ISTORIA ROMÂNILOR

DE LA CAROL I LA NICOLAE CEAUŞESCU

ISBN: 978-606-8304-05-2
 IOAN SCURTU

ISTORIA ROMÂNILOR
DE LA CAROL I
LA NICOLAE CEAUŞESCU
CULEGERE DE STUDII

MV
MICA VALAHIE
Bucureşti
2011
 Culegere text: Liliana Botez
Tehnoredactare: Ştefan Paraschiv

Director editură: Mariana HEROIU

MV
EDITURA MICA VALAHIE
Tel. 0722.33.99.84, 021-642.51.02
www.micavalahie.ro
micavalahie@yahoo.com
Cuprins

Cuvânt înainte ............................................................................................................................................... 7

I ISTORIOGRAFIA

Istoria contemporană în opera lui N. Iorga ................................................................................. 9

Evoluţia istoriografiei româneşti în a doua jumătate a secolului XX.
Problematica istoriei contemporane ................................................................................................ 14
Istoriografia românească de după 1989 privind Marea Unire din 1918 .................... 32
Un falsificator al istoriei: Ion Mihai Pacepa .............................................................................. 41

II EVENIMENTE INTERNE

Anul 1918 în istoria românilor ............................................................................................................ 49

29-30 noiembrie 1938 – asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu ................................ 59
Ultimul Congres din istoria PCR (noiembrie 1989) ............................................................... 65
“Lovitura de stat” dată de generalul Stănculescu ................................................................... 70

III INSTITUŢIILE STATULUI

De la Parlamentul lui Carol la Marea Adunare Naţională a lui Ceauşescu ............ 80

De la Conducătorul Statului la Prezidiul R.P.R. ....................................................................... 87
Armata Română – de la onoruri la strâns recolta şi săpat şanţuri ................................ 101
Biserica – la cheremul dictaturilor ................................................................................................... 114

IV MINORITĂŢILE NAŢIONALE

The political-juridical statute of the jews in Romania (1858-2004) .............................. 129

Unele consideraţii privind tensiunile interetnice din iunie-iulie 1940 ......................... 145

V POLITICA EXTERNĂ. STATUTUL INTERNAŢIONAL AL ROMÂNIEI

Un moment controversat din istoria relaţiilor româno-bulgare: vizita lui

Aleksander Stamboliiski în România (ianuarie 1921) ............................................................ 150
Românii şi Hitler. Eşecul unei “idei fixe” .................................................................................... 158
Pozitia lui Hitler a fost decisivă .......................................................................................................... 169
The international statute of Romania (1940-1944) .................................................................. 172
Statutul internaţional al României în perioada 23 august 1944 - februarie 1946 ..... 188
Romania at the Peace Conference of Paris (1946-1947) ..................................................... 198

VI PERSONALITĂŢI POLITICE

Regele întregirii. Regele controversat. Regele detronat ....................................................... 206

Un om al bisericii în politică: Miron Cristea .............................................................................. 214
Constantin Argetoianu – activitatea politică ............................................................................... 225
Iuliu Maniu – promotor al democraţiei româneşti ................................................................... 236
Petru Groza – după 40 de ani .............................................................................................................. 243
Emil Bodnăraş despre Hruşciov: “A fost obraznic” .............................................................. 247
Gheorghe Gheorghiu-Dej: “Le-am demonstrat că Biroul nostru Politic este un
organism puternic” .................................................................................................................................... 254
Gorbachev's attempts at solving the crisis of socialism ........................................................ 265
Ultimul schimb de scrisori între Nicolae Ceauşescu şi Mihail Gorbaciov ................ 272
 Cuvânt înainte

Prezentul volum conţine 29 studii pe care le-am publicat, în

ultimii zece ani, în diferite reviste de istorie. Ca şi precedentul
volum – intitulat « Studii de istorie », apărut în Editura Ars
Docendi în 2002 – acestea apar în forma lor originală, pentru ca
cititorii să la cunoască fără intervenţii ulterioare.
Cele mai sincere mulţumiri doamnei Mariana Heroiu –
directorul Editurii Mica Valahie, precum şi colectivului ce a
participat la culegerea, tehnoredactarea şi publicarea acestei
lucrări, care se dovedeşte a fi o mărturie de viaţă şi profesionalism,
la cumpăna între veacuri şi milenii.

Bucureşti Ioan SCURTU

20 noiembrie 2010
 Istoria contemporană în opera lui Iorga

I ISTORIOGRAFIA
ISTORIA CONTEMPORANĂ
ÎN OPERA LUI N. IORGA *

Nicolae Iorga – unul dintre cei mai mari istorici ai lumii – a abordat
toate perioadele istoriei, începând cu antichitatea şi până în anul morţii sale,
1940. Istoria contemporană era, pentru Iorga, rodul evoluţiei omenirii, aceasta
neputând fi anihilată de uriaşele progrese înregistrate în domeniul tehnic.
În 1940, N. Iorga scria: “Istoria, care se putea crede până acum că este o
materie pe lângă celelalte, se învederează din ce în ce mai mult că este o
necesitate.
Da, cunoştinţa ei este o necesitate pentru conştiinţa umană şi pentru
chibzuirea împrejurărilor, şi pentru tragerea concluziilor, şi pentru îndemnuri, şi
pentru mângâieri”.

Un tot unitar

În concepţia lui Iorga, istoria este un tot unitar, care înglobează aspec-
tele cele mai variate şi profunde ale activităţii umane; istoria omenirii se
compune din totalitatea istoriilor locale, provinciale, naţionale: “Eu când zic
istorie, nu înţeleg istoria cutărui oraş, cutăror provincii, stat sau naţiune, ci
înţeleg istoria în totalitatea ei, cu legăturile ei infinite, care merg de la o lature la
alta şi trec peste milenii”. În acest spirit, istoria nu se oprea la o dată anume, ci
se derula sub ochii contemporanilor, care participau, într-o formă sau alta, la
făurirea propriului lor destin.
În ciclul de lecţii ţinute, în anul universitar 1939-1940, la Academia de
Comerţ, publicate sub titlul Îndreptări noi în concepţia epocii contemporane,
Iorga aprecia că istoria oferea singurul criteriu valabil pentru aprecierea
activităţii umane: “Istoria aceasta este totuşi un mare tribunal în care se judecă
popoarele şi naţiunile”. De aceea, istoricul – considerat a fi “un bătrân al naţiei
sale”, prin cunoaşterea evoluţiei omenirii – avea datoria să cerceteze un vast
material documentar, să chibzuiască asupra fiecărui eveniment, pentru a emite
aprecieri corecte şi a oferi contemporanilor concluzii pline de învăţăminte.
Participând activ la viaţa politică, Iorga i-a cunoscut pe toţi actorii
istoriei contemporane; cu unii a colaborat, cu alţii s-a confruntat sau s-a certat,

*
“Dosarele istoriei”, nr. 6 (58), 2001
9
 IOAN SCURTU

dar atunci când şi-a scris cărţile de istorie a căutat să se detaşeze, să înlăture
subiectivismul în formularea aprecierilor şi concluziilor.
Ştiind că memoriile reprezintă un izvor preţios pentru reconstituirea tre-
cutului, N. Iorga a lăsat urmaşilor şapte volume de însemnări zilnice, la care se
adaugă lucrările O viaţă de om, aşa cum a fost (volumul al treilea, apărut în
1934, tratează şi perioada de după 1918), Doi ani de Restauraţie, Isprava şi
Credinţa mea, toate scrise în 1932, după plecarea de la guvern. Dintre cărţile de
istorie care abordează problematica istoriei contemporane se remarcă Istoria
contemporană de la 1904 la 1930; Supt trei regi; Istoria luptei pentru un ideal
moral şi material (1932) şi Istoria Românilor, vol. X (1939).
În lucrările sale, N. Iorga a abordat toate problemele vieţii economice,
sociale, politice, culturale etc., recurgând adesea la documente (statistici, legi,
cuvântări, tratate etc.). De exemplu, în lucrarea Supt trei regi, referindu-se la
situaţia economică precară de după război, utilizează informaţiile din “Buletinul
statistic al României”, arătând că preţurile au crescut cu 650-2 081%, fapt ce a
influenţat puternic nivelul de trai al populaţiei şi a dus la vii frământări sociale.

“Agenţi bine plătiţi”

În contextul generat de Marea Unire, dar şi de greutăţile şi distrugerile

Primului Război Mondial, o bună parte a populaţiei – mai ales a ţărănimii – îşi
punea mari speranţe în generalul Averescu, care promitea “îndreptarea” situaţiei
României şi un regim de “muncă, cinste, legalitate”. Referindu-se la “mitul
Averescu”, Iorga aprecia că acesta era cultivat de “agenţi bine plătiţi”, care
speculau credulitatea celor naivi. Aceştia îl prezentau pe Averescu ca pe un
“făcător de minuni, care era în fiecare aeroplan zburând plin de speranţe
deasupra câmpiilor măcelului şi lipsurilor (din război, n.n.), era acela pe care
orice soldat asigura că l-a văzut undeva şi i-a auzit glasul împărţitor de
mângâieri, acela căruia porumbeii îi aduceau ştafete de la orice om necăjit care
purta o uniformă, acela care prin încheierea păcii (Armistiţiului de la Focşani,
n.n.) ferise de moarte şi ultimele elemente ale unei armate aşa de mult încercate.
Nu era omul, viguros încă şi sigur, cu nemilostiva privire lunecoasă, rece,
dispreţuitoare, ci «tata Averescu», un bătrân patriarh, de la care noul şef de
partid (Liga Poporului, n.n.) n-avea decât vârsta şi părul alb. Celorlalţi,
poporul, noul stăpân al ţării, le cerea promisiuni, pe care pe urmă le verifica
amănunţit, ca să vadă dacă nu cumva «şi ăştia i-au înşelat»; «tătucăi» i se
îngăduie orice. – Dar el a comandat represiunea din 1907. Lasă-l s-o fi făcut; el
e tata, şi are dreptul să ne bată. Medalii cu chipul celui înzeit se împărţeau cu
miile şi oamenii le purtau cu mândrie, ca încă o decoraţie a războiului”. Ajuns
la putere, în martie 1920, pe valul unei asemenea popularităţi, Al. Averescu
avea să se compromită rapid, deoarece n-a putut înfăptui “minunile” pe care
mulţimea le aştepta.

10
 Istoria contemporană în opera lui Iorga

Liderul politic care s-a bucurat de o atenţie cu totul specială din partea
lui Iorga a fost Ionel Brătianu. Marele istoric scria că la Conferinţa Păcii de la
Paris, în 1919, Ion I.C. Brătianu a trăit “momentul de mare umilinţă, îndurată cu
dinţii strânşi de mânie. Omul deprins a porunci şi a fi ascultat de la primul gest
se văzu pentru întâia oară pierdut în gloată; îl durea şi pentru ţara sa, despre
care avea o concepţie atât de înaltă”.
În calitate de şef al guvernului, Ion I.C, Brătianu a ţinut să fie adoptată o
nouă Constituţie, de care România avea absolută nevoie. Dar, opoziţia – mai
ales, Partidul Naţional şi Partidul Ţărănesc – a folosit toate mijloacele pentru a
împiedica votarea acesteia. N. Iorga descrie atmosfera din 26 martie 1923: “Un
miros de fosfor se răspândeşte în sală la votarea Constituţiei. Majoritatea se ţine
vitează, lumea din tribune fuge. Ion Brătianu mulţumeşte pentru vot”. Ulterior,
istoricul avea să ofere noi detalii despre acest eveniment: “lui Ion Brătianu,
căruia i se strigau cele din urmă insulte, iar majoritatea nu avea curajul să-l
apere, i s-a întâmplat să trebuiască a vorbi stenografilor, pe când vitejii membri
ai opoziţiei huiduiau de se dărâma cupola”.
La Consiliul de Coroană, din 31 decembrie 1925 – unde urma să se
discute despre renunţarea principelui Carol la calitatea sa de moştenitor al
Tronului –, Ion I.C. Brătianu a venit îmbrăcat “în blana părintelui său, cu
căciula trasă pe urechi, sever şi palid”. La apariţia regelui, Brătianu “i se
apleacă până la pământ. Trecem în sala de Consiliu. Brătianu i se aşează în
dreapta; regele oferă locul din stânga generalului Averescu, ca fiind «cel mai
vechi preşedinte de Consiliu». Averescu surâde, pe când Brătianu îşi cufundă în
mâini faţa întunecată”. După vii dezbateri, Consiliul a aprobat propunerea
regelui Ferdinand de acceptare a cererii lui Carol. Corpurile legiuitoare, în care
Partidul Naţional Liberal deţinea o majoritate confortabilă, întrunite la 4
ianuarie 1926, au ratificat hotărârea Consiliului de Coroană. N. Iorga
conchidea: “Acum nu mai erau doi stăpâni în România, ci unul singur: Ion I.C.
Brătianu. Dinastia de Argeş biruise cu totul pe cea de Sigmaringen”. Din acel
moment – aprecia N. Iorga –, Ion I.C. Brătianu “rămânea stăpânul, singurul şi
absolutul stăpân al unei ţări de nesfârşită răbdare”. După patru ani de guvernare,
în martie 1926, Partidul Naţional Liberal a părăsit puterea. Acest act va fi
comentat de Iorga în monumentala sinteză Istoria românilor, volumul X: “Ion
Brătianu se retrase, după ce mersese unde vroise şi întărise astfel declaraţia sa
mândră că Partidul Liberal, adică el, stăpânul absolut al acestui partid, vine la
putere şi pleacă de la putere când îi place”.

Un suflet nobil

Iorga aprecia că în timp ce Ion I.C. Brătianu era pasionat de politică şi

urmărea cu consecvenţă să-şi impună punctul de vedere, regele Ferdinand părea
mai curând stingherit de înalta demnitate, pe care o ocupa în stat. Istoricul a
creionat un tablou sugestiv al suveranului: “Regele Ferdinand, un suflet aşa de
11
 IOAN SCURTU

nobil, n-avea gust pentru exerciţiul însuşi al puterii şi mai ales într-un mediu
politic care, de la început, îl dezgustase. Evita ceremoniile în care trebuia să
apară şi să vorbească şi în care avea impresia, nu tocmai greşită, că
popularitatea câştigată de frumuseţea, de curajul şi spontaneitatea, de meritele
de război ale soţiei sale îl întunecă. Cetitor pe care îl interesau şi ultimele
apariţii, birocraţia ministerială, pe care avea puterea de a o controla, nu-l
atrăgea. Foarte sensibil la plăcerile vieţii, pe care e curios că le gusta brutal, el
prefera să trăiască pentru dânsul în vânători prin colţuri retrase. Deprins a râde
pe socoteală tuturora, şi nu în ultimul rând a miniştrilor săi – şi i-am spus odată
că n-aş vrea să fiu în locul lor, mai ales pentru că nu susţine pe aceia pe care i-a
numit –, ironia lui se oprea înaintea palidei figuri cu ochii batcojoritori ai
«Vizirului» său, care o ştia şi profita de aceasta”. Evident, “vizirul” era Ion I.C.
Brătianu, preşedintele P.N.L.
La sfârşitul războiului, pe arena vieţii politice s-a impus Partidul Ţără-
nesc, al cărui lider era Ion Mihalache, “învăţător muscelean, purtând veşmântul
pitoresc al satului său”, pe care N. Iorga îl descria, în 1919, ca un tinerel
“sprinten, ochios şi cochet pieptănat, impresionant pentru mulţimi când în
mijlocul unui discurs patetic sărea în sus în cămeşuţa-i făcută evantai”.
În octombrie 1926, Partidul Ţărănesc a fuzionat cu Partidul Naţional,
sub preşedinţia lui Iuliu Maniu. Partidul Naţional Ţărănesc – astfel născut – a
desfăşurat o amplă campanie de răsturnare a guvernului liberal, prezidat, după
moartea lui Ion I.C. Brătianu, în noiembrie 1927, de fratele său, Vintilă
Brătianu.
La 8 noiembrie 1928, Iuliu Maniu a fost însărcinat cu formarea
guvernului, spre satisfacţia “străzii, care-şi avea biruinţa deplină”. P.N.Ţ. se
bucura de o enormă popularitate, astfel că nu a recurs la presiunile aparatului de
stat pentru a câştiga alegerile parlamentare. Cu toate acestea, s-au înregistrat
numeroase incidente electorale. Iorga scria că alegerile, din decembrie 1928,
“fură violente în sensul că bandele naţional-ţărăniste izgoneau şi loveau după
ordin pe «inamic», care în Ardeal era «regăţeanul», bun să i se spargă capul,
preoţii strigând: «Aşa le trebuie cui nu ţine cu Maniu»“. În asemenea condiţii,
listele P.N.Ţ. au întrunit 77,76% din totalul voturilor, cea mai mare victorie
electorală înregistrată până atunci în istoria României.
Dar, după câteva luni de entuziasm popular, a urmat constatarea unei
realităţi oarecum neaşteptate: “Un grup de materialişti urmase altuia, că,
schimbându-se numai personalul, piesa era în fond aceeaşi, şi aceeaşi căpătuială
pe seama statului”. Mulţi cetăţeni erau intrigaţi mai ales de pasiunea cu care se
implicau ardelenii în afaceri dubioase, deoarece ei fuseseră receptaţi ca oameni
mai corecţi şi civilizaţi decât “regăţenii”.
Iorga scria: “Era la aceşti oameni răsăriţi din mulţime o poftă de pradă
pe socoteala statului care pentru cei din vechiul Regat contrasta aşa de neplăcut
cu discreţia boierilor noştri”.

12
 Istoria contemporană în opera lui Iorga

Compromiterea P.N.Ţ., prin politica promovată la guvern, a creat

terenul propice pentru afirmarea curentului carlist. N. Iorga, care în anii crizei
dinastice luase apărarea principelui Carol, s-a arătat reticent şi oarecum surprins
de venirea acestuia în ţară. În memoriile sale, nota la 7 iunie 1930: “Sunt trezit
la ceasurile 5 de Dumitrescu, secretarul prinţului Carol, şi de Cădere, secretarul
de la Justiţie. Îmi anunţă sosirea cu avionul a prinţului. E la Cotroceni. A fost
primit de prinţul Nicolae, care l-a îmbrăţişat. Două regimente i-au dat onorurile”.
Într-o lucrare apărută în 1932, Iorga completa: “Când, acum doi ani, mi
s-a anunţat în faptul zilei sosirea prinţului Carol, am întrebat în ce calitate şi cu
ce gând vine. Faţă de situaţia creată, faţă de jurământul dat de armată şi de
funcţionari copilului regal, credeam că o atitudine se impune: aceea ca tatăl să
intre în Regenţă pentru a apăra tronul fiului său”. La 8 iunie 1930, Iorga s-a
pronunţat în Parlament pentru anularea actului de la 4 ianuarie 1926 şi urcarea
principelui Carol pe tron. Cu acest prilej, el a protestat împotriva conferirii
titlului de “Mare Voievod de Alba Iulia” fostului rege Mihai, considerându-l
“nepotrivit şi ridicol”. Totodată, el a făcut o apreciere pe cât de surprinzătoare,
pe atât de profetică: “Astăzi, amurgul se lasă asupra vieţii de partid”.

Sila ciomegelor, ocrotirea cârjei ...

Într-adevăr, peste mai puţin de opt ani, la 10 februarie 1938, Carol al II-lea
îşi instaura regimul de autoritate monarhică, pe care Iorga l-a privit ca o
alternativă atât la democraţie falsificată, cât şi la o dictatură legionară: “Am
răbdat viaţa parlamentară ieşită din sila ciomegelor. Am văzut înaintea noastră
primejdia unui viitor impus cu revolverul la tâmplă. Am intrat acum în zodia
ocrotitoare a Cârjei (a patriarhului, n.n.), care întrebuinţată viteaz după marile
noastre tradiţii, cuprinde o taină înaintea căreia armele cad”.
După 10 februarie 1938, Iorga a continuat să-şi exprime poziţia faţă de
evenimentele contemporane, interne şi externe, mai ales prin ziarul său
“Neamul Românesc” şi prin Sfaturi pe întunerec, rostite la radio. El căuta să
ţină trează conştiinţa naţională, într-o vreme când ravagiile celui de-al Doilea
Război Mondial afectau tot mai mult fiinţa de stat a României. În iunie şi
august 1940, N. Iorga, alături de 19 milioane de români, a trăit drama sfărâmării
statului naţional unitar, iar în septembrie ajungerea legionarilor – pe care-i
considera criminali şi trădători de neam – la putere. În aceste condiţii, şi-a
suspendat ziarul, a părăsit viaţa universitară, s-a retras din viaţa politică. Nu a
scăpat însă de răzbunarea legionarilor, care l-au asasinat, la 27 noiembrie 1940.
Dincolo de comentariile şi controversele care pot fi generate de anumite
aprecieri ale lui Nicolae Iorga, este cert că, prin opera sa, el a dovedit nu numai
că se poate scrie istorie contemporană, dar şi că o asemenea întreprindere este
absolut necesară. În fond, Iorga a anticipat extraordinarul interes pentru istoria
recentă, care s-a înregistrat după cel de-al Doilea Război Mondial, şi care – în
zilele noastre – tinde să copleşească celelalte perioade din evoluţia omenirii.
13
 IOAN SCURTU

EVOLUŢIA ISTORIOGRAFIEI ROMÂNEŞTI ÎN A DOUA

JUMĂTATE A SECOLULUI XX.
PROBLEMATICA ISTORIEI CONTEMPORANE *

Avatarurile tranziţiei

În perioadele de tranziţie – şi România parcurge din 1989 o asemenea

perioadă – se fac evaluări şi reevaluări critice asupra tuturor domeniilor de
activitate. De regulă, noul regim contestă orice realizare a regimului pe care l-a
înlocuit, pentru a-şi justifica şi argumenta legitimitatea, voinţa de a “rupe cu
trecutul” şi a asigura promovarea “valorilor adevărate”. Condamnarea trecutului
este pentru politicieni o modalitate prin care se justifică nerealizările
prezentului, aruncându-se vina pe “greaua moştenire” a vechiului regim. În
realitate, aproape întotdeauna în perioadele tulburi se înregistrează o puternică
ascensiune a nonvalorilor, care devin extrem de agresive, aşa cum dintr-o apă
învolburată ies la iveală crengile putrezite, care până atunci stăteau pe fundul
albiei.
Istoriografia românească a cunoscut şi ea perioade de tranziţie, odată cu
întreaga societate. Ceea ce uimeşte este extraordinara asemănare între formele
pe care le-a îmbrăcat această tranziţie în anii '50 şi în anii '90.
Ne amintim că în anii '50 a dominat spiritul nihilist. Se afirma că tot
ceea ce a creat “istoriografia burgheză” era o grosolană falsificare a realităţilor
şi că abia după 1948 se putea reda poporului o istorie ştiinţifică, obiectivă,
întemeiată pe învăţătura marxist-leninist-stalinistă. După 1989, s-a înregistrat
acelaşi fenomen: prin mass-media s-a vehiculat teoria potrivit căreia
“istoriografia comunistă” a falsificat trecutul, nu a creat nimic valabil, astfel că
“trebuie să o luăm de la zero”. Timp de câţiva ani, acest punct de vedere a avut
o reală credibilitate, dovadă fiind repetatele întrebări adresate, în cele mai
diverse împrejurări, istoricilor: “Când o să ne redaţi istoria adevărată?”.
O altă asemănare este şi a “directorilor de opinie”, adică a
promotorilor noilor idei, care stabilesc sensul evoluţiei istoriografiei. După
1948, cei mai agresivi “directori de opinie” erau oameni care nu aveau nici o
legătură cu istoria. Se cuvine menţionat faptul că cel desemnat să îndrume
“frontul istoricilor” a fost Mihail Roller, de profesie subinginer. Aceşti politruci
pretindeau că ei sunt singurii care ştiu cum trebuie scrisă “istoria adevărată” şi

*
Analele Universităţii Spiru Haret, seria Istorie, nr. 2, 1999
14
Evoluţia istoriografiei româneşti în a doua jumătate a secolului XX. Problematica istoriei contemporane

că la punctul lor de vedere – care era de fapt cel impus de Moscova – “nu există
alternativă”. După 1989, s-a înregistrat un fenomen similar. Pe ecranele
televizoarelor, la radio şi în presă au apărut, pentru a formula judecăţi de
valoare asupra istoriografiei româneşti, mai ales persoane din afara acestui
domeniu de specialitate. Este drept că ele erau mai “elevate” decât predecesorii
lor din anii '50; de această dată “directorii de opinie”, fiind opticieni, chimişti,
actori, eseişti etc. Lor li s-au alăturat, ca şi în anii '50, unii istorici, aproape toţi
specialişti în istoria veche şi medie, care nu au cercetat documente privind
istoria contemporană, dar au fost chemaţi să se pronunţe în calitate de specialişti
asupra problemelor de după 1918. Este cunoscut faptul că, de regulă,
specialistul într-o anumită perioadă are o “pudoare”, adică o reţinere în a se
lansa în aprecieri care nu se întemeiază pe documente. Cei din afara domeniului
o fac cu nonşalanţă, convinşi că punctul lor de vedere trebuie ascultat şi urmat
de cei cărora li se adresează.
La simpozioanele organizate în anii '50 şi mult după aceea, luau
cuvântul activişti de partid, care trasau “linia” şi la care vorbeau reprezentanţi ai
muncitorilor şi ţăranilor, ei fiind cei care “făureau istoria”. La asemenea
manifestări participau şi unii istorici, care ocupau diverse funcţii, fără a se ţine
seama de specialitatea lor. După 1989, a continuat această practică. Amintesc
doar că în 1997 s-a organizat un “simpozion naţional” consacrat actului de la 23
august 1944 la care nu a participat nici un specialist în istoria contemporană a
României.
O altă caracteristică a celor două perioade de tranziţie o reprezintă
contestarea vehementă a ceea ce a fost pozitiv în istoria românilor şi
deplasarea accentului pe aspectele negative. După 1948, istoria era
prezentată în spiritul luptei de clasă, iar toţi cei care nu au sprijinit această luptă
erau reacţionari. Se aprecia că lungi perioade de timp românii au suportat
exploatarea şi asuprirea, cu alte cuvinte nu au fost factori dinamici ai istoriei.
Este semnificativ faptul că în Istoria R.P.R., elaborată sub redacţia lui M. Roller,
nu exista nici măcar un paragraf consacrat Marii Uniri din 1918. Întreaga
lucrare viza minimalizarea, până la anulare, a valorilor naţionale, prezentarea
românilor ca un popor “aflat în bătaia vânturilor”, care şi-a căpătat verticalitatea
odată cu eliberarea sa de către “glorioasa armată sovietică”. Totuşi,
subinginerul Mihail Roller a evitat să formuleze deschis aprecieri denigratoare
la adresa poporului român, ele apărând mai ales în subtext, prin combaterea
forţelor reacţionare, “feudale” şi “burghezo-moşiereşti”.
Unii “directori de opinie” de după 1989 au fost mult mai tranşanţi. Un
astfel de “director de opinie”, foarte mediatizat, a publicat o carte intitulată
Politice, la Editura Humanitas. Pe coperta interioară a volumului se face
precizarea că autorul este specialist în “optică, spectroscopie, laseri şi plasmă”.
După o analiză “microscopică” a poporului român, autorul a ajuns la
următoarea concluzie: “Privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o
umbră; el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei [...]. Toată
15
 IOAN SCURTU

istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut: se cheamă că ne-am plămădit din
această clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au urinat la gard turcii; era
să ne înecăm, aşa temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ne ridica
mereu gura zvântată, iar ei reîncepeau; ne zvântam gura la Călugăreni, ne-o
umpleau iar la Războieni (“distinsul intelectual” pare să nu fi citit manualul de
clasa IV-a, din care se putea afla că lupta de la Războieni a avut loc înaintea
celei de la Călugăreni) şi aşa mai departe, la nesfârşit” (H.R. Patapievici,
Politice, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996, p.63). Ne oprim aici cu citatul,
care continuă în aceeaşi notă.
Citind asemenea aprecieri – din partea unei persoane care se pretinde şi
este prezentată ca “lider de opinie” – se pun întrebări fireşti: Cui foloseşte o
asemenea manieră de “rescriere” a istoriei? Aceasta este imaginea “adevărată” a
poporului român? Nu se urmăreşte, oare, exact ca şi în anii '50, o minimalizare
până la anulare a valorilor naţionale, prezentarea românilor ca un popor
fără trecut şi, evident, fără viitor?
“Directorii de opinie” din anii '50, ca şi cei de după 1989, se pot impune
pentru o anumită perioadă de timp, se pot iluziona că au “revoluţionat” istoria,
dar – în fapt – ei nu au fost învingători, ci mai curând nişte excrescenţe
dezvoltate pe trupul istoriografiei româneşti. Atunci când valurile tranziţiei se
domolesc, iar apele intră în albia lor normală, gunoaiele se depun la mal, iar apa
curge, tot mai limpede, pe făgaşul statornic.

Istoriografia românească până în 1989

Tentativa lui Roller de a “rescrie” istoria naţională în spirit partinic, cu

sprijinul oficialităţilor timpului, a reuşit numai în parte, deoarece
intelectualitatea română, istoricii “de meserie” nu au putut împărtăşi această
manieră, decât formal, constrânşi de împrejurări. Cenzura, controlul de partid,
aparatul de represiune au putut impune pentru un timp un anumit punct de
vedere în istoriografie, ca şi în celelalte domenii, dar el nu a devenit o
convingere pentru români. În mod firesc, la mulţi cetăţeni – cercetători,
profesori, învăţători, medici, ingineri, sau chiar oameni simpli, care au trăit o
parte a istoriei contemporane – a apărut o reacţie de nemulţumire faţă de istoria
“oficială”.
S-a ajuns la un “dublu limbaj”: Pe de o parte, cel al documentelor
Partidului Comunist şi al mass-media (presă, radio, televiziune), al
simpozioanelor şi “sesiunilor ştiinţifice” oficiale, al “studiilor” şi “cărţilor”
scrise la comandă, în care istoria era folosită ca un mijloc de propagandă. Pe de
altă parte, “limbajul” specialiştilor, întemeiaţi pe documente autentice, în
primul rând de arhivă, care au reuşit, adesea printr-o confruntare dură cu
politrucii regimului, să asigure dezvoltarea istoriografiei româneşti.
La o analiză atentă şi concretă, se poate conchide că eforturile
politicienilor din anii '50 n-au dat rezultatele aşteptate de ei. De aceea, cum bine
16
Evoluţia istoriografiei româneşti în a doua jumătate a secolului XX. Problematica istoriei contemporane

se ştie, a existat o permanentă nemulţumire faţă de activitatea “frontului”

istoriografic. S-a ajuns ca Secţia Propagandă a C.C. al P.C.R. să elaboreze
“tezele” pe baza cărora să se scrie Tratatul de Istoria Românilor. Dar această
tentativă nu a reuşit, datorită opoziţiei specialiştilor, în primul rând a celor
desemnaţi să realizeze primele volume. În toată perioada cuprinsă între anii
1948-1989 a existat o confruntare, de cele mai multe ori necunoscută marelui
public, între istoricii de meserie şi politrucii învestiţi să gestioneze acest
domeniu. Nu o dată, specialiştii au reuşit să-şi impună punctul de vedere, să
profite de perioadele mai relaxate din punct de vedere ideologic şi să publice
lucrări valoroase, care se înscriu în patrimoniul istoriografiei naţionale. Această
realitate este valabilă şi pentru domeniul istoriei contemporane, unde presiunea
politică a fost cea mai mare.
Menţionăm câteva realizări din acest domeniu:
Au fost publicate culegeri de documente realmente valoroase. Între
acestea 1918 la români, 12 volume, la care au colaborat zeci de arhivişti şi care
au apărut în anii 1983-1987 sub coordonarea unui colectiv format din Ion
Ardeleanu, Vasile Arimia şi Mircea Muşat. Documentele se referă la unirea
Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei, precum şi la confirmarea prin tratatele
internaţionale din 1919-1920 la actele de Unire din 1918.
Pentru politica externă în perioada interbelică de un real folos este
volumul: Nicolae Titulescu, Documente diplomatice – elaborat de un colectiv
de redacţie alcătuit din George Macovescu, Dinu C. Giurescu, Gheorghe
Ploieşteanu, George G. Potra şi Constantin I. Turcu – în care au văzut, pentru
prima dată, lumina tiparului numeroase documente fundamentale aflate în
Arhiva Ministerului de Externe al României. În anii 1984-1986, au apărut 4
volume de documente, intitulate 23 August 1944, sub coordonarea lui Ion
Ardeleanu, Vasile Arimia şi Mircea Muşat, în care – alături de unele documente
“de serviciu” privind activitatea P.C.R – s-au publicat numeroase documente
din arhive româneşti şi străine care au contribuit la clarificarea unor probleme
esenţiale privind evoluţia României în anii 1939-1945.
Colectivul de specialişti de la Catedra de Istoria României a
Universităţii Bucureşti a publicat, în anii 1973-1980, la tipografia Universităţii,
opt volume de documente privind perioada 1918-1947. Apoi, în 1982, a apărut,
la Editura Didactică şi Pedagogică, o masivă lucrare intitulată Istoria României
între anii 1918-1944. Culegere de documente, sub coordonarea lui Ioan Scurtu.
Astfel, au fost puse la dispoziţia cititorilor, în primul rând a profesorilor de
istorie şi a studenţilor, documente privind toate aspectele vieţii economice,
sociale, politice, diplomatice din perioada menţionată.
Au fost publicate lucrări de istorie care – dincolo de restricţiile
ideologice şi de anumite interpretări, impuse de contextul politic – îşi păstrează
valoarea ştiinţifică. După 1948 au văzut lumina tiparului numeroase cărţi şi
studii privind istoria economiei naţionale – semnate de Marin A. Lupu, N.N.
Constantinescu, N. Marcu, Vasile Bozga, Ilie Puia, Ioan Totu, Costin Murgescu,
17
 IOAN SCURTU

Costin C. Kiriţescu etc. – care, mai ales prin date statistice, au oferit o imagine
concretă asupra acesteia. Au apărut lucrări monografice privind reforma agrară
din 1921 (Dumitru Şandru) şi petrolul românesc (Gheorghe Buzatu), întemeiate
pe documente de arhivă şi ale căror concluzii îşi păstrează, pe deplin,
valabilitatea.
După ce, în anii '50 viaţa politică se reducea la activitatea Partidului
Comunist, treptat s-a ajuns la o abordare mai largă, pe bază de documente. Au
fost editate cărţi consacrate anumitor perioade: 1918-1922 (Ion Ardeleanu,
Mircea Muşat, Gh. Iancu, Aurel Galea, M.C. Stănescu), 1922-1928 (Mihail
Rusenescu, Ioan Saizu, Ion Bitoleanu, Marin Nedelea, Ion Agrigoroaiei, Ioan
Ciupercă, Marcel Ştirban), 1933-1938 (Emilia Sonea, Gavrilă Sonea, Florea
Nedelcu, Gh.I. Ioniţă), 1938-1940 (Al.Gh. Savu), 1940-1944 (A. Simion).
Au apărut monografii privind activitatea unor partide politice – Partidul
Ţărănesc (1918-1926) şi Partidul Naţional Ţărănesc (1926-1947) de Ioan
Scurtu. Acelaşi autor a publicat, în 1982, o lucrare sinteză: Viaţa politică din
România, 1918-1944. Ulterior, în 1986 şi 1998, Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu
au publicat două volume masive, intitulate România după Marea Unire, tratând
perioada 1918-1940. Desigur, se poate discuta despre moralitatea acestor doi
autori care, îndeplinind funcţia de cenzori ai partidului pentru cartea de istorie,
au folosit munca altora şi s-au erijat în coordonatori la numeroase lucrări, prin
simplul fapt că le dădeau avizul pentru publicare. Dar, pentru istorie, cărţile
semnate de ei reprezintă un adevărat succes pe drumul unei abordări ştiinţifice a
perioadei contemporane.
În aceeaşi arie tematică se înscrie cartea Contribuţii privind viaţa
politică din România. Evoluţia formei de guvernământ în istoria modernă şi
contemporană, de fapt o istorie a monarhiei, publicată de Ioan Scurtu în 1988.
De o atenţie specială s-a bucurat politică externă a României în perioada
interbelică. Pentru valoarea lor ştiinţifică, întemeiată pe documente diplomatice,
se cuvin menţionate cărţile: România la Conferinţa Păcii de la Paris: 1918-
1920 (coordonator Viorica Moisiuc), Mica Înţelegere (Eliza Campus),
Înţelegerea Balcanică (Eliza Campus, Cristian Popişteanu), Nicolae Titulescu
(Ion M. Oprea), România şi Societatea Naţiunilor (Mihai Iacobescu), România
şi problemele reparaţiilor (Emilian Bold). Problematica relaţiilor internaţionale
ale României în preajma celui de-al Doilea Război Mondial a fost analizată de
Viorica Moisiuc, Ioan Talpeş, Ion Calafeteanu, Gheorghe Buzatu, Valeriu
Florin Dobrinescu, Emilian Bold. Cartea Dictatul de la Viena, a fost scrisă de
A. Simion, iar Teroarea hortystă în Nord-Estul Transilvaniei, de un colectiv
coordonat de Mihai Fătu. O amplă sinteză, intitulată Din politica externă a
României. 1913-1947, a publicat, în 1980, Eliza Campus, care se bucura de un
real prestigiu în lumea specialiştilor în istoria contemporană.
Perioada antonesciană a fost analizată de A. Simion în două lucrări de
referinţă: Regimul politic din România în perioada septembrie 1940 - ianuarie

18
Evoluţia istoriografiei româneşti în a doua jumătate a secolului XX. Problematica istoriei contemporane

1941, publicată în 1976 şi Preliminarii politico-diplomatice ale insurecţiei

române din august 1944, care a apărut în 1979.
Evoluţia României în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale a fost
cercetată îndeosebi de Gheorghe Buzatu, Florin Constantiniu, Ioan Chiper,
Mihail E. Ionescu, Valeriu Florin Dobrinescu.
Dintre lucrările privind evoluţia României după 23 august 1944 reţinem
pe cea semnată de Ion Alexandrescu intitulată Economia românească în primii
ani postbelici (1945-1947), publicată în 1986. De asemenea, se cuvin
menţionate cărţile privind politica externă, mai ales participarea României la
Conferinţa păcii de la Paris, semnate de Ştefan Lache, Gh. Ţuţui, C. Enescu,
Gheorghe Buzatu, Valeriu Florin Dobrinescu.
Am citat doar câteva titluri de cărţi şi nume de autori care şi-au onorat
calitatea de cercetători ştiinţifici înainte de 1989, pentru a arăta cât de departe
de realitate se află afirmaţia potrivit căreia în “rescrierea istoriei trebuie să o
luăm de la zero”. Este greu de acceptat că “directorii de opinie” de după 1989
s-au informat doar din presă, de la radio sau tv., din cărţile oficiale de
propagandă sau de la învăţământ politico-ideologic. Tot atât de greu este să
credem că ei nu au ştiut că apariţia unor cărţi dintre cele citate, de o reală
valoare ştiinţifică, pentru care s-au impus autorilor unele riscuri şi chiar
sacrificii (am în vedere, de exemplu, pe A. Simion al cărui sfârşit a fost grăbit
de vehementele critici şi ameninţări din partea forurilor de partid după
publicarea cărţii Preliminarii politico-diplomatice ale insurecţiei din august
1944).
Explicaţia este cu totul alta: contestând tot ceea ce s-a scris înainte de
1989, “directorii de opinie” au acreditat, cu obstinaţie, ideea că “adevăratele”
cărţi de istorie nu au fost încă publicate, deoarece autorii lor nu au acceptat să
facă concesii “regimului comunist”.
Dar, ca şi în alte domenii – ca de exemplu, în literatură – s-a constatat
că, nici după zece ani, mult aşteptatele “cărţi de sertar” nu au apărut şi aceasta
pentru bunul motiv că ele nu au existat. Totul a fost o propagandă, menită să-i
periferizeze pe istoricii de meserie şi să-i propulseze pe noii politruci ai anilor
'90. Calculul s-a dovedit a fi greşit. Dacă M. Roller şi echipa sa au reuşit să
domine un timp istoriografia românească, neorolleriştii nu au izbutit decât să
semene o stare de confuzie şi nimic mai mult. Aceasta deoarece, într-un regim
democratic, nu poate fi impus un singur punct de vedere. Faptele, opera
istoriografică, sunt cele care determină desprinderea unor concluzii şi nu
directivele – mai mult mai mult sau mai puţin ideologice – creează realităţi. Iar
faptele arată că cei care au cerut, în 1990, să ,,o luăm de la zero”, au rămas tot
cam acolo, în timp ce istoricii serioşi, care au cercetat şi publicat înainte de
1989, au continuat să se afirme şi după această dată. Lor li s-au adăugat, în mod
firesc, un număr de tineri, pasionaţi de cercetarea în domeniul istoriei
contemporane.

19
 IOAN SCURTU

Evoluţia istoriografiei româneşti după 1989

Istoriografia românească de după 1989 nu poate fi tratată în bloc, unitar.

Ca şi în alte perioade, au apărut cărţi de conjunctură, menite să justifice o
anumită atitudine politică, de exemplu, pro sau antimonarhică, pro sau anti
Antonescu. De asemenea, s-au publicat biografiile unor lideri politici din
perioada interbelică, adevărate panegirice, cu nimic mai prejos comparativ cu
cele dedicate lui Gheorghiu-Dej sau lui Nicolae Ceauşescu. Practica utilizării
istoriei în scopuri politice a continuat – dovadă fiind nu doar participarea, ci şi
susţinerea de “comunicări ştiinţifice” de către oameni politici la diferite sesiuni,
simpozioane etc., deşi ei nu au nici o competenţă în acest domeniu. În funcţie
de împrejurări, anumiţi lideri politici supraevaluează, diminuează sau neagă
evenimentele sau personalităţile istorice. De regulă, fiecare vrea să tragă un
folos – măcar de imagine – pentru sine şi partidul pe care îl reprezintă. Evident,
nu ne vom ocupa de asemenea “producţii” istoriografice sau de atitudini
partizane, ci de lucrările cu adevărat serioase.
După 1989, în faţa specialiştilor în istoria contemporană a României
s-au deschis noi orizonturi, datorită, pe de o parte, eliminării constrângerilor
ideologice, iar pe de altă parte, lărgirii accesului la documentele de arhivă.
În fond, cea mai importantă “cucerire” de după 1989 a fost libertatea
cuvântului – rostit sau scris –, posibilitatea de a afirma puncte de vedere proprii.
Unul dintre drepturile dobândite a fost şi cel la informaţie, în cazul istoricilor –
la documentele de arhivă, inclusiv la cele interzise până în 1989.
Accesul la documente a fost un proces complex, datorat pe de o parte,
unor mentalităţi cultivate timp de patru decenii în rândul lucrătorilor în
domeniul arhivelor, iar pe de altă parte condiţiilor concrete, mai ales materiale,
de după 1989. Încă de la începuturile anilor '50, exista la Arhivele Statului un
“fond special”, la care nu aveau acces decât anumite persoane, “cu nivel politic
şi ideologic ridicat”. Desfiinţarea, în 1991, a fondului special a permis o
“egalitate de tratament” pentru toţi cercetătorii şi de aici un mai larg acces la
documente, fapt ce s-a dovedit benefic pentru scrierea istoriei. În vechiul regim,
anumite fonduri – pentru a nu fi date în cercetare – nu au fost inventariate.
După 1989 s-a desfăşurat o muncă foarte intensă de ordonare şi inventariere a
acestora, unele dintre ele intrând deja în sălile de studiu, pentru cercetare
(Inspectoratul General al Poliţiei, Inspectoratul General al Jandarmeriei,
Cabinetul Mareşalului Antonescu etc).
O situaţie specială a avut Arhiva C.C al P.C.R., care, în ianuarie 1990
– din motive care rămân discutabile – a fost dislocată şi transportată într-o altă
localitate (Piteşti), unde a fost depozitată într-o totală dezordine. Menţionez
faptul că în toate celelalte ţări foste socialiste, inclusiv în Rusia, arhivele
partidelor comuniste au rămas neatinse, şi-au schimbat doar numele (de regulă
în ,,Arhiva Organizaţiilor Politice şi Obşteşti”), continuând să fie date spre
cercetare. În România, datorită acestei dislocări, la care s-au adăugat lipsa de
20
Evoluţia istoriografiei româneşti în a doua jumătate a secolului XX. Problematica istoriei contemporane

spaţiu, deoarece clădirea în care se afla arhiva C.C al P.C.R. a căpătat o altă
destinaţie, lipsa personalului calificat pentru un asemenea tip de arhivă (toţi
salariaţii Arhivei C.C. al P.C.R. au fost concediaţi), operaţiunea de punere a
documentelor în ordine şi reinventarierea s-au desfăşurat cu multă dificultate.
Totuşi, după o muncă intensă unele fonduri au fost deja inventariate şi după
1994 pot fi cercetate la sălile de studiu ale Arhivelor Naţionale.
După 1989, s-a lărgit considerabil accesul la Arhiva Ministerului de
Externe şi la Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, ca urmare a inventarierii a
noi fonduri şi a punerii lor la dispoziţia cercetătorilor. De asemenea, s-a lărgit
accesul la Arhiva Securităţii, denumită Arhiva Serviciului Român de Informaţii.
Este o realitate că, după 1989, accesul la arhive a devenit mult mai larg,
iar posibilităţile de a scrie o “istorie adevărată”, pe bază de documente, au
crescut considerabil. La creşterea bazei documentare a contribuit aducerea unei
cantităţi importante de arhivă din Rusia, care se adaugă la microfilmele din alte
state – multe intrate în patrimoniul Arhivelor Statului în anii '70. De asemenea,
încheierea unor acorduri de colaborare între instituţiile de arhivă din România şi
din alte state, a făcut posibil ca mulţi cercetători din România să poată studia în
arhivele străine.
Aşa cum era firesc, una dintre direcţiile principale ale cercetării
ştiinţifice în domeniul istoriei contemporane s-a axat pe editarea de
documente. Volumele realizate au vizat, cu deosebire, probleme complexe,
dificile, care şi-au găsit o abordare parţială până în 1989 sau chiar au fost
ocolite. Între acestea: mişcările extremiste (de dreapta şi de stânga), minorităţile
naţionale, regimul antonescian, relaţiile româno-sovietice.
Sub egida Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului au apărut
în 1995 şi în 1997, două volume de documente, intitulate Ideologie şi structuri
comuniste în România, privind perioada 1917-1919 (coordonator Florian
Tănăsescu). Acelaşi institut a editat, în 1996, culegerea Totalitarismul de
dreapta în România (1919-1927), coordonator Ioan Scurtu.
Mai multe volume de documente au vizat Mişcarea Legionară. Între
acestea “Procesul” lui Corneliu Zelea Codreanu (mai 1938), editat de Kurt W.
Treptow şi Gh. Buzatu, în 1994; Evenimentele din ianuarie 1941 în arhivele
germane şi române, două volume, sub îngrijirea lui Dan Radu Vlad (1999). Ca
o replică la Mişcarea Legionară s-a publicat cartea Ideea care ucide.
Dimensiunile ideologiei legionare, cu o amplă antologie realizată de Constantin
Petculescu şi Alexandru Florian.
O altă temă abordată pe larg după 1989 a fost aceea a minorităţilor
naţionale. Sub coordonarea lui Ioan Scurtu au apărut, în 1995, 1996 şi 1999 trei
volume de documente cu titlul Minorităţile naţionale din România (1918-1925,
1925-1931, 1931-1938). Situaţia evreilor a constituit tema a două volume –
alcătuite de Lia Benjamin şi editate de Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor
din România – privind Legislaţia antievreiască din România în anii 1940-1944.
În aceeaşi arie tematică se înscrie lucrarea Situaţia evreilor din România în anii
21
 IOAN SCURTU

1939-1941 (coordonatori Alesandru Duţu şi Constantin Botoran) apărută în

1994.
În domeniul politicii externe s-a menţinut interesul pentru activitatea lui
Nicolae Titulescu. În 1996 a fost publicat un masiv volum de documente,
intitulat Nicolae Titulescu. Pledoarie pentru pace, îngrijit de George G. Potra şi
Constantin I. Turcu. De asemenea, a văzut lumina tiparului, în 1994, studiul,
elaborat de Nicolae Titulescu, Politica externă a României (1937), sub
îngrijirea lui George G. Potra, Constantin I. Turcu şi Al. Gh. Savu. O menţiune
specială se cuvine pentru volumul Relaţiile româno-sovietice (1917-1934),
editat de Arhiva Ministerului de Externe al României şi Departamentul Istorico-
Documentar din cadrul Ministerului de Externe al Federaţiei Ruse, apărut în
1999. Semnalăm, de asemenea, culegerea de documente Transilvania şi
angajamentele europene (1940-1945), publicată de Vasile Puşcaş în 1995.
Mai multe volume de documente au fost consacrate perioadei 1940-
1944, regimului antonescian, care înainte de 1989 nu a putut fi aprofundată şi
analizată sine ira et studio. O contribuţie esenţială a adus Gh. Buzatu prin cele
două volume intitulate Mareşalul Antonescu în faţa istoriei (1990) şi Un ABC
al anticomunismului românesc. Ion Antonescu, Mareşal al României (1992). Se
adaugă cărţile publicate de Jipa Rotaru, conţinând documente elaborate de Ion
Antonescu, precum şi lucrarea lui Ion Calafeteanu privind corespondenţa lui Ion
Antonescu cu Iuliu Maniu şi Constantin I.C. Brătianu. O impresionantă
activitate a desfăşurat Marcel Dumitru Ciucă, arhivist care a publicat
Stenogramele Consiliului de Miniştri, din perioada 1940 - iunie 1941 (trei
volume), precum şi Procesul Mareşalului Antonescu (trei volume). În 1991 a
văzut lumina tiparului lucrarea Antonescu-Hitler, de Ion Calafeteanu.
După 1989 au apărut culegeri de documente privind o problematică
mai largă, precum Consilii de Coroană de Ion Mamina (1997). Sub
coordonarea lui Ioan Scurtu s-a publicat, în 1995, o amplă lucrare, intitulată
Documente privind istoria României între 1918-1944, în fapt o nouă ediţie,
completată, a cărţii din 1982.
De o mare atenţie s-a bucurat perioada de după 23 august 1944, care
nu a putut fi abordată într-o manieră ştiinţifică înainte de 1989. În acţiunea de
publicare a unor colecţii de documente privind această perioadă s-au angajat,
aşa cum era firesc, Arhivele Naţionale, sub egida cărora cărora a apărut
România. Viaţa politică în documente (trei volume), privind anii 1945, 1946 şi
1947 (coordonator Ioan Scurtu). La rândul său, Stelian Neagoe a tipărit, în
1996, volumul de documente intitulat Istoria politică a României. 1944-1947.
Au apărut culegeri asupra unor probleme necercetate până în 1989. Între
acestea, Armata Roşie în România. Documente, coordonată de C. Hlihor,
apărută în 1995, şi Începuturile Mişcării de Rezistenţă în România (1945-1946),
publicată în 1998 sub egida Institutului Naţional pentru Studiul
Totalitarismului. Marius Lupu, Cornel Nicoară şi Gheorghe Onişoru au realizat,
în 1997, lucrarea Cu unanimitate de voturi, în care sunt adunate mai multe
22
Evoluţia istoriografiei româneşti în a doua jumătate a secolului XX. Problematica istoriei contemporane

sentinţe în procese politice desfăşurate după 1945. S-au publicat mai multe
volume masive conţinând documente ale unor procese politice, între care
Documente ale procesului Lucreţiu Pătrăşcanu şi Documente ale procesului
Noica, Pillat ş.a., ambele apărute în 1996, sub redacţia lui Mihai Giugaru.
Serviciul Român de Informaţii a publicat o controversată lucrare, intitulată
Cartea Albă a Securităţii (23 august 1944 - 30 decembrie 1947).
Dintre volumele de documente consacrate politicii externe a României
după 1948 menţionăm: Percepţii române, iugoslave şi sovietice asupra
evenimentelor din Polonia şi Ungaria. 1956. Explozia, de Corneliu Mihail
Lungu şi Mihai Retegan; România. Retragerea trupelor sovietice.1958,
publicată în 1996 de un colectiv al Arhivelor Naţionale şi Arhivelor
Ministerului Apărării Naţionale, coordonat de Ioan Scurtu. La rândul lor, Ion
Pătroiu, Alexandru Oşca şi Vasile Popa au publicat în 1998 culegerea de
documente intitulată Îngheţ în plină vară. Praga - august 1968.
O altă categorie de izvoare care s-a bucurat de o atenţie specială după
1989 au fost însemnările zilnice şi memoriile. Au fost editate însemnările
zilnice ale reginei Maria, primul volum; însemnările zilnice ale regelui Carol al
II-lea (3 volume); de asemenea, s-au publicat mai multe cărţi conţinând
Convorbiri cu regele Mihai. Au apărut însemnările zilnice ale unor foşti
preşedinţi ai Consiliului de Miniştri şi miniştri: Constantin Argetoianu (10
volume), Mihail Manoilescu (2 volume), Victor Slăvescu (2 volume), Ion
Hudiţă (2 volume), Gh. Zane, Radu Rosseti (2 volume), Nichifor Crainic (2
volume), Valer Pop (2 volume).
Au apărut memoriile unor lideri comunişti: Alexandru Bârlădeanu, Paul
Niculescu-Mizil, Gheorghe Apostol, Ion Gheorghe Maurer, Dumitru Popescu,
Silviu Brucan, Belu Zilber ş.a. Importante sunt memoriile unor lideri ai
comunităţii evreilor din România: Alexandru Şafran şi Moszes Rosen, precum
şi ale unor cărturari evrei: Mihail Sebastian, Dorel Dorian ş.a.
O menţiune specială se cuvine pentru memoriile publicate de mai mulţi
luptători în mişcarea de rezistenţă de după 1945, între care Radu Ciuceanu (3
volume), Gh. Boldur-Lăţescu. Au apărut noi reviste axate pe această
problematică, precum: “Arhivele totalitarismului” şi “Analele Sighet”, în care
au fost publicate numeroase documente şi relatări privind mişcarea de rezistenţă
din România.
O reală valoare documentară au scrierile politice, având ca autori pe
Gheorghe Tătărescu, Iuliu Maniu, Corneliu Zelea-Codreanu, Horia Sima,
Vasile Marin, Ion I. Moţa, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, C. Rădulescu-
Motru, P.P. Negulescu, Eugen Lovinescu ş.a.
Au fost retipărite lucrări ştiinţifice semnate de N. Iorga, Ştefan Zeletin,
Virgil Madgearu ş.a.
Prin asemenea categorii de lucrători, cititorii au putut veni în contact cu
documentul de arhivă, cu modul de a gândi şi acţiona al principalilor lideri
politici, cu aprecierile contemporanilor asupra evenimentelor istorice.
23
 IOAN SCURTU

Evident, istoricii nu pot rămâne la această etapă – a editării surselor; ei

au menirea de a elabora lucrări de analiză a evenimentelor, faptelor şi
activităţii personalităţilor istorice, a societăţii româneşti în ansamblul său.
Aşa cum era de aşteptat, viaţa politică s-a bucurat de o atenţie cu totul
specială. Au apărut cărţi consacrate unor partide, lideri politici, momente
istorice. Ioan Scurtu a publicat în 1994 ediţia a doua a monografiei Istoria
Partidului Naţional-Ţărănesc, Nicolae Jurca, O istorie a social-democraţiei din
România (1994). Mai multe cărţi au fost consacrate Mişcării Legionare. Între
acestea Radiografia dreptei româneşti de Gh. Buzatu, Cristian Sandache şi
Corneliu Ciuceanu (1996), Legiunea Arhanghelul Mihail de la mit la realitate
de Dragoş Zamfirescu (1997).
De un interes deosebit s-a bucurat instituţia monarhică. Pe lângă broşuri,
cu un puternic iz politic, – pro sau contra – au apărut şi unele lucrări de analiză,
între care Monarhia în România. 1866-1947 şi Criza dinastică din România
(1925-1930), publicate de Ioan Scurtu în 1991 şi respectiv, 1996.
Din iniţiativa Departamentului de Studii, Doctrine, Programe al P.N.Ţ.-C.D.
au apărut volumele Iuliu Maniu în faţa istoriei (1996) şi Ion Mihalache în faţa
istoriei (1994). Sub semnătura lui Ioan Scurtu au apărut micromonografii
consacrate Regelui Ferdinand (1994), lui Ion I.C. Brătianu (1992), Iuliu Maniu
(1995). Lui Iuliu Maniu i-a consacrat o monografie Stan Apostol (1996), iar lui
Ion I.C. Brătianu, o alta, semnată de Anastasie Iordache (1996).
De o atenţie specială s-au bucurat doi dintre şefii serviciilor secrete. Lui
Mihail Moruzov i-au consacrat câte o monografie Ion Pavelescu (1993) şi
Cristian Troncotă (1996). Ultimul, Cristian Troncotă, a scris o interesantă carte
intitulată Eugen Cristescu. Asul serviciilor secrete româneşti (1994).
Analiza regimului politic din România a constituit o adevărată piatră de
încercare pentru istoricii români. Ioan Scurtu şi Ion Bulei au întreprins o
asemenea analiză în lucrarea Democraţia la români (1866-1938), publicată în
1990, Ion Mamina şi Ioan Scurtu în Guverne şi guvernanţi (1916-1938),
apărută în 1996, şi Ioan Scurtu în Istoria României in anii 1918-1940. Evoluţia
regimului politic de la democraţie la dictatură (1996).
De o atenţie specială s-a bucurat istoria Basarabiei, care nu a putut fi
abordată decât parţial înainte de 1989. Dintre lucrările publicate menţionăm
Integrarea Basarabiei în cadrul României (1918-1923) de Gheorghe E.
Cojocaru (1997) şi mai ales, Istoria Basarabiei. De la începuturi până în 1998,
apărută în 1998 sub coordonarea lui Ioan Scurtu.
De asemenea, a intrat în preocuparea specialiştilor în istoria
contemporană problematica românilor aflaţi în afara statului român. În
1996, a apărut, sub semnătura lui Gheorghe I. Ioniţă, cartea Românii de dincolo
de actualele hotare ale ţării, iar în 1999 lucrarea O istorie a românilor din
Peninsula Balcanică. Secolele XVIII-XX, de Gheorghe Zbuchea.
Tot ca o noutate, după 1989 se înscrie abordarea problematicii unei
organizaţii despre care s-a vorbit mult, dar s-a scris extrem de puţin:
24
Evoluţia istoriografiei româneşti în a doua jumătate a secolului XX. Problematica istoriei contemporane

francmasoneria. Dintre cărţile consacrate acestei organizaţii se detaşează

Ordinul Masonic în România, publicată de Horia Nistorescu-Bălceşti, în 1993.
Un alt subiect abordat pe larg după 1989 a fost cel privind istoria
bisericii. Alături de teologi, istoricii şi-au adus propria lor contribuţie la
cunoaşterea acestei instituţii. O asemenea lucrare este Armata şi biserica,
apărută în 1996 sub coordonarea lui Ilie Manole.
După 1989 au apărut lucrări privind economia românească. Din rândul
acestora se detaşează monografia Evoluţia economică a României. Cercetări
statistico-istorice.1859-1947, vol. I Industria (1992) şi vol. II Agricultura
(1996), semnate de Victor Axenciuc. La rândul său, Gheorghe Buzatu a
publicat o masivă lucrare, intitulată O istorie a petrolului românesc (1998). De
o reală utilitate sunt volumele Modernizare - europenism. România de la Cuza
Vodă la Carol al II-lea publicate de Gh. Iacob şi Luminiţa Iacob în 1995,
precum şi Economia României (1859-1939). Fapte, legi, idei, de Gh. Iacob
(1996).
În analiza vieţii sociale se remarcă lucrările Satul românesc între anii
1918-1944, publicată în 1996 de Dumitru Şandru, şi Politica socială interbelică
în România. Relaţia între muncă şi capital, datorată lui Ilie Marinescu (1995).
Au apărut mai multe lucrări privind politica externă şi relaţiile
internaţionale ale României. Dintre acestea, menţionăm: România în faţa
recunoaşterii unităţii naţionale (1996) de Ioan Ciupercă; În apărarea României
Mari. Campania armatei române din 1918-1919, apărută sub semnăturile lui
Dumitru Preda, Vasile Alexandrescu şi Costică Prodan.
Problema relaţiilor româno-ungare a continuat să preocupe pe istoricii
români după 1989, îndeosebi aceea a Tratatului de la Trianon şi a
revizionismului. Menţionăm cărţile: Diplomaţia României şi Tratatul de la
Trianon, publicată de C.Gh. Marinescu în 1998; România şi Ungaria de la
Trianon la Paris 1920-1947. Bătălia diplomatică pentru Transilvania, realizată
de V.Fl. Dobrinescu, în 1996; Ion Calafeteanu, Revizionismul ungar şi România
(1995); Alesandru Duţu, Constantin Botoran şi Mihai Retegan, Transilvania în
evoluţia relaţiilor româno-ungare (1993); Mihail Stratulat, Revizionismul şi
neorevizionismul ungar (1994).
Relaţiile româno-sovietice au fost analizate mai ales în conexiune cu
problema Basarabiei. Valeriu Florin Dobrinescu a publicat în 1997 cartea
Bătălia pentru Basarabia. 1918-1940; Emilian Bold şi Ilie Seftiuc au semnat
lucrarea Pactul Ribbentrop-Molotov. Antecedente şi consecinţe (1998).
De o atenţie specială s-au bucurat relaţiile româno-engleze. Ion Pătroiu
şi V.Fl. Dobrinescu au publicat, în 1997, cartea România şi Anglia în anii '30,
Gh. Păşcălău este autorul lucrării Relaţii politice româno-engleze (1929-1933),
apărută în 1995, V.Fl. Dobrinescu, Lenuţa Nicolescu şi Gheorghe Nicolescu au
publicat, în 1993, cartea intitulată Emigraţia română în lumea anglo-saxonă.
1939-1945, V.Fl. Dobrinescu şi Ion Pătroiu, Anglia şi România între anii 1939-
1947 (1992).
25
 IOAN SCURTU

La rândul său, Ion Stanciu a publicat, în 1996, monografia intitulată În

umbra Europei. Relaţiile României cu Statele Unite în anii 1919-1939.
Pentru statutul politico-diplomatic al României, după 1918, importante
sunt cărţile: V.Fl. Dobrinescu, România şi sistemul tratatelor de pace de la
Paris (1919-1923), publicată în 1993; Fl. Dobrinescu şi D. Tompea, România
la conferinţele de pace (Paris:1919-1920, 1946-1947), apărută în 1996.
O sinteză privind politica externă a României a realizat Viorica Moisuc,
care a publicat în 1990 lucrarea Premisele izolării politice a României, 1919-
1940. În aceeaşi arie tematică se înscrie lucrarea În balanţa forţelor. Alianţe
militare româneşti interbelice, elaborată de Mihai Retegan, care a văzut lumina
tiparului în 1997.
Pierderile teritoriale din vara anului 1940, au fost analizate în mai multe
lucrări, dintre care cităm: Anul 1940. Drama românilor dintre Prut şi Nistru,
publicată de Ioan Scurtu şi Constantin Hlihor în 1992. Aceeaşi autori au editat,
în 1994, cartea Complot împotriva României. Basarabia, nordul Bucovinei şi
Ţinutul Herţa în vâltoarea celui de-al Doilea Război Mondial. Ion Constantin a
abordat această temă în România, marile puteri şi problema Basarabiei (1995).
Acelaşi autor, împreună cu V.Fl. Dobrinescu, a tipărit, tot în 1995, Basarabia în
anii celui de-al Doilea Război Mondial.
Pierderea nord-estului Transilvaniei, prin dictatul de la Viena, a fost
analizată în lucrările: Un episod dramatic din istoria României. 30 august 1940,
publicată de Ioan Scurtu în 1990; 1940. Drama României Mari, datorată lui
Mircea Muşat, apărută în 1992.
Perioada regimului antonescian nu este încă elucidată de istorici; deşi
s-au publicat numeroase volume de documente, lucrările de analiză se lasă încă
aşteptate. Alex Mihai Stoenescu a publicat, în 1998, o controversată lucrare,
intitulată Armata, mareşalul şi evreii. Cazurile Dorohoi, Bucureşti, Iaşi,
Odessa, care se referă mai mult la unele situaţii “punctuale”.
Problematica participării României la cel de-al Doilea Război
Mondial a fost analizată într-o viziune mai largă, în sensul abordării
cuprinzătoare şi a operaţiunilor militare din Est, cu deosebire a celor vizând
eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, ocupate de Uniunea Sovietică în
1940. Menţionăm lucrarea Armata română în al Doilea Război Mondial.
Eliberarea Basarabiei şi a părţii de nord a Bucovinei, publicată în 1996, de un
colectiv coordonat de Alesandru Duţu şi Mihai Retegan. Cei doi autori,
împreună cu Florin Constantiniu, au publicat, în 1995, cartea România în
război. 1941-1945. Un destin în istorie. Contribuţii fundamentale a adus
Gheorghe Buzatu prin cărţile România şi războiul mondial din 1939-1945 şi
Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, ambele publicate în
1995.
Se poate afirma – fără teama de a greşi – că perioada de după 23
August 1944 a putut fi cercetată cu adevărat, pe bază de documente, abia după
1989. S-a publicat mult, dar valoarea cărţilor apărute este extrem de inegală. De
26
Evoluţia istoriografiei româneşti în a doua jumătate a secolului XX. Problematica istoriei contemporane

aceea, ne vom referi numai la câteva dintre lucrările pe care le socotim

realmente valoroase, argumentate din punct de vedere ştiinţific.
Menţionăm mai întâi volumele de documente publicate. Sub
coordonarea lui Marin Radu Mocanu, Arhivele Naţionale au editat, în anii
1994-1996, trei volume de documente referitoare la România în anii 1942-1947,
intitulate: România, marele sacrificat al celui de-al Doilea Război Mondial;
România şi armistiţiul cu Naţiunile Unite; România în anticamera Conferinţei
de pace de la Paris.
Gh. Buzatu a publicat, în 1992, Români în Arhivele Americii.
Comunismul trece Nistrul (1944-1947), iar în 1996, Românii. Arhivele
Kremlinului. În 1993, Ioan Chiper, Florin Constantiniu şi Adrian Pop au
publicat lucrarea Sovietizarea României. Percepţii anglo-americane (1944-
1947), cuprinzând documente din arhivele celor două mari puteri occidentale.
Pe aceeaşi linie se înscrie volumul Misiunile lui A.I. Vîşinski, publicat în
1997 sub egida Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, de Radu
Ciuceanu, Ioan Chiper, Florin Constantiniu şi Vitalie Văratec. Din iniţiativa lui
Gh. Buzatu, în colaborare cu Mircea Chiriţoiu, s-au publicat, în 1998, două
volume intitulate Agresiunile comunismului în România. Documente din arhive
secrete, 1944-1989.
Dintre instrumentele de lucru care au văzut lumina tiparului în ultimii
ani, menţionăm Enciclopedia partidelor politice din România (1862-1964),
publicată în 1995 de Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina şi Ioan Scurtu,
cea dintâi lucrare de acest fel din ţara noastră, şi Dicţionarul Enciclopedic al
României, din care au apărut trei volume (literele A-K), în anii 1993, 1996, care
numără printre autori mai mulţi specialişti în istoria contemporană.
Au apărut şi câteva lucrări de analiză privind perioada de după 23
august 1944. În 1996 s-a publicat lucrarea 6 martie 1945. Începuturile
comunizării României, cuprinzând comunicările susţinute cu prilejul
simpozionului desfăşurat în anul anterior la Institutul de Istorie “N. Iorga”.
Dinu C. Giurescu a publicat în 1996 monografia Guvernarea Nicolae Rădescu.
Gh. Onişoru, a editat, în 1996, Alianţe şi confruntări între partidele politice din
România. 1944-1947. Tot Gh. Onişoru este autorul cărţii România în anii 1944-
1948, transformări economice şi realităţi sociale (1998).
Problematica relaţiilor internaţionale şi a situaţiei României în contextul
confruntărilor dintre marile puteri a făcut obiectul mai multor lucrări. Astfel,
Florin Constantiniu este autorul unei interesante cărţi, intitulată Doi ori doi fac
şaisprezece. A început războiul rece în România? (1997). Unele momente de
referinţă pentru politica externă a României au fost analizate în lucrări precum
România, o fereastră în cortina de fier, de Alexandru Oşca şi Vasile Popa,
despre declaraţia din aprilie 1964, considerată o adevărată declaraţie de
independenţă a României; 1968. Din primăvară până în toamnă, publicată în
1998 de Mihai Retegan, privind atitudinea României faţă de invadarea

27
 IOAN SCURTU

Cehoslovaciei de către trupele sovietice şi ale altor state ale Tratatului de la

Varşovia.
O analiză mai cuprinzătoare a perioadei de după 23 august 1944 au
realizat Titu Georgescu în cartea România în istoria Europei secolului XX.
1945-1990, apărută în 1992, şi Gheorghe I. Ioniţă în lucrarea O jumătate de
secol de istorie românească sub semnul controversei (de la 23 August 1944
până în prezent), care a văzut lumina tiparului în 1997.
Demn de menţionat este faptul că în ultimii ani au apărut mai multe
sinteze privind istoria românilor, cuprinzând şi perioada de după 1918. În
ordine cronologică cităm: History of Romania, editată în limba engleză de Kurt
W. Treptow, majoritatea autorilor fiind români, care s-a tipărit în trei ediţii
(1995, 1996, 1997); Istoria Românilor. Compendiu, coordonatori Ion
Agrigoroaiei şi Ion Toderaşcu, apărută în 1996; O istorie sinceră a poporului
român, publicată de Florin Constantiniu în 1997. În acelaşi an au văzut lumina
tiparului cartea Românii în istoria Europei, elaborată de Titu Georgescu; Istoria
României, realizată de Mihai Bărbulescu, Denis Deletant, Keith Hitchins,
Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor şi tipărită în 1998; O istorie a românilor,
realizată de un larg colectiv de autori sub conducerea lui Stephen Fischer-
Galaţi, Dinu C. Giurescu şi Ioan Aurel Pop, apărută în 1998. Ioan Scurtu şi
Gheorghe Buzatu au publicat, în 1999, Istoria Românilor în secolul XX.
Am prezentat doar câteva lucrări, din cele peste o mie apărute după
1989 în domeniul istoriei contemporane a României. Este o realitate
indubitabilă că această parte a istoriei suscită un interes deosebit din partea
celor interesaţi de istorie; elevi, studenţi, profesori şi alţi cetăţeni preocupaţi de
cunoaşterea trecutului recent. Acest interes este demonstrat şi de apariţia unor
reviste precum “Arhivele totalitarismului”, “Dosarele istoriei”, “Analele
Sighet”. De asemenea, unele ziare de mare tiraj – precum “Adevărul”,
“România Liberă”, “Cotidianul” – dedică pagini speciale publicării unor
documente privind cu deosebire perioada de după 1944. Este plăcut pentru
specialiştii în istoria contemporană a României să constate că munca lor poate fi
valorificată şi se bucură de atenţia şi aprecierea cititorilor.

Probleme şi perspective privind cercetarea istoriei contemporane

Reliefând succesele obţinute în domeniul cercetării şi cunoaşterii istoriei

contemporane se cuvin subliniate şi câteva probleme şi greutăţi din acest
domeniu.
Prima dintre acestea se referă la accesul la documentele de arhivă.
Apreciind rezultatele obţinute până în prezent, trebuie, în acelaşi timp, să
menţionăm că o mare parte a arhivelor contemporane este inaccesibilă. Avem în
vedere fonduri importante, care nu au fost încă prelucrate – între care Arhiva
C.C. al P.C.R, Guvernământul Basarabiei şi cel al Bucovinei, Ministerul pentru
Minorităţile Naţionale. În lipsa unui sistem computerizat de evidenţă,
28
Evoluţia istoriografiei româneşti în a doua jumătate a secolului XX. Problematica istoriei contemporane

operaţiunea poate dura încă 10-15 ani. Neclară este situaţia arhivei din sediul
C.C. al P.C.R; cine a preluat-o, unde se păstrează, când va putea fi dată în
cercetare. Nici situaţia Arhivei S.R.I. nu este pe deplin clară, deşi în 1993 s-a
încheiat un protocol potrivit căruia Arhiva istorică a S.R.I. se va preda
Arhivelor Statului (Naţionale), în fapt, s-au predat câteva zeci de dosare, după
care acţiunea a fost blocată de conducerea S.R.I. Acest fapt s-a datorat şi
atitudinii guvernelor României, care s-au arătat preocupate de problema
rezolvării situaţiei unor oameni persecutaţi de securitate, scoţând astfel din
circuitul cercetării ştiinţifice documente excepţionale pentru cunoaşterea istoriei
recente. De asemenea, în 1989-1990, unele persoane, aflate în anumite poziţii
avantajoase pe linie de stat, au reuşit să sustragă mai multe documente din
arhiva S.R.I. şi din cea a C.C. al P.C.R. Autorităţile publice şi societatea civilă
au încurajat o asemenea practică, prin prezentarea la televizor şi în presă a unor
“dosare de securitate” şi a altor documente “secrete”. Într-o ţară cu adevărat
democratică, civilizată, sustragerea unor documente din instituţiile publice nu
numai că nu este încurajată, dar se pedepseşte prin lege.
O situaţie şi mai neclară, din punctul de vedere al cercetării ştiinţifice,
au arhivele Tribunalelor Militare. În fapt, acestea sunt utilizate tot pentru
rezolvarea unor situaţii personale, nefiind puse la dispoziţia cercetătorilor. Fără
cunoaşterea acestor documente nu este posibil să se facă o estimare exactă a
represiunii politice din România după 1944.
Sunt, de asemenea, arhive extrem de importante care au rămas “fără
stăpân” şi au fost “blocate” la locul unde se aflau – de exemplu cea a
Consiliului de Stat şi a Preşedinţiei României de până în 1989 – care nici măcar
nu sunt luate în discuţie pentru a fi inventariate şi date spre cercetare ştiinţifică.
Studierea în arhivele străine a fost extrem de mult îngreunată în ultimii
ani, din “lipsă de fonduri”, astfel că lărgirea bazei documentare rămâne încă o
problemă deschisă. În aceste condiţii, cu greu pot fi analizate probleme extrem
de complicate şi cu o acută conotaţie politică. Este greu de formulat o apreciere
corectă asupra regimului antonescian fără cercetarea arhivelor privind istoria
României din anii 1940-1944, confiscate de Armata Sovietică şi transportate în
Rusia. La fel de complicată este aprecierea politicii promovate de liderii de la
Bucureşti după 1948 dacă nu cunoaştem stenogramele şedinţelor Biroului
Politic al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice sau cele de la Departamentul
de Stat al S.U.A.
La toate acestea se adaugă dificultăţile legate de munca de cercetare
propriu-zisă. Mijloacele tehnice au rămas cele “clasice”, de la începutul
secolului XX, adică stiloul şi hârtia, în timp ce pe plan mondial, în statele
dezvoltate, calculatorul personal este utilizat în mod curent de cercetători. În
România este o problemă să obţii în Bucureşti fotocopia unui document aflat în
Arhivele din Iaşi sau Cluj-Napoca, în timp ce în Occident se pot cere prin
Internet informaţii şi documente din orice arhivă modernă din lume. Sunt,
acestea, dificultăţi majore pe care trebuie să le învingă un cercetător român,
29
 IOAN SCURTU

specialist în istoria contemporană, având în vedere cantitatea uriaşă de

documente din această perioadă.
O altă problemă importantă este aceea a editării de documente, care să
fie cercetate de cei ce nu au posibilitatea de a studia la sălile de lectură ale
instituţiilor de arhivă. Şi în acest domeniu, după un început promiţător, în anii
1992-1995, s-a ajuns la un impas, din acelaşi motiv al lipsei resurselor
financiare. Evident, asemenea lucrări nu pot fi rentabile, dar ele pot contribui în
bună măsură la clarificarea unor probleme esenţiale ale istoriei naţionale. În
aceste condiţii, pregătirea unor noi volume de documente nu pare a avea vreo
perspectivă, dar ele sunt absolut necesare pentru progresul istoriografiei
româneşti.
Era de sperat, după 1989, ca după înlăturarea din fruntea ţării a unui
“cizmar” şi ajungerea în posturi de conducere a unor intelectuali, atitudinea
faţă de învăţământ şi cultură să se schimbe radical. A fost însă o speranţă
deşartă. Deşi în prezent atât în funcţia de preşedinte al României, cât şi în cea
de prim-ministru al guvernului se află profesori universitari, situaţia nu numai
că nu s-a îmbunătăţit, dar s-a şi deteriorat. Nu este vorba doar despre degradarea
situaţiei economice a ţării, ci şi de atitudinea faţă de lucrătorii din diversele
domenii de activitate. Spre exemplu, în legea învăţământului, adoptată în 1995,
s-a prevăzut, la art.169: “Finanţarea învăţământului de stat se face de la bugetul
de stat, în limitele a cel puţin a 4% din produsul intern brut”. În legea bugetului
de stat, adoptată în ianuarie 1999, s-a prevăzut alocarea a mai puţin de 2% din
P.I.B. Nu ne referim doar la suma în sine, ci şi procentul alocat, care, evident, în
condiţiile unui buget de austeritate, în mod fatal era mai mic. Bugetul
demonstrează o filosofie politică, care este una negativă, pentru domeniile
învăţământului şi cercetării ştiinţifice.
În iulie 1998 a fost promulgată “Legea privind sistemul de stabilire a
salariilor de bază din sectorul bugetar”, care a prevăzut o “grilă”, semnificativă
prin concepţia ce a stat la baza ei: pentru salariaţii din administraţia de stat
valoarea de referinţă este 637 000 lei, în timp ce pentru învăţământ şi cercetare
această valoare este mai mică, de 614 000 lei. Coeficientul de multiplicare
pentru un profesor universitar este de 2,8, iar pentru un cercetător ştiinţific
principal gradul I este de 2,1. Acest coeficient este 16,1 pentru un deputat (deci,
peste 7 ori mai mare); chiar şi un primar de comună de categoria a treia, cu
coeficientul 4,4, are mai mult decât un profesor universitar. Menţionez că, în
perioada interbelică, salariul unui profesor universitar era aproximativ egal cu al
unui deputat.
În urma grevei profesorilor din decembrie 1999 - ianuarie 2000 s-a
adoptat o Ordonanţă de urgenţă care a stabilit o grilă de salarizare “mobilă”,
astfel că un profesor universitar cu 20-25 ani vechime poate obţine un
coeficient de la 4,2 la 8,5, dar deja Ministrul de Finanţe a comunicat că nu are
sumele necesare aplicării acestei Ordonanţe.

30
Evoluţia istoriografiei româneşti în a doua jumătate a secolului XX. Problematica istoriei contemporane

Astăzi, până şi o dactilografă de la Guvern sau de la Parlament (cu studii

medii) are un salariu mai mare decât cel al unui profesor universitar sau al unui
cercetător. Dincolo de vorbe – privind prioritatea acordată învăţământului şi
culturii – rămân faptele concrete.
Se poate afirma – cu certitudine – că niciodată România nu a avut un
aparat birocratic mai numeros ca astăzi. Menţionez că în perioada interbelică
numărul salariaţilor Consiliului de Miniştri era de 43, în timp ce astăzi el este
de treizeci de ori mai mare. Totuşi, când se vorbeşte de economie, primele
sectoare afectate sunt învăţământul şi cercetarea. Este un fapt bine cunoscut că,
după alegerile din noiembrie 1996, s-a adoptat sistemul guvernării pe baza
“algoritmului”, care în esenţă a constat în sporirea numărului de posturi
birocratice, aducătoare de importante venituri pentru partidele ce fac parte din
coaliţia aflată la putere. Banii pentru cercetare şi învăţământ s-ar putea procura
prin diminuarea aparatului birocratic cu cel puţin 80%, pentru a ajunge la
dimensiunile celui din perioada interbelică.
Revenind la problemele propriu-zise ale cercetării în domeniul istoriei
contemporane, se cuvine subliniată necesitatea ca problematica abordată să fie
mult mai cuprinzătoare. România este una dintre puţinele ţări din Europa care
nu are un “tratat”, adică o lucrare amplă, în mai multe volume, privind istoria
naţională. De asemenea, nu are un corpus de izvoare, nu are monografii privind
principalele partide şi personalităţi politice, guvernele, activitatea parlamentară,
evoluţia diferitelor clase sociale şi ramuri ale economiei naţionale. Nu sunt
abordate probleme privind mentalul colectiv, viaţa cotidiană etc.
În aceste condiţii, specialiştii români – inclusiv cei din domeniul istoriei
contemporane – sunt obligaţi să desfăşoare simultan activităţi pe multiple
planuri: editarea de izvoare, elaborarea de lucrări sectoriale monografice, dar şi
de sinteze. Este un efort considerabil, pe care cei mai mulţi îl depun, chiar dacă
efortul ce li cere este, de multe ori, îndoit şi întreit. Realizările obţinute până în
prezent constituie o garanţie că – dincolo de vicisitudinile momentului –
specialiştii în istorie contemporană vor îmbogăţi istoriografia naţională cu noi şi
valoroase lucrări şi studii.