşi
viaţa lui şi care s-a numit, atât de fericit, MUZICĂ!

211
Dar idealul său spiritual nu s-a mărginit numai la muzică. După Seminarul
Teologic de la Râmnicu-Vâlcea şi cursurile universitare ale Conservatorului
„Ciprian Porumbescu” Bucureşti, a absolvit Seminarul Pedagogic Universitar
„Titu Maiorescu” din Bucureşti (1946), după care, surprinzător pentru mulţi
dintre cunoscuţii săi, a abordat cu temeritate un domeniu total străin de muzică -
Facultatea de Drept din Bucureşti, absolvită şi ea cu bine, în anul 1953. Am zis
total străin de muzică, deşi Dreptul are şi el „muzica” lui, dacă luăm în seamă
faptul că multe dintre acțiunile instanțelor judecătorești se încheie cu… ”cântec!”.
De multe ori, vara, când eram în vacanţă la Pojogi, îmi plăcea foarte mult să mă
duc şi eu la câmp cu Victor, cu turma de oi şi capre - îşi aminteşte cu plăcere şi
nostalgie domnul Georgescu Petre. Nu stăteam toată ziua cu el la câmp, veneam
acasă după câteva ore… Imi aduc aminte că eu, ca „băiat de oraş”, nepot al familiei
Preoţescu, mergeam înaintea turmei, pe un cal frumos şi dresat, cal foarte cuminte,
iar Victor mergea pe jos, în urma oilor şi caprelor. El era cu un an şi câteva luni mai
mare ca mine, dar ne înţelegeam foarte bine, deşi eram structuri diferite. Un
exemplu: în timp ce el, „clocotea” de muzică, eu încă resimţeam frisoane şi atunci,
alături de el, când îmi aduceam aminte de păţania grozavă din urmă cu vreo doi-
trei ani, de la prima mea întâlnire cu lecţia de muzică din clasa întâi: notele
muzicale - acele semne ciudate agăţate în fel şi chip pe portativ mi-au curmat
speranţa că le voi putea descifra vreodată înţelesul, şi, într-o disperare fără margini,
am izbucnit într-un plâns în hohote, de nu mă mai putea opri nimeni. Bietul Tică
Ivancu, vărul meu mai mare, student la medicină, care se ocupa de mine cu
meditaţii la toate materiile, câtă răbdare şi înţelegere şi tact pedagogic a cheltuit cu
mine până m-a scos din acea criză teribilă!...
Aici era diferenţa radicală dintre mine şi Victor, dar nici această diferenţă şi nici
aceea care s-ar fi putut crede a fi creată de poziţia socială dintre „micul prinţ” şi
„micul păstor” nu au avut darul de a aşeza o răceală sau o distanţă între noi. Nu,
dimpotrivă. Cu toate astea însă, după episoadele întâlnirilor noastre de la Pojogi,
ne-am văzut destul de rar. De câteva ori, în timpul şcolii de la Râmnic, apoi, ne-am
revăzut la recrutare şi, încă o dată, în timp ce era Rector al Conservatorului de
Muzică „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti. Era până în anul 1970. Atunci i-am
făcut o vizită neanunţată la „împărăţia” lui muzicală, la Conservator, unde era
foarte respectat şi apreciat pentru rezultatele de excepţie pe care le avea pe
tărâmul atât de vast al muzicii, dar şi pe tărâm obştesc, în privinţa dezvoltării şi
dotării, a modernizării instituţiei muzicale de prim rang din România, instituţie
căreia Victor i-a ridicat prestigiul la cote de aleasă cinste şi chiar de invidie în rândul
instituţiilor muzicale din întreaga lume.
La poartă, la Conservator, mi s-a spus că „…domnul Rector nu poate primi pe
nimeni acum, fiindcă tocmai urmează să vină în vizită o delegaţie străină…”.
„Spuneţi-i doar atât: că îl caută Petre Georgescu de la Râmnicu-Vâlcea…”.

212
Ştiam că e foarte ocupat cu tot felul de probleme organizatorice, cu vizite pe
care i le făceau multe celebrităţi muzicale din lumea largă, cu examene de doctorat
pentru tineri din ţară şi străinătate (din Statele Unite ale Americii, din Germania,
din Israel, Grecia şi nu mai ştiu de pe unde…), cu activităţi de jurizare a diverselor
concursuri profesionale la care era solicitat în ţări de redutabilă cultură muzicală şi
câte altele care stau pe capul conducătorului unei astfel de prestigioase instituţii.
Sigur, nu mi-am permis să abuzez şi să-i răpesc timpul care, oricum, nu-i ajungea
niciodată. Dar atunci, la Conservator, ne-am revăzut cu drag, ne-am adus fugitiv
aminte de vremurile de la Pojogi, pe care, desigur, nici el nu le uitase şi m-am
bucurat că s-a arătat şi atunci recunoscător pe viaţă familiei moşului meu
Preoţescu, el fiind și atunci mirat de norocul providenţial de a fi ajuns la această
familie extrem de generoasă, datorită căreia a apucat pe drumul vieţii hărăzite lui,
de Sus. Altfel, cine ştie ce s-ar fi ales de viaţa lui, pe acolo, pe acele mirifice plaiuri de
la Giula-Pojogi, încărcate cu prisosinţă de muzică şi poezie…
Despărţirea a fost cu îmbrăţişări şi cu promisiunea că ne vom mai vedea, că
„trebuie neapărat să ne mai vedem…”.
(În paranteză fie spus, atunci când, acolo, la Conservator, fulguiam amintirile
din copilăria noastră de la Giula-Pojogi, simţind vibraţia înălţimii piedestalului pe
care era aşezat acest deja celebru muzicolog român, am trăit senzaţia de
răsturnare totală a stării noastre existenţiale din urmă cu aproape o jumătate de
veac. Asta, în sensul că, dacă atunci, la Giula, copii fiind, eu mergeam pe cal înaintea
turmei de oi şi capre pe care el - „micul păstor” -, mergând pe jos, o ducea la câmp,
de data asta, la cincizeci de ani distanţă, acolo, la Conservator, eu eram cel care
mergea umil pe jos, iar el era pe cai mari, albi, împărăteşti, cai de basm, înaripaţi şi
împodobiţi cu harnaşamente de aur, cai care-l purtau pe culmile înalte ale
împărăţiei sale muzicale. Aşa mi-a fost dat să mi-l închipui atunci, cu drag, într-o
fulgerare jucăuşă a imaginaţiei mele.
Iar faptul că de data asta eu eram cel care mergea „umil” pe jos, nu mă umilea
nicidecum. Dimpotrivă, mă simţeam extrem de mândru pentru această nouă stare a
existenţei noastre. Pentru înălţimea ameţitoare la care ajunsese Victor…
Aşa am plecat de la el de la Conservator – încărcat cu bucuria de a-l fi aflat pe
Victor Giuleanu pe crestele înalte ale masivului munte al muzicii universale. Un
munte pe care-l urcase pe jos, în timp, cu talent, cu râvnă și cu ambiţie, cu dăruire,
cu pasiune fierbinte şi cu eforturi extraordinare, dar și cu chemare expresă de la
Sfântul Duh. Da, cu pasiune, pentru că muzica a fost pasiunea sa de căpătâi, a fost
credinţa vieţii sale, a fost tonalitatea atât de înaltă şi de vibrantă a existenţei sale…).
*
În perioada celui de-Al Doilea Război Mondial a fost mobilizat ca ofițer de
rezervă, după care a activat ca profesor de muzică, în liceele Gheorghe Lazăr
(1946-1947) şi Matei Basarab (1947-1949) din București. Era aceasta o

213
profesiune de credință, ceva parcă înnăscut, profesiune pe care a slujit-o cu un
devotament și pasiune de dimensiuni fenomenale 17, putem spune. De altfel, cam
în acest sens avea să se și exprime: „Încep cariera de profesor de muzică, de care
mă voi lega pe viaţă şi pe care o voi considera mai ales o vocaţie, o chemare
lăuntrică şi chiar o virtute profesională”.
Urcând mereu cu semeție pe scara valorilor, a devenit profesor universitar,
doctor în muzicologie, membru încă din anul 1962 al Uniunii Compozitorilor şi
Muzicologilor din România - de la care a primit nu mai puţin de şase premii
pentru lucrări ale lui de specialitate - Victor Giuleanu şi-a dezvoltat şi perfecţionat
virtuţile artistice până la dimensiunile excelenţei. O excelenţă exprimată nu numai
în febrila-i şi productiva-i muncă de cercetare şi punere în valoare a fenomenului
muzical, sub semnul harului dumnezeiesc cu care venise pe lume, ci şi în
activitatea de pedagog, de dirijor, de conducător, timp de zece ani, al
Conservatorului Ciprian Porumbescu Bucureşti - vreme în care această
prestigioasă instituţie muzicală a devenit un adevărat „obiect de studiu” pentru
multe dintre celebrităţile muzicale universale. Astfel de celebrităţi veneau ca în
pelerinaj la Bucureşti să vadă şi să dezlege misterul în care lucra acest „arhitect al
învăţământului muzical modern” - cum a fost supranumit Victor Giuleanu. Aici, a
parcurs toate treptele ierarhiei didactice universitare, fiind pe rând, asistent,
lector, conferenţiar, profesor universitar, şef de catedră, decan de facultate, rector
al Conservatorului (1962-1972). Se apreciază pe bună dreptate că această
perioadă a lui de rectorat la Conservator poate fi numită Epoca Victor Giuleanu!
A scris peste 20 de volume de lucrări - tratate de specialitate de spectaculoasă
rigoare ştiinţifică, a avut nenumărate participări la congrese, conferinţe,
comunicări ştiinţifice şi reuniuni de profil din ţară şi din multe capitale şi oraşe
din Europa şi din lume - Paris, Genova, Buenos-Aires, Graz, Dijon, Tunis,
Montreaux, La Plata, Leningrad, Bristol, Tbilisi, Oregon, Viena…
A fost preşedinte sau membru al diverselor jurii de concursuri internaţionale
muzicale de la Rio de Janeiro, Geneva, Sofia, Moscova, Zwickau, Graz (Austria),
Bucureşti şi din alte numeroase centre culturale ale oraşelor lumii.
Vreme de mai bine de zece ani (1970-1980) şi-a pus onorabil în valoare
cunoştinţele şi experienţa sa în cadrul Societăţii Internaţionale de Educaţie
Muzicală de pe lângă Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi
Cultură (UNESCO) - în calitate de director ales în Consiliul de conducere; de şase
ori a fost reprezentant al Concursului „George Enescu” în Consiliul Federaţiei
Internaţionale a Concursurilor muzicale, cu sediul la Geneva, fiind, de asemenea,

17 FENOMENÁL, -Ă, fenomenali, -e, adj. 1. Care aparține fenomenelor, privitor la fenomene, de

natura fenomenelor. 2. (Adesea adverbial) Care posedă o însușire într-un grad atât de mare, încât
provoacă uimire, uluiește; extraordinar. – Din fr. phénoménal.

214
Deputy-Governer în Consiliul de conducere al Institutului Biografic American
(1989), membru al Uniunii Europene a Conservatoarelor şi Academiilor de
Muzică, cu sediul la Bonn (1974) etc., etc.
Dintre numeroasele celebrităţi ale muzicii universale care au venit în
România pentru a-l vedea acasă pe Victor Giuleanu şi a înţelege miracolul produs
în vremea lui la Conservatorul „Ciprian Porumbescu”, notăm aici doar câteva:
Yehudi Menuhin, Aram Haciaturian, Al. Ostrovski, Gunter Bialas, Henry Gagnebin,
Dimitri Rostropovici, Dmitri Kabalevschi, Andre Marescotti, Leopold Stokovski,
Virgilio Mortari, Fritz Mahler, Caspar Cassado, Nadia Boulanger, David Oistrah,
Sergiu Celibidache, Marc Pincherle, Jacques Chailley, Isak Stern, John Lewis…, dar
şi mulţi omologi ai săi - conducători ai unor instituţii muzicale renumite din lume:
Peter Menin - rectorul Academiei de Muzică „Giuillard” din New York, Hans Sittner
- rectorul Academiei de Muzică din Viena, Camille Schmitt - rectorul Conservatorului
din Bruxelles, Andre Ameller - rectorul Conservatorului din Dijon (Franţa)…
În afara atâtor şi atâtor celebrităţi muzicale din întreaga lume care l-au vizitat
pe Victor Giuleanu la Conservator, pe lista marilor personalităţi internaţionale
care s-au arătat interesate de fenomenul Giuleanu de la Ciprian Porumbescu din
România se înscriu şi numele Doamnei de Fier Margareth Tatcher – Prim-
ministru al Marii Britanii, precum şi cel al regizorului italian de film, Vittorio de
Sica - nume care înalţă, şi ele, prestigiul muzicologului român pe atât de înalte şi
semeţe piscuri ale celebrităţii.
Să notăm şi câteva dintre titlurile internaţionale de prestigiu cu care Victor
Giuleanu a fost onorat pentru meritele sale ştiinţifice: „Doctor Honoris Causa”,
acordat de Fundaţia Universitară Internaţională din Missouri (Statele Unite)
pentru realizările deosebite în domeniul pedagogiei muzicale (1990), „Om al anului
1991” - Centrul Biografic International din Cambridge, Anglia; „Om al anului
1992” - Comitetul de Cercetări al Institutului Biografic din Raleigh, Statele Unite ale
Americii; Medalia „Rameau” conferită de Academia de Muzică din oraşul Dijon
(Franţa), pentru promovarea relaţiilor cultural-muzicale româno-franceze (1977)…
Ca binemeritată recunoaştere naţională, muzicologul Victor Giuleanu a fost
distins cu înalte ordine, premii şi medalii: Premiul Ministerului Învăţământului
pentru activitate ştiinţifică deosebită (1963); Ordinul „Steaua României” clasa
a III-a pentru contribuţii la dezvoltarea învăţământului muzical superior
(1971); Diploma de Excelenţă acordată în noiembrie 1999 de către Senatul
Universităţii „Spiru Haret” şi conferirea numelui „Victor Giuleanu”, Facultăţii
de profesori de muzică a acestei Universităţi; Titlul de „Doctor Honoris Causa”
al Universităţii „Spiru Haret” din Bucureşti (2004), „Cetăţean de onoare” al
municipiului Râmnicu-Vâlcea pentru întreaga activitate în domeniul artistic şi
pedagogic (20 aprilie 2000); atribuirea numelui „Victor Giuleanu” Liceului de
Artă Râmnicu-Vâlcea (31 ianuarie 2012)…

215
L-AM CUNOSCUT PE MAESTRUL VICTOR GIULEANU

Labor omnia vincit improbus 18

Întâmplarea a făcut ca viaţa mea adultă să fie marcată de personalitatea


profesorului Victor Giuleanu (1914 - 2006), care s-a aflat mulţi ani în funcţii de
conducere în învăţământul muzical superior. Prezenţa sa mi-a influenţat evoluţia,
de multe ori fără să ştie, uneori fără să vrea. Îl întâlneam pe holurile conserva-
torului bucureştean, în perioada 1960 – 1962, dumnealui fiind decan al facultăţii
„teoretice”, iar eu, studentă la pian, la cealaltă facultate, „de instrumente şi canto”.
Mă impresiona prin ţinuta foarte dreaptă, prin stilul oficial pe care îl arbora în
egală măsură în relaţiile cu studenţii sau când lua cuvântul la desele şedinţe şi
adunări generale care aveau loc în instituţie. Printre zecile de „cuvântători”
înflăcăraţi, unii chiar vehemenţi, maestrul Giuleanu făcea figură aparte, în sensul
că era rezervat, civilizat, succint şi îşi păstra cumpătul în discursuri (ceea ce nu
era uşor, dată fiind febra „revoluţionară” care-i stăpânea pe îndrumătorii
ideologici din epocă).
În deceniul 1962 – 1972, când domnia sa a fost rectorul conservatorului,
drumurile ni s-au intersectat cu mult mai des. Ca studentă în ani terminali,
observam că-l preocupă îndeaproape procesul de învăţământ. Ne pomeneam
mereu cu dânsul în sala de studiu, în control la cursuri, la bibliotecă sau în
cabinetul de audiţii. Venea adesea la recitalurile şi concertele noastre, iar la final
primeam aprecieri, critici, chiar felicitări dacă era cazul. După anul 1964, când am
absolvit studiile şi am fost repartizată ca asistent acompaniator la clasa de lied,
atunci înfiinţată, a maestrului Nicolae Secăreanu, am simţit şi mai puternic
monitorizarea sa. Aveam o activitate publică susţinută, clasa dădea în fiecare
semestru cel puţin un recital, în care se produceau toţi studenţii cântăreţi din anul
IV. Repertoriul era enorm, cerinţele de mare performanţă. Rectorul era prezent la
fiecare seară de lied, iar după concert aveam cu toţii parte de observaţii la obiect.
Ne privea cu ochi critic, sub toate aspectele prezenţei scenice şi nu ierta nimic din
ceea ce nu era în ordine. În general, era preocupat de toţi tinerii asistenţi, dorea ca
ei să-şi formeze un stil profesoral şi „să nu se confunde cu masa de studenţi”,
după cum obişnuia să ne spună. Recitalurile noastre aveau loc îndeobşte la sala
Dalles, studioul de operă fiind supraaglomerat cu spectacole şi concerte, iar sala
„George Enescu” aflându-se încă în construcţie. Concomitent se desfăşura
proiectul de supraetajare cu patru nivele a clădirii centrale, aşa numitul bloc B.
Deşi era în continuare un şef sobru care nu comenta şi nu se plângea, ştiam cu
toţii că sunt probleme, că rectorul se luptă cu şefii cei mari ca să obţină finanţări şi
18 Vergiliu, Georgica, I, 145: Munca necurmată învinge orice piedică (traducere din limba latină).

216
ca să asigure continuitatea lucrărilor de construcţie. Mult mai târziu am aflat că a
avut îndrăzneala să le forţeze mâna într-un mod ingenios, prin care a primit
fondurile necesare pentru ultimele amenajări. Am făcut mult haz când am aflat că
o delegaţie importantă de partid şi de stat, invitată la un concert de gală al
orchestrei şi corului studenţilor a asistat în picioare, timp de o oră, la eveniment,
fiindcă nu existau fotolii în sală. Foarte curând după aceasta, s-au găsit banii
ceruţi, iar fotoliile au fost instalate în mare viteză. Am apreciat cum se cuvine
împrejurarea, deoarece rectorul nostru făcuse un gest de curaj. Universitatea
Naţională de Muzică din Bucureşti se bucură şi astăzi de aceste spaţii vitale, fapt
pentru care cred că îi datorăm un gând de recunoştinţă.
Pe plan profesional, a impus rigoare, punctualitate, exigenţă. A fost un
organizator minuţios, dar şi cu viziune largă. A întreţinut relaţii de comunicare cu
o mulţime de conservatoare şi instituţii muzicale din lume, ceea ce era atipic într-o
epocă de închidere între graniţe, aşa cum impunea politica oficială. Au venit în
conservator oaspeţi iluştri, mari artişti şi conducători de instituţii muzicale, care
erau primiţi aici cu mare fast. În contrapartidă, rectorul era invitat pe toate
continentele. Cred că a fost cel mai „călător” dintre toţi conducătorii pe care i-a
avut şcoala noastră. Şi ce mult îi plăceau aceste vizite! Pe lângă pavoazarea
obligatorie, aşa numita propagandă vizuală „canonică” a P.C.R., panouri aflate la
vedere expuneau permanent imagini din aceste peregrinări, cu decoraţiile şi
diplomele pe care le primea, cu discursuri encomiastice etc. Priveam şi ne
minunam, simţeam cumva că şi noi călătorim, măcar prin reprezentare. Două
teme străluceau, ilustrate pe pereţi: aceste poveşti glorioase din depărtări ale
rectorului şi premiile internaţionale obţinute de studenţii de la secţia Canto. Erau
multe, şi unele, şi celelalte!
Cât priveşte aspectul ştiinţific şi didactic al muncii în conservator, Victor
Giuleanu era foarte exigent. Ne cerea participarea cu studii serioase la sesiunile
ştiinţifice anuale. El însuşi era exemplu de pregătire permanentă. Se ţinea la
curent cu toate noutăţile şi a demonstrat în decursul carierei de profesor de
teorie şi solfegiu o capacitate remarcabilă de a se înnoi, de a se documenta la zi.
Prin relaţiile internaţionale stabilite, datorită deselor călătorii în străinătate, se
informa cu toate noutăţile importante care apăreau în domeniul muzicologiei.
Astfel, în timp, a înzestrat biblioteca institutului cu cărţi, tratate, materiale
documentare de mare valoare, la care aveam acces cu toţii. Bibliografiile care
însoţeau propriile sale lucrări erau surse importante de cunoaştere pentru
cadrele didactice tinere, care erau lipsite de alte posibilităţi legale de cunoaştere a
noutăţilor din specialitate sau de dreptul la călătorii pentru informare şi studii. A
elaborat o serie de cărţi care au devenit repere în domeniile de cercetare
abordate. Rodul cel mai important al cercetărilor şi experienţei sale este, fără
îndoială, Tratatul de teoria muzicii, Editura Muzicală, Bucureşti, 1986, care

217
rămâne şi astăzi o lucrare de referinţă în activitatea muzicienilor români. Şi-a
construit acest OPUS MAGNUM treaptă cu treaptă, cu silinţa şi răbdarea furnicii.
Finalul rectoratului său s-a consumat într-o atmosferă tensionată, întreţinută
de veleitarii ahtiaţi să-i ocupe funcţia. A fost mare agitaţie şi un scandal răsunător.
„Forurile” au tranşat, ca de obicei, problema, prin impunerea unui candidat
surpriză. A fost adus ca rector Petre Brâncuşi, iar maestrul s-a retras cu demnitate,
rămânând până la pensionare, în 1985, şeful catedrei teorie/dirijat/pedagogie.
Apoi a lucrat ca profesor asociat la aceeaşi catedră, cu tactul, răbdarea şi corectitu-
dinea care-l caracterizau.
Revoluţia din 1989 i-a adus lui Victor Giuleanu, aflat deja la vârsta venerabilă
de 75 de ani, perspective excepţionale de activitate. Mai întâi a devenit
conducător de doctorat la conservatorul bucureştean, unde tocmai se înfiinţase
instituţia doctorală în muzică. Apoi a fost invitat de Aurelian Bondrea, fostul
director al direcţiei de cadre din Ministerul Învăţământului, ca în noul imperiu
universitar întemeiat de acesta, universitatea particulară „Spiru Haret”, să creeze
facultatea de muzică.
În perioada respectivă i-am devenit doctorandă. În această calitate, pot afirma
că a fost cel mai discret îndrumător din lume. Nefiind specializat în domeniul meu
de cercetare, m-a lăsat să lucrez cum am crezut că trebuie, a vegheat cu atenţie să
nu fac greşeli de strategie sau de redactare. Din poveţele sale am reţinut cum
câteva exemple muzicale potrivit alese pot înviora pagina unui text teoretic,
căruia îi atenuează ariditatea. De asemenea, era de părere că e foarte bine să
plasezi la începutul şi la sfârşitul unui studiu sau eseu, dacă se poate, câte un
dicton latin selectat cu grijă. Pe parcursul anilor de doctorat, m-a încurajat şi m-a
sprijinit atunci când îmi era greu. Cred că am făcut împreună un lucru bun, fapt
pentru care îi sunt şi acum recunoscătoare.
În anii din urmă, demonstra o capacitate de efort atipică pentru vârsta sa şi
pentru suferinţele care nu l-au ocolit. Întrebat odată de un coleg mai tânăr cum se
explică ritmul atât de alert al activităţilor, maestrul l-a privit cu un aer şugubăţ şi
i-a răspuns: „Doar n-o să stau acasă şi să citesc ziare!”
Ca fondator al primei facultăţi particulare de muzică din România, pot să
spun că am văzut de aproape cum a creat din nimic o structură viabilă şi
funcţională care, la pornire, a avut rostul de a recupera numeroşii profesori de
muzică din ţară cu studii incomplete sau fără nici o calificare. Mulţi oameni cu
biografii profesionale deformate, distorsionate în vechiul regim politic şi-au găsit
rezolvarea studiilor superioare prin această formulă. În ţară era o nevoie acută de
profesori de muzică, peste trei mii de posturi din şcoli fiind ocupate de persoane
fără calificare în acest domeniu. Am primit şi eu, ca şi ceilalţi doctoranzi ai
maestrului, invitaţia insistentă de a colabora, în regim de plată cu ora, la noua
facultate. Am socotit că trebuie să fac un gest de loialitate şi m-am dus. Am lucrat

218
acolo până când maestrul a închis ochii, în anul 2006. Nu regret experienţa
didactică pe care am trăit-o cu acest prilej. A fost o participare foarte interesantă
prin care am cunoscut mai îndeaproape starea sistemului de învăţământ muzical
din România şi am înţeles cum îl pot servi mai eficient. Sunt de părere că, dacă
ulterior la facultatea de muzică „Spiru Haret” calitatea procesului de învăţământ
s-a depreciat, dacă s-au făcut excese în privinţa numărului de studenţi admişi, din
lăcomie, aceste derapaje nu-i pot fi imputate primului decan. El a continuat să fie
şi acolo un promotor al şcolii temeinice, de nivel înalt, cu o ţinută universitară
adevărată. Cei mai buni dintre studenţii săi de la „Spiru Haret” l-au înţeles, l-au
admirat, l-au iubit şi i-au urmat cursurile cu veneraţia pe care o merita. Câţiva
dintre aceştia au devenit cadre didactice valoroase în sistemul românesc de
educaţie muzicală instituţionalizată. Iată mărturia unei astfel de absolvente.
Doamna profesoară Mariana Paraschiv spune: ”Maestrul Giuleanu ne prezenta
istoria muzicii ca pe o poveste de viaţă. Ne vorbea în cuvinte simple şi pline de
conţinut, grele de informaţie şi de trăire personală. Simţeam o căldură
binefăcătoare în preajma sa, iar această căldură era la fel de puternică pe cât de
mare era respectul ce i-l purtam”. 19 E drept că anii senectuţii i-au adus
maestrului un plus de căldură şi delicateţe în comunicare, comparativ cu
perioada rectoratului său la Conservator.
Aşadar, ce am învăţat de la maestrul Giuleanu, pe parcursul unui lung traseu
profesional, pe care, poate, fără să ştie, mi l-a influenţat profund? Câteva reguli de
la care să nu mă abat în chestiuni administrative, dar şi în activitatea didactică:
atunci când ai o funcţie de conducere, să respecţi cu sfinţenie legile, ordinele,
regulile, ierarhia, cadrul organizatoric stabilit; să fii ataşat de instituţie cu toată
angajarea sufletească, dar să nu laşi să se vadă acest lucru; să te străduieşti să fii
drept şi nepărtinitor, să măsori faptele oamenilor cu onestitate; să-ţi respecţi
colaboratorii; să-ţi stimezi, să-ţi iubeşti şi să-ţi sprijini studenţii; să te baţi fără
odihnă pentru cauza şcolii muzicale româneşti, să aperi demnitatea corpului
profesoral şi prestigiul instituţiei de învăţământ; să menţii permanent o comunicare
de calitate superioară cu lumea şcolii, cu comunitatea profesională pe plan naţional
şi internaţional, să fii deschis faţă de segmentele „nemuzicale” ale sistemului
educaţional, pe care să încerci să le „contaminezi” cu muzică; să lupţi pentru o
atitudine civilizată a societăţii faţă de statutul cadrului didactic; să munceşti fără
oprire, atât timp cât ai zile de la Dumnezeu.
De-a lungul unei epoci întregi, împreună cu mulţi alţi colegi de studii şi de
serviciu, l-am perceput pe acest profesor universitar ca pe un adevărat
monument în viaţă. Nimeni dintre noi nu s-a gândit la procesul formării sale. Nu
ne-am imaginat vreodată faptul că provenea de undeva, că avusese o copilărie, o
tinereţe, un drum al carierei, plin de evenimente. Iată că abia foarte de curând am
19 Paraschiv, Mariana, Maestrul Victor Giuleanu, ms., Bucureşti, 2012.

219
intrat în posesia unei cărţi care furnizează informaţii importante din această
epocă. În lucrarea Amintiri din război. Amintiri din viaţă, cărturarul vâlcean
Gheorghe Stancu adună o serie de fragmente memorialistice rezultate în urma
convorbirilor cu veteranul de război Petre Georgescu. 20 Aceste amintiri dau cărţii
valoarea de document şi de instrument important pentru cunoaşterea şi
înţelegerea vieţii unor mari personalităţi din perioada celui de Al Doilea Război
Mondial. Spre surprinderea noastră, întâlnim aici un portret emoţionant al
tânărului Victor Giuleanu. Venerabilul erou de război Petre Georgescu povesteşte
cum l-a cunoscut la vremea copilăriei, în vacanţele de vară petrecute la o rudă
apropiată a sa, învăţătorul Constantin Preoţescu, în comuna vâlceană Pojogi.
Victor, copil sărman din satul învecinat Giula (de aici, numele Giuleanu), comuna
Stroeşti, „vedea de oile şi caprele învăţătorului şi ajuta la unele treburi
gospodăreşti, el fiind găzduit acolo, la familia Preoţescu” 21. Învăţătorul i-a
cunoscut „isteţimea ieşită din comun” şi uimitorul auz muzical, calităţi rare care
au făcut ca „micul păstor” să fie ocrotit şi sprijinit să meargă mai departe, la
Seminarul Teologic „Sfântul Nicolae” din Râmnicu-Vâlcea. Aici s-a remarcat ca
unul dintre elevii cei mai inteligenţi, talentaţi şi disciplinaţi. S-a distins mai ales
pentru felul spectaculos în care a ştiut să lucreze cu ansamblul coral al
seminarului, realizând numeroase concerte de succes. Şi-a dobândit astfel un
prestigiu deosebit, devenind o celebritate locală. Susţinut în continuare de familia
Preoţescu, tânărul muzician a intrat la Academia Regală de Muzică şi Artă Dramatică,
viitorul Conservator „Ciprian Porumbescu”. După absolvirea acestuia, a urmat
Seminarul Pedagogic Universitar „Titu Maiorescu” din Bucureşti, finalizat în
1946, iar ulterior a urmat cursurile Facultăţii de Drept din Capitală, pe care le-a
terminat în anul 1953. Prietenia legată în timpul verilor de la Pojogi a continuat,
cei doi colegi s-au mai întâlnit, ce-i drept, din ce în ce mai rar, dar şi-au păstrat o
amintire caldă, plină de nostalgie. Din textul memorialistic se desprinde
admiraţia povestitorului pentru înzestrările native ale celui evocat, precum şi
pentru caracterul său dârz, pentru perseverenţa şi puterea sa de muncă ieşite din
comun. Se conturează astfel un model impresionant care ne prezintă o poveste
de succes: iată un copil lipsit de mijloace materiale şi de un mediu familial
stimulator reuşind, prin propriile forţe, ajutat de un învăţător vizionar şi filantrop,
să-şi asigure un parcurs educaţional adecvat, urmat de o carieră profesională şi
administrativă de excepţie. Din această perspectivă mai amplă asupra formării
personalităţii sale puternice, suntem îndemnaţi să preţuim şi mai mult sentimentul
de recunoştinţă pe care, după cum aflăm din cartea de memorii, maestrul Giuleanu

20 Stancu, Gheorghe, Amintiri din război, Amintiri din viaţă, Ed. a II-a, revăzută, Ed.
Conphys, Râmnicu-Vâlcea, 2013.
21 Op. cit., p. 230.

220
l-a nutrit mereu pentru îndrumătorii şi sprijinitorii de care a beneficiat. Setea de a
cunoaşte, de a se autodepăşi l-a îndemnat să parcurgă nu o singură facultate, ci
trei, ceea ce i-a asigurat o instruire superioară complexă. Astfel ne putem explica
mai bine forţa vizionară a activităţii sale ulterioare, tendinţa de a obţine
recunoaştere internaţională pentru instituţia pe care o conducea.
Victor Giuleanu a avut, fără îndoială, vocaţie de ctitor. El a creat şi a consolidat
instituţii de succes. A clădit sediul Universităţii Naţionale de Muzică de astăzi,
precum şi Facultatea de Muzică a Universităţii „Spiru Haret”, a elaborat şi publicat
tratate fundamentale de teoria muzicii. A crescut generaţii de artişti şi profesori,
a îndrumat teze de doctorat până după vârsta de 90 de ani, a reuşit să imprime o
ţinută respectabilă membrilor comunităţii academice muzicale. Însăşi prezenţa
sa fizică inspira o astfel de ţinută. Silueta dreaptă şi mersul zvelt pe care le-a
păstrat până în ultimele luni de viaţă, chiar dacă acum se ajuta cu bastonul,
gesturile studiate, vorbirea măsurată, pe un ton scăzut, dar foarte clară, toate
acestea aduceau un accent de sobrietate reţinută, de oficiere, potrivit cu mediul
universitar pe care s-a străduit cu perseverenţă să-l cultive în şcoala muzicală. Ca
şef de instituţie, a fost adesea sever şi solemn, dar s-a străduit să acţioneze riguros
şi să judece cu dreptate.
În ultima zi de viaţă, a mers la facultate, unde şi-a ţinut cursul de dimineaţă. La
plecare, cu un zâmbet fericit, care-i lumina figura, i-a spus colegei noastre,
întâlnită pe hol: ”Gabriela, am avut un curs foarte frumos!”. A mers acasă
mulţumit, s-a aşezat pe canapea şi a închis ochii pentru totdeauna.22 După
dorinţa proprie, a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Cernica de lângă
Bucureşti.
Acum, când se află dincolo de bine şi de rău, din bronzul amintirilor adunate
în zeci de ani de comunicare se conturează un monument impunător şi plin de viaţă.
Non omnis moriar 23

Prof. univ. dr. Lavinia Coman

NOTĂ: Iată, aprecieri la superlativ, pe toate coordonatele vieții și activității de


profesor și de Om, de pedagog și ctitor de ”școală nouă, modernă”, toate aceste calități
purtând cu onoare numele Victor Giuleanu! Dascăl și cetățean de înaltă și nobilă
factură profesională și civică, profesorul, pedagogul și Omul Victor Giuleanu poartă
aureola unui monument iluminat în culori calde, pe fond muzical reconfortant, care
mângâie ochiul, urechea și sufletul auditorilor/privitorilor.

22 Gabriela Munteanu, mărturie orală, Bucureşti, 7 aprilie 2014.


23 Horaţiu, Ode, III, 30,6: Nu voi muri de tot (traducere din limba latină).

221
Cel mai sonor și luminos ecou l-am primit de la distinsa doamnă prof. univ. dr.
Lavinia Coman, de la Universitatea Națională de Muzică București, care i-a fost
doctorandă, în vremea când maestrul Victor Giuleanu era Rectorul Conservatorului
”Ciprian Porumbescu”. Este vorba aici despre un monument, un edificiu desăvârșit al
cinstei, al modestiei, al corectitudinii, profesionalismului și umanismului în cea mai
înaltă și curată dimensiune a lor. Un edificiu al demnității, al onoarei unui om de
amplitudine universală.
Cu astfel de imagine înălțătoare am rămas despre marele maestru vâlcean Victor
Giuleanu în urma ecourilor admirative trimise de cititori de diferite categorii sociale,
după ce au savurat materialul ”memorialistic” inedit despre fostul Rector al
Conservatorului „Ciprian Porumbescu”, material publicat în cartea subsemnatului,
Amintiri din război – Amintiri din viață, ediția a II-a, apărută în anul 2013.
Și totuși, au fost și câțiva cititori, altminteri avizați, intelectuali din comuna
Stroești – Vâlcea, care au apreciat și aplaudat și ei la modul cinstit meritele
profesionale ale consăteanului lor, dar, totodată, spre marea mea surprindere și
dezamăgire până la stupefacție, mi-au semnalat ceva ciudat, straniu, 24 zugrăvindu-
mi în culori dintre cele mai stridente chipul maestrului Giuleanu, care, ziceau ei, deși a
ajuns celebru în lumea muzicii mondiale, și-a atras disprețul oamenilor locului, prin
atitudinea sa de om care, ”plecat de acasă din condiții grele de viață și ajuns mare de
tot la București și în lumea întreagă, deci după ce s-a boierit, chipurile, a uitat cu
desăvârșire de unde a plecat și, în modul cel mai rușinos posibil, n-a vrut să mai știe
de oamenii satului, de neamurile sale și chiar de familia din care a plecat! Din cei 92
de ani pe care i-a trăit, în ultimii 50 și ceva de ani n-a mai trecut niciodată pe la casa
părintească, prin satul natal, de care n-a mai vrut să știe!…”.
Bomba aceasta cu efect întârziat și dezastruos, prezentată de cei câțiva oameni ai
satului care îl repudiau 25 pe maestrul Victor Giuleanu m-a bulversat, a făcut ca acel
edificiu măreț al maestrului, cu care defilam radios și cu mândrie în sinea mea, să se
năruie cu un zgomot asurzitor, turbulent, cu ecouri ce reverberau dureros și confuz
în sufletul meu. Ce contradicție flagrantă între formă și fond!, mi-am zis. Nu mi-am
putut însă închipui așa ceva și refuzam să înțeleg și să accept o astfel de imagine
depreciativă despre atât de impozantul stăpân al imperiului muzical universal!
Aceasta, pentru că oamenii cu adevărat mari din latura spiritului sunt în general
oameni educați, generoși, mărinimoși, demni, foarte modești, cu respect față de

24 STRÁNIU, -IE, stranii, adj. (Adesea adverbial) Care iese din comun, care șochează prin aspect,
manifestări etc.; neobișnuit, ciudat, bizar. – Din it. stranio.
25 REPUDIÁ, repudiez, vb. I. Tranz. A respinge, a nu mai recunoaște pe cineva sau ceva; a îndepărta, a arunca, a

alunga, a desconsidera, a renega. ♦ A renunța la o moștenire sau la un legat. [Pr.: -di-a] – Din fr. répudier. (Dex)

222
semeni și față de valorile materiale și morale, gata oricând să ajute dezinteresat pe cei
aflați în nevoie… Cu atât mai mult pe cei din familia căreia îi aparțin! Așa mi-l
imaginam pe maestrul Giuleanu…
Bântuit de acea contradicție flagrantă pe care n-o puteam nici înțelege, nici
accepta, pentru împăcarea sufletului meu, am plecat din nou la Stroești, în satul Giula
al maestrului, să caut și să aflu direct de la sursă adevărul curat despre săteanul
Victor Giuleanu – strălucitul muzicolog român apreciat la superlativ în țară și peste
tot în lume.
Era luna octombrie 2013, la puțină vreme de la apariția celei de-a doua ediții a
cărții Amintiri din război – Amintiri din viață, în care îl prezentam, de la tinerețe/pân’la
bătrânețe/ leru-i ler, și pe maestrul Victor Giuleanu – un episod inedit, care a stârnit
printre oamenii de la Stroești atât aprecierea pentru meritele incontestabile ale
maestrului, cât și un soi de indignare - deferentă, 26 totuși -, a consătenilor lui.
Am găsit-o acasă la Giula pe doamna Nela Filip – nepoata după mamă, a
maestrului. Mică la stat, dar încă zveltă, dezinvoltă, 27 foarte simpatică și jovială,
departe de a-și fi trădat vârsta de 83 de ani, doamna Nela fusese factor poștal ”toată
viața” și, la fel, ”toată viața” activase ca membră de bază a echipei locale de dansuri
populare cu care a participat la diverse manifestări cultural-artistice prin țară. Era
apreciată și respectată de săteni, distingându-se prin firea ei prietenoasă,
comunicativă, dar și prin fibra artistică din filonul artei populare tradiționale - parte
din zestrea ancestrală 28 moștenită din familie.
Odată creată atmosfera colocvială, i-am spus că vreau și o rog să discutăm câte
ceva despre unchiul său, profesorul Victor Giuleanu, moment în care chipul ei, vesel și
luminat până atunci, a căpătat brusc o stare umbrită de un oftat ce răzbătea
dinăuntrul ființei sale. Atinsesem o rană veche de câteva decenii bune, rămasă acolo
în suflet și necicatrizată încă. Am scos cartea de Amintiri, i-am dăruit-o cu dedicație și
i-am arătat materialul despre unchiul Victor, cu poza lui pe jumătate de pagină. I-am
văzut ochii doamnei Nela umezi și i-am simțit gura încleștată și inima strânsă.
Mângâia poza ca pe un odor tare scump, trecându-și degetele într-o parte și alta peste
chipul lui, privind undeva foarte departe în timp și sărutând poza de pe hârtie ca pe o
ființă dragă, vie. ”Nenea-unchiu, nenea-unchiu Victor…”, șoptea ea într-un registru
tainic. Așa-i zicea, așa apucase să-i zică de când era copilă: ”nenea-unchiu Victor”.
Intrând apoi în subiect, am întrebat-o dacă e adevărat că ”nenea-unchiu” n-a mai

26 DEFERENT sf / Pl: ~țe / E: deferent, ~ă ~rant / Pl: ~nți, ~e / E: fr déférent, lat deferens, -ntis] 1 Plin de

respect. 2 .Plin de stimă. 3. Care are o considerație deosebită. 4. Condescendent. 5. Binevoitor. fr déférence] (Dex)
27 DEZINVÓLT, ~Ă a 1 (D. oameni) Care se comportă natural Si: neafectat, neprefăcut, (liv) nonșalant,

(înv) prostatic, simplu, spontan. 2 (D. acțiuni, manifestări etc. ale oamenilor) Care se produce cu o ușurință
firească Si: necăutat, nesilit, nestudiat. (Dex)
28 ANCESTRÁL, -Ă, ancestrali, -e, adj. Ereditar, strămoșesc. – Din fr. ancestral.

223
trecut prin sat și pe la familie în ultimii lui 50 și ceva de ani de viață. ”Da, e adevărat, e
foarte adevărat, dar nu știe toată lumea satului ce s-a întâmplat în familia noastră:
”Nenea-unchiu Victor era profesor universitar la Conservatorul Ciprian Porumbescu
din București când eu am terminat liceul și mama ținea morțiș, cerându-i categoric,
să mă ia la București și să mă bage la facultate, la Conservator. Eu nu-mi doream așa
ceva, fiindcă simțeam că nu sunt eu de Conservator, nu mi se potrivea mie o așa
facultate, o așa specializare înaltă. Dar mama, nu și nu, că trebuie să mă bage acolo,
neapărat, unde să se ocupe el de mine și să mă facă mare artistă de scenă! Că atâta
nepoată are și el și nu e în stare să se ocupe să-i dea și ei un drum ca lumea în viață?!
De gura mamei, m-a luat la el la București, săracul, să mă pregătească pentru examen.
Mi-a luat și profesor de pian, pentru meditație, dar eu nu pricepeam nimic, plângeam
toată ziua și-i spuneam lu’ nenea-unchiu și vedea și înțelegea și el și domnu’ profesor
de pian că nu pot, nu e de mine așa ceva. N-aveam nici un fel de chemare pentru așa
facultate. În sfârșit, a încercat săracu’ unchiu în toate felurile, dar n-a mers, că n-avea
cum să meargă. Nici nu m-am dus la examen, că mi-era și rușine să mă duc eu așa, o
fată de la coada vacii, la Conservator!
Când m-a adus înapoi acasă cu rezultatul pe care mama nu putea să-l accepte nici
în ruptul capului, mama, biata de ea, a luat foc. Sărmana mamă, îmi pare și rău de ea,
că n-a putut să înțeleagă și să accepte adevărul că era prea mare și nepotrivită acea
căciulă pentru capul meu! A făcut un scandal ca la ușa cortului. Degeaba a încercat
unchiu să-i explice frumos cum stăteau lucrurile, că poate rezolvăm altfel… Degeaba,
că mama a refuzat categoric orice explicație. Atunci i-a strigat să plece, să nu-l mai
vadă niciodată, să nu mai audă de el și să nu mai calce pe la noi prin bătătură câtă
viață o mai avea, că ea nu-l mai recunoaște nici de frate, nici de nimic. Fiindcă asta ești
pentru mine: un mare nimic!... Un străin care se rușinează cu nepoată-sa lângă el și câte
și mai câte nu i-a strigat mama, în supărarea ei care i-a tulburat grav întreaga viață!...”.
Iar maestrul Victor Giuleanu, spășit și îndurerat, a înțeles în cele din urmă că
trebuie să se supună verdictului 29 aruncat de sora sa la moment de mânie maximă și a
plecat în lumea lui, cu o grea povară de suflet, o lume de-acum fără cea din care plecase și
după care a tânjit toată viața…

29 VERDÍCT, verdicte, s. n. Fig. Hotărâre, opinie definitivă, care nu admite contrazicere. – Din fr. verdict.

224
Salvarea
BIBLIOTECII
SEMINARULUI TEOLOGIC „SFÂNTUL NICOLAE”
de la distrugere

Odată cu instaurarea noului regim politic în România, după 23 august 1944, a


început, după modelul sovietic, prigoana asupra a tot ceea ce reprezentase
burghezo-moşierimea, adică duşmanii de moarte ai poporului. Oameni de ştiinţă
şi cultură, oameni politici de seamă, demnitari de anvergură internaţională, care
făcuseră istorie în România şi în lume, cadre universitare de înaltă ţinută
intelectuală, scriitori şi poeţi de prestigiu, savanţi, cercetători în diverse domenii
ale vieţii noastre ştiinţifice, economice, culturale, au îndurat chinuri inimaginabile
în groaznicele închisori de reeducare (ca să nu le zică de exterminare!) de la
Piteşti, de la Jilava, Aiud, Sighet, Poarta Albă, Gherla, de pe infernalul şantier al
Canalului Dunăre-Marea Neagră, mulţi dintre ei găsindu-şi sfârşitul în tortúri
groaznice, insuportabile, în acele locuri în care s-au scris unele dintre cele mai
dureroase, cele mai însângerate pagini ale istoriei noastre.
Se punea problema epurării întregii societăţi, a curăţirii ei de elementele
periculoase pentru noul regim. Şi una dintre cele mai importante şi productive
metode în acest sens a fost cea a eliminării elitei intelectuale a ţării şi a surselor de
alimentare a ideilor burghezo-moşiereşti, rudimentare. Au fost epurate, între
altele, şi bibliotecile, librăriile, depozitele de carte din care au fost scoase şi
distruse, arse în pieţe publice opere de valoare excepţională, ale unor scriitori şi
poeţi, oameni de ştiinţă şi savanţi de mare prestigiu, lucrări care trebuia să
dispară pentru totdeauna din conştiinţa naţională, pentru că otrăveau sufletele
celor ce aveau să formeze de acum o societate nouă…
Între anii 1945 - 1950, în baza unor condiţii riguros şi drastic impuse de
URSS, au fost interzise peste 10.000 de titluri de cărţi şi încă alte numeroase
publicaţii care conţineau, chipurile, idei fasciste, potrivnice ideologiei comuniste,
şi, prin urmare, păguboase, dăunătoare relaţiilor noastre cu Naţiunile Unite, dar
mai ales cu Uniunea Sovietică. La 2 mai 1945, Regele Mihai I dădea Decretul-Lege
nr. 364, pentru retragerea unor anumite publicaţii periodice şi neperiodice,
reproduceri grafice şi plastice, filme, discuri, medalii şi insigne metalice, reglementând
astfel, din punct de vedere juridic, aplicarea articolului 16 din Convenţia de
Armistiţiu încheiată cu Naţiunile Unite (Uniunea Sovietică), unde, între altele, se
prevedea şi că Tipărirea, importul şi răspândirea în România a publicaţiilor
periodice şi neperiodice, prezentarea spectacolelor de teatru şi a filmelor,

225
funcţionarea staţiunilor de TFF, poştă, telegraf şi telefon vor fi efectuate în acord cu
înaltul Comandament Aliat (Sovietic).
S-au întocmit şi dat publicităţii listele cu cărţile şi autorii interzişi, cu celelalte
materiale de propagandă „apărute de la 1 ianuarie 1917 până la 23 august 1944,
cuprinzând idei legionare, fasciste, hitleriste, şoviniste, rasiste sau pasagii
dăunătoare bunelor relaţii ale României cu Naţiunile Unite”, materiale care
trebuiau predate în termen de 15 zile de la apariţia listelor respective în
Monitorul Oficial. Bibliotecile, de asemenea, aveau obligaţia scoaterii imediate a
publicaţiilor de acest fel din circuitul public şi distrugerii sau punerii lor sub
interdicţie categorică. Nerespectarea acestor prevederi era sancţionată cu ani grei
de puşcărie corecţională sau cu amenzi usturătoare, pedepsele privative de
libertate putând fi şi cumulative cu amenzile.
Situaţia era extrem de gravă, ea creând o stare de lucruri imposibil de rezolvat
fără să afecteze şi să bulverseze întreaga societate românească. Numeroşi scriitori
de prestigiu ai ţării, ziarişti şi oameni politici şi de stat erau interzişi, erau scoşi pur
şi simplu din viaţa publică – mulţi dintre ei fiind condamnaţi de „Tribunalul
Poporului” şi făcând ani grei de puşcărie, cu condamnări extreme, pedepse cu
moartea sau cu muncă silnică pe viaţă, confiscarea totală a averilor și interzicerea
unor drepturi. Adevărată urgie naţională!
Astfel de ameninţare groaznică plana şi asupra Bibliotecii Seminarului
Teologic Sfântul Nicolae din Râmnicu-Vâlcea, unde fondul de carte, bogat şi
extrem de valoros (în anul 1927 avea deja peste 20.000 de volume de carte, între
care, multă carte rară, iar acum, în 1948, deci după 21 de ani, numărul lor trebuie
să fi fost mult peste dublu). Era aşadar un tezaur de mare preţ. Situaţia respectivă
adusese la disperare totală întregul corp clerical vâlcean, în frunte cu Sfânta
Episcopie…
Într-o zi dintre acestea de maximă agitaţie şi disperare, Bădică Marinescu -
şeful judeţenei partidului comunist vâlcean, care primise ordinul să ardă
Biblioteca Seminarului, a invitat la el un important funcţionar de bancă din
Râmnicu-Vâlcea. Este vorba despre tânărul economist Petre Georgescu, un vechi
„prieten” din copilărie. El era misionarul de taină cu care Bădică se mai consulta în
diverse probleme ale contextului politic şi economico-social al acelor vremuri
atât de tulburi, atât de frământate.
Era în anul 1948, cred. Acum, ordinul partidului era clar şi categoric, ordin
criminal, pe care Bădică i l-a exprimat ferm, cu toată deferenţa, el fiind „îndatorat”
pe viaţă lui Petre Georgescu, aşa cum avea să mărturisească de câte ori se ivea
prilejul. De data aceasta, era vorba despre ceva foarte grav: Dom’ Georgescu,
suntem în mare şi grea încurcătură: trebuie să distrugem tot ce aparţine trecutului,
tot ce poate face rău prezentului şi viitorului. Aşa sună ordinul, dar asta nu e şi
convingerea mea deplină. Ştiţi bine că politica noului nostru regim este că nu

226
trebuie să mai rămână nimic care să otrăvească sufletele cetăţenilor de azi şi de
mâine. Trebuie format alt om, cu altă gândire despre muncă şi viaţă. Nu ştiu ce
soluţie s-ar putea găsi, vreau să ne consultăm în problema salvării acestui tezaur
spiritual într-adevăr inestimabil care e Biblioteca Seminarului. Dar să facem în aşa
fel încât să nu intru în belea! Încearcă toată lumea să mă convingă să nu fac o aşa
crimă, să nu distrug biblioteca, a venit toată popimea pe capul meu, e jale mare, s-a
bătut prea mult toba pe chestia asta! Nu ştiu cum să zic, dumneavoastră nu sunteţi
de-al nostru, de-al noului regim, ziceţi că nu faceţi politică şi poate nu înţelegeţi sau
nu sunteţi de acord cum se pune acum problema cu noul regim popular. De mutat
de aici, „într-un loc neştiut decât de cine trebuie”, cum zic mulţi şi cum credeţi şi
dumneavoastră că ar fi bine, ca variantă provizorie, nu avem cum, n-avem unde s-o
mutăm, nu putem pleca nici măcar noaptea cu căruţele cu cărţi prin oraş sau nu
ştiu pe unde. Toată lumea e cu ochii pe noi. Şi să ştiţi de la mine că nu numai ochii şi
timpanele Siguranţei Statului veghează asupra felului în care se pune în aplicare
programul partidului! Poate găsim altă soluţie, că sunt şi eu de acord cu salvarea ei,
n-am încotro, însă, repet: să nu intru în belea! Ştiţi bine la ce mă refer, că sunt între
ciocan şi nicovală, zisese Bădică încruntat, cu un adânc oftat care-l făcea parcă mai
negru decât era în fapt, uitându-se cu o anume semnificaţie în sus…
Vă daţi seama ce-ar însemna pentru mine dacă s-ar afla de „crima” de a
participa eu însumi, ca exponent de vârf al partidului comunist, la salvarea unei
biblioteci a bisericii, adică a unei instituţii care trebuie să dispară şi ea din viaţa şi
din sufletul cetăţeanului nostru, din conştiinţa publică, în general?!
Petre Georgescu l-a asigurat că va găsi neapărat o soluţie, cât de repede. A
cerut un răgaz de două-trei zile. S-a consultat cu câţiva prieteni ai lui de suflet - un
arhitect, un inginer constructor, câţiva profesori şi alţi oameni cu competenţe în
anumite domenii, dar cu vădită şi motivată înverşunare împotriva regimului
comunist, oameni pe care se putea conta în păstrarea cu sfinţenie a secretului. Iar
soluţia salvatoare a fost pe cât de repede găsită, pe atât de simplă: construirea
urgentă a unui zid ce separa sala mare care adăpostea Biblioteca, de restul clădirii
care o găzduia (una dintre fostele case Dissescu). Zidul respectiv avea să
mascheze totul, iar cei ce ar fi putut veni să controleze îndeplinirea mârşavului
ordin roşu, aveau să constate că da, Biblioteca Seminarului nu mai există!
Între timp, cărțile de mai mică importanță și valoare au fost selectate în grabă
și scoase din imensa bibliotecă, ele găsindu-şi sfârşitul în canalul dintre Episcopie
şi Seminar, unde focul a ars mocnit câteva zile şi nopţi, ca să vadă ochiul
dușmanului de clasă că biblioteca a fost distrusă prin ardere!
Desigur, cei care au „riscat” şi au găsit soluţia de salvare la acel mod a
Bibliotecii Seminarului Teologic Sfântul Nicolae Râmnicu-Vâlcea au contat în
primul rând pe o Carte Mare, ca garant sigur al faptului că nu se va întâmpla nimic
cu ei - sau nimic grav! - dacă se va afla despre crima respectivă. Această Carte

227
Mare se numea Justinian Marina - Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, vâlcean
de origine, din comuna Cermegeşti (azi, sat al comunei Lădești), fost copil de
ţărani săraci, dar ştiutori de carte (mama venea dintr-o veche familie de preoţi),
absolvent strălucit al acestui prestigios Seminar Teologic (1915-1923) şi, mai
târziu, vrednic ostenitor în onorabila funcţie de director al respectivei instituţii:
1932-1939. Dar, nu numai atât. Justinian Marina (numele de mirean - Ioan
Marina) era fostul preot al Parohiei Sfântul Gheorghe din centrul municipiului
Râmnicu-Vâlcea (în vecinătatea imediată a Pieței Centrale), când, în august 1944,
l-a adăpostit în strict secret pe Gheorghe Gheorghiu-Dej în casa parohială a
bisericii, în drumul acestuia spre Bucureşti, după evadarea sa din lagărul de la
Târgu Jiu. L-a adăpostit, s-a îngrijit în mare taină de toate cele de trebuinţă şi l-a ajutat
să ţină şi o şedinţă conspirativă la Râmnic. Totul s-a desfăşurat în clandestinitate,
ceea ce azi pare absolut paradoxal, întrucât preotul Ioan Marina era un credincios
membru al Partidului Naţional Ţărănesc, partid care era duşman înverşunat al
regimului comunist. Lucru pe care Gheorghiu-Dej avea să-l ţină minte, înscriindu-l
pe preotul vâlcean printre prietenii săi de neuitat.
(De altminteri, legătura lor de strânsă şi tainică prietenie, a făcut ca Gheorghiu-
Dej, când se afla în ultimele clipe chinuitoare ale vieţii, să ceară imperativ, scrâşnind
din dinţi şi strigând de durere, în puterea nopţii: să vină Marina!, adică Patriarhul
României, care a şi fost luat noaptea din aşternut, şi, după ce şi-a pus repede
epitrahilul peste pijama, a fost dus în mare grabă de l-a spovedit şi împărtăşit pe Dej.
Era ultima lor întrevedere…).
Este de înţeles, aşadar, că prietenia curată, apropierea sufletească şi
încrederea reciprocă dintre cei doi a fost, de fapt, principalul atú care i-a oferit
preotului Ioan Marina o ascensiune fulminantă în lumea ortodoxismului nostru,
până la cea mai înaltă treaptă clericală, aceea de Patriarh al României. Fapt care a
însemnat enorm de mult pentru biserică în acele vremuri, când religia era
considerată una dintre principalele cauze ale mizeriei umane, statul comunist şi
biserica fiind două instituţii care se excludeau reciproc. Şi dacă Patriarhul
Justinian Marina a făcut şi unele compromisuri în timpul regimului comunist,
regim care nu avea nimic comun cu religia, prin politica lui de echilibru, dar mai
ales prin „toleranţa” din partea lui Dej, Înaltul Ierarh a reuşit să salveze biserica
românească de la multe dintre marile dezastre care o ameninţau din partea
statului radical ateu.
Aşa că, Bădică Marinescu, liderul comuniştilor vâlceni, care primise ordinul
de a arde şi biblioteca Seminarului, atunci când spunea că se află între ciocan şi
nicovală, s-a uitat în sus cu o dublă şi profundă semnificaţie: o dată, privea cu
toată încrederea către Dumnezeul tutelar - Tatăl Ceresc, al cărui purtător de
cuvânt către mulţimea pământeană era Patriarhul României - Justinian, iar în al
doilea rând, privea în sus către Dumnezeul său, adică Tatăl pământean al

228
comuniştilor români, reprezentat prin Gheorghe Gheorghiu-Dej. Avea deci o
dublă acoperire în cazul că s-ar fi aflat despre acţiunea lor salvatoare, subversivă.
Referindu-se, voalat, la eventualele compromisuri ale lui Justinian, P.F. Teoctist,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române din perioada 1986-2007, spunea că
Patriarhul Justinian a găsit soluţii tuturor problemelor Bisericii noastre, care trebuia
să-şi îndeplinească misiunea sa, în vremuri de cumplită prigoană comunistă atee.
Care a fost secretul implicării lui Petre Georgescu, solicitat de Bădică pentru
rezolvarea unei asemenea probleme grave privind reforma culturală şi politico-
ideologică prin care era vizată şi dispariţia, prin ardere, a impozantei și foarte
valoroasei Biblioteci a Seminarului de la Râmnic? A fost unul foarte simplu:
Bădică Marinescu, şeful comuniştilor vâlceni de atunci, ca Prim-Secretar de judeţ,
era cam de vârsta lui Petre Georgescu. Bădică era ţigan, unul dintre numeroşii
copii ai ţiganului potcovar al Râmnicului, angajat al Primăriei. Badea (Bădică) era
un copil foarte inteligent, cel mai isteţ dintre toţi puradeii potcovarului. Şi atunci,
tatăl, țiganul potcovar, s-a dus la tatăl lui Petrişor Georgescu - domnul Petrache
Georgescu - și l-a rugat să-l ajute pentru a-l înscrie pe Bădică al lui la Şcoala de
Arte şi Meserii din Râmnicu-Vâlcea. Şi domnul Petrache Georgescu, om de vază în
oraş, cu acte de eroism în Primul Război Mondial, care avea o anume influenţă în
viaţa politică și în viaţa publică, fiind şi membru al consiliului de administraţie al
acelei şcoli, l-a ajutat, fiindcă acest copil era, într-adevăr, sclipitor la minte. Bădică
a învăţat acolo, cu sârg, meseria de tâmplar de mobilă de lux, tâmplar de mare
clasă, aşa cum ieşeau la acea vreme toţi cursanţii şcolii - meseriaşi străluciţi,
pentru că era o şcoală extrem de exigentă şi responsabilă în pregătirea
meseriaşilor. Cine ajungea în vremea aceea să urmeze Şcoala de Arte şi Meserii
din Râmnicu-Vâlcea, era omul cu una dintre cele mai frumoase perspective în viaţă.
Prin inteligenţa lui ieşită din comun şi prin abilitatea de a şti să iasă curat din
situaţii limită, chiar şi atunci când se afla între ciocan şi nicovală (instrumente de
lucru indispensabile unui potcovar, ca tatăl său!), Bădică Marinescu a evoluat
rapid. S-a înrolat şi în politică, aderând - oportunist -, la curentul noului regim, la
comunismul pe care l-a servit cu pasiune şi convingere, fiind promovat şi în
aparatul central de partid de la Bucureşti. Dar, iată, a păstrat şi un dram de
discernământ, care-l făcea uneori imun la tăria cu care ardea flacăra roşie a
comunismului.
*
Bădică Marinescu avea doi băieţi, pe care i-a trimis la studii în străinătate, în
vremea când el urcase treptele înalte ale Comitetului Central al Partidului
Comunist Român. Soţia lui – o blondă „dată dracului” de frumoasă, era coafeză, şi,
când erau în Vâlcea, toată protipendada feminină „cu pretenţii”, a Râmnicului, îi
era clientă fidelă și foarte… darnică.

229
CÂNTĂREŢ
la
«Văduva Veselă»

Un alt episod din tinereţea domnului Petre Georgescu îi pastelează tabloul


vieţii în culori calde, armonice, plăcute şi, cumva, tragi-comice:
Din anii studenţiei la Cluj (1934-1939) am iarăşi noian de amintiri care îmi
stăruie prin farmecul lor şi multe dintre ele îmi alină parcă povara dată de vârsta
senectuţii. Adesea, în multele ore de insomnie, fac interminabile «plimbări nocturne»
în tovărăşia gândurilor care mă poartă în vremurile ce-au fost cândva să fie…
La Cluj, aveam câţiva colegi de facultate din Basarabia noastră, tineri
excepţionali, oameni de nobleţe sufletească, buni şi la carte, dar şi la partea ce ţine
de plăcerile vieţii, unde pot spune că erau chiar de neîntrecut. Oameni de lume
bună, români curaţi. Am stat într-o vreme în gazdă cu doi dintre ei, la o familie
onorabilă de saşi. Colegii ăştia primeau de acasă din Basarabia butoaie de câte 500
de litri de vin negru – «puterea ursului», primeau funii întregi de ceapă roşie, fâşii
late de slănină de porc, lungi de peste doi metri şi cu grăsimea de o palmă de groasă
- o slănină pregătită excepţional; făceam chefuri prelungi acasă, împreună cu
gazda, sasul care s-a lăsat greu antrenat în distracţiile noastre, dar care, până la
urmă, la insistenţele şi rugăminţile noastre de zi cu zi, s-a dat serios pe brazdă cu
noi, în ciuda asprelor mustrări pe care le primea de la soţia sa, care-i reproşa că nu e
frumos ce face, că nu trebuie să-şi pună el mintea - om în toată firea ! - cu nişte
băieţaşi care încă mai au de căutat şi de muncit serios pentru găsirea unei cărări
drepte în viaţă...
Pe timp de iarnă, când crăpau pietrele de ger, noi mergeam la facultate fără
palton, îmbrăcaţi doar în costumul de haine, atrăgând privirile uimitoare ale
tuturor trecătorilor, dar şi ale colegilor şi profesorilor noştri. Noi însă bravam, nu
simţeam frigul. Eram roşii în obraji ca bujorul de munte, fiindcă nu plecam
dimineaţa de acasă până nu mâncam câte o halcă de slănină din aia, cu ceapă roşie
şi ne «omeneam» cu câteva pahare de vin negru de ne încingeam ca pe jar. Iar cei
care nu ştiau «misterul căldurilor» noastre, aveau tot dreptul să se minuneze.
Cu colegii ăştia am făcut şi o altă «ispravă». Toţi trei ştiam bine să cântăm
operă, operetă, muzică uşoară şi populară şi fel şi fel de alte cântece – un repertoriu
de divertisment bogat şi interesant, savuros. Eu eram tenor, un tenor liric, aşa, cu

230
timbrul vocii mai deschis, iar unul dintre ei era bas, cu voce foarte gravă. Cel de-al
treilea era un instrumentist desăvârşit, avea muzica în sânge, cum se spune. Aşa
cum sunt dăruiţi mai toţi basarabenii. Cânta la acordeon, la nai, avea şi o muzicuţă
pe care o ţinea pe după gât cu un suport special, fiindu-i la îndemână în dreptul
gurii, în sfârşit, orchestră în toată regula. În drumul nostru dintre facultate şi casă
era o cârciumă fără prea multă faimă şi fără dever. Se numea “La Văduva Veselă”.
Era pe undeva prin spatele Operei. Am intrat într-o seară să bem o cafea şi să
studiem terenul. Înăuntru - fum, gălăgie, clienţi puţini şi de slabă calitate, nişte beţivi
amărâţi, care-şi târau veacul pe acolo. Deci, atmosferă neprietenoasă pentru noi.
Crâşmăriţa era tânără şi “bună”, zicea că era chiar văduvă şi, pe deasupra, mai era
şi veselă, foarte sociabilă și apetisantă. De-aia îşi şi zicea “văduva veselă”, atrăgând
atenţia şi printr-o coafură ciudată, răzvrătită, cu părul vopsit pe jumătatea dreaptă
a capului în roşu, iar pe cealaltă jumătate, uneori în negru, alteori în albastru. A
ţinut să ne invite şi să ne servească chiar ea la masă, foarte amabilă, să ne prezinte
cârciuma, una-alta, să ne oferteze unele servicii, pentru a ne câştiga de clienţi. Am
întrebat-o dacă putem cânta ceva pentru puţinii, pestriţii şi amărâţii ei
consumatori. “Păi, ştiţi să cântaţi?!”, ne-a întrebat ea, cu un semn de mirare care îi
luminase și-i înflorise şi mai mult faţa-i feciorelnică. “Ei, aşa şi aşa. Am putea încerca,
fără nicio pretenţie”, am zis, ca s-o încurajăm. “La ce cântaţi, la ce instrumente”, s-a
interesat ea. «Suntem numai gurişti, deocamdată, că nu avem sculele la noi…».
A fost de acord şi am trecut pe estrada unde, cândva, evoluase o orchestră
amatoare, pentru întreţinerea sau crearea unei atmosfere cât de cât antrenante în
local, când taverna era în vremuri mai bune. După ce s-a uitat un pic mirată la noi şi
ne-a cântărit pe fiecare în parte, ne-a luat pe credit şi, entuziasmată de noua
perspectivă ce i se oferise, dar şi puţin încurcată, văduva cea veselă și apetisantă,
chiar foarte veselă, a bătut cu o lingură de metal în fereastra de lângă estradă, spre
a se face linişte, şi a anunţat că pentru acea seară le-a pregătit clienţilor ei fideli, în
premieră absolută, o surpriză, care speră să fie plăcută…
Ceea ce a urmat, a fost peste orice aşteptări. Încântare generală! Cu
angajament verbal, entuziast de ambele părți, pentru continuarea colaborării. Cu
fiecare zi, numărul clienţilor creştea, publicul consumator era tot mai select, se
dusese vorba în cartier, iar văduva era din ce în ce mai veselă, mai satisfăcută. Noi,
soliştii, eram răsplătiţi de tânăra şi vesela și apetisanta vădană cum se cuvine -
mâncare, băutură şi alte favoruri; veniturile şi chiar prestigiul localului creşteau şi
ele, totul mergea strună. Crescuse atât de mult faima fostei taverne, că erau seri,
până târziu în noapte, în care clienţii nu mai aveau loc înăuntru, rămâneau mulţi
pe afară şi ascultau din stradă “concertele” noastre.
231
Până într-o seară, când, mirat şi el de schimbarea vizibilă întâmplată la acel
local, un profesor universitar al nostru, care avea, ca şi noi, drumul spre casă tot
prin faţa acelei cârciumi, a intrat să vadă ce se întâmplă, ce anume a produs acea
emulaţie şi schimbare de atmosferă în privinţa localului. Profesorul, foarte sobru şi
pedant, bine costumat şi cu o gambetă așezată cam fistichiu pe cap, nu era client al
cârciumilor. A intrat pur şi simplu din curiozitate şi din… interes profesional, cu
speranţa că va prinde ceva din tehnicile şi practicile de marketing care conduc la
ameliorarea, la îmbunătăţirea şi la dinamizarea unei activităţi puse în slujba
publicului larg. A văzut şi s-a lămurit. A asistat la prezentarea câtorva momente
scenice ale noastre, din care şi-a dat seama că «artiştii» în cauză sunt chiar de «clasă»,
redutabili. Și că ei constituiau secretul acelei expansiuni a negustoriei respective.
Cine nu știa despre ce/cine era vorba, credea că tipii sunt profesionişti sadea.
Făceau spectacol în toată regula. Şi el, ca profesor la Academia Comercială,
profesor de contabilitate, a înţeles uşor că misterul/secretul înfloririi “Văduvei
Vesele” - văduvă care nu-şi mai încăpea în penele tot mai înfoiate, radiind toată de
bucurie -, era tocmai prezenţa acelei formaţii artistice a cărei prestaţie absolut
inedită se ridica la un nivel calitativ de profesionalism autentic.
A doua zi, la cursuri, aveam chiar de dimineaţă, prima oră, cu profesorul
respectiv. Nu ştiam că ne vizitase în seara trecută la “locul de muncă” de la “Văduva
Veselă”. A intrat în sala de curs şi s-a uitat peste clasă cu o privire mohorâtă, parcă
prevestitoare de furtună, oprindu-şi panoramarea asupra mea. Nu înţelegeam ce se
petrece. A venit încet, s-a oprit lângă mine şi, cumva confidenţial, dar nu atât cât să
nu audă şi restul clasei, mi-a mângâiat urechea cu nişte vorbe doldora de indignare,
din care am priceput imediat care era durerea lui: “Nu ţi-e ruşine, Georgescule, nu
ţi-e ruşine în ce hal ai ajuns?! Nu ţi-e ruşine să te și să ne faci de râs, pe tine şi pe
noi - instituţia asta de prestigiu, Academia Comercială Cluj?! Te pui tu în aceeaşi
troacă murdară cu beţivii din cârciuma aia prăpădită, te complaci tu, student de
frunte, exemplu pe Facultate, să te dai în stambă în asemenea hal, în atmosfera
aia de promiscuitate?!!! Nu ţi-e ruşine să faci aşa ceva???!!!...
M-a ţinut sub ocara asta aproape un an de zile, deşi eu, spăşit, încetasem
imediat colaborarea cu “văduva”, chiar dacă nu înţelegeam ce era atât de grav
faptul că mă delectam - şi-i delectam şi pe cei prezenţi acolo - cu nişte momente savuroase
de divertisment de foarte bună calitate! Cu atât mai mult, cu cât la Facultate îmi
vedeam foarte serios de treabă şi eram, cum zicea şi el, “exemplu pe Facultate”...
Aşa s-a încheiat – cu multă tristețe - “cariera” de ”artist”, interpret amator de
operă, operetă şi divertisment din viaţa mea studenţească...

232
PETRECERE CU COLONELUL
TEOFIL SIDOROVICI–
COMANDANTUL STRĂJERIEI ROMÂNE

Toamna anului 1939. Tânărul vâlcean Petre


Georgescu, proaspăt absolvent al Academiei
Comerciale din cadrul Universității Cluj, primise ordin
de încorporare în armată, pentru Școala militară de
ofițeri de intendență (rezerviști), la București. În
așteptarea plecării, a organizat, împreună cu un grup
de tineri entuziaști, o petrecere în Munții Lotrișorului,
o destrăbălare tinerească - un fel de adio vesel de la
civilie. S-au instalat într-un loc minunat, unde
credeau că sunt singuri în acea sălbăticie a naturii cu
vegetație luxuriantă care le permitea să dea curs
neîngrădit unui program de divertisment, cu cântec,
joc și voie bună. ”Grupul nostru era foarte atractiv și
apreciat în manifestările sale artistice, având
certificatul de necontestat la serenadele din anii studenției” - spunea, cu mândrie
nedisimulată, Petre Georgescu, animatorul acelui grup.
Într-o scurtă pauză organizatorică însă, după ce-și semnalaseră prezența
printr-o suită de melodii în mare vogă la vremea aceea, care făcuseră să răsune
munții și văile dimprejur, tinerii din grupul lui Petrișor Georgescu s-au pomenit
cu alți doi tineri foarte simpatici - băiat și fată -, mesageri care făceau parte dintr-un
grup venit din București și instalat undeva în apropiere, de unde au auzit și s-au
minunat de atmosfera creată de grupul vâlcenilor. Ei au adus și le-au prezentat
vâlcenilor o carte de vizită a colonelului Teofil Sidorovici, Comandantul
Străjeriei Române și Ministru al Propagandei Naționale, organizatorul celuilalt
grup, care le cerea încuviințarea ca grupul său bucureștean să se alăture celor din
Vâlcea. Solicitarea a fost aprobată cu plăcere și chiar cu interes și curiozitate.
Socializarea s-a produs instantaneu, contopirea celor două grupuri de tineri și
tinere aducând un plus de entuziasm, de atractivitate, de efuziune, care a generat
o atmosferă de întrecere în privința calității ”numerelor” artistice - care mai de
care - prezentate de preopinenții competitori. Și, sigur că fiecare încerca să se
exprime cât mai atractiv, mai vedetă, mai lăudabil cu putință. Colonelul Sidorovici
– adjutant regal, care era un bărbat elegant, foarte prezentabil, s-a dovedit din
capul locului a fi un tip cordial, binevoitor, delicat, prietenos, foarte apropiat, fără
emfaza insului din înalta protipendadă a Guvernului României de atunci. Din

233
grupul bucureștenilor făcea parte și o tânără mai deosebită, de o delicatețe
specială și ea, distinsă, prezentabilă, cu figură aristocratică, ceva mai în vârstă
decât toți ceilalți tineri din grupul lor – cam la 30 de ani, însă foarte sociabilă și ea.
Prin deducție, se părea că simpatica doamnă - Dorina Iacomi, că așa se numea - ar
fi fost ”tovarășa” de chermeză 30 a colonelului Sidorovici, el având atunci 43 de
ani și fiind necăsătorit.
În iureșul distracției, Dorina Iacomi l-a invitat de câteva ori la dans pe liderul
grupului de tineri vâlceni - Petre Georgescu, cel care s-a remarcat din capul locului
a fi posesorul unor calități vocale și interpretative de invidiat. Impresiona cu glasul
lui bine timbrat, glas de tenor liric studiat, cu voce și discurs interpretativ
sentimental. De altfel, impresionați de o astfel de prestație și ”adoptându-l” din
prima clipă, Teofil Sidorovici și Dorina Iacomi l-au întrebat dacă are studii de
specialitate în operă, operetă... Nu, n-avea așa ceva. Avea însă harul muzicii și era
stăpânul autoritar al unui bogat portofoliu de numere de divertisment și de alte
giumbușlucuri de foarte bun gust. Mai avea aptitudini actoricești de profesionist
(după o lungă și strălucită practică din liceu, când a activat în formația de teatru de
amatori a școlii – vezi foto pag. 69), iar la dansuri de toate genurile, făcea cu o
ușurință uluitoare niște numere speciale, particulare, niște floricele în desene
coregrafice de o finețe rarisimă. În timpul partidelor de dans, la care Petrișor era un
adevărat maestru, Dorina i-a șoptit că nu-și poate stăpâni dorința de a-l cunoaște
mai bine și de a fi prietenul ei căutat, pe care și l-a visat și dorit toată viața și că ar
fi foarte bucuroasă dacă ar primi să-i ofere sprijin, în orice problemă, sub orice
formă, în modul cel mai dezinteresat posibil! Tânărul Petrișor, deși măgulit, s-a
arătat surprins de o astfel de propunere de sprijin dezinteresat și a întrebat la ce fel
de sprijin se referă acea distinsă doamnă. În orice problemă, dacă vei avea cândva
nevoie de un sprijin de orice natură, poți apela fără nicio reținere la mine, l-a
asigurat generoasa companioană. În discuțiile lor șoptite din timpul dansului,
între altele, într-o firească aparență, Dorina l-a chestionat discret despre
facultate, despre starea lui civilă și despre gânduri de viitor, despre ordinul de
chemare la armată, la ce unitate militară și când va fi încorporat, făcând referire și la
alte amănunte aparent fără nicio însemnătate anume, ci doar așa, din pură
curiozitate sau pur și simplu pentru întreținerea conversației.
La puțină vreme de la acea petrecere din munți, în octombrie 1939, Petre
Georgescu a fost încorporat la Școala militară de ofițeri de intendență (rezerviști)
la București. Nu i s-a părut deloc greu, dimpotrivă, s-a acomodat repede cu
rigorile cazone și își însușea cu ușurință și chiar cu o anumită plăcere tehnicile de
execuție a diferitelor exerciții și manevre militare. Într-un cuvânt: stătea bine cu
priceperea în toate privințele. Un singur exemplu: din toată promoția lui de elevi

30 CHERMÉZĂ, chermeze, s. f. Petrecere (în aer liber), cu muzică și dans. [Scris și: chermesă] – Din fr. kermesse.

234
la școala de ofițeri, el reușea, singurul, să execute impecabil mânuirea armei
pentru prezentarea onorului militar, mânuire pe care o executa într-o manieră
ostășească ce se constituia într-un adevărat ritual. Drept urmare, când Școala lor
a fost vizitată de Ministrul de Război, Nicolae Ciupercă, în cadrul ceremoniei de
primire a înaltului oaspete, soldatul Petre Georgescu a fost însărcinat să prezinte
onorul, la intrarea Ministrului în unitatea de învățământ. O vizită foarte
importantă, la care Școala lor de ofițeri rezerviști s-a prezentat destul de bine,
mult mai bine decât Școala de ofițeri activi, după cum avea să mărturisească și să
le mulțumească Ministrul, care fusese și dincolo în inspecție, în aceeași zi.
Într-una din zilele lui noiembrie, la poligonul de instrucție din Ghencea,
încercând să le facă elevilor-soldați o demonstrație deosebită de mânuire a armei,
căpitanul instructor Rădulescu s-a împiedicat și a căzut, alunecând pe iarba
acoperită de brumă. Atunci, soldatul Petre Georgescu a izbucnit într-un râs în
hohote, fapt pentru care căpitanul, simțindu-se ofensat, l-a pedepsit cu o noapte
de carceră. Ca și când această pedeapsă ar fi fost motiv de amuzament, soldatul
Georgescu a continuat să râdă și mai zgomotos, primind încă o noapte, apoi încă
una și încă una – cu toate, patru nopți de carceră, pentru distracția care-i stârnise
râsul de nestăvilit! Pedeapsa cu patru nopți de carceră era una foarte aspră,
pentru care toți camarazii lui îl compătimeau, fiindcă știau ce înseamnă așa ceva.
Numai el, pedepsitul, privea și trata lucrurile cu totală atitudine persiflantă, dacă
nu chiar inconștientă, spre indignarea motivată a căpitanului.
(Să fi simțit ceva soldatul Georgescu, instinctiv, să fi avut o premoniție 31 în legătură cu
ceea ce avea să urmeze în acea zi?!).
Întâmplarea de la poligon s-a propagat imediat în toată școala, devenind un
subiect de amuzament pentru toți camarazii, iar pentru unii ofițeri, căpitanul
Rădulescu a devenit obiect de bășcălie. Colegială, desigur, tot pentru amuzament.
Culmea întâmplării și a hazardului a fost că, în acea zi, după masa de prânz,
soldatul Petre Georgescu a fost chemat să meargă urgent, în pas alergător, la
cancelaria școlii, din ordinul colonelului comandant! ”E grav, trebuie să fie ceva
foarte grav, a aflat deja toată lumea despre întâmplarea de la poligon, acum o să dea
râsul meu în plâns!”, își spunea bietul soldat, strivit acum de căința că n-a putut să se
abțină din râsul acela care, de la un moment, a părut a fi o mare și insultătoare...
obrăznicie!
”Cuprins de un ușor tremur și de mii de gânduri privind motivarea salvatoare a
atitudinii mele nevinovate, absolut involuntare față de domnul căpitan, pentru care
aveam respectul cuvenit, am intrat șovăind în cancelarie, unde mi s-a retezat
respirația de uimire când am văzut-o acolo pe distinsa doamnă Dorina Iacomi,

31 PREMONÍȚIE, premoniții, s. f. Presimțire, fără un motiv rațional, a unui fapt viitor și care, uneori, se
realizează prin intermediul viselor (vise premonitive); presentiment, presimțire inexplicabilă a unui fapt
viitor. – Din fr. prémonition.

235
însoțită de Comandantul teritorial al Capitalei - Generalul Geo Popescu! Serenisima 32
doamnă Dorina, afișând o notă superioară de mândrie și de importanță, zicea că e
verișoara mea și că a venit să vadă cum mă descurc cu viața militară, ca boboc. Eram
uluit, foarte stângaci și smerit, stăteam năuc într-un colț, ca un pisoi rebegit de frig.
Am și uitat de regula militară care cerea ca, la intrarea în cancelarie, să raportez că
sunt soldatul cutare și că m-am prezentat la ordin... De fapt, în acea situație bizară, nici
nu știam cui anume să îi prezint raportul! Eram de-a dreptul căzut din lună,
turmentat, zăpăcit. Cred că li s-a făcut și milă de mine, cum mă vedeau așa de rătăcit
în spațiu și în timp. Apoi, după una, alta, după încălzirea atmosferei, am trăit umilința
de a fi fost silit, acolo, de față cu toată lumea aceea bună, să primesc de la Dorina un
plic cu bani, pentru nevoile zilnice...
Atunci, mi-am adus aminte de oferta ei din Munții Lotrului de a mă sprijini cu orice,
oricând, în mod cu totul dezinteresat... Și, iată acum plicul cu sprijinul!... Nici nu știam ce
anume era cu ea, ce rang sau demnitate purta acea distinsă doamnă, eram cu totul
bulversat, dar am dedus atunci, în cancelaria cu atâtea mărimi ale armatei noastre,
văzând ce plecăciuni curtenitoare și slugarnice fac ofițerii aceia superiori din preajma
ei, am dedus că Dorina este o piesă rară, într-un angrenaj de structură selectă – civilă
sau militară! O fi fost venită acolo probabil sub aura cărții de vizită a colonelului
Sidorovici, ministru și adjutant regal sau era chiar ea în vreun sistem special al armatei?!
Atmosfera tocmai se destinsese, o dăduseră toți pe glumă, iar la solicitarea
Dorinei de a fi învoit să merg cu ea în oraș la o cafea și o prăjitură - fiindcă acum se
putea ieși, pentru că depusesem deja de două zile jurământul militar! -, deci tocmai
atunci, în atmosfera aia destinsă, cineva a aruncat gluma că nu pot fi învoit, pentru că
sunt pedepsit cu patru nopți de carceră! Gluma asta însă a căzut foarte prost, a stârnit
curiozitatea și mânia Dorinei, care, încruntând ușor sprâncenele, a cerut explicații. A
fost chemat la raport căpitanul Rădulescu, iar ăla, să damblagească și alta nu, când a
văzut cine e în cancelarie: Generalul Geo Popescu - șeful militar al Capitalei, alți ofițeri
superiori și, între ei, soldatul Georgescu Petre, dar și o făptură de femeie minune a Maicii
Domnului! A priceput însă imediat despre ce era vorba într-un asemenea conclav cu
atâtea stele militare și cu mine acolo! A bănuit că ar putea fi vorba despre vreo
reclamație a mea pentru pedeapsa cu carcera… Nici nu mai știa de el, săracul,
gândind că e la un moment de răscruce a carierei lui de ofițer. În cele din urmă, s-au
liniștit lucrurile, s-a dat iar pe glumă, s-a anulat și pedeapsa cu carcera, după care
Dorina i-a asigurat că a luat toată povestea asta ca pe o glumă foarte reușită, totuși, în
urma căreia sper să nu aibă nimeni de suferit!”
De acolo, Dorina l-a dus pe soldatul Petrișor la un hotel de lux, unde discreția
aristocrată era asigurată cu sfințenie. Câteva ore bune s-au desfătat în vâltoarea unor
trăiri carnale de neuitat, pe veci! Ea s-a arătat încântată de cunoștință și a promis că îl

32 SERENÍSIM,-Ă,serenisimi,-e, adj. Epitetcare seadăugala unele titluridenoblețedin țările apusene; prealuminat, mărit.

236
mai caută neapărat, fiindcă e exact ceea ce și-a dorit și ceea ce căuta în viață! Petrișor
i-a cerut adresa, pentru a păstra legătura și prin corespondență, dar Dorina a socotit
că nu e cazul, fiindcă îl va căuta ea de câte ori va fi posibil... Ceea ce nu s-a mai întâmplat,
posibilul devenind imposibil, din cine știe ce pricini, ce întorsături ale mersului vieții...
A doua zi, la divizie (la clasă), căpitanul Rădulescu a dramatizat la culme cele
petrecute în cancelarie, când fusese chemat la raport. Le-a povestit soldaților-elevi
despre minunea de pe lume care s-a întâmplat acolo, în fața Generalului Geo Popescu,
atrăgându-le atenția că ei, camarazii lui, nici nu știu cine e ăsta, nu știu ei ce fudulii 33
mari are Georgescu ăsta (la fudulii le zicea pe românește, cu gura plină, în cea mai
neaoșă exprimare populară, și când le-a numit așa, făcând cu mâinile în aer un contur
mare cât un dovleac turcesc altoit, s-a uitat în sus, către Cer, către infinit!), habar
n-aveți voi ce pile uimitoare, ce protecție are băiatu’ ăsta... bla, bla, bla!
După un asemenea expozeu fulminant prezentat în fața clasei, în hohotele de râs
ale elevilor, căpitanul-instructor l-a chemat pe soldatul Georgescu pe estradă, lângă
el, la catedră. Cu o notă de umilință ironică, l-a invitat solemn să ia loc pe scaunul lui,
pentru că el, căpitanul Rădulescu, nu poate fi, n-are cum să fie superiorul soldatului
Georgescu, ci numai umilul și smeritul lui subordonat! Apoi, continuând mascarada,
spre hazul tuturor, l-a invitat pe soldatul Petre Georgescu să-și intre în
atribuțiunile de superior în ierarhia militară:
- Să trăiți, domnule soldat Georgescu Petre, sunt căpitanul Rădulescu, la
dispoziția dumneavoastră! Ordonați!
- Vă mulțumesc și vă rămân îndatorat, domnule căpitan, pentru gestul nobil
de ieri, din Cancelaria școlii - gest care vă onorează și vă caracterizează - prin care ați
anulat, de bună voie și nesilit de nimeni, pedeapsa mea cu cele patru nopți de carceră!...
STRAJA ŢĂRII (STRĂJERIA) a fost o organizaţie
de tineret din Regatul României, care a precedat
organizația tineretului comunist de după 23 august
1944. A fost înființată de Regele Carol al II-lea, în
anul 1935 și reorganizată în baza unui Decret-lege
din decembrie 1938, pentru contracararea influenței
organizației legionare tot mai agresive și îndeosebi
pentru glorificarea dinastiei regale, cu obiectivul
predilect al dezvoltării cultului personalității Regelui
Carol – Marele Străjer! Comandantul Străjii Țării a
fost numit colonelul Teofil Sidorovici – un apropiat
fidel al Regelui Carol, colonelul fiind, de fapt,
adjutantul regal.
Activitatea organizației se desfășura cu sfințenie
sub deviza: „Credinţă şi muncă, pentru ţară şi rege”.

33 Fudulie sf Pl: ~ii / E: fudul+ -ie] 1 Îngâmfare. 2 Mândrie. 3Aroganță. 4 (Popular) Testicul al unor animale.

237
STRĂJERIA înregimenta, obligatoriu, întregul tineret al țării – băieții cu
vârstele între 7 și 18 ani și fetele între 7 şi 21 de ani, ea înlocuind toate celelalte
organizații de tineret, inclusiv cercetășia, aflată atunci în apogeul activității sale
ideologice și practice.
Ca preocupare, organizația avea drept obiectiv educarea civică și patriotică a
tinerilor, dar și dezvoltarea în rândul lor a spiritului sportiv, pentru formarea
unor tineri responsabili, sănătoși fizic și viguroși, dezvoltarea deprinderilor în
domeniile practice și tehnice ale vieții, cu accent și pe educația moral-religioasă,
conform tradițiilor neamului nostru, precum și pe educația socială la nivel național.
Colonelul Teofil Sidorovici avea și aptitudini literare, el fiind autorul cărții
„Din viaţa unui fiu de rege“ (apărută în anul 1937), unde eroul principal era
copilul minune Mihai, viitorul Rege Mihai I al României. Perseverând în
proslăvirea 34 Augustului și Ilustrului Suveran Carol, colonelul adjutant regal Teofil
Sidorovici a mai comis un act de fidelitate și obediență față de Rege, scriind o
nouă carte: Din culmea unui deceniu de glorioasă domnie (apărută în anul
1940), unde bineînțeles că este vorba despre Ilustrul Suveran Carol al II-lea, cu
minunatele și glorioasele sale înfăptuiri în vremea celor zece ani (1930-1940) de
domnie pe tronul regal!
După abdicarea lui Carol (5 septembrie 1940), colonelul Sidorovici 35 rămâne
fiul ploii în bătaia vântului, situația i se agravează și, în 22 noiembrie 1940, se
sinucide. Avea doar 44 de ani...
”Ieri la amiază, s-a sinucis Sidorovici, fostul comandant al Străjii Țării și favorit al
Regelui Carol. Din nimic, numai cu uniforma în spinare, a fost ridicat de fostul Rege la
înălțimi pe care nu le visase nici el, dar și-a pierdut capul. Comandant al Străjii, cu
rang de ministru, trecutul regim plănuia să facă din el un șef de Guvern, după cum am
notat-o în aceste însemnări... Incorect, Sidorovici adunase o frumoasă avere pe care

34 PROSLĂVÍ, proslăvesc, vb. IV. 1. Tranz. A ridica în slavă; a slăvi, a preamări, a glorifica. 2. Refl. (Înv. și reg.) A se

simți, a-i merge bine, a fi mulțumit, satisfăcut; a se odihni în voie; a se răsfăța. – Din sl. proslaviti.
35 Colonelul Teofil Sidorovici (1896-1940) a fost fratele mai mare al Alexandrei Sidorovici

(1906-2000)– soția ”profetului” poporului român, Silviu Brucan. Soția lui, Alexandra, a fost Acuzator
public la “Tribunalul poporului” (1945 – 1946); Deputată de București în Marea Adunare Națională
(1946 – 1952); Secretar general al Ministerului Minelor și Petrolului (1948 – 1958); Șef de catedră la
catedra de marxism-leninism de la Institutul Politehnic din București. “Tribunalul poporului” - Curte
specială care a funcționat pe baza Legii 312/1945 pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de
dezastrul ţării sau crime de război. Curțile Speciale (București și Cluj) și-au început activitatea
sub presiune sovietică (România se angajase prin Convenția de Armistițiu să îi judece pe
criminalii de război), dar și în urma intervențiilor Aliaților Occidentali. Condamnările celor
incriminați au fost cu pedepse foarte aspre, inclusiv cu pedeapsa capitală, dar și cu muncă silnică pe viață
și confiscarea averilor etc.

238
n-a putut-o justifica în fața Comisiilor de anchetă *. În momentul în care trebuia să fie
arestat, și-a pus capăt vieții, cu un glonte”. (Constantin Argetoianu ** – Însemnări
zilnice, jurnal, vol 8).
* Unele surse vorbesc despre faptul că autorităţile organizației statale legionare au
încercat să îl aresteze ”pentru o presupusă deturnare de fonduri aparţinând Străjii Ţării”.
{Statul Național-Legionar (14 septembrie 1940 – 14 februarie 1941) preluase imediat
întregul patrimoniu național, inclusiv bunurile cu întregul inventar al Străjii Țării}.
*
** Constantin Argetoianu (1871-1955), cu studii universitare la Paris –
Litere, Drept, Medicină - cu doctorat, a activat o lungă perioadă în diplomație, apoi
a intrat în politică, voiajând prin vreo opt partide politice ale vremii, în funcție de
conjunctură, nu neapărat din susținerea cu credință și convingere a unei doctrine
politice. A fost prim-ministru al României (1939), consilier regal, titular de mai
lungă sau mai scurtă durată al multor portofolii de ministru (finanțe publice,
justiție, agricultură, interne, externe etc. în diferitele guverne care se tot succedau
și la care se afilia cu elan... patriotic), președinte al Senatului (între 1938 și 1939) etc.
La 1 ianuarie 1936, cu un total dezgust, probabil, exasperat de proporțiile
hoției și corupției din țară, își notase în jurnalul zilnic acest crez, acest mare și
perpetuu 36 adevăr pentru societatea românească: “Între cele patru graniţe ale
ţării, şi până sus, totul e numai corupţie. Singurul lucru organizat în
România Mare este jaful şi şperţul” 37 (subl. mea, G.S.).
În 1950 a fost arestat de regimul comunist și condamnat fără judecată,
murind în 1955 (?!), la închisoarea din Sighetul Marmației. Avea 83 de ani.

36 PERPÉTUU, -UĂ, perpetui, -ue, adj. Care durează veșnic sau vreme îndelungată, care nu încetează,

nu se sfârșește niciodată; etern, veșnic; permanent, continuu. [Pr.: -tu-u] – Din lat. perpetuus.
37 ȘPERȚ, șperțuri, s. n. 1. (De obicei construit cu verbe ca „a da”, „a lua”, „a primi”). Sumă de bani sau

daruri primite de cineva sau oferite, incorect și ilegal, cuiva, pentru a-i câștiga bunăvoința, în special
pentru a-l determina să-și îndeplinească (mai cu râvnă) sau să-și încalce obligațiile de serviciu; mită,
mituială. (DEx)

239
PREOTEASA MARIŢA
- mamă a 19 copii -

Bunica după mamă, preoteasa Mariţa -, povesteşte domnul Petre Georgescu,


învăluindu-şi spusele într-un aer încărcat deopotrivă cu nostalgie şi mister, ce
dau întâmplării o veritabilă imagine şi stare de basm -, a avut o soartă pe muchie
de cuţit. A scăpat de la moarte printr-o întâmplare mai mult decât fericită. Mama ei,
Dumitra, o fată foarte frumoasă, nevinovată, însă de oameni sărmani, a născut-o
“din flori” – ceea ce era o ruşine grozavă pe capul părinților, care au stâlcit-o în
bătaie şi au alungat-o de la casa lor, să nu mai audă şi să nu mai ştie de ea în vecii
vecilor! Ajunsă pe drumuri, făptură a nimănui şi fără niciun ajutor, întocmai ca o
frunză plăpândă în bătaia vântului, în disperarea-i supremă, a hotărât să scape de
fetiţă. Se gândise, probabil, că se va descurca mai lesne singură prin lumea largă.
Așa că, s-a dus în pădure - în mijloc de codru des -, şi acolo, văzând un trunchi gros
de copac lângă un mic şanţ, a găsit soluţia: va pune fetiţa lângă trunchi, în acel şanţ,
peste care va rostogoli imensa greutate! A pus fetiţa jos, şi, în timp ce căznea cu
puterile ei sleite să prăvălească buşteanul peste mica vietate, aceasta a început să
scâncească – oaa, oaaa, oaaaa!... De ajuns ca să audă un brigadier silvic aflat prin
preajmă, care, văzând şi înţelegând imediat ce se petrecea acolo, îngrozit, a strigat
cu disperare, de a răsunat toată pădurea, cu văile şi dealurile din jur, prăvălind un
ecou cutremurător asupra Dumitrei, mama fetiţei, care, speriată de moarte, a
încremenit locului. N-a apucat să făptuiască oribila crimă. Iar brigadierul, un om de
mare omenie şi cu frică de Dumnezeu, aflând cine era tatăl micuţei (autorul era, de
fapt, cel pe care-l bănuia şi el!), le-a luat pe cele două blestemate de soartă şi,
îndârjit, s-a dus cu ele la făptaş. Era vorba despre Mieiţă Voinoiu, zapciu 38 de Plasă,
din Broşteni – Lăpuşata, satul fetei. Om foarte înstărit, dar hain, cu purtări foarte
urâte în viaţă.
Întâmplarea s-a petrecut puţin după anul 1860. Zapciul nu avea copii, nevasta
fiindu-i beteagă în privinţa asta. Şi, ca să scape de consecinţele grele pentru o

38 ZAPCÍU, zapcii, s. m. (Înv.) 1. Cârmuitor al unei plăși, subordonat ispravnicului (și însărcinat cu

strângerea dărilor). 2. Grad în armată, echivalent cu cel de căpitan; persoană care avea acest grad. 3.
Agent de poliție; sergent de stradă. 4. Zbir, om aspru, crud, brutal. 5. (Argou) Câine. (din tc. zaptiye.)

240
asemenea faptă pedepsită aspru de lege, Mieiţă a căzut la învoială cu brigadierul:
va lua fetiţa “de suflet”, o va înfia, o va adopta, adică, iar pe Dumitra, mama ei, o va
ţine la curtea lui, unde se va ocupa de treburile gospodăriei și de fată, bineînțeles. Ca
să fie împreună cu copila, s-o îngrijească şi s-o crească. Aşa s-a şi întâmplat, de fapt.
Zapciul, nu numai că a adoptat fetiţa, ca să scape de belea, ci i-a făcut şi o dotă
frumoasă, cu o avere cum nu mai avea nicio fată de măritat prin comunele
învecinate. Dar, Dumitra, mama ei, a avut viaţă grea la casa boierului hapsân. Viaţă
de slugă, de sclavă tânără şi frumoasă, ea îndurând cu scrâşnet de dinţi şi cu
nesecate lacrimi amare toate mizeriile şi capriciile unui stăpân cu purtări primitive,
el având puteri nelimitate asupră-i, abuzând-o sexual și în toate felurile, ori de câte
ori i se aprindeau poftele animalice .
Zapciul Voinoiu cumpărase cu bani grei o casă-cetate, o culă impozantă de la
marele boier Bondoc, stăpân al locurilor şi bogăţiilor, dar şi al oamenilor de pe
întinderile din zona comunei Lăpuşata – Vâlcea, culă pe care Bondoc o construise
cu robii de pe propriile-i moşii. Ca printr-un ochean al navei ce colindă mările şi
oceanele lumii, încă mai văd cu ochii minţii cetatea aceea aşezată pe un tăpşan
înalt şi care strălucea în bătaia soarelui, înfăţişându-se vederii tocmai de pe vestitul
deal Cotoşmanu, cel cu codrii şi ascunzişurile şi întunecimile lui temute, ce favorizau
atâtea şi atâtea acte criminale din partea hoţilor, a bandiţilor şi haiducilor care
aţineau drumul călătorilor prin zonă, în special al celor care transportau bunuri
pentru comercializare sau care se întorceau cu valori importante rezultate din
diverse schimburi de mărfuri de pe la târgurile la care umblau. Ca un bastion
impresionant, cula îţi înfăţişa la intrare uşi masive de cetate, cu închizătoare
robustă, ferecată de iscusiţi meşteri fierari, iar în interior, uşile erau blocate cu un
drug uriaş de lemn de stejar ce culisa între pereţii groşi de aproape un metru,
garantând astfel liniştea şi siguranţa cetăţii. O scară masivă din lemn, cu laturi
sculptate artistic, te îmbia să cunoşti aleasa grijă pentru o convieţuire la rangul cuvenit.
(În timp ce creştea, copila Mariţa căpăta tot mai mult trăsăturile tatălui Mieiţă,
ceea ce o făcea pe soţia lui, care simţise de la început mascarada cu adopţia, să-i
atragă atenţia bădăranului ei soţ, cu aspru şi înveninat reproş, asupra faptei lui
”generoase” de a înfia o copilă din flori şi de a le lua la curtea lor de oameni avuţi pe
cele două prăpădite: “Le-ai luat de milă, tu şi milă, tu şi blând la suflet, câine turbat ce
eşti! Crezi că eu nu ştiu despre ce e vorba, crezi că lumea nu vorbeşte pe toate drumurile
despre mârșăvia ta ?!... ”).

241
Îndurând umilinţe dintre cele mai crude şi dezumanizante, care-i măcinau
sănătatea, Dumitra avea totuşi o mângâiere care o ajuta să treacă mai uşor peste
necazurile şi durerile vieţii: o avea pe Mariţa lângă ea, fiinţa pe care vrusese s-o
omoare după ce-i dăduse viaţă, fata pe care o zămislise inconştient, din patima
dragostei și naivității care-i furaseră minţile adolescentine.
Mariţa (Maria), aşa o numiseră. Mariţa Voinoiu, de-acum fată de bogătaş,
căreia, la vremea măritişului, graţie zestrei sale impresionante, îi dădeau ocol flăcăi
care mai de care mai chipeşi, dar şi mai cu stare, mai cu pretenţii. Aşa a ajuns ea la
rangul de… preoteasă, măritându-se cu preotul Ilie Popescu de la Broşteni. Lică
Popa, îi spunea lumea. Un preot cu barba lungă, bogată, neagră, mătăsoasă, care-i
curgea în crețuri pe piept în jos. Părul netuns niciodată îl avea legat la spate într-o
coadă, bogată și ea. Bunica preoteasă Mariţa a născut 19 copii, dintre care, în acele
vremuri grele, cu boli pentru care nu erau leacuri, doar şapte au trăit până la vârste
înaintate. Nu ştiu numele tuturor fraţilor şi surorilor mamei, dintre cei 19 copii. Nu
m-am gândit niciodată să le ştiu, să le învăţ numele. Dar îmi aduc aminte bine de
câţiva dintre ei: Lendruşa - o boieroaică distinsă, aristocrată, care, după moartea
suspectă a primului şoţ, avea să se mărite cu învăţătorul Constantin Preoţescu, din
comuna Pojogi (şi el aflat tot la a doua căsătorie), învăţător-model, asupra căruia
vom zăbovi în detaliu într-un capitol separat, în Postfaţă; apoi, îi mai ştiu pe Ileana,
pe Maria (mama mea), Gheorghe (școlit la Seminarul Teologic ”Sfântul Nicolae” din
Râmnicu-Vâlcea, învățător și primar în comună), Eugenia (tanti Gica, farmacista, pe
care o vedem în poză, la Postfață), Pantelimon 39 (nenea Pantelie), Alexandru,
Ecaterina, Victoriţa, David, Nataliţa, Constantin (Gondea – cel mai mic și cel mai
neisprăvit dintre toți frații săi, care a creat multe necazuri familiei și tot neamului lor!
Preoteasa Mariţa (Maria) Popescu a trăit 75 de ani, după o viaţă de grele
pătimiri într-o familie cu mari griji şi responsabilităţi gospodăreşti, de administrare
a unei averi considerabile şi a unei familii cu puhoi de copii şi cu un soţ cu patima
jocului de cărţi, dar şi cu o altă patimă, la fel de grea, a petrecerilor și a paharului.
Ea s-a stins la 14 februarie 1936, trăind aproape 20 de ani de văduvie, după ce
preotul murise în 1917, încă tânăr, la doar 58 de ani...

39
Pantelimon (Pantelie) – este vorba despre sergentul de jandarmi care, la 12 octombrie 1916, era în
post la pichetul de control din Valea Jiului, atunci când Generalul Ioan Dragalina s-a dus să vadă personal
starea de pe front, amplasamentele militare, configurația terenului etc., în vederea stabilirii în cunoștință
de cauză a strategiei și a tacticii de luptă, în confruntarea decisivă ce urma să aibă loc între armata noastră
și inamicul german cotropitor.
El este unul dintre cei 19 copii născuți de preoteasa Marița, dar este și unul dintre cei mai bine
realizați în viață dintre toți frații săi trăitori.

242
DESPRE MAMA

Moto: Viaţa te poartă unde nu îndrăzneşti să visezi…


Din primele momente rătăcit în nesiguranţă, la strigătul tău, mama ţi-a sărit în
ajutor şi sub calde mângâieri somnul te-a îmbiat. Când ai fost bolnăvior, ea linişte
nu înceta să aibă, iar dacă înviorarea se ivea, cu spontaneitate clamá: a trecut!...
Din câte isprăvi am auzit, cui datora ea această fire de neînchipuit? Căci, din
copilărie, această bravă “enigmă” numai la greu i-a fost sortit…
Nu împlinise 12 ani, şi, călărind ca o amazoană, aduna pe cei îndatoraţi să vină
la muncă pe ogoare. Din viul nopţii, mama-mare – preoteasa Mariţa – dădea
deşteptarea pentru ca războiul de ţesut să-şi alerge suveica printre urzeală. La
răsăritul soarelui, mămăliga clipocea cu băşicuţe în ceaunul de pe vatră, zorul
îndemna, iar turma de animale, cu nervozitate aştepta plecarea în luncă la păscut.
În casa preotului Ilie Popescu (zis popa Lică), puzderia de copii grămădea
pustiitoare necazuri, între care moartea nimicitoare, cu lăcomie şi-a luat tainul,
reducând cei 19 născuţi ai preotesei Mariţa (cu vârste între doi şi şapte anişori –
adevăraţi îngeraşi), la numai şapte ! Ce spera măicuţa mea, matură la vârsta de
copilă şi lipsită de un ajutor miraculos ? «Petrică maică, aşteptam măritişul şi să
plec în lume cu soţul meu, care nu pretindea, în afară de mine, nimic…». Şi aşa a şi
fost!
Tocmai, chiar aşa, căci fratele lui, Georgescu Ivancu (Vancu), reputat om de
afaceri, cu bună stare materială, cel care îl adusese pe tata din Târnovo-Macedonia
în Patrie – România, şi-a exploatat fratele ca pe cel mai aprig necunoscut. Apoi,
când i-a acordat tatei independenţa economică pe un termen limitat de numai trei
luni de zile, timp în care să administreze singur o afacere, i-a luat cu anticipaţie o
chirie enormă – ca un zaraf !
Trecând peste cele arătate, cu perseverenţă şi discreţie, mama a pus în
funcţiune o pensiune din care, încurajată fiind şi de abonaţi cu provenienţă socială
foarte selectă, a dobândit cheagul miraculos care i-a asigurat vieţuirea onorabilă în
timpul prigoanei comuniste.
Îmi face plăcere să amintesc spiritul inventiv al mamei: în podul casei noastre
discret amplasat, turme de curcani aveau condiţii să-şi petreacă dezvoltarea şi
creşterea în mod cu totul original: pe o sârmă bine întinsă de-a lungul podului şi la

243
intervale lesnicioase curcanilor, vesela scoasă din uz, în care raţiile de boabe
(porumb, grâu etc.) erau distribuite, a fost bine venită.
Anii au trecut şi mama avea mulţumirea că nu aştepta să fie ajutată, ba, din
contră, cu dărnicie şi seninătate, îşi oferea cu generozitate sprijinul său. Râuri, în
sclipirea soarelui, aleargă în valuri cu creste de argint şi mama, încă voioasă,
străbate prin viaţă cu paşi cumpăniţi, care atrag fără zăbavă şi gânduri ce nu
gândiţi.
Pensiunea ei redusă după putinţă, încă răzbate în timp, şi mama, încrezătoare,
cu bună credinţă, nu părăseşte stăruitorii rămaşi la greaua încercare a vieţii, când
milostivirea era răpusă de indiferenţă şi sfidare. Cu toată vârsta încărcată de ani, se
oferea, nu pregeta să întindă mâna celor sărmani şi de aceea m-a cuprins mirarea
că i se atribuia preţuirea: «Doamna Georgescu este eroina ce ne ajută să-i dăm cu
tifla impasului… » - bravada strigată şi fluturată de cei milostiviţi. 40
Timpul îşi face menirea, ne-aduce pe nesimţite când prevestirea somează că
despărţirea ne este cât mai aproape. Hotărâsem cu matură responsabilitate ca pe
timpul neprielnic (toamnă - iarnă) mama să fie lângă noi şi iată ceva neprevăzut şi
mai puţin dorit. În ziua hotărâtă ca s-o aducem la Bucureşti, la plecarea de acasă de
la Râmnicu-Vâlcea, vecinele s-au instalat pentru rămas bun într-o tristeţe izbitoare,
care a culminat prin îmbrăţişări disperate şi plâns în hohote, ca o dureroasă
jelanie...
Aici, la Bucureşti, era pregătită aşteptarea şi mama, smerită, încuviinţa
primirea dăruitoare. În zilele următoare, s-a aşternut o linişte care ne-a dat
speranţa promiţătoare că sărbătorile străbune vor aşeza cu grijă tihna biruitoare.
N-a fost să fie aşa, căci brusc, mama respinge hrana cu îndârjire, cerând doar
rugător apă. Calvarul încremenit pe voia lui, n-am reuşit să-l biruim, oricât am
stăruit şi ne-am rânduit - zadarul a fost în zadar !
Cât voi trăi, nu pot uita !
Petrică Georgescu

40MILOSTIVÍRE, milostiviri, s. f. Faptul de a se milostivi. 1. Milă1, compătimire, îndurare; înduioșare,


bunăvoință. 2. Binefacere, pomană, dar. ♦ Calitatea de a i darnic, generos; dărnicie, generozitate. - V. milostivi. (DEx)

244
Amfitrioana
MARIA GEORGESCU – un suflet foarte generos

Mama veteranului Petre Georgescu, ”Domna Maria Georgescu” (sau Mama


cea milostivă), așa cum, cu deosebită recunoștință i se spunea în lumea care o
cunoștea bine, rămasă văduvă încă în plină tinerețe și cu calități de gospodină
desăvârșită, ținea o pensiune selectă – unii îi spuneau chiar o pensiune de lux în
Râmnicu-Vâlcea, în casa personală de lângă gara CFR. Meniu foarte bogat,
diversificat și foarte convenabil ca preț. Clientela era una selectă, numărând nu
mai mult de 10-12 persoane, maxim 15, de regulă oameni fără familie, aproape
exclusiv din rândul intelectualilor: medici, profesori, ingineri, câțiva pensionari și
alți doi-trei salariați de pe la diverse instituții din oraș. Activitatea era organizată
și se desfășura pe bază de abonament lunar, meniul fiind stabilit adesea la
propunerea beneficiarilor, care oricum erau foarte mulțumiți, având numai
cuvinte de apreciere la adresa ei. De altfel, doamna Georgescu era recunoscută
drept expertă în arta culinară. Făcea meniuri apetisante, foarte plăcute și mai ales
îndestulătoare. Satisfacția ei sufletească era că, din tot ce făcea, putea să asigure
câte ceva de-ale gurii și câtorva oameni sărmani, oameni fără niciun căpătâi în
viață, vreo doi, trei dintre ei devenind clienți permanenți ai pensiunii. Ei sunt acei
milostiviți care ziceau că «Doamna Georgescu este eroina ce ne ajută să-i dăm cu
tifla impasului… » .
Fiind foarte plăcută, inteligentă și sociabilă, la un moment dat, un client al său
cu abonament permanent la pensiune – directorul P.T.T.R. Vâlcea (P.T.T.R. –
Poștă, Telefon, Telegraf, Radio), a rugat-o insistent, cu stăruință de câteva luni de
zile, să vină la el la instituție, unde s-o angajeze ca secretară, post vacant de mai
multă vreme. I-a dat și termen de gândire, prelungit de câteva ori, dar doamna
Georgescu a refuzat categoric, simțind și spunând adevărul că ocupația ei de
gospodină la acea pensiune este tot ce își dorește pe lumea asta, fiindcă aici se
simte împlinită și foarte mulțumită în viață, munca asta îi aduce satisfacție totală
și nu-i trebuie altceva nimic, oricât de tentant ar fi acel altceva.
Amfitrioana avea două fete în gazdă – Adela și Simina -, simpatice, harnice,
istețe, cărora le asigura gratuit gazdă și masă, iar fetele, salariate în oraș, o mai
ajutau în timpul liber la bucătărie și la ce mai era nevoie. La un moment dat, ca să
scape de insistențele acelui director – un domn foarte simpatic și cumsecade -,
doamna Georgescu i-a făcut o propunere:

245
- Domnule director, vă rog să mă înțelegeți, eu nu pot să las pensiunea și
munca mea în care mă simt foarte bine, așa cum v-am mai spus, dar vă fac o
propunere onorabilă: am două fete foarte drăguțe în familia mea, adică în gazdă,
pe care le-ați văzut pe aici, cred. Le cunosc foarte bine și pot garanta cu orice,
pentru amândouă. Am vorbit cu ele și, ce să zic, una mai… curajoasă, ar fi de acord
să vină ea în postul de secretară, dar îi e teamă totuși că nu se va descurca. Fata e
isteață, e absolventă de liceu, e prezentabilă, foarte serioasă, are acum un serviciu
bun, dar zice că parcă o tentează oferta dumneavoastră… Și eu și ea credem că i-
ar sta foarte bine în postura de secretară. Ar fi o haină potrivită pentru ea, fiindcă
văd că vă cam potriviți și ca fizionomie și în privința conduitei sociale, după
aprecierea mea…
În cele din urmă, lucrurile s-au petrecut cum nu se putea mai bine. Neavând
altă soluție/șansă mai la îndemână, directorul a fost de acord, iar Adela – căci
despre ea este vorba, s-a angajat secretară la PTTR, unde s-a adaptat și acomodat
foarte bine cu noua ei postură, s-a pliat instantaneu, intrând repede și bine, chiar
adânc (profesional, dar și… sentimental!) în grațiile directorului cu care, în scurtă
vreme, s-a și căsătorit. Foarte mulțumită de această realizare spectaculoasă în
viața ei, după ce a intrat în postul respectiv și a văzut că e ceva de frumoasă și
neașteptată perspectivă pentru ea, Adela a venit la doamna Georgescu să-i
mulțumească din suflet pentru poarta de lumină deshisă larg spre fericirea ei și,
pe lângă marele aranjament floral pe care i l-a pus în brațe fostei sale amfitrioane,
Adela a promis, cu mâna pe inimă, că primul ei salariu pe care-l va lua din noul
post de la P.T.T.R, i-l va dărui cu tot dragul doamnei Georgescu, cea care a fost și
rămâne pentru ea ca o mamă adevărată.
Sigur că delicata doamnă Georgescu, impresionată și foarte bucuroasă pentru
acea reușită, dar și foarte emoționată și surprinsă de oferta cu primul salariu, i-a
mulțumit Adelei pentru intenție, dar i-a refuzat categoric promisiunea aceea care,
într-adevăr, o onora, dar care pentru ea era de neacceptat. Satisfacția ei supremă
era că mai făcuse o faptă bună, mai făcuse cuiva un bine în viață!
Ca să o împace totuși pe Adela și s-o mulțumească într-un fel, doamna
Georgescu a recurs la un șiretlic: i-a propus Adelei un târg amical și hazliu,
totodată, rugând-o ca povestea asta cu dăruirea primului salariu s-o amâne, s-o
decaleze până la pensie și ar primi cu drag prima ei pensie, când va fi să fie!…
Propunerea a făcut-o cu gândul că nu va mai trăi ea atât, până la pensionarea
Adelei, fiindcă era vorba de vreo 40 și ceva de ani până atunci, iar ea, modesta
Maria Georgescu, ar putea ajunge atunci la peste 85 de ani, ceea ce nu spera
nicicum să se întâmple. Și totuși, târgul a rămas încheiat așa, despărțirea celor
două fiind într-o notă de veselie și de același atașament sufletesc de până la
plecarea Adelei din familia doamnei Georgescu.

246
Vremea a trecut pe nesimțite, familia Adelei cu directorul se mutase demult
din Râmnic și vizitele ei la generoasa mamă amfitrioană deveniseră tot mai rari.
Vârsta doamnei Georgescu se apropia de 90 de ani, când o surprinzătoare vizită de
curtoazie, în pragul marilor sărbători de iarnă, a reaprins niște sentimente care se
mai estompaseră cu trecerea timpului. Întreaga familie a Adelei: soțul ei – fostul
director al PTTR, ea și trei copii ai lor (doi băieți și o fată), care, la rândul lor, aveau
câte doi copii, au umplut de bucurie casa ”mamei Georgescu”, veniți cu
sumedenie de daruri de Moș Crăciun și de Anul Nou. A fost o întâlnire
memorabilă, cu adevărat sărbătorească, chiar dacă era venită după o noapte
întreagă de nesomn al doamnei Georgescu, care, văzând că nu poate dormi, așa
cum i se întâmpla de multă vreme, ca să-și facă de lucru, s-a apucat în acea noapte
să numere toate cunoștințele ei – rude, vecini, prieteni și alte persoane diverse cu
care se cunoscuse de-a lungul timpului și care se stinseseră din viață înaintea ei.
Până către dimineață a numărat 600 de cunoștințe care s-au dus în altă lume decât
cea pământeană! Avea o memorie formidabilă, un echipament genetic foarte bogat
și sănătos, moștenit din familie și transmis și fiului său Georgescu Petre,
protagonistul acestei cărți, care a trăit 98 de ani, cu viață grea pe front, în Est și în
Vest și care nu-și aducea aminte să fi făcut în viața lui vreo injecție. În afara
vaccinurilor din copilărie și parcă într-o împrejurare tristă din viața de elev, când,
bolnav fiind, i s-a pus un diagnostic greșit, de scarlatină.
”Mama Georgescu” a trăit în deplină sănătate 92 de ani și ceva…
A doua zi după plecarea dragilor ei musafiri, gazda s-a apucat să aranjeze
casa, lucrurile rămase vraiște în urma acelei vizite cu hărmălaia de copii care au
creat o atmosferă de tinerețe tonifiantă și molipsitoare. O atmosferă care a
întinerit-o și pe ea cu câțiva ani buni, cum zicea cu nostalgie doamna Georgescu.
Printre darurile și felicitările de tot felul, din partea și după gustul fiecăruia, a găsit
și un plic mai deosebit, despre care nu i se spusese nimic în timpul vizitei. L-a
desfăcut cu emoție, găsind în el o importantă sumă de bani, un cupon de pensie și
o scrisoare de suflet. Doamna Georgescu uitase cu totul de gluma cu pensia. Dar
uite că Adela, draga de ea, n-a uitat! De ce n-o fi adus vorba ieri, când au fost cu
toții aici?! Acum, văzând banii și cuponul de pensie, mama Georgescu a tresărit
copleșită de un tremur ușor, aducându-și aminte întreaga poveste de acum 45 de
ani, poveste de care chiar uitase… Împovărată de un imens noian de gânduri, s-a
așezat greoi într-un fotoliu și, copleșită cu totul de emoție, cu ochii umezi și
încețoșați, a citit pe îndelete, cu ochii înlăcrimați, scrisoarea Adelei:
”Mama Georgescu, familia mea atât de numeroasă cu care m-a blagoslovit
Domnul și cu care am fost în vizită vă dorește și vă urează ani mulți cu sănătate,
fiindcă ați făcut mult bine oamenilor în viața dumneavoastră pe care ați trăit-o și

247
o trăiți curat, în demnitate. Aveți aici niște bani – prima pensie a mea, așa cum
v-am promis și cum a rămas înțelegerea noastră de acum 45 de ani, când ați
refuzat să-mi acceptați plăcerea de a vă dărui primul meu salariu de secretară la
PTTR. Atunci, ca să mă refuzați diplomatic, în bunătatea dumneavoastră mi-ați
făcut propunerea și rugămintea de a lăsa pentru mai târziu, avansând ideea că
dacă tot vreau să fac un asemenea gest, să-l fac atunci când voi lua prima pensie,
nu când voi lua primul salariu. Iată, acum vă împlinesc acea dorință, acea
rugăminte care am înțeles că a fost, de fapt, o trimitere a mea ”la plimbare”
(glumesc, desigur), și că ați făcut-o probabil în speranța că până la pensie voi uita
de această promisiune a mea cu dăruirea acelui prim salariu! Nu ca răsplată, ci ca
mulțumire de suflet. N-am uitat, după cum vedeți, deși m-au impresionat profund
spusele dumneavoastră de atunci, cum că astfel de gesturi, cum a fost cel prin
care mi-ați creat o viață de poveste de nevisat, nu cer și nu trebuie să ceară
niciodată răsplată! Ce frumos!…
M-am gândit tot timpul și am făcut fel și fel de planuri cum să procedez să mă
pot ține de promisiune și să nu fiu refuzată iar. Am găsit în cele din urmă, în acord
cu soțul meu, că asta ar fi cea mai bună, cea mai sigură și deloc supărătoare
metodă pentru a vă ”păcăli” și a nu mai putea să mă refuzați. (Aplauze pentru
mine și pentru familia mea, care vă îndrăgește nespus de mult!!!).
Recunoștința mea și a soțului meu este nemăsurată pentru dumneavoastră,
care mi-ați fost mai mult decât a doua mamă, croindu-mi un drum frumos în
viață. Ați avut un fler 41 extraordinar atunci când ați recurs la găselnița asta cu
amânarea sau înlocuirea primului salariu cu prima pensie… Ați sperat ca timpul
să șteargă amintirile. Dar astfel de amintiri nu se pot șterge.
Trecând însă peste toate acestea, vă asigur, mama Georgescu, de iubirea mea
statornică, de iubirea întregii mele familii, care vă poartă cu drag în suflet.
Vă îmbrățișăm cu căldură și vă promitem că astfel de vizite ale familiei mele la
dumneavoastră se vor mai repeta și de aici încolo, chiar dacă suntem foarte
departe de Râmnicu-Vâlcea.
Vă îmbrățișează cu tot dragul și cu mult dor, Adela cu întreaga ei familie!
La Mulți Ani, cu sănătate deplină și cu toate cele de trebuință!

Râmnicu-Vâlcea, 23 decembrie 1987

41 FLER, fleruri, s. n. Simț de orientare rapidă într-o împrejurare sau într-o situație dificilă;
perspicacitate. – Din fr. flair. (DEx).

248
Postfaţă

Noianul amintirilor domnului Petre Georgescu este atât de mare, încât e


imposibil să le cuprinzi pe toate într-o singură carte, cum este aceasta. Selectarea
şi redarea lor (punerea în pagina de carte) în aceste Amintiri din război – Amintiri
din viaţă a presupus o grea încercare, autorul cărţii fiind permanent sub semnul
dilemei privind alegerea celor mai interesante dintre ele, a celor mai expresive
întâmplări şi trăiri din viaţa de copil, de elev, de student, de militar - ofiţer de
intendenţă în timpul războiului, şi apoi… din viaţa cea de toate zilele a
protagonistului cărţii, a omului Petre Georgescu.
Depănarea vieţii sale, dincolo de captivanta exprimare orală, o găsim şi într-
un fel de „jurnal” început la 11 octombrie 2007 (la vârsta de aproape 92 de ani!),
scris pe foi ordonate frumos şi numerotate, cu intervenţii ulterioare şi adnotări
lămuritoare, cu precizări care atenţionează potenţialii cititori că mărturiile din
acest jurnal sunt absolut autentice şi lipsite de orice fel de interes personal. Îşi
deapănă viaţa cu o sinceritate frustă, cu o memorie fantastică, prezentând
lucrurile de parcă s-ar fi întâmplat ieri:
Încerc să prezint aici toată viaţa mea (acum, ca nonagenar) ca o înşirare de
gânduri, amintiri, trăiri reale, nimic cules de la alţii cu intenţia de a impresiona, ceea
ce ar fi contrar crezului meu - simbol al credinţei curate despre viaţă!
*
De nu ştiu când, de foarte multă vreme, s-a prins în judecata mea că nu
întotdeauna cei mai buni cântăreţi au urcat treptele Operei “Scala” din Milano; că
nu cei mai talentaţi actori au fost angajaţi în teatrele de prestigiu sau studiourile de
filmare; că nu cele mai frumoase femei au urcat în aplauze pe podiumuri pentru a-şi
primi certificatele de miss; că nu cei mai captivanţi şi merituoşi oratori sunt cei ce
profesează această artă; nu cei mai talentaţi povestitori şi-au scris gândurile,
impresiile şi crezurile lor sublime, care i-ar fi făcut celebri; nu cei mai bravi ostaşi au
fost răsplătiţi şi poartă decoraţiile care să le certifice faptele de eroi ai neamului…, şi
încă atâtea şi atâtea adevăruri care stau în umbra vicioasă a ignoranţei!...
Aşa se face că încerc să înfăţişez la modul cel mai sincer şi simplu anotimpurile
vieţii mele, care şi-ar putea găsi ecouri de afectivitate sau interes. De aceea îi rog pe
eventualii cititori ai acestor însemnări să-mi acorde încrederea şi să conteze pe
faptul că tot ce am prezentat în aceste „Amintiri”, este făcut în măsura adevărului
curat şi a bunului-simţ.
Desigur, e greu să realizezi o întoarcere în timp, după osteneala unei vieţi
încercate sub puzderia atâtor şi atâtor neaşteptate vămi ale soartei care m-a purtat
încoace şi încolo prin felurite vâltori ale vieţii. Şi mai ales e greu să „scoţi în lume”, pe

249
tavă, trăirile vieţii tale, oricât de interesante ar fi ele pentru „lume” şi chiar dacă au
„caracter de unicat şi sunt foarte importante pentru istorie…”, cum a stăruit ani de
zile să mă convingă şi a reuşit în cele din urmă nepotul meu Gheorghe Stancu -
autorul acestei cărţi de Amintiri, care, prin „chemarea sau aptitudinea lui specială”,
a doborât orice obstacol din calea reţinerii mele, făcându-mă să mă încumet a-i lăsa
moştenire bruma de amintire a trăirilor mele - amintire nepătată de înfumurare
(infatuare) sau neadevăr…
Şi simt nevoia să mai spun că aceste însemnări din trăirile vieţii mele n-au fost
făcute pentru a fi date „publicităţii”, niciodată nu m-am gândit la o astfel de
perspectivă, ci ele sunt rodul unor preocupări de a-mi ocupa timpul cu ceva, unul
dintre componentele acestui „ceva” fiind şi consemnarea acestor amintiri care mi-au
marcat viaţa şi îmi stăruie în minte şi în suflet prin ceea ce au însemnat ele pe răbojul
vieţii mele.
Fascinantul caleidoscop al vieţii domnului Petre Georgescu ar fi vitregit în
bună măsură dacă la aceste Amintiri din război - Amintiri din viaţă prezentate
până acum, nu am adăuga şi unele elemente din pitorescul atât de fermecător al
copilăriei sale, momente de viaţă, de trăiri care au contribuit decisiv la formarea
personalităţii complexe a omului de mai târziu, Petre Georgescu. Impresiile de
atunci, trăirile din vremea copilăriei sale de acum 85 de ani, descrierea locurilor şi
a oamenilor din lumea satului, care i-au fermecat copilăria, sunt prezentate în
tablouri admirabile, de un colorit artistic impresionant, în exprimări de o
frumuseţe şi construcţie stilistică uimitoare, pe alocuri. Sunt de real interes toate
informaţiile despre oamenii şi obiceiurile lor de acum aproape 100 de ani, despre
starea socială din acele vremuri, despre şcoala de atunci, cu exigenţelei ei
necesare şi constructive, despre viaţa bucolică a satului, despre clocotul unei lumi
care astăzi nu mai este. Chiar așa: nu mai este nici acea lume și nici acel clocot!
Toate acestea le găsim consemnate cu acurateţe în amintitul jurnal de viaţă al
domnului Petre Georgescu, întâmplări care se cer de la sine să-şi găsească locul
între Amintirile publicate în carte. Ceea ce şi facem în această Postfaţă, unde
prezentăm câteva astfel de aspecte, pentru a întregi pe cât posibil portretul
protagonistului acestei cărţi, care, fascinat de miraculoasa lume a satului, dar şi de
miracolul vieţii şi al lumii, în general, ni le lasă nouă mărturie pentru viitor. Le
prezentăm separat, în această Postfaţă, întrucât ele fac parte dintr-un alt registru
sentimental decât celelalte Amintiri depănate în carte.
Viaţa în universul satului i-a fost de real folos domnului Petre Georgescu, ceva
de-a dreptul fabulos, pentru că aici se pare că s-a produs înomenirea sa întru
devenirea de mai târziu. (Singura mare copilărie este cea petrecută la sat…,
spunea cu solemnitate Lucian Blaga în discursul său de recepţie la Academie,
făcând aici remarca puternicelor valenţe ale vieţii satului, ale forţei lui de
înrâurire a vieţii omului, cu deosebire a omului în formare, a copilului).

250
Este formidabilă forţa cu care universul copilăriei lui Petrişor Georgescu a
lucrat în procesul de formare a fiinţei lui de o sensibilitate cu mult ieşită din
comun, el înregistrând cu aviditate întregul farmec al acelui univers care i-a
modelat viaţa armonios, în parametrii de sus ai normalului şi firescului uman.
Iată câteva crâmpeie din însemnările despre mirifica lume a copilăriei sale:
Împlinisem şapte ani şi aşteptam nerăbdător să merg la şcoală. În vara
aceluiaşi an, ţin minte că am fost la nunta mătuşii mele Eugenia (tanti Gica,
studentă la Facultatea de farmacie). Cum am ajuns acolo, la Pojogi - locul unde
urma să fie nunta, nu-mi amintesc. Erau pregătiri mari acolo, pretutindeni, în casă,
ca şi prin curte mişunau femei şi bărbaţi care mai de care mai zoriţi.

Mătuşa Eugenia – tanti Gica, farmacista, sora mamei

Casa era încăpătoare, plină de lumină, cu un cerdac spaţios, ce se întindea pe


toată lungimea ei, în care muşcatele şi cerceluşii nu-şi mai încăpeau de frumuseţe şi
prospeţime. Din acest cerdac mult ridicat pe temelii de piatră, vedeam cum în vale,
la circa un kilometru, apa Cernei alerga cu vârtejuri la cotituri, primenind aerul şi
251
întreţinând răcoarea amăruie din zăvoiul de arini de un verde lăcuit.
(Sublinierile splendidelor metafore aparţin autorului cărţii – G.S.).
Faţă-n faţă cu cerdacul nostru, deasupra arinilor, din albia Cernei se înălţa o
râpă măreaţă, ce se impunea atenţiei - ca un triunghi pe cât de imens, pe atât de
perfect, în care straturile de pământ se suprapuneau în culori pastelate de verde şi
galben, care, în razele soarelui, se nuanţau cât să placă ochilor şi să-ţi aşeze
gândurile la visare (…).
Atmosfera de la nuntă n-o pot uita şi nici s-o semui altora la care am participat.
Nuntaşii, parcă aleşi, toţi, cu cinstită grijă, purtau straie care să onoreze şi să atragă
admiraţia celor prezenţi în acest cadru în care solemnitatea momentului se
îngemănează bucuriei aşteptate. O tânără şi frumoasă învăţătoare a fermecat prin
cântece şi a provocat repetate ropote de aplauze când a recitat „Nunta
Zamfirei”(…).
În preziua nunţii, pe un drumeag frumos, care-ncepea să se scurgă pe sub
porţile de stejar cioplite artistic de dulgheri gorjeni, am plecat cu vărul Cincu şi cu
alţi copii la râul Cerna. Nu cunoşteam locurile şi nu eram obişnuit cu asemenea
evadări. Probabil că verişorul Cincu intenţiona mai demult să se răzbune pe mine,
din cauza bunelor certificate pe care tatăl său, reputat învăţător, mi le da în diverse
ocazii. Nenea Preoţescu mi le atribuia în contrast cu odrasla sa, care avea să-i
amărască zilele până s-a dus dintre noi.
Din jocul de copii iscat acolo, în atmosfera de vis a zăvoiului din preajma apei,
m-am trezit singur-singurel într-o pădure din care nu mai nădăjduiam să ies.
Ceilalţi, într-o gândire sălbatică şi o acţiune organizată, fugiseră de mine. În
disperarea şi groaza care mă cuprinseseră, mi-am fixat auzul pe captarea unor
surse salvatoare şi iată că îmbărbătările unor cărăuşi care-şi îndemnau boii să
scoată carele grele din prundul râului Cerna, m-au scos din haina încercare. Fugind
într-acolo, pe şosea în sus, pe şosea în jos, total dezorientat, speriat, am ajuns în cele
din urmă la casa moşului Preoţescu, sleit de puteri şi cu spaima în ochi şi în suflet.
Cam în aceeaşi perioadă, am participat la altă nuntă de mare fast, de data asta
la nunta verişoarei Olga, una dintre fetele unchiului Vancu, căsătorită cu locotenentul
Pinică Boşca, de origine tot macedonean, ca şi familia noastră, după tată. Nunta a
avut loc în impozanta casă a naşilor, a familiei Băcescu din oraşul Horezu.
(Domnul avocat Eugen Băcescu, unul dintre politicienii noştri de vază, din tabăra
liberală, avea să devină deputat, în două rânduri: 1927-1928 şi apoi în 1939,
funcţionând şi ca prefect al judeţului Vâlcea, în perioada 1933-1938).

252
Cuplul celor doi tineri atrăgea prin neasemuita distincţie a frumosului, iar
mirele, ofiţer de cavalerie, pe calul său dintr-o rasă în care magnificul avea veritabila
certificare la paradele naţionale, într-un trap unit cu graţia dansului, cucerea
nestăvilite aplauze. (…). Ne-am acomodat foarte repede în casa boierească şi
primitoare, unde frumosul, belşugul şi buna dispoziţie abundau, iar apariţia
amfitrioanei - naşa Nina Băcescu, într-o măreţie şi eleganţă de aleasă distincţie, cu
podoaba capului în formă de cunună de metal preţios, bătută în strălucitoare şi
fascinante pietre scumpe, ne-a întâmpinat cu urarea de Bun venit !, făcându-ne o
primire onorantă, de o manieră pe care n-o pot da uitării.
Pe mese erau frumos ordonate, ca într-un ritual, vesela din porţelanuri scumpe
şi tacâmuri din argint, care-mi stimulau atenţia şi-mi stârneau curiozitatea în
pragul aşteptării unor preparate necunoscute mie până atunci, lucru care mă făcea
s-o întreb pe mama, nestingherit, cu glas tare şi într-o nevinovată uimire, punând-o
într-o situaţie jenantă: «noi de ce nu avem aşa ceva, mamă ?» (…).
Vacanţele mari (de vară), ca elev la liceu, începând cu clasa a doua şi până la a
cincea, le-am petrecut la tanti Lendruşa - o soră mai mare a mamei, căsătorită cu
învăţătorul Constantin Preoţescu din Pojogi – Vâlcea, comună cu locuri frumoase,
pe care privirea le alegea pentru desfătare; casa lor era aşezată pe un tăpşan, la
o înălţime ce domina împrejurimile. Numai picătura streaşinei o despărţea de
biserica satului, veche, din alte vremuri (…).
În partea opusă intrării în biserică, se întindea un platou neted peste care iarba
verde cu străluciri de diamante sub roua dimineţii te-mbia s-o calci desculţ,
pentru a-i simţi răcoarea făcătoare de minuni…
E plin de astfel de minunate construcţii „diamantine” acest jurnal de bord în
care citim şi despre luna, cu mângâieri discrete de argint îmbietor…,şi despre
felul în care… Tăcerile-şi odihneau obrazul pe mirosul de fân proaspăt cosit…,
şi despre câte şi mai câte…
Ceea ce reţine vizibil atenţia citind însemnările din „jurnalul” vieţii domnului
Petre Georgescu, este şi portretul puternic tuşat pe care copilul Petrişor i-l face
„moşului” său, învăţătorul Preoţescu, de care s-a ataşat cu toată fiinţa lui, cu cele
mai sensibile fibre ale sufletului său curat, de copil ingenuu.
Îl aprecia pe învăţătorul Preoţescu pentru formidabila lui formaţie şi dăruire
profesională, pentru modestia ieşită din comun, pentru intransigenţa şi ea ieşită
poate prea mult din comun (l-a lăsat pe propriul fiu, Cincu, de două ori repetent
în clasa întâi, făcându-l astfel să “buchisească” trei ani în clasa de început!); îl
idolatriza şi pentru că avea solide cunoştinţe de matematică, de latină, de istorie,
de ştiinţele naturale, de limba română şi de câte altele, materii despre care îl
chestiona cu toată „asprimea” pe şcolarul şi nepotul Petrişor, de fiecare dată când
se întâlneau; la aceste “şedinţe cu chestionare” se întâmpla ca, uneori, să mai
participe şi alţi nepoţi aflaţi în vizită pe la el, “...făcându-ne astfel viaţa cât se poate
253
de amară. Niciodată nu era mulţumit de răspunsurile noastre. Nu ştiam atunci de
ce nu participă şi Cincu la aceste întreceri despre cunoştinţele şcolare. Pentru noi,
participanţii, recompensa era atrăgătoare, fiindcă cine răspundea cât de cât
mulţumitor, mergea cu el la moară la Cireşi, în Giula, unde era raiul pe pământ...”.
Îl mai admira la superlativ pe moşul său pentru calităţile de om dăruit cu totul
menirii sale în viaţă - aceea de a educa, de a forma oameni „întregi” pentru
societatea de atunci şi de mai târziu, de care era atâta nevoie!... Învăţătorul
Preoţescu era de departe omul-model al comunităţii în care trăia, omul
plurivalent, model şi exemplu în toate, cetăţeanul de frunte al comunei:
Copil sărac din plaiurile Gorjului – notează domnul Petre Georgescu în caietul
său de amintiri -, foarte dotat pentru învăţătură şi înarmat cu o voinţă ce nu
cunoştea înfrângerea, moşul meu, învăţătorul Preoţescu, a stăruit cu ardoare şi s-a
clasat mereu printre fruntaşii Seminarului „Sfântul Nicolae” din Râmnicu-Vâlcea.
Când pleca acasă, de la Râmnic la Gorj, în vacanţa mare, parcurgea distanţa de mai
bine de 100 de kilometri pe jos, având nevoie de două, trei zile pline până a ajunge
acasă (răbdând de foame şi fiind nevoit să înnopteze pe unde apuca, fie prin clăi de
fân proaspăt cosit, fie prin alte locuri care să-i asigure un cât de mic şi sigur confort
pentru odihnă şi refacerea forţelor pentru mersul mai departe). Şi, din câte îmi
povestea, fără să se lamenteze faţă de condiţiile atât de vitrege pentru învăţătură,
socotea fireşti lipsurile şi greutăţile vieţii de atunci, luându-le drept vămi de
încercare în calea destinului(...).
«Într-o vară, după absolvirea clasei a IV-a a Seminarului - îmi povestea moşul
Preoţescu -, am plecat în vacanţă acasă, la Gorj. Mersesem întins, în prima zi, cu
dorul de ai mei, de tot ce mă lega de locurile natale. Mă apucase înserarea pe un
câmp larg, ceva mai departe de satul prin care trecusem. Eram rupt de oboseală şi
lihnit de foame, dar bucuria întoarcerii acasă mă făcea să uit şi de foame şi de tot.
Acolo, în câmp, erau căpiţe de fân şi m-am gândit că nu se poate un loc mai potrivit
şi mai prietenos pentru odihnă decât un asemenea culcuş… rustic. M-am urcat în
vârful unei căpiţe mai mari, mi-am aranjat frumos “patul" şi m-am aşezat la
odihnă. Somnul se lăsa însă aşteptat, poate de prea multă oboseală, dar şi pentru că
mi-era o foame cumplită.
După un timp, am aţipit, sub un clar de lună plină şi strălucitoare, ca în cele mai
frumoase basme ale copilăriei mele. Dar, la un moment dat, m-au trezit nişte
şoapte. Jos, la baza căpiţei de fân, venise şi se aşezase o pereche de tineri îndrăgostiţi.
Şoaptele arse de fiorul dragostei lor furişate suiseră până la mine, în vârful căpiţei.
Mi se părea, visam, aveam halucinaţii sau era adevărat? Când mi-am dat seama că
nu aiurez, deci că era adevărat, mi-am adunat toată bruma de forţe de care mai
eram în stare şi, cu mişcări ce nu trebuiau percepute nici de cel mai sensibil auz, mi-
am scos bustul ca dintr-o teacă şi m-am aplecat uşor în afara căpiţei, atât cât să pot
vedea ca-n palmă tânăra pereche contopindu-se într-un sărut, deasupra unui coş cu
254
mâncare. Lângă coş, pe un şervet aşternut cu grijă, tânăra femeie aşezase bucatele
pentru ospăţ. Din şoaptele lor fierbinţi am înţeles că tânăra era căsătorită şi se
temea cumva de bărbatu-său, care era plecat cu treburi, dar flăcăul de lângă ea o
încuraja şi o strângea în chingile iubirii nestăvilite. Femeia a întins flăcăului un
ulcioraş în care am simţit, după miros, că era vin. De pe şervetul cu bucate se înălţa
spre mine un miros necruţător de pui fript proaspăt, dat prin mujdei, care, asociat
cu cojitul ouălor fierte şi rânduitul bucăţilor de azimă caldă, mi-au creat o stare de
leşin care m-a descumpănit, şi, într-o clipă de pierzanie, am alunecat pe teşitura
căpiţei, prăvălindu-mă peste idilă şi peste bucate, în stare de inconştienţă.
Prăbuşirea mea bruscă, ”din cer”, i-a înspăimântat de moarte pe amorezii care,
disperaţi, au rupt-o la fugă, glonţ, înspre sat sau înspre cine ştie unde. Când mi-am
revenit, şi, încet-încet, mi-am adus aminte şi am refăcut scena petrecută înaintea
momentului de leşin, prin preajmă nu mai era nici ţipenie de om. Parcă înghiţise
pământul întreaga întâmplare pământeană pe care atunci, în acele momente
imediate, încercam să mi-o desluşesc dacă a fost aievea sau fusese doar o fantasmă
generată de foamea care mă cotropise cu totul.
După un timp, cu răsuflarea tăiată şi îmboldit de chiorăitul maţelor goale, am
început să mănânc, la început cu sfială, cu teamă, cu jenă, apoi, cu tot mai mult
îndemn, cu tot mai mult curaj, cu foame şi nesaţ de lup hămesit. După care, am
strâns în şervet merindea rămasă, pentru a lua-o la drum, şi m-am urcat din nou pe
căpiţă, unde am dormit un somn linişit şi odihnitor. Când soarele a-nceput a-ncălzi,
m-am răsucit în hăinuţele mele ”apretate” cu rouă ca-ntr-o cataplasmă scorojită, şi,
repede la drum, spre casă…».
Mi se părea atât de bătrân nenea Preoţescu, deşi nu ajunsese la pensie! Avea o
făptură de ascet a cărui îmbrăcăminte, lucrată cu grijă numai din materiale ţesute
în casă - căci două războaie erau în permanenţă prinse în lucru -, venea să-i
sublinieze modestia şi puritatea-i sufletească, iar cămăşile de borangic detaşau
plastic chipul său pe care cute adânci erau mărturii ale unei vieţi încercate.
De sub streaşina sprâncenelor te cercetau, cu sclipiri iscoditoare, doi ochi mici,
care flancau nasul lătăreţ la vârf, puţin ciupit de vărsat, cu nări larg deschise,
ocrotite de coama deasă şi stufoasă a mustăţilor -, spectaculoasă podoabă la
vremea aceea. Avea un glas (voce) de bas profund şi cavernos cum n-am mai
întâlnit. Când fredona, te-mpresurau fiori zvoniţi de mormăitul ursului.
Fire extrem de nervoasă, dar stăpânită cu dibăcia tactului său pedagogic, ştia să
ne insufle liniştea ce şi-o dorea (ca apa la sete), împărţindu-ne nouă, nepoţilor,
atribuţii şi răspunderi pe care le primeam fără să cârtim. Câte o fi vrut să ne înveţe pe
noi, nepoţii care-l vizitam, câte începuturi abătute de lipsa receptivităţii noastre sau
mai degrabă de neformata noastră maturitate, le pot regreta şi acum, socotindu-le
mari şi irecuperabile pierderi în competiţia cu viaţa!

255
Învăţătorul Constantin Preoţescu – foto din tinereţe.
Pe la vârsta pensionării, avea mustaţa („spectaculoasă podoabă
la vremea aceea”) foarte bogată şi curios purtată, vârfurile ei lungi,
răsucite, fiind petrecute pe după urechi
Iubea animalele, cu predilecţie caii, pe care-i stăpânea lejer la călărie. Practica
dintr-o necesitate organică grădinăritul, cositul, creşterea albinelor şi altoitul
pomilor, era neîntrecut specialist în tehnica împletiturilor din paie, nuiele, rafie,
borangic şi din câte altele, iar în privinţa laturii cărţii avea cunoştinţe solide, vaste,
din care nu dăduse nimic uitării. Statornic programului său de viaţă, nu irosea
niciodată timpul. Pauzele pentru odihnă, scurte recreaţii în care stăruinţa sa în a ne
lămuri o mare varietate de probleme, ni-l (mi-l) apropiau cu îndatorat respect.

256
Apoi, casa familiei Preoţescu, în care mătuşa mea, tanti Lendruşa – soră a
mamei, era o femeie “aristocrată”, o adevărată boieroaică, a cărei fire se plia
minunat peste firea soţului său şi care era de o rară milostenie, cu grijă şi
preocupare pentru viaţa celor năpăstuiţi de soartă, deci, casa şi câteva anexe ale ei
erau şi un fel de... “casă de binefacere”, un fel de “stabiliment” în care îşi găseau
refugiul oameni bătuţi de necazuri grele - femei cu copii mici, care fugeau de acasă,
fiindcă nu mai puteau îndura viaţa de familie din cauza unor soţi beţivi şi violenţi;
copii orfani sau din familii care nu le puteau asigura existenţa... Toţi aceştia găseau
aici, la familia Preoţescu, adăpost, hrană şi tot ce le trebuia pentru a-şi duce şi ei
viaţa pe cât posibil în demnitate. Pentru această binefacere, cei găzduiţi la casa
Preoţescu prestau diverse lucrări în gospodărie, dar şi la treburile câmpului, la
îngrijirea animalelor şi la ce mai era nevoie într-o astfel de gospodărie cu de toate.
Povestind colegilor cu înflăcărare, cu o încântare greu de exprimat în cuvinte
despre atmosfera şi despre oamenii şi locurile de basm unde-mi petreceam
vacanţele, doi dintre colegii cei mai apropiaţi – Papiu Victor Corvin, cel care avea să
devină marele geolog român, profesor universitar, autor al multor cărţi şi studii
publicate la Editura Stiinţifică şi Enciclopedică şi în reviste de specialitate din ţară şi
străinătate, şi Roveli Ernesto, al cărui tată (italian statornicit şi împământenit în
Râmnicu-Vâlcea) era constructorul tunelurilor de cale ferată pe linia Râmnicu-
Vâlcea - Sibiu, şi-au exprimat dorinţa expresă, arzătoare, de a veni şi ei, dacă se poate,
să vadă şi să trăiască asemenea minunăţii din viaţa satului. Am obţinut
încuviinţarea unchiului Preoţescu de a merge şi cu ei acolo, la Pojogi, lucru care s-a
întâmplat doi ani la rând, în vacanţele de vară, spre infinita lor satisfacţie, încântare
și neuitare.
Momente de-a dreptul copleşitoare îi creau nepotului Petrişor imaginea şi
locurile unde învăţătorul Preoţescu avea moara de la Cireşi, acolo unde… era
Raiul pe pământ, în Giula, o fundătură ce-ţi da fiori de cruntă sălbăticie, în
imediata apropiere de unde se mergea la seceriş în lanurile de grâu, la cosit sau la
frumoasa latură a sportului – călăria şi dresajul cailor. La moară la Cireşi, ca-ntr-o
oază unde încântarea era copleşitoare, dădeau rod bogat stăruinţele lui nenea
Preoţescu. Totul te fascina: vărzăria cu opulenţa sa, livada de pomi fructiferi
rânduită cu pricepere şi holda ce-şi legăna spicele în ivirea curentului de aer…, iar,
ca un miracol, pe un jgheab din scândură, făcut anume, apa râului Cerna, abătută,
punea în mişcare roata morii… Minunăţii ale gândirii şi braţelor omului care mă
fascinau până la extaz.
Şcoala de la Pojogi, la câţiva paşi de biserică, modestă, chiar mică, dar
atrăgătoare prin înfăţişarea-i care nu distona cu spaţiul din jurul său, zugrăvită

257
într-un alb imaculat, aşezată în lăsătura unei culmi domoale, la cotitura drumului
plin de urcuşuri ce leagă comuna Pojogi de satul Cernişoara, împreună cu biserica şi
casa moşului meu alcătuia un răzleţ, dar pitoresc grup peste care liniştea stăpânea
în deplinătatea ei.
Plecarea, ca şi întoarcerea animalelor la şi de la păşunat intrau în toaleta firii
acelor locuri în care îndepărtatele zvonuri de talangă aşterneau o adiere mângâietoare.
Furnicar de oameni nu vedeai decât la bâlciuri, prilej de cunoaştere şi înnoire de
obiceiuri. Deşi cei mai mulţi dintre ei erau săraci, ţăranii noştri ştiau să apară
sărbătoreşte îmbrăcaţi, încât se adăugau ca un motiv firesc pe fondul minunatei
noastre naturi, cu florile sale multicolore. Horele roiau la încrucişări de drumuri, la
marginea vreunui izlaz sau în ograda unui gospodar primitor. În vârtejul jocurilor,
costumele înfrumuseţate de cusături care se-ntreceau cu florile câmpului locurilor
noastre, făceau să transpară zvelteţea pârguită a fetelor. De erau sărbătorile
Paştelui, locurile de joc rămâneau o vreme bună ca un mozaic multicolor, căci cojile
de ouă în culori vii şi felurite se fixau în pământul bine bătătorit de picioarele
dansatorilor…
De neşters i-au rămas în memorie micului Petrişor amintirile despre
lucrătorii din brutăria administrată de tatăl său, pe care-i descrie aşa cum îi vede
şi azi cu ochii minţii lui de copil:
Brutăria noastră îmbrăca masiv colţul străzii Traian, acolo unde era intersecţia
cu aleea ce ducea spre grădina “Zăvoi”, în faţa podului de fier cu trei arce, pe sub
care lenevea nestatornic în cursul său spre veşnicie, râul Olăneşti. Acest drum,
paralel cu albia râului, era străjuit la nord de o vegetaţie bogată, din care,
primăvara, mirosul puternic al socului era biruitor...
Încă din clasa întâi, în drumul său spre şcoală sau spre casă, de la şcoală,
Petrişor se abătea uneori prin atelierele brutăriei, de dragul de a vedea procesul
de producţie şi de a sta de vorbă cu oamenii din sectoarele de lucru, care se
antrenau în discuţii cu el, adică „îşi puneau mintea cu el”, pentru a-i arăta, cu
mândrie, că erau şi ei ştiutori de carte şi mai ales de atâtea alte probleme ale vieţii.
El îi caracterizează pe fiecare cu sinceritate şi cu tonul celui care manifestă
îngăduinţă, grijă, înţelegere şi chiar compasiune faţă de cei necăjiţi, dar şi stimă
pentru cei care se ridicau la nivelul cetăţea-nului evoluat, aşa cum îşi dădea el
seama după comportamentul fiecăruia:
Dintre aceştia, cel mai însetat de carte şi cunoaştere era Dobrescu, originar din
comuna Păuşeşti, apropiată de oraşul nostru. Cu toată ţinuta sumară din care
şorţul se evidenţia, acest brutar ştia să fie luat în seamă; glasul său atrăgător şi
cuviinţa sa îndatoritoare îl detaşau ca-ntr-o visare din fondul dominat de colbul

258
făinii, desluşind o autentică înfăţişare de român. Harnic şi ordonat, în pauzele date,
sorbea lectura. Ce păcat că, încrezător în leacurile băbeşti, administrate de o
bătrână a satului, o baie fierbinte cu foi de nuc i-a oprit pentru totdeauna bătăile
inimii, înainte de a fi împlinit patruzeci de ani...
Alte nume mă ispitesc să le evoc:
 Moise Cebuc, zvelt, cu fruntea înaltă, de sub care ochii înţeleşi cu buzele-i
subţirele te provocau la zâmbet;
 Băieşoiu, cocătorul corpolent şi grăsan, în groapa de la gura cuptorului, la
lumina unui felinar, rânduia pâinea pe vatra fierbinte, mânuind coada lopeţii cu
iuţeala fulgerului şi cu îndemânare de arcaş încercat;
 Fondantă (poreclă) – s-a făcut om de neuitat; distribuia la abonaţi pâinea
transportată într-un vehicul special amenajat, îngrijind cu mare suflet pe răsfăţatul
său tovarăş de povară - calul „Turcu”;
 Gaigăr, tăietorul de lemne, era suveran în domeniul său şi nimeni nu se
putea atinge de grămada ţăndărilor destinate pentru arsul cuptorului de pâine.
Nici mama nu l-a putut îndupleca, atunci când a avut nevoie de câteva lemne
pentru gătit sau încălzitul locuinţei. Se hrănea cu fiertură de ardei iute, în care sarea
intra în combinaţie ca la saramura de peşte. Era mic de stat, cu mersul împleticit,
târându-şi nehotărât picioarele sălbăticite de trudă şi mizerie; era tot numai petice,
iar haine bune de căpăta, nu le purta, păstrându-le în locuri ascunse. Cu un singur
ochi vedea, celălalt era stins, ochiul cel bun căutând independent, dezorientat. Banii
ce-i câştiga nu-i cheltuia. Îi pitea pe sub lemne sau între cărămizile zidurilor, însă
nu-i mai găsea, căci erau “dibuiţi” de cei ce-l urmăreau când bietul Gaigăr îi ascundea.
Cât de mizerabili sunt cei ce pradă pe aceşti nevinovaţi trăitori... Sărmanul Gaigăr
- biată fiinţă venită pe lume să ne înveţe a fi alături de cei lipsiţi (…).
Iarna, ca şi vara, dormea într-un tunel construit deasupra cuptorului de pâine;
greu de suportat o asemenea ascunzătoare, nimeni nu putea înţelege şi totuşi, nu-şi
părăsea niciodată acest culcuş. Când sfârşitul l-a prevestit, a zăcut în chinuri
nemărturisite, cu privirea udă de suferinţă, ca un câine credincios; pe zăcătoarea
improvizată într-un colţ din incinta spaţioasă în care se găsea gura cuptorului de
pâine şi-a primit sfânta împărtăşanie şi o lumânare aprinsă, coborând la
neîntoarcere, cu geamătul stins de ultimele chinuri.
Ce diferiţi sunt oamenii şi cât de adâncă este prăpastia între gândurile,
simţămintele şi faptele lor!...
 Iată-l pe Costică Bondoc, între două vârste şi îndesat. Avea în grijă
alimentarea cu apă şi întreţinerea focului la cazanul în care se fierbea hameiul -
atât de necesar pentru producerea pâinii. Nu mi-l amintesc decât cu mustăţile
strepezite de râsete scăpate prin grija unei cenzuri anume. Cu căciula roasă şi roşită
de vreme şi de purtare, bine aşezată pe cap, apăsată ticluit pe-o sprânceană -
şmechereşte, adică, a fudulie -, se prezenta tot timpul pus pe şotii.

259
Iernile erau cu zăpezi troienite, peste care gerul amorţea năpraznic totul. La
uşa cazanului cu pricina, care stătea mai tot timpul deschisă, câteva sătence, care
veneau la târg, răzbite de gerul groaznic de afară, priveau galeş spre căpiţa de
jăratic a cazanului, care, spontan, le-nvia roşeaţa din obraji, lăsându-se ademenite
de îmbietoarele poftiri din partea foarte ”amabilului” Bondoc. Costică Bondoc le
aşeza pe ţărănci câte două, ciucite în faţa uşii cazanului în aşa fe încât să simtă din
plin, pe sub genunchi în sus, mângâierile fierbinţi ale jăratecului. După care, imediat,
având aerul că drege focul, zgârmâia cu un băţ jăratecul şi cu o îndemânare de
prestidigitator arunca o mână de castane sălbatice în foc, acoperindu-le şi făcându-
le să dispară în incandescenţa jăratecului. Apoi, oftând, chipurile, de mila femeilor,
rebegite de frig, nevoite să înfrunte urgia iernii şi să vină la târg pe aşa prăpăd de
vreme, îşi freca mâinile a preocupare şi compasiune şi se depărta spre alte treburi,
de unde avea să pândească efectul ispravei sale mucalite. Este lesne de înţeles că
tocmai când căldura străbătuse toate vămile pe sub fustele femeilor, risipind teama
frigului, castanele lui Bondoc explodau cu zgomot asurzitor, ca pe front, aruncând
în toate părţile tăciunii aprinşi. Atunci, fetele şi femeile de la gura cazanului, speriate
de «bombe», săreau în strigăte de disperare, acoperindu-şi cu o mână feţele şi cu
cealaltă mototolindu-şi fustele între picioare, zbughind-o, năuce, care încotro!
Asemenea născociri la vremea aceea aveau darul să aducă buna dispoziţie care
spulbera caierul de griji şi lipsuri, încât în sufletul acestor oameni simpli, condamnaţi
la o viaţă monotonă şi mizeră, era ca o alinare…
Este uimitoare aviditatea cu care copilul Petrişor savura frumuseţea şi
noutatea locurilor întâlnite, cum uimitoare este şi forţa şi capacitatea lui de
recepţionare, de asimilare, de memorare a evenimentelor trăite, aşa încât ele sunt
prezente mereu, la fel de vii, în viaţa sa ajunsă către centenar. Nimic nu-i scăpa
atenţiei şi curiozităţii sale care-l făceau să privească în jur cu ochii larg deschişi, să
capteze, dar să și sedimenteze totul în memoria-i fenomenală: atât imaginile
trăite direct, la faţa locului, cât și pe cele create din povestirile unora şi altora
despre diverse întâmplări înfiorătoare cu bandiţi monstruoşi – Munteanu,
Chilom, Tomescu, Terente - care jefuiau, tâlhăreau şi omorau cu bestialitate
oameni, în numele nelegiuirii lor draconice de a-şi însuşi bunurile celor avuţi, prin
deposedare brutală şi barbară, criminală, îndeosebi în perioada 1924-1935, când
operau fără ca siguranţa statului să-i poată stăvili. Iar acuza pentru aceste organe
de ordine era cu atât mai gravă, cu cât bandiţii respectivi “lucrau pe faţă”, cum
s-ar zice, ei anunţând adesea momentul jafului, somându-i pe cei vizaţi ca, în data
cutare, la ora cutare şi în locul cutare să depună o sumă importantă de bani sau
bijuterii ori aur în valoare de…, bunurile respective intrând apoi în posesia
bandiţilor prin mijloace dintre cele mai… oculte. Iată un singur exemplu, de la
Slătioara - Vâlcea, cu rău-famatul şi temutul bandit Nicu Munteanu, care l-a somat

260
pe preotul satului ca, în duminica de…, să aibă pregătită o sumă importantă de
bani, aur şi bijuterii, că vine personal acasă la el să ridice bunurile respective.
Ştiut fiind că aceşti bandiţi nu glumesc niciodată cu astfel de acţiuni de jaf, s-au
luat atunci măsurile cele mai severe de protejare a preotului, cu mobilizarea unor
mari efective de jandarmi înarmaţi. Toată suflarea satului, notabilităţile comunei şi
ale judeţului erau „la post” în acea zi de duminică, pentru zădărnicirea grozavei şi
oribilei acţiuni banditeşti. Ziua era pe sfârşite, când, apare în mulţime o femeie cu un
copil mic în braţe, “bolnav pe moarte”, cerând să fie primită la cucernicul părinte să-i
blagoslovească pruncul. Milostiv şi deloc precaut, şeful de post a intervenit
numaidecât la părintele duhovnic şi femeia a fost primită pentru tainica oficiere.
Afară, mulţimea aştepta cu răbdarea şi smerenia ce se impun în astfel de momente
de rugă întru Domnul. La puţin timp după ce femeia cu copilul a plecat şi au
dispărut din mulţime, s-au auzit strigăte de jale şi de ajutor din casa părintelui
paroh, care fusese imobilizat pe un scaun, cu un căluş în gură şi jefuit de aurul şi
banii pe care-i avea în casă!...
Petrişor n-a uitat nici durerea sa de copil şi a familiei lui, durere apăsătoare şi
umilitoare generată de faptul că tatăl său, în tinereţe, a slugărit din greu, fără
simbrie, la fratele lui, Ivancu Georgescu, mai mare cu 20 de ani ca el, prosper om
de afaceri, cu îndeletniciri negustoreşti care-i aduceau venituri importante, dar,
cu toate astea, îşi exploata nemilos fratele, ţinându-l în cruntă lipsă de mijloace de
trai; Ivancu Georgescu era absolvent merituos al vestitului gimnaziu din Bitolia -
Macedonia, de unde venise cu familia în ţara-mamă: România;
Şcoala era atunci privită cu mult respect, ca şi dascălii care o slujeau într-o
ţinută morală şi profesională ce nu putea fi contestată ca în zilele noastre. În acea
vreme, dascălii nu se întorceau la casele lor împovăraţi cu buchete de flori şi cadouri
costisitoare de la elevi, cu ocazia evenimentelor festive, notează cu profundă
mâhnire şi dezamăgire nonagenarul de astăzi, Petre Georgescu. Şi, iată, n-a uitat
nici drumeagul de la Pojogi, care se scurgea pe sub porţile de stejar cioplite artistic
de dulgheri gorjeni; n-a uitat nici de repetatele şi cumplitele lui îmbolnăviri prin
contaminarea cu… râie, boală pe care a contractat-o prima dată la grădiniţă şi
care l-a urmărit până târziu în viaţă, în vremea studenţiei, ani de zile în care a fost
de 19 ori victima acestei mizerabile boli! Trăieşte şi astăzi, aievea, perioada grea
de după primul Război Mondial, când sărăcia lucie îi punea pe oameni la grele
suferinţe şi lipsuri. Avea 3-4 ani atunci şi stătea în gazdă cu familia, undeva în
imediata apropiere a râului Olăneşti, care adeseori le inunda casa (de fapt, un fel
de magazie amenajată în chip de casă de locuit) şi le făcea viaţa un permanent
chin.
Proprietarul casei, Stoian Sfetcovici, bulgar, om aşezat şi tare cumsecade, cinstit,
se ocupa cu construcţiile de tot felul, având şi o anexă – magazinul de fierărie. Avea
trei copii, apropiaţi de vârsta mamei mele - între 25-30 de ani, două fete şi un băiat.
261
Săndica, fiica nemăritată, care locuia în acelaşi corp de case cu noi, urâtă, tare
urâţică, foamfă tare, era însă nemaipomenit de fotogenică. Fotografiile arătate
către peţitori atrăgeau imediat amatorii, dar, la vederea în fapt a fetei, întoarcerea
lor de unde veniseră era aproape fulgerătoare. Avea zestre bogată domnişoara
Săndica şi câte nu ar mai fi făcut cumpănitul ei tată, numai s-o vadă cu bărbat la
casa ei !
Noi, chiriaşii, când se zvonea de câte un pretendent, intram în mare panică,
întrucât, în caz că se făcea târgul cu căsătoria, aveam consemn să ne mutăm şi tare
greu ar mai fi fost, criza de case fiind atunci în toi. Bulgarii mă iubeau cu admiraţie,
şi adesea, când se întorceau seara de la lucru (tatăl şi fiul său, Nae), mă adunau
lângă ei. Cotropit de foame şi nesaţ, într-o bucătărie mică, la o masă joasă, rotundă,
în mijlocul căreia fumega o lampă cu gaz, mă aşezam cu ei la ospăţ. Bucatele lor
preferate erau iahnia de fasole şi tocăniţa de cartofi, asociate invariabil cu zeama
de varză peste care se presăra pudra de ardei iute, din care, pe rând, din acelaşi blid
şi cu linguri de lemn, sorbeam cu buzele ţuguiate şi înroşite de usturime – licoarea
divină. Asta, iarna.
Când mama zăbovea din treburi, luând cunoştinţă de lipsa mea, venea direct,
instinctiv, la acest colţ al prieteniei româno-bulgare, de unde se întorcea cu mine
plângând, cu obrăjorii şi buzele aproape sângerii de văpaie şi usturime; atracţia era
din ce în ce mai mare şi toate bucatele, inclusiv mămăliga în care săpam fiecare
după voie cu lingurile de lemn, le găseam fără egal!
Bulgarii Sfetcovici erau oameni cu stare materială deasupra multora şi iată, în
rest, ce viaţă modestă aveau! Numai în lăsatul serii se întorceau de la lucru,
bătrânul meşter Stoian cu fiul său Nae (…); n-a uitat Petrişor nici de perioada
grădiniţei, când a fost încredinţat domnişoarei Ionica Georgescu, educatoare,
unde… eram un copil supus, disciplinat, nu trădam plictiseală, ochii-mi însoţeau
cu fidelitate de căţel toate mişcările domnişoarei Ionica, mentora care mă
răsplătea prin mângâieri şi adesea mă dădea exemplu la ceilalţi…
Şi, sigur, nu putea uita, n-avea cum să uite nici de momentele de “joacă
sălbatică”, de care nu se mai sătura, cu vecinii săi, copii de seama lui sau mai mari.
„Între cei mai buni şi apropiaţi prieteni ai mei erau fraţii Oto şi Bubi Paşek, fiii
ceasornicarului Jan (Ian) Paşek, cel care, căzut într-o ştiinţifică visare, se
autodescoperise ca inventator, fiind pasionat până la uitarea de sine de
Perpetuum Mobile, timp în care ceasurile zăceau într-o dezordine ameţitoare,
îngrămădite pe toată suprafaţa unei camere, fără ca el să se mai ocupe cu
seriozitate de repararea lor. Norocul familiei Paşek s-a numit Bubi, copilul
minune, care a învăţat meseria de ceasornicar încă înainte de a împlini 10 ani,
meşteşug deprins cu excelenţă, în toate tainele lui, cu ajutorul căruia a reuşit să-şi
întreţină familia, cu urmaşi cu tot, până târziu, la sfârşitul vieţii”.
Nonagenarul Georgescu Petre îşi aducea aminte şi retrăia cu nostalgie clipele
de plăcere infinită, când ei, copiii, se zbenguiau desculţi prin noroiul râului
262
Olăneşti, primăvara devreme, când era încă răcoare; retrăia și revedea cu ochii
minţii, jocul cu bile colorate – pe luate, când săculeţul lui cu bile se termina foarte
repede, ceilalţi parteneri de joacă fiind mai abili, mai iuţi de mână şi cu unele
jonglerii care le aduceau câştigul rapid al bilelor lui. Apoi, se gândea cum nu se
sătura niciodată privind jocul ameţitor al zmeelor viu colorate şi ingenios
meşterite, înălţate şi strunite de unii copii mai mari, cu o dibăcie şi măiestrie
uluitoare, joc la care el era un spectator înrăit, fascinat la culme de piruetele
fantastice pe care le făceau acele zmee, acei “fluturi” multicolori pe care-i privea
extaziat, până i se înceţoşa vederea şi-i dădeau lacrimile.
Minunaţii lui vecini, Paşek, Baciu, Şerbănescu, pictorul Bogdan, cu ucenicul
său - Cotea, băcanul Năstase, la care-şi lăsau puţinii creiţari pe dulciuri – toţi
stăruiau în mintea lui, cu amănunte până la cele mai mici detalii. “...Domnul
Năstase, mărunt la stat, cu mustăţi prestante şi rotofei, cu lanţul gros de nichel de
la ceas, petrecut peste încheieturile vestei, pe care nu te sfiai să-l priveşti, să vrei
să te mângâie şi să te simţi lipsit de firesc atunci când întâlnirea lua sfârşit...”;
multă adoraţie îi purta şi familiei Ludwig Köpetzi, familie de şvabi proveniţi din
Banat şi stabiliţi de multă vreme la Râmnic, vecini de peste gard. “Familia Köpetzi
avea o fabrică de preparate din carne şi producea nişte mezeluri după o reţetă
proprie, mezeluri extraordinare, aromate cu nişte mirodenii care le dădeau un gust
şi o aromă pe care nu le-am mai întâlnit niciodată, pe niciunde, cât am umblat
prin lume!...”.
Apoi, nu putea uita zbenguiala interminabilă din timpul iernii, anotimp la fel
de fascinant pentru el, care i-a dat prilejul să-i înveţe şi să-i practice aproape toate
sporturile: săniuţă, bob, ski, patinaj. La săniuţă a făcut chiar performanţă,
devenind campion la concursurile care se organizau pe Dealul Capela. Isprava
respectivă l-a urcat pe culmea cea mai înaltă a fericirii, făcându-l să se ducă
într-un suflet acasă cu diploma de campion, iradiind de bucurie, aşteptând laude
înălţătoare din partea părinţilor, cum i se părea normal şi firesc să se întâmple.
Numai că, la auzul bravurii lui cu săniuţa, tatăl Petrache, care păstra o atitudine
destul de rigidă în raporturile cu fiul, şi-a chemat imediat soţia la “vorbitor”,
pentru că el, de regulă, problemele de viaţă şi de familie, de educaţie, nu le trata
direct cu copilul:
- I-auzi, dragă, cu ce se ocupă ăsta micu’! Tu ştiai cu ce pierde el vremea, în loc
să mănânce cartea?
- Nnnnnu..., zisese mama lui Petrişor, ezitând să spună că ştia câte ceva din
multiplele şi fireştile lui preocupări ştrengăreşti din afara timpului dedicat şcolii.
- Nu?! Păi, de ce nu ştii? Cum adică nu ştii ?!!! Ce mamă eşti tu, care nu ştie ce-i
face copilul în timpul liber ? Îl laşi aşa, de capul lui? I-auzi, că e campion la sanie!
Uite ce bravură la el, cu ce se făleşte el: campion la sanie! Ia să pui mâna să vezi de
el cum trebuie şi să nu mai aud de prostii d’ăstea! Ne-am înţeles?

263
O zisese cu năduf, cu ironie, cu răutate, cu lehamite şi parcă îndurerat:
campion la sanie! Ca şi când acel titlu de campion n-ar fi fost ceva de mândrie, ci ar
fi fost ceva de ruşinea lumii, de mila întregii planete, că, vezi doamne, uite ce-a
ajuns amărâtul ăla de copil al Georgeştilor: campion la sanie!
Prima amintire pe care o păstrez despre atitudinea distantă, sobră, a tatei faţă
de mine o am de pe la vârsta de trei ani, cred. Poate chiar mai puţin de trei ani. Ştiu
că am căzut noaptea din pătuţul în care dormeam, lângă patul lor, al părinţilor, şi
plângeam, chemând-o pe mama să mă ajute să mă ridic. Atunci l-am auzit pe tata
zicându-mi cu un ton de poruncă, aproape răstit: “Ridică-te singur, suie-te-n pat şi
culcă-te!”. Am înţeles că-l deranjasem din somn şi ştiu că am reuşit singur, în tăcere,
scâncind, să mă urc în pătuţul meu.
În perioada interbelică, aveam la Râmnicu-Vâlcea o bogată activitate în
sporturile de iarnă, îndeosebi la bob – pe Dealul Capela, dar şi la săniuţă şi ski – în
zona Goranu, la Malu’ Alb. Datorită personalităţii, pasiunii şi prestanţei colonelului
Baculescu, comandant al Regimentului 2 Vâlcea, cu mijloacele materiale şi cu
oamenii armatei s-a amenajat pe Dealul Capela o pârtie de bob la standarde foarte
apropiate de cele internaţionale. O pârtie lungă de peste doi kilometri, fiind ca
dimensiune, ca parametri tehnici şi ca importanţă a doua din ţară, după cea de la
Sinaia. Începea de sus, de la “Boul de piatră” - o relicvă străveche, din ere geologice -,
şi până către Liceul Lahovari. Traseul avea câteva porţiuni de mare dificultate, cu
pante foarte abrupte şi curbe cu viraje periculoase, în care se intra cu viteză
uluitoare, aceste viraje fiind cauzele unor accidente foarte grave. Cel mai tragic şi
mai dureros accident a fost unul mortal, în care şi-a pierdut viaţa un as al bobului
nostru – maistrul Gogu Chiriac, de la Şcoala de Arte şi Meserii Râmnicu-Vâlcea.
Altor accidente grave le-au căzut victime boberii Iota, Buta şi alţi sportivi de elită
de la Râmnic şi din ţară.
Aveam sportivi excepţionali, dar marea tristeţe a noastră, a vâlcenilor, a fost că
n-am câştigat şi noi măcar o dată locul fruntaş, din câte ştiu. La concursurile
naţionale de bob organizate pe pârtia noastră participau echipe foarte puternice,
care impresionau prin valoarea, temeritatea şi tenacitatea, dar şi prin tehnica
sportivă şi rezultatele cu care concurenţii îşi îmbogăţiseră serios palmaresul
medaliilor obţinute.
*
“Boul de Piatră”..., acea relicvă din ere geologice, care a dat numele vestitei
pârtii de bob de pe dealul Capela, din Râmnicu-Vâlcea. “Boul” este la 70-80 de paşi
mai jos de vârful dealului, de unde pornea pârtia de bob, cu toată “recuzita”
necesară pentru organizarea concursurilor sportive.
Piatra respectivă a rămas ca o legendă în memoria localnicilor, dar extrem de
puţini dintre ei au văzut-o sau ştiu măcar unde este amplasată şi cum arată. Ea este
de găsit undeva, în stânga pârtiei, în vale, în pădure, pe un povârniş de vreo 50 de

264
metri în stânga - după 70-80 de paşi de la vârf în jos -, şi se crede că ar fi luat numele
de “bou”, probabil, de la cineva care s-ar fi exprimat că figura acelei pietre seamănă
cu un tors de animal mare, de exemplu, un bou fără cap şi fără picioare. De atunci –
fiindcă “trebuia să poarte un nume!” - i s-a zis “boul de piatră”, pe el observându-se
şi unele inscripţii scrijelite cu răbdare, cu migală şi tenacitate de fier, acum 100 și
ceva de ani: Marinescu A. Mihai, Ruţă D. Ioan ş.a., 1913!

BOUL DE PIATRĂ
Din Râmnicu-Vâlcea aveam un echipaj de bob foarte bun, condus de Iorgu
Arsenie, cu un bob adus de la Davos-Elveţia; mai participau echipaje renumite de la
Casa Regală, prin ofiţeri ai Regimentului “Vânători de Munte” Sinaia; echipajul
locotenentului Dănăricu, de la Regimentul de Grăniceri Turnu-Severin; echipajul
colonelului Mihail Mihail, de la Regimentul de Artilerie Slatina şi alţi sportivi din
unităţi militare din Vâlcea şi din ţară.
Disputele erau acerbe şi la ele asistau de fiecare dată peste 1000 de spectatori
aliniaţi pe traseu, la locurile special destinate. Dintre amintirile privind sporturile de
iarnă vreau să vorbesc despre una care mi-a rămas şi ea vie în minte pentru toată
viaţa: am plecat la un sfârşit de săptămână la Predeal, cu doi buni colegi şi prieteni
ai mei, râmniceni, foarte apropiaţi. Fusesem coleg cu ei la Politehnică în timpul
scurt cât am stat la această facultate: unul era Prager, fiul renumitului constructor
Emil Prager, iar celălalt era Frîncu, fiul unui reputat inginer din C.F.R. Acolo, la

265
Predeal, era organizat un concurs naţional sau internaţional, parcă, de sporturi de
iarnă, sub patronajul mai-marelui sporturilor de iarnă din ţară, Neagu Boerescu. Şi
eu, fiindcă practicasem la Râmnicu-Vâlcea şi deprinsesem cât de cât tehnica skiului
pe pârtie, m-am trecut pe lista săritorilor de la trambulină, unde “patrona” însuşi
Neagu Boerescu. Atras de apariţia mea intempestivă şi oarecum... exotică, Neagu
Boerescu m-a întrebat de când practic skiul, unde am învăţat, cerându-mi şi alte
detalii. Iar eu, bineînţeles că am bravat, lăudându-mă cocoşeşte că stăpânesc bine
tehnica skiatului - ceea ce în parte era adevărat, dar nu pentru nivelul unui concurs
de o asemenea anvergură, cu sărituri de la trambulină şi plutire pe zeci de metri în
aer, la care mă aventurasem să particip acolo. În sfârşit, am fost admis pe lista de
concurs, Boerescu ştiind că la noi, la Râmnic, era o “şcoală” a sporturilor de iarnă
care dădea o bună garanţie celor ce participau la astfel de concursuri. Dar acolo,
sus, la locul de start, de unde mi se înfăţişa o largă perspectivă a pârtiei şi înălţimea
ameţitoare a trambulinei, s-a produs în mine un dezechilibru (datorat şocului
emoţional provocat de înălţimea la care mă aventurasem în acel concurs foarte
pretenţios, cu sportivi de mare prestigiu, profesionişti...), am luat startul greşit, mi
s-a tăiat elanul, şi, în alunecarea pe scocul de coborâre, foarte abrupt chiar din
poziţia de pornire, n-am mai avut curajul să execut “ruperea” la momentul
desprinderii de pârtie şi astfel am aterizat în cap pe grămada imensă de zăpadă din
apropiere, afundându-mă cu totul, până către genunchi... Doar schiurile îmi
rămăseseră afară. Norocul mi-a fost că zăpada era moale, afânată, iar oamenii de
supraveghere care erau în preajmă au sărit şi m-au scos de acolo repede, viu şi
nevătămat. Pot spune că am trăit atunci una dintre cumpenele vieţii...
Da, Amintiri de neuitat, dintr-o viaţă pigmentată cu de toate, cu „sare şi piper”
adesea din abundenţă, care dau gustul plăcut şi savoarea poveştii vieţii
nonagenarului Petre Georgescu, în aceste Amintiri... din viaţa-i aproape centenară.

266
Petre Georgescu, la 96 de ani, în micul său muzeu de la demisolul
casei din Bucureşti, privind cu nostalgie înapoi, în timp, în Amintiri…
A trăit o viață frumosă, cu înțelepciunea omului cultivat, ponderat,
străbătând vremurile cu fruntea sus, optimist și mereu cu speranța
în timpuri mai bune, mai liniștite în țară și în lume.
S-a stins la 29 ianuarie 2014, la București, cu numai trei săptămâni
înainte de a împlini venerabila vârstă de 98 de ani…

267
268
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

 Ales Adamovici ; Daniil Granin - Cartea blocadei


 Alesandru Duţu – Sub povara armistiţiului; Armata română în perioada
1944 - 1947
 Accoce, Pierre; dr. Pierre Rentchwick – Aceşti bolnavi care ne guvernează
 A. Simion – Dictatul de la Viena
 Angelescu, Nicolae - Memoriile unui om obscur
 Blond, Georges – Debarcarea; Agonia Reichului
 Brestoiu, Horia – O istorie mai puţin obişnuită
 Buzatu, Gheorghe – Dosare ale războiului mondial (1939-1945)
 Buzatu, Gheorghe – Istoria Românilor în secolul XX. 1918-1948 (în
colaborare cu prof. dr. Ioan Scurtu)
 Churchill, Winston – Al Doilea Război Mondial
 Constantiniu, Florin – 1941. Hitler, Stalin şi România. România şi geneza
operaţiunii Barbarossa
 Enescu, Ion – Politica externă a României în perioada 1944 – 1947
 Colectiv – Fătu, Mihai; Mircea Muşat (coordonatori) –Teroarea
Horthysto-Fascistă în Nord-Vestul României (septembrie 1940 –
0ctombrie 1944)
 Jacques de Launay – Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial
 Jacques de Launay – Ultimele zile ale fascismului în Europa
 Kiriţescu, Constantin - România în Al Doilea Război Mondial
 Lehrer, G. Milton – Ardealul, pământ românesc (Problema Ardealului
văzută de un american)
 Liddell Hart - Istoria celui de-Al Doilea Război Mondial
 Magazin istoric, nr. 8/1990; 6/1991; 2, 3, 8, 9, 10/1992; 1/1993;
4, 5, 8/1995
 Oane, Sorin – Istoria judeţului Vâlcea, 1948 – 1965
 Oane, Sorin; Valentin Ciocan – Istoria Consiliului Judeţean Vâlcea
 Ozunu, Mihai - Vasile; Petre Otu – Înfrânţi şi uitaţi, Românii în bătălia de
la Stalingrad
 Revista Historia, nr. 115/iulie 2011; nr. 118/octombrie 2011
 Veteranii pe drumul onoarei şi jertfei - Ultime mărturii,
1940 – 1945, (vol. VII).

269
270
(…) În sfârşit, marele câştig al României după
cel de-Al Doilea Război Mondial a fost acela că,
prin înfrângerea Germaniei fasciste și a
Ungariei horthyste, Ardealul a fost readus în
vatra-i străbună a poporului român – stăpân
titular, permanent aici de peste două mii de
ani! Astfel, urma și trebuia să se fi încheiat
definitiv moftul absolut aberant şi halucinant al
Ungariei, care-l convinsese pe Hitler – ca o primă şi fermă condiţie
de intrare în război alături de el! -, să accepte şi să garanteze ca,
după cucerirea spaţiului vital din imensul Imperiu de Răsărit,
Germania să populeze acel spaţiu de dincolo de Nistru inclusiv cu
milioanele de români stăpâni de drept şi majoritari în Ardeal, unde
pretindeau să rămână doar ei, ungurii, în Ardealul străbun românesc!
Ei, ungurii - niște pribegi rătăciţi în spațiu, veniți de nu se ştie unde şi
pripăşiţi cu anasâna acolo, în Ardeal, unde au venit abia după secolul
al X-lea, cu 1000 (una mie!) de ani mai târziu decât noi, românii!…
Aşadar, ungurii visători se voiau/se vor ei stăpânii spaţiului
transilvan din arcul carpatic românesc! Ba încă râvneau și se cereau
stăpâni şi peste Banat!!!
Însă, ceea ce n-au înţeles ungurii atunci şi nu înţeleg nici acum,
este că flacăra românismului nu se va stinge niciodată acolo, în vatra-i
străbună, în inima României - acolo, în Ardeal, adică în acea inimă
care va bate veşnic şi puternic româneşte!
(Autorul – Prefaţă)
*
„… În orice caz, nimic nu poate să scoată Naţiunea Română din
arcul carpatic şi nicio satisfacţie dată peste Nistru nu poate să
echivaleze dreptul pe care îl avem de a ne recâştiga Ardealul”.
(Mareşalul Ion Antonescu)
*
De acelaşi autor: Chemarea destinului – roman, 2007;
Rondeluri şi catrene electorale (in)amicale – versuri, 2008;
Dosarul morţii – proză poliţistă, 2009; Stăpânul – proză scurtă, 2010;
Amintiri din război -Amintiri din viaţă – povestiri, Ediţia I, 2011;
Ediţia a II-a, 2013; Iulian Comănescu – un senior al timpurilor noastre,
cu viața în oglinda faptelor sale (”Așa cum a fost”) – 2017.

271
GHEORGHE STANCU

AMINTIRI
DIN
RĂZ B OI
Am scos de aici cuvântul Povestiri
----------------------------------------
Aici ar veni Drapelul Tricolor,
cumva, în falduri, vălurit…
---------------------------------------------

Editia a III -a
(revăzută și adăugită)

AMINTIRI
DIN
VIAŢĂ

I A Ș I - 2018
272