Al Doilea Război Mondial: memorie și

istorie în Estul și Vestul Europei

1
 Editori :
Diana DUMITRU, Igor CAȘU,
Andrei CUȘCO, Petru NEGURĂ
 Diana DUMITRU, Igor CAȘU,
Andrei CUȘCO, Petru NEGURĂ (editori)

Al Doilea Război Mondial:

memorie și istorie în
Estul și Vestul Europei

i s t o r i c
 Editori:
Diana Dumitru, Igor Cașu,
Andrei Cușco, Petru Negură

Editura Cartier, SRL, str. București, nr. 68, Chișinău, MD2012.

Tel./fax: 022 24 05 87, tel.: 022 24 01 95. E-mail: cartier@cartier.md
Editura Codex 2000, SRL, Strada Toamnei, nr.24, sectorul 2, București.
Tel/fax: 210 80 51. E-mail: romania@cartier.md
www.cartier.md
C rţile CARTIER pot fi procurate în toate librăriile bune din România și Republica Moldova.
Că
LIBRĂRIILE CARTIER
Cărţii, bd. Mircea cel Bătrân, nr. 9, Chișinău. Tel./fax: 34 64 61. E-mail: casacartii@cartier.md
Casa Cărţii
Librăria din Centru, bd. Ștefan cel Mare, nr. 126, Chișinău. Tel./fax: 21 42 03. E-mail: librariadincentru@cartier.md
Hol, str. București, nr. 68, Chișinău. Tel.: 24 10 00. E-mail: librariadinhol@cartier.md
Librăria din Hol
Librăria 9, str. Pușkin, nr. 9, Chișinău. Tel.: 22 37 83. E-mail: libraria9@cartier.md
Colecţia Cartier istoric este coordonată de Virgil Pâslariuc
Editor: Gheorghe Erizanu
Lectori: Em. Galaicu-Păun, Valentin Guţu
Coperta seriei: Vitalie Coroban
Coperta: Vitalie Coroban
Design/tehnoredactare: Tatiana Cunup
Prepress: Editura Cartier
Tipărită la Tipografia Serebia (nr. )
Diana Dumitru, Igor Cașu,
Andrei Cușco, Petru Negură (editori)
Al Doilea Război Mondial: memorie și istorie în Estul și Vestul Europei
© 2013, Editura Cartier pentru prezenta ediţie. Toate drepturile rezervate.
Cărţile Cartier sunt disponibile în limita stocului și a bunului de difuzare.
Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii
Al Doilea Război Mondial: memorie și istorie în Estul și Vestul Europei / Diana Dumitru, Igor Cașu, Andrei
Cușco [et al.]. – Ch. : Cartier, 2012 (Tipogr. „Serebia”). – 332 p. – (Colecţia „Cartier istoric”). 500 ex.

ISBN 978-9975-79-803-7.
94(4)”1939/1945”
A 31
 Cuprins

Prefaţă ....................................................................................................................... 7

Partea I. Propagandă, politici represive, reprezentări

colective, 1941–1945
Anton MIOARA. Dincolo de Nistru. Politică etnică și
reconstrucţie identitară ............................................................................ 25
Diana DUMITRU. Vecini în vremuri de restriște: Atitudini
față de evrei în Basarabia și Transnistria în 1941–1944 ..................... 4434
Tatiana SÂRBU. Deportarea în Transnistria în cifre: cazul
ţiganilor din Basarabia ............................................................................. 75
Petru NEGURĂ. „Războiul pentru Apărarea Patriei” în viaţa și
opera scriitorilor moldoveni: eveniment de
cotitură și mit fondator ............................................................................ 89
Igor CAȘU. Începuturile resovietizării Basarabiei și starea de
spirit a populaţiei (martie-septembrie 1944) ..................................... 121

Partea a II - a. Experienţa războiului prin prisma istoriei orale

Irina REBROVA
REBROV . Istoria orală în Rusia contemporană: analiza
proiectelor privind Marele Război pentru
Apărarea Patriei ...................................................................................... 141
Ghelinada GRINCENKO. Specificităţile autoprezentării în
istoriile orale ale ostarbeiterilor ucraineni ......................................... 170
Sanda ȘAROV, V Igor ȘAROV.
V, V Deportările elitei rurale din RSSM
V.
în anii celui de-al Doilea Război Mondial și în perioada
postbelică: istorie și memorie ............................................................... 191

Partea a III - a. Politici și locuri ale memoriei în Estul și

Vestul Europei
Mark SANDLE. Victoria uitată? Ziua Victoriei Europene și
comemorarea ei în Marea Britanie începând cu 1945 ...................... 226
 Ludmila COADĂ. Istorie și memorie: reflecții asupra
reprezentării celui de-al Doilea Război Mondial în
muzeele din Republica Moldova .......................................................... 252
Tatiana JURJENKO. O victorie a tuturor sau războiul altora:
naţionalizarea memoriei despre cel de al Doilea Război
Mondial pe teritoriul ruso-ucrainean ................................................. 275

Epilog
Jutta SCHERRER. Germania și Franţa: depășirea trecutului ....... 303

Lista autorilor ....................................................................................... 331

 Prefaţă

Al Doilea Război Mondial și, în speţă, războiul sovieto-german

continuă să formeze obiectul unor neîncetate și virulente conflic-
te ale memoriei, care reflectă clivajele contemporane din societatea
moldoveană, dar și din întreaga regiune a Europei de Est. Volumul
de faţă a căutat să îmbine perspectiva locală asupra proceselor legate
de practicile politice represive și violente ale regimurilor concurente,
care își disputau teritoriul basarabean din punct de vedere militar,
politic și identitar, cu o largă analiză comparată a diverselor strategii
de (co)memorare a războiului elaborate după 1945 atât în Occident,
cât și în spaţiul (post)sovietic. Un scop implicit al volumului a vizat și
abordarea specificităţii regionale a multiplelor versiuni ale memoriei
războiului structurate de experienţele diferite ale celor două părţi ale
continentului în timpul și după a doua conflagraţie mondială.
Un aspect tematic major al acestui volum se referă la „competiţia pen-
tru memorie” și la dimensiunea simbolică a politicilor memoriei legate
de război în Europa postbelică. Tensiunea permanentă între o abordare
strict „istorică” a evenimentelor și una bazată pe funcţionarea selectivă
a memoriei există, fără îndoială, mai ales în cazul unor fenomene care
afectează auto-reprezentarea și auto-percepţia unor colectivităţi uma-
ne de mari dimensiuni. Deși este foarte dificil să construim o opoziţie
tranșantă între discursul istoric și cel mnemonic, legătura dintre cele
două laturi ale discursului despre trecut este mult prea complexă pen-
tru a o lăsa fie exclusiv în apanajul istoricilor profesioniști, fie în grija
„activiștilor memoriei”, care se angajează prea des în politica militantă.
Practicile și reprezentările sunt astfel indisolubil legate în memoria indi-
viduală sau colectivă, însă definesc și limitele imaginabilului într-o anu-
mită epocă. Memoria este formată nu numai din amintiri articulate sau
exprimate făţiș, ci și din multiple omiteri, tabuuri, „cunoaștere tacită”
sau suprimări conștiente ale unor aspecte traumatice, care rămân însă
fundamentale pentru înţelegerea traiectoriei unui individ sau a unei co-
lectivităţi. Tocmai din acest considerent, orice discuţie despre memoria
războiului trebuie precedată de o analiză atentă a practicilor și repre-

7
zentărilor formate pe parcursul perioadei propriu-zise. Al Doilea Război
Mondial a însemnat nu numai o intensificare fără precedent a violenţei,
distrugeri uriașe și o mobilizare nemaipomenită a resurselor părţilor be-
ligerante. Acest conflict global a dus și la profunde transformări politice,
demografice și sociale pe întregul continent european, lăsându-și am-
prenta durabilă și asupra Europei de Est. Procesele masive de transferuri
de populaţie și migraţie, însoţite de epurări etnice de mari proporţii, au
fost declanșate încă în timpul Primului Război Mondial și intensificate
în perioada interbelică, însă și-au atins apogeul, exprimat în forme tragi-
ce și absurde, pe parcursul celui de-al Doilea Război Mondial.

Acest lucru se referă, întâi de toate, la Holocaust, dar și la depor-

tările „popoarelor inamice”, organizate de statul sovietic la sf sfârșitul
anilor ᾽30 și în ultimele faze ale războiului. Europa de Est a devenit
astfel fundalul și „câmpul experimental” pentru „politica populaţiei”
brutală și violentă aplicată de Germania nazistă și de Uniunea Sovie-
ticăă (deși, în acest ultim caz, este vorba de scopuri și metode funda-
mental diferite și de o altă scară a represiunii)1. Popoarele din această
zonă au devenit astfel victime, martori sau participanţi (mai mult sau
mai puţin benevoli) în acest proces. Pe lângă textele consacrate direct
acestor subiecte, cititorul va găsi, în paginile ce urmează, și o altă faţe-
tă a experienţei războiului din Europa de Est – dimensiunea socială.
În ultimele decenii, cercetarea acestei perioade se axează tot mai mult
pe aspecte neglijate în trecut. O temă deosebit de importantă vizează
colaborarea populaţiei locale cu autorităţile germane de ocupaţie în
Europa de Est, și, în special, strategiile specifice de mobilitate socia-
lă, rezistenţă, negociere și acomodare/adaptare urmate de populaţia
acestor regiuni. Frecvent eclipsate de mitologiile oficiale ale eroismu-
lui și luptei antifasciste sau blocate de un anumit grad de cenzură (se-
mi)oficială (de exemplu, în Federaţia Rusă în prezent), aceste aspecte
sensibile și controversate ale perioadei războiului merită un interes
asiduu. La fel de importante sunt schimbările în ierarhiile și structu-
rile sociale care s-au produs în spaţiul est-european ca o consecinţă

1
Cea mai cunoscută interpretare recentă a rolului Europei de Est în acest context este
oferită de Timothy Snyder în faimoasa carte Bloodlands: Europe between Hitler and
Stalin (Basic Books, 2010).

8
a impactului războiului și strămutărilor de populaţie. Vizibilitatea și
rolul crescând al femeilor în societatea postbelică, precum și modifi-
cările corespunzătoare în auto-percepţia lor și asumarea de noi roluri
sociale „netradiţionale” sunt subiecte tot mai prezente în actualele
agende de cercetare. Dimensiunea socială a istoriei perioadei post-
belice nu poate ignora traiectoria unor grupuri sociale „marginale”
afectate sau traumatizate de războiul propriu-zis sau în perioada
imediat următoare. Această categorie include prizonierii de război, o
parte a veteranilor marcaţi fizic sau psihic de participarea la conflict,
foști deportaţi care încercau să se reintegreze în fostele lor comunităţi
etc. În pofida creșterii interesului academic faţă de aceste subiecte,
recuperarea „„vocilor de jos” care deseori contestă sau pun sub sem-
nul întrebării naraţiunile triumfaliste ale canonului oficial privitor la
război se află încă în fază incipientă. Cazul sovietic este deosebit de
revelator în acest sens: discrepanţa dintre viziunea oficială a eroismu-
lui și a victimizării colective și atitudinea discriminatorie și represivă
a statului sovietic faţă de veterani și prizonierii de război „suspecţi”
era enormă, mai ales în perioada iniţială. Totuși, aceste grupuri au
fost treptat (deși nu completamente) integrate în naraţiunea oficială
și chiar au interiorizat viziunile promovate de „sus”, în ciuda faptu-
lui că experienţele lor personale erau deseori în răspăr cu discursul
oficial sau îl subminau în mod tacit. Astfel, abordarea inspirată de
istoria socialăă lărgește considerabil orizontul tematic și metodologic
al cercetării și permite aplicarea intensă a strategiilor istoriei orale,
dezavuate sau privite cu suspiciune de istoriografia tradiţională.

Autorii articolelor incluse în volum au reflectat îndelung asupra

modului în care a evoluat percepţia celui de-al Doilea Război Mon-
dial pe parcursul ultimilor 65 de ani. Acest război reprezintă un caz
extrem de dificil al reconstruirii, reamintirii și rememorării colec-
tive. Această afirmaţie rămâne valabilă atât în domeniul artelor și al
„locurilor memoriei” consacrate, aprobate și finanţate de autorităţi
(de ex., muzee sau monumente oficiale), cât și în cazul ceremonii-
lor oficiale de comemorare, revizuite (și re-prezentate) periodic, în
funcţie de priorităţile politice și simbolice ale momentului. Dacă ar
fi să facem o paralelă între riturile și practicile memoriei din Ves-

9
tul și Estul Europei2, am putea conchide că discrepanţa dintre cele
două părţi ale continentului în aces sens datează încă din perioada
Primului Război Mondial. În Europa de Est, Primul Război Mon-
dial nu a atins importanţa simbolică pe care o avea în Occident.
Mai mult, în unele cazuri (de exemplu, în Rusia Sovietică/URSS)
acest război a fost aproape „șters” din spaţiul colectiv al memoriei.
Impactul cultural major pe care l-a avut generaţia de intelectuali
„produși” de experienţa conflictului din 1914-1918 asupra Europei
Occidentale nu-și găsește echivalentul în Europa de Est (nici măcar
în România sau Polonia, unde războiul a fost interpretat ca un tri-
umf al proiectului naţional). Din contra, al Doilea Război Mondial
apare, în cazul URSS, ca principala confirmare simbolică a succe-
sului și durabilităţii experimentului sovietic. Acest proces de con-
strucţie mnemonică a fost însă inegal și treptat, după o perioadă de
ignorare relativă a ceremoniilor oficiale de comemorare în timpul
stalinismului târziu. Războiul sovieto-german (prezentat, în URSS,
drept „Marele Război pentru Apărarea Patriei”) se transformă în al
doilea eveniment fondator al statului sovietic, după Revoluţia din
Octombrie, mai ales în perioada lui Hrușciov și Brejnev. Astfel, pro-
cesul de construire mnemonică a celui de-al Doilea Război Mondial
în URSS nu a fost deloc uniform sau simplu, fiind adeseori carac-
terizat de rupturi sau schimbări de accent. Un exemplu elocvent în
acest sens este strategia de relativă tăcere și marginalizare adoptată
de către autorităţile sovietice în cazul memoriei Holocaustului, în
scopul creării inei imagini puternice și hegemonice a „poporului
sovietic”, prezentat ca eroul și, totodată, victima colectivă chinte-
senţială a războiului. Astfel, coagularea identităţii colective „sovie-
tice” se baza, în mare parte, pe o viziune totalizantă a dușmanului
exterior, corelată cu percepţia unităţii organice a cetăţenilor sovie-
tici, dincolo de diferenţele etnice sau culturale persistente.

Al Doilea Război
zboi Mondial a ocupat, ffără îndoială, un loc central
în construirea „politicii memoriei” pe parcursul secolului al XX-lea3.

2
O asemenea paralelă poate fi inspirată, printre altele, de lucrarea clasică a lui Paul Fus-
sell, The Great War and Modern Memory. Oxford, Oxford University Press, 1975.
3
În acest sens, este interesantă cartea editată de Jay Winter și Emmanuel Sivan, War and Re-
membrance in the Twentieth Century
Century. Cambridge, UK, Cambridge University Press, 1999.

10
Totuși, în Europa de Est această „politică a memoriei” are anumite
particularităţi din cauza „rememorării” simultane a ocupaţiei na-
ziste și a celei sovietice. În multe ţări din regiune (de exemplu, Polo-
nia sau Ucraina), aceste dificultăţi degenerează într-o „competiţie
a victimizării”, iar opoziţiile binare create de naraţiunile oficiale de
multe ori suprimă sau distorsionează memoriile personale sau locale
din cadrul acestor societăţi. Rolul ritualurilor și „locurilor oficiale”
ale memoriei (muzee, monumente, ceremonii) este discutat de mai
mulţi autori prezenţi în acest volum. Ei se referă, printre altele, și la
schimbările fundamentale survenite după 1989, când „inversarea
valorilor” colective și reabilitarea (parţială) a unor lideri controver-
saţi din perioada războiului, transformaţi în eroi în noul panteon
naţional, a polarizat frecvent „memoria naţională” colectivă și a de-
generat uneori în „războaie ale memoriei” în sfera publică (cazurile
monseniorului Jozef Tiso în Slovacia și al mareșalului Ion Anto-
nescu în România sunt cele mai cunoscute). Absenţa unui consens
asupra memoriei războiului în societăţile europene (mai ales, dar nu
exclusiv, în Europa de Est) a provocat o preocupare crescândăă pentru
strategiile de „reconciliere mnemonică” (prin cimitire militare, muzee
sau manuale de istorie comune) și pentru „depășirea trecutului” prin
asumarea responsabilităţii colective (modelul paradigmatic este oferit
de politica Vergangenheitsbewältigung
ltigung4, promovată în RFG).
Prezenta lucrare caută să aducă aceste dezbateri mai aproape de
cititorul de limbă română, adoptând o perspectivă comparată, sin-
gura, în opinia editorilor, în măsură să ofere noi lecturi ale unei

4
Vergangenheitsbewältigung
ltigung este un termen complex, care s-ar traduce aproximativ
(din germană) ca „distanţare faţă de trecut, depășirea trecutului, asumarea trecutului”,
având însă și o nuanţă de sens care presupune o dimensiune de „reconciliere” cu un tre-
cut traumatic sau problematic. Această noţiune desemnează specificul „politicii memo-
riei” din RFG iniţiate
iate la sf
sfârșitul anilor ᾽70, axate pe procesul asumării și recunoașterii
publice a responsabilităţii colective germane pentru atrocităţile naziste și, în primul
rând, pentru Holocaust. Acest proces presupune și o serie de prevederi de ordin juridic,
instituţional și educaţional, care reprezintă, în esenţă, o politică a memoriei promovată
la nivel oficial de statul german (extinsă și la teritoriul fostei RDG după 1990). Pentru
o discuţie interesantă a acestui proces, a se vedea: Wulf Kansteiner, „Mandarins in the
Public Sphere. Vergangenheitsbewältigung ltigung and the Paradigm of Social History in the
Federal Republic of Germany”, în: German Politics and SocietySociety, Vol. 17, Nr. 52, Fall 1999,
p. 84-120, precum și articolul Juttei Scherrer din acest volum.

11
memorii complexe, ambigue și, adesea, foarte politizate. Al Doilea
Război Mondial rămâne un „obiect al memoriei” cu două tăișuri,
manipulabil atât în sensul consolidării coeziunii sociale, cât și ca o
sursă de conflicte identitare acute. Dincolo de toate acestea, conflic-
tul mondial din 1939-1945 și reverberaţiile sale est-europene rămân
un obiect de cercetare fascinant și mereu surprinzător.
Volumul este structurat în trei secţiuni, urmate de un studiu de sin-
tezăă referitor la dimensiunea diacronică a „politicii memoriei” în cazul
francez și german, având rolul unei priviri sintetice, de ansamblu asupra
memoriei (vest)europene în etapa actuală. Prima secţiune a volumului
cuprinde cinci articole, semnate de Mioara Anton, Diana Dumitru, Ta-
tiana Sârbu, Petru Negură și Igor Cașu. Articolul Mioarei Anton exami-
nează sfera „geografiei simbolice”, reconfigurată în mod fundamental
de contextul ofensivei româno-germane spre est din vara anului 1941.
Autoarea studiază planurile și proiectele geopolitice schiţate de unii inte-
lectuali și demnitari români în contextul reorientării politico-militare a
României spre răsărit și al incertitudinii autorităţilor române cu privire
la politica de urmat în regiunea dintre Nistru și Bug. Articolul ne arată
relevanţa, dar și limitele discursului ca factor de articulare a unor poli-
tici de stat în perioada războiului. Problema „frontierelor naturale” ale
românităţii spre est, persistentă în lucrările cu tentă geopolitică, tot mai
numeroase în a doua jumătate ăătate a anilor ᾽30, a trebuit regândită radical
odată cu angajarea regimului antonescian în războiul sovieto-german.
Instituţiile responsabile de „propaganda
propaganda na naţională” au abandonat teza
tradiţionalăă a frontierei firești pe Nistru și s-au lansat în
n afirma
afirmaţii și teo-
rii tot mai extravagante legate de existenţa „românităţii transnistrene”.
Discrepanţaa dintre imagina
imaginaţia geopolitică debordantă a unor intelectu-
ali militanţi și realitatea locală din „Transnistria” devenea tot mai evi-
dentă pe măsura creșterii documentării autorităţilor române despre
acest teritoriu. Un aspect discutat doar parţial de Mioara Anton se referă
la corela
corelaţia dintre viziunile geopolitice și „politicile
politicile popula
populaţiei” articulate
de regimul de la București, pe de o parte, și planurile de „colonizare”
șii repopulare a spa
spaţiului sovietic formulate de naziști, pe de altă parte.
Este însă evident că priorităţile șii ierarhiile na
naţionale românești aveau un
impact vizibil asupra strategiilor concrete de acţiune în est, iar calculele
unor câștiguri sau pierderi relative în cele două extreme ale „spaţ spa iului
spaţ
na ional” (Transilvania și Basarabia) continuau să influenţeze diverse-
naţ

12
le scheme de colonizare sau schimburi de popula populaţie. Asistăm astfel, în
acest caz, la un amestec ciudat dintre continuitate și ruptură (discursivă),
determinat de inerţia ia discursului na
naţional, dar modificat radical de tra-
iectoria imprevizibilă a războiului. Diversele viziuni utopice de transfor-
mare și regenerare a statului român, n, proiectate pe spa
spaţiul Transnistriei,
nu mai ajung să fie aplicate și se „evaporă”, literalmente, pe măsură ce
trupele sovietice avansează spre vest, iar România își concentrează „efor-
turile pentru recuperarea graniţei de vest”, în Transilvania.
Studiile semnate de Diana Dumitru, Petru Negură și Igor Cașu au
drept filon comun examinarea legăturii ăăturii dintre practicile represive și/sau
presiunea ideologică exercitate de regimurile nazist și sovietic pe teritori-
ul Basarabiei și reprezentărilerile colective ale popula
populaţiei locale (sau ale unor
grupuri specifice, cum este cazul scriitorilor „sovietici moldoveni” cer-
ceta i de Petru Negură) legate nemijlocit de experienţele violente și trau-
cetaţ
matice din perioada războiului. Cei trei autori adoptă perspective diferi-
te și, uneori, destul de „incomode” (pentru istoriografia tradiţională de
la Chișinău) asupra raporturilor dintre diverși actori sociali și regimurile
politice care domină regiunea între 1940 și începutul anilor ᾽50. Astfel,
Diana Dumitru analizeazăă atitudinea popula populaţţiei neevreiești din Basara-
bia șii Transnistria fa
faţă de evrei în timpul Holocaustului, încercând, pe de
o parte, săă explice „rolul șii locul popula
populaţiei civile ne-evreiești” în timpul
deportărilor masive ale evreilor și, pe de altă parte, să analizeze diferen-
ţele destul de evidente în n comportamentul popula populaţiei locale din aceste
regiuni fa faţă de evreii persecuta
persecutaţi. Autoarea abordează această problemă
pornind (fie și implicit) de la problemele intens discutate odată cu pu-
blicarea cărţii lui Jan T. Gross, Neighbors
N 5
, care a schimbat fundamental
percepţia ia rolului popula
populaţiei civile în violenţa etnică practicatăă sistematic
sub regimul nazist, relativizând noţiunile aparent distincte de victime,
f ptași și martori. Departe însă de a generaliza aceste concluzii, autoarea
fă
se bazează pe o bogată colecţie a mărturiilor supravieţuitorilor evrei și
ale unor martori locali din rândul ndul popula
populaţiei neevreiești și caută să gă-

5
Jan T. Gross, Neighbors, The Destruction of the Jewish Community in Jedwabne,
Poland. Princeton, Princeton University Press, 2001. Pentru o discuţie extrem de
pertinentă și substanţială a receptării acestui volum în Polonia și a controverselor
provocate de dezbaterea cărţii lui Gross, vezi: Мачей Яновский, «Едвабне, 10
июля 1941 г.: дискуссия о событиях одного дня», în: А. Миллер, М. Липман,
ред. Историческая политика в XXI веке: Сборник статей. Москва, Новое
литературное обозрение, 2012, p. 124-159.

13
sească explicaţ
explica ii plauzibile pentru comportamentul violent al unei părţi
a populaţieiiei basarabene fafaţă de evreii deporta
deportaţi. Rolul statului și, în spe-
ţă, al regimului antonescian în stimularea sau tolerarea unor asemenea
practici este remarcat, pe bună dreptate, însă premisele pe termen lung
sunt identificate în climatul ideologic din România interbelică, favorabil
antisemitismului. Această teză, chiar dacă ar merita cercetări suplimen-
tare, pare săă ofere o explica
explicaţţie pertinentă – deși parţială – a percepţiilor
colective din acea perioadă,, majoritatea popula
populaţiei basarabene preferând
un comportament pasiv, apatic și dominat de frică în n fa
faţa incertitudinii
și violenţei omniprezente. Constatările autorităţilor române în acest sens
nu sunt foarte diferite de concluziile la care ajunge Igor Cașu pe baza
studierii unor rapoarte ale poliţiei române în ultima fază a războiului,
când
nd loialitatea popula
populaţiei locale fa
faţă de statul român devenea tot mai
îndoielnică din cauza dorinţei de stabilitate și atitudinii suspicioase a
basarabenilor fa faţă de orice schimbare de regim. Cu alte cuvinte, este
evidentă o neconcordanţă între logica exclusivistă și totalizantă a auto-
rităţilor (române sau sovietice) șii strategiile de acomodare ale popula
populaţiei
locale, care oscilau în funcţie de realităţile și percepţiile schimbătoare
ăătoare ale
raportului de forţe pe fronturile războiului. Totuși,i, compara
comparaţia directă
dintre situa
situaţia din Basarabia și Transnistria îi permite Dianei Dumitru
să conchidăă că atitudinea mult mai binevoitoare a locuitorilor Transnis-
triei fa
faţă de evrei se explica nu numai prin politicile na naţionale și educa-
ţionale ale statului sovietic în interbelic, ci și prin statutul privilegiat al
basarabenilor în viziunea autorităţilor române și, implicit, prin teama
popula iei dintre Nistru șii Bug de aplicarea unei politici similare fa
populaţ faţă de
ei înșiși, urmându-se modelul „chestiunii evreiești”. Aspectul identitar
și, respectiv, gradul de identificare cu regimul reprezintă într-adevăr
o variabilăă crucială în evaluarea diferenţelor dintre cele două regiuni.
Autoarea admite, în final, dificultatea de a „evalua atitudinea colectivă a
unui grup social sau etnic”, însă asemenea analize sunt necesare pentru
a înţelege mai bine legătura
ăătura dintre aspectele vieţii cotidiene, represiune,
atitudini și stereotipuri mentale și tiparele de acţiune colectivă în cir-
cumstanţele extraordinare ale războiului.

Studiul lui Petru Negură reprezintă o analiză a impactului celui de-al

Doilea Război Mondial asupra unui grup profesional restrâns, dar im-
portant din punct de vedere ideologic: „scriitorii sovietici moldoveni”.

14
Analiza este construită simultan pe două niveluri. Pe de o parte, este vor-
ba despre o examinare sociologică a impactului experienţei războiului
asupra membrilor Uniunii Scriitorilor din Moldova (USM) evacuaţi în
URSS în iunie-iulie 1941. Războiul devine o experienţă formativăă pentru
acest grup, ancorat în construirea „omului nou” și a canonului „realis-
mului socialist”, atâtâât din punct de vedere existenţial, câtâ și profesional.
ât
Aplicând schemele explicative ale lui Pierre Bourdieu, autorul arată cum
războiul afectează distribuirea „capitalului simbolic” între cele două
grupări concurente din interiorul USM – „basarabeni” și „transnis-
treni”. Dacă primii își consolidează competenţele literare și creează reţe-
le personale în timpul „exilului” moscovit (acestea își vor demonstra efi-
cienţa în viitoarea competiţie simbolică și politică pentru preeminenţă),
ceilalţii sunt angaja
angajaţi direct pe front, deţinând astfel un alt fel de „capital
simbolic”, care îi transformă, mai curând, în activiști și funcţionari ai
„treburilor” literare. Războiul contribuie deci în mod direct la o diviziu-
ne specifică a rolurilor sociale (și, parţial, ideologice) între scriitori. Pe de
altă parte, autorul analizează aspectele identitare în operele scriitorilor
moldoveni, accentuând evoluţia reprezentărilor războiului și patriei so-
vietice pe parcursul perioadei staliniste. Printr-o minuţioasă și incitantă
analiză de discurs aplicat pe un corpus de texte publicate în revista Oc-
tombrie – organul oficial al USM – din 1931 până în 1957, Petru Negură
reușește să arate dinamica acestor reprezentări în evoluţie, ie, relief
reliefând însă
și „nucleul dur” al mesajelor ideologice sovietice care trebuiau să culmi-
neze într-un „nou ethos al popula
populaţiei Moldovei sovietizate”. Prin multi-
tudinea de tropi pozitivi sau negativi utiliza
utilizaţi cu referinţă, respectiv, la
Patria sovietică și la inamicii externi (fasciști, români sau occidentali) în
scrierile publicate în timpul războiului sau imediat după acesta, scriitorii
moldoveni contribuiau la formarea unor imagini „canonice” ale identită-
ţii sovietice moldovenești. În același timp, războiul reprezenta și prisma
prin care acești „ingineri ai sufletelor omenești”, la scara mai mică a noii
republici unionale, își forjau și își cristalizau propria identitate sovietică
în condiţiile incerte și represive ale stalinismului târziu.

În articolul său consacrat „stării de spirit” a populaţiei basarabene

în primele luni după reinstaurarea regimului sovietic (martie-sep-
tembrie 1944), Igor Cașu propune discuţiei schimbarea treptată a
percepţiei basarabenilor faţă de România și URSS în ultimele etape

15
ale războiului, dar și dificultăţile întâmpinate de regim în procesul
consolidării autorităţii sale în RSSM. Ca și în cazul studiului Dianei
Dumitru, autorul pare să sugereze că populaţia basarabeană manifes-
tă comportamente diverse, deseori caracteristice unui „ţinut de fron-
tieră” și, în consecinţă, incomode pentru regim. Autorul subliniază
„diferenţa de mentalitate” dintre basarabeni și autorităţile sovietice,
precum și formele de rezistenţă (tacită sau deschisă) care se puteau
manifesta relativ liber în această perioadă de tranziţie. Deosebit de
relevantă ni se pare discutarea opoziţiei localnicilor faţă de decizia
de evacuare a unor localităţi din preajma liniei frontului. Rezistenţa
populaţiei basarabene era direct proporţională cu abuzurile comise
de soldaţii sovietici, care continuau să se comporte, deseori, ca într-o
zonă de ocupa
ocupaţie. Totuși, chiar în aceste condiţii, imaginea regimului nu
este univocă:: pentru a nu submina definitiv loialitatea popula
populaţiei, anumi-
te încălcări flagrante erau pedepsite de instanţele militare. O altă formă
de nemulţumire era legată de taxarea excesivă a gospodăriilor ţărănești,
politică promovatăă deliberat pentru a intensifica procesul colectivizării și
a finanţa armata sovietică. În fine, autorul atrage atenţia asupra fisurilor
din interiorul regimului, conflictelor de interese și abuzurilor caracteris-
tice unor instituţii sovietice „de forţă” (de exemplu, NKVD), care afectau
negativ imaginea regimului. Impresia generală a perioadei este destul de
ambiguă, iar gradul de pasivitate al populaţiei basarabene nu este nici pe
departe complet. Mai curând, se poate vorbi despre o adaptare treptată
la un regim privit iniţial cu suspiciune sau indiferenţă.

În articolul său, Tatiana Sârbu redă drama unei alte comunităţi et-
nice care a fost obiectul deportărilor în Transnistria: ţiganii. Tematica
deportărilor romilor – mult mai redusă ca anvergură decât în cazul
evreilor –, mai ales ale celor din Basarabia, rămâne în continuare puţin
cercetată. Tatiana Sârbu analizează cele două recensăminte ale ţigani-
lor care precedă deportarea lor peste Nistru, încercând să formuleze
unele răspunsuri cu privire la decalajul de cifre oferite de primul și al
doilea recensământ. Un aspect important al contribuţiei Tatianei Sâr-
bu, care face parte dintr-o cercetare mai amplă, finalizată recent (în
iunie 2012) cu susţinerea tezei de doctorat la Universitatea Liberă din
Bruxelles, este legat de rolul lui Ion Antonescu în procesul de discutare
și adoptare a deciziilor în cadrul Consiliului de Miniștri.

16
 Secţiunea a doua ilustrează aplicarea istoriei orale ca metodă de
recuperare și cercetare a experienţei veteranilor de război și a victi-
melor muncii forţate, precum și a victimelor represiunilor politice. În
studiile lor care se axează pe o interpretare atentă și uneori sofisticată
a mărturiilor orale, Irina Rebrova și Ghelinada Grincenko sensibili-
zeazăă cititorul la oportunităţile și limitele acestei metode pentru o mai
profundăă studiere a aspectelor vieţii cotidiene și pentru o incursiune
în universul de (auto)reprezentări ale protagoniștilor și victimelor
conflagraţiei mondiale în ipostaza sa est-europeană. Articolul Irinei
Rebrova reprezintă o panoramă amplă și destul de completă a stadiului
actual de dezvoltare a istoriei orale în Federaţia Rusă. Deși își axează
analiza pe studiul de caz legat de diverse proiecte instituţionale și in-
formale de cercetare a celui de-al Doilea Război Mondial în diferite
regiuni ale Rusiei, relevanţa acestor reflecţii este, întâi de toate, una
metodologică. Autoarea demonstrează cât de importante sunt iniţia-
tivele „de jos”, locale pentru recuperarea efectivă a experienţei umane
a combatanţilor și pentru diversificarea și nuanţarea reprezentărilor
colective despre „Marele Război pentru Apărarea Patriei” în condiţiile
de astăzi din Federaţia Rusă. Asemenea iniţiative sunt deosebit de im-
portante în contextul dominaţiei autoritare, în Rusia, a unui discurs
hegemonic și rigid despre război, care abia dacă permite formularea
unor viziuni critice sau „incomode” și lasă puţin spaţiu de manevră
pentru expunerea unor viziuni mai puţin exaltate ale războiului. Deși
abordarea autoarei poate părea, uneori, necritică sau tributară discur-
sului oficial, distincţia dintre specificul proiectelor educative centrate
pe cultivarea „virtu
„ ţilor cetăţenești” și strategiile de cercetare ale isto-
ricilor profesioniști rămâne în centrul argumentării, dar indică și limi-
tele aplicării
rii prea entuziaste a istoriei orale ffără o prealabilă și necesară
pregătire profesională. Problemele relaţiei dintre mărturie, istoria ora-
lă și evoluţia memoriei culturale sunt, de asemenea, discutate pe larg
în acest studiu. În general, nu putem decât subscrie la concluzia Irinei
Rebrova, conform căreia „Reconstruirea vieţii cotidiene din timpul
războiului, percepţia militarilor antrenaţi în conflictele militare despre
aceste conflicte, problemele experienţelor traumatice și posibilele căi
de a le depăși, toate acestea sunt sarcini care trebuie să fie abordate de
viitorii istorici ai evenimentelor militare”. O sarcină chiar mai impor-
tantă, am adăuga noi, este acceptarea pluralităţii naraţiunilor despre

17
război, care ar permite deschiderea unor noi orizonturi de cercetare și
ar pune la îndoială „adevărurile” oficiale.
Această perspectivă este aprofundată în studiul aplicat al Ghelinada
Grincenko, care se referă la specificul auto(re)prezentării în istoriile
orale ale Ost-Arbeiterilor ucraineni strămutaţi forţat în Germania în
timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Combinând o perspectivă
instituţională cu una individuală, bazată pe experienţele personale ale
martorilor, autoarea urmează o tendinţă tot mai evidentăă de preocupa-
re pentru unele categorii de victime anterior ignorate sau marginalizate
de cercetători. Interesul pentru rolul și locul muncii forţate în angrena-
jul economic nazist este legat și de chestiunea responsabilităţii morale
(și materiale) a Germaniei pentru experimentele iniţiate de regimul lui
Hitler. Cercetătoarea preferă să se concentreze pe latura subiectivă și
„deviantă” a mărturiilor orale, pe percepţia individuală, care nu cores-
punde, deseori, cu „faptele istorice reale”. Astfel, ea identifică trei strate-
gii de „autoprezentare” și construcţie identitară ale persoanelor supuse
muncii forţate. Prima strategie presupune o „conformare a naraţiunii
la normele și nivelul de viaţă al societăţii sovietice, la fel și la versiunea
oficială despre război adoptată în această societate”, nefiind definitorie
pentru construcţia biografică a acestor persoane. A doua strategie se ba-
zează pe „reabilitarea sinelui cu ajutorul acuzării”, fiind esenţialmente
auto-victimizantă și justificativă, dar și marcantăă pentru auto-percepţia
identitară. În acest caz, experienţa muncii silnice devine un „tabu” și un
(auto)stigmat pentru persoanele în cauză. În fine, a treia strategie este
una afirmativă, în care individul apare ca agent activ, ce se opune me-
canismului represiv nazist și adoptă varii tactici de protest, subversiune
și rezistenţă, răsturnând astfel ierarhiile impuse. O categorie aparte o
reprezintă mărturiile copiilor implicaţi în munca forţată, caracteriza-
te de o percepţie „directă” a trecutului și de o încărcătură emoţională
deosebită. Acest studiu este important pentru analiza raportului de in-
terdependenţă dintre amintirile personale și discursul oficial.
O perspectivă la fel de incitantă în cazul memoriei deportărilor din
RSSM ne este oferită de articolul semnat de Sanda Șarov și Igor Șarov,
care utilizează aceeași metodă a istoriei orale în cazul „reconstituirii
narative” a experienţei traumatice la care au fost supuse victimele de-
portărilor din perioada stalinistă. Chiar dacă textul nu se referă decât
indirect la perioada propriu-zisă a războiului, valoarea acestei cercetări,

18
care aplică în mod sistematic interviul (sub forma „istoriei vieţii”) ca
strategie preferată de investigaţie, rezidă în întrebările și reflecţiile teo-
retice fundamentale pe care le prezintă în faţa unui cititor nu tocmai
obișnuit să mediteze asupra unor concepte devenite deja clasice în isto-
riografia occidentală, precum „memorie colectivă”, „memorie trauma-
tică” sau „traumă culturală”. Dincolo de aceasta, studiul Sandei Șarov și
al lui Igor Șarov sugerează că, pentru majoritatea popoarelor din Euro-
pa de Est, sfârșitul războiului în 1945 nu a însemnat și sfârșitul drame-
lor colective, nu mai puțin dramatice decât războiul însuși: deportări în
masă, înfometare deliberată a populației etc. Materialul factologic bogat
și divers aflat la baza cercetării se axează pe experienţa unui grup social
relativ restrâns sub aspect numeric, dar foarte important ca liant social
al comunităţii rurale tradiţionale din Basarabia – „elitele rurale”, adică
intelectualitatea de la sate și ţărănimea înstărită, afectate în mod pre-
ponderent și disproporţionat de mecanismul represiv sovietic. Dincolo
de aspectele sociale, autorii urmăresc impactul psihologic și cultural al
deportărilor, care erau deseori percepute de victime în termenii unei
rupturi existenţiale și răsturnau universul aparent stabil al valorilor in-
dividuale și colective care definiseră și structuraseră solidarităţile lumii
rurale interbelice. Strategiile prin care cei deportaţi încercau să con-
frunte sau să depășească această experienţă traumatică nu ne permit
însă săă rămânem în cadrul unei interpretări victimizante și oarecum
naive a acestor evenimente. Ca și pentru subiecţii analizei Ghelinada
Grincenko, reacţia acestor ţărani basarabeni nu se reduce la simpla
opoziţie dintre „rezistenţă” (activă sau chiar eroică) și „colaborare” cu
regimul, ci se înscrie într-o „zonă gri” complexă și incertă, care presu-
pune varii strategii de supravieţuire, acomodare, adaptare, compromis,
tăcere deliberată și chiar, destul de frecvent, interiorizare a mesajului
promovat de regim. Problema „vinii
„ ” (individuale, colective, transferate
spre Celălalt sau auto-asumate) apare ca un mecanism psihologic pri-
mordial pentru aceste persoane, în majoritate marcate de strămutarea
forţată în Kazahstan sau în regiunile nordice ale Rusiei. Cercetătorul
care se apropie de astfel de teme ar trebui să recunoască „narativitatea
subiectivă” a celor intervievaţi drept o sursă ambiguă, extrem de ma-
leabilă și mereu surprinzătoare a modului de constituire a „socialului”
în condiţii-limită. De altfel, este și o misiune expresă a istoriei orale, pe
care acest studiu și-o asumă întru totul și o realizează exemplar.

19
 Memoria și comemorarea celui de-al Doilea Război Mondial în
Vestul și Estul Europei constituie obiectul de studiu al lui Mark San-
dle, Ludmilei Coadă și Tatianei Jurjenko. Această secţiune analizează
dinamica discursului oficial referitor la al Doilea Război Mondial sub
aspect comparativ și problematizează noţiunile legate de percepţia
schimbătoare a războiului în societăţile din Vestul și Estul Europei,
la nivel naţional și regional. Spre deosebire de studiile anterioare, care
privilegiază perspectiva „de jos”, metoda de bază a celor trei autori
sus-menţionaţi este analiza discursurilor și reprezentărilor (inclusiv
vizuale). „Firul roșu” al acestor lucrări este reflecţia asupra „politicii
istoriei” și „politicii memoriei”, care se identifică de cele mai multe ori
cu construcţia sau consolidarea identităţii naţionale, aflate însă într-
un constant proces de negociere cu identităţile concurente (fie că aces-
tea sunt imperiale, ca în cazul Marii Britanii, fie că de sorginte sovie-
tică, așa cum se manifestă în Rusia/Ucraina sau Republica Moldova).
Cadrul comparativ pe care îl oferă aceste tratări ale ceremoniilor ofi-
ciale, complexelor memoriale sau muzeelor unui cercetător interesat
de „politica istoriei” în Europa este extrem de binevenit.

Mark Sandle subliniază caracterul instabil și condiţionat politic

al reprezentărilor britanice despre al Doilea Război Mondial. Selec-
tând, drept studiu de caz, comemorarea Zilei Victoriei Europene în
Marea Britanie postbelică, el urmărește „naţionalizarea” treptată a
memoriei victoriei în al Doilea Război Mondial, care se transformă
dintr-un „patrimoniu simbolic” comun al Aliaţilor într-o experienţă
„naţională” britanică, pe măsura radicalizării războiului rece după
1946 și a transformărilor profunde din societatea britanică din pe-
rioada postbelică. Comemorarea Războiului și a Victoriei în sfera pu-
blică din Marea Britanie invocă trei teme recurente, care încadrează
discursul oficial și transformă treptat „mitul războiului” într-un in-
strument de consolidare a memoriei naţionale colective: 1) războiul
ca sacrificiu; 2) „războiul bun” al Marii Britanii (care privilegiază ex-
clusiv experienţele de război britanice și tinde să minimalizeze con-
tribuţia altor aliaţi) și 3) „războiul întregului popor”, care întruchipa
un fragil „consens social-democrat”, instaurat de guvernul laburist
postbelic. Acest consens sublinia unitatea comunităţii politice și na-

20
ţionale britanice în faţa asaltului nazist și funcţiona, în acest fel, ca
un echivalent simbolic al mitului francez al Rezistenţei. Consensul a
fost însă distrus de guvernul conservator al lui Margaret Thatcher,
care (și aici se impune o altă paralelă – cu cazul guvernului Kohl
din Germania Federală în anii ’80) a încercat să rescrie istoria răz-
boiului prin accentuarea discursului patriotic în versiunea lui Win-
ston Churchill. În general, Mark Sandle reușește să schiţeze o ima-
gine complexă a memoriei războiului în cazul britanic, reflectând și
asupra evoluţiilor recente, care, pe de o parte, încearcă să re-înscrie
memoria britanică într-un cadru pan-european și, pe de altă parte,
apelează la tema sacrificiului, re-devenită actuală în contextul „răz-
boiului împotriva terorismului” și a diplomaţiei „morale” a lui Tony
Blair. După cum ne atenţionează autorul, „naţionalizarea” războiului
în Marea Britanie înseamnă și o strategie de „suprimare colectivă” a
memoriei și împiedică o dezbatere substanţială, suspendând societatea
britanică în lumea iluzorie a sindromului post-imperial.

În studiul său despre reprezentarea celui de-al Doilea Război

Mondial în muzeele din Republica Moldova, Ludmila Coadă îmbină
abordarea descriptivă, axată pe inventarierea colecţiilor muzea-
le, cu dimensiunea analitică, ce urmărește schimbările la nivelul
„politicii memoriei” în perioada postsovietică. Spre deosebire de
alţi autori, Ludmila Coadă acordă o atenţie deosebită conceptului
expoziţional specific muzeelor din Republica Moldova în perioada
post-independenţă, conchizând că mesajele educative promovate
de majoritatea instituţiilor de profil din Republica Moldova rămân
încă într-o fază de incertitudine și tranziţie în raport cu perioada
sovietică. Totodată, se remarcă o preocupare sporită pentru latura
cotidiană a experienţei războiului, mai ales în legătură cu sincroni-
zarea treptată (deși incompletă) a complexelor muzeale din Repu-
blica Moldova cu modelele interactive și informative dominante în
Europa Occidentală. Pe lângă dimensiunea civică și educaţională,
funcţia muzeelor este indisolubil legată de mesajul politic și identi-
tar ce ține de priorităţile proiectelor de construcţie naţională (după
cum a demonstrat în mod convingător încă Benedict Anderson).
Astfel, muzeele rămân, prin excelenţă, „locuri ale memoriei” folosite

21
de stat sau (mai rar) de societatea civilă pentru inculcarea anumi-
tor valori sau laturi ale memoriei colective și nu pot fi, în principiu,
neutre din acest punct de vedere. Ele pot însă reflecta pluralitatea
și varietatea naraţiunilor istorice. În acest sens, cazul moldovean nu
este excepţional. Deosebit de instructivă ni se pare comparaţia dintre
muzeele moldovene și Muzeul Etnografic din Bender, aflat sub con-
trolul Transnistriei. În acest muzeu mesajul triumfalist elaborat în
epoca sovietică a rămas intact, reproducându-se clișeele discursului
oficial hegemonic din URSS (cu o anumită tentă locală). Însă atunci
când autoarea compară această „politizare” făţișă a expoziţiei muzea-
le cu situaţia (aparent) mai favorabilă din restul Republicii Moldova, ar
trebui să nu uităm că este vorba de o diferenţă de grad, nu de esenţă.
Muzeele rămân „locuri ale memoriei” profund ambigue și contestate
în cadrul „bătăliilor pentru memorie” din Republica Moldova.

O altă ipostază a „naţionalizării culturii memoriei” este prezentată

în fascinantul articol al Tatianei Jurjenko, care meditează asupra
proceselor complicate de construire a memoriei colective în spaţiul
de „frontieră” dintre Rusia și Ucraina, analizând minuţios două ca-
zuri aparent opuse, dar și complementare, de „spaţii ale memoriei”:
regiunea Belgorod din Federaţia Rusă și regiunea Harkiv din Ucrai-
na, aflate în prezent la graniţa dintre cele două state, dar conectate
de multiple legături economice, culturale și (geo)politice atât în pe-
rioada sovietică, cât și după 1991. Raportul celor două regiuni cu mo-
delele „memoriei colective” construite la centru este destul de diferit:
dacă în cazul Rusiei avem un consens general acceptat cu privire la
istoria războiului, iar vocile „disidente” sunt marginale, în cel mai
bun caz, atunci în cel ucrainean „războaiele memoriei” sunt omni-
prezente, iar teme precum foametea din anii ’30 („Holodomorul”)
sau rolul Armatei Insurecţionale Ucrainene (UPA) și al Organizaţiei
Naţionaliștilor Ucraineni (OUN) între 1939 și 1945 rămân profund
antagonizante și problematice în sfera publică de la Kiev. La nivel
local însă, această situaţie generală este interpretată în moduri foarte
diferite. Regiunea de frontieră ruso-ucraineană este în miezul con-
flictelor geopolitice dintre „proiectul european” și diversele ideologii
panslaviste care își găsesc susţinători la nivel local. Dincolo de nive-
lul „macro”, „elitele locale, preocupate de imaginea regiunii, stabi-

22
litatea politică și suportul electoral al populaţiei, au motive proprii
pentru instrumentalizarea memoriei despre război. După cum arată
comparaţia dintre cele două provincii, Harkiv și Belgorod, formarea
„culturii memoriei regionale” este influenţată nu doar de diversitatea
resurselor simbolice accesibile și de priorităţile politicilor naţionale
ale memoriei, dar și de specificităţile conducerilor locale, de nivelul
pluralismului politic, precum și de existenţa concurenţei și de nivelul
de dezvoltare al societăţii civile. Toate aceste „câmpuri de forţe” se
reflectă la nivelul simbolismului spaţiilor memoriale din cele două
regiuni, respectiv al memorialului „Câmpia de la Prohorovka” (Bel-
gorod) și al „Columnei Mareșalului Konev” de la Harkiv.

Volumul se încheie cu un șir de reflecţii sintetice asupra cazuri-

lor german și francez de „depășire a trecutului.” Autoarea acestui
articol este Jutta Scherrer, expert recunoscut în domeniu, profesor
la EHESS (Paris) cu o deschidere unică asupra celor două culturi,
ceea ce îi permite să urmărească firul „politicii istoriei” în Franţa și
Germania (Federală și Democrată, iar apoi reunificată) după 1945.
Modelul german este deseori invocat ca exemplu paradigmatic de
„depășire a trecutului” și „reconciliere”, mai ales în cazul societăţilor
est-europene aflate în căutarea unor repere identitare și de coeziune
socială după 1989. Se uită însă la fel de des cât de lent și anevoios a
fost procesul de „distanţare de trecut” în Germania postbelică și câte
dezbateri, controverse și interpretări antagonice au existat în acest
sens. Comparaţia cu Franţa este și mai revelatoare: abandonarea
„mitului fondator” al Rezistenţei și admiterea colaboraţionismului
ca fenomen constitutiv al experienţei colective franceze sub regimul
de la Vichy a necesitat, mai întâi, apariţia „bombei intelectuale” a lui
Henry Rousso la sfsfârșitul anilor ’80 6 , iar sfera politică a fost reticentă
(dacă nu chiar ostilă) până la mijlocul anilor ’90, când declaraţiile
președintelui Jacques Chirac au inaugurat o nouă fază a „politicii me-
moriei” în Franţa. Din acest punct de vedere, articolul Juttei Scher-

6
Este vorba de cartea lui Henry Rousso, The Vichy Syndrome: History and Memory
in France since 1944. Cambridge, Mass., Harvard University Press, 1987/1994, care
a relansat întreaga dezbatere asupra memoriei și responsabilităţii colective franceze
după cel de-al Doilea Război Mondial.

23
rer este nu numai un studiu de caz comparativ a două ţări europene
care și-au asumat trecutul în mod diferit, deși convergent (în ultimă
instanţă), ci și o meditaţie sofisticată asupra multiplelor definiţii po-
sibile ale „politicii istorice”. Definiţia cea mai cuprinzătoare a acestei
noţiuni include nu doar subordonarea disciplinei istorice factorilor
politici, nu numai formarea și consolidarea unei viziuni normative
despre lume, ci și transmiterea experienţei și memoriei colective a
unei societăţi, dar și investigarea manipulării interpretărilor istorice
și transformării lor în instrumente ale luptei politice. Astfel, discuta-
rea unei controverse academice cu răsunătoare reverberaţii politice
din Germania anilor ’80 – „dezbaterea istoricilor” (Historikerstreit
(Historikerstreit)
Historikerstreit)
– reprezintă o temă centrală a articolului. La sfsfârșit, cititorul rămâne
în faţa aceleiași întrebări pe care și-o pune autoarea: și totuși poate că
vestitul istoric francez Marc Bloch (executat de naziști în 1944) avea
dreptate atunci când afirma că germanii „își trăiesc mai intens amin-
tirile lor colective, în timp ce francezii, de veacuri, sunt mai înclinaţi
spre pragmatism”.

Această întrebare este, desigur, una retorică, cel puţin pentru is-
torici. În loc de concluzie ar putea fi invocată „asimetria memoriei”
dintre Occidentul și Estul Europei, despre care vorbea regretatul is-
toric britanic Tony Judt, valabilă și pentru al Doilea Război Mondial
(și chiar centrată pe evenimentele de atunci). Însă, dincolo de sim-
pla constatare a acestui fenomen (sau chiar de condamnarea sa), el
trebuie mai întâi cercetat și descifrat. Sperăm că această culegere de
studii va contribui, cel puţin parţial, la atingerea acestui obiectiv7.

Andrei CUȘCO

7
Volumul de faţă cuprinde o parte dintre lucrările Conferinţei Internaţionale Me-
moria celui de-al Doilea Război Mondial în Europa, organizată la Universitatea
Pedagogică de Stat din Chișinău în mai 2011. Acest eveniment academic a marcat o
nouă etapă în reflecţia asupra acestei teme încă destul de controversate și „fierbinţi”
în contextul Republicii Moldova.

24
 Par tea I

Propagandă, politici represive,

reprezentări colective, 1941-1945

A nton M IOA R A

Dincolo de Nistru.
Politică etnică și reconstrucţie identitară1

În urma semnării Pactului Ribbentrop-Molotov, România își

pierdea, în vara lui 1940, frontierele la est, la vest și în sud. Peste
numai un an, în iunie 1941, își redobândea granița sa estică, ceea ce
însemna reașezarea acesteia pe linia Nistrului. Limită a expansiu-
nii comunismului, Nistrul devenea și limita teritorială a României
spre est2. Recuperarea frontierei de pe Nistru însemna, totodată, o
revanșă împotriva unei fatalităţi date de vecinătatea cu Rusia. Im-
portanţa acestuia ca frontieră defensivă, bastion al creștinătăţii, a
fost supradimensionată în perioada de început a războiului. Drep-
turile istorice ale românilor în aceste teritorii, vechimea civilizaţiei
și permanenţa lor au fost invocate ca principale argumente ale ne-
cesităţii extinderii suveranităţii dincolo de linia Nistrului.
Continuarea războiului alături de Germania presupunea însă
trecerea dincolo de o graniţă, considerată legitimă, și construirea
unei geografii simbolice, care să justifice prezenţa trupelor române

1
Articol publicat în Lucrările celei de-a XV-a sesiuni a Comisiei bilaterale a istoricilor
din România și Rusia (Cluj-Napoca, 6-11 septembrie 2010), coord. Ioan-Aurel Pop,
Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Presa Universitară Clujeană,
2011, p. 275-290.
2
Florin Ţurcanu, Bessarabie, Transnistrie. Représentation d’une frontière constestée
(1916-1944), Frontières du communisme. Mythologies et réalités de la division de
l’Europe
’’Europe de la révolution d’Octobre au mur de Berlin, sous la direction de Sophie
Coeuré et Sabine Dullin, Paris, 2007
2007, p. 133.

25
pe teritoriul sovietic. Transnistria s-a dovedit a fi o adevărată pro-
vocare pentru guvernul de la București. Posibilitatea ca acest terito-
riu să intre sub administraţie românească a fost avansată, conform
mărturiei lui Ion Antonescu din timpul interogatoriilor de la Mos-
cova, încă din mai 1941, atunci când s-a discutat, la Berlin, planul
de atac împotriva Uniunii Sovietice3. Ea a fost reluată la puţin timp
după eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord, Hitler propunând
autorităţilor române să preia întreaga zonă dintre Nistru și Nipru.
Raoul Bossy, reprezentantul României la Berlin, îl avertiza pe Ion
Antonescu că oferta germană era una înșelătoare, România fiind
împinsă în mod voit dincolo de Bug4.
La București însă se știa prea puţin despre planurile germane
pentru teritoriile din est. Mihai Antonescu solicita lui Raoul Bossy,
la 15 iulie 1941, să obţină informaţii cât mai amănunţite asupra in-
tenţiilor germane: „Este de cea mai mare importanţă ca guvernul
român să-și formuleze la timp punctul său de vedere pentru a nu fi
depășit de evenimente. [...] În orice caz veţi lua dispoziţie și veţi in-
sista asupra interesului direct și legitim al României de a participa
la reglementarea problemelor rusești și asupra drepturilor noastre
de a obţine, în schimbul sacrificiilor și jertfelor militare, o sporire și
o îmbunătăţire a poziţiei noastre internaţionale”5. Răspunsul opti-
mist al lui Raoul Bossy a sosit la București în numai cinci zile. Din
discuţiile pe care le avusese cu reprezentanţi ai Ministerului Afa-
cerilor Externe german, Raoul Bossy considera că atât chestiunea
românilor transnistreni, cât și posibilitatea unei graniţe comune cu
Germania prin Pocuţia erau privite cu simpatie în cercurile oficiale
germane: „Mi s-a dat a înţelege că limitele întinderii României spre
est și nord-est ar putea forma un interesant subiect de discuţie între
noi și Germania cu posibilităţi pentru noi de a căpăta soluţii foarte

3
„Tot atunci a mai spus [Hitler, n. n.] că pentru ajutorul nostru în război, România
va putea să ocupe și să administreze alte teritorii sovietice până la Nipru”. Ediţie de
Radu Ioanid, Lotul Antonescu în ancheta SMERȘ, Moscova, 1944-1946. Documente
din arhiva FSB, Iași, Editura Polirom, 2006, p. 92.
4
Raoul Bossy, Jurnal, Editura Enciclopedică, București, 2001, p. 52.
5
„Telegramă cifrată”, Legaţia României de la Berlin, 15 iulie 1941, în AMAE, Fond
Conferinţa Păcii, vol. 322, f. 2.

26
avantajoase”6. Singura capcană o reprezenta schimburile de popu-
laţie, care ar fi avantajat planurile diplomaţiei ungare. O extindere
a teritoriului României către est prin preluarea chiar și a Pocuţiei
însemna că românii din Transilvania puteau fi transferaţi în noile
teritorii, ceea ce ar fi dus la pierderea totală a regiunii de vest, un
scenariu pe care guvernul de la București dorea să-l evite.
Încă din timpul tratativelor româno-germane din iulie 1941, refe-
ririle la Transnistria ca spaţiu distinct au crescut simţitor. Ministe-
rul Propagandei a editat o gazetă specială, intitulată „Transnistria”,
fiind evidenţiate printr-un material documentar bogat permanen-
ţele românești în această regiune7. Frontiera politică orientală era
mutată pe linia Bugului. Istoricii erau chemaţi să aducă argumente
documentare și arheologice. De exemplu, în primul număr al ga-
zetei din 29 iulie 1941, Onisifor Ghibu considera depășită formula
lui Mihai Eminescu „de la Nistru pân’ la Tisa”, subliniind că, din
perspectiva prezenţei românești, frontiera trebuia deplasată pe linia
Bugului, tocmai pentru a contribui la salvarea elementului româ-
nesc, dar și a civilizaţiei europene: „[...] Dar o dovadă atât de grăi-
toare este și conștiinţa moldovenilor de peste Nistru, care în acest
răstimp s-a întărit nespus de mult și care cere cu stăruinţă, acum,
ca hotarul răsăritean al statului român să se mute spre Bug, spre a
putea salva și românismul de acolo și civilizaţia europeană. Intrăm
astăzi, după mai puţin de un sfert de veac, în pragul realizării visu-
lui de odinioară. Astăzizi putem spune ffără nicio teamă șii ffără niciun
fel de rezervă că formula eminesciană de la Nistru până la Tisa” este
învechită. Neamul nostru trebuie să privească spre Bug. [...] Româ-
nia de mâine trebuie să cuprindă în hotarele sale pe toţi românii și
numai românii”8. În opinia sa, frontiera politică a României urma

6
„Telegramă cifrată”, Legaţia României de la Berlin, 20 iulie 1941, în Ibidem, f. 8.
7
Vezi în același context și seria de articole publicate în „Glasul Nistrului” semnate de S.
Mehedinţi, Drepturile noastre (16 august 1942), Al. Lascarov-Moldoveanu, De ce am
trecut Nistrul? (4 octombrie 1942), Ilie I. Mirea, Un focar de românism (4 octombrie
1942), Onisifor Ghibu, Transnistria și Transilvania (18 noiembrie 1942), Constantin C.
Giurescu, Populaţia moldovenească de la Gura Niprului și a Bugului în veacurile XVII și
XVIII (30 mai 1943), Ștefan Ciobanu, Românii nii de la rrăsărit de Nistru (23 iunie 1943).
8
Onisifor Ghibu, O formulă depășită: „de la Nistru până la Tisa”, în „Transnistria. Gazeta
redeșteptării naţionale a românilor dintre Nistru și Bug”, an I, nr. 1, 29 iulie 1941.

27
să se suprapună la est unei frontiere etnice a românităţii, ceea ce ar
fi justificat înglobarea acestui teritoriu în statul român. Era o reîn-
toarcere firească, după mai multe secole, într-un context istoric ce
nu trebuia nicidecum irosit. Onisifor Ghibu își susţinea argumen-
taţia pornind de la numărul mare al românilor, estimat la aproape
un milion, ceea ce ffără îndoială că era o exagerare. În opinia sa,
„eliberarea” acestei regiuni însemna o revenire firească, logică, la
graniţele naturale, Transnistria reprezentând o prelungire naturală
a Moldovei către est.
În paginile gazetei s-au regăsit contribuţiile unora dintre cei
mai importanţi intelectuali ai vremii: Ion Nistor, Radu Vulpe, Ilie
Minea, G. Popa-Lisseanu, N. P. Smochină, I. Petrovici, Constantin
Holban, Gh. Bezviconi9. Totodată, era reluată seria articolelor pu-
blicate de Nicolae Iorga în „Neamul Românesc” sub titlul Românii
de peste Nistru. Lămuriri pentru a-i ajuta în n lupta lor
lor.
În opinia lui Radu Vulpe, Nistrul era frontiera legitimă a Mol-
dovei istorice, fiind prin excelenţă o barieră a creștinătăţii: „Avem
dreptul la Transnistria fiindcă este o veche ţară moldovenească,
fiindcă este pământul românesc pe care l-au pus în valoare atâtea
generaţii de moldoveni, fiindcă este de acoperire necesară pentru o
liniștită dezvoltare a vieţii românești la Gurile Dunării, fiindcă e în
interesul civilizaţiei europene ca această zonă să fie scoasă de sub
nefastele influenţe ale Eurasiei și fiindcă a fost liberată și sfinţită
prin jertfele eroice ale ostașilor români. Avem dreptul să facem din
Moldova transnistreană o provincie a României în care să adunăm

9
N.P. Smochină, Românii de peste Nistru (29 iulie 1941); Temeiuri de unitate româ-
nească până la Bug (4 august 1941); Ion N. Nistor, Vechimea românilor transnistreni
(11 august, 17 august 1941); Constantin Moisil, Pe urmele lui Burebista (25 august
1941); I. Dumitrașcu, Graniţele etnice românești (25 august 1941); Radu Vulpe, Ol-
bia, o străveche cetate ionică din Transnistria (22 septembrie 1941); G. Popa-Lis-
seanu, Expansiune sau extensiune? Românii din Transnistria (22 septembrie 1941);
I. Minea, Frontiera noastră politică la Bug (6 octombrie 1941); Ion I. Nistor, De ce
luptăm dincolo de Nistru (15 octombrie), Radu Vulpe, De unde vine numele Odessei,
I. Petrovici, Pentru valorificarea hotarului etnic (4 noiembrie), Radu Vulpe, Tyra-
getia. Numele antic al Transnistriei (4 noiembrie 1941); Nicolae Marin Dunăre, Ni-
stru-Bug, spaţiul răsăritean românesc
nesc (4 noiembrie 1941); Radu Vulpe, Cu Herodot
în Transnistria (17 noiembrie 1941); Onisifor Ghibu, Româniinii de dincolo de Bug (24
noiembrie 1941); A. Andrei, Politica etnică a României (24 noiembrie 1941).

28
toate insulele de români răspândite în decursul veacurilor pe în-
tinsele șesuri rusești de dincolo de Bug”10. Radu Vulpe considera
Transnistria avanpostul Daciei în Europa. Medievistul Ilie Minea
scria în octombrie 1941, după căderea Odesei, că, pentru a doua
oară în istorie, românii aveau misiunea de a fixa frontiera lumii
creștine: „Cu vremea hotarul politic românesc s-a stabilit definitiv
la Nistru, dând înapoi pe tătari. Pentru a doua oară noi, românii,
stabilim și păzim hotarul lumii creștine europene, căci hotarul de
la Nistru contra tătarilor era și hotar creștin”11.
La 15 august 1941, Mihai Antonescu remitea oficiilor diplomati-
ce ale României un set de instrucţiuni menite să justifice acţiunea
militară a României dincolo de linia Nistrului. Erau prezentate trei
motivaţii: 1. consolidarea graniţelor la est și reducerea capacităţii
de ripostă a armatei sovietice prin distrugerea fortificaţiilor de pe
Nistru; 2. protecţia populaţiei românești aflate dincolo de Nistru,
estimată la peste un milion de români; 3. implicarea României în
proiectele de reconstrucţie politică și teritorială a teritoriului so-
vietic12. Mihai Antonescu insista să se înţeleagă că guvernul român
acceptase numai formula unei ocupaţii militare: „Guvernul român
a informat guvernul Reichului german că până la soluţia definitivă
rusă el nu poate formula soluţii teritoriale definitive peste Nistru și
că în niciun caz nu va îngădui să se șoptească – cu atât mai puţin să
se creadă – că o sporire teritorială peste Nistru, oricât ar fi legitimă
prin masele compacte de români din Republica Moldovenească, ar
putea să însemne reducerea sau amânarea cererii României de a i se
retroceda Ardealul pierdut în 1940 [...]. Insistaţi asupra faptului că
teritoriul românesc a fost cotropit de URSS; Basarabia și Bucovina
de Nord ne-au fost răpite
pite ffără niciun act de ostilitate sau provocare
din partea noastră și că Molotov pregătea altă invazie în România
în vara anului 1940”13.

10
Radu Vulpe, Trebuie să rămânem în Transnistria, în „Transnistria”, 18 noiembrie
1941.
11
I. Minea, Frontiera noastră politică la Bug
Bug, în „Transnistria”, din 6 octombrie 1941.
12
„Telegramă cifrată”, Legaţia României de la Washington, 15 august 1941, în AMAE,
Fond Conferinţa Păcii, vol. 319, f. 161-163.
13
Ibidem.

29
 „Lipsa mijloacelor și a personalului calificat” l-au determinat pe
Ion Antonescu să își asume numai administrarea teritoriului dintre
Nistru și Bug, pentru restul regiunii (partea dintre Bug și Nipru)
urmând să fie menţinute trupe pentru asigurarea ordinii. Antones-
cu cerea să se precizeze ce drepturi și ce responsabilităţi reveneau
administraţiei românești în Transnistria14. Statutul regiunii a fost
definitivat prin acordul de la Tiraspol (19 august), care prevedea in-
stituirea administraţiei românești între Nistru și Bug, și completat
prin convenţia de la Tighina (30 august), prin care germanii preluau
controlul asupra liniilor de cale ferată și al portului Odesa15.
La 17 octombrie 1941, prin decret oficial era înfiinţat Guvernă-
mântul Transnistriei cu capitala la Odesa, pus sub conducerea lui
Gh. Alexianu. Convenţia de la Tighina nu cuprindea nicio menţiu-
ne referitoare la o eventuală încorporare a Transnistriei la România.
Rezervele guvernului de la București își au originea într-o dublă
motivaţie: pe de o parte, refacerea graniţelor presupunea numai re-
dobândirea teritoriilor pierdute în 1940, iar pe de altă parte, neu-
tralizarea pericolului sovietic, ffără a se anexa însă teritorii în est.
Transnistria putea fi folosită ca monedă de schimb în eventualitatea
unei revizuiri a dictatului de la Viena, caz în care aceasta putea fi
cedată Ucrainei, iar Ungaria ar fi fost compensată prin încorpora-
rea celor două raioane din Galiţia, Stanislaw și Kolomeea16.
În faţa zvonurilor tot mai insistente că Germania va oferi Ro-
mâniei compensaţii teritoriale în est, Mihai Antonescu a remis, la
13 octombrie 1941, prin șeful Legaţiei României de la Berlin, Raoul
Bossy, un set de instrucţiuni referitoare la atitudinea guvernului
României în privinţa Transnistriei. Se preciza că: 1. guvernul ro-

14
Antonescu-Hitler. Corespondenţă și întâlniri inedite (1940–1944), vol. I, București,
Coresi, 1991, p. 116, 119-121.
15
Vezi „Înţelegeri asupra siguranţei administraţiei și exploatării economice a terito-
riilor între Nistru și Bug (Transnistria) și Bug și Nipru (regiunea Bug-Nipru), Tighi-
na, 30 august 1941”, în AMAE, Fond Conferinţa Păcii, vol. 322, f. 243-247.
16
Alexander Dallin, Odessa, 1941-1944. A Case Study of Soviet Territory under Foreign
Rule, Iași, 1998, p. 17, 19-21. ANIC, Fond Vasile Stoica, dos. I 198, f. 1-4. În compo-
nenţa regiunii intrau 64 de raioane pe cuprinsul a 13 judeţe, toate fiind conduse de
administratori români. Vezi și declaraţia lui Gh. Alexianu din timpul interogatoriului
de la Moscova în Lotul Antonescu în ancheta SMERȘ, Moscova, 1944-1946..., p. 135.

30
mân nu-și fixa punctul de vedere teritorial dincolo de Nistru, de-
cât după aflarea soluţiei problemei rusești; 2. trecerea Nistrului nu
putea fi asociată cu drepturile României la vest; 3. Transilvania era
un teritoriu „știrbit în împrejurări internaţionale care nu aparţin
regimului Mareșalului Antonescu”17. Totodată, Mihai Antonescu
sublinia că nu existase nicio declaraţie publică care să confirme do-
rinţa guvernului de la București de a anexa teritorii dincolo de Ni-
stru: „Poziţiunea juridică pe care ne-am așezat este aceea de ocupa-
ţie militară”. Eforturile s-au canalizat pe două direcţii: problemele
de populaţie din toate provinciile istorice și eventuale rectificări de
frontieră pentru conturarea unei frontiere etnice18.
Recensământul realizat în decembrie 1941 nu susţinea însă tezele
fanteziste publicate în paginile revistei „Transnistria”. Dintr-o popu-
laţie de 2.326.224, 1.775.373 erau ucraineni și doar 197.687 erau mol-
doveni. Sabin Mănuilă a cerut ca datele recensământului, dat fiind
caracterul lor provizoriu, să nu fie făcute publice. Motivul era mai
mult decât evident. Situaţia era cunoscută încă din iulie 1941, când
lui Mihai Antonescu i-a fost înmânată o sinteză, intitulată Problema
frontierelor noastre orientale, în care se arăta că anexarea unui teri-
toriu locuit de o populaţie majoritar ucraineană risca să compromită
relaţiile cu viitorul stat ucrainean. Secretarul general al Ministeru-
lui Afacerilor Străine, Alexandru Cretzianu, autorul sintezei, ridica
o problemă firească: „Este sau nu oportun pentru interesele perma-
nente ale României să formulăm revendicări al căror efect ar fi de a
ni se atribui teritorii de peste Nistru sau teritorii aparţinând fostului
stat polonez?”19. În opinia sa, prezenţa unei minorităţi slave masive

17
Gh. Apud Buzatu, Mareșalul Ion Antonescu în faţa istoriei, I, Iași, 1990, p. 294–
295; Raoul Bossy, Jurnal (2 noiembrie 1940 – 9 iulie 1969), București, Editura
Enciclopedică, p. 72-74.
18
În noiembrie 1942, Ministerul Afacerilor Externe își proiecta activitatea postbelică
din perspectiva a trei coordonate: elaborarea de lucrări știinţifice care să susţină
revendicările pentru tot spaţiul locuit de români, realizarea de sinteze referitoare la
statutul României în Europa Centrală și de Sud-Est și dosare ale chestiunilor econo-
mice. De remarcat că pentru Transnistria era programată o singură lucrare, ANIC
fond Vasile Stoica, Transnistria și românismul ei, dosar I 98, f. 18, 25.
19
Vitalie Văratec, Nistru, margine de ţară, în „Dosarele Istoriei”, nr. 6/1998, p. 23-26.
Vezi și documentul în ANIC, Fond Vasile Stoica, dosar I 98, f. 2-11.

31
ar fi sporit vulnerabilităţile statului român faţă de statele slave, care
„puteau realiza un consens politic împotriva României”. Mai mult,
securitatea și echilibrul la est ar fi fost profund afectate și ar fi slăbit
șansele de a recupera teritoriul pierdut în favoarea Ungariei: „Com-
pensaţiile ce s-ar acorda României dincolo de Nistru ar trebui urmate
de noi concesii teritoriale ce s-ar face Ungariei în Transilvania”.
Alexandru Cretzianu propunea stabilirea frontierei pe Nistru și
realizarea unui schimb de populaţie între ucrainenii din nordul Basa-
rabiei și Bucovinei și românii din Transnistria. Astfel, statul ucrainean
nu ar mai fi ridicat pretenţii teritoriale faţă de România. Mihai Anto-
nescu s-a arătat sceptic faţă de disponibilitatea viitorului stat ucrai-
nean de a ajunge la o înţelegere în privinţa chestiunilor teritoriale.
Statutul teritoriilor din est, precum și planurile Reichului pentru
organizarea teritoriului sovietic au preocupat mediile diplomatice
românești. Este și cazul lui Vasile Grigorcea, care, în august 1941, ani-
mat de perspectiva unei victorii germane, elabora un studiu asupra
reorganizării politice a teritoriului sovietic. Existau, în opinia sa, două
scenarii agreate de Reich: pe de o parte, colonizarea progresivă și sis-
tematică cu populaţie germană, iar pe de altă parte, împărţirea Rusiei
Sovietice în mai multe state, mai mult sau mai puţin independente, și
între care Ucraina ar fi deţinut un loc special20. Transformarea Rusiei
într-o colonie germană era favorizată atât de condiţiile războiului (re-
ducerea masivă a populaţiei masculine mature), cât și de impunerea
unei politici speciale care să asigure o creștere controlată a populaţiei
autohtone. În opinia lui Grigorcea, spaţiul sovietic ar fi fost germani-
zat pe parcursul a două-trei generaţii: „Colonizarea elementului ger-
man s-ar face prin creări de ferme mari și mijlocii distribuite foștilor
combatanţi merituoși. De la aceste ferme bogate și puternice ar iradia
apoi noua viaţă germană. Precum în Evul E Mediu marile regiuni slave
din estul Germaniei, ca Brandenburgul, Pomerania, Meklenburgul,
Silezia și Prusia, au fost germanizate prin metoda marilor proprietăţi
feudale, tot așa va trebui să se procedeze și de data aceasta, bineînţeles,
cu oarecari variante adaptate timpurilor moderne”21.

20
AMAE, Fond Conferinţa Păcii, vol. 221, f. 152.
21
Ibidem, f. 153.

32
 Reorganizarea teritorialăă a spa
spaţţiului sovietic privea în mod direct și
România, care urma să asimileze o importantăă masă slavă. Pornind de
la constatarea că influenţele slave afectaseră rasa românească, Vasile
Grigorcea propunea „depopularea metodică” a popula populaţiei slave printr-
un proces masiv de colonizare cu popula populaţie românească.. Dar și în ca-
zul acestui scenariu pericolul era același semnalat și de Raoul Bossy:
împingerea României către ăătre est și cedarea, în favoarea Ungariei, a teri-
toriilor de la vest. Grigorcea avertiza că ideea era privită cu simpatie în
cercurile italiene și germane, care o vedeau ca soluţie pentru rezolvarea
diferendului „plicticos” româno-ungar22: „În afară de aceasta trebuie
să ne gândim și la faptul că o Românie, supra-ocupată la nord-est cu
o problemă demografică de o importanţă atât âât de complicată și prin
eforturile financiare formidabile, ar fi incapabilă pentru cel puţin timp
de o genera
generaţie să-și mai îndrepte privirile înspre altă parte”23. Era mai
nimerit pentru România să nu se pronunţee asupra teritoriilor din est și
să aștepte ca Germania să formuleze propriile strategii.
În cazul în care Germania preconiza înfiinţarea de state indepen-
dente, pericolul venea din partea Ucrainei, care nu ar fi ezitat să-și
formuleze aspiraţiile teritoriale faţă de România. Schimbul de popu-
laţie înlătura orice posibil litigiu și ar fi asigurat relaţii bune cu Ucrai-
na: „O Ucraină naţionalistă ar avea oarecari pretenţii asupra Ruteniei
subcarpatice, stăpânită de unguri și ar putea deci deveni aliata noas-
tră. Ungurii simt aceasta și se tem foarte mult de înfiinţarea unei
Ucraine Mari”24. Eliberaţi de presiunea estului, precum și de cea a
sudului, odată cu reglementarea relaţiilor cu Bulgaria, România își
putea concentra forţele asupra problemei Ardealului: „Într-un război
de această amploare obiectivele politice pot suferi schimbări și ceea
ce este exclus astăzi, poate deveni literalmente mâine o necesitate po-
litică de prim ordin. Situaţia noastră geopolitică atât de expusă ne
obligă să nu pierdem din vedere niciuna din eventualităţile posibile
și să procedăm în toate cu cea mai mare prudenţă”25. Prudenţa era
cu atât mai necesară, cu cât rezultatul războiului era încă incert, iar

22
Ibidem, f. 156.
23
Ibidem, f. 157.
24
Ibidem, f. 159.
25
Ibidem, f. 160.

33
căderea Rusiei Sovietice, deși probabilă, îndemna la elaborarea unor
strategii care să nu pună în pericol statul român.
În 1941, nu se putea prevedea rezultatul războiului, iar reașezarea
graniţei de est trebuia să fie însoţită de o refacere la vest. Ideea
schimbului de populaţie nu era o noutate. Ion Antonescu ceruse
încă din noiembrie 1941 realizarea unei evidenţe complete a satelor
românești situate între Bug și Nistru, precum și dincolo de Nistru,
declarându-se adeptul unei politici de colonizare a Transnistriei: „Dar
totul este în funcţie de anumite chestiuni politice, care nu sunt încă
clarificate în ceea ce privește Transnistria, Ucraina și Rusia toa-
tă”26. Directorul Institutului de Statistică, Sabin Mănuilă, contura-
se în toamna lui 1941 direcţiile unui potenţial program referitor la
schimbul de populaţii. În opinia sa, refacerea graniţelor era strâns
legată de omogenitatea etnică a statului27. Formule precum o „Ro-
mânie etnicește omogenă”, o „Românie românească” sau o ţară a
„românilor de sânge” prefigurau un schimb total și obligatoriu de
populaţie cu ţările vecine. Propunerile avansate de Sabin Mănui-

26
Stenogramele Consiliului de Miniștri..., vol. V, p. 131.
27
O „Românie omogenă” însemna reducerea sau chiar dispariția minorităților naționale.
Alianţa cu Germania a însemnat adaptarea la politica de populație a Reichului, statutul
minorității evreiești devenind unul extrem de nesigur. Deportările în Transnistria s-au
realizat cu precădere în 1941–1942, când au fost deportaţi evreii din Bucovina de Sud,
apoi cei din Basarabia și Bucovina de Nord, dar și colectivităţi din interiorul ţării pe di-
ferite motive. La fel ca și în cazul țiganilor, deportările au fost oprite în octombrie 1942.
Vezi și Jean Ancel, Transnistria, 1941–1942. The Rumanian Mass Murder Campaigns,
vol. I–III, Tel Aviv University, 2003; Raport final, Comisia internațională pentru studie-
rea Holocaustului în România, Iași, Polirom, 2005, p. 66 și urm., p. 247-258; Evreii din
România în anii 1940–1944, vol. II. Problema evreiască în stenogramele Consiliului de
Miniștri, București, Editura Hasefer, 1996, p. 187 și urm. În privința țiganilor, guvernul
de la București a decis organizarea deportării lor în Transnistria, în iunie 1942. Prima
etapă i-a vizat pe țiganii nomazi, ea, de altfel, fiind finalizată la 15 august, odată cu de-
portarea a 11 441 de persoane. Evacuarea țiganilor stabili s-a realizat între 12 și 20 sep-
tembrie 1942, fiind deportate 13 176 de persoane. În octombrie același an, Consiliul de
Miniștri a renunțat la organizarea unor noi deportări. Numărul țiganilor deportați în
Transnistria se estimează în jurul cifrei de 25 000 de persoane, aproape jumătate găsin-
du-și sfârșitul în satele de pe malul Bugului. Vezi pentru mai multe informații ed. Viorel
Achim, Documente privind deportarea țiganilor în Transnistria, vol. I-II, București, Edi-
tura Enciclopedică, 2004; Idem, Ț Țiganii din România în timpul celui de-al Doilea Război
Mondial, în „Revista istorică”, nr, 1-2/1997, p. 56 și urm. Vezi, de asemenea, și cartea de
interviuri și documente ed. Radu Ioanid, Iași, Tragedia romilor deportați în Transnistria,
1942-1945, Editura Polirom, 2009; Raport final…, p. 227-242.

34
lă nu reprezentau o noutate în contextul epocii, mare parte dintre
cancelariile europene fiind tot mai mult atrase de ideea constituirii
unor state omogene din punct de vedere etnic28.
Pentru Basarabia și Bucovina, Mănuilă propunea un schimb de
populaţie româno-ruso-ucrainean. Potrivit estimărilor sale, 991 265
de ruși și ucraineni urmau să fie înlocuiţi de cca 800 000 de români
aduși de dincolo de Nistru. Realitatea din teritoriu contrazicea însă
evaluările oficialilor de la București. Problema ucraineană avea să
fie una extrem de dificilă, în condiţiile în care zonele unde urma
să fie înlocuită populaţia ucraineană se aflau fie pe graniţă, fie în
prelungirea teritoriului etnic ucrainean. Potrivit studiilor realizate
de Anton Golopenţia, în timp ce regiunea centrală a Basarabiei era
majoritar românească, în nord și în sud se înregistra o majoritate
ucraineană. Echipele Institutului Central de Statistică coordonate
de Anton Golopenţia au fost trimise pentru recenzarea românilor
de la est de Nistru abia în august 1942. Decizia constituirii lor fu-
sese luată încă de la sfsfârșitul lui 1941, dar autorizaţia din partea
germană a venit abia în august 1942.
Un prim document intitulat Memoriu cu privire la problemele
practice pe care le ridică, în toamna 1942, româniinii de peste Bug era
trimis Ministerului Afacerilor Externe, de la Cantacuzinca, la 21
septembrie 1942. În prima lună fuseseră cercetate orașele Nikolaev,
Herson și Vosnezensk și satele adiacente, fiind indentificate 10.000
de familii românești. La acestea se adăugau și cele din regiunea
Pervomaisk-Novomirgorod-Kirovo, malul Niprului și bazinul Do-
neţului, Harkov, Crimeea și Podolia, eventual și regiunea Kubanu-
lui29. Drept constantă generală se semnala că cea mai mare parte
a acestor familii erau amestecate cu neromâni și vorbeau parţial
românește. În cazul unei preluări de către statul român se aprecia
că era nevoie de cel puţin 20-30 de ani pentru ca această populaţie
să poată cunoaște limba română. Din perspectivă economică pre-
luarea acestei populaţii ar fi reprezentat un avantaj pentru statul

28
Viorel Achim, Schimbul de populaţii în viziunea lui Sabin Mănuilă, în „Revista isto-
rică”, tom XIII, nr. 5-6/2002, p. 133-148.
29
AMAE, Fond Conferinţa Păcii, vol. 71, f. 149.

35
român, deoarece existau numeroși tehnicieni agricoli rezultaţi din
procesul de colectivizare (electricieni, mecanici, șoferi). Din pers-
pectivă politică nu reprezentau un pericol, fiind foarte puţini cei
care aderaseră la cauza comunistă: „Repatrierea nu ridică riscul
contaminării politice a României prin aducerea în ţară de agenţi
comuniști. [...] Rarii foști membri ai partidului comunist, rămași
după plecarea autorităţilor și a armatei sovietice, sunt firi oportu-
niste, care depun eforturi spre a-și face uitat trecutul. Încadrarea
tineretului, deși trecut prin școlile sovietice, nu va constitui o di-
ficultate într-o Românie preocupată de buna organizare a vieţii
obștești”30. Problemele identificate de Anton Golopenţia erau: con-
solidarea sentimentului românităţii în comunităţile etnice identifi-
cate ca atare, prin redeschiderea școlilor și permiterea continuării
studiilor pentru studenţi; implicarea Patriarhiei pentru trimiterea
de misionari în Transnistria; trimiterea de ziare și cărţi românești;
acordarea de asistenţă medicală și încurajarea dezvoltării activită-
ţilor economice individuale: „Premisa tuturor acestor măsuri ime-
diate este ca guvernul român să obţină de la guvernul german ca
meritele României în lupta contra Rusiei sovietice să fie onorate și
prin acordarea posibilităţii de a asigura tuturor românilor de peste
Bug, înscriși în cadastrul etnic ce se întocmește de echipele de iden-
tificare, protecţia etnică pe care Germania o acordă consângenilor
ei de peste hotare”31. Pentru organizarea procesului de repatriere,
Anton Golopenţia recomanda stabilirea unui plan care să asigure
succesul întregii operaţiuni: consultări cu guvernul german pen-
tru stabilirea caracterului repatrierii; fixarea regiunii unde urmau
să fie așezaţi coloniștii; elaborarea unui plan general de colonizare;
stabilirea unui termen de început al procesului și pregătirea cam-
paniilor propagandistice; elaborarea normelor de repatriere (numai
familiile mixte sau numai familiile pure).
În urma acestui raport, Gheorghe Alexianu, guvernatorul general
al Transnistriei, revenea la începutul anului 1943 cu o adresă prin
care solicita reglementarea situaţiei românilor de peste Bug prin:

30
Ibidem, f. 153.
31
Ibidem, f. 155.

36
încheierea unui acord diplomatic cu guvernul german astfel încât
să fie recunoscut statutul juridic al comunităţii românești de peste
Bug; înfiinţarea unui Comisariat al Românilor de peste Bug; con-
stituirea unei comunităţi etnice, pusă sub protecţia comisariatului;
instruirea cadrelor didactice în limba română; obţinerea acceptu-
lui guvernului german pentru schimbul de populaţie și permiterea
accesului românilor care voiau să se stabilească în Transnistria,
Basarabia și Bucovina; trimiterea unui număr limitat de învăţători
propagandiști la est de Bug32. La 26 ianuarie 1943, Radu Davidescu
prelua în rezumat propunerile guvernatorului Gheorghe Alexianu
și informa oficiul diplomatic de la Berlin că se declanșaseră demer-
suri oficiale pe lângă Legaţia Germaniei de la București pentru cla-
rificarea situaţiei românilor de la est de Bug. Erau identificate două
situaţii distincte: cea a românilor basarabeni deportaţi în Uniunea
Sovietică și care doreau să revină în Transnistria și organizarea ju-
ridică a românilor transnistreni.
Ancheta Institutului de Statistică a fost finalizată la începutul
anului următor, iar rezultatele indicau existenţa a 200 000 de români
între Nistru și Bug și a 150 000 dincolo de linia Bugului33. Conform
discuţiilor din cadrul Consiliului de Miniștri, din februarie 1943,
guvernul român era preocupat și de situaţia populaţiei românești
din Caucaz. Ion Antonescu propunea ca aceasta să fie mutată în
Transnistria, pentru a fi pusă la adăpost de atacurile sovietice34. De
repatriere urma să se ocupe o comisie specială, înfiinţată pe lângă
Subsecretariatul de Stat al Românizării. Însă planurile au fost amâ-
nate pentru sfsfârșitul războiului.
În rapoartele sale, Anton Golopenţia cerea ca repatrierea româ-
nilor să aibă caracterul unui schimb de populaţie. În schimbul ro-
mânilor urma să plece un număr echivalent de ucraineni și ruși (o
cifră de 100 000) aflaţi pe teritoriul judeţului Cetatea Albă. Planul

32
Ibidem, f. 142-143.
33
Vezi Informaţii și propuneri referitoare la românii
nii de la est de Bug
Bug, în AMAE, Fond
Conferinţa Păcii, vol. 71, f. 175-180.
34
Stenogramele ședinţelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea Ion Antonescu (februa-
rie-decembrie 1943), vol. IX, București, 2006, p. 43-44.

37
de transfer a fost discutat de reprezentanţii Marelui Stat-Major, ai
Institutului Central de Statistică, guvernatorii Basarabiei, Bucovi-
nei și Transnistriei și s-a concretizat într-un număr impresionant
de analize, sinteze, date statistice. Până în septembrie 1943, au fost
detaliate toate aspectele care ţineau de transferul populaţiei ruse și
ucrainene din Basarabia și Bucovina (aproape 930 000) și aducerea
românilor din teritoriile de răsărit (aproape 400 000)35.
Vasile Stoica considera, în august 1943, într-un document intitu-
lat Schimb de populaţiune în zona fruntariei noastre de est, că dislo-
carea completă a populaţiei ruse și ucrainene era greu de realizat,
propunând ca această operaţiune să se realizeze numai în zonele
locuite compact. Urma să fie transferat un număr de 650 000 de ruși
și ucraineni pentru aducerea a 400 000 de români36. În opinia sa,
România trebuia să profite de această ocazie unică, ce i-ar fi permis
conturarea unei frontiere etnice.
Concluziile acestor dezbateri și analize s-au regăsit într-o sinteză
realizată de Titu Rădulescu Pogoneanu, cu titlul Consolidarea fron-
tierelor de rrăsărit și de nord-est ale spaţiului etnic românesc
nesc (8 iulie
1943). Documentul a fost folosit ulterior de Comisia specială pentru
schimbul de populaţii cu titlul Schimbul de populaţie româno-ruso-
ucrainean și asigurarea frontierelor României, reunită în septembrie
1943. Titu Rădulescu Pogoneanu pornea de la constatarea că „fron-
tierele politice ale României nu s-au confundat mai niciodată cu cele
etnice”, fiind necesară omogenizarea acestui spaţiu printr-un schimb
de populaţie româno-ruso-ucrainean. Zonele avute în vedere pentru

35
A se vedea și Fond Vasile Stoica, documentul intitulat Consolidarea frontierelor de
răsărit și de nord ale spaţiului etnic românesc
nesc în ANIC, dosar I 241/1943, f. 1-7. În
deschiderea documentului se preciza: „O masă de minoritari de peste un milion, la
o frontieră totdeauna ameninţată, iată o problemă ce nu mai poate rămâne nerezol-
vată. Stă în puterea guvernului român s-o rezolve acum, dar numai acum, înainte
de încheierea păcii”. În comparaţie cu rezultatele recensământului din 1930, datele
din 1941 se modificaseră ca urmare a plecării minorităţilor germană și evreiască,
dar și a așezării de către administraţia sovietică de coloniști polonezi, ruși, ruteni.
Populaţia românească se diminuase în raport cu afluenţa slavă.
36
Viorel Achim, Proiectul guvernului de la București vizând schimbul de populaţie ro-
mâno-ruso-ucrainean (1943), în „Revista istorică”, tom XI, nr. 5-6/2000, p. 396-421;
vezi și Schimb de populaţiune în zona fruntariei noastre de est, 26 august 1943, în
ANIC, Fond Vasile Stoica, dosar I 12, f. 112-121.

38
omogenizarea etnică erau: Bucovina (și jud. Hotin), zona de sud a
Basarabiei (inclusiv Tighina), Delta și jud. Tulcea, restul Basarabiei.
Românii urmau să fie preluaţi de la est de Bug, fiind incluși în pro-
cesul de comunizare și românii din URSS care căzuseră prizonieri
sau fuseseră transferaţi în Germania pentru muncă. Se preconiza ca
schimbul să fie total și obligatoriu, urmând să plece din Basarabia,
Bucovina și jud. Tulcea toţi rușii, lipovenii și ucrainenii. Erau stabilite
și categoriile care urmau să fie colonizate: în primul lot intrau româ-
nii refugiaţi din zonele de ocupaţie sovietică, în al doilea lot, românii
din Transnistria, în al treilea lot românii dintre Bug și Nipru (pentru
care urma să se negocieze cu autorităţile germane) și în ultimul lot,
cei din Bucovina. Oficialii de la București porneau de la convingerea
că „cea mai adormită conștiinţă românească la unul care vorbește
românește din leagăn e de preferat celui mai leal cetăţean român care
vorbește și simte rutenește la frontiera Ucrainei”.
În oricare dintre cele două variante obiectivul urmărit era omoge-
nizarea etnică și transformarea Nistrului într-o graniţă etnică. Exista
convingerea că la conferinţa păcii principiul etnic va fi cel care va
determina reașezarea graniţelor în Europa Central-Orientală. Din
această perspectivă, situaţia teritoriilor din est devenea problematică.
Colonizările cu militari, deși păreau o soluţie la îndemână, nu pu-
teau suplini golul lăsat de plecarea populaţiilor minoritare (germani,
evrei, ruși, ruteni). Schimbul nu s-a mai realizat din cauza ofensivei
Armatei Roșii pe frontul ucrainean, ceea ce a determinat autorităţile
de la București să abandoneze planurile de colonizare37.
Sf rșitul lui 1943 aducea cu sine și organizarea primelor măsuri
Sfâ
de evacuare a Transnistriei. Ion Antonescu îl acuza pe guvernatorul
Gh. Alexianu de „romantism” în pregătirea acestei vaste operaţiuni.
Statul român se vedea nevoit să abandoneze toate planurile de admi-
nistrare a Transnistriei, precum și populaţia din regiune. Potrivit

37
Proiectul Lucrările
rile preg
pregătitoare pentru colonizarea în Basarabia a luptătorilor de
pe front a fost discutat în ședinţa Consilului de Miniștri din 17 martie 1943. Ion
Antonescu considera că era încă prematur să se deschidă procesul de colonizare și
solicita ca toate problemele pe care le presupunea întregul proces să fie centralizate
în cadrul unui comisariat al colonizărilor. Loturile coloniștilor variau între 50 și
100 ha. Stenogramele ședinţelor Consiliului de Miniștri..., vol. IX, p. 151.

39
rapoartelor întocmite de Sabin Mănuilă și Anton Golopenţia, nu
mai puţin de 12 000 de români de dincolo de Bug își exprimau do-
rinţa de a intra în România odată cu retragerea trupelor germane
din regiune. Răspunsul lui Ion Antonescu a fost categoric: „Nu vom
putea primi refugiaţi decât numai în Basarabia, în regiunile unde
avem goluri de populaţie, adică în sudul și în centrul provinciei.
Vom așeza pe refugiaţi în satele minoritare basarabene, nu la întâm-
plare, ci punând în câte un sat jumătate români, jumătate ucraineni
sau alţi minoritari. Dar dincoace de Prut nu putem veni cu această
populaţie refugiată. Basarabia este ultima regiune de refugiu”38.
La începutul anului 1944, devenise evident că Germania urma
să piardă războiul. România nu își putea permite încheierea unei
păci de compromis, cu atât mai mult cu cât problemele teritoriale
rămăseseră în suspensie. Germania și Italia nu puteau susţine cauza
românească. Vasile Stoica considera că soarta graniţelor românești
era strâns legată de raporturile dintre Marea Britanie, SUA și Uniu-
nea Sovietică. Se putea spera într-o anumită flexibilitate a Uniu-
nii Sovietice în problema Transilvaniei, dar rămânea în suspensie
problema Basarabiei și a Bucovinei de Nord. La est situaţia părea
f ră soluţie. Vasile Stoica considera că soarta acestor teritorii atârna
fă
de „simţul de drept și dreptate al naţiunilor anglo-saxone, înainte
de toate al Statelor Unite”. El identificase încă din august 1943 trei
posibile reacţii ale marilor puteri faţă de problema Basarabiei și a
Bucovinei de Nord: 1. Uniunea Sovietică urma să preia teritoriul
de la răsărit până la linia impusă în 1940; 2. Statele Unite puteau
susţine drepturile românești asupra celor două provincii, dar ffără
regiunile transnistrene („a căror problemă noi n-am știut-o trans-
forma în faţa opiniei publice americane într-o problemă de interes
internaţional”); 3. Marea Britanie păstra o atitudine rezervată dic-
tată de raţiuni militare, dar și de înţelegerile survenite cu Uniunea
Sovietică. Dar în cazul unei înfrângeri pe frontul de răsărit, Româ-
nia urma să piardă în totalitate cele două provincii39.

38
Ibidem, p. 544.
39
ANIC, Fond Vasile Stoica, dosar I 12, f. 65-66.

40
 Ceea ce nu știa Vasile Stoica era că graniţa de est a României
f cuse deja obiectul tratativelor dintre Marea Britanie și URSS,
fă
odată cu semnarea, la 26 mai 1942, a tratatului de alianţă dintre
cele două părţi. Printr-o clauză secretă se recunoșteau „drepturile
URSS” asupra teritoriilor ocupate în 1939–1940. Lui Iuliu Maniu i
se transmitea că din perspectiva negocierilor cu sovieticii problema
Basarabiei și a Bucovinei de Nord comporta „imense greutăţi”. O
lună mai târziu, SUA accepta în cadrul unor negocieri similare cu
sovieticii cedări în privinţa graniţelor orientale ale României, cu ex-
cepţia Bucovinei. Decizia fusese luată după ce Subcomitetul pentru
probleme teritoriale realizase nu mai puţin de 10 studii privind pro-
blema Basarabiei și a Bucovinei de Nord, ajungând la concluzia că
aceste teritorii întăreau poziţia geostrategică a Uniunii Sovietice40.
Modificările strategice masive și pătrunderea trupelor sovietice
pe teritoriul românesc obligau guvernul de la București la definirea
precisă a scopurilor prezenţei românești dincolo de linia Nistru-
lui. În acest sens, prim-secretarul Legaţiei României de la Lisabona,
Brutus Coste, transmitea la București, la 10 februarie 1944, că în
spaţiul anglo-saxon se acreditase ideea că statul român avusese de
fapt intenţia de a anexa Transnistria41. Brutus Coste se arăta surprins,
deoarece el comunicase în cadrul unei întâlniri cu Cordel Hull, din
septembrie 1941, care era poziţia statului român faţă de problema
Basarabiei și Bucovinei de Nord. În cadrul acelei întâlniri el remi-
sese notele verbale prin care se stabilea natura limitată de acţiune a
armatelor române, precum și poziţia guvernului român în problema
Transnistriei: „Depășind unele instrucţiuni primite, am declarat că
Guvernul român nu a prezentat șii nu are de ffăcut revendicări teri-
toriale dincolo de linia Nistrului, frontiera legiuită dintre România
și URSS. Am omis deci orice referire la vreo rezervare de drepturi și
am adăugat la asigurarea că nu am prezentat revendicări și pe aceea
că nu avem de ffăcut revendicări””42. Pentru a înlătura suspiciunile

40
Vezi Ion Constantin, România, Marile Puteri și problema Basarabiei, București,
Editura Enciclopedică, 1995, p. 181 și urm.
41
„Comunicările și declaraţiile făcute de Legaţia din Washington din chestiunea Transnis-
triei (iunie-septembrie 1941)”, în AMAE, Fond Conferinţa Păcii, vol. 319, ff. 72-76.
42
Ibidem, f. 73.

41
americane, Brutus Coste indica faptul că ziarele românești din SUA
publicaseră în toamna lui 1941 informaţii explicite privind politica
guvernului de la București faţă de teritoriile din est.
De cealaltă parte, la București, se discutau, în ianuarie 1944, pro-
blemele create de retragerea administraţiei românești din Transnis-
tria, nordul Basarabiei și Bucovinei. Mihai Antonescu solicita reali-
zarea unui raport al situaţiei economice a provinciei, considerând că
statul român era obligat să justifice în faţa forurilor internaţionale
motivaţiile prezenţei dincolo de Nistru: „Transnistria va fi o proble-
mă la Conferinţa de Pace, orișicare ar fi rezultatul războiului. Rusia
este o mare putere și [...] la Conferinţa de Pace va aduce în discuţie
[...] problema lichidării drepturilor și intereselor legate de regimul
războiului””43. Trecerea trupelor sovietice dincolo de linia Bugului
însemna părăsirea definitivă a acestui teritoriu și trecerea lui în sfe-
ra responsabilităţii germane44. În privinţa problemelor populaţiei,
Ion Antonescu se pronunţa pentru limitarea numărului celor care
doreau să plece din Transnistria către Vechiul Regat: „N-aducem
elemente de peste Bug, din Transnistria. [...] Operaţia ia trebuie ffăcută
invers. Trebuie să îndrumăm elementele românești către periferie,
către graniţele noastre milenare””45. Guvernul de la București risca
să se confrunte cu o problemă reală a refugiaţilor nu numai din
provinciile istorice, Basarabia și Bucovina, dar și din Transnistria.
Informaţiile venite din teritoriile de est arătau că o mare parte a po-
pulaţiei locale, mai ales români și ucraineni, intenţiona să se retragă
către România46.
Frontiera legitimă proiectată atât din perspectivă politică, cât și
etnică s-a dovedit a fi un obiectiv greu de îndeplinit în condiţiile
create la sf
sfârșitul războiului. Toate dosarele referitoare la politicile
de populație și reconfigurarea granițelor naționale au fost realizate

43
Stenogramele Consiliului de Miniștri..., vol. X (ianuarie-aprilie 1944), p. 59.
44
Ibidem, p. 61.
45
Ibidem, p. 96. Ulterior, guvernul de la București a permis intrarea în România a celor
care fuseseră angajaţi în aparatul administrativ sau care manifestaseră o atitudine
pozitivă faţă de autorităţile române. Vezi și Stenogramele Consiliului de Miniștri...,
vol. XI (mai-august 1944), București, 2008, p. 210.
46
Stenogramele Consiliului de Miniștri..., vol. X (ianuarie-aprilie 1944), p. 66-67.

42
în cadrul Biroului Păcii, structură specială a Ministerului Propa-
gandei Naționale, destinația lor principală fiind conferința de pace.
Dacă în prima parte a războiului convingerea generală a fost aceea
că Germania va ieși victorioasă din înfruntarea cu Uniunea So-
vietică, după dezastrul de la Stalingrad, semnele incertitudinii au
obligat la o reevaluare a locului pe care România urma să-l aibă în
ordinea postbelică. Ofensiva sovietică din primăvaraăăvara lui 1944 a golit
de semnificație toate proiectele referitoare la politicile de populație
sau modificări de frontieră. Diplomația românească a fost nevoită
să accepte tacit pierderea teritoriilor la est și să-și concentreze efor-
turile pentru recuperarea graniței de vest.
De altfel, organizarea teritorială a Europei Central-Răsăritene a
fost condiționată de planurile sovietice și de incapacitatea aliaților
anglo-americani de a-și armoniza interesele. Dificultățile politice
care decurgeau din prezența sovietică în acest spațiu, precum și re-
prezentativitatea discutabilă a regimurilor politice care au rezultat
după 1944, au reconfigurat harta teritorială în funcție de interesele
sovietice.

43
 Dia na DUM I T RU

Vecini în vremuri de restriște:

atitudini față de evrei în Basarabia și Transnistria
în 1941-1944*

Istoria Holocaustului din România a cunoscut o lungă peri-

oadă de tăcere și desconsiderare. Situația s-a schimbat radical în
ultimele două decenii, când numeroase publicații și evenimente
științifice au ajuns, în
n sf
sfârșit, în atenția publicului larg. Jean An-
cel1, Dennis Deletant2, Radu Ioanid3, Vladimir Solonari4, Michael
Shafir5 și alții au realizat importante studii asupra subiectului în
cauză. În centrul atenției acestor lucrări s-a plasat politica represivă

*
Acest studiu a fost posibil grație sprijinului acordat autoarei de către Institutul
Internațional de Studiere a Holocaustului, Yad Vashem; Centrul de Studii Avansate
ale Holocaustului de la Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington D.C.,
The Baron Friedrich Carl von Oppenheim Chair pentru studierea rasismului, anti-
semitismului și Holocaustului, fondată de von Oppenheim Family din Köln; pre-
cum și Gerda Henkel Stiftung, Programul Special de Susținere a Noilor Generații
de Istorici din Rusia, Ucraina, R. Moldova și Belarus. Aduc mulțumiri lui Zvi Gitel-
man, Radu Ioanid, Mark Sandle pentru ajutorul acordat și pentru sugestiile lor.
1
Jean Ancel, Contribuţii la istoria României: problema evreiască. 1933-1944, vol. 1, 2
București, Hasefer, 2001; idem, Transnistria, 1941-1942. The Romanian Mass Mur-
der Campaigns, 3 volume, Tel Aviv, The Goldstein Goren Diaspora Research Center,
2003; Idem., Antonescu and the Jews, Yad Vashem Studies, vol. XXIII, 1993.
2
Dennis Deletant, Ovidiu Trașcă, Holocaustul din România în documente ale celui
de-al III-lea Reich. 1940-1944, Cluj-Napoca, Dacia, 2006; Dennis Deletant, Hitler’s
Forgotten Ally. Ion Antonescu and His Regime, Romania 1940-1944, London, Palgrave
Macmillan, 2006; Dennis Deletant, „Ghetto Experience in Golta, Transnistria, 1942-
1944”, Holocaust and Genocide Studies, 2004, 18(1), p. 1-24; Dennis Deletant, „Trans-
nistria, soluție românească la „problema evreiască”, în Despre holocaust și comunism.
Anuarul Institutului Român de Istorie Recentă, 2003, 1, p. 79-101.
3
Radu Ioanid, The Holocaust in Romania: The Destruction of Jews and Gypsies under
the Antonescu Regime, 1940-1944, Chicago, Ivan R. Dee, 2000.
4
Vladimir Solonari, Purifying the Nation: Population Exchange and Ethnic Cleansing
in Nazi-Allied Romania, Washington D.C., Woodrow Wilson Center Press, 2009;
Vladimir Solonari, „From Silence to Justification? Moldovan Historians on the Holo-
caust of Bessarabian and Transnistrian Jews”, Nationalities Papers 30, no. 3 (2002), p.
435-457; Vladimir Solonari, „ ‘Model Province’: Explaining the Holocaust of Bessa-
rabian and Bucovinian Jewry”, Nationalities Papers 34, no. 4 (2006), pp. 471-500.
5
Michael Shafir, ÎÎntre negare și trivializare prin comparaţie: negarea Holocaustului în
ţările postcomuniste din Europa Centrală și de Est, Iași, Polirom, 2002.

44
a guvernului român faţă de evrei, în special rolul personal al lui Ion
Antonescu, în calitate de conducător al admnistrației românești în
perioada celui de-al Doilea Război Mondial. De asemenea, au fost
analizate pe larg evoluția acestei politici, istoria masacrelor din Ro-
mânia, Basarabia și Transnistria, deportările evreilor din Bucovina
și Basarabia, precum și soarta deportaților și cea a evreilor localnici
din Ucraina în locurile de internare din Transnistria.
Cu toate acestea, rolul și locul populației civile ne-evreiești în tim-
pul evenimentelor cerecetate rămâne a fi un element puțin studiat
în istoriografia (altfel relativ complexă) a problemei Holocaustului
din România. Cu excepția unor încercări întreprinse de Dalia Ofe-
r6, Ronit Fisher7, Vladimir Solonari8 și autoarea studiului dat9 de a
examina câteva aspecte ale acestui subiect, există puține lucrări sis-
tematice care ar fi cercetat atitudinea, comportamentul populației
locale față de evrei în teritoriile ce au fost supuse Holocaustului.
Prezentul studiu este o tentativă de a contribui la cercetarea temei
date și de a analiza relația dintre evrei și ne-evrei în Basarabia și
Transnistria în perioada Holocaustului.
Mărturiile supraviețuitorilor reprezintă surse de o importanță
majoră pentru cercetarea noastră, deoarece supraviețuitorii au recep-
tat direct aceste atitudini ale populației locale ne-evreiești și au avut
experiența nemijlocită a impactului acesteia. Atunci când le avem la
dispoziție, mărturiile supraviețuitorilor sunt mai valoroase decât ma-
terialele de arhivă, documentele oficiale sau mărturiile ne-evreilor,

6
Dalia Ofer, „Life in the Ghettos of Transnistria”, Yad Vashem Studies, 1996 (25), p.
229-274.
7
Ronit Fisher, Ethnic, Racial Purity and Gender: The Fate of Apostates and Spouses of
Mixed Marriages in Transnistria, prezentare la workshopul internațional „Transnis-
tria, Vanished Landscapes of History and Memory”, Jerusalem, 20-21 mai 2007.
8
Vladimir Solonari, „Patterns of Violence: The Local Population and the Mass Mur-
der of Jews in Bessarabia and Northern Bucovina, July-August 1941”, Kritika: Ex-
ploration in Russian and Eurasian History 8, 4 (Fall 2007), p. 749-787
9
Diana Dumitru, Carter Johnson, „Constructing Interethnic Conflict and Coope-
ration: Why Some People Harmed and Others Helped Jews during the Romanian
Holocaust”, World Politics, Vol. 63, no. 1 (January 2011), p.1-42; „Attitudes towards
Jews in Odessa, From Soviet Rule through Romanian Occupation, 1921-1944”, Ca-
hiers du monde russe, Vol. 52, nr. 1 (2011), p. 133-162.

45
cuprinzând relatări mult mai complexe și oneste. Cu toate acestea,
celelalte două grupuri de documente rămân a fi de o valoare incon-
testabilă, ajutându-ne să obținem o perspectivă complexă și să con-
fruntăm informația.
Astăzi, numărul supraviețuitorilor evrei care pot fi intervievați
este extrem de limitat; majoritatea fie deja au decedat, fie erau
prea tineri în timpul războiului pentru a putea oferi mărturii re-
levante. Arhivele Yad Vashem-lui din Ierusalim conțin un număr
impresionant de interviuri scrise, audio sau video, realizate cu
supraviețuitorii Holocaustului din România în perioada postbelică.
În scopul cercetării noastre, au fost studiate peste 200 de mărturii
ale supraviețuitorilor din Transnistria și Basarabia, aflate în Arhi-
vele Yad Vashem-ului, în colecțiile O.3: Collections of Testimonies
și O.33: Collection of Testimonies, Memoirs and Diaries. Pe lângă
aceste materiale, peste șaptezeci de mărturii ale supraviețuitorilor
au fost obținute direct, prin telefon, interviuri personale sau în scris,
de către autoarea articolului de față. Interviurile date au fost posibile
datorită colaborării cu departamentul Survivors’ Registry al Muzeu-
lui Memorial al Holocaustului din Washington D.C. (USHMM)10.
Informații importante au fost preluate din diverse memorii, din
cărțile Yizkor și altele.

***
În iunie 1941 România s-a alăturat Germaniei și forțelor Axei
în atacul împotriva Uniunii Sovietice. Pe parcursul câtorva zile
populația civilă a Basarabiei a fost martoră la intrarea trupelor alia-
te și restabilirea controlului administrației românești asupra pro-
vinciei pierdute cu un an mai devreme. Intrarea trupelor germane
și române în Basarabia nu a reprezentat un pericol direct pentru
populația civilă locală, deoarece aceasta nu era privită ca obiect al
ocupației, ci, din contră, era percepută ca o comunitate de „frați

10
Studiul dat a fost realizat în timpul unui stagiu oferit de Centrul pentru Studierea
Avansată a Holocaustului al USHMM, Washington D.C. O mare parte a interviuri-
lor au fost realizate la telefon.

46
români”, eliberați de sub jugul bolșevic. Cu toate acestea, o parte a
populației basarabene11 –evreii– era predestinată distrugerii12. Din
primele zile au început asasinatele și execuţiile, comise atât de mi-
litarii români, cât și de germani. Evreii basarabeni care au reușit să
supraviețuiască acestor prime valuri de atrocități au fost deținuți
în continuare timp de săptămâni, iar apoi luni, în lagăre și gheto-
uri locale, iar mai târziu au fost deportați pe jos spre Transnistria,
unde au fost încarcerati în alte lagăre până la sf sfârșitul războiului.
Transnistria era locul spre care aproximativ 154 000–170 000 de
evrei din Basarabia, Bucovina și Vechiul Regat au fost forțați să par-
curgă sute de kilometri, inclusiv în toamna târzie sau iarna anului
194113. Acestora li se permitea să ia cu sine doar o mică parte din lu-
crurile personale, iar odată ajunși în Transnistria, erau întemnițați
în condiții dezastruoase (ferme de animale, păduri, câmp deschis),
f ră mâncare, asistență medicală sau orice alte condiții elementare
fă
pentru a putea supraviețui14. Soarta evreilor originari din Transnis-
tria a urmat un scenariu asemănător.
Execuțiile, arestările, încarcerările în locuri improvizate, deportări-
le, jaful și maltratarea evreilor de către
ăătre autorități aveau loc sub privirile
vecinilor ne-evrei. Nimeni nu putea invoca necunoașterea suferinței
provocate evreilor de către
ăătre autorități. Astfel, în timpul interviurilor cu
ne-evreii, care au trăit în perioada Holocaustului, nimeni nu a încercat
să se justifice prin necunoașterea evenimentelor în cauză. Ba din con-
tră, atunci când mărturiseau depre împușcarea sau deportarea evreilor
la care fuseseră de fafață chiar ei, fiind întrebaț
ntreba i de unde cunoșteau că
ntrebaț
acele persoane erau evrei, răspunsul imediat al subiecţilor era: „Păi toți
știau! Nimeni în afară de evrei nu era persecutat în acea vreme”.

11
Autoarea acestui articol nu folosește termenul de basarabean/ni în sens etnic. Acest
termen era interșanjabil cu termenul „român/i” și „moldovean/ni” când se referea la
populația vorbitoare de română, originară din Basarabia. În 1930, grupul etnic ro-
mân/moldovean alcătuia 56,2 de procente din întreaga populație a Basarabiei.
12
Înainte de război evreii alcătuiau 7,2 procente din populația Basarabiei, sau 204 858
de persoane (date ale recensământului din 1930 în România).
13
Comisia Internațională a Holocaustului din România, Final Report, ed. Tuvia Fri-
ling, Radu Ioanid, Mihai E. Ionescu, Iași, Polirom, 2005, p. 176.
14
Pentru o descriere detaliată a vieții evreiești în Transnistria în anii 1941-1944, vezi
Jean Ancel, Transnistria, vol. I, Tel Aviv, Tel Aviv University Press, 2003.

47
 Impulsurile antisemite ale administra
administrației românești nu erau o
noutate pentru popula
populația basarabeană, care cunoscuse ideologia dată
și înainte de 1940, cândnd antagonismul fa faţă de evrei fusese exacerbat
și avea tendinţa să domine un segment important al vieții politice și
intelecuale a României.
niei. La sf
sfârșitul anilor ’30 atmosfera în societate
devenise intoxicată de publica
publicații antisemite virulente și manifesta-
ţii studențești, precum și de partide politice radicale, în primul rând
L.A.N.C. și Garda de Fier, care propagau antisemitismul nu doar ca
program, ci îl transformaseră într-un crez filosofic și estetic15. În de-
cembrie 1937, noul guvern Goga-Cuza a adoptat o legisla legislaţie ffăţiș anti-
semită. Odată cu declanșarea războiului României împotriva URSS, va
fi lansată politica de „curățare a terenului” de evrei în Basarabia, Bu-
covina și Transnistria, politică ce va depăși cele mai îndrăznețe visuri
ale antisemiților
ilor incorigibili. Un grup de locuitori civili au sprijinit ffără
nicio ezitare „politica evreiască” promovată de stat și au înfăptuit acte
de omor, tortură, viol sau jaf împotriva evreilor localnici16.
Supraviețuitorii ne-au oferit informații detaliate privind violența
comisă de civili în Basarabia. Michael Zilbering a fost martor la două
pogromuri: unul organizat în Telenești și altul în satul Dumbrăveni. ă
ăveni.
Zilbering a rămas obsedat ani de zile de imaginile scenelor violente,
la care a fost de față, negăsind până în prezent răspuns la întrebarea:
cum a fost posibil ca moldovenii, care au trăit în pace timp de secole
cu vecinii lor, să recurgă la astfel de acte. Totuși, aceiași moldoveni „au
luat topoare, furci, bare de metal și au mers să omoare și să jefuiască
evrei”17. Un subiect originar din satul Zgurița relatează o istorie si-
milară despre consătenii săi, care s-au angajat activ în pogromul de
la 9 iulie 1941. Amintirile ce îi provoacă o durere deosebită se referă
la cazul când doi localnici moldoveni i-au violat fosta prietenă, o
adolescentă evreică, chiar în fața lui și a familiei sale18.

15
Mai mult despre antisemitismul românesc în acea perioadă vezi în Leon Volovici, Natio-
nalist Ideology and Antisemitism. The Case of Romanian intellectuals in the 1930s, Ox-
ford, Pergamon Press, 1991.
16
Pentru o analiză minuțioasă a violenței comise de localnicii basarabeni și bucovineni
contra evreilor în vara anului 1941 vezi articolul menționat anterior al lui Vladimir Solo-
nari, „Patterns of Violence…” din Kritika.
17
Memoriile scrise ale supraviețuitorului Michael Zilbering au fost trimise prin poștă per-
sonal autoarei acestui studiu, p. 19.
18
Interviu 69: Joshua Gershman, decembrie 2005, Washington, D.C.

48
 Evghenia Sherman din Lipcani își amintește:
„Când a izbucnit războiul, moldovenii imediat au ars casa noastră.
Ei erau acei care i-au ajutat pe nemți, ei au ars case și oameni... Mol-
dovenii erau mai răi ca SS...”19

O cruzime similară a fost manifestată de către unii țărani din satul

Onișcani, județul Orhei, care aduseseră patru evrei la jandarmerie și
ceruseră ca aceștia să fie împușcați20.
Deseori evreii se confruntau cu o atitudine agresivă a populației
locale în timpul deportării spre Transnistria. Avem atestate cazuri
când deportații care treceau prin satele basarabene erau bătuți de lo-
calnici. Avram Mucinik își amintește detalii:
„Treceai prin sat. De ambele părți stăteau români [moldoveni], lo-
calnici, cu bețe lungi și loveau pe oricine ajungeau. Și tatăl meu a fost
bătut crunt”21.
Același fenomen este confirmat de către Esther Messin: „În dru-
mul spre pădurea Cosăuți din satele vecine au început să iasă bărbați
care spuneau: «Aha, aceștia-s evrei!» Și începeau a jefui! Noi nu
aveam nimic și ei ne loveau cu bățul, cum puteau, căci noi nu aveam
nicio protecție… noi eram cu jandarmii români. Mama mea a fost și
ea lovită puternic”22 .
Deosebit de șocant e cazul atestat în apropiere de Soroca, lângă sa-
tul Bârnova: țăranii așteptau convoiul cu deportați și îi „cumpărau”
de la jandarmi pe cei mai bine îmbrăcați evrei; apoi îi omorau și îi
jefuiau de haine și încălțăminte23.
În perioada războiului, un anumit grup social din Basarabia
– premilitarii – au avut mai multe contacte directe cu evreii decât
restul populaţiei. Acești tineri încă nu erau înrolați în armată, dar
erau recrutaţi pentru o etapă pregătitoare serviciului militar și, ast-
fel, li se încredințau diferite misiuni practice de importanță strategi-

19
Yad Vashem Archives (YVA), VT/1757; interviu video cu Evghenia Sherman.
20
Jean Ancel, ed., Documents Concerning the Fate of Romanian Jewry During the Ho-
locaust, Vol. VI, New York, Beate Klarsfeld Foundation, 1986, p. 112.
21
YVA, VT/2211, interviu video cu Avram Mucinik.
22
YVA, VT/1926, interviu video cu Messin Esther.
23
Jean Ancel, Documents Concerning the Fate of Romanian Jewry During the Holo-
caust, Vol. VIII, p. 579.

49
că minoră. De exemplu, premilitarii erau folosiți ocazional pentru a
păzi, împreună cu jandarmii români, lagărele de tranzit și ghetourile
temporare, pentru a săpa gropi și a îngropa cadavrele victimelor. În
majoritatea cazurilor, acești tineri țărani localnici executau însărci-
nările ce li se încredinţau cu o conștiinciozitate și o promptitudine
uluitoare, iar în anumite situații, dând dovadă de o brutalitate extre-
mă. Această ultimă afirmație este sprijinită, din nou, de mărturiile
supraviețuitorilor evrei.
Părinții Polei Herman, o evreică din Bucovina, au fost omorâţi
de către premilitari în timpul marșului lor prin Basarabia. Fiind-
că bunicul Polei avea barbă lungă, acesta fusese atacat de către
premilitari. Bunica Polei încercase să-l protejeze, acoperindu-l cu
propriul corp, însă ambii au fost aruncați în fața căruțelor și s-a
trecut cu caii peste ei. Bătrânii au decedat sub ochii nepoatei, chiar
în mijlocul drumului24. O parte dintre premilitari participau ne-
stingherit la jefuirea deportaților și își însușeau lucrurile aflate în
posesia acestora, demonstrînd o lăcomie rapace. Smulgerea inelelor
de căsătorie sau a cerceilor din urechile copiilor era deseori însoțită
de violență fizică. Pola își amintește cum un premilitar încercase
să ia cu forţa căldarea în care mama sa păstra hrana pentru copiii
familiei. Deoarece mama sa încercase mai întâi să scoată mâncarea
și apoi să-i înmâneze vasul, ea fusese biciuită nemilos, până când
brațele ei deveniseră roșii și umflate25.
În timpul pazei lagărelor și ghetourilor, unii premilitari încercau
să-și îmbogățească experiența sexuală pe seama tinerelor evreice
întemnițate, sau pur și simplu maltratau deținuții. Aflăm din re-
latări despre violuri comise de premilitari în lagărul de tranzit din
Limbenii Noi, unde mii de oameni fuseseră adunaţi, în condiţii in-
umane, pentru câteva săptămâni în vara anului 1941, înainte de a
fi mânați mai departe spre Transnistria. În rare cazuri premilitarii,
mișcați de suferințele deținuților, încercau să le atenueze chinurile
sau aduceau mâncare de acasă pentru a-i hrăni.
Poziția oficială a premilitarilor le oferea o flexibilitate relativă
pentru a accepta sau a evita îndeplinirea unei anumite sarcini refe-

24
YVA, VT/2100, interviu video cu Ida Mandelbrat.
25
YVA, VT/2100, interviu video cu Pola Herman.

50
ritoare la evrei. Desigur, elementul fricii față de autorități a jucat un
rol aparte în docilitatea copleșitoare a premilitarilor din Basarabia.
În același timp, aceștia nu erau supuși legii militare, iar statutul lor
le oferea o relativă libertate. Câteva mărturii ne prezintă cazuri de
evitare de către premilitari a somațiilor autorităților de a asista la să-
parea gropilor și acoperirea cadavrelor victimelor evreiești. Cu toate
acestea, împotriva lor nu a fost aplicată nicio predeapsă 26.
La peste șaizeci de ani de la aceste evenimente, unii dintre foștii pre-
militari nu se simt bine atunci când își amintesc de vecinii lor evrei.
În timpul interviurilor, aceștia încearcă, în mod evident, să-și justifice
activitatea din perioada războiului, chiar în n situa
situația în care nimeni nu
lansează vreo acuzație la adresa lor. Prin justificările exprimate, ei su-
gerează că nu aveau nicio altă soluţie și fuseseră nevoiți să acționeze
într-un anumit mod, deoarece „acestea erau timpuri de război”27.
Un factor important care merită să fie luat în n considera
considerație atunci
când analizăm m comportamentul ffăptașilor din Basarabia se referă la
faptul că autoritățile române orchestrau în mod deliberat acțiuni ale
popula iei civile împotriva evreilor. Un ordin secret emis de serviciul
populaț
român de contrainformații cerea instigarea actelor de violență „spon-
tană” împotriva evreilor, înainte ca armata sau jandarmeria să fi in-
tervenit. În aceeași ordine de idei, fusese elaborat un plan minuțios în
scopul „eliminării elementului iudaic de pe teritoriul basarabean, aflat
încă sub stăpânirea sovietică, prin organizarea de echipe, cari vor de-
vansa trupele române”28. Au fost emise instrucțiuni concrete: trei sub-
diviziuni
ni ale serviciului de contrainforma
contrainformații (Centrul B, Subcentrul 4
Huși și Subcentrul 6 Fălciu) primiseră misiunea de a coordona acţiuni-
le din anumite teritorii; „echipe” formate din localnici urmau a fi crea-
te în locuri stabilite; au fost trasate și cartografiate itinerare concrete.
Aceste „echipe” urmau a fi recrutate în satele Nemțeni, Răzeni, Tochi-
le, Leova și Cania, toate amplasate la hotarul de pe Prut. Documen-
tul sugera recrutarea membrilor acestor echipe dintre basarabenii cu
„sentimente verificate” din perimetrul teritoriilor controlate de armata

26
USHMM, R G-50.572, interviu cu Zara Chirilă (2007).
27
USHMM, RG-50.572, interviu cu Vasile Luchian (2006).
28
USHMM, Romanian Ministry of National Defense, Archive of the General Staff
Concerning the Holocaust in Romania, RG-25.003M, file 781, p. 143-146.

51
română. Cunoașterea de către
ăătre acești basarabeni a societății locale și po-
sesia documentelor de identificare sovietice erau considerate avantaje
pentru îndeplinirea cu succes a misiunii planificate.
Mai mult decât atât, planul cerea să fie selectați doar cei ce nu
puteau fi mobilizați [în armata sovietică]. Potenţialii recruţi nu tre-
buiau să figureze anterior ca elemente ostile regimului comunist, și
nici să aibă antecedente care ar fi servit drept motive de suspiciune
asupra trecutului lor. În același timp, familiile acestora urmau să ră-
mână pe teritoriul controlat de autoritățile române, ca „o garanție în
plus” că aceștia vor îndeplini misiunea. „Echipa” formată din doi-
patru rezidenți ai satelor menționate avea misiunea să răspândească
– „prin rude, cunoscuți și elementele anticomuniste – ideea apără r rii
ră
colective contră pericolului iudaic” [subliniat în original].
În scopul de a atrage participanţi pentru această misiune, do-
cumentul sugera să se facă apel la „sentimentele românești” ale
populației ostile regimului sovietic sau să fie convinși cei care au
avut de suferit în timpul acestui regim. Ordinul recomanda inclusiv
să se facă uz de „sentimentele patriotice; de satisfacerea imediată
a anumitor doleanțe de natură ce ar putea fi imediat satisf satisfăcute;
propuneri ce li se vor face pentru a acorda recompense morale și
materiale pentru activitatea desfdesfășurată pe tărâmul național”29. În
sf rșit, grupurile adunate în acest scop urmau a primi resursele ne-
sfâ
cesare pentru acoperirea cheltuieilor de „întreținere și deplasare”.
În răspunsul la acest ordin secret, primit la 8 iulie 1941, locotenent-
colonelul Al. Ionescu, afiliat Biroului 2, parte a Secției 2 (o unitate de
contrainformații), raporta că unitatea sa deja a început misiunea de a
crea în sate o atmosferă nefavorabilă elementului iudaic, astfel încât
populația singură să caute să-l elimine prin mijloacele cele mai indi-
cate și corespunzătoare circumstanțelor. La sosirea trupelor române
atmosfera trebuie să fie deja creată și să se fi purces la acțiuni30.

Nu am găsit niciun alt document care să ne informeze despre

evoluția acestei „operații”, dar putem presupune că provocatorii au
găsit un sol fertil mai ales printre susţinătorii politici ai partidelor

29
Ibidem.
30
Ibidem., p. 143.

52
radicale de dreapta. Documente judiciare sovietice privind procese-
le condamnaților pentru crimele comise împotriva evreilor basara-
beni conțin un șir de confesiuni și mărturii ce confirmă aderența
f ptașilor la mișcările politice amintite31. Desigur, nu putem accep-
fă
ta în mod necondiționat orice material produs de justiția sovietică,
deoarce sistemul era faimos pentru capacitatea sa de fabricare a do-
sarelor și pentru abilitatea de a „produce” confesiuni și mărturii de
care avea nevoie. Totuși, în urma coroborării acestor documente cu
mărturiile supraviețuitorilor și cu cele ale martorilor ne-evrei, putem
presupune că, cel puțin parțial, această afirmație este corectă.
Provocările deliberate puse la cale de serviciile secrete românești
puteau deveni realitate atunci când intrau în funcțiune și o serie de
alte motive, ce puteau determina populația basarabeană să adere la
grupul persecutorilor: dorința de a obține avantaje și privilegii din
partea puterii revenite; invidia față de un vecin mai prosper și posi-
bilitatea de a profita; oportunitatea, într-un mediu permisiv, de a-și
găși un debușeu pentru instincte sadice personale sau frustrări an-
terior suprimate. Ceea ce nu fusese permis anterior de niciun regim
devine posibil și imaginabil acum: omor, bătaie, jaf. Chiar dacă aces-
te comportamente erau aplicabile doar față de evrei, mulți au profitat
de acest „sezon de vânătoare” deschis oficial.
Totuși, cea mai mare parte a basarabenilor priveau cu pasivitate
la persecutarea evreilor localnici. Astfel, nu putem deduce varietatea
emoțiilor și sentimentelor apărute la nivel colectiv în urma analizei
fenomenului Holocaustului. În cea mai mare parte, populaţia a adop-
tat o strategie de apatie și indiferenţă. Incapabil de a penetra această
apatie, autorul unui raport intern al jandarmeriei menționează cu
frustrare că opinia populației locale basarabene este destul de dificil
de evaluat și continuă să rămână „neclară”. Jandarmul își exprimă
impresia, cristalizată după mai multe observații, că această populație
„trăiește într-o stare permanentă de frică”32 . Probabil, frica putea

31
Vezi dosarele de la USHMM, RG-54.003, War Crimes Investigation and Trial Re-
cords from the Republic of Moldova.
32
USHMM, RG-25.003 M, reel 121, f. 347. România, Arhivele Ministerului Apără-
rii Naționale, Fond: Guvernământul Basarabiei, Cabinet Militar, nota informativă a
județului Ismail asupra perioadei de până la 10 septembrie 1941.

53
cauza și o anumită reticență în expunerea sentimentelor reale față
de evenimentele ce se întâmplau în jur. Doar câțiva basarabeni nu
își ascundeau lacrimile și, în pofida expunerii la o retorică antisemi-
tă omniprezentă, își exprimau mila profundă față de victime, care
„chiar dacă erau evrei, erau oameni și ei”.

***
Statutul popula
populației civile din Transnistria se deosebea semnificativ
de cel al basarabenilor. În pofida faptului că basarabenii erau uneori
suspecta i de simpatie faţă de ideile bolșevice33, în general, ei se aflau
suspectaţ
într-o poziţie relativ privilegiată în raport cu Statul Român. Majori-
tatea popula
populației locale era percepută ca parte integrantă a nanaţiunii ro-
mâne. În Transnistria, sosirea trupelor române și a celor germane a
indus o stare de spirit dominată de neliniște și îngrijorare în rândurile
popula iei locale. Acest teritoriu profund sovietizat, cu o popula
populaț populație sla-
vă în proporţie de circa 75 %, în majoritate vorbitoare de limba ucrai-
neană sau rusă,, nu a ffăcut niciodată parte din România istorică și nu
putea spera la o poziție privilegiată sub administra
administraţia românească. Atât â
ât
evreii, câtâ și ne-evreii din Transnistria aveau multiple motive pentru
ât
a fi profund îngrijoraţ
ngrijora i de noua situa
ngrijoraţ situaţie. Mai mult decât
âât atâât, arma-
ta șii administra
administrația stabilită în această regiune era percepută ca una de
ocupa ie de către
ocupaț ăătre
tre popula
populațția locală.
Popula ia din Transnistria a fost martoră la arestările și execuțiile
Populaţ
oficialilor sovietici rămași în regiune, iar politica de românizare iniţiată
de către
ăătre
tre noua administra
administrațție a instaurat o nouă ierarhie etnică, trans-
formând nd popula
populația ucraineană și rusă în cetățeni de „mâna a doua”.
Pentru populația din Transnistria, propaganda națională și antisemită
era oarecum o noutate. Odată cu consolidarea puterii sovietice în acest
teritoriu, autoritățile au depus eforturi enorme pentru a dezrădăcina
orice manifestare antisemită și a încuraja o coeziune socială profundă34.

33
La 14 septembrie, 1941, Antonescu ordonă guvernatorului Basarabiei „ca toți acei de
origine rusească și toți acei care s-au aflat în funcție sub Bolșevici să fie considerați
suspecți”; în USHMM, RG-25.003M, reel 121, p. 533.
34
Vezi detalii despre politica sovietică și evrei în Zvi Y. Gitelman, Jewish Nationality
and Soviet Politics. The Jewish Sections of the CPSU, 1917-1930, Princeton, Princeton
University Press, 1972; Zvi Y. Gitelman, ed., Bitter Legacy: Confronting the Holocaust
in the USSR, Bloomington and Indianapolis, Indiana University Press, 1997.

54
Manifestările antisemite deveniseră obiect al sancţiunilor juridice, iar
importanţi lideri bolșevici erau de origine evreiască. Scopul politicii
evreiești sovietice era de a integra evreii în societatea sovietică sub as-
pect economic, social și politic, iar rezultatul a fost o asimilare rapidă a
acestora. Evreii din Ucraina Sovietică erau bine integra
integrați: aveau o rată
înaltă a căsătoriilor
ăătoriilor mixte; mulții dintre ei au fost asimila
asimilaţi lingvistic
în mediul rusofon sau ucrainean; o mare parte ocupau funcţii presti-
gioase în partid sau erau membri marcanţi ai intelighenției locale35. În
plus, în
n compara
comparaţie cu societatea preponderent religioasă a Basarabiei,
genera iile născute sau educate în URSS au abandonat, practic, religia
generaț
– și acest fapt era valabil inclusiv în cazul evreilor. Pe scurt, societatea
din Transnistria era văzută de administra
administrația românească ca una deose-
bit de periculoasă și contaminată profund de bolșevism.
Acest context general trebuie luat în considerație atunci când în-
cercăm să estimăm atitudinea populației din Transnistria faţă de
evrei în perioada administrației românești. Într-o formă sau alta,
populația din Transnistria era mult mai sensibilă la ceea ce se în-
tâmpla cu evreii, fie și numai pentru că această situație era văzută ca
indicator al unei noi politici naționale represive, ce putea fi extinsă în
viitorul apropiat și la alte categorii etnice. Această stare de spirit fu-
sese deseori observată de jandarmii români și alți militari și este re-
flectată în notele lor informative. Astfel, rapoartele acestora se referă
la zvonurile care circulau în sânul populației locale din Transnistria,
insinuând că după rezolvarea definitivă a problemei evreiești aceleași
măsuri vor fi aplicate împotriva ucrainenilor/rușilor36 .
Gradul de pericol în n cazul nesupunerii popula
populației locale fafaţă de au-
torităţi era diferit, dacă ar fi să comparăm Basarabia cu Transnistria.
Loialitatea era direct condiționată de felul cum percepeau autoritățile
aceste două populaț
popula ii. Dacă basarabenii erau considera
considerați, în linii ge-
nerale, loiali regimului, atunci popula
populația Transnistriei era suspectată
de sentimente camuflate de ură și dorință de răzbunare. Este adevă-
rat că populaț
popula ia Transnistriei a participat mult mai activ la mișcarea
de partizani decât âât basarabenii. Acțiunile ilegale ale reprezentanților

35
Mordechai Altshuler, Soviet Jewry on the Eve of the Holocaust, Jerusalem, Hebrew
University of Jerusalem, 1998.
36
USHMM, 1996.A.0340, Nikolaev Oblasti Archive Records, reel 2, p. 182.

55
administra iei civilo-militare românești împotriva localnicilor ucrai-
administraț
neni sau ruși din Transnistria rămâneau, neau, de obicei, ffără consecințe
pentru ffăptaș. Un caz elocvent ilustrează această afirmaț
afirma ie: într-un mic
sătuc
ăătuc un soldat român a împușcat o tânără ucraineancă (sursele de arhi-
vă menționează că aceasta era „de o frumusețe rară”). Deoarece mulţi
locuitori ai satului au fost indigna
indignaţi și s-au plâns autorităților locale,
cazul a ajuns, în final, la curtea marțială. Documentele anchetei înre-
gistrează următoarea
ăătoarea
toarea explica
explicațție a soldatului: el a cerut fata în căsătorie
ă
ătorie
și s-a oferit s-o ia în România, dar ea a refuzat. Glumind, soldatul ar fi
spus că se sinucide, apoi tot din glumăă ar fi spus că, poate, o omoară pe
ea; a avut loc un „accident” și fata a fost omorât â ă, din greșeală37. Asasi-
ât
nul a fost achitat de către
ăătre curte, iar cazul a fost clasificat ca accident.
În cazul în care se hotăra să ajute evreii, populația Transnistriei perce-
pea pericolul la care se expunea mult mai acut. Totuși, atât â în Basarabia,
ât
cât
â și în Transnistria decizia de a ajuta o persoană de origine evreiască era
ât
permanent însoțită de frică. Aceste persoane erau, de obicei, conștiente
de faptul că, după eventuala descoperire a „complicităţii”, decizia pri-
vind soarta ulterioară a „complicelui” putea fi total arbitrară, depinzând
în întregime de bunăvoin
ă
ăvoin ța sau rea-voința reprezentantului autorităţilor
române (soldat, jandarm, primar etc.). Acest proces se transforma într-
un „„joc de noroc” imprevizibil, iar majoritatea populapopulației din Basarabia
și Transnistria prefera să se abțină de la asemenea decizii hazardate.
Un grup minoritar al populapopulației a profitat, totuși, de posibilitatea
de a-și dezlănțui resentimentele acumulate anterior împotriva regi-
mului sovietic și a reprezentanților săi și a manifestat o dorință ime-
diată de a colabora cu noua administra
administrație. Mulți dintre aceștia aveau
antecedente penale, fiind anterior aresta arestaţi de autoritățile sovietice, sau
fuseseră antagonizaţ
antagoniza i de discriminarea economică sau socială la care
au fost supuși. Acei oameni au acceptat benevol ideologia antisemită
a administra
administrației antonesciene și s-au înrolat în forțele de poliție loca-
lă. Lor li s-a încredințat, în mare parte, misiunea de a păzi lagărele și
ghetourile din Transnistria. Datorită unui mediu absolut permisiv și
înţelegerii
elegerii faptului ca evreii erau aduna
adunați în acele locuri cu unicul scop
de a fi eventual sortiţi pieirii, gardienii demonstrau o cruzime extraor-
dinară față
fa de deținuți.
37
USHMM, RG-25.003 M, reel 394, p. 213; Romanian Ministry of National Defense,
Archive of the General Staff (Fond: Brigada 1 Fortificații).

56
 Numeroase relatări ale supraviețuitorilor descriu pe larg suferințele
și ororile din lagărele Transnistriei. Alexandr Voskov își amintește că
polițiștii care păzeau lagărul Peciora erau ucraineni și remarca atitu-
dinea lor odioasă 38 . Ana Rosenberg, la fel supraviețuitoare a Peciorei,
mărturisește că atât germanii, cât și românii nu intrau niciodată în
lagăr (acest lucru era interzis pentru a evita contaminarea cu diferite
boli). În schimb, polițiștii ucraineni aveau acces liber în lagăre. Ea
își amintește extrema cruzime cu care erau trataţi deținuții. Pentru
femei, pericolul de a fi violate era permanent. Odată, când Ana și
mama sa au fugit în sat pentru a aduce hrană, ele au dormit într-o
magazie, într-un stog de ffân. Polițistul a găsit-o și a violat-o pe mama
Anei; fata a auzit totul, fiind ascunsă în acelașii stog de ffân39.
Un supraviețuitor al lagărului din Kopaigorod povestește că
gardienii localnici (ruși/ucraineni) „erau mai răi ca jandarmii [ro-
mâni]”
ni]”40. La Akmecetka (Akhmechetka), unul din lagărele cu cea mai
mare rată a mortalităţii, destinat mai ales copiilor, localnicii, profund
mișcați de imaginea copiilor înfometați, aruncau uneori produse ali-
mentare peste gard, însă polițiștii nu le permiteau niciodată copiilor
să le ia41. Faina Mulear își amintește că în Ustia (Ust’ye), ucrainenii
[polițiștii ce păzeau lagărul] „au venit și ne-au obligat să deschidem
bagajele și au furat ultimele lucruri pe care le aveam în posesie; ei luau
orice voiau, ghetele de la bărbați, pantofii de la femei – jefuiau totul,
jefuiau groaznic””42.

Faina își amintește cum a fost bătută: „…acei tineri, acei ucraineni
ce ne-au jefuit… ne loveau în cap… au lovit-o pe mama mea cu o
cizmă enormă în spate”43.
Cu toate acestea, exista un număr însemnat de ne-evrei localnici ale
căror sentimente de compasiune și umanitate le-au depășit pe cele de
autoconservare. Ca urmare, mii de vieți au fost salvate. Evreii care au
scăpat de primul val al execuțiilor din Basarabia, Bucovina și Trans-

38
YVA, VT/2534, interviu video cu Alexandr Voskov.
39
YVA, VT/1950, interviu video cu Ana Rosenberg.
40
YVA, VT/4091,interviu video cu Hilda Schwartz.
41
YVA, O.3/5164, interviu cu Kașkova Alla, p. 13-14.
42
YVA, O.3/10972, interviu cu Faina Mulear, p. 11.
43
Ibidem., p. 27.

57
nistria în 1941 au fost nevoiți să se confrunte cu un alt pericol, la
fel de mare – înfometarea. Acest pericol i-a urmărit pe deportați în
timpul marșului spre Transnistria, când erau puși să meargă pe jos
săptămâni și luni în șir, fără apă și mâncare. Până la urmă, spectrul
foametei va deveni fatal. Deportații, odată ajunși în locurile de deten-
ţie, au fost lăsați, timp de câţiva ani, fără mijloace de subzistenţă și
fără posibilitatea de a se angaja. În majoritatea cazurilor, autoritățile
nu îi hrăneau pe evrei sau, chiar dacă le ofereau mâncare, aceasta era
fie insuficientă, fie necomestibilă44 .
Izolați în mod forțat de societate, evreii trebuiau să depună eforturi
supraumane pentru a supraviețui. În mare parte, obiectele de valoare
pe care le posedau inițial deportații fuseseră fie confiscate în momentul
arestului, fie jefuite mai târziu de către gardieni sau civilii localnici în
timpul marșurilor deportaţilor spre destinaţia finală. Puținele lucruri
personale pe care reușiseră să le tăinuiască erau insuficiente pentru a-și
întreține familiile în Transnistria vreme de trei ani de detenție. Evreii
au reușit să rămână în viață în Transnistria doar datorită contactelor
economice stabilite cu populația civilă locală. Fără această interacțiune,
supraviețuirea lor ar fi fost imposibilă, iar numărul morților printre
evreii deportați ar fi fost, probabil, apropiat de 100 %. Dina Aisenberg,
originară din Odesa, care a fost internată, pe durata războiului, în la-
gărele din Domanevka, Kuznețovo și Semihatki, declară cu fermitate
în mărturia sa: „Ca să spun sincer, dacă nu ar fi fost țăranii localnici,
niciun evreu nu ar fi supraviețuit, din cauza foametei, frigului etc. Tre-
buie să spun totul așa cum este”45.
Furnizarea hranei era crucială. Chiar și supraviețuitorii care fu-
seseră afectați direct de violența populației locale recunosc faptul că
au primit hrană de la populația civilă. De exemplu, Michael Zilbe-
ring, aceeași persoană care asistase la două pogromuri în Basarabia,
scrie în memoriile sale:
„Foștii noștri consăteni, creștinii, care parcă se treziseră dintr-un

44
Vezi mai ales situația din lagărul Vapnearka, prizonierii fuseseră hrăniți cu un anu-
mit soi de mazăre de câmp, care le cauzase paralizia picioarelor. Vezi, spre exem-
plu, interviul cu Ana Bughici, YVA, VT/2413, și Ihiel Benditer, Vapniarca, Tel Aviv,
Anais Ltd., 1995.
45
YVA, O.3/3954, interviu cu Dina Aisenberg, p. 9.

58
vis rău, au început să aibă spasme ale conștiinței și au decis să plăteas-
că pentru toate lucrurile rele pe care le-au comis împotriva noastră.
Ei au început să ne arunce mâncare: cartofi, făină, fasole”46 .
Toţi supraviețuitorii, fără excepţie, au atestat faptul că populația
din ambele regiuni (Basarabia și Transnistria) le-a oferit hrană
deportaților47. Bineînțeles, în acest caz ne confruntăm cu rezultatul
unei selecții subiective, deoarece doar oamenii care au supraviețuit
au fost în stare să ne ofere această informație. Este posibil ca cei care
au decedat să fi avut o experiență diferită. Cu toate acestea, aceste
mărturii confirmă punctul de vedere că fenomenul dat era destul de
răspândit și că era esențial pentru supraviețuitori.
Majoritatea mărturiilor menționează că, în drum spre destinația
finală, o parte a populației locale din cele două regiuni ieșise în
stradă pentru a oferi evreilor hrană și apă. Acest lucru se întâmpla
în pofida pericolului de a fi atacat fizic de jandarmii care păzeau
coloanele cu evrei. În timpul unui astfel de episod, într-un sat din
Transnistria, un bărbat ucrainean a ieșit cu fiica sa să ofere o căldare
de apă convoiului de evrei. Jandarmii l-au bătut atât de crunt, încât
familia sa a fost nevoită să-l ducă acasă într-un covor, iar peste câte-
va zile omul a decedat48. Deseori, în timpul marșurilor deportaților,
localnicii le aruncau produse alimentare de la distanță. Alţi supra-
vieţuitori își amintesc cum, în timpul trecerii lor prin satele din
Transnistria, unele țărănci lăsau pachete cu mâncare pe drum, în
fața coloanei49.
Cazuri de schimb de bunuri în natură erau obișnuite în timpul
aflării evreilor în lagărele și ghetourile din Transnistria. Localni-
cii schimbau hrană pe haine sau alte obiecte și bunuri de valoare
pe care deportații au reușit să le păstreze și să le aducă cu ei. În
numeroase mărturii ale evreilor și ne-evreilor se subliniază că pal-
toane, rochii, jachete, ciorapi, albituri, chiar jucării și creioane erau

46
Memoriile lui Michael Zilbering, p. 23-24.
47
Interviu 30: Interviu cu David Krys, decembrie 2005, Washington, D.C.; Interviu
10: Lisa Pasternak, decembrie 2005, Washington, D.C.
48
USHMM, RG-50.572, interviu cu Vera Lupașcu (2006).
49
Mărturia lui Haim Cogan, supraviețuitor al lagărului din Bogdanovka.

59
schimbate de prizonieri pe ffăină, cartofi, lapte și alte produse50. Cu
toate acestea, obiectele aflate în posesia deportaților erau puţine la
număr și nu puteau să-i susțină la nesfnesfârșit.
O altă posibilitate de supraviețuire era angajarea în gospodăriile ne-
evreilor localnici. Înn aceste cazuri, deporta
deportaţii erau plăti
ă ți în alimente,
ăti
iar mulți supraviețuitori ai ghetourilor Transnistriei și-au salvat viețile
anume în acest mod. Cu preţul unor riscuri enorme, aceștia încercau
să părăsească locurile de detenție și îi implorau pe localnici să le ofere
orice fel de muncă pentru puțină mâncare. Copiii adolescenți și adul-
ţii evrei au efectuat diverse lucrări necesare în gospodăriile țărănești
pentru a se întreține pe sine și/sau pentru a aduce provizii în lagăr,
pentru familiile lor. Acești deținuți slăbi
ă ți de foame, boli, frig execu-
ăbi
tau toate tipurile de lucrări agricole necesare, săpau solul toamna sau
primăvara,
ăăvara, strângeau recolta, tăiau lemne, îngrijeau
ngrijeau animalele, ffăceau
curățenie în case, coceau, coseau și prestau multe alte servicii pentru
ne-evreii din Transnistria, în încercarea de a supraviețui51.
Până și deținuții care nu puteau părăsi lagărele, fie din cauza slă-
biciunii fizice sau din motivul unui regim mai strict de control al
lagărului, erau în căutare febrilă de activități economice alternative
pentru a supraviețui. Uneori evreii proveniți din mediul urban erau
nevoiți să însușească activități completamente noi pentru ei, care
făceau parte din munca zilnică a ţărănimii. Mai multe femei evrei-
ce au fost nevoite să învețe tehnicile de prelucrare a lânii, care era
adusă de țăranii localnici în lagăr, și să împletească ciorapi, mănuși,
pulovere ș.a. Țăranii se întorceau ulterior pentru a aduna obiectele
împletite și pentru a lăsa mâncare ca recompensă 52 . Supraviețuitorii

50
YVA, VT/1721, interviu video cu Iudit Batelman; VT/2534, interviu video cu Ale-
xandra Voskov; VT/1757, Evghenia Sherman; VT/6304, interviu video cu Isak
Locker; O.3/10972, p. 8. Unele familii evreiești mai înstărite au reușit să ascundă
bijuterii și aur, iar apoi să le schimbe pe hrană. Așa s-a întâmplat în cazul Anei
Bristovețkaia (din Bucovina), internată la Peciora, YVA, O.3/4388, p. 2.
51
Vezi, de exemplu, mărturia Anei Rosenberg, a cărei mamă, în pofida pericolului
permanent de a fi împușcată, dacă ar fi fost prinsă de polițiști, fugea regulat în satele
din împrejurimi și îndelplinea numeroase munci pentru diferiți oameni ca să-și
poată hrăni copiii internați în Peciora, YVA, VT/1950; sau vezi alte mărturii din
YVA: VT/1928; O.3/10972, interviu cu Muliar Faina, pp. 15-16; O.3/5638, interviu
cu Frenkel Efim, p. 3; O.3/10917, interviu cu Miliman Iosif, p. 12.
52
YVA, O.33/4464, interviu cu Chyobrutskaya Hana, p. 4.

60
menționează și cazuri când unele femei pictau șaluri pentru femeile
ucrainence sau, de exemplu, se ocupau cu ghicitul53.
Cerșitul era o altă formă de asigurare a supraviețuirii în Transnis-
tria, mai ales pentru copiii care nu aveau abilități de lucru sau puterea
fizică necesară. Aceasta era singura posibilitate reală de a rămâne în
viață. Acest fapt era valabil, în special, pentru copiii orfani54. Mai
mult decât atât, există numeroase mărturii ale copiilor conform că-
rora aceștia cerșeau nu doar pentru a se hrăni pe sine, ci și pentru a-și
întreține frații și surorile mai mici sau părinții bolnavi care rămă-
neau în lagăr. Acești copii înfometați, de cele mai multe ori îmbrăcaţi
în zdrențe, desculți, dar foarte curajoși, se furișau din lagăr și hoină-
reau prin satele vecine zile sau chiar săptămâni întregi, intrând din
casă în casă. Ytzchak Teper, fost prizonier al Berșad-ului, la vârsta de
doar 10 ani, își amintește:
„Noi nu aveam mijloace de existență… Ce puteau face copiii? Să se
strecoare sub sârma ghimpată, să meargă spre casele din apropiere și
să cerșească. Cineva dădea cartofi cruzi, cineva fierți, cineva o sfeclă,
cineva o bucată de pâine, cineva mămăligă, cineva terci”55.
Deseori, ei nu cunoșteau limba localnicilor; de exemplu, putem
menţiona cazul lui Weissbrod Ytzchak, un basarabean care fusese de-
portat împreună cu familia la Verhovka. Astfel, el își amintește: „Noi
intram în casa omului și nu eram în stare a spune nimic, ci pur și sim-
plu stăteam așa până ni se dădea ceva”56. Weissbrod își mai amintește
cum odată ajunsese în satul Kozineț și intrase în prima casă din sat.
Lângă ușă se afla un ciubăr plin cu cartofi, mazăre ș.a., probabil hrană
la porci. Fără niciun cuvânt, baiatul s-a repezit să mănânce din vas,
însă două femei au intrat și l-au așezat la masă. Femeile plângeau, i-au
dat multă mâncare și provizii pe care să le ia înapoi în lagăr57.
Isac Locker, un evreu bucovinean, la fel atribuie supraviețuirea

53
Interviu 51: Sara Gruman, ianuarie 2006, Washington, D.C.; YVA, VT/2881, inter-
viu video cu Shima Karlik.
54
Interviu 58: intervievatul a preferat să nu i se menționeze numele în nicio publicație
scrisă, ianuarie 2006, Washington, D.C.
55
YVA, O.3/5206, interviu cu Ytzchak Teper, p. 8.
56
YVA, O.3/9311, interviu cu Ytzchak Weissbrod, p. 16.
57
Ibidem, p. 14-15.

61
sa în Transnistria, în mare parte, cerșitului în satele învecinate. Una
dintre amintirile sale cele mai vii se leagă de porţiile mari de mânca-
re pe care le primea de la localnici, mai ales de sărbătorile de Paști58 .
Basarabeanul Avram Mucinik fusese trimis la vârsta de 9 ani, îm-
preună cu familia sa, în Obodovka, apoi la Verhovka. Împreună cu
un văr, el se trezea în fiecare noapte pe la ora trei și pleca în satele
din vecinătate pentru a cerși. Avram a rămas recunoscător până în
prezent populației locale: „Ucrainenii ne-au ajutat! Aceasta nu era
Ucraina de Vest, aceștia erau ucrainenii care fuseseră în componenţa
URSS, și ei ne ajutau…”59. De fapt, el consideră că „dacă nu ar fi fost
[ajutorul] populației ucrainene, noi nu am fi rămas în viață!”60
Un alt intervievat, care reușise să supraviețuiască fără părinţi în
lagărul din Domanivka (sovhozul Frunze), menționează că în Trans-
nistria „eu am întâlnit oameni extraordinari... Ei m-au ajutat să
supraviețuiesc în lagăr”61.
Experiențe similare au fost relatate de Iudit Batelman din Cer-
năuţi, o deținută orfană din ghetoul Berșad. Împreună cu alte fete
evreice, ea s-a aciuat într-o noapte la Olgopol, la o familie ucrai-
neană: „Noi am fost hrănite atât de bine, încât îmi amintesc aceasta
până în ziua de astăzi! Și în dimineața următoare ei ne-au dat atâta
mâncare, încât ar fi ajuns nu doar pentru noi, ci probabil pentru o
altă duzină de copii”62.
Alla Kașkova a supraviețuit lagărului de la Akmecetka. Aceasta
era alcătuit din câteva barăci împrejmuite de sârmă ghimpată și era
păzit de poliție. Sute de copii cu vârsta cuprinsă între 3 și 12 ani,
separați de părinții lor, „pentru a nu împiedica procesul de muncă”,
fuseseră aruncați în acest lagăr fără hrană și puși să doarmă pe pă-
mânt gol, inclusiv pe timp de iarnă. Alla și o altă fată au reușit să se
furișeze periodic în sat pentru a cere hrană, însă prima sa evadare a
fost memorabilă: ele au ajuns în satul Vasilievka în timpul unei nopți
extrem de reci, fiind aproape dezbrăcate. Copiii au povestit totul des-

58
YVA, VT/6304, interviu video cu Isac Locher.
59
YVA, VT/2211, interviu video cu Avram Mucinik.
60
Ibidem.
61
Interviu 4: Fanya Sheyn, decembrie 2005, Washington, D.C.
62
YVA, VT/1721, interviu video cu Iudit Batelman.

62
pre propria soartă femeii pe care au întâlnit-o în prima casă în care
au intrat. „Femeia se plesnea peste coapse, plângea și se văita: Doam-
ne, ce v-au făcut! Micuțele mele! Jidani, apoi jidani, dar de ce copiii
mici?!” Femeia le-a hrănit, le-a sfătuit pe la care case să meargă și pe
care să o evite – pe cea a polițistului. La fel, ea le-a dat traiste pentru
a căra lucrurile, o sticlă de ulei și ceva sare. Fetele au mers prin tot sa-
tul și „fiecare ţăran ne hrănea, burțile noastre erau enorme… aveam
traistele pline de alimente, și, până la urmă, aproape că nu le puteam
căra înapoi spre lagăr”63.
După câteva dintre aceste vizite, polițiștii au observat că acești co-
pii arată mai bine și au organizat o ambuscadă la locul presupus de
ieșire din lagăr. Fetele au fost prinse și bătute cu bestialitate; Alla a
rămas cu o cicatrice permanentă pe craniu ca urmare a acelei bătăi.
Cu toate acestea, copiii evadau din nou, de mai multe ori, pentru a
pleca în sat și a cerși, așa cum o făceau și mulți alți deținuți64 .
Munca prestată de către deținuți sau cerșitul erau, în general, ac-
ceptate de către localnici; cu toate acestea, problema furturilor pro-
voca uneori o ostilitate excesivă față de evreii evadaţi. Existau cazuri
când evrei înfometații ffăceau ravagii în grădinile localnicilor, furând
fructe și legume, sau sustrăgeau lucruri care puteau fi schimbate pe
produse alimentare, spărgând geamuri și uși din lemn din casele
țăranilor etc.65 Un supraviețuitor își amintește că, fiind închis în la-
gărul din Mestovka din Transnistria:
„În timpul nopții ii noi am ffăcut găuri în sârma ghimpată, am ieșit
afară (din lagăr), acolo unde trăiau vecinii ucraineni... ne duceam
la ei în grădină, săpam cartofi, luam fructe – și, astfel, ne salvam.
Desigur, riscul era enorm, căci, fiind prinși, puteam fi omorâți pe
loc, ffără niciun fel de întrebări”66.

În această activitate extrem de periculoasă se implicau mai ales

băieții adolescenți, și, desigur, se expuneau unui pericol enorm. De
exemplu, un adolescent evreu obișnuia să se furișeze într-un res-
taurant din orășelul Movilău, de unde fura linguri, furculițe și alte

63
YVA, O.3/5164, interviu cu Alla Kașkova, p. 13-14.
64
YVA, VT/6304, interviu cu Isac Locker; YVA, File O.33/4465, p. 2.
65
YVA, O.3/3827, interviu cu Israel Seliter, p. 8.
66
YVA, O.3/10917, interviu cu Iosif Milman, p. 16.

63
obiecte, iar apoi le vindea pentru a obține hrană67. Au fost relatate
cazuri uluitoare, când s-au furat anvelopele de rezervă de la niște
mașini germane (sic!)68. Într-un alt incident, doi băieți evadați au
reușit să se împrietenească cu soldații italieni și, într-o noapte, au
furat o roată de cașcaval cu o greutate de peste 30 de kilograme69.
În general, populația locală era mult mai suspicioasă față de băieții
adolescenți decât față de femei și copii, anume din motivele menționate.
Cu toate acestea, existau și cazuri rare de ospitalitate și solidaritate
umană, manifestate de localnici față de acești adolescenţi rătăcitori.
Un supraviețuitor își amintește că, în timpul călătoriei sale din Du-
băsari spre Grigoriopol, a fost adăpostit de o țărancă. Ea a împărțit cu
el puținele alimente pe care le avea, inclusiv lapte; în schimb, baiatul a
împărțit cu ea pâinea, dat fiind că ea nu avea nicio bucățică în casă70.
Dacă furturile comise de evreii deportați erau rezultatul disperării
și luptei pentru supravieţuire, atunci furturile și jefuirea averii victime-
lor, comise de ne-evrei, au o cu totul altă natură. Astfel de incidente
sunt menționate frecvent în ambele regiuni analizate în studiul nostru.
Un număr important de martori își amintesc cazuri de jefuire a caselor
deporta ilor și de însușire a lucrurilor lor de către
deportaț ăătre localnici71. În unele
cazuri lăcomia
comia era chiar motiva
motivația de bază pentru denunţuri absolut
josnice ale unor familii de evrei. În orășelul basarabean Chilia, o femeie
evreică fusese adăpostită de către vecinii săi moldoveni, dar curând
aceștia au denunțat-o autorităților române și femeia a fost împușcată.
După război, membrii familiei victimei și-au găsit lucrurile în posesia
acestor vecini72. Istorii privind spargerea și jefuirea locuințelor evrei-
lor deporta
deportați sunt documentate destul de frecvent. Țăranii basarabeni

67
YVA, VT/6304, interviu video cu Isac Locker.
68
YVA, VT/3019, interviu video cu Bercu Faibish.
69
YVA, VT/2719, interviu video cu Grigori Maiorov.
70
YVA, VT/6304, interviu video cu Isac Locker.
71
Interviu 52: Samuel Aroni, ianuarie 2006, Washingon, D.C.; Interviu 55: Ieshim
Fishman, ianuarie 2006, Washington, D.C.; Interviu 57: Dora Strutin, ianuarie
2006, Washingon, D.C.; Interviu 58: a preferat să rămână anonim, ianuarie 2006,
Washingon, D.C; Interviu 61: Lola Traxenberg, ianuarie 2006, Washingon, D.C.; In-
terviu 62: Ida Tsimerman, ianuarie 2006, Washingon, D.C; Interviu 17: Beila Fain-
kina, decembrie 2005, Washingon, D.C.; Interviu13: Shlomo Masis, decembrie 2005,
Washingon, D.C.; Interviu 9: Raya Krigher, decembrie 2005, Washingon, D.C.
72
Interviu 37: intervievatul a preferat să nu-i fie menționat numele în nicio publicație,
decembrie 2005, Washington, D. C.

64
se deplasau în masă către ăătre localitățile Edineț, Florești, Călărași și alte
orășele
ele cu o popula
populație evreiască importantă, însușindu-și în mod abuziv
cele mai diverse obiecte din casele deporta
deportaţilor: mobilă, covoare, haine,
perne etc. Popula
Populația ne-evreiască își amintește la fel de clar acele zile de
jaf total, când „în tot orașul pluteau pene”73.
Cazuri frecvente de jaf au fost atestate și în Odesa, principalul
oraș din Transnistria. Un intervievat își amintește cum o batrână
evreică a fost aruncată în stradă din casa ei, doar pentru ca să poată
fi furat unicul său lucru de valoare – o cuvertură de atlaz. Același
supraviețuitor afirmă că, în general, „rușii îi puteau trăda pe evrei
doar pentru a pune mâna pe lucrurile lor”74.
Populația rurală care locuia aproape de centrele de detenție ale
evreilor era speriată de răspândirea epidemiilor și infecțiilor. Să-
tenii care aveau acces comun la sursele de apă, împărţindu-le cu
deportații, se nelinișteau în mod deosebit. Într-o localitate din Trans-
nistria, comunitatea sătească a insistat ca deportații să fie strămu-
taţi din sat după ce o evreică s-a aruncat într-o ntr-o ffântână locală75.
Pentru a aprecia corect atitudinea față de evrei în cazul acțiunilor
caritabile, e important să precizăm dacă țăranii localnici care acționau
voluntar în acest sens erau conștienți de faptul că beneficiarii acestor
acţiuni erau evreii. Alexandr, un supraviețuitor al Peciorei, a răspuns la
această întrebare
ntrebare ffără ezitare: „Ce întrebare! Toți știau!”76. Explicația
este că evreii care reușeau să iasă din lagăre și intrau în satele din îm-
prejurimi arătau foarte diferit de țăranii din aceste zone. Ei erau mai
degrabă asemănători unor schelete decât unor ființe umane, erau
nespălați, prost îmbrăcaț ca i. Astfel, chiar dacă ar fi încercat să-și ascundă
caț
identitatea, ar fi fost imposibil, deoarece starea lor deplorabilă îi demasca
imediat, înainte ca ei să fi deschis gura.
Situațiile descrise mai sus au tangenţă și cu o altă întrebare frec-
vent discutată: de ce copiii (și adulții) se întorceau în lagăr și de ce
nu încercau să se ascundă în casele localnicilor? În cadrul cerce-
tării efectuate, am întâlnit mai multe referințe la copii adăpostiți

73
USHMM, RG-50.572, interviu cu Nina Ghilas (2006), care se referă direct la eveni-
mentele din Edineț.
74
Interviu 18: Rakhil Yakover, decembrie 2005, Washington, D.C.
75
YVA, O.3/10972, interviu cu Faina Mulear, p. 11.
76
YVA, VT/2534, interviu video cu Alexandr Voskov.

65
de ucraineni în casele lor77. Rapoartele serviciului român de
contrainformații confirmă existența unor „numeroase cazuri” de
adopţie a copiilor evrei de către localnicii ruși/ucraineni, cu scopul
de a-i salva de la deportare78. Poziția autorităților în această privință
este întotdeauna clară și univocă – ordinul respectiv cere de a-i găsi
și a-i întoarce pe acești copii la locul „destinației” lor79.
Decizia de a-și abandona copilul la un străin era dificilă chiar și
pentru cei mai curajoși părinți. Din această cauză, mulți deportaţi ale-
geau să nu se despartă de copiii lor. Una dintre supraviețuitoarele lagă-
rului din Domanivka (originară din Krivoe Ozero) își amintește că o
femeie ucraineancă venea cu regularitate în lagăr și îi aducea mâncare
ei și fetițelor surorii sale, în vârstă de 2 și 5 ani. Ucraineanca implora
mama evreică să-i dea copiii pentru a-i salva de la moarte80. Într-un alt
caz, o supraviețuitoare se întreabă dacă moartea surorii sale de 4 ani
putea fi prevenită. Ea își amintește, cu regret, că într-un sat din Trans-
nistria un polițist l-a rugat pe tatăl ei să-i permită să ia fetița cu sine,
caci el și soția sa nu aveau copii. Însă răspunsul tatălui a fost: „Ce se va
întâmpla cu noi, același lucru se va întâmpla și cu ea”81. Tatăl și sora
mai mare au supraviețuit, dar micuța a rămas îngropată în ghetoul
din Djurin. Totuși, alți părinți disperați încercau să-și lase copiii în
familii ucrainene, din proprie inițiativă, oferindu-le bani, doar pentru
a fi convinși că aceștia vor fi în siguranță82.
Unii supraviețuitori au tendința să creadă că femeile erau mai sen-
sibile la suferințele evreilor, și mai ales ale copiilor evrei83. La prima
vedere, numeroase dovezi empirice par să susţină această presupu-
nere. Un asemenea caz a avut loc în noiembrie 1941, când un convoi
cu evrei deportați a trecut prin orășelul Șarhorod. Aici, țărăncile care
veniseră să vândă produse alimentare la piața locală, fiind profund
șocate de condiția evreilor, au îngenuncheat în fața reprezentantului

77
Inteviu 48 cu Michael Zilbering, decembrie 2005, Washington, D.C. și memoriile lui
Michael Zilbering.
78
USHMM, RG-25.003 M, reel 394, p. 279 (Fond Brigada 1 Fortificații).
79
USHMM, RG -25.003 M, reel 305, p. 710 (Fond Divizia 4 Infanterie).
80
Interviu 43: Polina Korotkaia, decembrie 2005, Washington, D.C.
81
YVA, VT/2100, interviu video cu Pola Herman.
82
Interviu 60: intervievatul a preferat să nu-i fie menționat numele în publicații, ia-
nuarie 2006, Washington, D.C.
83
Interviu 10: Lisa Pasternak, decembrie 2005, Washington, D.C.

66
autorităților, plângând și implorându-l ca acestora să li se permită să
stea în orășel. Într-adevăr, evreilor li s-a permis să rămână aici până
în primăvara
ăăvara următoare84 . O fată evreică, deportată din Cernăuți la
vârsta de 11 ani, își amintește cu claritate cum, în decembrie 1941, pe
un ger cumplit, cu multă zăpadă, într-un sat din Transnistria (ea își
amintește doar „un sat unde era o biserică mare”), femeile localnice
au ieșit afară și le-au oferit deportaților cartofi fierți85.
Obiecţia cea mai plauzibilă în legătură cu ipoteza că femeile erau
mai sensibile faţă de suferințele deportaților, datorită particularităților
„naturii feminine”, constă în faptul că numărul bărbaților nemobili-
zaţi care rămăseseră în Transnistria, în acea perioadă, era în general
foarte redus; majoritatea dintre ei fie fuseseră înrolați în armata sovie-
tică, fie încercau să evite autoritățile românești. Mai mult decât atât,
în perioada războiului orice act al unui bărbat civil este privit cu o
suspiciune și neîncredere mult mai mare decât în cazul unei femei. De
aceea, nu este de mirare că femeile erau mai vizibile în aceste situații.
Ascunderea evreilor de către creștini este menționată mai rar în re-
latările supaviețuitorilor, înn compara
comparaţie cu oferirea hranei sau prestarea
unor munci în gospodărie. După cum am menționat, ajutorul acordat
unui evreu însemna expunerea la un risc enorm. De aceea, localnicii
își asumau asemenea riscuri doar în cazuri excepționale, iar ajutorul
venea în primul rând din partea cunoscuților, prietenilor și colegilor86,
și doar în al doilea rând, din partea străinilor. Un supraviețuitor evreu,
originar din Camenca, a fost ascuns de prietenul bunicului său pe du-
rata întregii perioade cuprinse între noiembrie 1941 și martie 194487.
Un alt evreu basarabean din Bolgrad, a cărui familie fusese ascunsă
timp de câteva
ââteva luni de niște prieteni, ajunge la concluzia că doar „foștii
noștri prieteni ne tratau diferit, încercând să ne protejeze… Țăranii se
comportau cu totul altfel: ne luau toate bunurile, casele”88.
În Transnistria cazurile de adăpostire a copiilor evrei de către

84
Matatiaș Carp, Cartea neagră. Suferinţele evreilor din România. 1940-1944,
București, Diogene, 1996, vol. III, p. 262.
85
Interviu 38: Bella Manascu Marcovsky, decembrie 2005, Washingon, D.C.
86
Interviu 66: Moisei Kelyshchik, ianuarie 2005, Washington, D.C.; Interviu 68: Ester
Sigurno, ianuarie 2006, Washington, D.C.; Interviu19: Leonid Kupchik, decembrie
2005, Washington, D.C.
87
Interviu 20: Salom Vainerman, decembrie 2005, Washington, D.C.
88
Interviu 44: Angela Genesco, decembrie 2005, Washingon, D.C.

67
străini par a fi mai frecvente. O explicație provine din faptul că tim-
pul mai îndelungat petrecut în Transnistria printre străini a creat
mai multe situații în care evreii erau ajutați de către oameni pe care
nu-i cunoșteau. Un exemplu menționat în acest context este cel al
unei evreice ascunse de un doctor, pe care îl credea partizan, apoi de
un polițist localnic. În continuare, ea a fost ascunsă în diverse locuri
de oameni necunoscuți până la sfârșitul războiului89.

***
În contextul încercării noastre de a evalua atitudinea și compor-
tamentul populațiiei din Basarabia și Transnistria, este important
să menționăm că relațiile dintre evrei și populația locală au fost
strict limitate și controlate de reglementările și situațiile impuse de
autorități. Administrația civilo-militară românească a întreprins o
serie de măsuri cu scopul de a asigura un contact minim între aceste
două grupuri. În momentul în care se precizau rutele deportărilor,
locurile de odihnă din timpul marșului sau amplasarea lagărelor
de tranzit, se urmărea scopul de a asigura maxima izolare a evrei-
lor de restul societății. Cauza principală a acestei decizii era dorința
de a evita răspândirea bolilor contagioase. Frecvenţa purtătorilor
de infecții în rândul deținuților era extrem de mare, în urma lipsei
de hrană și a condițiilor igienice dezastruoase. Un alt scop urmărit
era, probabil, de a preveni orice tensiune socială potențială, care ar
fi putut rezulta din confruntarea populaţiei cu modul de „rezolvare
a problemei evreiești”. În acest sens, autoritățile doreau să mențină
„ordinea” în timpul acestor operațiuni și să urmeze „cursul planificat
al acțiunilor anti-evreiești”. De asemenea, se încerca să se evite orice
solidarizare a localnicilor ne-evrei cu victimele.
Supraviețuitorii și martorii ne-evrei observă, cu o unanimitate ui-
mitoare, că în drumul spre locurile deportării, ca și în lagărele de tran-
zit și ghetouri, localnicii erau împiedicați de jandarmi să se apropie de
evrei: „Nimeni nu se putea apropia de noi, toți erau speriați”90; „Este
greu de apreciat atitudinea populației, deoarece jandarmii nu le per-

89
Idem.
90
Interviu 51: Sara Gruman, decembrie 2005, Washingon, D.C.

68
miteau să se apropie de noi”91. Teama de a fi pedepsiți de autoritățile
militare, care coordonau arestarea, deportarea și paza evreilor, este o
explicație de bază, deseori invocată de evrei și ne-evrei pentru justifi-
carea evitării unor contacte reciproce.
În timpul cercetării noastre, a devenit evident faptul că supra-
viețuitorii, comparând comportamentul basarabenilor cu cel al
popula iei din Transnistria, ajung la concluzia că „în Ucraina atitudi-
populaț
nea era mai bună decât â în Basarabia”92. Această opinie este împărtășită
ât
și de supraviețuitorii originari din Basarabia sau Bucovina. Mai mulţi
supraviețuitori au declarat că „ucrainenii ne-au ajutat”93; și că, de fapt,
„ucrainenii nu erau răi”94; ei aveau o „atitudine plină de compasiune”95;
„majoritatea dintre ei ne dădeau pâine”96. O evreică deportată din Bu-
covina la Movilău își exprimă în felul următorăător
tor opinia despre popula
populațția
din Transnistria: „Ei erau buni. Ei erau la fel de săraci ca și noi, dar
ei ne dădeau mâncare atunci când puteau (să-și permită)”97. O pers-
pectivă interesantă este oferită de un supraviețuitor originar din Orhei
(Basarabia): el avea impresia că în Transnistria nu se simțea prea mul-
tă ură faţă
fa de evrei, cu excepția ia colabora
colaboraţioniștilor, și că, de fapt, „se
crea impresia că majoritatea popula
populaţiei nu îi percepea pe evrei ca pe
niște străini”. Mai degrabă, „majoritatea
majoritatea percepea puterea de ocupa
ocupație
ca fiind străină, iar pe evrei ca ai săi” . Un alt supraviețuitor, originar
98

din Movilău, ajunge la concluzia că populaț

popula ia orașului său natal avea o
atitudine de simpatie fafață de evrei și doar o mică parte era mulțumită
de faptul că evreii erau goniți din oraș în ghetou99.
În același timp, concluzia supraviețuitorilor privind atitudinea
populației basarabene este diferită. Fără a nega faptul că unii basa-
rabeni i-au ajutat pe deportați, supraviețuitorii afirmă că, în linii

91
Interviu 54: Melita (preferă să nu i se dea numele de familie în publicații), ianuarie
2006, Washington, D.C.
92
Interviu 55: Iechim Fishman, ianuarie 2006, Washington, D.C.
93
Interviu 53: Aron Bergher, ianuarie 2006, Washington, D.C.
94
Interviu 62: Ida Tsimerman, ianuarie 2006, Washington, D.C.
95
Interviu 48: Sara Mitelman, decembrie 2005, Washington, D.C.
96
Interviu 57: Dora Strutin, ianuarie 2006, Washington, D.C.
97
Interviu 33: Jeannette Gutman, decembrie 2005, Washington, D.C.
98
Interviu 19: Leonid Kupchik, decembrie 2005, Washington, D.C.
99
Interviu 15: Alexander Gaba, decembrie 2005, Washington, D.C

69
generale, atitudinea acestora era mai negativă decât în Transnistria.
În încercarea de a generaliza, supraviețuitorii îi descriu pe local-
nicii din Basarabia ca fiind indiferenți100 sau „reci faţă de evrei”101.
Nu pare surprinzător, în acest context, că jandarmii români sesizau
aceeași stare de spirit.
Pentru a explica această diferență notabilă în perecepția atitudinii
populațiilor din Basarabia și Transnistria faţă de evrei, credem că as-
pectul identitar urmează a fi luat în considerație. În Basarabia, proble-
ma loialității naționale – strâns legată de identificarea, fie și parțială,
a moldovenilor cu națiunea română – plasa compasiunea față de vic-
timă și solidaritatea general-umană într-o relație conflictuală cu in-
fluenţa tendinţelor naţionalizante. Astfel se crea o dilemă complexă.
În Transnistria, orice act de caritate față de evrei putea fi justificat atât
la nivel individual, cât și sub aspect social, fiind reprezentat ca un act
de rezistență împotriva ocupanților. În Basarabia însă același act putea
fi interpretat ca o subversiune sau o subminare a propriului regim,
deci un act de trădare. Această ultimă ipostază era puțin atractivă și,
în consecinţă, presupunea o motivație social-politică scăzută pentru
moldoveni, fie în sensul ajutorului acordat evreilor, fie în exprimarea
unor comentarii critice faţă de acțiunile guvernului.
O supraviețuitoare își amintește un caz curios, ce a avut loc în
timpul deportării familiei sale spre Transnistria: în fiecare zi aceștia
erau forțați să meargă zeci de kilometri, pe jos, în arșița nemiloasă a
verii. Aproape de satul Rublenița, un moldovean cu o căruță s-a ofe-
rit să-i transporte și i-a luat până la Vertiujeni. Femeia evreică a în-
cercat să-și exprime gratitudinea și i-a oferit un palton, însă bărba-
tul a refuzat să-l accepte. Supraviețuitoarea își amintește foarte clar
cum, pe parcursul întregii călătorii, moldoveanul nu a scos niciun
cuvânt, păstrând tăcerea. Totuși, familia evreiască avea impresia că
aceasta era „plin de compasiune” pentru ei102.
În majoritatea cazurilor, atitudinea rezervată a populației basa-
rabene era interpretată ca o dovadă de ostilitate față de evrei. Un alt

100
Interviu 52: Samuel Aroni, ianuarie 2006, Washington, D.C.
101
Interviu 69: Joshua Gershman, ianuarie 2006, Washington, D.C.
102
Interviu 48: Sara Mitelman, decembrie 2005, Washington, D.C.

70
supraviețuitor din Orhei exprimă următoarea opinie: „Cu excepția
unor indivizi, populația saluta tacit izolarea și deportarea evreilor
din Basarabia, iar mulți își exprimau aceste sentimente într-un mod
deschis”103.
La momentul actual, este destul de dificil să estimăm câte dintre
aceste acțiuni au fost rezultatul instigărilor și provocărilor organi-
zate de serviciiile secrete române și care este proporţia acţiunilor
„improvizate” ale localnicilor. Chiar dacă ar fi să presupunem că
provocatorii au cauzat, în general, acest comportament, un aseme-
nea plan necesita un sol „fertil” pentru a reuși. Acest „teren” social
a fost pregătit sistematic în Basarabia în perioada interbelică. Ideo-
logia antisemită a penetrat, în mare măsură, societatea basarabea-
nă. Impactul ideilor radicalismului de dreapta a devenit evident în
alegerile generale din 1937, când mai multe județe din Basarabia au
acordat voturi semnificative partidului antisemit al „Cuziștilor” și
Gărzii de Fier104. Dificultățile economice, acutizate mai ales în pe-
rioada crizei mondiale, au contribuit și ele la crearea animozităților
profunde între țărani și populația evreiască, ce intermedia frecvent
comerțul dintre sat și oraș. Pentru mulți țărani, singurul contact di-
rect al cărora cu piaţa era cumpărătorul evreu, aceste dificultăţi au
canalizat furia lor anume spre evrei, mai ales în legătură cu scăde-
rea catastrofală a prețurilor la produsele agricole. Evreii au devenit
„ţapi ispășitori”, fiind acuzaţi de jefuirea localnicilor105.
Un subiect separat este contrastul dintre atitudinea populației
urbane și a celei rurale faţă de evrei. Acest contrast apare frecvent
în evaluările subiecţilor. Majoritatea supraviețuitorilor își exprimă
părerea că în Transnistria sătenii erau mult mai binevoitori faţă de
evrei, mai ales din cauză că ţăranii i-au ajutat pe deținuți cu produ-
se alimentare106. Un intervievat originar din Balta, referindu-se la
Transnistria, afirmă cu încredere: „desigur că sătenii erau mult mai

103
Interviu 19: Leonid Kupchik, decembrie 2005, Washington, D.C.
104
Viorica Nicolenco, Extrema dreaptă în Basarabia, Chișinău, Civitas, 1999.
105
Ibid.
106
Interviu 45: Jilly Boiangiu, decembrie 2005, Washington, D.C.; Interviu 14: Alex
Serota, decembrie 2005, Washington, D.C.

71
buni la inimă și se purtau mai bine decât cei din orașe”107. Aceas-
tă opinie este sprijinită de un mare număr de supraviețuitori din
Transnistria, care împărtășesc părerea că sătenii se comportau mai
bine și mai prietenos, în comparație cu populația urbană108. Acest
punct de vedere este susţinut și de supraviețuitorii originari din Ba-
sarabia. De exemplu, un intervievat a menționat că ucrainenii, mai
ales cei de la sate, au arătat compasiune față de evrei și i-au ajutat cu
hrană și locuri de lucru. Tocmai datorită acestui fapt unii evrei au
reușit să supraviețuiască. Încercând să analizeze această atitudine,
supraviețuitorul în cauză presupune că motivul acestui comporta-
ment era legat de faptul că „ei [ucrainenii] au trecut prin foamete și
suferință … ucrainenii își aminteau acei ani, poate [era vorba de]
1930, poate [de] 1933; era foamete. Puterea sovietică le luase toate
produsele și acest lucru îii ffăcea să simtă milă pentru deportați”109.
În acest sens, concluziile date coincid cu rezultatele cercetării
efectuate de Dan Michman110 și Jeanine Frank111 cu privire la efor-
turile de salvare a evreilor din Belgia și Franța. În studiile lor, auto-
rii argumentează că în aceste țări salvarea evreilor era un fenomen
preponderent rural, și nu unul urban, cum au sugerat, printre alţii,
Oliner112 sau Nechama Tec113. De exemplu, în Franța, 69 % din numă-
rul total al salvatorilor locuiau la sat. Frank subliniază că în Franța,
oamenii săraci, cu un statut social neprivilegiat, își ofereau deseori
ajutorul evreilor ca un act de solidaritate cu cei persecutați114.

107
Interviu 28: David Krys, decembrie 2005, Washington, D.C.
108
Interviu 21: Salom Vainerman, decembrie 2005, Washington, D.C.; Interviu 18:
Rakhil Yakover, decembrie 2005, Washington, D.C.; Interviu 4: Fanya Sheyn, de-
cembrie 2005, Washington, D.C.
109
Interviu 48: Sara Mitelman, decembrie 2005, Washington, D.C.
110
Vezi introducerea scrisă de Dan Michman la volumul ce se referă la Belgia din Ency-
clopedia of the Righteous among the Nations: Rescuers of Jews during the Holocaust,
Jerusalem, Yad Vashem, 2005.
111
Jeanine Frank, Righteous among Nations in Belgium and France, prezentare în cadrul
Institutului Internațional de Studiere a Holocaustului, Yad Vashem, 10 mai 2007.
112
Samuel Oliner, Pearl Oliner, The Altruistic Personality: Rescue of Jews in Nazi Euro
Europe.
New York, Free Press and London, Collier Macmillan, 1988.
113
Nechama Tec, Jewish Children: Between Protectors and Murderers, Washington,
D.C.: United States Holocaust Memorial Museum, Center for Advanced Holocaust
Studies, 2005.
114
Jeanine Frank, comunicare prezentată la Yad Vashem, 10 mai 2007.

72
 Supraviețuitorii au estimat că mediul rural din Basarabia era, din
contră, mai ostil faţă de evrei decât cel orășenesc115. Exprimând acest
punct de vedere, un supraviețuitor face următorul comentariu:
„Manifestările demne de dispreţ ale unor săteni au devenit evi-
dente mai ales în momentele dramatice și tensionate ale evacuării
ghetoului din Chișinău, când respectivii indivizi au cerut sume exor-
bitante sau obiecte de mare valoare de la cei care le-au solicitat trans-
portarea cu căruțele a infirmilor, bătrânilor, bolnavilor sau copiilor
către noile locuri de detenție din Transnistria, sau cel puțin până la
malul râului Nistru”116 .

În Basarabia, spune un alt supraviețuitor, populația rurală mani-

festa o înclinație mai accentuată spre antisemitism, lăcomie și furturi
decât locuitorii orașelor117.
În
n general, comportamentul popula
populației ne-evreiești din Basarabia și
Transnistria poate fi explicat cu ajutorul mai multor factori. Indiscu-
tabil, atmosfera politică și socială din perioada anterioară războiului
și-a lăsat
sat amprenta asupra rela
relațiilor dintre evrei și ne-evrei în timpul
războiului. Un supraviețuitor, originar din Chișinău, notează în acest
sens:
„Pe de o parte, lozincile ultranaționaliste și șovine, care erau in-
tens difuzate de presa acelor timpuri; pe de altă parte, opinia gene-
rală că politica administrației sovietice, care a oferit drepturi egale
minorităților etnice, a favorizat accesul unui număr prea mare de
evrei în poziții importante în diverse domenii de activitate, au spri-
jinit și au justificat destul de eficient măsurile cu caracter rasist ale
autorităților reinstalate pe teritoriul Basarabiei în iulie 1941”118 .

Nu este surprinzător că invidia a fost una dintre cauzele cele mai

frecvente ale actelor ostile împotriva evreilor119.

115
Interviu 52: Samuel Aroni, ianuarie 2006, Washington, D.C.; Interviu 70: Marius
Gherovici, februarie 2006, Philadelphia; Interviu 50: Karol Katz, decembrie 2005,
Washington, D.C.
116
Interviu 50: Karol Katz, decembrie 2005, Washington, D.C.
117
Interviu 44: Angela Genesco, decembrie 2005, Washington, D.C.
118
Interviu 50: Karol Katz, decembrie 2005, Washington, D.C.
119
Interviu 22: Leah Kaufman, decembrie 2005, Washington, D.C.

73
 Atitudinea discriminatorie a administrației românești față de
ucrainenii și rușii din Transnistria a influențat, într-o oarecare mă-
sură, și atitudinea acestei populații față de soarta evreilor. Poziția lor
inechitabilă sub administrația recent instaurată îi făcea să se identi-
fice la nivel emoțional cu grupurile etnice sau politice persecutate de
noul regim. Aceste circumstanţe favorizau crearea premiselor pen-
tru apariția sentimentelor de solidaritate față de grupul victimizat.
Deja în toamna anului 1941 în Transnistria circulau zvonuri printre
ucraineni că după lichidarea evreilor, ucrainenii vor fi următoarea
țintă a regimului. Toţi acești factori, indiscutabil, sporeau nivelul de
compasiune față de victime.
Acest studiu confirmă faptul că atitudinea colectivă a unui grup
social sau etnic poate fi evaluată cu dificultate, deoarece este întot-
deauna multilaterală, complexă și diversă. Interacțiunea dintre evrei
și ne-evrei în Basarabia și Transnistria, în perioada 1941-1944, a
fost destul de sporadică și limitată, în mare parte datorită condiţii-
lor create de autorități. Atunci când aveau loc contacte între aceste
două grupuri, ele surveneau nu atât cu permisiunea autorităților, cât
mai curând în pofida interdicțiilor. Un anumit număr de ne-evrei
s-a implicat direct în persecutarea evreilor, însă numărul acestora era
mult mai mic decât al celor care i-au ajutat din motive de compasiu-
ne. În Transnistria, evreii care au reușit să supraviețuiască au fost ca-
pabili să o facă doar ca urmare a ajutorului acordat de localnici. Fără
sprijinul acestora sau fără posibilitatea unei cooperări economice
minime dintre cele două grupuri, „soluția evreiască” implementată
de autoritățile române ar fi putut fi, cu adevărat, finală.

74
 Tat ia na SÂ R BU

Deportarea în Transnistria în cifre:

cazul ţiganilor din Basarabia1

Soarta romilor din România în perioada celui de-al Doilea Răz-

boi Mondial este deja un subiect predilect al unui grup distinct de
cercetători istorici, sociologi, antropologi. In extenso, unii savanți2
au ffăcut deja multiple cercetări de arhivă, marcând contribuţia lor
prin publicarea unor lucrări ce analizează cadrul general al politicii
lui Ion Antonescu faţă de ţigani și procesul de deportare a ţiganilor
din România în Transnistria în perioada 1942-1944.
Ţiganii n-au fost singura categorie de cetăţeni români care au fost
deportaţi în Transnistria, teritoriul dintre Nistru șii Bug administrat
din august 1941 până la începutul anului 1944 de România anto-
nesciană3. Evreii au fost o altă categorie de cetăţeni români, cea mai
numeroasă, deportată în Transnistria din 19414. Acest aspect al poli-
ticii lui Antonescu rămâne încă a fi unul sensibil și deseori trecut cu
vederea în mediul academic și spaţiul public, atât în România, cât și

1
În acest articol vom utiliza atât autonimul, cât și eteronimul (romi și ţigani). Am pre-
ferat să păstrăm eteronimul utilizat întotdeauna în corespondenţa, ordinele etc. din
perioada dictaturii lui Ion Antonescu, cu scopul de a nu distorsiona discursul tipic
epocii și pentru a marca încărcătura simbolică a termenilor folosiţi de către autorităţi.
2
Vezi Viorel Achim, Ţiganii în istoria României, București, Editura Enciclopedică,
1998; Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, București, Editura Hasefer, 1998;
Kelso, Michelle, 1999, ‘Gypsy deportations from Romania to Transnistria, 1942-
1944’, în Kenrick, Donald, In the shadow of the Swastika, Bristol, p. 95-129; Nastasă,
Lucian și Varga, Andrea, Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Ţiganii
din România (1919-1944), Cluj, Editura CRDE dintre 2001.
3
Vezi mai multe în Denis Deletant, 2010 [2006], Aliatul..., p. 180.
4
Două ditnre lucrările importante despre deportarea și exterminarea evreilor din
România, vezi Radu Ioanid, La Roumanie et la Shoah. Destruction et survie des Juifs
et des Tsiganes sous le régime
éégime Antonescu : 1940-1944, Paris: éditions de la Maison des
sciences de l’homme, 2002; Ancel, Jean, Contribuţii la istoria României. Problema
evreiască: 1933-1944, vol. I (partea I), București, Editura Hasefer, 2001.

75
în mod special în Republica Moldova5. Câteva lucrări recente6, care
în mare parte elucidează Holocaustul evreilor din România, comple-
tează și cercetările anterioare, oferind noi amănunte și o abordare
nuanţată a unor aspecte privind „problema ţigănească” în politica
lui Antonescu. Astfel, putem constata că în perioada interbelică poli-
tica românească n-a vizat în niciun fel ţiganii, prin comparație au
evreii din România. Cu toate că pentru prima dată s-a vorbit despre
„problema ţigănească” în cadrul ședinţei Consiliului de Miniștri din
7 februarie 1941, politica lui Antonescu faţă de ţigani debutează cu
recensământul secret din mai 1942, urmat de deportările din vara
și toamna anului 1942 ale categoriilor definite de autorităţi ca ţigani
nomazi și ţigani sedentari. Ultimele două erau împărţite la rândul lor
în alte subcategorii și parafate ca reprezentând un „pericol social”.
Specificul acestui text constă în faptul că noi vom aborda unele
aspecte de ordin statisitic ale situaţiei ţiganilor basarabeni în pe-
rioada celui de-al Doilea Război Mondial. O atenţie specială vom
acorda-o recensământului general din 1941 și recensământului se-
cret al ţiganilor din mai 1942, precum și datelor statistice privind
numărul ţiganilor nomazi și sedentari deportați din Basarabia în
Transnistria. Această cercetare face parte dintr-un proiect mult mai
larg – cel al tezei de doctorat al autoarei7–, iar soarta romilor din

5
Mai multe despre problema exterminării evreilor în istoriografia moldovenească
post-sovietică vezi Igor Cașu, „Problema exterminării evreilor în timpul celui de-al
Doilea Război Mondial în istoriografia moldovenească post-sovietică”, în Achim,
Viorel și Constantin Iordachi, (coordonatori), 2004, România și Transnistria: pro-
blema Holocaustului
H , București, Curtea Veche, p. 95-127.
6
Vezi Viorel Achim, și Constantin Iordachi, 2004, România și Transnistria: problema
Holocaustului. Perspective istorice și comparative, București, Curtea Veche; Denis,
Deletant, Aliatul uitat al lui Hitler. Ion Antonescu și regimul său, București, Hu-
manitas, 2010; Mihok, Brigitte, Holocaustul la periferie. Persecutarea și nimicirea
evreilor în România și Transnistria, Chișinău, Cartier, 2010; Vladimir Solonari, Pu-
rifying the Nation: Population Exchange and Ethnic Cleansing in Nazi-Allied
--Allied Roma-
nia, Baltimore, Johns Hopkins University Press. 2010, Washington, D.C.: Woodrow
Wilson Center; Sergiu Nazaria, Dumitru și Danu, A. Moraru, și I. Zagorcia, 2005,
Holocost v Moldove, Chișinău, CEP USM.
7
Rezultatele cercetării expuse în acest articol fac parte, în mare, din lucrarea de doc-
torat a autoarei, susţinută public pe 22 iunie 2012 la Université Libre de Bruxelles
(coordonatorul tezei, profesorul Pieter Lagrou). Cercetarea a putut fi efectuată
graţie suportului financiar al Fundaţiei Xenophilia/ULB.

76
Basarabia deportaţi în Transnistria în perioada 1942-1944 a fost
deja abordată parţial în câteva articole publicate anterior8.
Primele discuţii privind „problema ţigănească” iniţiate de către
generalul Ion Antonescu au avut loc în cadrul ședinţelor Consiliu-
lui de Miniștri înn februarie-aprilie 1941, care, incipient, ffăceau re-
ferinţă la ţiganii din București și alte câteva orașe, precum Pitești,
Ploiești și Târgoviște. Conform Conducătorului Statutului, „această
problemă urma a fi atacată cu ocazia recensământului”9. Într-ade-
văr, „problema ţigănească” a fost „atacată”, dar nu numai în cazul
orașelor enumerate mai sus, ci și la nivelul întregii ţări. Vom vedea
că un recensământ general al populaţiei a fost efectuat în iulie 1941
în provinciile românești Basarabia și Bucovina de Nord: conform
acestuia, în Basarabia locuiau 8.204 de ţigani10. În celelalte provincii
ale României, recensământul a fost efectuat în aprilie 1941. Toate
grupurile etnice au fost recenzate, cu excepţia evreilor, care la acel
moment erau deportaţi în Transnistria (vezi lista de mai jos)11.

Contabilizarea ţiganilor nu s-a limitat la recensământul general

din iunie 1941, fiind supusă ulterior unei proceduri minuţioase de
triere. Astfel, zece luni mai târziu, în mai 1942, inspectoratele de
jandarmi au primit iniţial ordinul de a efectua recensământul secret
al ţiganilor pe data de 31 mai 1942 și să transmită rezultatele pe data

8
Vezi Tatiana Sârbu, „Les Roms de Bessarabie sous le gouvernement du maréchal Ion
Antonescu” în Review of South East European Studies, Pontes, vol. II, 2005, p. 74-86;
Tatiana Sârbu, „La situation des Roms de Bessarabie pendant la deuxième guerre
mondiale : le cas de la déportation des Roms sédentaires” în Revista de etnologie și
culturologie a Institutului Patrimoniului Cultural al Academiei de Știinţe a Moldo-
vei, vol. XI, 2012 (în curs de apariţie).
9
M-D Ciucă, A. Teodorescu, B. F. Popovici, Stenogramele ședinţelor Consiliului
de Miniștri: Guvernarea Ion Antonescu, vol. II (ianuarie-martie 1941), București,
Editura Semne, 1998, p. 181; M-D. Ciucă, M. Ignat, A. Teodorescu, Stenogramele
ședinţelor Consiliului de Miniștri: Guvernarea Ion Antonescu, vol. III (aprilie-iunie
1941), București: Editura Semne, 1999, p. 94-95.
10
Arhiva Naţională a Republicii Moldova (în continuare ANRM), fond: 706, inventar
nr. 1, dosar 502, folio 163.
11
Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare ANIC), fond: Direcţia Generală
de Poliţie, inventar nr. 2350, dosarul 5/1941, folio 106-107.

77
de 10 iunie. Ulterior, s-a ordonat ca recensământul să fie efectuat pe
25 mai 1942, iar rezultatele să fie transmise pe 31 mai. Aceste decizii
au fost luate de către Ion Antonescu și transmise Ministerului de
Interne, iar ulterior Inspectoratului General al Jandarmeriei12. Pre-
supunem că data recensământului a fost modificată, deoarece gu-
vernatorul Transnistriei, profesorul Gheorghe Alexianu, trimisese
o scrisoare Președinţiei Consiliului de Miniștri invocând că ar avea
de urgenţă nevoie de braţe de muncă13. La acel moment în Transni-
stria erau zeci de mii de evrei, care în caz de necesitate puteau fi uti-
lizaţi ca forţă de muncă, însă nu a fost cazul. Mai mult, autorităţile
locale se plângeau de numărul excesiv de deportaţi, care nu puteau
fi hrăniţi în Transnistria. De aceea, mai degrabă alte raţionamente,
de ordin politic, au stat la baza acestei decizii.
Această solicitare a fost trimisă mareșalului Ion Antonescu, a cărui
decizie a fost de a face trierea braţelor de muncă printre următoarele
categorii: „1. Vagabonzii și ţiganii
iganii ffără meserii din ţară; 2. Lucrătorii
f ră pământ șii ffără lucru, precum și refugiaţii”14. Același document
fă
prevede, conform deciziei lui Ion Antonescu, că cei de la punctul unu
sa fie trimiși obligatoriu, iar cei de la punctul doi – în mod benevol.
În ceea ce privește doar ţiganii, Ministerul de Interne a dat Ins-
pectoratului General al Jandarmeriei următoarea schemă de recen-
zare: „1. Ţigani nomazi (căldărari, lingurari etc.); 2. Ţigani seden-
tari (recediviști,
ti, ffără mijloace de existenţă,, ffără ocupaţie și cei ce
constituie un pericol pentru ordinea publică)”15.
Despre recensământul secret din 25 mai 1942 nu s-a discutat
în cadrul ședinţelor Consiliului de Miniștri, iar procesul recenză-
rii era dirijat personal de către mareșal, care a fost bolnav pe toată
durata recensământului și respectiv n-a fost prezent la niciuna din
ședinţele Consiliului16. Toate ședinţele Consiliului de Miniștri au

12
ANIC, fond: Inspectorate Regionale de Poliţie, inventar nr. 2355, dosar 258/1942,
folio 17.
13
ANRM, fond: 706, inventar nr. 1, dosar 14 (I), folio 226.
14
ANRM, fond: 706, inventar nr. 1, dosar 14 (I), folio 226.
15
ANIC, fond: Inspectorate Regionale de Poliţie, inventar nr. 2355, dosar 258/1942,
folio 7.
16
M-D. Ciucă, Maria Ignat, (coordonatori), Stenogramele ședinţelor Consiliului de
Miniștri: Guvernarea Ion Antonescu, vol. VII (mai-iulie 1942), București, Editura
Semne, 2003, p. III, 1-270.

78
fost prezidate în perioada 30 aprilie 1942 și 19 februarie 1943 de
către vicepreședintele Consiliului, Mihai Antonescu. La ședinţa
din 25 aprilie 1942, Ion Antonescu a ieșit din sală cu puţin timp
înainte de terminarea ședinţei, cauza părăsirii sălii nefiind clară.
N-a fost organizată nicio ședinţă a Consiliului în perioada 27 no-
iembrie 1942 și 4 februarie 194317. Mareșalul Ion Antonescu revi-
ne și preia prezidarea ședinţelor pe 19 februarie 194318. Chiar dacă
mareșalul n-a fost prezent o perioadă, putem deduce din discursul
participanților la ședinţe că Ion Antonescu era la curent cu tot ce
se discuta. De multe ori, diferiţii membri ai Consiliului ffăceau re-
ferire în intervenţiile lor la rapoartele pe varii subiecte prezentate
mareșalului sau la ceea, atitudinea lui Mihai Antonescu în aceste
ședinţe ce ar fi vrut mareșalul să facă, chiar dacă ultimul nu era
prezent în sală. La rândul său era la fel de ambiguă. Pe de o parte,
el invocă faptul că mareșalul este foarte bolnav și nu trebuie să-i fie
prezentate rapoarte cu rezultate negative, astfel încât, pentru a fi
protejat, membrii Consiliului trebuie să rezume rapoartele lor pen-
tru mareșal în niște note informative; pe de altă parte, imediat după
ce afirmă că mareșalul nu trebuie „chinuit” cu rapoarte, susține că
Ion Antonescu va pleca imediat pe front19. Perioada de absenţă a
mareșalului la ședinţele Consiliului de Miniștri nu este clară și mo-
tivul precum că el ar fi fost foarte bolnav nu este foarte convingător,
fiindcă Ion Antonescu a avut pe 10-12 ianuarie 1943 o întâlnire cu
Hitler20, deci nu era atât de bolnav.
În altă ordine de idei, Inspectoratul General al Jandarmeriei a
dat Inspectoratului General de Poliţie ordinul nr. 34.050 din 17 mai

17
Vezi volumele nr. VI-IX ale „Stenogramelor Consiliului de Miniștri: Guvernarea
Ion Antonescu”, ediţie de documente întocmită de către Marcel-Dumitru Ciucă și
Maria Ignat.
18
M-D. Ciucă, Maria Ignat, (coordonatori), Stenogramele ședinţelor Consiliului de
Miniștri: Guvernarea Ion Antonescu, vol. IX, București, S. C. Lumina Tipo s.r.l.,
2006, p. 97.
19
M-D. Ciucă, Ignat, Maria (coordonatori), Stenogramele ședinţelor Consiliului de
Miniștri: Guvernarea Ion Antonescu, vol. VIII, București, S. C. Lumina Tipo s.r.l.,
2004, p. 132
20
Denis Deletant, Aliatul uitat al lui Hitler. Ion Antonescu și regimul său, București,
Humanitas, 2010, p. 298.

79
1942 în baza căruia fiecare Direcţie Regională de Poliţie a efectuat
recensământul din 25 mai 1942. Fiecare unitate de poliţie a întoc-
mit un tabel statistic, în două exemplare, pe categorii, indicând fie-
care familie și membrii săi. În cazul ţiganilor sedentari se indicau
domiciliul, bunurile pe care le deţin, profesia și câteva observaţii.
Pentru ambele categorii de ţigani se precizau anul nașterii, vârsta și
gradul de rubedenie al membrilor fiecărei familii21.
Ambiguitatea criteriilor de identificare a ţiganilor a generat une-
le quiproquo-uri în perioada recenzării, când anumite persoane au
fost identificate drept ţigani, iar ulterior declaraţi ne-ţigani. Astfel
de cazuri au fost constatate în judeţele Lăpușna și Cahul, unde câte
două familii din fiecare judeţ au fost recenzate ca ţigani și deportate
în Transnistria22. Ulterior, aceste familii au revenit în ţară, după ce
au trimis reclamaţii Președinţiei Consiliului de Miniștri23.
Au fost și cazuri când multe familii n-au fost recenzate și care au
fost identificate ulterior drept țigani și deportate în Transnistria24.
Este cert faptul că acest recensământ din 25 mai 1942 a fost efec-
tuat cu scopul de a cunoaște numărul exact al ţiganilor ce urmau
să fie deportaţi în Transnistria și aceasta explică decalajul dintre
numărul ţiganilor recenzaţi în iulie 1941 și cel din mai 1942. În pri-
mul recensământ numărul lor era de 8204 persoane, iar în cel de-al
doilea recensământ constatăm apariţia a două categorii de ţigani
– nomazi și sedentari. Ultimii, la rândul lor, au fost împărțiți în
alte subcategorii. Conform recensământului din mai 1942, pentru
prima categorie – ţiganii nomazi – au fost recenzate 51 de persoane,
care constituiau 5 sălașe, iar pentru cea de-a doua categorie – ţiganii
sedentari – 1704 persoane. Vom observa însă în rapoartele statistice
că după dactilografierea tabelelor cu rezultatele recensământului,
alte cifre scrise cu creionul au fost adăugate sub unele cifre iniţiale.

21
ANIC, fond: Inspectorate Regionale de Poliţie, inventar nr. 2355, dosar 259/1942,
folio 67.
22
ANIC, fond: Inspectoratul General al Jandarmeriei, inventar nr. 1474, dosar 43/
1943, folio 273.
23
ANRM, fond: 706, inventar nr. 1, dosar 305, folio 63; ANIC, fond: Ministerul de
Interne, inventar nr. 755, dosar 450/1942, folio 165-166.
24
ANIC, fond: Inspectoratele Regionale de Poliţie, inventar nr. 2355, dosar 259/1942,
folio 67, 178.

80
În tabelul de mai jos putem vedea decalajele, cifrele adăugate ulte-
rior fiind indicate în paranteze pătrate:
1. Lăpușna – 638 (178 [107]25 de bărbaţi, 176 de femei, 284 de copii = 745)
2. Bălţi – 635 (163 [33] de bărbaţi, 170 [33] de femei, 302 [94] de copii = 795)
3. Ismail – 122 (24 [19] de bărbaţi, 32 [26] de femei, 66 [48] de copii = 215)
4. Cahul – 3 (un bărbat, o femeie, un copil)
5. Chilia – 299 (78 [3] de bărbaţi, 80 [3] de femei, 141 de copii = 305)
6. Cetatea Albă – 7 (un bărbat, 3 femei, 3 copii)
7. Tighina *
8. Orhei**
9. Soroca – ([58], [65], [159] = 272) 26
Total: 1704 [638] = 2342
În final, numărul ţiganilor sedentari era de 2342, iar cel al ţiganilor
nomazi a sporit și el după recensământ, de la 51 la 104 persoane. Ast-
fel, numărul total al ţiganilor nomazi și sedentari recenzaţi în luna
mai 1942 era de 2446. Dacă numărul total al ţiganilor din Basarabia
era de 8204 conform recensământului general din 1941, iar scopul
recensământului era de a stabili numărul populaţiei după criteriul
etnic, numărul ţiganilor basarabeni, conform recensământului
secret din mai 1942, era de 2446, acest recensământ vizând doar
ţiganii care urmau a fi deportaţi.
După recensământul secret din mai și până la primirea noilor
ordine, niciun ţigan n-avea dreptul de a părăsi judeţul în care a fost
recenzat27, astfel Ion Antonescu marcând debutul politicii faţă de
romii din România și implicit cei din Basarabia.

25
Cifrele din paranteze pătrate indică numărul ţiganilor identificaţi după recensă-
mânt. Cifre ce nu erau dactilografiate, ci scrise de mână, iar cifra după semnul „ = „
indică totalul ţiganilor recenzaţi și al celor identificaţi după recensământ.
26
ANIC, fond: Inspectorate Regionale de Poliţie, inventar nr. 2355, dosar 258/1942,
folio 29.
27
ANIC, fond: Inspectorate Regionale de Poliţie, inventar nr. 2355, dosar 258/1942,
folio 7.
* Datele lipsesc.

81
 Deportarea în Transnistria a constituit cea de-a doua etapă a politicii
lui Ion Antonescu, iar tabelele privind romii deporta
deportaţi erau întocmite în
baza datelor statistice obţinute ca rezultat al recensământului din mai
1942. Rubricile indicate în tabelele ţiganilor ce urmează a fi deporta
deportaţi
atât
â în cazul nomazilor, cât
ât â și al sedentarilor le putem vedea mai jos.
ât
Listele au fost alcătuite pentru fiecare legiune de poliţie, ultima
corespunzând unui judeţ: Soroca, Bălţi, Orhei, Lăpușna, Tighina,
Cahul, Chilia, Cetatea Albă și Ismail28, iar Basarabia forma unul
din Inspectoratele Regionale de Poliţie din cele nouă existente în
România din perioada dictaturii lui Antonescu29.
Judeţele destinate deportării ţiganilor în Transnistria le putem
identifica potrivit documentelor de arhivă – era vorba de Golta,
Oceakov, Berezovka și Balta. Astfel, o mare parte dintre ţiganii
basarabeni au fost deportaţi în judeţul Golta, în localităţile rurale
Tridubi (raionul30 Krivoe Ozero), Sirovo (raionul Krivoe Ozero),
Katerinka (raionul Golta), Domanivka (raionul Domanivka); în
judeţul Oceakov, localitatea Neceaevo31; și în judeţul Berezovka, în
localităţile Androtevka, Kovaliovka, Varușino32. La fel, documen-
tele de arhivă ne indică faptul că Ministerul de Interne a alcătuit
o listă de localităţi privind așezarea ţiganilor deportaţi. Se știa cu
precizie localităţile unde va fi evacuată fiecare categorie de ţigani
din fiecare Inspectorat Regional de Poliţie.
Instituţiile implicate direct în politica de deportare a ţiganilor în
Transnistria erau Poliţia, Jandarmeria, Căile Ferate ale României,
Sănătatea Publică și Guvernul33. Fiecare dintre aceste instituţii își avea
rezervat rolul său în această schemă terifiantă a mareșalului Antonescu.

28
Fiecare judeţ constituia o legiune de poliţie, iar Basarabia erau nouă în total. Vezi
ANRM, fond: 706, inventar nr. 1, dosar 502, folio 52.
29
ANIC, fond: Inspectorate Regionale de Politie, inventar nr. 2355, dosar 260/1942,
folio 122, 176.
30
Divizarea administrativă a Transnistriei era făcută în trei unităţi: judeţ, raion și sat.
Vezi ANRM, fond: 706, inventar nr. 1, dosar 262/3, folio 501-528.
31
ANIC, fond: Inspectoratul General al Jandarmeriei, inventar nr. 1474, dosar 86/
1944, folio 204-207.
32
ANIC, fond: Inspectoratul General al Jandarmeriei, inventar nr. 1474, dosar 43/
1943, folio 307-308.
33
ANIC, fond: Inspectorate Regionale de Poliţie, inventar nr. 2355, dosar 258/1942,
folio 23.

82
 Ţiganii nomazi au fost prima categorie deportată în Transnis-
tria: conform mareșalului, aceștia constituiau „o plagă a societăţii”.
Au fost deportaţi pe șatre, pe jos și „strict secret”,, ffără a ști exact
destinaţia finală. Pentru a păstra secretul operaţiei, ordinul de eva-
cuare era decompus, astfel încât sălașele erau transferate dintr-un
post de poliție în altul, iar postul ce se ocupa de transfer nu știa
decât partea de ordin ce-l viza direct. Numai ultimele două verigi
(din Chișinău și din Transnistria) ale lanţului de posturi cunoșteau
destinaţia finală. Inspectoratul Chișinău executa trecerea de cealaltă
parte a Nistrului, unde erau fixate zonele de colectare și punctele de
livrare către Inspectoratul Transnistriei34. Printre primele verigi ale
lanţului de posturi putem menţiona Timișoara, Alba-Iulia, Cernăuţi
și Constanţa. Aceste inspectorate nu cunoșteau decât inspectoratele
vecine unde sălașele erau transportate.
În al doilea rând, existau inspectorate ce serveau drept verigi in-
termediare cărora erau livrate sălașeleși care urmau să fie transmise
inspectoratului următor conform ordinelor primite. În al treilea
rând, Inspectoratul de Jandarmi al Transnistriei repartiza sălașele
în comunităţile prevăzute.
Punctele de tranfer al ţiganilor nomazi de cealaltă parte a Nis-
trului erau la Tighina, Criuleni și Cosăuţi35. Drept urmare a cer-
erii Inspectoratului de Jandarmi Chișinău din 30 mai 1942, șeful
Serviciului Jandarmeriei, colonelul Tobescu, a ordonat pe 15 iunie
1942 deschiderea a încă unui punct de transfer, la Otaci36. Ceva mai
târziu, pe 23 iulie 1942, șeful Statului-Major, generalul Stănescu, a
ordonat ca toate convoaiele de ţigani să treacă doar prin punctul
de transfer Tighina, motivul fiind că autorităţile au descoperit că
ţiganii din convoaie deţineau foarte mulţi bani. „Pentru a nu per-
mite ieșirea banilor din ţară”, ei au decis ca transferul să fie ffăcut
doar prin Tighina, unde existau birouri de schimb valutar37. In-

34
ANIC, fond: Inspectorate Regionale de Poliţie, inventar nr. 2355, dosar 258/1942,
folio 24.
35
ANIC, fond: Inspectorate Regionale de Poliţie, inventar nr. 2355, dosar 260/1942,
folio 122, 176, 192.
36
ANIC, fond: Inspectorate Regionale de Poliţie, inventar nr. 2355, dosar 260/1942,
folio 70.
37
ANIC, fond: Inspectorate Regionale de Poliţie, inventar nr. 2355, dosar 260/1942,
folio 16.

83
spectoratele de Jandarmi erau obligate să raporteze săptămânal In-
spectoratului General al Jandarmeriei câte sălașe au fost evacuate.
Inspectoratele din prima categorie raportau câte sălașe au fost evac-
uate, cele din a doua categorie – câte sălașe au primit și transmis,
iar cele din a treia categorie – câte sălașe au primit și unde le-au pla-
sat în zonă38. Aceste informaţii permiteau Inspectoratului General
al Jandarmeriei să cunoască situaţia și viteza mișcării convoaielor,
după cum este indicat în corespondenţa celor de mai sus. Ampla-
sarea înn Transnistria era ffăcută de către Inspectoratul de Jandarmi
al Transnistriei, în acord cu Guvernământul Transnistriei.
Documentele de arhivă privind ţiganii nomazi din Basarabia
deportaţi în Transnistria sunt foarte puţine. Sursele de care dispu-
nem indică 114 ţigani nomazi din Basarabia ce au fost deportaţi în
Transnistria39. Acești ţigani au fost identificaţi în judeţele Chișinău
și Bălţi și au fost deportaţi în judeţele Berezovka șii Oceakov40.
Deportarea sedentarilor de pe întreg teritoriul României niei s-a ffăcut
diferit de cea a nomazilor. Ţiganii sedentari au fost transferaţi în 13
puncte de îmbarcare, ce corespund acelor 13 orașe situate de-a lun-
gul frontierei meridionale a României: 1. Drobeta-Turnu-Severin,
2. Calafat, 3. Corabia, 4. Turnu-Măgurele, 5. Giurgiu, 6. Olteniţa, 7.
Călărași, 8. Brăila, 9. Tulcea, 10. Galaţi, 11. Ismail, 12. Chilia.

Autorităţile au operat o clasificare a sedentarilor, divizându-i în

șapte subcategorii: 1. Ţiganii recidiviști; 2. Ţiganii
iganii ffără mijloace de
existenţă; 3. Ţiganii
iganii ffără ocupaţie; 4. Ţiganii cu cazier; 5. Ţiganii
nemobilizabili; 6. Ţiganii mobilizabili; 7. Ţiganii ce constituie un
pericol pentru ordinea publică.
Documentele de arhivă consultate până în prezent ne oferă in-
formaţii fragmentare privind ţiganii sedentari în funcţie de satul
sau orașul de origine și apartenenţa lor la o subcategorie sau alta.

38
ANIC, fond: Inspectorate Regionale de Poliţie, inventar nr. 2355, dosar 258/1942,
folio 25.
39
ANRM, fond: 680, inventar nr. 1, dosar 4570 (1), folio 47-53.
40
ANRM, fond: 706, inventar nr. 1, dosar 482, folio 75-77. ANIC, fond: Inspectorate
Regionale de Poliţie, inventar nr. 2355, dosar 260/1942, folio 96.

84
Spre exemplu, ţiganii deportaţi din Ursari sunt indicaţi în listele „de
evacuare” ca fiind din satul Horodiște. În general, pentru persoane-
le deportate din sate mici era indicat în liste un sat vecin important
din punct de vedere administrativ la nivel local.
Ţiganii deportaţi erau reţinuţi în sate de către jandarmi și în
orașe de către poliţie41. Ţinem să notăm că deseori șefii de poliţie de
judeţe declarau iniţial că ei nu au ţigani ce ar corespunde ordinelor
primite, ca mai târziu să declare viceversa.
Nu vom detalia aici numărul deportaţilor pentru fiecare judeţ și
subcategorie, dar vom prezenta totalul pentru fiecare subcategorie și
judeţele din care sedentarii au fost deportaţi din Basarbia în Trans-
nistria. Pentru primele trei categorii am constatat 116 sedentari din
judeţele Cahul, Chilia și Ismail. Judeţele Chișinău, Orhei, Tighina,
Soroca, Bălţi, Cetatea Albă și Cahul n-aveau ţigani din primele trei
categorii, când ordinul a fost executat42.
Cei din categoria a patra – cu cazier judiciar – erau în total 127
de persoane din judeţele Bălţi, Cahul și Tighina43; cei din categoria a
cincea – nemobilizabilii– constituiau în total 1047 de persoane (273
de bărbaţi, 266 de femei și 508 copii) din judeţele Bălţi, Chilia Nouă,
Tighina, Cahul, Ismail și Lăpușna44; din categoria a șasea – mobiliza-
bilii– erau în total 306 persoane (87 de bărbaţi, 70 de femei și 146 de
copii)45; și din ultima categorie – cei ce reprezintă un pericol pentru
ordinea publică–, listele sunt doar pentru cei din judeţul Cahul (51 de

41
Ioanid, Radu, La Roumanie et la Shoah. Destruction et survie des Juifs et des Tsi-
ganes sous le régime
éégime Antonescu (1940-1944), Paris : Fondation Maison des sciences
de l’homme, 2002 p. 288-289; Viorel Achim și Constantin Iordachi, România și
Transnistria: problema H Holocaustului. Perspective istorice și comparative, București:
Curtea Veche, 2004, p. 213.
42
ANIC, fond: Direcţia Generală a Poliţiei, inventr 2350, dosar 185/1942, folio 3-6; ANHC,
fond: Inspectoratul General al Jandarmeriei, inventar 1474, dosar 203/1942, folio 196.
43
ANRM, fond : 680, inventar 1, dosar 4570 (1), folio 607, 596; ANRM, fond : 680, in-
ventar 1, dosar 4570 (V), folio 1017, 1016.
44
ANIC, fond: Inspectoratul General al Jandarmeriei, inventar 1474, dosar 127/1942,
folio 311-316; ANIC, fond: Inspectoratul General al Jandarmeriei, inventar 1474,
dosar 201/1942, folio 2-4; pentru judeţul Bălţi vezi ANRM, fond : 680, inventar 1,
dosar 4570 (1), folio 43-46.
45
ANIC, fond: Inspectoratul General al Jandarmeriei, inventar 1474, dosar 203/1942,
folio 168, 176; ANRM, fond : 680, inventar 1, dosar 4570 (IV), folio 691-694, 705-707.

85
persoane: 12 bărbaţi, 12 femei și 27 de copii)46.
În afara deportării pe categorii, uneori existau cereri din partea
romilor de a fi deportaţi acolo unde au fost trimiși părinţii lor. Spre
exemplu, în corespondenţa dintre Cabinetul militar al Guvernămân-
tului Basarabiei cu semnătura directorului V. Garaiac și Inspectora-
tul General al Jandarmeriei cu semnătura colonelului T. Meculescu,
constatăm că patru familii (14 persoane) din judeţul Ismail, unde
erau stabiliţi, erau veniţi din Tiraspol pe 8 septembrie 1941, iar auto-
rităţile au decis să-i retransfere în Transnistria47.
Deportarea nu se ffăcea întotdeauna în Transnistria. Au fost și
cazuri singulare, când nd transferul se ffăcea dintr-un judeţ în altul, în
general fiind vorba de transfer în partea meridională a ţării. Pe 25
mai 1944, Inspectoratul General al Jandarmeriei adresează Inspec-
toratului de Jandarmi Chișinău o notă telegrafică privind trimite-
rea a 42 de familii de ţigani din judeţul Ismail în comuna Arciz din
judeţul Chilia Nouă48. Documentul avea inscripţia „Secret”, cum de
altfel, era și în cazul multor alte note telegrafice și corespondenţe
referitoare la ţigani.

Criteriile conform cărora țiganii erau înscriși în listele „de eva-

cuare” erau deseori neclare, chiar dacă autorităţile au elaborat o
întreagă mașinărie a deportăriii. În baza documentelor de arhivă,
constatăm că în Basarbia numai 51 de persoane au fost identifica-
te ca ţigani nomazi conform recensământului din 25 mai 1942, iar
numărul nomazilor deportaţi a fost de 114 persoane. Rapoartele
recensământului indică faptul că ţiganii nomazi erau din judeţele
Bălţi și Soroca, iar în listele „de evacuare” ei erau din judeţele Bălţi
și Chișinău. Spre exemplu, în judeţul Orhei n-au fost recenzaţi ţi-
gani nomazi sau sedentari, chiar dacă numărul lor era important
conform recensământului din 1930.
În cazul sedentarilor, recensământul din 25 mai 1942 indică
un număr de 2342 de ţiganii sedentari prevăzuţi a fi deportaţi în

46
ANIC, fond: „D”, dosar 2787/1940-1942, folio 25-26.
47
ANRM, fond: 680, inventar 1, dosar 4570/1, folio 27-36; ANRM, fond: 680, inventar
1, dosar 4570/V, folio 1052, 1052a, 1053.
48
ANIC, fond: Inspectoratul General al Jandarmeriei, dosar 86/1944, folio 244.

86
Transnistria, dintre care, conform listelor „de evacuare” găsite până
acum, au fost deportate 1681 de persoane, iar conform hărţii de de-
portare a sedentarilor, numărul lor este de 2123. Conform acestei
hărţi, putem constata că numărul sedentarilor deportaţi din fiecare
judeţ corespunde numărului de ţigani potrivit recensământului din
25 mai, cu excepţia celor din judeţul Soroca. Cei 272 de ţigani se-
dentari recenzaţi pe 25 mai nu figurează pe harta „evacuării”; dim-
potrivă, noi remarcăm 53 de ţigani sedentari din orașul Edineţ, care
nu erau indicaţi în listele recensământului.

În pofida faptului că nomazii constituiau în mare parte „proble-

ma ţigănească” în viziunea lui Antonescu, în cazul Basarabiei ob-
servăm că numărul ţiganilor nomazi (114) deportati este mult mai
mic în comparaţie cu numărul ţiganilor sedentari (2123) deportaţi
în Transnistria. Chiar dacă o parte a acestei populaţii avea un mod
de viaţă esenţial nomad, am putea presupune că marea majoritate a
ţiganilor din Basarabia era considerată sedentară, deoarece ei erau
înregistraţi din punct de vedere administrativ în sat sau comună.
Pentru a conchide, notăm că din cei 8204 romi, numărul total de
romi din Basarabia recenzaţi conform recensământului general din
1941, și din cei 2446 prevăzuţi deportării conform recensământu-
lui secret din mai 1942, 2237 (nomazi și sedentari) au fost deportaţi
în perioada 1942-1944. În general, nomazii erau ţinta politicii lui
Antonescu, dar în cazul Basarabiei remarcăm că majoritatea erau
sedentari. Criteriile conform cărora unii erau trecuți în prima ca-
tegorie, iar alţii în cea de-a doua rămân încă neclare. Presupunem
că trierea pe categorii era improvizată conform circumstanţelor, de
unde și multiplele confuzii de identificare. Datele statistice ne ara-
tă că o parte din romi au reușit să nu fie deportaţi din unele judeţe,
și aceasta s-ar putea datora complicităţii populaţiei și autorităţilor
sau faptului că unii romi au reușit să se ascundă prin păduri, cum
se întâmpla deseori în perioada războiului. Un alt element relevant
observat în rapoartele statistice este numărul mare de copii depor-
taţi, fapt care relevă caracterul de represiune politică a romilor de-
portaţi. Or, dacă obiectivul ar fi fost asigurarea cu forţă de muncă
a Transnistriei, așa cum s-a stipulat în documentele oficiale, copiii

87
trebuiau excluși sau numărul acestora urma să fie mai mic decât
a fost în realitate. Nu cunoaștem încă răspunsurile la multe între-
bări privind aceste rapoarte statistice, despre elaborarea cărora
știm prea puţin. Se cunoaște insuficient despre procedura întoc-
mirii acestor date statistice și cine era implicat de jure și de facto.
V încerca să răspundem la acestea și la alte întrebări în cercetă-
Vom
rile ulterioare.

88
 Pet r u N EGU R Ă

„Războiul pentru Apărarea Patriei”

în viaţa și opera scriitorilor moldoveni:
eveniment de cotitură și mit fondator
Al Doilea Război Mondial (în limbajul sovietic oficial: „Velikaia
„
Otecestvennaia Voina” sau, în versiune „moldovenească”, „Marele Răz-
boi pentru Apărarea Patriei”) poate fi considerat de bună seamă drept
un eveniment crucial în consolidarea statutului scriitorilor moldoveni
(mai ales al celor proveniţi din Basarabia), dar și a rolului și identită-
ţii acestora în calitate de „scriitori sovietici”. Războiul a fost hotărâtor
â
âtor
pentru via
viaţa de mai departe și autoidentificarea scriitorilor basarabeni
din momentul în care aceștia au decis să se refugieze înspre zonele de
răsărit ale Uniunii Sovietice, odată cu retragerea Armatei Sovietice și în
răspăr cu înaintarea trupelor românești și germane. Această decizie le
va pecetlui apartenenţa sovietică în mod definitiv și ireversibil.
Totodată, „Marele Război pentru Apărarea Patriei” devine, odată
cu restabilirea păcii, un adevărat mit fondator (mai important, în
context postbelic, decât „Revoluţia din Octombrie”1), folosit intens
de propaganda sovietică pentru încetăţenirea pe baze reînnoite a
identităţii „poporului sovietic”, justificarea „epurării permanente”
pe interior și relansarea misiunii sale eliberatoare pe plan internaţio-
nal. Acest mit fondator se înscrie într-un imaginar al războiului difu-
zat din abundenţă în Uniunea Sovietică, mai cu seamă începând cu
primul cincinal (1928-1932), cu ani buni înainte ca al Doilea Război
Mondial să se fi declanșat. „Marele Război pentru Apărarea Patriei”
vine astfel să adeverească și să însufleţească imaginile belicoase ale
discursului sovietic de propagandă2, cel al „luptei” pe toate „fronturi-

1
Cf. Sheila Fitzpatrick, „War and Society in Soviet Context: Soviet Labor before, du-
ring, and after World War II”, International Labor and Working-Class History, No.
35 (Spring, 1989), p. 48; Amir Weiner, Making Sense of War. The Second World War
and the Fate of Bolshevik Revolution. Princeton, New Jersey, Princeton University
Press, 2000, mai ales pp. 7-39.
2
După cum aprecia în mod elocvent istoricul israelo-american Amir Weiner, „[Al
Doilea Război Mondial] a folosit [puterii] pentru a valida profeţia revoluţionară ori-
ginară, eclipsând-o în același timp aproape în întregime” [traducerea autorului]. Cf.
Amir Weiner, Making Sense of War War, op. cit., p. 7.

89
le” (ideologic, economic, cultural...) în numele unor idealuri și victo-
rii de atins într-un viitor mai mult sau mai puţin previzibil și contra
unor presupuși „dușmani”, din exterior (guvernele ţărilor „burgheze”
și „imperialiste”) sau dinăuntru: „culaci”, „troţkiști” și „sabotori” de
tot soiul, aflaţi în „cârdășie” cu inamicii din afară și ascunși cu per-
fidie printre cetăţenii sovietici, cinstiţi și harnici3. Marea deflagraţie
mondială va lăsa, de asemenea, o urmă adâncă în discursul naţional
vehiculat de instituţiile sovietice de educaţie, cultură și propagandă
în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească de-a lungul întregii
perioade de la încheierea războiului până la sf sfârșitul anilor ’80 în sco-
pul edificării și consolidării unei identităţi moldovenești sovietice. În
această naraţiune naţională oficială, românii și România reprezentau
alteritatea prin excelenţă, antipodul absolut al „poporului moldove-
nesc” sovietic, eliberat de Armata Roșie de sub jugul „româno-fas-
cist”. Al Doilea Război Mondial aprofundează astfel un antagonism
răspândit pe larg în literatura și propaganda din Republica Moldove-
nească Autonomă (RASSM), antagonism exprimat până atunci, cel
puţin la nivelul figurilor „dușmanului”, în cheia paradigmei „luptei
de clasă” (muncitorii moldoveni versus „burghejii” și „moșierii” ro-
mâni). Această diferenţă capătă în deceniul postbelic (dar și, într-o
măsură mai mică, în perioada următoare) o dimensiune etno-naţio-
nală covârșitoare: „poporul moldovenesc” va fi reprezentat de acum
încolo drept o entitate de sine stătătoare, în ruptură netă cu orice po-
sibilă apartenenţă la naţiunea română.
Pe durata războiului, refugiaţi la Moscova, scriitorii moldoveni vor
avea rolul de a produce și a difuza, prin operele lor literare și articolele
publicate în ziarul Moldova socialistă și răspândite pe undele radio,
imagini puternic mobilizatoare și antagonic identitare, angajând noi-
le mijloace expresive oferite de acest mare cataclism istoric. Ei vor
avea misiunea de a „indigeniza” conţinutul discursului patriotic și
antifascist produs de instituţiile de presă și cultură în centrul Uniunii
Sovietice, adaptându-l la contextul local, în concordanţă cu interesele
politice ale URSS în regiune. Scriitorii moldoveni urmăresc, totodată,
să contribuie la coeziunea moldovenilor, oriunde s-ar afla (și originari

3
A se vedea despre retorica sovietică oficială a războiului în perioada primului cincinal
(1928-1932) și mai târziu, Sheila Fitzpatrick, „„War and Society...”, art. cit., p. 38-39.

90
de pe ambele maluri ale Nistrului): combatanţii angajaţi în lupte de
partea URSS, cei refugiaţi în spatele frontului și, înn sf
sfârșit, cei rămași
la baștină, sub administraţie românească, adresându-le un mesaj co-
mun de solidaritate cu întregul popor sovietic și de ură și răzbunare
faţă de „cotropitorii româno-fasciști”. Pentru scriitorii moldoveni, ca
și pentru toţi ceilalţi moldoveni aflaţi pe front și în spatele frontului,
condiţiile de restriște și ameninţare reală îi apropiau mai mult unii de
alţii și, totodată, faţă de populaţia locală, întărind premisele unui fel
de patriotism sovietic, într-un mod mult mai eficient decât a putut-o
face propaganda oficială4.
În acest articol5 ne propunem să analizăm felul în care al Doilea
Război Mondial a marcat viaţa și activitatea scriitorilor moldoveni so-
vietici (membri ai Uniunii Scriitorilor Moldoveni până la declanșarea
conflictului dintre Germania nazistă și URSS). Vom căuta să discer-
nem această influenţă asupra evoluţiei relaţiilor dintre scriitori (in-
divizi și grupuri), dar și dintre aceștia din urmă și instituţiile puterii,
după evacuarea (sau refugierea) lor spre est în iulie 1941. Totodată,
vom desluși semnificaţia acordată acestui eveniment în discursul li-
terar produs în timpul războiului și în perioada următoare, pe par-
cursul stalinismului târziu (mai exact între 1945 și 1956).

Mobilizare și evacuare
Începerea ostilităţilor pe 22 iunie 1941 întrerupe brusc activita-
tea scriitorilor, dar și epurarea care debutase cu câteva zile înain-
te și care se anunţa de amploare. Pentru acei scriitori care nu sunt

4
Acest sentiment transpare în sursele autobiografice consultate (vezi mai jos). A se
vedea în acest sens și Geoffrey Hosking, “The Second World War and Russian Na-
tional Consciousness”, Past & Present, No. 175 (Mai 2002), p. 174.
5
Acest articol propune într-o formă revăzută și actualizată unele rezultate ale cer-
cetării
rii ffăcute în cadrul tezei mele de doctorat susţinute la ecole des Hautes etudes
en Sciences Sociales, Paris, în septembrie 2007, sub coordonarea prof. Anne-Marie
Thiesse, Petru Negură, Nationale par la forme, socialiste par le contenu. Littérature
et politique en Bessarabie roumaine et Moldavie soviétique durant la période sta-
linienne. Pentru o analiză socio-istorică globală a mediului literar din Basarabia
românească și Moldova sovietică în epoca stalinistă, cf. Petru Negură, Ni héros, ni
traîtres. Les écrivains moldaves face au pouvoir soviétique sous Staline. Paris, L
L’Har-
mattan, 2009. Articolul de faţă a fost tradus din franceză în proporţie de aproxima-
tiv 70% de Gabriela Șiclovan din anumite fragmente ale cărţii și ale tezei de docto-
rat. Îi mulţumesc cordial cu această ocazie.

91
mobilizaţi sau evacuaţi în mod organizat, războiul presupune o
întrerupere a obligaţiilor lor de serviciu și a raporturilor de sub-
ordonare/dominaţie în care fuseseră angrenaţi. În special primul
an al războiului este pentru majoritatea scriitorilor moldoveni o
perioadă de suspendare a activităţilor literare și de rătăcire pe mele-
aguri îndepărtate, în care aceștia se refugiază dintr-un loc în altul,
pe măsură ce linia frontului avansează, efectuând diverse îndeletni-
ciri provizorii. După un an de activitate pe cont propriu, în a doua
parte a războiului, odată cu transferul lor la Moscova la începutul
lui 1943 (în urma consumării bătăliei de la Stalingrad), scriitorii
moldoveni vor cunoaște o perioadă de intensă mobilizare politică,
ce le va forma în mod decisiv abilităţile literare și propagandistice și
le va consolida statutul de scriitori moldoveni sovietici.
Luptele se desf
desfășurau deja de o săptămână pe teritoriul Basara-
biei, în timp ce ziarul partidului anunţa cu optimism noile pierderi
suferite de inamic și ameliorarea continuă a poziţiei trupelor sovie-
tice6. Abia următorul număr din Moldova socialistă (ultimul înainte
de reapariţia ziarului în refugiu) face apel la populaţia civilă să dea
dovadă de curaj și de abnegaţie pentru a rezista atacurilor inamicu-
lui, pe front și în spatele frontului7, fă
f ră a informa însă direct despre
retragerea Armatei Roșii. Dacă mobilizarea recruţilor începe încă
din momentul declanșării conflictului, evacuarea populaţiei civile se
face mai târziu și, din raţiuni de urgenţă, după criterii de prioritate
stabilite de stat. Cu toate că scriitorii sovietici sunt cotaţi în gene-
ral printre categoriile prioritare, aceasta nu îi include decât pe unii
scriitori moldoveni. Firește, primii evacuaţi, în eșaloanele rezervate
funcţionarilor de stat, sunt înalţii responsabili ai Uniunii Scriitorilor
Moldoveni8. În schimb, scriitorii basarabeni sunt mobilizaţi sau lăsaţi
să se refugieze pe cont propriu. Dată fiind apropierea liniei frontului,

6
(Anonim), „Comunicatul Biroului sovietic de informaţii”, în ziarul Moldova socia-
listă, 28 iunie 1941, p. 1.
7
(Anonim), „Îi vom respinge dintr-o lovitură pe barbarii fasciști!”, Moldova socialis-
tă, 29 iunie 1941, p. 1.
8
Despre evacuarea pe criterii inegale (anume conform unor criterii de prioritate) a po-
pulaţiei din regiunile de vest ale URSS spre est, după începerea conflictului dintre
Germania și URSS, a se vedea Rebecca Manley, To the Tashkent Station: Evacuation
and Survival in the Soviet Union at War
War. Ithaca, New York, Cornell University Press,
2009; despre evacuarea scriitorilor și a altor categorii de elită, vezi p. 197-236.

92
selectarea obiectelor și a personalului de importanţă strategică este
mai restrictivă în Moldova decât în zonele din răsăritul Uniunii Sovi-
etice. Scriitorii basarabeni, intraţi de curând în categoria scriitorilor
sovietici cu drepturi depline, nu reprezintă o prioritate de stat, mai cu
seamă în această situaţie excepţională.
Pe de altă parte, înrolarea scriitorilor depinde de „importanţa strate-
gică” pe care aceștia o pot avea pe perioada derulării conflictului. Pre-
zentându-se la apelul comisariatului militar pentru înrolare, unii sunt
trimiși direct pe front, în special cei necăsători
ă ţi, iar alţii sunt mobili-
ători
za i în batalioanele de muncă. Mai mulţi scriitori transnistreni sunt re-
zaţ
crutaţi ca ofiţeri. În fine, majoritatea scriitorilor basarabeni sunt încor-
pora i în Armata Roșie în calitate de combatanţi, dar, după o perioadă
poraţ
în care își urmează regimentul spre est, sunt înregistraţ
nregistra i ca rezerviști și
nregistraţ
lăsaţ
sa i să se întoarcă la familiile lor, până la o eventuală mobilizare.
saţ
Itinerarul de mii de kilometri, jalonat de opriri intermediare și
de capcane, străbătut de scriitorii moldoveni (în majoritate basara-
beni), mai întâi împreună cu convoiul armatei, apoi separat, capătă
trăsăturile unui periplu iniţiatic9. La fel ca majoritatea populaţiei
civile care a luat drumul „auto-evacuării”, scriitorii apelează la mij-
loace de transport ocazionale și parcurg distanţe mari pe jos. După
epuizarea rezervelor furnizate de armată în prima parte a deplasă-
rii, ei își procură cele necesare din satele și orașele pe care le traver-
sează. Dar, pe măsură ce avansează, localităţile sunt din ce în ce mai
rare. Adeseori, scriitorii sunt lipsiţi de alimente și de mijloacele de
igienă elementare. Abia reușesc să se pună pe picioare, îngrijiţi de
locuitorii satelor și ai târgurilor prin care se opresc, pentru ca să-și
reia degrabă drumul, de frică să nu fie prinși de trupele inamice.

9
Detalii privind evacuarea scriitorilor mi-au fost oferite de Ihil Șraibman (19/01/
2004) și de Baca Deleanu (16/12/2003; 01/02/2004), în legătură cu evacuarea lui
Liviu Deleanu, cu care a fost căsătorită din 1944. Autobiografiile din dosarul per-
sonal al unor membri ai USM oferă și ele informaţii preţioase cu privire la itinera-
rul evacuării lor (Liviu Deleanu, AUSM, F. „Manuscrise”, D. 4370; Mozes Kahana,
idem, D. 6005; Emilian Bucov, „Autobiografie”, idem, D. 1739). Evacuarea scriito-
rilor moldoveni coincide în linii generale cu experienţa relatată de alţi intelectuali
basarabeni, dintre care Ludmila Vnorovschi, Amintirile unei basarabence, op. cit.,
p. 104-124; Alexandru Usatiuc-Bulgăr, Cu gîndul la o lume între două lumi. Vol. 1.
Chișinău, Lyceum, 1999, p. 134-149.

93
Foamea și condiţiile igienice precare pe care le îndură zi de zi îi slă-
besc și-i expun bolilor contagioase, precum tifosul exantematic sau
dizenteria, extrem de răspândite în acea vreme în satele sovietice.
Epuizaţi de oboseală și de foame, bântuiţi de boli digestive, scrii-
torii basarabeni descoperă punctul final al acestui lung periplu
– în regiunea Krasnodar din Caucazul de Nord sau, cel mai adesea,
în Uzbekistan – ca pe o binecuvântare. Uneori, instalarea nu este
ușoară, din cauza afluxului de refugiaţi din zonele occidentale ale
URSS, dar sf sfârșesc prin a găsi un colţișor în care să locuiască și un
loc de muncă la școala din sat sau la colhoz, ceea ce îi ajută să se
refacă după drum, înainte de a se reuni cu alţi membri ai familiei
lor, cu prietenii sau cu alţi compatrioţi, împreună cu care vor forma
grupuri destul de solidare în sânul comunităţii care îi găzduiește.
Judecând după scrisorile adresate direcţiei Uniunii Scriitorilor
Sovietici (USS) de la Moscova de către o serie de scriitori evacuaţi,
condiţiile de locuire și de muncă ale acestora sunt uneori neglijate de
conducătorii locali. În urma unui demers întreprins la 22 septembrie
1941 de Aleksandr Fadeev, președintele USS, administraţiile repu-
blicilor și regiunilor sovietice care găzduiesc cei mai mulţi cetăţeni
evacuaţi sunt solicitate să faciliteze încadrarea scriitorilor veniţi din
republicile sovietice occidentale (dintre care și RSSM) în presa și în
dispozitivele de propagandă locale10. Intervenţia lui Fadeev facilitea-
ză întrucâtva instalarea și integrarea scriitorilor moldoveni evacuaţi,
dar ea rămâne singura iniţiativă pe care USS o poate întreprinde în
acel moment pentru îmbunătăţirea situaţiei lor.

Revenirea sub egida Uniunii Scriitorilor

După mai bine de un an de inactivitate, determinată de risipirea
conducerii și a membrilor săi, Uniunea Scriitorilor Moldoveni își
reia obligaţiile statutare în august 1942. Pe 28 septembrie 1942, are
loc o reuniune la Moscova, cu participarea scriitorilor moldoveni,
convocaţi în prealabil în locurile lor de refugiu, a conducerii USM

10
Aleksandr Fadeev, „(Scrisoare) din 22 septembrie 1941 adresată CC al PC(b)US,
tov. Șcerbakov Al. S., din partea conducerii USS, RGASPI, F. 17, inv. 125, D. 68, p.
151-152.

94
și a principalilor reprezentanţi ai guvernului moldovean în evacua-
re11. În vreme ce bătălia de la Stalingrad este în plină desfăș
desf urare,
reuniunea de la Moscova anunţă scriitorilor sovietici marea sarcină
ce le revine în eliberarea patriei sovietice și le cere un plan de activi-
tate pentru a contribui la realizarea acesteia.
Cu un zel sporit, scriitorii moldoveni se relansează în activităţile
pe care le întrerupseseră cu un an înainte: colaborarea la ziarul mol-
dovenesc al partidului, la Comitetul pentru Radiodifuziune și la alte
instituţii culturale moldovene aflate în refugiu. Până la eliberarea
RSSM, scriitorii moldoveni semnează în ziarul oficial moldovenesc
zeci de articole și de opere literare având ca subiecte eroismul lup-
tătorilor și al populaţiei civile, dar și episoade glorioase ale istoriei
poporului moldovean. Ei ţin discursuri și recită poezii la postul de
radio moldovenesc, impulsionând spiritul de rezistenţă al moldove-
nilor de pe câmpul de luptă sau din spatele frontului12. De aseme-
nea, scriitorii concep unul sau mai multe volume de poezie sau de
proză, cel mai adesea pe tema războiului, pe care le trimit spre pu-
blicare Editurii Moldovenești de Stat, imediat după război. În plus,
scriitorii Emilian Bucov și Liviu Deleanu se angajează ca textieri la
ansamblul moldovenesc de muzică și dansuri populare „Doina”13.
Bilanţul activităţii USM pe perioada războiului14 dovedește că unii
scriitori au desf
desfășurat o activitate mai intensă decât alţii la redacţia
ziarului, la radio și în alte locuri. Acest bilanţ va servi drept princi-
pal criteriu pentru repartizarea responsabilităţilor și a beneficiilor
în cadrul USM, după repatrierea acesteia.

11
(Anonim), „Conferinţa scriitorilor moldoveni”, Moldova socialistă, 25 decembrie
1942, p. 3. Telegrama de invitaţie la această reuniune din arhivele personale ale Ba-
căi Deleanu (soţia scriitorului Liviu Deleanu), păstrate în Casa Memorială „Liviu
Deleanu” de la Chișinău.
12
Aceasta în ciuda unei difuzări anevoioase și reduse a propagandei sovietice în timpul
celui de al Doilea Război Mondial, cel puţin în primii ani ai conflictului, întrucât apa-
ratele de radio erau extrem de rare (fiind confiscate chiar de la începutul războiului
pe întinderea întregii ţări), iar ziarele, care se confruntau cu lipsuri cronice de hârtie,
erau oricum inaccesibile în zonele ocupate. Cf. Richard Brody, „Ideology and Political
Mobilization: The Soviet Home Front during World War II”, Carl Beck Papers in Rus-
sian and East European Studies, no. 1104, Pittsburgh, University of Pittsburgh, 1994.
13
Pentru E. Bucov, „Autobiografie”, doc. cit.; pentru L. Deleanu, contractul de anga-
jare al scriitorului, păstrat în arhivele din Casa Memorială „L. Deleanu”.
14
„Materiale referitoare la activitatea Uniunii Scriitorilor Sovietici ai RSS Moldovenești
din perioada Marelui Război pentru Apărarea Patriei”, AOSPRM, F. 51, Inv. 3, D. 248.

95
 Dar, revenirea scriitorilor moldoveni sub autoritatea USM și a Co-
mitetului Central al Partidului nu le impune numai sarcini planifi-
cate și un control permanent. Reintrarea scriitorilor sub egida USM
le redă protecţia și siguranţa pe care aceștia le pierduseră în primul
an de refugiu. Chemarea scriitorilor moldoveni la Moscova le ofe-
ră un venit mai stabil, superior remuneraţiilor fluctuante pe care le
primeau în republicile orientale. Tichetele de masă gratuite și carte-
lele de alimente pe care le primesc sunt o adevărată mană cerească în
aceste vremuri de criză, în care lipsa de aprovizionare este o constan-
tă. De asemenea, ei au șansa de a locui în centrul Moscovei, în camere
de hotel confortabile, beneficiind de toate oportunităţile mondene și
culturale pe care o asemenea locaţie le poate oferi, chiar și în vreme
de război. O dată pe an, scriitorii au dreptul la odihnă și tratament
într-un sanatoriu pe cheltuiala Litfond-ului15. „Înregimentarea” scrii-
torilor le aduce și avantaje simbolice. Instalaţi provizoriu în capitala
URSS, ei sunt periodic invitaţi să participe, ca reprezentanţi ai Repu-
blicii Moldovenești, la manifestări mai mult sau mai puţin oficiale,
precum „serata de literatură și artă a poporului moldovean” organi-
zată pe 3 noiembrie 1942 în sala de concerte „P. I. Ceaikovski”16.

O literatură înregimentată
Angajamentul scriitorilor de a îndeplini misiunea pe care le-a
încredinţat-o partidul este consacrat printr-un jurământ colectiv
faţă de Stalin, depus în cadrul unui miting organizat la Moscova la
începutul lunii ianuarie 1943 de intelectualii moldoveni și difuzat
în direct pe frecvenţele postului de radio moldovean. Prin glasul
scriitorului Ion D. Cioban, care rostește textul jurământului, in-
telectualii moldoveni exprimă în primul rând recunoștinţa lor ne-
mărginită faţă de Stalin pentru că, sub conducerea sa înţeleaptă,
poporul moldovean ar fi fost eliberat de sub jugul „imperialiștilor”
15
Litfond (adică Fondul Literar) este biroul de finanţe al Uniunii Scriitorilor Sovietici
și al filialelor acesteia. Despre privilegiile de care se bucură scriitorii moldoveni în
timpul războiului, vezi scrisoarea adresată de președintele USM, Ion Canna, secţiei
USS din Cikalovsk, din Arhivele de Stat pentru Literatură și Artă de la Moscova
(RGALI), F. 631, inv. 6, 668, p. 57; vezi și cartelele de alimente ale scriitorului L.
Deleanu din Casa Memorială „L. Deleanu”.
16
(Anonim), „Serata de artă moldovenească”, Moldova socialistă, 25 decembrie 1942,
p. 3. Vezi și invitaţia și programul lui L. Deleanu de la această serată, din Casa Me-
morială „L. Deleanu”.

96
români. Dar, se mai spune în jurământ, „fasciștii germano-români”
au năvă ălit asupra vieţii pașnice și fericite a moldovenilor. Intelec-
ăv
tualii moldoveni îl asigură pe Călăuzitor de dragostea lor profundă
și îi jură să lupte până la ultima picătură de sânge pentru liberta-
tea poporului sovietic moldovean. Urarea „Trăiască!”, repetată de
trei ori – pentru Uniunea Sovietică, pentru Partidul Comunist și
pentru marele Stalin –, încheie jurământul semnat de oamenii de
litere moldoveni evacuaţi la Moscova17. Acest tip de apel public către
Stalin face parte dintr-o tradiţie consacrată în acea epocă în URSS.
Reprezentanţi ai diferitelor categorii de muncitori și ai naţionali-
tăţilor sovietice îi exprimă adoraţia lor colectivă și îi jură cea mai
profundă fidelitate. Victoria Uniunii Sovietice în „Marele Război
pentru Apărarea Patriei” nu va face decât să întărească manifestă-
rile de recunoștinţă aproape pioase ale acestui gen de epistolar în
sens unic. În n iulie 1945, la sf
sfârșitul războiului, scriitorii moldoveni
publică o lungă „Scrisoare a poporului moldovean către tovarășul
Stalin”, un adevărat imn de glorie adresat Marelui Conducător și, în
același timp, un tablou escatologic al istoriei poporului moldovean,
văzută ca un lung șir de suferinţe care culminează cu Eliberarea
supremă. În ianuarie 1943, jurământul intelectualilor moldoveni
către Stalin însemna manifestarea unei loialităţii ffără rezerve faţă
de regimul sovietic în vreme de război și un răspuns la chemarea
partidului de a se angaja în lupta contra inamicului.
Înflăcărarea jurământului depus de scriitorii moldoveni faţă de
Stalin este motivată și de evenimentul care a marcat în mod decisiv
cursul războiului, victoria Armatei Roșii în bătălia de la Stalingrad.
Din acest moment, scriitorii moldoveni se preocupă de a publica în
ziarul Moldova socialistă scurte texte în proză și articole profund
angajate și mobilizatoare împotriva ocupanţilor germani, dar mai
ales împotriva românilor, ridicaţi la rangul de dușmani absoluţi.
Autorii își imaginează cu o minuţiozitate oarecum masochistă umi-
linţele la care inamicii au supus populaţia moldovenească a Basarabiei,
iar, la sf
sfârșitul relatării, întreaga ură acumulată de protagonist și de
narator se revarsă într-un apel la răzbunare. Aceste texte, care sunt
tot atâtea exemple de ameninţări și de răzbunări contra inamicului,

17
(Anonim), „Mitingul reprezentanţilor intelectualităţii RSS Moldovenești”, Moldo-
va socialistă, 15 ianuarie 1943, p. 3.

97
într-un stil răspândit în literatura sovietică la acea vreme18, se adresea-
ză, uneori în mod explicit, moldovenilor, precum aceste versuri ale lui
Bogdan Istru, compuse în 1943, cu ocazia zilei de 28 iunie: „Moldove-
ne, învaţă legea sf
sfântă a urii / Împotriva lor, otravă, să ţi-o verși!”19.
Dar ura nu este singurul sentiment ce animă operele compuse
de scriitorii moldoveni în timpul războiului, căci ele se adresează
luptătorilor, dar și muncitorilor din spatele frontului. Aceștia sunt
reprezentaţi tot ca niște luptători, în măsura în care munca lor este
menită în fond să susţină Armata Roșie. De asiduitatea de care
vor face dovadă la locul lor de muncă vor depinde direct sănătatea
soldaţilor și buna funcţionare a mașinii de război, așadar, victoria
însăși. Autorii speculează din plin nostalgia refugiaţilor moldoveni
faţă de ţinutul lor natal și îi stimulează să muncească cu tot mai
multă îndârjire ca să grăbească momentul întoarcerii acasă 20.

Războiul: o perioadă de formare pentru scriitorii

moldoveni și pentru publicul lor
Perioada refugiului oamenilor de litere basarabeni la Moscova,
între septembrie 1942 și martie 1944, contribuie decisiv la formarea
identităţii lor profesionale. Primul efect al mobilizării scriitorilor
în lupta contra inamicului este convertirea provizorie a poeţilor în
prozatori și jurnaliști. Ziarul Moldova socialistă este plin de rela-
tări și reportaje profund mobilizatoare, semnate de autori care n-au
scris până atunci decât poezie. Cum majoritatea scriitorilor basa-
rabeni evacuaţi la Moscova sunt poeţi, ei caută să diversifice forma
și registrul producţiei lor literare, pentru a facilita receptarea mai
largă a mesajului transmis. În schimb, prin asta ei renunţă la spe-
cializarea și la preferinţele lor literare și devin, la cererea partidului,
scriitori „totali”, capabili să scrie orice, în orice gen și pe orice sub-
iect, numai să fie unul de actualitate. Această disponibilitate pentru

18
Poeme ce chemau la ură și răzbunare au fost publicate și în Pravda, începând cu
1942, între alţii de celebrii Ilya Ehrenburg și Konstantin Simonov (ultimul este au-
torul unui poem cu titlul sugestiv „Ubei ego!” – în română: „Ucide-l!”). Cf. Geoffrey
Hosking, „The Second World War...”, art. cit., p. 168.
19
Bogdan Istru, „28 iunie”, Moldova socialistă, 28 iunie 1943, p. 2.
20
Acest mesaj reprezentativ pentru textele literare și articolele scriitorilor moldoveni
din acești ani este deosebit de explicit, îndeosebi la Iosif Balţan, „Pentru Basarabia
sovietică”, Moldova socialistă, 20 mai 1943, p. 2.

98
orice formă de experienţă literară, pe care scriitorii basarabeni și-o
însușesc cu asiduitate în vremea războiului, le va fi de folos și în
timp de pace, chiar și după ce vor reveni la genurile lor preferate.
Indirect, experienţa războiului are o anume influenţă asupra di-
feritelor niveluri ale sentimentului de apartenenţă etnică și naţională
al scriitorilor moldoveni. Călătoria și perioada petrecută în diferite
regiuni și localităţi ale Uniunii Sovietice și, mai ales, comunicarea
cu diverse categorii de cetăţeni sovietici devin pentru ei o ocazie
extraordinară de a face cunoștinţă cu „marea patrie” sovietică. În
același timp, lunga despărţire de Basarabia și imposibilitatea de a se
întoarce aici îi predispune la un sentiment de nostalgie și le trezește
conștiinţa apartenenţei la „mica lor patrie”. Scriitorii amestecă în
operele lor nostalgia după ţinutul lor natal cu ura faţă de ocupanţi.
Dimensiunea pragmatică a acestor naraţiuni se degajă tocmai din
întâlnirea celor două sentimente aparent antagonice. Or, reflectând
o stare de fapt, operele literare scrise în vremea războiului îndeam-
nă cititorul la fapte, la a lupta și a munci cu îndârjire și abnegaţie.
Dar, pe măsură ce victoria se apropie, autorii modifică treptat efec-
tul perlocutoriu21 al creaţiilor lor. Acestea nu mai predispun cititorul
la o acţiune concretă (a lupta sau a munci), ci la un sentiment sau, mai
exact, la un sentiment de sine. Astfel, în aprilie 1945, când au loc ulti-
mele lupte la Berlin, iar Basarabia este eliberată de mai bine de nouă
luni, mai multe texte literare relatează faptele de vitejie ale combatan-
ţilor moldoveni. Scopul acestor relatări este de a transmite cititorilor
basarabeni, în particular acelora care nu au părăsit Basarabia și nu
au luptat pentru eliberarea acesteia, sentimentul că alţi moldoveni
(ca și ei) au luptat și și-au vărsat sângele pentru patria lor sovietică și
pentru republica lor. Prin evocarea exemplelor de sacrificiu pe care
moldovenii le-ar fi ffăcut pentru a elibera Moldova sovietică, textele
de acest gen urmăresc să contribuie la crearea unui atașament afectiv
al publicului faţă de pământul patriei mari și al patriei mici. Pentru a
da o dimensiune istorică eroilor moldoveni, autorii identifică o serie
de prototipuri în vremurile de demult. Astfel, într-un text al lui Ion
Canna, codrii moldoveni îi ascund pe partizani în actualul război,

21
În lingvistică, funcţia perlocutorie a limbajului se referă la acţiunea sau la sentimen-
tele rezultate din vorbire. Cf. Jean-Claude Anscombre, „„Voulez-vous dériver avec
moi?”, în Communications, Paris, Seuil, 1980, no 32, p. 67.

99
așa cum odinioară îi ascundeau pe haiduci22. Un alt scriitor moldo-
vean, Bogdan Istru, îi compară pe luptătorii moldoveni din Marele
Război pentru Apărarea Patriei cu arcașii lui Ștefan cel Mare, care ar
fi luptat în secolul al XV-lea împotriva teutonilor [sic], a otomanilor,
a ungurilor, a tătarilor și a valahilor.
Dimensiunea identitară a acestor povestiri de război se profilează
nu doar prin intermediul încărcăturii pozitive a personajelor, ci și
prin evidenţierea antipodului lor negativ, inamicul. De altfel, acesta
este reprezentat în operele literare și în articolele redactate de scrii-
torii moldoveni în anii 1943-1945 exclusiv ca un ofiţer sau ca un jan-
darm român și foarte rar ca un german. Românismul apare aici ca
elementul negativ prin excelenţă al identităţii moldovenești, o alte-
ritate considerată cu atât mai periculoasă cu cât basarabenii au fost
învăţaţi până de curând, la școală sau la primăria din localitatea lor,
că sunt români și mulţi dintre ei continuă să se considere ca atare.
Dimpotrivă, ucrainenii și, mai ales, rușii reprezintă în creaţiile
literare și în reportajele scrise în timpul războiului o alteritate pro-
fund pozitivă. În topica identitară ce se degajă din aceste texte, ele-
mentul ucrainean și cel rus sunt situate foarte aproape de identita-
tea moldovenească. Recursul metaforic la sistemul parental nu face
decât să faciliteze această apropiere, în plan mental. Astfel, Ucraina
apare ca o soră (mai mare)23, în vreme ce Rusia „a devenit pentru
moldoveni o mamă bună, Patria-Mamă”24. Toastul „pentru gloria
poporului rus”, pronunţat de Stalin în mai 1945, și imnul Republicii
Sovietice Moldovenești consacră pe deplin și pe termen lung aceste
raporturi identitare de înrudire25.

22
Ion Canna, „Fata codrilor”, Moldova socialistă, 25 septembrie 1943, p. 2-3.
23
Bogdan Istru, „Pentru Ucraina”, Moldova socialistă, 25 septembrie 1943, p. 3.
24
Ion Canna, „Mulţumim Armatei Roșii”, Moldova socialistă, 26 septembrie 1944, p. 1.
25
Vezi în acest sens Katerina Clark, „The Stalinist Myth of the „Great Family”, în: The
Soviet Novel. History as Ritual, Indiana University Press, Bloomington, p. 114; Lise
A. Kirschenbaum, „Our City, Our Hearths, Our Families”: Local Loyalties and Pri-
vate Life in Soviet World War II Propaganda”, Slavic Review, Vol. 59, No. 4 (Winter,
2000), p. 838; Vezi, de asemenea, imaginile „familiei” și „fraternităţii” în retorica
naţională sovietică, Joshua Sanborn, „Family, Fraternity and National-Building in
Russia, 1905-1925”, în: Ronald Grigor Suny și Terry Martin (coordonatori), A State
of Nations. Empire and Nation-Making in the Age of Lenin and Stalin. New York, Ox-
ford University Press, 2001, p. 93-110. Despre rudenie ca liant imaginar al naţiunii,
vezi Benedict Anderson, L’imaginaire national. Réflexions
ééflexions sur l’origine et l’essor des
nationalismes. Paris, La Découverte, 1996, p. 146.

100
 Războiul, un capital simbolic
La sf
sfârșitul războiului, capitalul politic al scriitorilor transnis-
treni sporește. Cei mai mulţi dintre ei au participat la lupte ca ofi-
ţeri superiori, având la activ fapte de arme care le-au adus medalii
șii grade militare. Astfel, ffără să fi luptat pe front, scriitorul Leonid
Corneanu (Cornfeld) își sporește prestigiul politic lucrând, între iu-
lie 1941 și aprilie 1944, ca instructor politic superior într-un lagăr
de prizonieri de război al NKVD26. Cu toate acestea, activitatea pe
care scriitorii transnistreni o desf
desfășoară în timpul războiului nu le
permite să se consacre ocupaţiei lor de bază, literatura. În plus, me-
diul predominant rusofon în care se cufundă în timpul războiului
nu este de natură să favorizeze familiarizarea lor cu limba „moldo-
venească” literară, afectată deja dinaintea plecării lor pe front.
Ţinuţi departe de responsabilităţile militare din cauza presupusei
lor proaste pregătiri (politice și militare), majoritatea scriitorilor basa-
rabeni își asumă pe timpul refugiului lor la Moscova o sarcină dublă,
pentru a compensa absenţa confraţilor lor transnistreni, în redacţia
ziarului Moldova socialistă și a postului de radio moldovenesc, pe
lângă funcţiile suplimentare din cadrul celorlalte instituţii culturale.
Ei nu au ocazia de a se manifesta pe câmpul de luptă, dar li se rezervă
o activitate mai puţin periculoasă, și totuși, tot atât de imperioasă,
cea de a consemna faptele de vitejie ale compatrioţilor lor, inclusiv
ale colegilor lor, în texte menite să ridice moralul combatanţilor și
al civililor moldoveni evacuaţi. Astfel, ei își perfecţionează continuu
competenţele literare, mai ales în materie de realism socialist. De ase-
menea, în calitate de jurnaliști, învaţă să fie prompţi și disciplinaţi în
muncă. În vreme ce scriitorii transnistreni luptă pe front, la Mosco-
va scriitorii basarabeni își ţes o reţea de relaţii preţioase cu scriitorii
moscoviţi și cu oficialităţile moldovene, cu care se socializează în ca-
drul unor reuniuni mai mult sau mai puţin oficiale. Fără a deveni
adevăraţi protectori, aceste cunoștinţe se vor dovedi importante cu

26
Cf. Leonid Corneanu, „Autobiografie”, AUSM, F. „Manuscrise”, D. 9430, pp. 12-
13 și Scrisoarea din 5 aprilie 1944 a secretarului CC al PCM Soloviov și a vice-
președintelui Consiliului de Miniștri al RSSM, Koval, către șeful Direcţiei NKVD
al URSS pentru prizonierii de război și deţinuţi, general-maior tov. Petrov, AUSM,
Fondul „Manuscrise”, D. 1138.

101
câţiva ani mai târziu, la renegocierea raportului de forţe dintre cele
două grupuri de scriitori moldoveni și dintre aceștia și putere.
Războiul nu face decât să accentueze repartizarea rolurilor și a sar-
cinilor între cele două grupuri din cadrul Uniunii Scriitorilor, scrii-
torii basarabeni și cei transnistreni. Transnistrenii își sporesc și mai
mult capitalul politic, în vreme ce basarabenii își pun în valoare apti-
tudinile literare. Experienţa și capitalul simbolic acumulate de scriito-
rii de origine transnistreană în timpul războiului îi impulsionează și
mai mult în cariera lor de „aparatcici” literari. În schimb, basarabenii
profită de statutul de subordonare faţă de colegii lor transnistreni care
le este impus și se specializează și mai mult în literatură. În același
timp, cunoștinţele ideologice și apropierea de reprezentanţii puterii,
dobândite în perioada refugiului, le oferă o oarecare protecţie împo-
triva eventualelor atacuri din partea scriitorilor transnistreni. Cu toţii
însă își îndreptăţesc, pe durata războiului, „numele de scriitor sovie-
tic”, după cum proclamă titlul unui articol din Moldova socialist
socialistă27.

Întoarcerea veteranilor la pace și la o nouă luptă

Războiul devine pentru scriitorii-veterani un timp mitic, o luptă
supremă între forţele Binelui și cele ale Răului, un eveniment teleolo-
gic fondator, al cărui sens este să culmineze cu victoria Binelui28. Dar,
atâta vreme cât dificultăţile nu dispar niciodată complet, nici măcar
în timp de pace și cu atât mai puţin în Uniunea Sovietică de după
război, Marele Război pentru Apărarea Patriei va rămâne în memo-
ria foștilor combatanţi ca un illud tempus29 la care se simt datori să
revină periodic, pentru a exorciza Răul și a reinstaura Binele30.

27
I. C., „Scriitorii Moldovei își îndreptăţesc numele de scriitor sovietic”, Moldova so-
cialistă, 23 martie 1944.
28
„Este esenţial să subliniem că, în plan simbolic, războiul este întotdeauna un ‚răz-
boi just” [în traducerea autorului]. Michel Cazenave (coordonator), „La guerre”, în
Encyclopédie des symboles, Paris, Le Livre de poche, p. 293.
29
Expresia latinească illo tempore, „odinioară”, este utilizată de Mircea Eliade pentru
a exprima timpul mitic. Vezi, între altele, Mircea Eliade, Nașteri mitice. București,
Humanitas, 1995, pp. 7-14.
30
Elena Zubkova consemnează nostalgia veteranilor sovietici pentru „Marele Război”, în
care au parcurs o perioadă adânc formatoare: Elena Zubkova, Obșcestvo i reformî 1945-
1964 (Societatea și reformele, 1945-1964). Moscova, „Rossiia molodaia”, 1993, p. 29.

102
 Războiul, eroismul soldaţilor și abnegaţia muncitorilor îi inspiră
în mod deosebit pe scriitori:
Cândva se spunea „Atunci când încep să cânte tunurile, muze-
le încetează”. Dar asta a fost cândva. Acum simfonia tunurilor se
unește cu ritmul creator al muncii într-o singură simfonie glorioasă
de biruinţă31.
Alături de eliberare sau de victorie, războiul va reprezenta pentru
multă vreme tema preferată și mereu „actuală” a scriitorilor-vete-
rani. Dar modelul războiului se perpetuează și în raporturile cotidie-
ne ale scriitorilor din sânul instituţiei. Figura inamicului este resus-
citată la numai un an după victorie, într-un „război al scriitorilor”
numit „jdanovism”. Teme eminamente „pașnice”, precum munca și
muncitorii, revin în actualitate, câtă vreme totul trebuie reconstruit
într-o ţară ruinată, dar se transformă radical, îmbrăcând noi conţi-
nuturi, sub impactul experienţei recente a războiului. Mai mult ca
oricând, munca este o formă de luptă, iar muncitorii sovietici sunt tot
atâţia luptători, în aceste vremuri de pace aparentă, în care fantomele
complotului și ale trădării bântuie
ntuie peste tot, ffără încetare.

Războiul și apărarea patriei în operele

scriitorilor moldoveni
Prin intermediul unei analize tematice aplicate pe un corpus de
texte apărute între 1931 și 1957 în revista Octombrie (toate textele
poetice și în proză dintr-un număr pe an al periodicului), organul
de presă al instituţiei literare moldovenești din această perioadă, în
secţiunea de faţă a articolului vom urmări maniera în care scriitorii
moldoveni au elaborat imaginea Patriei (URSS și RSSM) în relaţie
cu tema războiului (și mai ales a „Marelui Război pentru Apărarea
Patriei”) în operele lor. Analiza va ţine seama de experienţa de via-
ţă a scriitorilor în perioada conflictului, dar și de sarcinile pe care
Uniunea Scriitorilor și partidul le înaintau autorilor, în timpul și
după încheierea conflictului. Textele cuprinse între 1931 și 1941 ne
vor ajuta să înţelegem contextul semantic (mai ales cel cu privire la
semnificaţiile temelor Patriei și Războiului) în care se vor înscrie

31
Iosif Varticean, „Editura de Stat a Moldovei”, Moldova socialistă, 23 martie 1944, p. 4.

103
textele literare după 1945. Organizarea corpusului în funcţie de anul
apariţiei, de genul literar și de autori ne permite să urmărim evoluţia
tematică a textelor, reperând diferenţele și similarităţile între ani, în-
tre autori și între cele două genuri literare, simultan sau separat.
Observarea raporturilor de forţe care se articulau în cadrul USM și
între aceasta și alte instituţii culturale și administrative (mai cu seamă
conducerea Partidului Comunist) în timpul războiului și în perioada
stalinistă în genere ne permite o mai bună înţelegere a semnificaţiei
acestor discursuri literare, semnificaţie care a constituit miza luptelor
simbolice (deosebit de intense, mai ales în anii postbelici) dintre gru-
purile și persoanele implicate în conceperea acestor discursuri32. Din
această perspectivă, schimbările structurale perceptibile de la un an
la altul în literatura creată de scriitorii moldoveni sunt determinate
de neîncetate conflicte și de negocieri care au avut loc în cadrul USM,
sub presiunea constantă a factorului politic.

Patria sovietică și dușmanii ei

Reprezentarea „Patriei” în revista Octombrie din perioada studiată
nu este o entitate unitară și fixă, ci, dimpotrivă, o construcţie ierarhi-
că în permanentă schimbare. În esenţă, ea este „Patria sovietică”, cu
referire în special la Uniunea Sovietică. Pe de altă parte, patria este
și „Moldova” sovietică, temă ce acumulează un număr semnificativ
de referinţe tematice. Aceste două teme majore, „Patria sovietică” și
„Moldova”, care, de altfel, apar adeseori împreună, își dispută hege-
monia, atât din punct de vedere istoric33, cât și semantic. Alte teme

32
Adaptăm aici concepţia despre discursul social al lui Pierre Bourdieu, expusă în
Ce que parler veut dire. Paris, Fayard, 1982, Choses dites (vezi în special «Lecture,
lecteurs, lettrés, littérature»). Paris, Minuit, 1987, «Le champ littéraire», în: Actes de
la recherche en sciences sociales, n° 89, septembre 1991, și Les Règles
èègles de l ’’art. Genèse
et structure du champ littéraire. Paris, Seuil, 1998. Vezi și Dominique Maingueneau,
L’Analyse
’’Analyse du discours. Paris, Hachette, 1991, și Laurence Bardin, L’analyse
’’analyse de conte-
nu. Paris, PUF, 1998.
33
Trebuie să reamintim că, în epoca jdanovistă, unii scriitori de origine basarabeană
(printre care și Bucov) au fost mustraţi de colegii lor transnistreni și de Aghitprop
pentru scrierea unor opere în care „Patria” semnifica mai curând (sau exclusiv)
Moldova decât Uniunea Sovietică. Vezi în acest sens Raportul lui S. Galușcenko,
instructor al Aghitprop-ului moldovenesc, către N. Koval, secretar al CC al PCM,
din 08/08/1948, AOSPRM, F. 51, inv. 7, dos. 287, pp. 82-85.

104
(Rusia, Kremlinul, prietenia între popoare) apar pe scara diacronică
a corpusului pentru a servi drept conexiune între „Patria sovietică” și
„Moldova” și pentru a specifica termenii acestei apropieri simbolice.
Tema Patriei sovietice este o componentă aproape permanentă a
corpusului, din 1931 până în 1956, cu o ușoară preponderenţă în ge-
nul poetic. În poezia anilor ’30, Patria sovietică apare ca o ţară de
dimensiuni gigantice, animată de o efervescenţă și de un entuziasm
general34. URSS este „Patria muncitorilor liberi”, spre deosebire de
lumea capitalistă, unde proletariatul este redus la starea de sclavie35.
Pe de altă parte, ţările „capitalului” ameninţă permanent tânărul stat
bolșevic. Ocupând „a șasea parte a lumii” (expresie recurentă pentru
a desemna URSS), „lumea nouă” este totuși pregătită să respingă orice
atac din exterior, prin mobilizarea maselor muncitoare din Uniunea
Sovietică și de pe tot globul36. Un text în proză din 1933 o spune expli-
cit: în curând URSS nu va mai avea frontiere, pentru că se va întinde
în întreaga lume. De exemplu, precizează naratorul, nu va mai fi ne-
voie să treci Nistrul pentru a ajunge în URSS. Referindu-se în aceast
caz la Basarabia românească, autorul naraţiunii expune programul
minimal de extindere a Uniunii Sovietice, având ca obiect provincia
românească vecină37. Până atunci, sovieticii trebuie să strângă rându-
rile împotriva agresorilor occidentali, care pândesc momentul de a
călca graniţele patriei muncitorilor și ţăranilor.
Din momentul în care, într-o poezie din 1938, frontierele Uniu-
nii Sovietice au fost calificate ca „sfinte”, sacralizarea atributelor
de apartenenţă la ţara sovietelor – frontierele, drapelul, zidurile

34
Vezi în special Kapelgorodski, „Mai tari strânjiţ pușca!” (poem), 1931/1; Lehţir, „Oc-
tombrie” (poem), 1931/1; Caftanachi, „Fuljerarea” (poem), 1932/5-6; Cabac „Zboa-
ră anii” (poem), 1933/1; Corneliu, Spre „Octombrie” mondial!” (poem), 1933/1;
Barschi, „Întâlnirea” (proză), 1940/8-9. De aici înainte, vom cita numai titlurile în
care referinţa tematică este explicit formulată ca atare. În note, vor fi citate numele
scriitorului, titlul operei citate, genul literar, anul și numărul din revista Octombrie
în care este publicată.
35
Saskis, „Chemătoriului 1909” (poem), 1931/1; Corneliu, poem citat, 1933/1; Bucov,
„Kotovski trăiește” (poem), 1946/1-2.
36
Saskis, poem citat, 1931/1; Corneliu, poem citat, 1933/1; Lehţir, „Ostașul roșu”
(poem), 1935/2; Cornfeld, „Cântec despre Stalin” (poem), 1938/3.
37
Gordinschi, „Bejenarii” (proză), 1933/1.

105
(Kremlinului), pământul (sovietic), fraternitatea etc38. – devine un
procedeu stilistic curent pentru a exprima valoarea excepţională
și, totodată, caracterul inalienabil al Patriei sovietice în raport cu
dușmanii din afară. Vigilenţa și disponibilitatea cetăţeanului sovie-
tic de a-și apăra ţara sunt alimentate de datoria sa patriotică, dar
și de dragostea sa – adeseori pătimașă – faţă de Patria sovietică39.
Sovieticii își iubesc cu patimă ţara pentru că viaţa lor este fericită40,
fapt pentru care ei își exprimă întreaga recunoștinţă faţă de condu-
cerea ţării: faţă de Partidul Comunist și faţă de Stalin41. O poezie
din 1940 reprezintă Patria sovietică ca pe o grădină înflorită42. Pe
măsură ce simbolurile patriotice fac obiectul unei sacralităţi laice
tot mai extinse, Patria sovietică tinde, la rândul ei, să fie asociată în
imaginarul literar cu paradisul pe pământ.
După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial și după recu-
perarea Basarabiei în 1945, imaginea dușmanului devine mai preg-
nantă și mai des invocată în cadrul corpusului decât în anii dinain-
tea războiului, în contextul temei Patriei. Astfel, Patria sovietică
apare într-o poezie din 1946, care exprimă sentimentele unui basa-
rabean recent eliberat, ca viaţa însăși. Adresându-se Patriei sovie-
tice, personajul liric exclamă: „Și te-am dorit/ eu –/ basarabeanul,/
cum dorește ploaie / năsîpul din pustiu””43. De acum înainte, o altă
imagine, cea a mamei, tinde să predomine în reprezentarea Patriei

38
Dorma, „Comsomolului iubit” (poem), 1938/3; Darienco, „Cred” (poem), 1947/3;
Zadneprov, „Fericirea noastră” (poem), 1954/1; Canna, „Într-o dimineaţă de vară”
(proză), 1945/1; Afanasiev, „Foc!” (proză), 1946/4.
39
Barcari, „În nopţile de vară” (poem), 1939/1; Bucov, poem citat, 1946/1-2; Mihnea,
„Moscova” (poem), 1947/3; Colectiv, „Slavă Moldovei sovietice!” (poem), 1949/5;
Corneanu, „Slavă lui Stalin!” (poem), 1950/5; Corneanu, „„Vrem pace pe Pământ”
(poem), 1951/5; Ponomari, „Prietenie” (poem), 1953/5; Darienco, „La izvoare”
(poem), 1955/4; Kovaldji, „Patriei” (poem), 1956/4.
40
În contextul promulgării noii Constituţii sovietice din 1936, presupusă a acorda, cel
puţin pe hârtie, mai multe drepturi cetăţenilor sovietici, Stalin ar fi afirmat: „Via
„ ţa
a devenit mai bună, să trăiești a devenit mai vesel, tovarăși!”. Decraraţia șefului sta-
tului sovietic, pronunţată la 17 noiembrie 1935 în discursul său la Prima întrunire
unională a muncitorilor de șoc și a stahanoviștilor, a marcat mai multe opere ale
scriitorilor moldoveni din acea perioadă.
41
Corneanu, poem citat, 1938/3; Mihnea, poem citat, 1947/3; Zadneprov, „La șturval”
(poem), 1952/5.
42
Zareșneac, „O, pentru șe?”, 1940/8-9.
43
E. Bucov, poem citat, 1946/1-2.

106
sovietice promovate în cadrul revistei Octombrie. Patria-Mamă este
un topos care străbate întreaga literatură patriotică a stalinismului
târziu.44 Totuși, în trăsăturile acestei imagini se desenează o anu-
me evoluţie între perioada de după război și destalinizare. Astfel,
într-un poem din 1946, Patria-mamă este strivită sub greutatea
suferinţelor impuse de inamici, în vreme ce fiii ei, „aruncaţi în în-
tuneric[ul]” războiului, încearcă să o apere45. În 1947, Patria este
reprezentată lecuindu-și rănile și renăscând din propria cenușă46.
Continuând această viziune antropomorf
antropomorfă, un poem colectiv din
1949, intitulat „Slavă Moldovei sovietice!””47, prezintă Patria sovieti-
că refă
ref cută, sfidând recentele orori ale războiului.
Începând din 1950, Patria-Mamă nu mai este cea din 1946,
care se reface cu greu de pe urma suferinţelor, ci o Mamă puterni-
că, grandioasă, protectoare48. „Ţara m-a legănat/ Ţara m-a dus la
școală” – mărturisește eroul liric al unui poem din 195349. Aceste
versuri (ca și altele din aceeași perioadă) ne dau imaginea sintetică
a statului paternalist, maternizat de conjunctură, pentru a induce
o simbioză mai completă între cetăţean și stat. Maternizării patriei
îi corespunde infantilizarea cetăţenilor ca personaje50. Deși protec-
toare, Patria sovietică nu e mai puţin exigentă. Ea le cere locuitori-
lor săi să fie loiali, buni muncitori și mereu disponibili. Personajul
unui poem din 1953 declară că va merge acolo unde „scumpa [sa]
Patrie” va avea nevoie de el. De altfel, o altă relaţie de supunere fi-
lială se stabilește și între personajele unor texte poetice sau în proză
(deseori aceleași care abordează și tema Patriei sovietice) și Partidul

44
Cf. Hans Günther, „Broad Is My Motherland. The Mother Archetype and Space in
the Soviet Mass Song”, în: Evgeny Dobrenko și Eric Naiman (coordonatori), The
Landscape of Stalinism. The Art and Ideology of Soviet Space, Seattle și Londra, Uni-
versity of Washington Press, 2003, p. 77-95; Despre instrumentalizarea imaginilor
vieţii private și mai cu seamă a celor legate de cămin și maternitate în operele lite-
rare și artistice despre Marele Război pentru Apărarea Patriei, Lise A. Kirschhen-
baum, „Our City, Our Hearths, Our Families”, art. cit., p. 825-847.
45
Deleanu, „Krasnodon” (poem), 1946/1-2.
46
Balţan, „Femeia sovietică” (poem), 1947/3.
47
Colectiv, poem citat, 1949/5.
48
Istru, „Ai zece ani, nepoate...” (poem), 1950/5.
49
Ponomari, poem citat, 1953/5.
50
Această trăsătură a culturii patriotice staliniste a fost remarcată și de Hans Günther,
„Broad Is My Motherland”, art. cit, p. 83; vezi și Lise A. Kirschenbaum, „Our City,
Our Hearths, Our Families”, art. cit., p. 842.

107
Comunist51. Putem observa o împărţire simbolică a rolurilor pa-
rentale între Patria-Mamă și Partid, Kremlin sau Stalin, ultimele
instanţe jucând rolul de figură paternă. Adresându-se direct citito-
rului, autorul unui poem din 1952 spune că noi, modovenii sovie-
tici, suntem mândri de ţara noastră și de poporul nostru, pentru că
așa ne-a învăţat Partidul52. Complementaritatea Patrie/Partid atin-
ge echilibrul perfect în contextul unei alte imagini, cea a familiei,
atribuită recurent în literatura moldovenească Uniunii Sovietice53.
Tema Uniunii Sovietice este perfect sinonimă la nivel semantic su-
perficial cu cea a Patriei sovietice, dar ele pot avea funcţii tematice
diferite, deși strict complementare, în registrul imaginar. Astfel, în
majoritatea operelor cu caracter patriotic ale corpusului, tema Pa-
triei (sovietice) este asociată cu maternitatea (după cum vom vedea
curând, tema grădinii comportă o semnificaţie analoagă), în timp
ce Uniunea Sovietică presupune aproape întotdeauna uniunea feri-
cită a popoarelor înfrăţite (sau a republicilor-surori)54.
Deși în realitate, amintirile războiului și, mai ales ale lipsurilor
care i-au urmat erau încă proaspete, în poemul din 1949 consacrat
celei de-a 25-a aniversări a Moldovei sovietice, moldovenii se gră-
besc să dăruiască Patriei sovietice „zahăr, conserve, fructe și vin”, în
semn de recunoștinţă pentru eliberarea lor. Un elan de generozitate
totală care reamintește te de darurile rituale ((potlatch) aduse divini-
tăţilor (sau comunităţilor rivale), în unele societăţi arhaice, unde
ofranda, ca întoarcere a darului, avea un caracter funciar obligato-
riu55. În orice caz, acesta este registrul în care se înscrie poemul, în
intenţia de a-i încuraja pe ţăranii moldoveni să se achite de presta-
ţiile în produse alimentare impuse de către stat.

51
Despre tema Partidului Comunist în literatura moldovenească din epoca stalinismului,
Petru Negură, Nationale par la forme, socialiste par le contenu, op. cit., p. 406-410.
52
Zadneprov, poem citat, 1952/5.
53
Vezi în special Satmari „S-au întors din rai” (proză), 1933/1; Colectiv, poem citat,
1949/5.
54
Despre diferenţa simbolică dintre „Rodina” și „Otecestvo” în literatura și propa-
ganda sovietică din perioada Marelui Război pentru Apărarea Patriei, a se vedea
Lise A. Kirschenbaum, „Our City, Our Hearths, Our Families”, art. cit., și Geoffrey
Hosking, „The Second World War…”, art. cit., p. 170.
55
Pe lângă funcţia de schimb, „darurile aduse oamenilor și zeilor au și scopul de a răs-
cumpăra pacea cu unii sau cu alţii.” Vezi Marcel Mauss, «Essai sur le don. Forme et
raison de l’échange dans les sociétés primitives», în: Année Sociologique, seria a doua,
1923-1924, versiune electronică disponiblă pe http://classiques.uqac.ca, p. 23.

108
 Imaginea Patriei sovietice ca grădină este reactualizată la înce-
putul anilor ’50 în mai multe texte ale corpusului56. Graţie efortului
concertat al cetăţenilor și al popoarelor sovietice, ţara devine o gră-
dină „în floare”, în antiteză cu Patria în ruină și suferindă de după
război57. Metafora Patriei ca o grădină nu contrazice nicidecum ima-
ginea Patriei-Mamă, ci, dimpotrivă, se construiește pe baza seman-
tică a acesteia58. Potrivit lui Gilbert Durand, topos-ul grădinii – ge-
neroase și luxuriante – aparţine de arhetipul matern59. Această pistă
interpretativă este confirmată în corpusul studiat de fiecare context
imediat în care reapare tema „grădinii”. Într-o poezie din 1950, gră-
dina este luminată și încălzită de soare, arhetipul patern: „Iar Patria
ca o grădină/ Înflorește sub soarele ce se ridică pe cer”60. Alte tex-
te din aceeași epocă sunt mai explicite în legătură cu simbolismul
„soarelui”: Stalin însuși este soarele. În poemul din 1953, contextul
discursiv certifică, o dată în plus, apropierea semantică dintre tema
grădinii-patrie și cea a Patriei-Mame: „O, Patrie, livadă de verdeaţă,/
Slăve
ă ște-te cu așa feciori viteji!”61 Un poem din 1955, care reprezintă
ăve
un tractor la aratul „gliei sfinte a Patriei”, ne propune o versiune pro-
ductivistă a temei „patriei-grădină”62. Pe lângă eficacitatea economi-
că ce îi este atribuită, câmpul colhozului este deopotrivă o metaforă
a grandorii și a unităţii Patriei sovietice prin faptul că el reunește
micile proprietăţi rurale dinainte de colectivizare.

56
Corneanu, poem citat, 1950/5; Ponomari, poem citat, 1953/5.
57
În romanul lui Afanasiev (Cutcoveţchi) „Foc!” (din care o parte a fost inclusă în
corpus), viziunea Patriei ca o grădină vine din trecutul personajului, din epoca di-
nainte de ocupaţia nazistă; Afanasiev, proză citată, 1946/4.
58
Imaginile maternităţii, ale căminului părintesc și ale grădinii, puternic conotate cu
o ambianţă familiară, privată, asociate cu rusescul „rodina” (în contrast cu mai ofi-
cialul „Otecestvo”), au fost niște resurse retorice angajate la scară largă de mijloacele
de propagandă, literatură și artele vizuale sovietice, mai ales în contextul Marelui
Război pentru Apărarea Patriei, pentru o mobilizare mai eficientă. Cf. Lise A. Kirs-
chenbaum, „Our City, Our Hearths, Our Families”, art. cit., și Geoffrey Hosking,
„The Second World War…”, art. cit., p. 170.
59
Durand, Gilbert, Structures anthropologiques de l’imaginaire: introduction à l’ar-
chétypologie
typologie ggénérale, Paris, Dunod, 1984.
60
Corneanu, poem citat, 1950/5.
61
Ponomari, poem citat, 1953/5.
62
Zadneprov, poem citat, 1955/4.

109
 Dușmanii din afară
Tema Patriei sovietice este apropiată semantic de cea a dușmanului
și, în particular, a dușmanului din afară. În literatura moldovenească
a epocii staliniste, dragostea faţă de Patria sovietică se măsoară prin
intensitatea urii faţă de Dușman. Atingând proporţii aproape uni-
versale, figura dușmanului comportă totuși trăsături care evoluează
de-a lungul perioadei studiate sub impactul evenimentelor istorice
mai mult sau mai puţin cruciale și durabile. Al Doilea Război Mon-
dial, apoi războiul rece dintre Uniunea Sovietică și statele occidenta-
le, marchează profund structura temei dușmanului după război până
la destalinizare. Figura dușmanului este la fel de puternică în anii ’30
(mai ales la începutul șii la sf
sfârșitul deceniului), perioadă în care nu se
produce niciun război real pe teritoriul Uniunii Sovietice63. În litera-
tura moldovenească din 1931, 1939 și 1950, războiul este întotdeauna
de temut, iar dușmanul este perceput ca ameninţător. În vreme ce în
acest corpus starea de asediu este resimţită ca o experienţă perma-
nentă, dușmanul apare sub multiple forme și avataruri.
În 1931, 1932 și 1933, principalii dușmani, care „se pregătesc să atace
republica”, sunt Europa Occidentală (îndeosebi Franţa și Anglia, Ame-
rica, dar și „agenţii” și „lacheii” lor, România și Polonia). Literatura
moldovenească a acestei perioade lansează o provocare către lumea oc-
cidentală și către statele vecine și un apel către publicul local să fie pre-
gătit pentru apărare64. Naţiunile occidentale ar fi dușmane atât âât pentru
că ar vrea să atenteze la integritatea Uniunii Sovietice, câtâ și pentru că
ât
au îmbrăţișat un regim capitalist, considerat opus sistemului comunist
prin faptul că este bazat pe exploatarea abuzivă a celor ce muncesc. În
ciuda agresivităţii lor funciare, dușmanii occidentali sunt socotiţi total
neputincioși. Dominaţia lor este profund afectată de criza economică,
iar cultura lor a atins un nivel critic de corupţie morală65.

63
Provocat de URSS, războiul cu Finlanda din iarna anului 1939 nu depășește frontierele
acestei ţări. De altfel, acest conflict nu este menţionat în corpus, deși unul dintre autori
a participat la el. Despre topos-ul războiului în discursul sovietic oficial în URSS, în
perioada interbelică, a se vedea Sheila Fitzpatrick, „„War and Society...”, art. cit.
64
Kapelgorodski, poem citat, 1931/1; Gorbenko, „8-1040” (poem), 1931/1, Caftanachi,
poem citat, 1932/5-6; Cabac, „Pâni” (poem), 1932/5-6; Corneliu, poem citat, 1933/1.
65
Kapelgorodski, poem citat, 1931/1; Corneliu, poem citat, 1933/1.

110
 Aderarea Uniunii Sovietice la Societatea Naţiunilor în 1933 des-
chide o paranteză în politica sa externă și moderează pentru un timp
discursul scriitorilor moldoveni cu privire la „dușmanii” occiden-
tali. După 1937, în preajma „marilor epurări”, revista Octombrie reia
ofensiva. Astfel, într-un text din 1937, dușmanii pândesc de o parte și
de alta a Nistrului (râul ce desparte RASSM de România), unii pen-
tru a se infiltra perfid în ţara pașnică a sovietelor, iar alţii, dușmanii
din interior, pentru a fugi și a trăda puterea bolșevică66. Dar, graţie
vigilenţei grănicerului (personaj recurent, învestit cu o puternică în-
cărcătură simbolică67) și a populaţiei civile, dușmanii – dinăuntru și
din afară – sunt imediat demascaţi și neutralizaţi. Dușmanii din ex-
terior nu sunt specificaţi, cu toate că aluzia la România este evidentă,
spre deosebire de un text în versuri din 193868, în care „înfricoșătorii
samurai japonezi”, mai puţin stânjenitori din punct de vedere politic,
„declanșează campanii armate” împotriva poporului chinez.
Foarte activă împotriva dușmanilor de orice fel, revista Octom-
brie se dovedește surprinzător de discretă în a doua jumătate a ani-
lor ’30, în privinţa nazismului german și a fascismului italian. Pozi-
ţia revistei este mai angajată împotriva franchiștilor spanioli, având
în vedere intervenţia URSS în războiul din Spania în favoarea repu-
blicanilor69. Cu toate că al III-lea Reich ocupă jumătate din Europa,
un singur poem, publicat în septembrie 1940, atacă nazismul. Și nici
atunci acesta nu este menţionat explicit, ci printr-o perifrază: „Lu-
poaica de foc, cu moartea neagră pe cap”70.
Experienţa celui de-al Doilea Război Mondial și, implicit, recu-
perarea Basarabiei schimbă radical discursul revistei Octombrie
referitor la nazism și la dușman în general. În câteva opere poetice
și în proză imediat după război71, istoria Moldovei este văzută ca o

66
Cornfeld, „Grănicerii” (poem), 1937/1.
67
Lehtţir, poem citat,1935/2; Cornfeld, poem citat, 1937/1; Zareșniac, „O scrisoare”
(poem), 1938/3; Colectiv, „Slavă Moldovei sovietice!” (poem), 1949/5; Istru, „Ai zăce
ani, ficiorul tatei” (poem), 1950/5; Corneanu, „Vrem pace pe pământ” (poem), 1951/5.
68
Zareșneac, poem citat, 1951/5.
69
Marcov, „Tatăl și fiul” (proză), 1937/1.
70
Ţurcan, „Lupoaica de foc” (poem), 1940/8-9.
71
Istru, „Pași prin istorie” (poem), 1946/1-2; Colectiv, poem citat, 1949/5; Canna, pro-
ză citată, 1945/1; Adam, „Pe Valea Socilor” (proză), 1946/4.

111
lungă serie de opresiuni și de suferinţe, provocate de dușmanii po-
porului moldovenesc, muncitor și pașnic:
– Așa-i, dragul bunelului... Cine nu s-a sculat mai dimineaţă,
numai acela nu ne-a obijduit... turcii și tatarii... ungurii... d-apoi
românii... Tu erai numai de un an, da ei au venit, l-au luat pe tată-
tău, pe urmă pe mamă-ta... Și unde-s ei? S-au dus ca pe gură de lup.
Și de ce? Bine că au venit bolșevicii degrabă – că nici tu nu mai vedei
zâle bune... Da așa, mulţămim, păcat să spui ceva rău...72.

În această naraţiune din 1945, intrarea în război a României și

a Germaniei împotriva Uniunii Sovietice (deci și a RSSM) nu face
decât să confirme, o dată în plus, tragismul istoriei moldovenilor.
Dar trecutul nefericit nu este evocat decât pentru a pune mai bine
în valoare fericirea actuală și mai ales cea din viitorul apropiat. „Eli-
berarea” Basarabiei de către Armata Roșie din 1940, sau din 1944,
apoi angajarea RSSM pe drumul spre comunism, conferă istoriei
moldovene un sens escatologic, iar poporului moldovean, garanţia
păcii și a salvării iminente73.
Al Doilea Război Mondial este reprezentat diferit, în funcţie de
perspectiva abordată. Din punctul de vedere al Armatei Sovietice, el
apare ca „Marele Război”, un „războizboi sf
sfânt”74; luptele sunt în mod
necesar eroice, iar soldaţii sunt curajoși. În schimb, de îndată ce ver-
surile sau naraţiunea se focalizează pe dușman, predomină imaginile
cu caracter apocaliptic, contrastând puternic cu cadrele pașnice și
abundente ce reprezintă scurta perioadă dintre 1940 și 1941. Tot ceea
ce era viaţă și promisiune se transformă, odată cu invazia inamică, în
„Morminte… Ruine. Lacrimi. Cenușă”, „pârloagă” (imagine deosebit

72
Canna, proză citată, 1945/1.
73
Cornfeld, „Un copac” (poem), 1940/8-9; Bucov, poem citat, 1946/1-2; Deleanu,
„ muri noi” (poem), 1947/3; Mospan, „Înc-o lovitură” (poem), 1947/3; Cruceni-
„Vre
uc, „La straja păcii” (poem), 1948/1; Istru, „Pohoarnele [numele unui sat]” (poem),
1948/1; Colectiv, poem citat, 1949/5; Russu, „Către bancherii de pe Wall Street”
(poem), 1950/5; Starostin, „Căpitanul Kolbinski” (poem), 1950/5; Deleanu, „Prima
ta sărbătoare” (poem), 1951/5; Bucov, „Sărbătorim înfrăţirea” (poem), 1954/1; Cruce-
niuc, „Ucraina, dragă Ucraina” (poem), 1954/1; Barjanschi, „Fratele cel mare” (poem),
1955/4; Meniuc, „Eliberarea” (poem), 1955/4; Adam, „Ion a Mărinii” (proză), 1945/1.
74
Colectiv, poem citat, 1949/5.

112
de dezolantă pentru acest teritoriu în care predomină economia agra-
ră), „jaf”, „robie”75… Ocuparea Moldovei sovietice de către trupele
românești și germane este asemănată cu o invazie barbară: „Românii
și nemţii ucid, sîluiesc, ard totul”76. În unele poeme, dezastrele comi-
se de fasciști (termen care, în vocabularul sovietic, îi desemnează, de
obicei, pe naziști) sunt reprezentate în mod volitiv, exprimând inten-
ţiile ocupanţilor în cazul în care ar fi reușit să-și ducă proiectul la bun
sf rșit77: „Ei veneau să ne înece-n sînje, / Să ne stîngă soarele din cer”
sfâ
sau „…Să ne curme / Și viaţa / Și cînticul”78. Copii în lacrimi, mame
în lacrimi, bătrâni în lacrimi… Chiar și natura, antropomorfizată de
conjunctură, participă la această durere umană generalizată: râurile
și ploaia plâng de ciudă și de umilinţă79.
Veninoși, turbaţi, răi, murdari, blestemaţi… o abundenţă de epi-
tete este folosită în literatura moldovenească pentru a-i desemna pe
naziști. Un întreg arsenal de resurse figurative (împrumutate, de obi-
cei, din limbajul comun) este utilizat pentru a-i caracteriza pe ocupan-
ţii româno-germani. Procedeul cel mai des folosit este zoomorfismul.
Astfel, fasciștii sunt deseori comparaţi cu lupii (sau lupoaicele), cu
câinii (sau căţelele), cu animalele sălbatice, termeni însoţiţi de adjec-
tivele adecvate (sălbatici, turbaţi…), pentru a exprima cruzimea aces-
tora. Alte imagini zoomorfe (ciori, șerpi, porci, șobolani) sugerează
caracterul abject al forţelor și al autorităţilor de ocupaţie80. Descriind

75
Deleanu, „Krasnodon” (poem) 1946-1-2; Istru, poem citat, 1946/1-2; Cruceniuc,
poem citat, 1948/1; Ponomari, poem citat, 1953/5; Cahana, „O noapte geroasă” (proză),
1956/2.
76
Vetrov, „Prietenie” (proză), 1945/1.
77
Aceste imagini apocaliptice sunt invocate, probabil, pentru a exagera dimensiunile
distrugerilor provocate de armata germană și de cea românească în Moldova sovie-
tică, în realitate mult mai mici în raport cu pierderile (în special umane) provocate
de aceste armate în alte republici sovietice, Basarabia și Transnistria beneficiind de
statutul privilegiat al unor provincii românești (deși administrate în regim excep-
ţional, de ocupaţie).
78
Colectiv, poem citat, 1949/5; Condrea, „Catiușa” (poem), 1951/5.
79
Bucov, poem citat, 1946/1-2; Istru, poem citat, 1946/1-2; Deleanu, poem citat,
1946/1-2; Cruceniuc, poem citat, 1948/1; Istru, poem citat, 1950/5; Adam, proză
citată, 1945/1; Afanasiev, „Foc!” (proză), 1946/4.
80
Ţurcan, poem citat, 1940/8-9; Istru, poem citat, 1946/1-2; Bucov, poem citat, 1946/1-2;
Cruceniuc, poem citat, 1948/1; Bucov, 1955/4; Canna, proză citată, 1945/1; Canna,
„Catinca” (proză), 1947/2; Cahana, proză citată, 1956/2.

113
bestialitatea naziștilor și a românilor și, pe de altă parte, suferinţele
și umilinţele resimţite de poporul sovietic și de cel moldovenesc sub
ocupaţie, autorii textelor analizate se folosesc de o serie de strategii
discursive menite să provoace cititorilor, prin empatie, sentimente de
ciudă, dezgust, sau chiar de ură faţă de inamic. Ura faţă de dușmani
apare aici ca un sentiment la fel de onorabil ca și dragostea de patrie.
Insistând îndelung pe chinurile populaţiei civile, o serie de texte in-
cită, la nivelul receptării operei, dorinţa legitimă de răzbunare, ca în
acest text din 1945:
Oamenii cu inimile încremenite, cu sufletele pline de ură, cu pum-
nii strânși se uitau cu jele la ciobanul lor. Iar moș Toader parcă nici
nu era mort. Faţa lui, sbârcită ca o coajă de nucă, ochii lui deschiși,
gura încă căscată, mâna întinsă cu dârjăua cu cârlig tradiţional, nu
mai sămănau cu forma lor de pe când glasul răposatului povestea
nepoţelului „Mioriţa” (...) Nu! De data aceasta faţa bunelului ame-
ninţa pe nemţi și chema pe consăteni, pe rudele sale la luptă, la răz-
bunare, la răsplata sfântă, la apărarea Patriei scumpe81.

Textele care cheamă la răzbunare culminează cu punerea în sce-

nă a pedepsei aplicate inamicilor de soldaţii Armatei Roșii (cel mai
adesea), de partizani sau chiar de populaţie,ie, satisf
satisfăcând astfel (prin
empatie și catharsis) setea de dreptate a cititorului82.
Poemele și naraţiunile referitoare la Marele Război pentru Apăra-
rea Patriei inspiră fermitate și curaj în lupta împotriva fasciștilor83.
Reprezentată adeseori ca o confruntare universală între forţele bine-
lui și forţele răului, această luptă conduce în mod necesar la victoria

81
Canna, proză citată, 1945/1.
82
Vetrov, proză citată, 1945/1; Adam, proză citată, 1946/4; Afanasiev, proză citată,
1946/4; Canna, proză citată, 1947/2; Cahana, proză citată, 1956/2; Istru, poem citat,
1946/1-2; Cruceniuc, „În faţa Kremlinului” (poem), 1952/5.
83
Corneanu, „Cu ţara STALIN a vorbit” (poem), 1946/1-2; Deleanu, poem citat,
1946/1-2; Balţan, poem citat, 1947/3; Cruceniuc, „Jurământul” (poem), 1947/3;
Darienco, „Cred” (poem), 1947/3; Meniuc, „Poetul” (poem), 1947/3; Roșca, „Trei
stejari” (poem), 1948/1; Colectiv, poem citat, 1949/5; Condrea, poem citat, 1951/5;
Cruceniuc, poem citat, 1952/5; Ponomari, poem citat, 1953/5; Zadneprov, „Moldo-
va mea” (poem), 1955/4; Marcov, proză citată, 1937/1; Canna, proză citată, 1945/1;
Vetrov, proză citată, 1945/1; Afanasiev, proză citată, 1946/4; Ponomari, „Maiacul
Chetroasei” (proză), 1950/4.

114
binelui: „Doi oameni luptă pe viaţă și pe moarte. Două lumi. Lumi-
na și întunericul. Întunericul trebuie să dispară. Lumina biruie”84.
Omul sovietic luptă cu fasciștii deoarece, hrănit cu „laptele libertă-
ţii”, la fel ca eroul unui poem din 1946, el nu poate accepta sclavia85.
În acest text, mama (a se citi Patria-Mamă) este cea care-și trimite
fiul la luptă. Iar fiul se aruncă cu capul înainte în bătălie, pentru că
trebuie să lupte pentru a învinge și trebuie să învingă pentru a salva
Patria86. În alte texte (mai ales poetice), cel care-i pune personajului
narator arma în mână este Stalin, partidul sau Kremlinul87.
În cea mai mare parte a poemelor și a povestirilor studiate, unii
luptători – eroii – se aruncă în luptă cu un curaj și cu o abnegaţie ex-
cepţionale88. Spre deosebire de alţi luptători, chiar și dintre cei mai
căliţi, eroii se definesc prin disponibilitatea lor permanentă de a-și
servi patria și poporul cu preţul vieţii. Eroul nu numai că acceptă
să moară pentru patria sa, ci și se sacrifică pentru ea, acceptând cu
dârzenie supliciile la care îl supun dușmanii, de obicei în timpul
interogatoriilor (inutile, deoarece el nu suflă niciodată vreun cu-
vânt), suferinţe care dau măsura eroismului său. Mai multe texte
studiate pun în scenă sacrificii colective, în slujba poporului mol-
dovenesc și a Moldovei (mai rar a poporului sovietic în general). Cu
riscul de a diminua întrucâtva unicitatea actului eroic în favoarea
greutăţii sale, comsomoliștii, partizanii, soldaţii și, în fine, între-
gul popor rus – „fratele cel mare” – se sacrifică pentru fericirea și
libertatea Moldovei89. Într-un poem din 1955, pământul moldove-
nesc este „amestecat cu sânge moldovenesc, rus, leton”90, metaforă
a „datoriei de memorie” pe care noile generaţii de moldoveni sunt

84
Vetrov, proză citată, 1945/1.
85
Deleanu, poem citat, 1946/1-2; Istru, poem citat, 1948/1.
86
Deleanu, poem citat, 1946/1-2; Cruceniuc, poem citat, 1947/3; Darienco, poem citat,
1947/3.
87
Corneanu, poem citat, 1946/1-2; Cruceniuc, poem citat, 1952/5.
88
Deleanu, poem citat, 1946/1-2; Colectiv, poem citat, 1949/5; Darienco, poem citat,
1952/5; Ponomari, poem citat, 1953/5; Adam, proză citată, 1946/4; Afanasiev, proză
citată, 1946/4; Ponomari, proză citată, 1950/4.
89
Zareșneac, poem citat, 1938/3, Deleanu, poem citat, 1946/1-2; Colectiv, poem ci-
tat, 1949/5; Darienco, poem citat, 1952/5; Ponomari, poem citat, 1953/5; Ponomari,
proză citată, 1950/4; Starostin, poem citat, 1950/5; Barjanschi, poem citat, 1954/1;
Loteanu, „Cântec pentru mica mea patrie” (poem), 1955/8.
90
Loteanu, poem citat, 1955/8.

115
obligate să o onoreze faţă de eroul sovietic anonim și, prin el, faţă de
apartenenţa sovietică inalienabilă a Moldovei.
În literatura studiată, Armata Roșie este eroul colectiv prin ex-
celenţă. Totuși, statutul ei este întrucâtva ambiguu. Înconjurată de
o aură de măreţie aproape supraomenească, ei i se dedică un ade-
vărat cult. Surprins la postul său, soldatul sovietic pare încremenit,
grandios, impenetrabil, ca o statuie. Puternici ca munţii și duri ca
oţelul, soldaţii sovietici par coborâţi dintr-o veche legendă rusă, sau
dintr-un basm popular moldovenesc91. Poporul sovietic îi onorează
și îi primește ca pe niște eroi, cu pâine și cu sare92. În același timp, în
unele texte ale corpusului care datează din diferite perioade istori-
ce, proximitatea semantică dintre Armata Roșie și poporul sovietic
merge uneori până la completa identificare a celor două elemente93.
Armata Roșie este uneori calificată drept „proletară”. Este o armată
de muncitori și de ţărani care „au schimbat sapa și ciocanul/ cu arma
care prevestește zorii”94. Soldatul sovietic este un om simplu, intrat
în Armata Roșie pentru a-și apăra patria, colhozul, casa95. Într-un
poem din 1947, ofiţerul sovietic este și el un fiu de ţăran rus96. Totuși,
Armata Roșie trebuie să-i reunească pe cei mai buni fii ai poporului
sovietic. A-și satisface serviciul militar în Armata Roșie este o mare
onoare, iar tinerii sovietici se grăbesc să-i îngroașe rândurile97. În pli-
nă formă fizică, soldaţii sovietici sunt, totodată, și de o perfectă inte-
gritate morală, așa încât ei sunt prezentaţi ca un model de onestitate,
de abnegaţie și de patriotism pentru toţi cetăţenii sovietici și în spe-
cial pentru școlari98. Prestigiul moral al Armatei Roșii se datorează

91
Saskis, poem citat, 1931/1; Lehtţir, poem citat, 1935/2; Zareșneac, poem citat,
1938/3; Istru, „Vitejii de oţel” (poem), 1941/1-2; Meniuc, poem citat, 1955/4.
92
Istru, poem citat, 1941/1-2.
93
Condrea, poem citat, 1951/5; Darienco, poem citat, 1952/5.
94
Caftanachi, poem citat, 1932/5-6; Istru, poem citat, 1941/1-2; Colectiv, poem citat,
1949/5.
95
Istru, poem citat, 1941/1-2; Darienco, „Monumentul”, 1950/5; Ponomari, poem ci-
tat, 1953/5.
96
Barjanschi, „Constituţia mea” (poem), 1947/3.
97
Saskis, poem citat, 1931/1; Marcov, proză citată, 1937/1; Ponomari, proză citată,
1950/4.
98
Cruceniuc, „Un flăcău din satul meu”, 1947/3; Mospan, „Eu n-am uitat de voi,
școlari” (poem), 1947/3; Ponomari, proză citată, 1950/4.

116
în mare parte și patronajului generalisimului, care, prin geniul său
strategic, a condus-o spre marea victorie99. Întorși din război, soldaţii
sovietici sunt departe de a depune armele. Ei au acum „alte orizonturi
de cucerit”, deoarece războiul s-a terminat, dar ruinele reamintesc încă
de ororile sale100. Într-un poem din 1950, „veteranul
„ ” (frontovik)
k 101,
k)
care conducea tancul în vreme de război, se află acum la volanul unui
tractor102. Pe frontul muncii, ca și în război, inamicii pândesc de peste
tot. Fostul combatant în Armata Roșie este cel căruia îi revine misiu-
nea de a-i demasca și de a-i nimici103.
În literatura moldovenească a epocii staliniste, soldatul Armatei
Roșii – reprezentat în ipostaza sa arhetipală de Învingător, Elibera-
tor, Protector – este esenţialmente un rus. Participarea luptătorilor
moldoveni la „Marele Război pentru Apărarea Patriei” începe să fie
evocată, treptat, din 1953104 . Într-un text poetic din 1955, Moldova
însăși este preamărită ca luptătoare, luptând alături de fratele rus,
pentru a atinge „culmile zilelor de azi”105.

Obiectivul perlocutoriu al textelor redactate în timpul războiului

este, după toate aparenţele, acela de a-i îndemna pe cititori la o atitu-
dine de revoltă și de rezistenţă în faţa inamicului Uniunii Sovietice,
în acel moment unul real. Putem însă să ne întrebăm care ar fi funcţia
pragmatică a temei Dușmanului în producţiile de după cel de al Doi-
lea Război Mondial. Experienţa tragică a războiului este recuperată
de propaganda sovietică pentru a consolida – sau a fonda, acolo unde
nu exista – o identitate sovietică puternică, în strânsă dependenţă
cu valorile predicate de puterea sovietică și în opoziţie cu principiile
directoare ale vechilor regimuri și ale ţărilor capitaliste. Pe de altă

99
Darienco, poem citat, 1952/5.
100
Darienco, poem citat, 1947/3; Cruceniuc, „Ostașul s-a întors acasă”, 1947/3; poem
citat, 1948/1; Corneanu, „Obozul de pâine” (poem), 1950/5; Maleva, „Pe calea nouă”
(proză), 1949/1.
101
„Frontovik” este cuvântul rus, care figurează în original în textele corpusului, atri-
buit vechilor participanţi la război (în particular la „Marele Război Patriotic”).
102
Corneanu, poem citat, 1950/5.
103
Șleahu, „Amesticătoarea de beton” (proză), 1947/3; Maleva, proză citată, 1949/1;
Ponomari, proză citată, 1950/4.
104
Ponomari, poem citat, 1953/5.
105
Zadneprov, poem citat, 1955/4.

117
parte, participarea României la al Doilea Război Mondial alături de
ţările Axei (nu și schimbarea din august 1944) este exploatată din
plin de ideologii din Moldova sovietică pentru a edifica identitatea
moldovenilor pe noi baze ideologice.
Aliaţii Uniunii Sovietice din al Doilea Război Mondial, ţări-
le occidentale redevin după război inamici dispreţuiţi și temuţi.
Depășindu-i pe fasciști în perfidie, respectiv în cruzimea intenţii-
lor lor războinice, inamicii occidentali (europeni și americani) iau
parţial locul naziștilor germani și al jandarmilor români în an-
tagonismul imaginar implicat în discursul identitar al literaturii
moldovenești106. La fel ca fasciștii de altădată, „bancherii de pe Wall
Street”, arhetipul inamicului occidental în războiul rece din anii
1940-1950, caută să se războiască cu poporul sovietic107. Compara-
ţia cu naziștii este profitabilă dintr-un dublu punct de vedere. În
primul rând, ea materializează atrocitatea – încă foarte recentă – a
războiului. Pe de altă parte, ea indică dinainte învingătorul și învin-
sul în orice tentativă de agresiune împotriva Uniunii Sovietice. În
ciuda contradicţiilor flagrante ale mesajului, consideraţiile asupra
caracterului eminamente pacifist al poporului sovietic alternează,
chiar în interiorul acelorași texte, cu ameninţările cele mai direc-
te și teribile proferate la adresa potenţialilor agresori occidentali:
„Dar nu uitaţi,/ înfometaţi de sînje:/ O palmă / din pământu-mi/
de-ţi atinje–/ În numele/ întrejii omeniri/ Zătrit a fi/ tot neamul de
banchiri!”108.
Trăsăturile net negative atribuite, în literatura moldoveneas-
că a epocii staliniste, dușmanilor – fasciști, români, occidentali
– au drept corespondent definiţia sută la sută pozitivă a identităţii
moldovenești și sovietice. Spre deosebire de dușmanii lui, moldo-
veanul sovietic este muncitor, pașnic, rămânând însă vigilent și gata

106
Cruceniuc, poem citat, 1948/1; Colectiv, poem citat, 1949; Darienco, „Eu, om so-
vetic, gândul îmi rostesc” (poem), 1950/5; Russu, „Banchirilor din Wall Street”,
1950/5; Barjanschi, „Inima poetului” (poem), 1951/5; Mihnea, „Floarea tinerimii”
(poem), 1951/5; Darienco, „Mai tari ca oţelul” (poem), 1952/5; Ponomari, poem ci-
tat, 1953/5; Bucov, „Eu scriu un poem” (poem), 1955/4; Roșca, „Nu va mai fi niciun
război” (poem), 1955/4.
107
Cruceniuc, poem citat, 1948/1; Darienco, poem citat, 1952/5.
108
Russu, poem citat, 1950/5.

118
de luptă, în cazul în care Patria sa (mare și mică) ar fi în pericol.
Cu toate că textele în proză și textele poetice au aproape tot atâ-
tea referinţe la tema Patriei sovietice și a dușmanilor ei, prezenţa
și manifestarea acestei teme în corpus au fost reperate mai ales în
compoziţiile poetice. În ciuda dimensiunilor lor, de obicei, restrân-
se, operele poetice oferă un evantai mai bogat de teme și de imagini
decât producţiile în proză. Acest lucru ţine de resursele expresive
ale limbajului poetic la care proza (mai ales cea realist socialistă) are
un acces limitat prin convenţia verosimilităţii care îi este specifică.
Pe de altă parte, sărăcia tematică a prozei poate facilita observarea
tendinţei de ancorare în limbajul comun a unor teme sau imagini
create și vehiculate de poezie. Astfel, în ceea ce privește tema Patriei
sovietice și a dușmanilor ei (din afară și dinăuntru), imaginile Pa-
triei-Mame, a patriei ca grădină, a Uniunii Sovietice ca mare fami-
lie, confirmă acest prim „test” de vulgarizare a limbajului literar.

În loc de concluzie
„Marele Război pentru Apărarea Patriei” a marcat în mod deci-
siv și irevocabil viaţa și activitatea profesională a scriitorilor moldo-
veni. Încă recent simpli scriitori basarabeni (provinciali, regionaliști,
stângiști sau de limbă idiș), aceștia își câștigă pe deplin, în urma
experienţei războiului (sau, mai exact, a „exilului” moscovit), titlul
de scriitori moldoveni sovietici. Acest titlu nu desemnează doar un
statut socioprofesional oarecare, ci o vocaţie aleasă și o misiune su-
premă pe care Patria și Partidul le-o conferă, aceea de „ingineri ai
sufletelor” omenești, și anume ai „sufletelor” moldovenilor, rătă-
ciţi între două lumi ireconciliabile. Edificată (și adaptată la contex-
tul local) de către scriitorii moldoveni în baza unui model exogen
(literatura rusă realist socialistă din anii 1941-’45),
’’45), tema „Marelui
Război pentru Apărarea Patriei” s-a vrut edificatoare în raport cu
publicul său ţintă (populaţia din Basarabia și Transnistria, oriun-
de s-ar afla), acest cataclism fiind transformat într-un adevărat mit
fondator al „poporului sovietic” în genere și, printr-un procedeu de
metonimizare (partea prin întreg), al „poporului” moldovenesc în
particular. În literatura moldovenească din epoca stalinistă târzie,
tema Războiului pentru Apărarea Patriei nu apare pe loc gol, ci se

119
înscrie într-un imaginar sovietic al războiului care precede (și în-
trucâtva anunţă) începutul celui de al Doilea Război Mondial. Prin
caracterul său eminamente antagonic și maniheic, Războiul (și mai
ales „Marele Război pentru Apărarea Patriei”) comportă valenţe
identitare excepţionale. Literatura moldovenească din timpul răz-
boiului și din perioada postbelică le exploatează intens. Imaginile
belicoase vor marca în mod profund și durabil literatura realist so-
cialistă în versiune moldovenească. La fel, acest model antagonic
(noi/ei) va mai sta mult timp la baza identităţii moldovenești sovie-
tice, opusă în mod declarativ naţiunii și culturii române, dar înru-
dită simbolic și identitar cu popoarele sovietice (și mai cu seamă cu
poporul rus), surori mai mari și tovarășe de luptă, pășind împreună
spre Comunism.

120
 Igor C A ȘU

Începuturile resovietizării Basarabiei și starea de

spirit a populaţiei (martie-septembrie 1944)*
Unul dintre cele mai puţin studiate episoade din istoria Basarabiei
se referă la anul 1944, mai ales la segmentul temporal cuprins între
lunile martie și septembrie, din moment ce Armata Roșie ajunge la
Nistru și până la revenirea autorităţilor sovietice la Chișinău. Este
perioada când se schimbă puterea, un regim politic ia locul altuia.
Cu alte cuvinte, nu este vorba numai de o schimbare de administra-
ţie, ci de un proces mult mai complex și mai profund. Administra-
ţia românească se retrage și se impune regimul sovietic comunist,
diferenţele dintre acestea fiind foarte pronunţate, nu numai în ceea
ce privește atitudinea faţă de individ, proprietatea privată, politi-
ca de cadre, politica economică, dar și tratamentul aplicat elitelor,
ţăranilor, identității populaţiei majoritare românești. De aceea, ne
propunem să elucidăm principalele măsuri promovate de regimul
sovietic în acest răstimp, precum și să vedem cum a evoluat starea de
spirit a populaţiei locale în această jumătate de an, cum se schimbă
percepţia basarabenilor atât faţă de Uniunea Sovietică, cât și faţă de
România în contextul schimbării situaţiei de pe Frontul de Est. Vom
încerca, de asemenea, să arătăm cum autorităţile sovietice încep să-
și impună controlul asupra teritoriului RSSM, aflat, din perspectiva
lor, sub ocupaţie între anii 1941 și 1944, și cum înţeleg ele să trateze
populaţia locală în ansamblu și, mai ales, pe cei care sunt percepuţi
drept colaboratori ai administraţiei românești, zise de „ocupaţie”.
În primul an de ocupaţie sovietică a Basarabiei, între iunie 1940
și iunie 1941, regimul sovietic a promovat în provincia dintre Prut și
Nistru o politică oarecum similară cu cea din alte teritorii anexate ca
urmare a punerii în aplicare a Pactului Ribbentrop-Molotov și a altor
acorduri conexe semnate de către URSS și Germania nazistă în au-
gust-noiembrie 1939. Ca și în Ţările Baltice, Ucraina de Vest, Bieloru-
sia de Vest, Bucovina de Nord și ţinutul Herţa, Moscova nu s-a grăbit

*
Publicat în Analele știinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza” din Iași (serie nouă), Istorie,
tom LIV-LV / 2008-2009, p. 287-306.

121
să lichideze peste noapte toate reminiscenţele „regimului burghezo-
moșieresc”. Or, acest scenariu era în concordanţă cu un anumit tipar
de sovietizare experimentat deja în restul Uniunii Sovietice după 1917
și reflectat în detaliu în volumul lui Stalin intitulat Kratkii kurs VKP(b),
potrivit căruia urmau să fie respectate anumite etape în stabilirea con-
trolului total al Partidului Comunist (bolșevic) asupra unui anumit
teritoriu. Sovietizarea totală a Basarabiei – sau, mai exact, a ceea ce a
mai rămas din ea ca rezultat al creării Republicii Sovietice Socialiste
Moldovenești în 2 august 1940 – nu era un imperativ al lui Stalin acum,
în 1940 – prima jumătate a anului următor
următor, aceasta și din alte conside-
rente decât cele care ţin nemijlocit de scurta perioadă menţionată. Deși
nu credea în atacul Germaniei asupra URSS în vara lui 1941, în ciuda
unor semnale foarte clare privind planurile lui Hitler, venite inclusiv
de la Winston Churchill personal, Stalin înţelegea foarte bine că răz-
boiul era, mai devreme sau mai târziu, inevitabil. De aceea, Moscova
a încercat să menţină un control eficace asupra noilor teritorii anexate
cu resurse financiare și umane cât mai reduse, inclusiv în Basarabia.
Teritoriile anexate între 1939 și 1940 au fost exploatate din punct de
vedere economic la maxim, investiţiile financiare de la bugetul cen-
tral fiind minime și având menirea să scoată un profit net imediat.
Așa se explică faptul că, în primul an de ocupaţie sovietică a Basara-
biei, numai o parte neînsemnată a gospodăriilor agricole individuale
sunt colectivizate1. Or, colectivizarea totală a agriculturii presupunea
un efort financiar din partea Moscovei, în condiţiile în care statul so-
vietic trebuia să ofere utilaj agricol, combustibil și cadre specializate
în domeniu în vederea demonstrării superiorităţii gospodăriilor de tip
colectiv. Pe de altă parte, statului sovietic îi convenea această situaţie
în care în agricultură domina producătorul individual, impozitul de la
gospodăriile private alcătuind cca 80 la sută din recolta obţinută2. Nu
era de neglijat nici alt aspect, care ţinea de rezistenţa ţăranilor faţă de
exproprierea averilor lor în cazul înființării în masă a gospodăriilor
colective de stat. În această situaţie, crearea colhozurilor și sovhozuri-
lor în RSSM între 1940 și 1941 s-a limitat la cazurile care nu necesitau
un sprijin important din partea statului – este vorba în acest sens de

1
Ion Șișcanu, Desţără
r nirea bolșevică a Basarabiei, Chișinău, Editura Adrian, 1994, p. 42.
ră
2
Ibidem, p. 36.

122
fostele colonii germane, evacuate printr-un acord bilateral germano-
sovietic, și fostele proprietăţi funciare ale unor așa-ziși moșieri, care
s-au retras împreună cu administraţia românească în iunie 1940. De
aceea, în primul an de ocupaţie de dinainte de război, regimul sovietic
a purces numai la naţionalizarea atelierelor meșteșugărești, a între-
prinderilor industriale, a băncilor și prăvăliilor, a morilor
morilor, introducînd
o reformă agrară menită să reducă loturile de pământ ale ţăranilor în-
stăriţi și să distribuie excedentul respectiv ţăranilor nevoiași, celor care
constituiau baza socială a regimului la sate, cel puţin la nivel teoretic.
La început represiunile politice au fost limitate la sectoare consi-
derate strategice pentru regim, precum căile ferate, de exemplu, unde
au fost promovaţi oameni fideli sistemului comunist. Au fost execu-
tate sau arestate imediat persoane care erau considerate fidele admi-
nistraţiei românești sau care au îndeplinit funcţii de răspundere în
perioada interbelică. Alte represiuni au vizat chiar clasa muncitoare,
neînsemnată încă, inclusiv din partea stângă a Nistrului, din fosta
RASSM, creată la 12 octombrie 1924 pe teritoriul Ucrainei. În cel din
urmă caz, era vorba de aplicarea unei legislaţii de muncă draconice,
adoptate prin decretul Sovietului Suprem al URSS din 26 iunie 1940,
potrivit căruia se introducea săptămâna de lucru de 7 zile și ziua de
muncă de 10 ore, dar și sancţionarea cu luni de zile în GULAG pen-
tru cea mai mică încălcare a disciplinei. Pentru o întârziere la lucru
de 20 sau 30 de minute au fost condamnaţi sute de muncitori. Repre-
siunea politică a cunoscut punctul culminant în noaptea de 12 spre
13 iunie 1941, când circa 30 de mii de basarabeni și bucovineni au
fost deportaţi în Siberia și Kazahstan3.
În 22 iunie 1941, România, în calitate de aliat al Germaniei, a in-
trat în război împotriva Uniunii Sovietice, având scopul declarat de
a-și recupera provinciile pierdute un an mai devreme. Populaţia lo-
cală a întâmpinat cu ușurare armata și administraţia română, spe-
rând că astfel va fi pus capăt fărădelegilor bolșevice în teritoriu. Pe
de altă parte, guvernul Antonescu a încercat – parţial și graţie in-

3
Valeriu Pasat, Trudnâe stranițî Moldovî, 1940-1950-e godî, Moscova, Terra, 1994,
p. 164; mai mult a se vedea în Igor Cașu, „Represiunile în Moldova sovietică”, în
Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, ed., Comisia Prezidenţială
pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Raport final, București, Huma-
nitas, 2007, p. 739-764.

123
sistenţelor lui Iuliu Maniu – să evite anumite greșeli din perioada in-
terbelică și s-a străduit să atragă de partea sa basarabenii. Se pare însă
că o parte însemnată a acestora s-au „molipsit” deja de anumite ha-
bitudini de tip sovietic după un an de regim bolșevic, printre care se
evidenţia nerespectarea ierarhiei sociale cu care se deprinseseră în
anii precedenţi sub administraţie românească4. Iniţial, Antonescu
avea în vedere participarea la război până la Nistru, dar evenimen-
tele ulterioare, precum și invitaţia lui Hitler de a lua în administraţie
Transnistria, teritoriul dintre Nistru și Bug, aveau să-l determine pe
conducătorul statului român să continue operaţiile militare alături
de Germania până în Crimeea, Kuban și Stalingrad5.
După cum se știe, în timpul războiului basarabenii au fost înca-
draţi în Armata Română, luptând alături de români din alte provincii
pe diferite fronturi, inclusiv în cele mai grele confruntări, cum ar fi
cea de la Stalingrad. În timpul bătăliei de la Stalingrad, de altfel, alţi
basarabeni, care au plecat forţat sau de bunăvoie
ăăvoie cu Armata Roșie în
retragere în 1941, au luptat de partea sovieticilor. În momentul cul-
minant însă, în noiembrie 1942, au fost retrași de pe front (circa 30
de mii)6. Motivul era teama ca aceștia să nu fraternizeze cu ostașii
Armatei Române care luptau alături de Armata Germană și alte uni-
tăţi ale altor ţări din Axă. Până în 1944, Moscova trimitea din când
în când desanturi care încercau să organizeze detașamente de parti-
zani, dar aceste misiuni în spatele frontului nu prea au avut sorţi de
izbândă, întrucât populaţia locală, inclusiv cea din stânga Nistrului,
nu era destul de receptivă la asemenea tip de acţiuni. Acest lucru
este valabil și în ceea ce privește foștii comuniști din ex-RASSM,
mulţi dintre care au preferat să rămână pe loc după retragerea auto-
rităţilor sovietice în vara anului 1941. Majoritatea lor au preferat
să colaboreze cu administraţia românească și au sperat o vreme că

4
Diana Dumitru, „Imaginea basarabenilor în viziunea administraţiei civilo-militare
românești (anul 1941)”, în Pontes. Review of South East European Studies, vol. 5,
2009, p. 176-192.
5
Florin Constantiniu, Constantin Hlihor, Trecerea Nistrului, București, Editura Al-
batros, 1998.
6
Sergiu Cataraga, comunicare la conferinţa internaţională de la Volgograd (fostul
Stalingrad), februarie 2008 (nepublicată).

124
regimul comunist va fi distrus. Printre aceștia se numărau și de-
putaţi ai Sovietului Suprem al RSSM7. În total, în hotarele RSSM
trasate în august 1940, au rămas în timpul războiului, din diferite mo-
tive, 418 comuniști (date din iulie 1944), majoritatea din fostele raioane
ale republicii autonome din interbelic, dintre care unii erau președinți
de colhozuri, care au îndeplinit, de regulă, aceleași funcţii și sub ad-
ministraţia civilă românească din Transnistria, condusă de Gheorghe
Alexianu8. Cei mai mulți dintre ei au fost excluși din partid pe motiv
că nu au îndeplinit ordinul de evacuare sau au manifestat „pasivitate în
lupta împotriva dușmanului”. Printre aceștia erau și înalţi demnitari de
partid și de stat, precum S. V. Bondarciuk, fost procuror al RSSM, V. F.
Forș, ministru al Învăţământului, adjunctul său – O. Gh. Andrus, P. S.
Turkenici, locţiitor al Președintelui Comitetului pentru Planificare al
RSSM, ș.a. Din punct de vedere etnic, majoritatea comuniștilor rămași
pe teritoriul Basarabiei și Transnistriei care avuseră un „comportament
nedemn” erau ruși și ucraineni (176 de ucraineni și 39 de ruși), 186 – ro-
mâni moldoveni, iar 17 – de altă origine etnică9.
Odată cu înfrângerea de la Stalingrad și reluarea iniţiativei strate-
gice a URSS și a aliaţilor săi occidentali pe alte fronturi ale celui de-al
Doilea Război Mondial, starea de spirit a populaţiei (dar și a milita-
rilor) din ţările aliate Axei, cum este și firesc, se schimbă. Populaţia
Basarabiei și a României în general nu face excepţie de la fenomenul
amintit. Acest lucru este valabil mai ales în ceea ce privește populaţia
românească din Basarabia, care devine din ce în ce mai neliniștită cu
privire la soarta de mai departe a provinciei în situaţia în care România
se va pomeni de partea statelor învinse în război. În contextul înaintă-
rii Armatei Roșii în cea de a doua parte a anului 1943-începutul anului
1944, asistăm, din acest punct de vedere, la o dinamică interesantă a
percepţiei administraţiei românești în rândurile basarabenilor, dar și
la o schimbare de optică a acestora faţă de Uniunea Sovietică.
Astfel, potrivit unui raport al poliţiei române din Tighina, basa-
rabenii nu simpatizau cu sovieticii, dar exprimau o teamă cu privire

7
Arhiva Organizaţiilor Social-Politice din Republica Moldova (în continuare
AOSPRM), F. 51, inv. 2, d. 36, f. 215-219.
8
AOSPRM, F. 51, inv. 2, d. 81, f. 1.
9
AOSPRM, F. 51, inv. 2, d. 83, f. 46.

125
la viitorul incert al provinciei. Mai exact, se spune în această notă
informativă, „în mod greșit se caută a se stabili cu cine sunt basara-
benii, cu românii sau cu rușii”. „În primele zile după ocuparea Ba-
sarabiei de către armatele sovietice, mulţi basarabeni au manifestat
în mod sincer simpatie faţă de regimul sovietic, și aceasta nu pentru
că erau simpatizanţi comuniști, ci mai mult pentru că au crezut că,
în
n sf
sfârșit, chestiunea Basarabiei a fost rezolvată în mod definitiv.
(…) La reocuparea Basarabiei de către ăătre trupele române, atât
âât timp cât
â
s-a crezut că Armata Sovietică va fi lichidată în scurt timp, popu-
laţia basarabeană vădea un atașament faţă de Statul Român”. Când
însă situaţia a devenit din nou nesigură, „s-a putut observa o stare
de nervozitate și o atitudine mai puţin prietenoasă și de multe ori
chiar ostilă faţă de administraţia românească”. Chiar dacă „o parte
din populaţie nu simpatizează pe români, arată ferma hotărâre ca
la o eventuală apropiere a rușilor, să fugă din Basarabia, aceasta,
bineînţeles, numai de frica rușilor”. Nota informativă a poliţiei ro-
mâne de la Tighina preciza, de asemenea, că „aceasta este realitatea.
Populaţia este tot așa de dispusă să rămână sub regimul românesc,
ca și sub cel rusesc (mai ales dacă se lichidează bolșevismul). Pe ba-
sarabeni îi interesează, în primul rând, stabilitatea regimului”10. Cu
alte cuvinte, din acest document reiese că basarabenii erau obosiţi
de atâta război, de instabilitate și voiau ca totul să se termine odată.
Nu aveau o anumită preferinţă atunci, se pare, să rămână în cadrul
României sau să facă parte din URSS, mai ales că exista speranţa că
regimul bolșevic va dispărea sau, cel puţin, se va renunţa la teroarea
în masă. Când însă operaţiunile de război s-au încheiat, foarte mul-
ţi au regretat plecarea administraţiei românești, inclusiv reprezen-
tanţi ai minorităţilor etnice – ruși, ucraineni, bulgari etc.11. Este de
remarcat, de asemenea, că basarabenii erau susceptibili de a vedea
cu ochi mai buni autorităţile sovietice și din cauza unor zvonuri,
potrivit cărora după încheierea războiului se vor produce o serie de
schimbări în cadrul regimului sovietic, fiind vorba chiar de „lichi-

10
Veaceslav Stavilă, De la Basarabia românească la Basarabia sovietică, 1939-1945.
Chișinău, 2000, p. 105.
11
AOSPRM, F. 51, inv. 5, d. 70 f. 29-30.

126
darea bolșevismului”. Mai exact, pentru mentalitatea ţăranului ba-
sarabean aceasta însemna în primul rând renunţarea la colhozuri,
dreptul de a comercializa produsele muncii lor pe piaţă etc.
După cum se știe, la începutul lunii martie 1944, trupele sovietice
ating linia Nistrului. În data de 16 martie 1944, Armata Roșie for-
ţează Nistrul la Soroca, iar pe 12 aprilie – cucerește orașul Tiraspol
și creează un cap de pod pe teritoriul Basarabiei. Pe de altă parte,
regimul antonescian mai spera că Basarabia poate fi salvată. Popu-
laţia localităţilor din preajma frontului era panicată. Până și auto-
rităţile din Iași, când frontul ajunsese la 4-5 km de oraș la sfârșitul
lui aprilie – începutul lui mai 1944, se evacuaseră și nu avea cine
să retragă cărţile Bibliotecii Universitare, precum și alte bunuri. În
această situaţie, s-a implicat personal Mareșalul Antonescu, care a
dat ordin ca toate valorile culturale și depozitele, inclusiv cele din
Basarabia, să fie evacuate în interiorul ţării12.
De la sfârșitul lunii martie capitala temporară a RSSM este stabili-
tă la Soroca. Din acest moment, numeroși agitatori și propagandiști
comuniști împânzesc din ce în ce mai mult teritoriul basarabean. Ei
încearcă să convingă populaţia locală să nu intre în panică, deoare-
ce, perorau aceștia, puterea sovietică le va aduce eliberarea adevăra-
tă și moșierii germani care au vrut să-și însușească pământul popo-
rului vor fi alungaţi pentru totdeauna13. Localnicii însă aveau toate
motivele să se îndoiască de cele spuse de agitatorii veniţi de peste
Nistru, care vorbeau – prin comparaţie cu perioada antebelică14 – în
cel mai bun caz o limbă română foarte aproximativă. Mai mult, ex-
perienţa unui an de putere sovietică, 1940-1941, i-a determinat pe
ţăranii basarabeni să fie, pe bună dreptate, foarte suspicioși și neîn-
crezători cu privire la promisiunile emisarilor moscoviţi, așa încât
ei nu s-au prea sinchisit să le adreseze acestora întrebări iscoditoare,
cum ar fi: „ţăranii bogaţi vor fi iarăși trimiși în Siberia ca și în 1940-

12
Marcel-Dumitru Ciucă, Maria Ignat, ed., Stenogramele ședinţelor Consiliului de
Miniștri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. XI (mai-august 1944), București, Arhivele
Naţionale ale României, 2008, p. 12-13.
13
AOSPRM, F. 51, inv., 2, d. 127, f. 17.
14
Cristian Troncotă, Alin Spânu (editori), Documente SSI privind spaţiul sovietic, 22
august 1939 – 23 august 1944. București, INST, 2004, p. 85-86.

127
1941?”, „cum trăiesc cei strămutaţi în Siberia, nu-i bate nimeni, nu-i
omoară?”, „se vor înfiinţa din nou colhozuri?”15. Alte întrebări ri-
dicate se refereau la religie, anume dacă era adevărat că în Uniunea
Sovietică se permitea deschiderea bisericilor, sau la probleme poli-
tice – dacă va fi instaurată puterea sovietică în ţările în care ajun-
sese Armata Roșie și de ce bulgarii nu erau recrutaţi în armată?16
Basarabenii adresează emisarilor Moscovei alte interogaţii legate de
relaţia cu România, anume „dacă vor putea să-și viziteze rudele și
să facă cumpărături în România” sau „dacă moldovenii mobiliza-
ţi de români în Armata Română vor fi lăsaţi să meargă acasă sau
nu”. Unii basarabeni ar fi întrebat, de asemenea, „dacă gospodăriile
ţărănești de la care românii și germanii le-au luat vitele și carele vor
fi recompensate” și „ce se va întâmpla cu cei care au colaborat cu
germanii și românii”. Unii erau foarte curioși referitor la soarta lui
Hitler și Antonescu17. Se observă, prin urmare, o îngrijorare spo-
rită că practicile din primul an de ocupaţie sovietică se vor repeta,
se manifestă interes pentru consătenii deportaţi în noaptea de pe
12 spre 13 iunie 1941 (dar și în timpul altor deportări individuale
sau în grupuri mici operate între iunie 1940 și iunie 1941). Există
și temerea că ei, basarabenii, nu vor putea circula liber peste Prut,
așa cum s-a întâmplat în primul an de regim sovietic de dinaintea
războiului18. Alte înrebări puse de basarabeni se referă și la anumite
fărădelegi comise de autorităţile românești în retragere, aspect care
nu a fost cercetat pe larg în istoriografia românească în general și

15
AOSPRM, F. 51, inv. 2, d. 125, f. 34.
16
AOSPRM, F. 51, inv. 2, d. 125, f. 34.
17
AOSPRM, F. 51, inv. 2, d. 125, f. 34.
18
De altfel, în cea mai mare parte a primului an de ocupaţie sovietică exista un regim
de frontieră și pe linia râului Nistru. Cu alte cuvinte, cei care doreau să plece în
URSS aveau nevoie de un permis special. Acest lucru se referea și la oamenii simpli,
dar și la membrii nomenclaturii. Cei care încălcau regimul de trecere la Nistru erau
aspru pedepsiţi, ca și cum ar fi traversat hotarul de stat al URSS. Este un aspect care
merită desfășurat cu altă ocazie. Ceea ce dorim să reţinem aici este faptul că ţăranii
basarabeni nu se îngrijorau acum, în 1944, de faptul dacă vor putea sau nu trece
linia Nistrului în regim liber, pentru că știau ce îi așteaptă acolo. AOSPRM, F. 51,
im. 1, d.8, f. 90.

128
cea de la Chișinău în particular19.
Și deputaţi ai Sovietului Suprem al RSSM au fost încadraţi în
„munca de lămurire”, precum și în constatarea stării de spirit și a do-
leanţelor localnicilor. Astfel, la mijlocul lunii august 1944, o delegaţie
alcătuită din deputaţii Sovietului Suprem al RSSM Poloz, Diordiţa
și Pisarenko se întâlnește cu basarabenii recrutaţi în Armata Roșie.
Una din întrebările adresate „aleșilor poporului” era: „de ce li se in-
terzice să facă rugăciuni?”, urmată de exprimarea doleanţei de a li
se da mai multă literatură sau ziare în limba moldovenească, pentru
că nu au ce citi20. Ei cereau ca pregătirea militară să se organizeze la
dânșii acasă, în Moldova, pentru că nu înţeleg orânduielile conform
cărora „din cauza unui nedisciplinat suferă toţi și se dă vina pe alţi-
i”21. Basarabenii recrutaţi în Armata Roșie erau indignaţi și de faptul
că „sunt incluși în infanterie, nu și în alte unităţi”22 .
Din aceste interogaţii, se observăă că basarabenii erau tentaţi să
devinăă loiali noului regim, dar nu cu preţul de a suporta repetarea
f rădelegilor din primul an de ocupaţie de dinaintea războiului.
fă
Ei erau la curent cu intenţiile declarate ale lui Stalin de a promova
reforme după încheierea ostilităţilor: crearea de unităţi militare
pe criterii naţionale, asigurarea dreptului la libertatea conștiinţei,
măsurăă promiţătoare din moment ce, în 1943, conducătorul sovietic
a reabilitat biserica ortodoxăă rusă, dar erau nedumeriţi de faptul căă li
se interzice săă facă rugăciuni, căă sunt trataţi ca „simplă carne de tun”,
fiind plasaţi în prima linie a frontului. Se remarcă și curiozitatea ba-
sarabenilor faţăţă de problemele de politică europeană, de consecinţele
războiului pentru alte state în care a pătruns Armata Roșie, cât și de

19
Există fonduri de arhivă pe acest subiect în arhivele din Chișinău, inclusiv do-
cumente aduse de sovietici din România după 1945. Este vorba de fonduri din
AOSPRM și arhiva Serviciului de Informaţii și Securitate al Republicii Moldova
(ASISRM-KGB). Există însă o problemă metodologică foarte dificilă legată de acest
subiect, mai ales în legătură cu faptul că nu știm în ce măsură o serie de mărturii
adunate de organele de securitate sovietice pot fi considerate credibile, în condiţiile
în care acestea primiseră ordin de la Moscova de a aduna cu orice preţ probe care
să confirme existenţa unui comportament de „ocupant” al armatei și administraţiei
românești în Basarabia.
20
AOSPRM, F. 51, inv. 3, d. 217, f. 34-35.
21
AOSPRM, F. 51, inv. 3, d. 217, f. 34-35.
22
AOSPRM, F. 51, inv. 3, d. 217, f. 34-35.

129
felul în care înţelegeau sovieticii săă facă dreptate, prin pedepsirea unei
colectivităţi întregi din cauza indisciplinei unui individ. Prin urmare,
se poate constata o diferenţă ţă clară de mentalitate între basarabeni și
nou veniţi, din mai multe puncte de vedere, așa cum demonstrează
și alte documente pe care le vom invoca în continuare. Rușii sosiţi în
Basarabia dupăă 1944 erau alţii decât cei pe care îi cunoscuserăă basara-
benii pe timpul ţarului: erau atei vehemenţi, se arătau mai intoleranţi
și mai agresivi faţă de tot ce era românesc și „burghez”.
Pe de altă parte, la sfârșitul lunii martie unele unităţi ale Arma-
tei Roșii au trecut Prutul – în zona Botoșani etc. Comportamentul
soldaţilor sovietici și al autorităţilor militare în general în dreapta
Prutului trebuia să fie cu totul altul decât în Basarabia, așa cum sti-
pulează o directivă specială emisă de Moscova la 30 martie 194423.
Un alt aspect care merită o atenţie deosebită și care a fost abor-
dat doar tangenţial în istoriografia de la Chișinău este legat de starea
de spirit a populaţiei locale faţă de decizia autorităţilor sovietice de
evacuare în masă a populaţiei din preajma liniei frontului. Decizia
respectivă a fost adoptată în data de 5 mai 1944 și trebuia dusă la
îndeplinire peste 2 săptămâni, mai exact, la 20 mai 1944. Aceasta
prevedea strămutarea parţială, iar alteori completă a unor localităţi
aflate în raza de 25 km de la linia frontului. Este de remarcat faptul că
această decizie a fost adoptată de către autorităţile militare sovietice,
mai exact, de Consiliul militar al Frontului al 3-lea Ucrainean, care
făcea trimitere la o directivă a Statului-Major al Șefului Suprem al Ar-
matei Roșii (era vorba de Stalin, evident) din aceeași zi de 5 mai 1944.
Semnat de generalul de armată Malinovski, comandant al Frontului
al 3-lea Ucrainean, și de doi subalterni ai săi, general-locotenentul
Jeltov și general maiorul Laiok, ordinul stabilea modalitatea de efec-
tuare a evacuării populaţiei din preajma frontului până în cele mai
mici detalii. Hotarul zonei era trasat, din nord spre sud, după cum
urmează: Novâi Butor, Slaveano-Serbka, Vladimirovka, Baden, Lieb-
nekcht, Karstahl, Tatarka, Klein-Libentahl, Alexandrovka, Iliciovka.
Organele care trebuiau să coopereze cu autorităţile militare în vederea
organizării evacuării teritoriului în cauză erau Consiliul Comisarilor

23
AOSPRM, F. 51, inv. 2, d. 47, f. 15.

130
Poporului al RSS Moldovenești (stabilit între timp la Soroca, după
cum s-a menţionat mai sus) și Comitetul Executiv Regional Odesa al
deputaţilor muncitori. În scopul eficientizării acestei operaţiuni de
strămutare în masă a populaţiei era preconizată alcătuirea unui plan
detaliat, cu specificarea exactă a localităţilor care urmau a fi evacua-
te și a localităţilor de destinaţie, precum și numirea unei persoane
responsabile pentru efectuarea evacuării în termenul stabilit. Eva-
cuarea populaţiei trebuia făcută după o campanie de lămurire, care
să convingă oamenii locului de necesitatea unei asemenea acţiuni.
În scopul acesta, decretul sus-numit prevedea organizarea pazei pro-
prietăţilor lăsate de ţărani, a caselor și terenurilor însămânţate, care
trebuia să fie asigurată de trupele speciale sovietice, precum și de un
reprezentant al sovietului din fiecare localitate. Pentru a fi cât mai
convingător, documentul cu pricina stabilește numirea unui paznic
din rândurile populaţiei locale, câte unul la fiecare 10 gospodării
ţărănești, având misiunea de a proteja averile lăsate24 .
Conform acestei decizii, au fost evacuate în total 71 461 de gospo-
dării, ceea ce alcătuia o populaţie de 263 776 de persoane. Evacuării
au fost supuse 16 raioane ale RSSM, inclusiv orașul Tiraspol, de pe
malul stâng al Nistrului. Din totalul de 16 raioane, s-a efectuat stră-
mutarea completăă a populaţiei din 8, mai exact, din raioanele Ungheni,
Cornești, Brăviceni,
ăăviceni, Orhei, Susleni, Dubăsari, Slobozia și Criuleni. În
alte 3 raioane – Sculeni, Chișcăreni și Telenești – au rămas între 3
și 6 sate neevacuate. La rândul lor, în n 5 raioane s-a ffăcut doar stră-
mutarea parţialăă a populaţiei locale: este vorba de Fălești, Sângerei,
Chiperceni, Grigoriopol și Tiraspol. Evacuarea populaţiei nu a decurs
fără incidente. De exemplu, la 19 mai 1944, câteva persoane din raio-
nul Dubăsari, după ce iniţial au dat curs ordinului de evacuare, s-au
răzgândit și au hotărât săă revină la locuinţele lor. În scopul de a-i con-
vinge să facă drum întors, au fost trimiși imediat câţiva reprezentanţi
ai Armatei Roșii. Aceștia au încercat săă le explice ţăranilor precum
căă evacuarea se face spre binele lor, pentru a evita victime în rân-
dul populaţiei civile în momentul în care operaţiunile militare vor fi
continuate. Câteva persoane, numite peiorativ „culaci”, au protestat,

24
AOSPRM, F. 51, inv. 2, d. 47, f. 17-19.

131
declarând că „soldaţii Armatei Roșii ne-au luat pâinea, ne-au distrus
gospodăriile, au împușcat în icoanele noastre”. Ţăranii revoltaţi spu-
neau căă cine vrea să plece în Siberia, n-are decât, dar ei nu vor pleca,
preferând săă moară pe loc. În cadrul altercaţiei s-au înregistrat și inci-
dente violente, un ofiţer fiind rănit
nit grav cu un obiect contondent. Ca
urmare, în ajutorul soldaţilor a fost trimis un întreg batalion, dar nici
dupăă asta ţăranii nu s-au liniștit
tit și erau deciși să se opună planului de
evacuare. Unul dintre protestatari, Efim Ular, categorisit drept „cu-
lac”, a chemat consătenii săi la rezistenţă și a ameninţat cu folosirea
toporului. La un moment dat, o femeie l-a lovit cu sapa chiar pe șeful
batalionului, un locotenent-colonel. La ordinul acestuia din urmă, fe-
meia a fost executatăă pe loc de un subaltern de-al său. Au fost arestate
6 persoane, percepute ca lideri ai grupului de rezistenţă, dupăă care s-a
efectuat strămutarea ţăranilor la locul de destinaţie conform planului
de evacuare. În legătură cu acest incident, în faţa organelor de par-
tid și a celor represive, precum NKVD și NKGB, se punea problema
identificării ţăranilor susceptibili de a exprima atitudini critice sau
chiar dușmănoase faţă de puterea sovietică. În acest sens, organele de
securitate sovietice din teritoriu au emis o directivă în data de 5 iunie
1944, potrivit căreia urmau să fie identificaţi în timp record (10 zile)
„culacii” care au reușit să fugă din locul de detenţie (referire la cei
deportaţi în 1940-’41
’’41 din Basarabia, dar și la cei din RASSM în anii
’30), precum și cei din RASSM care au fugit în România înainte de
1940 și s-au reîntors în timpul războiului în locurile natale. Aceștia
urmau, conform acestei directive, a fi arestaţi și trimiși în lagăre de
concentrare sau în așezări speciale pentru „dușmanii poporului”, în
Siberia sau Asia Centrală25.
Alt incident s-a înregistrat în satul Malovata, raionul Susleni. Ţă-
ranii din localitate au acceptat iniţial evacuarea, dar la un moment
dat au refuzat să meargă mai departe. Câteva persoane au înconjurat
soldatul sovietic care însoţea convoiul, l-au lovit puternic, acesta pi-
erzându-și cunoștinţa. Pentru a aplana situaţia, au fost trimise două
detașamente ale SMERȘ, care au arestat 19 persoane participante

25
Arhiva Serviciului de Informaţii și Securitate al Republicii Moldova, fostul KGB (în
continuare ASISRM-KGB), Fond 4 (secretariat), inv. 6, d. 1, f. 35.

132
la maltratarea soldatului. După care a urmat „munca de explicare”,
evacuarea a continuat26 .
Uneori, autorităţile sovietice au recunoscut că evacuarea s-a făcut
cu abateri flagrante de la planul și directivele stabilite. De exemplu,
în raionul Dubăsari (partea stângă a Nistrului) locuitorilor li s-a ex-
plicat că evacuarea va fi făcută numai pe o perioadă de o săptămână.
În realitate, ei au fost evacuaţi pe două luni de zile. Drept urmare,
ţăranii nu și-au luat provizii necesare, precum și haine ș.a. Când au
revenit la casele lor, în ciuda interdicţiei de a se întoarce în localităţile
lor, au constatat că cerealele au fost rechiziţionate samavolnic de către
unităţile militare ale Armatei Roșii, iar hainele și alte bunuri fuseseră
furate. Ministrul Afacerilor Interne al RSS Moldovenești, Markeev,
care aduce la cunoștinţă prim-secretarului CC al PCM, Nichita Sa-
logor, despre această situaţie la mijlocul lunii august 1944, subliniază
că pe fondul acestor fapte „apar atitudini nesănătoase și critici dure la
adresa conducătorilor raionului care se fac responsabili de evacuare”27.
Un caz ieșit din comun a avut loc în satul Zozulenii Noi. Nu altci-
neva decât soţia locţiitorului președintelui sovietului sătesc din loca-
litate a luat vaca, câteva haine și a pornit-o spre linia de front a nem-
ţilor. Soldaţii sovietici au tras în direcţia acesteia, ea și-a lăsat vaca și
lucrurile și a fugit spre tranșeele germane. În legătură cu acest caz a
fost întocmit un dosar și a fost arestat soţul femeii cu pricina.
În satul Chișcăreni, femeile au refuzat să se evacueze, iar bărbaţii
lor s-au ascuns în pădurea din preajma localităţii. Există alte nume-
roase cazuri de acest fel, când populaţia locală refuza să se supună
planului de evacuare. Atitudinea basarabenilor era, după cum am
văzut, determinată de neîncrederea faţă de noile autorităţi și de frica
întemeiată ca această strămutare să nu fie altceva decât un preludiu
pentru deportarea lor în Siberia. Spectrul represiunii în masă din pri-
mul an de putere sovietică era foarte prezent în amintirile lor. Pe de
altă parte, refuzul de a da ascultare noilor autorităţi sovietice era ali-
mentat de lipsa de încredere elementară, garanţiile precum că averea
lăsată va fi protejată de Armata Roșie neinspirând nicio încredere.

26
AOSPRM, F. 51, inv. 2, d, f. 3.
27
AOSPRM, F. 51, inv. 2, d, f. 3.

133
 Și pe bună dreptate. Documentele înregistrează în acest sens nu-
meroase probe care justificau atitudinea basarabenilor faţă de pute-
rea sovietică. În loc să protejeze averea ţăranilor evacuaţi, soldaţi și
ofiţeri ai Armatei Roșii se dedau jafului și stricăciunilor. În scopul
contracarării acestor acţiuni, se creau diferite comisii, care aveau
menirea de a identifica ffăptașii și de a-i trage la răspundere. Una
dintre aceste comisii a fost formată pentru a elucida situaţia din ju-
deţele Bălţi și Orhei. În cadrul ei au intrat reprezentanţi ai CC al
PC(b)M, secretarii de partid din judeţele cu pricina, ai organelor de
partid din raioanele Chiperceni, Fălești și Sculeni, ai Statului-Major
al Frontului al 2-lea Ucrainean, ai trupelor NKVD însărcinate cu
protejarea spatelui Frontului al 2-lea Ucrainean, precum și ai Ar-
matei a 4-a și a 52-a. S-au cercetat infracţiunile comise în 14 locali-
tăţi rurale, precum și în 4 centre raionale, unde au fost înregistrate
furturi din gospodării ţărănești, distrugeri ale spaţiilor locative,
școlilor, bisericilor, livezilor etc. Astfel, în satul Lucăceni, raionul
Sculeni, au fost supuse distrugerilor aproximativ 90 la sută din lo-
cuinţele ţărănești, fiind scoase totalmente ușile, ferestrele, tavanele
și podeaua. Au fost furate, de asemenea, toată vesela, hainele și alte
lucruri personale ale populaţiei. S-a constatat că aceste acţiuni au
fost săv
ă ârșite de soldaţii Corpului 5 de Tancuri și ai Batalionului
ăv
de Artilerie 315 din cadrul Armatei a 27-a. În încăperile subterane
ale Batalionului 150 de Rezervă, situate în preajma localităţii, au fost
găsite ramele și ușile acestor locuinţe, precum și alte obiecte de uz
casnic: paturi, perne, scaune, covoare, oglinzi, fiare de călcat ș. a. Ac-
ţiuni similare au fost semnalate în satul Valea Rusului, raionul Scu-
leni, de unde au fost furate și rezerve alimentare, vin etc. În satul
Ciolacu Vechi, raionul Fălești, deși existau încăperi speciale pentru
îngrijirea cailor, ostașii sovietici au preferat să transforme două case
de locuit în grajduri. În satul Horești, au fost stricate geamurile de la
școală, au fost scoase ferestrele, băncile etc. Din școala tehnică din
Cucuruzeni, raionul Chiperceni, în loc să fie protejate, au fost fu-
rate 50 de tone de porumb, 50 de paturi, distruse ffără niciun motiv
atelierele de tâmplărie, fierăria, lăcătușăria. În satele Horești, Bușila
și Răspopeni au fost devastate arhiva bisericilor din localitate, pic-
turile murale – găurite cu gloanţe, icoanele – scoase de pe pereţi și

134
aruncate pe jos, podeaua și tavanul – distruse. Făptașii acestor din
urmă acţiuni au fost identificaţi ca fiind soldaţi și ofiţeri ai B
rigăzii Mecanizate 56 a Armatei a 52-a28. Atitudinea „specială”
pe care soldaţii Armatei Roșii au arătat-o faţă de biserică și religie în
general era un rezultat al celor peste două decenii de educaţie ateis-
tă, dar și al faptului că, potrivit rapoartelor poliţiei politice sovie-
tice din vara anului 1944, biserica ortodoxă din Basarabia, precum
și numeroase confesiuni religioase (numite peiorativ „secte”) sunt
foarte active și pregătesc rezistenţa populaţiei faţă de noul regim29.
Aceste materiale cu privire la jafurile și devastările comise de Ar-
mata Roșie au fost trimise de trei ori – la 12. 06, 13.06 și 14.07 1944
– de CC al PC (b) M, de către Nichita Salogor personal, lui Susaikov,
membru al Consiliului Militar al Frontului al 2-lea Ucrainean. Nu
s-au luat însă niciun fel de măsuri pentru a pedepsi sau contraca-
ra asemenea fapte. De aceea, Salogor trimite o scrisoare cu toate
aceste detalii personal lui Gheorghi Malenkov, secretar al PC(b)
din URSS, în care îi solicită acestuia pedepsirea ffărădelegilor „care
discreditează ofiţerii și soldaţii Armatei Roșii în ochii populaţiei,
aduc pagube enorme economiei și creează teren favorabil pentru
declanșarea acţiunilor ilegale antisovietice”30.
Se pare că fă
f ptașii acestor acţiuni de jaf și huliganism nu au fost
pedepsiţi niciodată. În unele situaţii însă, avem probe concludente
că în timpul acestor acţiuni, în cazul în care erau însoţite de ciocniri
violente între soldaţi ai Armatei Roșii și autorităţile sovietice loca-
le sau de omorârea unor persoane civile nevinovate, se proceda la
arestarea și condamnarea vinovaţilor. Astfel, conform unei scrisori
trimise de Beria lui Stalin în data de 20 iulie 1944, se menţionează
despre arestarea a 15 militari în serviciu ai Armatei Roșii, care de-
vastau și jefuiau populaţia basarabeană. Este invocat un incident
din 15 iunie 1944, când un grup de soldaţi, în frunte cu coman-
dantul de tanc Hasanov, a intrat în satul Șestaci, raionul Cotiujeni,
pentru a procura produse alimentare și vin, în schimbul cărora își

28
AOSPRM, F. 51. inv. 2. d. 36, f. 24-27.
29
ASISRM, F. 4, inv. 6, d. 1, f. 68.
30
AOSPRM, F. 51. inv. 2. d. 36, f. 24-27.

135
ofereau muniţiile. După ce s-au aghesmuit de-a binelea, au început
să tragă în stânga și în dreapta, punându-i pe fugă pe lucrătorii so-
vietului sătesc din localitate. La 18 iunie, în cadrul altui incident,
alţi tanchiști, la ordinul locotenentului-major Lujanski, au venit în
satul Cușmirca să se aprovizioneze, schimbând, la fel, muniţiile lor
pe produse alimentare și vin. După ce s-au îmbătat, au revenit la
cetăţeanul
eanul Martin, cu care au ffăcut schimbul amintit, au început
să tragă și să ceară muniţiile înapoi, au luat tot vinul care îi mai ră-
măsese acestuia. Înainte de a pleca, au avut grijă să distrugă o parte
din acareturile de pe lângă casă. Pe drum înapoi spre unitate, sub
ameninţarea cu executarea, au confiscat de la un cioban 12 oi, de la
o femeie au confiscat un viţel și obiecte de uz casnic. Tot în acest sat,
soldaţii respectivi l-au jefuit pe un cetăţean pe nume Martolog, de
asemenea au jefuit-o și au violat-o pe N. Z., de 55 de ani. În baza ac-
ţiunilor de mai sus a fost întocmit un dosar și arestaţi responsabilii,
inclusiv Hasanov și Lujanski31. Ancheta respectivă a fost transmisă
tribunalului militar al Frontului al 2-lea ucrainean.
Avem, de asemenea, alte cazuri când acţiunile de jaf sau ban-
ditism ale unor soldaţi ai Armatei Roșii au fost pedepsite, de an-
chetarea vinovaţilor ocupându-se într-o primă fază departamentul
SMERȘ din cadrul unităţii militare de care aparţineauineau ffăptașii32.
Un alt document relevant pentru aflarea stării de spirit a basa-
rabenilor din această perioadă, primăvara-vara
ăăvara-vara anului 1944, este o
notă a Serviciului Special de Informaţii. Datată cu 22 mai 1944, nota
respectivă relatează că din punctul de vedere al Moscovei, teritoriul
basarabean este tratat ca ffăcând parte integrantă din URSS, apli-
cându-se măsurile în vigoare în restul Uniunii Sovietice. În unele
localităţi s-a încercat impunerea orânduirii colhoznice, „dar popu-
laţia se opune cu vehemenţă acestor idei”. Bisericile ar fi deschise,
dar lipsesc mulţi preoţi, care au plecat cu administraţia româneas-

31
V. N. Haustov, V. P. Naumov, N. S. Plotinikova (ed.), Liubeanka. Stalin i NKVD-
NKGB-GUKR „SMERȘ”, 1939-mart 1946. Moscova, Fond Demokratiia, Izdatelstvo
Materik, 2006, p. 441.
32
A. I. Livșiţ, I. B. Orlov, Sovetskaia povsednevnost’ i massovoe soznanie, 1939-1945.
Moscova, ROSSPEN, 2003, p. 386.

136
că. S-au deschis sucursale ale Băncii de Stat sovietice, dar nu s-au
deschis încă nicăieri magazine sau cooperative de aprovizionare33.
Populaţia locală era nemulţumită și pe fondul instituirii unor
poveri fiscale imposibil de onorat. Astfel, potrivit unui document
parvenit de la Comitetul Central al PCM la începutul lui septembrie
1944, cenzura militară din cadrul Comisariatului pentru Securita-
tea Statului (NKGB) a interceptat 68 de mesaje care se referă la acest
subiect. Este vorba de mesaje care îngrijorau regimul și erau suscep-
tibile de a fi calificate drept manifestări antisovietice, pe motiv că
ar fi „scorniri” potrivit cărora „achiziţiile de stat ar fi prea ridicate”.
Spre exemplu, cetăţeanca V. Ciubotaru din satul Putinești, raionul
Florești, judeţul Soroca, scria că „datorez statului 100 kg de grâu, 60
kg de floarea-soarelui, 20 kg de cartofi, 20 kg de fân, 200 kg de ce-
reale, 3 kg de carne, 100 de litri de lapte, 120 de ouă – de unde să iau
aceste cantităţi. Acestea sunt bucuriile noastre din ultimii trei ani de
zile”. O altă ţărancă invocă faptul că i s-a impus o livrare către stat
mult peste puterile ei, și anume „99 kg de floarea-soarelui, 39 kg de
cartofi, 150 kg de porumb, 30 kg de carne, 120 de ouă”. Ea nu are
de unde da aceste cantităţi statului sovietic și precizează că „dacă
o să dau tot grâul, nu o să-mi rămână nimic nici pentru hrană, nici
pentru semănat”. Livrările către statul sovietic erau obligatorii, in-
diferent dacă ţăranul respectiv producea sau nu în gospodărie anu-
mite produse. Astfel, ţăranca Cilinic din satul Polșcepiovo, judeţul
Soroca, menţionează într-o scrisoare către rudele sale, interceptată
de NKGB, că „vaca nu dă lapte, iar mie mi s-a stabilit un plan de 10
kg de unt, 120 de ouă, carne și fân, dar eu nu dispun de toate astea”.
Unele dintre aceste scrisori sunt adresate soldaţilor de pe front, așa cum
reiese din mesajul următor: „fă tot posibilul să revii acasă cât mai ur-
gent; mamei i s-a impus un impozit și livrări exorbitante și ea nu este în
stare să se achite nicidecum”. O altă femeie îi scrie, probabil, soţului său
aflat departe de casă, precizând că are de achitat statului sovietic 490 kg
de porumb, 136 kg de grâu, 134 kg de floarea- soarelui, 45 kg de cartofi,
45 kg de fân, 120 de ouă și 30 kg de carne. Ea se plânge că nu dispune

33
Cristian Troncotă, Alin Spânu (editori), Documente SSI privind spaţiul sovietic, p. 367.

137
de aceste cantităţi și în disperare de cauză spune că „voi lăsa totul și
voi pleca la tine sau revino tu acasă, că trebuie să ne răsplătim”34 .
La sfârșitul lunii august – începutul lunii septembrie 1944, după
evenimentele de la București și aderarea României la coaliţia anti-
Axă, întregul teritoriu al Basarabiei a trecut sub controlul Mosco-
vei. Capitala temporară a demnitarilor de stat și de partid se mută
de la Soroca la Chișinău. Referitor la acest aspect, trebuie menţionat
că fărădelegile continuă, printre făptași fiind înalte oficialităţi din
cadrul NKVD. De exemplu, un înalt demnitar al coloniei de corec-
ţie prin muncă (numele nu este indicat) i-a confiscat locuinţa fără
niciun motiv învăţătorului Cerenkov din Chișinău și s-a instalat în
locul lui, însușindu-și și mobilierul acestuia. Un angajat al NKVD pe
nume Bolteanski a fost puţin mai „uman” cu victima sa, cetăţeanul
Coca, confiscându-i locuinţa, dar perminţându-i acestuia să locuias-
că în bucătărie. Inginerul superior de la centrul de radiofuziune, pe
nume Ucitel, a angajat un grup de munictori cu ajutorul cărora, sub
ameninţarea folosirii forţei, a confiscat de la cetăţeanca Baianovski
tot mobilierul acesteia, precum și un pian, câteva scaune, un dulap.
În ziua de 1 septembrie 1944 cetăţeanul Anesfeld a fost deposedat
de numeroase bunuri, printre care două ceasuri de aur și un sacou
bărbătesc, de către un grup de militari înarmaţi cu mitraliere. Unul
dintre jefuitori, Șapoval, a fost arestat și i s-a deschis dosar. Une-
ori cei nedreptăţiti erau nu numai cetăţeni simpli, dar și demnitari
din alte structuri de stat. De pildă, șeful unei direcţii a Căilor Ferate
Chișinău, un anume Kondratenko, a făcut rost de cheile locuinţei lui
Ohranenko, însărcinat al Comisariatului pentru Aprovizionare pe
judeţul Chișinău, și și-a însușit mobilierul și alte bunuri de uz casnic
deţinute de acesta35.
Situaţia risca să iasă de sub control, așa încât problema jafurilor
comise de reprezentanţi ai NKVD și ai Armatei Roșii în timpul trans-
ferării capitalei de la Soroca la Chișinău a fost ridicată la o ședinţă a
CC al PCM în data de 12 septembrie 1944. Organele de partid au cri-
ticat aspru comportamentul reprezentanţilor NKVD, invocându-se

34
AOSPRM, F. 51, inv. 2, d. 73, f. 94-95.
35
AOSPRM, F. 51, inv. 2, d. 73, f. 80.

138
refuzul acestora de a instaura „legalitatea revoluţionară” și, mai mult,
complicitatea acestora în săvârșirea unor jafuri, precum și încuraja-
rea confruntărilor cu membrii nomenclaturii de partid. Conducerea
de vârf a partidului făcea referire și la încălcările grave ale „legalităţii
revoluţionare”, care s-au manifestat în ocuparea samavolnică a unor
apartamente și evacuarea populaţiei locale care le deţinea, afișarea
pe străzi întregi a unor inscripţii de genul „ocupat” sau „rezervat de
NKVD”. Comitetul Central de la Chișinău cerea conducerii de la
Moscova pedepsirea șefilor NKVD din RSSM, solicitând chiar demi-
sia lui Markeev, comisarul (ministrul) de Interne local36 .
În concluzie, perioada martie-septembrie 1944 reprezintă un seg-
ment temporal extrem de interesant din perspectiva dinamicii per-
cepţiei populaţiei basarabene faţă de Uniunea Sovietică, dar și faţă
de România. Simpatia faţă de administraţia românească se schim-
bă în sensul diminuării ei progresive, pe măsura înaintării Armatei
Roșii. Dinamica acestei percepţii trebuie privită ca un argument în
favoarea faptului că moldovenii locali nu se percepeau ca o naţiune
aparte de români, așa cum a afirmat constant istoriografia sovietică,
ci ca o reacţie firească la o realitate cruntă, o revenire la o identitate
regională destul de pronunţată și un sentiment de resemnare în faţa
intemperiilor istoriei. Pe de altă parte, până la revenirea lor în forţă,
sovieticii sunt percepuţi cu o oarecare empatie amestecată mai de-
grabă cu indiferenţă decât cu frică, din perspectiva omului disperat și
dezorientat – „numai să se termine totul odată și să fie liniște în pro-
vincie, să știm cine e stăpânul”. Concomitent însă cu venirea Armatei
Roșii, din cauza jafurilor și actelor banditești la care se dedau soldaţii
sovietici, populaţia basarabeană este mai mult decât decepţionată în
raport cu așteptările anterioare. Unii decid cu această ocazie să plece
peste Prut, alţii încearcă să reziste prin diferite forme la fărădelegile
noilor autorităţi sovietice. Percepţia faţă de Uniunea Sovietică în pri-
măvara-vara anului 1944 se schimbă, în mare, pentru că reprezen-
tanţii acesteia în teritoriu se manifestă ca ocupanţi, dedându-se unor
acţiuni la care nu s-au dedat, cel puţin nu în asemenea proporţii, în
teritoriile de dincolo de Nistru. Din informaţia care ne-a stat la înde-

36
AOSPRM, F. 51, inv. 2, d. 73, f. 80.

139
mână până la momentul de faţă, provenită de la arhiva partidului și
a serviciilor secrete sovietice de la Chișinău, putem spune că a existat
o aprobare tacită a acestor acţiuni de jaf și devastări, chiar din partea
comandamentului suprem al Armatei Roșii și a lui Stalin personal.
Este adevărat că în cazurile în care unii soldaţi sau ofiţeri sovietici
ameninţau, hărţuiau organele puterii sovietice din teritoriu, violau
sau omorau oameni nevinovaţi, erau luate măsuri disciplinare foarte
dure. Nu avem însă probe concludente care să ne îndreptăţească să
acceptăm perspectiva potrivit căreia pedepsirea soldaţilor și ofiţeri-
lor sovietici, vinovaţi de crime, ar fi fost o politică promovată sis-
tematic. Această politică era mai curând formală, fiind aplicată din
când în când pentru a evita pierderea controlului asupra situaţiei de
către autorităţile sovietice.

140
 Par tea a II -a

Experienţa războiului prin prisma

istoriei orale

Ir i na R EBROVA

Istoria orală în Rusia contemporană: analiza proiecte-

lor privind Marele Război pentru Apărarea Patriei
Istoriografia contemporană a Rusiei și, în mare, a întregii lumi
este caracterizată de interesul pentru așa-numita „majoritate tăcu-
tă”. De o atenţie tot mai mare se bucură problemele legate de for-
marea și reprezentarea imaginilor din trecut și de consolidare a
acestora, procesele de înlocuire sau suprimare a memoriei istorice,
mecanismele de transformare a memoriei asupra evenimentelor din
trecut și principiile de reconstruire a trecutului în conștiinţele co-
lective și individuale. Istoricii încearcă să înţeleagă care anume din-
tre fenomenele și evenimentele din trecut se memorează, cum și de
ce se transformă și se transmit acestea și ce rol joacă ele în formarea
identităţii colective. De fapt, este vorba despre construcţia socială a
realităţii istorice, nu a „faptelor reale” sau a „evenimentelor reale”
din trecut „cum au avut ele loc de fapt”, ci despre imaginile din
trecut „care au dobândit o semnificaţie socială și care sunt retrăite
subiectiv ca amintiri și percepute drept cunoștinţe ale trecutului”1.
Cu trecerea timpului se schimbă formele de fixare a memoriilor
despre Marele Război pentru Apărarea Patriei2. Astăzi mai există

1
Образы прошлого и коллективная идентичность в Европе до начала нового
времени. Под ред. Л.П. Репиной. М., 2003, p. 5-6.
2
În istoriografia sovietică, iar mai târziu în istoriografia rusă, abordarea istoriei celui
de al Doilea Război Mondial se reduce la analiza „cadrelor sociale ale memoriei”
(Maurice Halbwachs) la fel ca și la analiza cadrelor esenţiale și cronologice ale Ma-
relui Război pentru Apărarea Patriei. Pentru mulţi cetăţeni ruși războiul trecut ră-
mâne în continuare „Marele Război pentru Apărarea Patriei”, și nu al Doilea Război
Mondial, care a început în 1941, și nu în 1939, iar victoria continuă să fie sărbătorită
în Rusia la 9 și nu la 8 mai ca în tot restul lumii. Tranziţia graduală de la tonalităţile sacre
la cele profane în discursul despre război, atât în cel profesional, cât și în cel public, are

141
posibilitatea formării unei imagini multilaterale despre evenimentele
din timpul războiului, fundamentată pe o arie largă de documente
oficiale și surse private. În legătură cu aceasta crește interesul cerce-
tătorilor pentru metoda istoriei orale, deoarece datorită specificului
acestei metode se pot lărgi reprezentările deja formate despre război,
„se poate vedea omul care luptă”, i se pot înţelege sentimentele, emo-
ţiile, trăirile; cu ajutorul acestei metode te poţi apropia de atmosfera
de zi cu zi a războiului. Folosind metoda istoriei orale, istoricul are o
posibilitate unicăă de a stăpâni procesul de creare a unor noi resurse
care ar putea fi utilizate pentru satisfacerea intereselor lui de cerceta-
re șii pentru rafinarea și reconfirmarea datelor obţinute.
Articolul de fa
faţă este o încercare
ncercare de a sistematiza și a generaliza uti-
lizarea metodei istoriei orale în cercetările axate pe analiza memoriei
despre Marele Război pentru Apărarea Patriei în Rusia și de a contura
perspectivele de utilizare a acestei metode în studiile istorico-militare
și antropologice.
Istoria orală în Rusia
Astăzi sintagma „istorie orală” ăă” a devenit unul dintre termenii cei mai
utiliza i în lexiconul știinţelor umaniste. Datorită existenţei unui spec-
utilizaţ
tru larg al disciplinelor, școlilor și tendinţelor de cercetare, istoria orală
este caracterizată de o gamă largă de interpretări ale termenului. Isto-
ria orală ca metodă de cercetare antrenează și alte metode de abordare
în
n cercetarea și interpretarea trecutului. Problemele legate de memoria
colectivă și individuală, de memoria culturală și socială a unui grup de
oameni, a unei societăţi sau a unui popor devin importante și actuale.
Disciplina istoriei orale a străbătut un drum lung din momentul în
care a început să se vorbească pentru prima dată despre ea în cercu-
rile academice din Occident,
ccident, la sfsfârsitul anilor patruzeci ai secolului
douăzeci. Un timp îndelungat, istoria orală era privită ca o disciplină
îngustă în cadrul știinţelor arhivistice și de biblioteconomie, dar treptat
istoria orală a reușit să câștige încrederea istoricilor profesioniști, pen-

la bază motive mult mai profunde decât o simplă schimbare a „reperelor” ideolo-
gice. (A se vedea А.Ю. Рожков „Пролегомены к анализу школьных сочинений
1945 года как источников детских воспоминаний о войне” Вторая мировая
война в памяти поколений: Сборник научных статей. Под ред. И.В. Ребровой,
Н. А. Чугунцовой; Кубан. гос. технол. ун-т Краснодар, 2009. p. 112.).

142
tru care amintirile orale au devenit o sursă importantă de informare
asupra trecutului3. Totuși, entuziasmul începuturilor în raport cu posi-
bilităţile istoriei orale a fost înlocuit destul de repede cu o critică a felu-
lui de abordare și interpretare a mărturiilor și cu încercările de a căuta
noi metode de analiză. Istoria orală a obținut gradual recunoașterea
istoricilor profesioniști, care au reușit să găsească în această disciplinăă o
sursă exceptională de informare asupra evenimentelor din trecut.
Din 1966 există Asociaţ
Asocia ia de Istorie Oralăă4. Mai mult de cincispreze-
ce ani activează Asociaţ
Asocia ia de Istorie Orală (International Oral History
Association)5. În mute ţări din America și Europa de Vest au fost înfiin-
ţate asociaţii regionale care facilitează comunicarea între istoricii care se
ocupă de cercetarea istoriei orale6. În Rusia disciplina istoriei orale este
relativ recentă, dar acest lucru nu o împiedică să ocupe deja poziţii im-
portante în lumea academică. După părerea multor cercetători ăători contem-
porani7, a te ocupa de istoria orală este modern și, lucru mult mai impor-
tant, interesant, deoarece secolul douăzeci încă se poate studia (în istoria
sovietică și rusă) prin abordarea „trecutului în prezent”, după cum a spus
Thomson. Istoria orală sau, mai bine spus, „sursele orale”, după părerea
lui A. Portelli, completează și suplinesc golurile surselor documentare.
Încă de pe timpurile fostei Uniuni Sovietice, în 1989, a fost înfiinţată
Asocia ia Istoriei Orale a Rusiei. Sub auspiciile ei au fost organizate trei
Asociaţ
conferinţe generale (două în Kirov și una în Kaliningrad, în 1989, 1991
și 1992). La aceste conferinţe au participat în special istorici din institu-
ţiile de învăţământ regionale din Rusia centrală și din regiunea Volga8.

3
Д. П. Урсу „Методологические проблемы устной истории”. Источниковедение
отечественной истории. – М., 1989.- p.3-32; A se vedea, de asemenea, datele Cen-
trului de cercetare a istoriei orale de la Universitatea Europeană din Sankt Peters-
burg, www.eu.spb.ru.oralhist.
4
М. В. Лоскутова. Введение. Хрестоматия по устной истории.- СПб., 2003. – p. 13.
5
http://iohanet.org (дата comunicării 11.02.2012 ).
6
A se vedea, de exemplu: Asociaţia de Istorie Orală din Canada- http://www.canoha.
ca/, din Australia – http://www.ohaansw.org.au/, din Marea Britanie – http://www.
oralhistory.org.uk/.
7
С. А. Арутюнов С. И. Рыжова Культурная антропология. – М, 2004. p. 121;
П. В. Крылов „Устная история” и проблемы доверия между источником и
историком”, Междисциплинарные подходы к изучению прошлого: до и после
„постмодерна” – М, 2005. p. 72.
8
http://www.ialtai.ru/ustnaya-istorya-v-nauchnoj-i-uchebnoj-rabote/ustnaya-istor-
ya-kak-metod-nauchnogo-issledovaniya-rossijskoj-provincii-va-berdinskih (дата
comunicării 25.10.2009).

143
Experienţa acestor realizări a fost reflectată
ref lectată în lucrarea de doctorat a
cercetătorului
ăătorului D. N. Hubova (Moscova, RGGU, 1992), prima cercetare
teoretică a istoriei orale în
n Federa
Federaţia Rusă9.
În anii ’90, dată fiind criza generală a știinţelor umaniste, disciplina
istoriei orale a fost mai putin studiată în Rusia. Totuși, se acumula ex-
perienţă în cercetare, se elaborau metode și tehnici de intervievare. În
această perioadă, au fost înfiinţate primele laboratoare de istorie orală în
câteva
ââteva universităţi din Rusia (Universitatea Rusă de Stat pentru Studiul
Știinţelor Umaniste, condusă de D. N. Hubova; Universitatea Pedagogică
din Altai (Barnaul), sub conducerea lui M. A. Demin și a T. K. Șceglova;
Universitatea Pedagogică Veatka, conducător: ăător: V. A. Berdinskih, Univer-
sitatea de Stat din Kaliningrad, conducător ăător I. V. Kostiașov, etc.)10. Mulţi
profesori au elaborat cursuri speciale în domeniul istoriei orale pentru
studenţii de la facultăţile de istorie, au publicat manuale în domeniu.
La începutul secolului douăzeci și unu, instituirea istoriei orale ca
o disciplinăă influentă în știinţa istorică din Rusia a înregistrat un pro-
ces de renaștere atât la nivel teoretic și metodic, cât și la nivel practic.
În ultimul deceniu se observă un interes crescând al cercetătorilor
umaniști pentru studiul istoriei orale. Al doilea val de dezvoltare al
disciplinei istoriei orale în Rusia este legat de crearea unor noi centre
și laboratoare de cercetare în diferite orașe. Majoritatea centrelor au
informaţia accesibilă pe Internet, ceea ce înlesnește simţitor comuni-
carea dintre cercetătorii istoriei orale, permite un schimb continuu de
experienţă și abordarea unor noi direcţii de cercetare11. În paralel, pro-

9
Д. Н. Хубова, Устная история и архивы: зарубежные концепции и опыт.
Автореф. дисс. канд. ист. наук. М., 1992.
10
В. А. Бердинских. Устная история как метод научного исследования
pоссийской провинции– http://www.ialtai.ru (data comunicării 05.01.2010 г.).
11
Centre și laboratoare de studiere a istoriei orale există în multe orașe ale Rusiei.
Multe au pagini Web unde sunt afișate rezultatele proiectelor comune, informaţii-
le despre cercetătorii care activează în centrul respectiv de cercetare, uneori sunt
prezentate materiale de cercetare de pe teren – interviurile transcrise și versiunile
electronice ale cărţilor publicate. A se vedea, de exemplu, Centrul de istorie orală
al Universităţii Europene din Sankt Petersburg – http://www.eu.spb.ru/research-
centers, Centrul regional de istorie orală din Voronej – www.historyvoice.ru, Cen-
trul de istorie orală al Universităţii din Petrozavodsk – http://www.oralhist.karelia.
ru/index.html, Cercul de istorie orală al Centrului interuniversitar „Noua istorie
locală” al Universităţii de Stat din Stavropol – http://newlocalhistory.com, Societa-
tea știinţifică studenţească de studiere a istoriei orale a Universităţii Tehnologice de
Stat din Kuban – http://oralhistory.kubstu.ru, și altele.

144
blemele istoriei orale sunt abordate de diferiţi istorici atât în centru, cât
și în regiuni12. Oganizaţiile sociale au ca scop prioritar familiarizarea
maselor de cercetători cu folosirea izvoarelor orale ca surse istorice.

Posibilităţile istoriei orale ca metodă de analiză a

memoriei despre trecut
Posibilităţile de clasificare a surselor orale joacă un rol impor-
tant în utilizarea lor. De obicei, specialiștii fac distincţia între două
straturi de informaţii conţinute în sursele orale. Primul strat, numit
arhaic, își trage rădăcinile din trecutul îndepărtat și reprezintă o tra-
diţie istorică vie și o formă unică de transmitere a experienţei sociale
acumulate. Cel de al doilea strat, cel memorat, este reprezentat de
amintirile martorilor oculari și ale participanţilor la evenimentele
din trecutul recent13. Adesea formele izvoarelor orale se diferenţia-
ză după genuri: amintiri, povestiri orale, legende, cuplete populare,
cântece și multe altele.
Lipsa de fiabilitate a memoriei umane este unul din punctele vul-
nerabile ale disciplinei istoriei orale, cauzând neîncrederea unor
specialiști în această metodă de analiză și interpretare a evenimente-

12
De exemplu, un grup de istorici ruși se ocupă de teoretizarea istoriei ora-
le în diferite perioade de timp și diferite spaţii geografice. (A se vedea.: Д. П.
Урсу. „Методологические проблемы устной истории”. Источниковедение
отечественной истории, 1989. М., 1989; И. Б. Орлов „Устная история: генезис
и перспективы развития”, „Отечественная история. 2006. № 2. С. 136-148 p.
3-24; Е. Ф. Кринко. „Устная история, ее проблемы и возможности”. Вопросы
теории и методологии истории. Сб. Сб научных трудов. Вып. 3. Майкоп, 2001.
p. 37-48 ș. a.). Alţi cercetători analizează aplicabilitatea metodei de istorie orală în
domeniile lor de cercetare. Astfel, N. L. Pușkariova studiază relevanţa metodei de
istorie orală în studiul istoriei de gen (A se vedea, de exemplu, Н. Л Пушкарева.
„История повседневности” и „история частной жизни”: содержание и
сопоставление понятий”. Социальная история, 2004. p. 93-112.). Viața de zi cu
zi a țăranilor din sec. XX în baza mărturiilor orale este studiată de V. A. Berdins-
kih (В. Бердинских, Речи немых. Повседневная жизнь русского крестьянства в
ХХ веке, М., 2011). О. V. Маtveev cercetează istoria cazacilor de pe Don, având la
bază material etnografic și de istorie orală. (A se vedea, de exemplu, О. В Матвеев.
„Устная традиция как фактор сохранения исторической памяти кубанского
казачества”. Проблемы развития казачьей культуры. Майкоп, 1997).
13
И. Б. Орлов „Устная история: генезис и перспективы развития”, în
Отечественная история. 2006, № 2, p. 138.

145
lor din trecut. Totuși, pentru specialiștii care s-au lovit de mulţimea
de inadvertenţe ale documentelor de arhivă, acest lucru nu reprezintă
o problemă semnificativă. Cercetătorii optimiști mărturisesc că isto-
ria orală îi deschide istoricului posibilităţi cu totul noi de creare a iz-
voarelor. Istoricului îi sunt deschise noi posibilităţi prin existenţa unor
mărturii inedite și prin compararea acestor mărturii cu documentele
de arhivă și cu alte mărturii orale pe care le-a adunat mai devreme. În
felul acesta, în timpul interviului istoricul are capacitatea să creeze un
context istoric și să construiască o atmosferă de încredere14.
Disciplina istoriei orale oferă posibilitatea de a păstra un trecut
întruchipat în sunete și imagini și de a-l transmite în această for-
mă către viitor, îmbogăţind informaţiile culese din sursele oficiale.
Istoria orală creează posibilitatea percepției frumuseţii și bogăţiei
unei naraţiuni orale, a stilului și culorii vorbirii cotidiene, precum
și a refacerii tradiţiei pierdute și a legăturii dintre generaţii; la fel, ea
reușește să unească istoricii din întreaga lume, ale căror eforturi au
ca scop păstrarea memoriei individuale și colective15.
Mărturiile orale folosite ca izvor ne dau posibilitatea să obţinem
diferite tipuri de informaţii. Metoda de intervievare și cea a ches-
tionarului, transcrierea interviului și, în cele din urmă, interpreta-
rea materialului depind în mare măsură de obiectivele iniţiale ale
studiului, bazat pe o tradiţie academică specifică. Naraţiunile orale
sunt o posibilitate importantă de completare a surselor documen-
tare. În poveștile despre viaţă narate de informatori pot apărea mai
clar conturate acele aspecte ale vieţii care nu au fost evidenţiate sau
au fost evidenţiate mai puţin în alte tipuri de izvoare. În special, sursele
de origine personală, cum ar fi jurnalele, memoriile, cronicile, conţin
informa ii despre via
informaţ viaţa de zi cu zi, despre cultură și lumea spirituală.
Mărturiile orale sunt aprioric subiective16. Aceasta este trăsătura lor
specifică și, totodată, marele lor merit; ele ne permit o apropiere de is-

14
Г. Е. Горелик, Устная история, история науки и искусство истории– http://
www.echo-net.ru/2002/rus_str/paper2.doc
15
Интернет, ресурс Центра по устной истории в Европейском университете в
Санкт-Петербурге– www.eu.spb.ru.oralhist
16
А. Портелли „Особенности устной истории” în Хрестоматия по устной
истории.– СПб., 2003. – p. 39.

146
toria personală a oamenilor, de viaţa lor cotidiană, ne ajută să identi-
ficăm anumite trăsături specifice de mentalitate. Celelalte tipuri de
izvoare, adesea produse de birocraţi, funcţionari sau administratori,
sunt scrise din perspectiva statului, iar omul rămâne un recipient
pasiv al politicilor statului.
Disciplina istoriei orale și domeniul ei de cercetare scot în evi-
denţă rolul semnificativ al cercetătorului. De la bun început istori-
cul trebuie să ia o decizie în raport cu metoda interviului, iar reali-
zarea acestuia depinde de multe ori de abilităţile intervievatorului,
de dialogul creat și de încrederea reciprocă. După cum ne sugerează
și cunoscuta expresie „nu poţi intra de două ori în aceeași apă”, este
imposibil să auzi o mărturie identică de două ori. Doi intervievatori
diferiţi pot să obţină informaţii total diferite de la același subiect.
De asemenea, sunt interesante evoluţiile complexe în relaţia „in-
tervievat – intervievator” în contextul importanţei materialului
cercetat pentru proiect și în funcție de caracterul lui psihologic-co-
municativ17. Sunt fundamentate temerile lui A. Thomson în legătu-
ră cu problemele de etică cărora trebuie să le facă faţă cercetătorii
implicaţi în proiecte de istorie orală. Pe parcursul interviurilor pot
apărea situaţii în care amintirile sunt foarte traumatizante pentru
intervievat și, spre deosebire de un psiholog, istoricul oral nu este
capabil să îl ajute pe intervievat18. Ca urmare, pentru efectuarea
cercetărilor înn domeniul istoriei orale, ffără îndoială, este nevoie de
cunoștinţe cel puţin superficiale în domeniul psihologiei și compe-
tenţe în înțelegerea relaţiilor dintre oameni. Cu toate acestea, posi-
bilităţile de comunicare ale istoriei orale oferă un potenţial consi-
derabil de integrare a știinţei și educaţiei. În orice colţ al ţării se vor
găsi teme de cercetare și informatori corespunzători.

17
Г. Розенталь „Реконструкция рассказов о жизни: принципы отбора, которыми
руководствуются рассказчики в биографических нарративных интервью”, în
Хрестоматия по устной истории. – СПб, 2003. – p. 322-356; А. Томсон „Легенда
об АНЗАКе: исследую национальную мифологию и память в Австралии”, în
Хрестоматия по устной истории. – СПб, 2003.- p. 189-202.
18
А. Томсон „Легенда об АНЗАКE: исследую национальную мифологию и
память в Австралии”, în Хрестоматия по устной истории. – СПб, 2003.-p. 201.

147
 Percepţia subiectivă a evenimentelor istorice (acest lucru este di-
rect legat de domeniul de cercetare a istoriei orale) devine de aseme-
nea obiect de studiu al istoricului, alături de evenimentul propriu-zis
din trecut. Ambiguităţile de înţelegere și diferenţele de interpretare
ale trecutului, în conformitate cu părerile emise de E. N. Strekalova,
deschid noi oportunităţi de explorare creativă și forţează cercetătorii
să-și caute propria nișă în noua cultură istoriografică19. În legătu-
ră cu aceasta, noile practici de cercetare devin o realitate în știinţa
istorică modernă. Reflecţiile asupra creativităţii intelectuale permit
perceperea unei căutări metodologice și instrumentale intense20.
Formarea unor domenii fundamental noi de cunoaștere istorică în
ultimul pătrat al secolului douăzeci, sub influenţa turnurilor lingvis-
tice și culturale, a avut implicaţii largi. Unele dintre noile domenii de
cercetare s-au format instituţional sub influenţa acestor noi câmpuri
de cunoaștere istorică: antropologia istorică și istoria mentalităţilor,
la fel ca și istoria vieţii cotidiene, studiile de istorie culturală, istoria
intelectuală, noile abordări biografice, microistoria și istoria locală
etc. Înţelegerea diversităţii culturale a lumii a devenit condiţia unei
noi integrări în știinţă. Este vorba despre o integrare înţeleasă în sens
larg, atât în domeniul știinţei, cât și în comunitatea știinţifică.
Sociologia calitativă utilizează tot mai des izvoare specifice (bio-
grafii, interviuri narative) pentru a analiza realităţile sociale. E.
Meșcerkina cercetează de mai mulţi ani interdependenţa dintre
istoria orală și memoria de comunicare socială, care presupune
conștientizarea de către cercetători a propriei identificări cu cate-
goria lor socială, sau de gen, sau cu propria generaţie21.
În sociologie, obiectivitatea anumitor fenomene sociale nu este
ceva dat, deoarece aceasta apare și se formează din acţiunile subiectiv

19
Е. Н. Стрекалова „Устная история” в контексте новой локальной истории–
http://www.newlocalhistory.com/ustnaya
20
С.И. Маловичко, Т. А. Булыгина. „Современная историческая наука и изучение
локальной истории”, în Новая локальная история. Вып.1.- Ставрополь, 2003.
– p. 3-24; М. Ф. Румянцева „Новая локальная история в проблемных полях
современного гуманитарного знания”, în Междисциплинарные подходы к
изучению прошлого: до и после „постмодерна”
„постмодерна”. – М., 2005. – p. 130-133.
21
Устная история и биография: женский взгляд. Ред. и сост. Е. Ю. Мещеркина
– М., 2004. - p. 8.

148
orientate ale anumitor oameni. Societatea este ideală și nu materială;
ea nu este o realitate obiectivă, ci un fenomen creat de oameni, adică
un construct cultural. De aceea cercetătorii care lucrează în această
paradigmă încearcă să înţeleagă de ce o persoană normală din socie-
tate percepe fenomenele sociale ca obiective, deși ele apar astfel doar
în măsura în care sunt susţinute de credinţa subiecţilor și de acţiunile
lor care o întăresc (într-un anumit moment istoric) 22 .
Metoda calitativă în sociologie presupune câteva tehnici de cerce-
tare: teoria de bază, etnografia, povestea vieţii, analiza conversaţiona-
lă. Anumite tehnici mai specifice sunt utilizate în teme individuale și
speciale. Acordând o importanţă fundamentală contextului istoric al
evenimentelor, sociologii care aplică metoda calitativă folosesc teoria
pentru critica condiţiilor sociale și dezvăluie structurile profunde ale
relaţiilor sociale. De aceea ei analizează manifestările subiective, me-
taforele, simbolurile, cazurile specifice care nu se lasă ușor integrate
în măsurători atribuite de valori numerice. Gesturile, privirile, atmos-
fera, instrucțiunile – toate acestea capătă semnificaţii speciale23.
Sociologii E. Zdravomâslova și A. Temkina folosesc metoda „ana-
lizei de categorizare” la studierea materialelor rezultate din interviu-
rile biografice. Sensul acestei abordări metodologice este de a studia
modul în care „se produc” descrierile ușor de înţeles ale vieţii co-
tidiene. Prezentând anumite lucruri sau situaţii, intervievaţii folo-
sesc anumite categorii specifice care au înţeles intersubiectiv și, prin
urmare, sunt mai ușor înţelese în contextul unei anumite culturi 24 .
Textul interviului, în acest fel, se prezintă ca o naraţiune care conţi-

22
М. Малышева „Интерактивное интервьюирование и нетрадиционные способы
интерпретации данных”, în Возможности использования качественной
методологии в гендерных исследованиях: Материалы семинаров. Под ред. М.
Малышевой, М: МЦГИ, 1997. – p. 103.
23
W. L. Neuman, Social Research methods. Qualitative and Quantitative Approaches;
Alyn & Bacon, 1994 (Цит. по: М. Малышева „Интерактивное интервьюирование
и нетрадиционные способы интерпретации данных”, în Возможности
использования качественной методологии в гендерных исследованиях:
Материалы семинаров. Под ред. М. Малышевой, М: МЦГИ, 1997. – p. 91-103).
24
Е. Здравомыслова, А. Темкина „Анализ нарратива: возможности реконструкции
сексуальной идентичности”. // В поисках сексуальности: Сборник статей. СПб.:
Изд-во Д. Буланин. Под ред. Е. Здравомысловой и А. Темкиной. 2002, p. 549-558.

149
ne anumite categorii pe care un individ le folosește pentru a descrie
interacţiunile sociale dintr-un anumit domeniu de studiu.
Astfel, pare necesar să se identifice principalele direcţii de utilizare
a surselor orale în cercetările istorice ca izvoare independente și pri-
mare. În primul rând, adunând și analizând mărturiile orale, avem a
face cu problema cerctetării lor ca mărturii de bază ale evenimente-
lor din trecut. Memoria este capabilă să înmagazineze în conștiinţa
oamenilor evenimentele majore din trecut, în pofida unei anumite
inconsistenţe. Din această perspectivă, amintirile orale înregistrate
sunt surse ale istoriei sociale, ale vieţii de zi cu zi, ale psihologiei oa-
menilor dintr-o anumită perioadă de timp. Chiar și cu mulţi ani mai
târziu participanţii și martorii la unele evenimente importante pen-
tru istoria statului, regiunii sau a raionului pot povesti mai detaliat și
mai emoţional despre anumite aspecte ale vieţii din perioada respec-
tivă decât materialele de arhivă și documentele oficiale standard. În
arhive, noi descoperim certificate, dări de seamă, hotărâri de partid
și metodele lor de realizare, iar sursele private, cum ar fi jurnalele,
memoriile, scrisorile, care ar putea dezvălui „vocile majorităţii tă-
cute”, de obicei, sunt rar întâlnite. Regimul totalitar, cultul persona-
lităţii, represiunile și intoleranţa pentru cei ce gândesc altfel nu au
dat posibilitate surselor private să se acumuleze în ţara noastră. Din
propria experienţă de cercetare, cred că e foarte posibil ca un număr
semnificativ de izvoare de acest fel să se păstreze în condiţii private,
iar mai târziu să fie distruse în mod necugetat, fără să mai ajungă
în arhive. În situaţia fericită când aceste documente ajung în arhive,
cercetătorul se izbește de perioada de 75 de ani în răstimpul căreia nu
are acces la textele integrale ale ego-documentelor, date fiind restric-
ţiile accesului la informaţiile confidenţiale personale.
În esenţa lor, arhivele sunt instituţii de stat care reflectă dezvoltarea
acestui stat, și doar într-o mult mai mică măsură a societăţii. Această
stare de lucruri se întoarce uneori împotriva istoricului printr-o imposi-
bilitate de rezolvare a problemelor de cercetare. Astfel, interviurile mar-
torilor „istoriei unor zile de mult apuse” ar putea completa baza de date
necesară pentru o analiză sociologică și antropologică a trecutului.
A doua direcție de analiză a mărturiilor orale este legată de funcţio-
narea și evoluţia politicilor memoriei. Prin sintagma „politicile memo-

150
riei” înţelegem acţiunile întreprinse de stat pentru a influenţa mecanis-
mele de memorare sau uitare colectivă a unor evenimente din trecut25.
Din nara
naraţiunile informatorilor se pot urmări procesele de schimbare
și transformare a conţinutului și structurii memoriei. În interviuri, în
cazul în care există momente care nu se potrivesc cu concepţia conven-
ţională din timpul sovietic a istoriei războiului, informatorii subliniază
că „înainte nu se putea vorbi despre aceste lucruri”. Astfel, amintirile
sunt unul dintre izvoarele care reflectă conștiinţa istorică și, în conse-
cinţă, memoria istorică a unui popor despre evenimentele din trecut.
Prin analiza mărturiilor orale se poate identifica dinamica percepţiilor
despre trecut fixate în memoria colectivă, păstrate prin forţa tradiţiei
sau antrenate de schimbările realităţilor social-politice. Mai mult decât â
ât
atât,
âât, datorită povestirilor martorilor oculari sau ale participanţilor la
anumite evenimente (cum ar fi foametea din anii ’30, Marele Război
pentru Apărarea Patriei, dezgheţul din timpul lui Hrușciov sau con-
struirea Magistralei Baikal-Amur
Baikal-Amur) s-au construit și continuă să se con-
struiască imagini și reprezentări care intră în componenţa memoriei
culturale. Aceste povestiri pun în lumină anumite imagini din trecut și
în același timp scot în evidenţă conţinutul, structurile și mecanismele
de transmitere a memoriei istorice.
J. T. Toșcenko, analizând conștiinţa și memoria istorică, sublinia-
ză faptul că memoria istorică este adesea personificată; prin evalua-
rea activităţilor anumitor figuri istorice specifice se formează impre-
sii, judecăţi, opinii despre lucrurile care au o valoare deosebită pentru
conștiinţa și comportamentul uman într-o anumită perioadă de timp.
Astfel, în contrast cu conștiinţa istorică, memoria istorică reprezintă,
cu siguranţă, o conștiinţă concentrată, care reflectă importanţa deo-
sebită și relevanţaa informa
informaţiilor despre trecut care sunt în strânsăă legă-
turăă cu prezentul și viitorul. Memoria istorică este selectivăă deoarece
adesea ea pune accent pe anumite evenimente istorice și ignoră altele26.
Aceste observa
observaţii ale cercetătorului
ăătorului subliniază relevanţa mărturiilor

25
Память о Великой Отечественной войне в социокультурном пространстве
современной России. Материалы и исследования. Сост. И. В. Реброва, С. С.
Сачук, Е. Н. Стрекалова. – СПб., 2008. – p. 12-13.
26
Ж. Т. Тощенко „Историческое сознание и историческая память. Анализ
современного состояния”, în Новая и новейшая история. 2000, № 4. - p. 4.

151
orale pentru educa
educaţia civică și, posibil, pentru cea patriotică, de care
are nevoie societatea contemporană.
În
n sf
sfârșit, a treia linie tematică, asociată cu analiza de surse ora-
le, ne conduce la cercetarea funcţiilor memoriei și a formelor ei de
reprezentare în literatură, film, mass-media, precum și la relevanţa
memorării evenimentelor istorice pentru societatea contemporană.
Mărturiile interviurilor ne arată cum versiunea istorică oficială sau
memoriile altor oameni se regăsesc în memoriile individuale. Se
manifestă așa-numita „uitare a sursei”. Theodor V. Adorno inter-
pretează astfel dorinţa de a rupe cu trecutul și, dacă e posibil, de a-l
șterge din memorie27. Uitarea este necesară pentru cei ce încearcă
o reconciliere, vor să uite, odată cu trecerea timpului. De exemplu,
foștii soldaţi folosesc aceste argumente pentru a-și justifica reţine-
rea să vorbească despre batalioanele disciplinare, timpul petrecut în
prizonierat; la fel, femeile care au participat la Marele Război pentru
Apărarea Patriei niciodată nu ating tema abuzurilor sexuale28.
Paralel cu acestea, în mod evident se conturează două forme pa-
ralele ale memoriei despre trecut, cea oficială și cea neoficială. Me-
moria neoficială despre evenimentele trecutului, care a devenit o
parte integrantă a memoriei private, familiale, există în paralel cu
concepţia eroică a memoriei oficiale, redactată și periată. Această
memorie neoficială funcţionează, de asemenea, ca o memorie co-
lectivă, se transmite din generaţie în generaţie și are impact asu-
pra formării identităţii generaţiilor tinere din Rusia contemporană.
Memoria, dezvăluită de mărturiile istoriei orale, are un potenţial
semnificativ în formarea societăţii. Istoria orală „care vorbește”,
după cum uneori se spune despre această disciplină, deschide un
dialog între generaţii.

27
Теодор В. Адорно. Что означает „проработка прошлого”? Память о войне 60
лет спустя. Россия, Германия, Европа. М., 2005. - p. 64-83.
28
Pentru mai multe detalii despre metodele folosirii izvoarelor orale în cercetările
istorice a se vedea introducerea la cartea Память о Великой Отечественной
Bойне в социокультурном пространстве современной России. Материалы и
исследования. Сост. И.В. Реброва, С. С. Сачук, Е. Н. Стрекалова. – СПб., 2008.
– p. 5-16.

152
 Potenţialul metodei istoriei orale în studierea memoriei
colective despre Marele Război pentru Apărarea Patriei

O perioadă îndelungată în istoriografie trona o concepţie unică des-

pre război. Fără să supunem criticii trăsăturile pozitive ale istoriografiei
sovietice generale despre război, trebuie să recunoaștem că omul, sol-
datul se pierdea în spatele imaginilor construite cu grijă și politizate ale
luptelor și evenimentelor. Dar, în același timp, priorităţile și interesele
istoriografiei contemporane, atât în ţara noastră, cât și în lume, sunt ca-
racterizate de atenţia sporită pentru așa-numita „majoritate tăcută”.
În cercetările istoriei orale, în prim-plan apare experienţa subiectivă
a omului, care stă la baza formării memoriei orale. Din această perspec-
tivă, un punct esenţial este înţelegerea schimbărilor în procesul de per-
cepţie a anumitor evenimente, în special pentru oamenii puși în n situa
situaţii
extreme29. După părerea cercetătoarei E. S. Seneavskaia, „izvoarele de
istorie orală permit accesul la informa
informaţii trăite și formate individual,
care nu se rezumă la datele obiective de anchetă referitoare la subiectul
intervievat, dar și la experienţa și condiţiile participării acestuia la eve-
nimentele de război, specificităţile vieţii de pe front, ale evenimentelor
cotidiene, la fel ca șii accesul la informa
informaţiile despre spectrul mai larg al
valorilor și intereselor respondentului”30. De asemenea prezintă interes
nu doar reconstituirea memoriei despre evenimentele din timpul răz-
boiului, a trăirilor și gândurilor din acea perioadă, dar și problemele
legate de ieșirea respondenţilor din război, impactul războiului asupra
vieţii lor, asupra concepţiei lor despre realitatea înconjurătoare,
ăătoare, părerile
lor retrospective privind experienţa din timpul războiului.
Mărturiile orale sunt o sursă importantă pentru reconstituirea
memoriei colective despre anumite evenimente din trecut, și în mod
special despre Marele Război pentru Apărarea Patriei. În povestirile
celor care au luptat pe front, dar și în mărturiile generaţiei de după
război, se poate trasa influenţa ideologiei de stat, a informaţiilor din
mass-media sau a imaginilor vizuale. Din acest punct de vedere, sunt

29
М. В. Лоскутова „Введение”, în Хрестоматия по устной истории. – СПб.,
2003. –p. 13.
30
Е. С. Психология войны в ХХ в.: Исторический опыт России. – М., 1999. – p. 9.

153
în special interesante amintirile înregistrate în perioada post-sovie-
tică, atunci când a fost distrusă ideologia dominantă din perioada
sovietică și când aprecieri individuale asupra evenimentelor s-au ali-
niat părerilor oficiale despre aceleași evenimente. Amintirile orale
sunt mai spontane și mai „independente” în comparaţie cu cele scri-
se, deoarece atunci când omul ia în mână stiloul, se trezesc în el in-
voluntar și redactorul, și cenzorul (de altfel, cenzura poate fi nu doar
politică, ci și estetică). Omul are tendinţa să-și redacteze amintirile
într-un anumit stil și astfel elimină, ca puţin relevante, multe detalii
„marginale”. În același timp, un singur detaliu de acest gen are capa-
citatea să lumineze mai clar epoca despre care se scrie.
Lucrul cel mai important în cecetarea istoriei orale este urmărirea
experienţei subiective a unui anumit individ, care contribuie la forma-
rea memoriei istorice, la posibilitatea de a urmări formarea identităţii
sale, pentru a înţelege modul în care evaluarea unor evenimente este
reflectată de anumite persoane, în special în condiţii extreme31.
Pe de altă parte, istoria orală are o mare capacitate de implicare
socială. În timpul interviului are loc întâlnirea dintre două generaţii.
Astăzi este foarte răspândită în mediul studenţilor de la instituţiile
superioare de învăţământ superior adunarea de mărturii de la parti-
cipanţii la război. Pentru veterani această activitate este importantă,
fiindcă le dă posibilitatea să fie auziţi, să-și transmită cunoștinţele și
informaţia generaţiilor viitoare; pentru studenţi este o încercare de a
conduce o cercetare care le-ar facilita accesul la înţelegerea generaţii-
lor trecute, a bunicilor lor, le-ar da posibilitatea să vadă războiul pe
„viu”, cu durerile, frica, ura, dragostea și credinţele sale. Reprezentan-
ţii generaţiilor mai în vârstă își amintesc propria tinereţe, comunică
cu intervievatorii, iar respectul studenţilor pentru experienţa lor de
viaţă le permite să-și recapete sentimentul propriei demnităţi și în-
crederea în viitorul patriei și al culturii noastre32. În acest fel, istoria
asigură succesiunea generaţiilor, iar generaţia oamenilor tineri are
acces la vocea celor mai în vârstă ca ei.
Oamenii sunt în permanenţă conștienţi de succesiunea evenimen-

31
М. В. Лоскутова „Введение”, în Хрестоматия по устной истории.- СПб., 2003.
– p. 13.
32
Е. Н. Стрекалова „Устная история” в контексте новой локальной истории–
http://www.newlocalhistory.com/ustnaya/

154
telor din propria lor viaţă, din cea a generaţiei sau a mediului în care
se află. După părerea lui M. Frish, cu cât mărturiile orale sunt pozi-
ţionate mai departe de evenimentele contemporane, cu atât o anumi-
tă persoană conștientizează mai bine modificarea raportului dintre
amintirile și datele personale proprii și generalizările, reflecţiile, raţio-
namentele despre trecutul istoric33. Cu adevărat, istoria orală reflectă
cum se schimbă evaluările oamenilor în raport cu anumite evenimen-
te în funcţie de timp, de situaţia socială. Istoria orală ne permite să
urmărim cum unele interpretări ale evenimentelor sunt suprimate, în
timp ce altele încep să domine. Lumea spirituală a omului, valorile
sale, tradiţiile, stereotipurile, temerile, speranţele (realizate și pierdute)
se dezvăluie în procesul interviurilor și al mărturiilor informatorilor.
Acestea sunt cele mai valoroase izvoare pentru cultura unei societăţi.
Datorită povestirilor participanţilor și ale martorilor la Marele
Război pentru Apărarea Patriei despre experienţa lor de pe front se
creează imagini și idei care sunt integrate gradual în memoria colec-
tivă. În procesul cercetării lor se poate identifica dinamica raportu-
rilor dintre ideile fixe asupra trecutului, păstrate prin forţa tradiţiei,
și noile idei în raport cu evenimentele din trecut, antrenate de noile
realităţi social-politice și schimbările petrecute în societate.
Mărturiile orale ale participanţilor la Marele Război pentru Apă-
rarea Patriei, alături de alte izvoare de origine personală, au o atât
de mare relevanţă pentru viaţa socială, politică și literarăă a timpului
lor deoarece reprezintă prin ele însele un interes istoric și cultural
independent. Utilizarea unei abordări interdisciplinare în studiul
amintirilor orale poate evidenţia specificul percepţiilor individuale
ale participanţilor direcţi și ale martorilor la evenimentele Marelui
Război pentru Apărarea Patriei. De asemenea, aceasta poate permite
studiul Marelui Război la nivel de microistorie și poate facilita ajuto-
rul acordat oamenilor pentru o mai bună înţelegere a propriilor lor
vieţi și a istoriei. Nu ne rămâne decât să sperăm că tinerii cercetători
și cei cărora nu le sunt indiferente faptele de vitejie ale bunicilor lor
vor fi capabili să-și coordoneze eforturile pentru crearea și studiul
mărturiilor orale asupra Marelui Război pentru Apărarea Patriei.

33
М. Фриш „Устная история и книга Стадса Теркеля «Тяжелые времена»”, în
Хрестоматия по устной истории. – СПб., 2003. – С. 52-65.

155
 Istoria orală și tema războiului:
proiectele desfășurate la nivelul maselor
Majoritatea cercetărilor istorice ale mărturiilor orale consacra-
te Marelui Război pentru Apărarea Patriei au început să apară în
Rusia la sfsfârșitul anilor ’90, în special în legătură cu împlinirea a
șaizeci de ani de la Marea Victorie. În mod practic, în fiecare regiu-
ne a Rusiei se lucrează la colectarea unor interviuri ale veteranilor
de război. Nivelul de cercetare și profesionalismul intervievatorilor
variază în funcţie de pregătirea cercetătorului în domeniul utiliză-
rii metodelor de istorie orală. Foarte des iniţiatorii acestor proiecte
de colectare a mărturiilor istorice sunt instituţii de stat sau publice
și nu istorici profesioniști. Acest nivel de dezvoltare a istoriei orale
se poate numi „de masă”. În reţelele de Internet și în multe regiuni,
de regulă, specialiștii regionali și profesorii de la unele instituţii de
învăţământ superioare adună intens date și mărturii despre trecutul
militar al ţării. Autorii acestor proiecte nu au nevoie de o pregătire
specială și cunoștinţe specifice de metodă în domeniul istoriei ora-
le pentru realizarea interviurilor și culegerea de informaţii. Scopul
colectării de amintiri ale veteranilor de război este de a surprinde și
a fixa experienţa rudelor și a compatrioţilor și eforturile lor depuse
pentru „dobândirea Marii Victorii”. Adesea mărturiile colectate sunt
supuse unei revizuiri literare și nu se mai păstrează ca o sursă istori-
că în sensul știinţific al acestui termen. Totuși, popularizarea istoriei
orale este o etapă importantă de colectare a datelor și mărturiilor „de
primă mână” despre Marele Război pentru Apărarea Patriei.
În rândurile care urmează, vom trece în revistă unele proiecte bine
cunoscute pe Internet consacrate colectărilor de mărturii orale des-
pre istoria războiului34 și unor publicaţii ce conţin culegeri de poves-
tiri ale veteranilor, realizate, din punctul nostru de vedere, cu scopul
direct al menţinerii interesului social pentru tema trecutului glorios
al Rusiei. Metoda de istorie orală, în acest caz, apare ca un fundal

34
Prin surse de istorie orală noi înţelegem o varietate de izvoare de provenienţă perso-
nală (ego-documente), create prin intermediul interviurilor de tip (tematic, biografic,
narativ etc.) purtate de cercetător cu cel care este familiar cu evenimentele cercetate
(participant, martor). În legătură cu aceasta, analiza publicaţiilor de amintiri, scrisori,
jurnale și alte tipuri de ego-documente nu se află printre obiectivele acestui studiu.

156
de realizare a proiectelor care ar putea contribui la construirea unei
poziţii civice și patriotice a tinerilor de astăzi și la încurajarea mani-
festărilor de respect și admiraţie pentru victoriile veteranilor.
Pe parcursul anilor 2004-2005 s-a realizat proiectul internaţio-
nal „Vocile vii ale Rusiei”, organizat și condus de Institutul pentru
Societatea Civilă din Moscova. Printre ideile de bază ale proiectu-
lui se numără educarea responsabilităţii civice și a patriotismului în
rândurile tinerilor, întărirea legăturilor spirituale dintre generaţiile
tinere și cele mai în vârstă și crearea unei arhive audio unice consa-
crate memoriei Marelui Război pentru Apărarea Patriei. La proiect
au participat 400 de organizaţii din 85 de orașe și sate ale Rusiei. În
cadrul proiectului voluntarii, ce proveneau în special din organiza-
ţiile de tineri, înregistrau amintirile veteranilor de pe front și din
spatele frontului35. Arhiva audio creată în acest fel este gândită să în-
tărească legăturile dintre generaţii și memoria despre război și despre
victoria comună pentru toate popoarele.
În anul 2000 și-a început activitatea site-ul „Îmi amintesc”, care
este consacrat înregistrărilor de interviuri cu veteranii Marelui Răz-
boi pentru Apărarea Patriei36. Conducătorul de proiect, A. Drabkin,
încearcă să păstreze și să transmită mai departe memoria războiului
prin fixarea mărturiilor celor care au participat nemijlocit la lupte.
Echipa sa de cercetare constă din oameni iniţiaţi, care locuiesc în
diferite orașe ale Rusiei și în străinătate. Ei au adunat mai mult de
300 de interviuri de la începutul anilor 2000. Materialul colectat
este accesibil în totalitate pe Internet și este organizat după cate-
goriile de trupe în care au fost înrolaţi foștii participanţi la război.
Publicarea interviului oral este însoţită de o scurtă notă biografică
și de fotografia informatorului. Pe site sunt postate interviuri în-
registrate în diferite limbi, ceea ce denotă anvergura internaţională
a proiectului. Mai mult decât atât, după părerea echipei de cerceta-
re, orice utilizator de Internet poate să-și aducă propria contribu-
ţie la memorarea istoriei celui de al Doilea Război Mondial. Pentru
aceasta pe pagina web sunt afișate exemple de anchetă și informaţii
scurte despre tehnica interviului.

35
http://www.pobeda-60.ru/main.php?trid=5587 (Data comunicării 10.02.2012 ).
36
http://www.iremember.ru (Data comunicării 11.11.2011).

157
 Un alt proiect similar, „Învingătorii
ăătorii
torii – solda
soldaţţii din Marele Război”37,
care a fost început în timpul pregătirilor pentru sărbătorirea celei de
a 60-a aniversări a Victoriei, continuă și astăzi și include nu doar
amintirile veteranilor, ci și cronici de arhivă, un model multimedia
al desfășurării războiului și o listă cu numele veteranilor, însoțită de
un sistem de căutare. Autorii acestui proiect și-au stabilit sarcina să
mulţumească individual participanţilor la război care trăiesc alături
de noi și să povestească despre faptele lor de glorie. Implicarea mai
multor parteneri și sprijinul organelor de stat (Comitetul Dumei de
Stat pentru Afacerile V Veteranilor, Ministerul Apărării al Federaţiei
Ruse) relevă mai multe despre conceptul educaţional al proiectului,
iar interviurile orale (parţial împrumutate de la partenerii proiectu-
lui „Îmi amintesc”) joacă doar rolul unor surse ilustative.
Proiectul „Victoria noastră” al agenţiei de știri RIA „Novosti”
există din 2005 și a fost organizat cu sprijinul Agenţiei Federale de
Presă și Comunicaţii. Acţiunea „Victoria noastră. Zi după zi”, în con-
cepţia autorilor, este o încercare de a parcurge încă o dată ultimul an
al Marelui Război pentru Apărarea Patriei38. Scopul acţiunii este pu-
blicarea rapoartelor Biroului Sovietic de Informații și a povestirilor
despre război care ar recrea și transmite atmosfera vieţii militare. Pe
site-ul acestui proiect sunt deja publicate 950 de povestiri și fotogra-
fii. Unicitatea acestor povestiri constă în faptul că ele sunt adunate
de rudele veteranilor, de obicei, de nepoţii și strănepoţii acestora,
dedicândnd povestirile unui anumit eveniment și ffăcând astfel legătu-
ra dintre trecut și prezent prin unirea unor destine separate. Aceste
povestiri sunt departe de un interviu profesionist, dar emotivitatea
naraţiunii, descrierile vii ale episoadelor de pe front plasează istoria
războiului într-o lumină nouă și neașteptată, umanizează eveni-
mentele învăţate în timpul orelor de istorie, trezesc interesul tineri-
lor pentru trecutul Patriei și al familiei lor.
Astfel de pagini de Internet apar în ultima vreme destul de des și
sunt dedicate, de obicei, istoriei militare. Aceste tipuri de proiecte de-
vin indispensabile în sfera educaţiei patriotice și a formării unei poziţii

37
http://www.pobediteli.ru/about.html#awards (Data comunicării 10.02.2012 г.).
38
http://9may.ru (Data comunicării 10.02.2012 г.).

158
civice a tinerilor moderni, care nu-și petrec cea mai mare parte a tim-
pului citind, ci stând în faţa calculatorului. Interviurile orale, publicate
pe Internet, înfăptuiesc o sarcină importantă de formare și educaţie,
dar, din păcate, aceste mărturii nu întotdeauna pot deveni o sursă cre-
dibilă de istorie orală din cauza redactărilor și intervenţiilor din text.
Tinerii studenţi constituie, de asemenea, niște participanți activi
la procesul de imortalizare a memoriei și a faptelor de glorie ale bu-
nicilor și străbunicilor lor. În multe instituţii de învăţământ supe-
rior se derulează proiecte de adunare și editare a mărturiilor despre
război. Multe dintre aceste activităţi sunt iniţiate și realizate de ad-
ministraţia instituţiilor de învăţământ superior. Astfel, la Institutul
Pedagogic de Stat din Stavropol, ca să fie înlăturată „insuficiența
de surse primare”, au fost organizate două proiecte studenţesti de
cercetare știinţifică, la care au participat mai mult de o sută de re-
prezentanţi ai generaţiei războiului, studenţi și profesori universi-
tari39. După părerea autorilor acestei colecţii, „valoarea și specificul
mărturiilor constă în vârsta celor intervievaţi, copiii și tinerii care
au participat la luptele din perioada războiului, elevii de ieri” care
au ffăcut parte, în mare, din ultimul val al recrutărilor40.
Profesorii și studenţii Universităţii de Stat din Stavropol au partici-
pat în 2004 la proiectul dedicat împlinirii a șaizeci de ani de la Victorie.
Esenţa acestui proiect a fost adunarea de mărturii despre amintirile de
familie din timpul celui de al Doilea Război Mondial. Acest proiect, pe
de o parte, constă în prinosul recunoașterii și respectului tinerei gene-
ra ii pentru cei care au murit și au rezistat într-o perioadă tragică a isto-
raţ
riei noastre, iar pe de altă parte, este o verificare a noilor tehnici și abor-
dări metodologice în cunoașterea istorică. Această iniţiativă a colectării
datelor reflectă valorile și interesele, lumea spirituală și conștiinţa civi-
că ale cetăţenilor contemporani ai Rusiei. Cei care au conceput acest
proiect au fost interesa
interesaţi de „memoria istorică a anumitor indivizi și a
anumitor familii înscrisă în istoria locală și globală și marcată de emo-
ţiile (atât
âât pozitive, cât
â și negative) ale vieţii de zi cu zi, ale orizontului de

39
Великая Отечественная Bойна: из первых уст: Сборник воспоминаний. –
Ставрополь, Изд-во СГПИ, 2010. – С. 3-4.
40
Ibidem. С. 4.

159
interese, trăiri șii valori”41. Acest proiect a fost încununat de publicarea
memoriilor locuitorilor din Stavropol, ale participanţilor și martorilor
oculari la cel de-al Doilea Război Mondial, cu titlul „Nimeni dintre noi
nu va putea uita războiul”
zboiul”42. În aceste mărturii descrierea evenimente-
lor tragice din timpul războiului,
zboiului, a ocupa
ocupaţiei germane sau a vieţii de zi
cu zi are loc pe fundalul amintirilor despre via viaţţa de familie, tradiţiile și
momentele vii din via viaţa personală.
Un proiect similar se desfdesfășoară și în regiunea Krasnodar. La Uni-
versitatea Tehnologică de Stat din Kuban, încă din 1986 a fost înfiinţat
Consiliul VVeteranilor. Folosindu-și bogata experienţă de viaţă, veteranii
Marelui Război pentru Apărarea Patriei și veteranii muncii transmit
și întăresc cele mai bune tradiţii, adunate și păstrate în universitate
în timpul întregii perioade de existenţă a acestei instituţii. Una dintre
formele de activitate ale acestui Consiliu a fost publicarea memoriilor
participanţilor la Marele Război pentru Apărarea Patriei43. Colabo-
ratorii universităţii, în special generaţia tânără, s-au implicat în toate
etapele creării versiunilor literare ale memoriilor: ei înregistrau inter-
viuri, transcriau aceste înregistrări și le prelucrau literar. La împlini-
rea a șaizecei de ani de la Marea Victorie, sub redacţia președintelui
Consiliului VVeteranilor, doctor în istorie, profesorul I. I. Bureak, a fost
publicată culegerea
ulegerea de memorii ale participanţilor la luptele din timpul
celui de al Doilea Război
zboi Mondial „De la soldat la general”44. Materiale-
le acestei culegeri sunt prezentate în ordine alfabetică, după numele de
familie al veteranilor, autori de mărturii. În acest fel, istoria cronologică
a evenimentelor nu se respectă. În prim-planul naraţiunii apare indivi-
dul, martorul evenimentelor din perioada războiului. Fiecare povestire
a veteranilor a fost pregătită cu participarea studenţilor și a profesorilor
din universitate. La sf sfârșitul textului de memorii al veteranilor este in-
clusă o informaţie scurtă despre intervievator. Multe dintre ideile cărţii

41
Е. Н. Стрекалова „Возможности „устной истории”: к постановке проблемы.
Новые исследовательские практики изучения местной истории”. Conferinţă
desf urată online: 20.10.2005 – http://newlocalhistory.com
desfăș
42
Никто из нас войны забыть не сможет. – Ставрополь, 2005.
43
В. М. Кучеренко „Великая Отечественная война глазами инженера-дорожни-
ка”. – Краснодар, 2005; В. Г. Кульневич „О времени, о людях, о себе”. – Красно-
дар, 2006 ș. a.
44
От солдата до генерала: воспоминания о войне. Под ред. И. И. Буряка. –
Краснодар, 2006.

160
au apărut ca rezultat al colaborării dintre studenţi și bunicii lor, colabo-
ratori ai instituţiei sus-numite în trecut sau în prezent.
În 2005-2006 colaboratorii centrului știinţific de cercetare din
Ulianovsk „Reghion” și tineretul studenţesc au colaborat la proiec-
tul „Povestiri de familie despre Marele Război pentru Apărarea Pa-
triei: de la stereotipurile de gen la depășirea
irea lor”45. Rezultatul acestui
proiect a fost editarea unie cărţi-album, unde sunt publicate istoriile
oamenilor simpli (atât ale participanţilor direcţi la lupte, cât și ale ce-
lor din spatele frontului). În aceste povestiri, prin prisma relaţiilor de
familie se poate trasa percepţia războiului și se pune în evidenţă rolul
pe care l-au avut bunicile și bunicii noștri în timpul Marelui Război
pentru Apărarea Patriei. Autorii acestei cărţi s-au străduit să pună în
lumină anumite aspecte ale vieţii cotidiene și ale vieţii de familie din
timpul războiului și să traseze „persistenţa” tradiţiilor de familie, în
detrimentul publicării unei versiuni integrale a interviului.
Printre publicaţiile cele mai importante se pot enumera următoa-
rele: „Regiunea Stavropol în timpul Marelui Război pentru Apărarea
Patriei, 1941-1945”, capitolul „În timpul Marelui Război pentru Apă-
rarea Patriei” din cartea „Ţinutul nostru: documente și materiale din
anii 1917-1977”; „Colaboraţionismul de pe teritoriul Krasnodarului
în timpul ocupaţiei germane (anii 1942-1943): pagini puţin cunoscu-
te. Culegere de documente”, „Istorie orală: Omul în viaţa de zi cu zi a
secolului al XX-lea (memorii și amintiri ale locuitorilor din regiunea
Krasnodar despre evenimentele și timpurile trecute și despre propria
lor viaţă)” etc.46 Între documentele din aceste publicaţii sunt incluse
multe interviuri cu participanţii la război. Materialele incluse în aceste
cărţi mărturisesc despre conștiinţa civică a societăţii, descriu grafic
concepţia despre război a tinerilor de astăzi, care cunosc evenimentele

45
Семейные истории о Великой Отечественной войне: от гендерных стереотипов
к их преодолению. Под ред. Е. Л. Омельченко. Ульяновск, 2006.
46
Ставрополье в Великой Отечественной войне, 1941-1945. – Ставрополь, 1962;
Огненные строки: Письма с фронта и на фронт 1941-1945. – Ставрополь,
1985; Наш край: Документы, материалы 1917-1977 г. – Ставрополь, 1983;
Коллаборационизм на территории Краснодарского края в период немецкой
оккупации (1942-1943 гг.): малоизвестные страницы: Сборник документов” –
Сочи, 2003; Устная история: Человек в повседневности ХХ века (воспоминания
и интервью жителей Красноярского края о времени, о событиях, о своей
жизни): Хрестоматия по истории России ХХ века для студентов гуманитарных
факультетов. Вып. 1. Красноярск, 2011.

161
războiului nu doar din manuale, cărţi, filme și cântece, ci și din poves-
tirile celor apropiaţi. Publicarea rezultatelor muncii de teren în ediţii
separate sau pe Internet continuă și la ora actuală.
Autorii cărţilor editate și ai resurselor de pe Internet se străduiesc
să perpetueze experienţa veteranilor Marelui Război pentru Apărarea
Patriei și să o transmită generaţiei tinere. Totuși, aceste publicaţii nu
pot fi considerate ca fiind elaborate în spiritul metodei istoriei ora-
le. Foarte des studenţii și cei ce utilizează Internetul folosesc metoda
istoriei orale în
n mod intuitiv, ffără să aplice regulile de bază ale dis-
ciplinei în timpul muncii lor pe teren. Interviurile rezultate de cele
mai multe ori sunt prelucrate literar, iar textele de memorii publica-
te sunt colaţionate cu informaţii apărute în ziare sau cu alte memorii
personale ale veteranilor. Pentru colegiul de redacţie cel mai însemnat
factor este colaborarea între tineri și veterani în procesul pregătirilor
publicațiilor respective: „aceste întâlniri și discuţii înfă
nf ptuiesc în mod
nfă
concret educaţia patriotică a studenţilor, asigură legătura și continui-
tatea între oamenii de generaţii diferite din ţara noastră” ă”47 – așa vede
ă”
utilitatea acestor materiale fostul rector al Universităţii Tehnologice de
Stat din Kuban, doctor în știinţe tehnice, profesorul A. A. Petrik.
Într-adevăr, scopul unor astfel de colecţii este de a dezvolta o im-
plicare civică a cetăţenilor, de a insufla dragostea de ţară și de a edu-
ca cetăţeni patrioţi. Totuși, sarcina de a înfă
nf ptui interviuri profesio-
nfă
niste, urmate de o analiză știinţifică, nu se realizează aprioric, de
aceea acest tip de proiecte pot fi mai curând considerate ca proiecte
de popularizare, și nu de cercetare știinţifică.

Istoriile orale ale războiului:

cercetările la nivel profesional
Culegerea de mărturii orale este realizată și de istorici profesioniști48.
Există câteva centre de istorie oralăă care au ca temă principală de cerce-
tare studiul memoriei Marelui Război pentru Apărarea Patriei.

47
От солдата до генерала… – p. 7.
48
În articol este deja amintită abordarea prin prisma metodei de istorie orală a cer-
cetărilor. Totuși tema Marelui Război pentru Apărarea Patriei este în primul rând
istorică, de aceea cercetarea noastră va analiza mai întâi activitatea istoricilor antre-
naţi în adunarea și interpretarea interviurilor orale.

162
 Un rol proeminent în adunarea datelor despre război îl are Centrul
de Cercetare, Informare și Educaţie ie „Memorial”49. Colaboratorii cen-
trului concep programe și oferă fonduri pentru cunoașterea războiu-
lui prin intermediul mărturiilor orale. Din momentul apariţiei sale
în 1988, Centrul „Memorial” „luptă pentru reabilitarea trecutului și
se opune versiunii oficiale a istoriei, care nu a fost creată de către so-
cietate, ci de ideologi de partid cu autorizări speciale”50. Colaboratorii
centrului elaborează programe și alocă fonduri pentru studierea eve-
nimentelor din anii 1930-1940 din Uniunea Sovietică. Colaborarea cu
organizaţiile internaţionale pentru apărarea drepturilor omului (de
exemplu, Fundaţia Heinrich Böll) a permis colaboratorilor Centrului
„Memorial” să realizeze multe proiecte. Astfel, din 2003 are loc cer-
cetarea comună cu tema „Soarta femeilor în timpul lui Stalin”. În afa-
ră de publicarea cărţii de memorii „Prizonierele din Algeria”, colabo-
ratorii centrului au realizat câteva zeci de interviuri cu copiii fostelor
deţinute și au adunat o colecţie semnificativă de scrisori ale mamelor
și copiilor51. În centrul de istorie orală și studiere a biografiei sociale
au fost adunate mai mult de 300 de interviuri audio și video cu foștii
deţinuţi ai lagărelor de concentrare. De asemenea, secţiile regionale
ale Centrului „Memorial” organizează conferinţe știinţifice, unde au
loc prezentări ale cercetărilor în care izvoarele de istorie oralăă sunt
utilizate ca o sursă secundară pentru analiza evenimentelor din pe-
rioada lui Stalin52. Concursul școlar anual, „Rusia în scolul XX” este

49
http://www.memo.ru (Data comunicării 13.11.2011).
50
А. Г. Козлова „Узницы АЛЖИРа” и „Дочки АЛЖИРа”: проекты НИПЦ Устная
история (oral history): теория и практика: материалы всерос. науч. семинара
(Барнаул, 25-26 сентября 2006 г.). Барнаул, 2007. p. 8.
51
А. Г. Козлова „Узницы АЛЖИРа” и „Дочки АЛЖИРа”: проекты НИПЦ Устная
история (oral history): теория и практика: материалы всерос. науч. семинара
(Барнаул, 25-26 сентября 2006 г.). Барнаул, 2007. p. 8-12.
52
A se vedea, de exemplu, seminarul internaţional de cercetare „Сталинизм: зако-
номерность, угроза, вызов” (iunie 1992) : Тезисы докл. Советское район. о-во
„Мемориал”, г. Новосибирск; Редкол.: В. Л. Соскин и др. – Новосибирск, 1992;
Конференция стипендиатов Фонда Генриха Бёлля : Рабочие материалы: (Про-
грамма, тезисы докл.), 17-20 сент. 1998 г., Санкт-Петербург, Фонд им. Генриха
Бёлля. Центр независимых социол. исслед.; Междунар. ист.-просвет., право-
защит. и благотвор. о-во „Мемориал. – СПб., 1998, Проблемы истории мас-
совых политических репрессий в СССР. К 70-летию Всесоюзной переписи
населения 1939 года: материалы VI Международной научной конференции.
– Краснодар, Экоинвест, 2010. – p. 424 ș. urm.

163
gândit să atragă generaţia tânără a viitorilor cercetători în utilizarea
izvoarelor de istorie orală ca sursă de cercetare. Cunoașterea celui de-
al Doilea Război Mondial prin experienţa individuală a rudelor este
o temă a proiectelor elevilor53. Ghidurile metodologice gândite pen-
tru elevi și publicate pe site-ul concursului au ca scop îmbunătăţirea
activităţii de cercetare a tinerilor cercetători și punerea la dispoziţie a
informaţiilor despre metoda istoriei orale.
Publicarea rezultatelor a două proiecte de cercetare, efectuate la
Centrul de Istorie Orală a Universităţii Europene de la Sankt Pe-
tersburg54, în perioada 2001-2003, „Memoria blocadei: relatări ale
martorilor oculari și conștiinţa istorică a societăţii”55, este de un
real interes pentru disciplina istoriei orale. Cartea propriu-zisă
constă din trei părţi. În prima parte sunt prezentate interviurile cu
oamenii care au supraviețuit blocadei din Leningrad din anii 1941-
1944, la fel ca și interviuri cu reprezentanţi ai generaţiei postbelice,
ale căror rude s-au aflat în oraș în timpul asediului german. A doua
parte a ediţiei este consacrată analizei acestor interviuri. Cercetăto-
rii au fost interesaţi, în special, de specificul transmiterii memoriei
despre blocada de la Leningrad în amintirile locuitorilor orașului,
atât în mărturiile directe ale supravieţuitorilor asediului, cât și în
memoria generaţiei de după război. Istoricii au cercetat motivele
și condiţiile formării anumitor percepţii despre evenimentele din
timpul blocadei, reflectate în interviurile analizate. A treia parte a
cărţii cuprinde studii care analizează memoria colectivă a societăţii
sovietice despre blocada Leningradului.
Această publicaţie este un rezultat fundamental în ce privește utili-
zarea metodei de istorie orală în studiul experienţelor individuale din
timpul celui de al Doilea Război Mondial. Introducerea documentată
familiarizează cititorii cu caracteristicile discursurilor de istorie orală.

53
http://www.konkurs.memo.ru (data comunicării 11.11.2011 г.).
54
Centrul a fost înfiinţat în 2001 cu suportul OSI (Fundația Soros). Activitatea pri-
mară a centrului este de a oferi resurse academice care ar înlesni folosirea datelor de
istorie orală, a se vedea http://old.eu.spb.ru/oralhist/index.htm (Data comunicării
25.10.2009 г.). Din păcate, pe pagina web a Universităţii Europene, informaţia des-
pre acest centru de istorie orală nu mai apare.
55
Память о блокаде: Свидетельства очевидцев и историческое сознание
общества: Материалы и исследования. Под ред. М. В. Лоскутовой. – М., 2006.

164
Interviurile incluse sunt tipărite fără abrevieri, iar partea de cercetare
a cărţii este înfăptuită la un nivel ridicat de profesionalism.
Alt centru regional de istorie orală activează la Voronej, sub
conducerea lui N. P. Timofeev. Aici istoria orală este cercetată din
primăvara
ăăvara anului 2000, când la Universitatea Pedagogică de Stat
din Voronej și-a început lucrările seminarul opţional „Imaginea
Germaniei și a locuitorilor ei în percepţia participanţilor la Marele
Război pentru Apărarea Patriei din URSS”. Din iunie 2007, prin ho-
tărârea Consiliului știinţific al Universităţii Pedagogice de Stat din
Voronej, centrul de istorie orală a intrat formal în structura univer-
sităţii pedagogice cu numele de „Centrul Regional de Istorie Ora-
lă din orașul Voronej”56. Colaboratorii centrului desf desfășoară câteva
proiecte de istorie orală („Omul și epoca sa: portretele contempora-
nilor”, din 2008; „Amintiri individuale și memorie colectivă despre
ocupaţie și acţiunile militare din regiunea Voronej, din anii 1942-
1943”, din 2009), organizează și participă la mese rotunde și confe-
rinţe tematice. Una dintre priorităţile centrului este familiarizarea
cadrelor didactice din învăţământul preuniversitar cu metoda isto-
riei orale și introducerea acestei metode în practica școlară. Acestui
scop îi este dedicat proiectul „Istoria orală și problemele celui de-al
Doilea Război Mondial” (2011-2013). Domeniul principal de studiu
al centrului de cercetare este istoria orală și memoria celui de al Doi-
lea Război Mondial în regiune57. Cooperarea internaţională a perso-
nalului centrului cu cercetători din Germania și Polonia permite un
schimb de experienţă și realizarea unor proiecte comune.
În 2006, în Stavropol a fost înfiinţat un cerc de istorie orală, ca una
dintre direcţiile activității Centrului Interuniversitar de Cercetare
Știinţifică „Noua istorie locală”
ăă” (conducăător E. N. Strekalova)58. Princi-
pala linie tematică a acestui cerc de istorie orală a fost crearea unei arhive
de mărturii despre Marele Război pentru Apărarea Patriei în regiune.
În 2007, împreună cu colegii de la Krasnodar, a fost organizat proiectul
„Memoria Marelui Război pentru Apărarea Patriei în n dinamica spa
spaţiu-
lui sociocultural al Rusiei contemporane (pe baza materialelor de istorie

56
http://www.historyvoice.ru (data comunicării 13.11.2011 ).
57
http://www.historyvoice.ru/index.php?file=kop3.php ( data comunicării 13.11.2011).
58
http://wwwnewlocalhistory.com/ustnaya ( data comunicării 13.11.2011 ).

165
orală)”. Proiectul s-a axat pe aplicarea de noi abordări metodologice ale
istoriei orale pentru studierea unei probleme știinţifice de actualitate
– memoria istorică a societăţii din Rusia despre Marele Război pentru
Apărarea Patriei. Ziua Victoriei și datele tragice ale războiului, memo-
rialele, muzeele și filmele sau programele de televiziune despre război
sunt familiare multora din copilarie. Cu toate acestea, gama complexă
de imagini vizuale ale memoriei („locuri ale memoriei”, după expre-
sia lui P. Nora) a fost formată treptat. Cu ajutorul interviurilor orale
și al înregistrărilor acestor interviuri s-a încercat identificarea unor
căii și mijloace de formare a tradiţiei memoriei în Stavropol și Kuban
la nivel local, de studiere a aportului veteranilor, al societăţii civile și
al instituţiilor guvernamentale la formarea acestei tradiţii. În același
timp, a fost realizat un sondaj în mediul tinerilor pentru a identifica ce
înseamnă pentru ei memoria Marelui Război pentru Apărarea Patriei
și dacă percepţia lor despre război depinde de implicarea familiei lor în
evenimentele din 1941-1945. De asemenea, cercetătorii au încercat să
identifice componentele care afectează formarea viziunii de ansamblu
asupra evenimentelor din războiul trecut59.
Societatea de Istorie Orală Krasnodar de la Universitatea Tehnolo-
gică de Stat din Kuban, în colaborare cu colegii din Stavropol, a reali-
zat în 2007 un alt proiect, care a avut ca scop construirea unor resurse
informatice de istorie orală: „Viaţ„Via a de zi cu zi din spatele frontului”60.
Ideea publicării mărturiilor adunate în reţeaua Internet a apărut sub
influenţa câtorva
ââtorva factori. În primul rând, dacă ne ghidăm după expe-
rienţa din Occident, mărturiile orale se publică concomitent în două
moduri, atât âât fișierul audio, câtâ și interviul deja transcris. În al doilea
ât
rând, experienţa practică a participanţilor la proiect a arătat, ăătat, din pă-
cate, că arhivele regionale au posibilităţi modeste pentru catalogarea și
stocarea amintirilor orale colectate, și cu atât âât mai mult au deficienţe în
organizarea accesului cercetătorilor
ăătorilor la informaţia adunată. Ca urma-
re, mărturiile
rturiile oamenilor din genera
generaţia războiului, care au fost adunate
mai înainte și depuse la arhive, sunt, de fapt, condamnate la o distru-

59
A se vedea Память о Великой Отечественной войне в социокультурном
пространстве современной России. Материалы и исследования. Сост. И. В.
Реброва, С. С. Сачук, Е. Н. Стрекалова. – СПб., 2008. – 292 p.
60
http://oralhistory.kubstu.ru (data comunicării 13.11.2011).

166
gere lentă în incinta arhivelor locale. Astfel, crearea acestor resurse in-
formatice pe Internet eliminăă această problemă și oferă cercetătorilor
ă
ătorilor
interesa i accesul liber la materialul colectat.
interesaţ
Datorită activităţii centrelor de istorie orală și a multor istorici
profesioniști, mărturiile orale devin treptat surse de analiză indepen-
dente atât a memoriei evenimentelor din trecut, cât și a activităţilor
oamenilor, a actorilor principali ai acestor evenimente.

Perspectivele și profesionalismul istoriei orale

Nivelul cercetărilor știinţifice de istorie orală și profesionalismul
operatorilor de teren sunt diferite în fiecare regiune și depind de
competenţele cercetătorilor în domeniul folosirii metodelor de is-
torie orală. Factorul comun al celor mai multe publicaţii apărute în
ultimul deceniu, indiferent de temele de cercetare abordate nemij-
locit, este dorinţa de a perpetua experienţa de viaţă a generaţiilor
mai în vârstă. Obiectivele știinţifice și urmarea îndeaproape a me-
todologiei disciplinei istoriei orale devin un factor secundar une-
ori, cedând locul publicării directe a interviului cu martorii eveni-
mentelor din trecut. În acest caz, publicaţiile de mărturii orale au
un caracter pronunţat aplicat, sunt o sursă pentru cercetătorii care
studiază viaţa de zi cu zi, evenimentele vieţii cotidiene, psihologia
omului „care a trecut prin război”. De asemenea, aceste publicaţii
ne ajută să urmărim particularităţile istorice ale formării memoriei
colective și individuale despre evenimentele din trecut.
Datorită activităţii cercetătoarei T. K. Șceglova, la Universitatea din
Barnaul a avut loc în 2006 seminarul știinţific cu tema „Istoria orală:
teorie și practică”,
ăă”, care a adunat participanţi din întreaga Rusie. Este
posibil că aceasta a fost singura reuniune de specialiști care se ocupă
de specificul istoriei orale. Prezentările și subiectele meselor rotunde și
ale seminarelor, precum și informarea despre activitatea din principa-
lele centre de istorie oralăă ne permit să evaluăm nivelul de dezvoltare
al disciplinei istoriei orale în Rusia. Este posibil caa întâlnirile, o dată la
doi ani, ale secţiei de istorie orală din cadrul Congresului Etnologilor
și Antropologilor să aibă o rezonanţă mai mică pentru disciplina de
istorie oralăă decât seminarul menționat mai sus, din cauza receptării
și prezentării destul de înguste a istoriei orale ca metodă de analizăă a

167
materialului etnografic61. Cu toate acestea, faptul organizării semina-
rului naţional de istorie orală doar o singură dată pe an este simpto-
matic cu privire la posibila izolare a oamenilor de știinţă și la diferen-
ţele
ele de interpretare sau înţelegere a metodelor istoriei orale.
Cu toate acestea, dezvoltarea istoriei orale în Rusia și activitatea in-
tensă a multor centre regionale arată importanţa și actualitatea meto-
dei de istorie orală în cercetarea istorică. Datorită relatărilor martorilor
oculari, avem o oportunitate unică să scriem istoria „de jos”, să studiem
orizonturile oamenilor obișnuiţi, să urmărim influenţa mașinăriei de
stat, care ia forme legale, economice și juridice, asupra oricărui cetă-
ţean de rând al statului. În aceasta constă forţa și originalitatea istoriei
orale: istoria oficială, factuală dobândește te putere de via
viaţă prin relatările
martorilor. Se poate vedea că reconstruirea practicilor de via viaţă ale anu-
mitor grupuri sociale în anumite perioade istorice este direcţia priori-
tară a cercetărilor istoricilor din Rusia. O altă caracteristică importantă
a disciplinei istoriei orale ține de studierea politicilor memoriei, relaţia
dintre versiunile individuale și colective ale memoriei sociale și reflec-
tarea acesteia înn nara
naraţiunile orale ale informatorilor. Acest tip de cer-
cetare nu are ca scop reconstruirea evenimentelor din trecut, ci analiza
straturilor temporale identificate în memoria naratorului, studiul na-
ra iunii biografice și explicarea ei prin prisma funcţionării memoriei.
raţ
Studii recente au arătat
ăătat că multe dintre problemele cu care se con-
fruntă în prezent profesioniștii din domeniul istoriei orale sunt de
asemenea relevante pentru alte domenii ale știinţelor umane: istorie,
antropologie, sociologie, studii de folclor. Dacă cercetările istorice fo-
losesc mărturiile orale pentru studierea activităţilor unui om în tre-
cut, sociologia calitativă apelează la analizele de discurs pentru iden-
tificarea problemelor care există în societate în timpul prezent. Astfel,
se pare că pentru istorici, antropologi, sociologi, folcloriști se schimbă
doar obiectul cercetării. Istoria orală devine tot mai mult un domeniu

61
Asociaţia Etnografilor și Antropologilor din Rusia în colaborare cu Institutul de
Antropologie și Etnografie „N. N. Mikluho-Maklai” organizează anual Congresul
Etnologilor și Antropologilor din Rusia. Secţia de istorie orală este reprezentată la
toate congresele din ultimii ani. Totuși interesele tematice ale prezentărilor se află
încă ancorate în domeniul studiiilor etnografice și antropologice și nu pot fi con-
siderate ca reprezentând integral domeniul istoriei orale. (A se vedea, de exemplu,
materialele Congresului al IX-lea – http://www.krc.karelia.ru/event.php?id=145)

168
al istoriei sociale, care atâtâât conceptual, cât
â și metodologic oferăă o ima-
gine despre noile perspective ale cunoașterii sociale. În prezent, istoria
orală are toate motivele să fie considerată o practică multidisciplinară,
care permite cunoaștereaterea informa
informaţiei cu ajutorul izvoarelor orale.
Datorită naraţ
nara iunilor participanţilor și martorilor la Marele Război
pentru Apărarea Patriei despre propriile lor experienţe se creează ima-
gini și reprezentări care sunt incluse treptat în memoria culturală. Aces-
te povestiri pun în luminăă imaginile din trecut, conţinutul, structura și
mecanismele de transmitere a memoriei istorice. Analizând aceste na-
ra iuni, se poate identifica dinamica relaţiei dintre ideile generale
raţ
asupra trecutului, păstrate prin forţa tradiţiei, și noile idei în raport cu
evenimentele din trecut, formate cu ajutorul unor realităţi sociale și poli-
tice diferite, și a schimbărilor petrecute în societate. Scopul principal al
intervievării veteranilor de război este crearea unor izvoare istorice, so-
ciologice și etnografice care conţin in informa
informaţii cu privire la o gamă largă
de probleme legate de via viaţa din timpul războiului, evenimentele militare,
via a cotidiană și psihologia participanţilor la lupte. Reconstruirea vieţii
viaţ
cotidiene din timpul războiului, percepţia ia militarilor antrena
antrenaţi în con-
flictele militare despre aceste conflicte, problemele experienţelor trauma-
tice și posibilele căi de a le depăși, toate acestea sunt sarcini care trebuie să
fie abordate de viitorii istorici ai evenimentelor militare.
Traducere din limba rusă de
T
Mariana GOINA

169
 Ghel i nad a GR I NCEN KO

Specificităţile autoprezentării în istoriile orale ale

ostarbeiterilor1 ucraineni
Extinsul program de folosire a muncii forţate a străinilor, pus în
practică de Germania nazistă, este una din temele centrale de abor-
dare a istoriei celui de al Doilea Război Mondial, în special în ultimii
douăzeci și cinci de ani. Motivul este determinat de o mulţime de
factori, între care regularizarea plăţii compensatorii pentru această
categorie de victime ale persecuției germane după jumătate de secol
de la sf
sfârșitul războiului și larga polemică socială și economică an-
trenată de această decizie. Problematica muncii forţate în economia
nazistă este intens abordată de istoriografia contemporană și numără
sute de monografii individuale și colective, ediţii și articole2 . Aceste
monografii oferă o analiză complexă a sistemului nazist de impunere
a muncii forţate militarilor și populaţiei civile din ţările europene
ocupate, la fel ca și celor din Uniunea Sovietică, atât pe teritoriul ei
integral, cât și pe cel al republicilor sovietice, luate separat. Au fost
cercetate particularităţile utilizării muncii forţate în regiuni și do-
menii diferite ale economiei germane, specificul acestei munci, cât
și al condiţiilor de trai ale muncitorilor răsăriteni. Începând cu anul
2000, a început să fie abordată și problema responsabilităţii și istoria
revendicărilor materiale ale victimelor sistemului nazist, între care și
problema plăţii unor compensaţii foștilor ostarbeiteri.
Memoriile ocupă o parte însemnată din istoriografia temei mun-
cii forţate în Germania nazistă din timpul celui de-al Doilea Război
Mondial. În spaţiul post-sovietic amintirile foștilor muncitori din
Est, în special ale celor deportaţi în Germania în timpul copilăriei,
se editează atât în paginile revistelor și ziarelor, cât și în colecţii se-
parate, academice, dar și de popularizare. Aceste publicaţii se fac la
iniţiativa foștilor muncitori OST, la fel ca și în cadrul unor proiecte
de cercetare, informare și popularizare iniţiate de varii instituţii ci-

1
Preiau termenul folosit de autorul aticolului ostarbeiter sau OST, pentru a desemna
muncitorii ucraineni deportaţi la muncă silnică în Germania (nota traducătorului).
2
Pentru o bibliografie comprehensivă a temei muncii silnice vezi: URL: http://www.
bundesarchiv.de/zwangsarbeit/literatur/Bibliographie_Zwangsarbeit/index.htm.

170
vile și de stat, care organizează culegerea și publicarea de mărturii
orale și scrise ale foștilor muncitori3. Aceste memorii și istorii orale
devin la rândul lor subiecte de cercetare academică, în special în
stabilirea impactului subiectiv al experienţei muncii forţate în cel
de al Treilea Reich4. Istoriile orale, care vor fi analizate în acest ar-
ticol, au fost înregistrate în 2006 în Ucraina de Vest, Ucraina Cen-
trală șii Ucraina de Sud (f (fără a fi acoperită peninsula Crimeea) în

3
Vezi, de exemplu, bibliografia memoriilor foștilor muncitori OST-Arbeiteri: Вибрана
бібліографія Спогади-терни. Про моє життя німецьке…: Спогади про перебу-
вання на примусових роботах у нацистській Німеччині гол. ред., вступ. ст. Г. Г.
Грінченко; упоряд., коментар І. Є. Реброва. Харків, Право, 2008. p. 444-447.
4
Vezi, de exemplu, articolele publicate în: Hitlers Sklaven, Lebensgeschichtliche Analy-
sen zur Zwangsarbeit im internationalen Vergleich Herausgegeben von Alexander von
Plato, Almut Leh und Christoph Thonfeld unter Mitarbeit von Elena Danchenko, Joa-
chim Riegel und Henriette Schlesinger. Wien-Köln-Weimar,
Weimar Böhlau Verlag, 2008; A se
Weimar,
vedea, de asemenea: Г.Г Г.
Г Грінченко „Устная история остарбайтеров: реконструк-
ция события или смысла?”, în Література та культура Полісся. Ніжин, НДПУ, НДПУ
2002. Вип. 20. p. 215-219; Idem, Особенности реконструкции прошлого в устных
свидетельствах бывших остарбайтеров. Сторінки воєнної історії України, Зб.
наук. статей НАН України. Ін-т історії України. К., 2004. Вип. 8. Ч. І. p. 52-58; Ее
же. Текстуальний аналіз усно-історичного свідчення (на прикладі усних інтерв’ю
з колишніми остарбайтерами Харківської області). Схід – Захід, Історико-куль-
турологічний збірник. Вип. VI. Харків-Київ, Критика, 2004. С. 151-171; Idem.
„Устные истории” и проблемы их интерпретации (на примере устных интервью с
бывшими остарбайтерами Харьковской области). Век памяти, память века: Опыт
обращения с прошлым в ХХ столетии : сб. статей. Челябинск, Каменный пояс,
2004. p. 215-227; Idem. Память о принудительном труде в нацистской Германии,
опыт реконструкции. Военно-историческая антропология. Ежегодник, 2003/
2004. Новые научные направления. М.: РОССПЭН, 2005. С. 352-364; Idem. „Схід-
ний робітник” у нацистській Німеччині – усна історія примусового досвіду Ві-
сник Харківського національного університету
університету. 2006. Серія „Історія України.
Українознавство, історичні та філософські науки”. Вип. 8. № 715. p. 98-107; Idem.
Усні свідчення колишніх остарбайтерів: спроба аналізу Україна модерна. Число
11. Київ-Львів, Критика, 2007. p. 111-126; Idem. Принудительный труд в Третьем
рейхе: устные свидетельства очевидцев. Наукові записки з української історії:
Збірник наукових статей. Вип. 19. Тернопіль, Астон, 2007. p. 481-488; Idem. Ostar-
beiters del Tercer Reich: recordar y olvidar como estrategias de supervivencia Historia,
Antropología y Fuentes Orales. № 35 „Utopía y Contrautopía”. 2006. P. 123-137; Idem.
The Shaping of Remembrance: Individual, Group and Collective Patterns of Memory of
former Ukrainian Ostarbeiters Beyond Camps and Forced Labour. Current Internatio-
nal Research on Survivors of Nazi Persecution. Ed. by Johannes-Dieter Steinert and Inge
Weber Newth. Osnabrueck, Secolo Verlag, 2008. p. 496-504; Idem. Zwangsarbeit im
nationalsozialistischen Deutschland im Kontext des lebensgeschichtlichen Interviews
einer ehemaligen ukrainischen Ostarbeiterin Julia Obertreis/Anke Stephan (Hg.): Er-
innerungen nach der Wende: Oral History und (post)sozialistische Gesellschaften Re-
membering After the Fall of Communism: Oral History and (Post-)Socialist Societies.
– Essen, Klartext Verlag, 2009. – pp.133-150.

171
cadrul proiectului de colectare a mărturiilor documentare despre
soarta populaţiei deportate la muncă silnică pe teritoriul celui de
al Treilea Reich (Proiectul Internaţional de Documentare a Muncii
Silnice). Jumătate din numărul interviurilor au fost înregistrate în
orașe (atât mari, cât și mici) și jumătate – în centre raionale, comu-
ne și sate. Dintre cele 43 de mărturii, 23 au fost povestite de femei,
iar 17 de bărbaţi. Vârsta medie a intervievaţilor era cuprinsă între
82 și 84 de ani, majoritatea dintre ei fiind născuţi între 1924 și 1926
șii ffăcand parte din generaţia cea mai expusă deportărilor pentru
muncă silnică. Cea mai vârstnică dintre intervievatele noastre avea
92 de ani (nascută în 1914), cel mai tânăr subiect deportat la muncă
în Germania împreună cu familia și pus să lucreze la curăţenie pe
teritoriul lagărului, al străzilor și al gării din Berlin avea 69 de ani.
După structura lor, aceste mărturii se pot caracteriza ca interviuri
narative autobiografice semideschise cu o durată de 3,5-4 ore, care
sunt organizate dupa cunoscuta schemă a naraţiunii succesive, prima
fază fiind deschisă, a doua explicativă, a treia conţinând întrebări
deshise și a patra constând dintr-o analiză critică. Pe lângă două co-
pii ale fiecărui interviu (pe casete standard în cazurile înregistrări-
lor audio și pe casete BETACAM în cazurile înregistrărilor video),
participanţii la acest proiect elaborau un transcript al interviului, un
protocol al interviului și o biografie scurtă a intervievatului. La fel
se întocmea o anchetă detaliată cu răspunsurile la întrebări, care ul-
terior se folosea la redactarea bazei standard a datelor biografice al
foștilor muncitori deportaţi la muncă silnică 5.

5
Pentru mai multe detalii despre acest proiect vezi: http://www. zwangsarbeit-archiv.de/

172
 Date istorice
Dintre cele 13,5 milioane de străini, care pe parcursul întregii
perioade a celui de-al Doilea Război Mondial au lucrat pe teritoriul
Germaniei și pe teritoriile ocupate de Reich, 8,4 milioane erau mun-
citori civili, deportați în Germania din ţările Europei de Vest și de
Est. După situaţia din 30.09.1944, aproximativ 2,5 milioane dintre
muncitorii civili ai Reichului erau cetăţeni ai Uniunii Sovietice: ost-
arbeiteri6. Pe teritoriul Reichului aceștia lucrau în toate domeniile și
instituţiile care utilizau munca silnică a muncitorilor civili străini: în
fabrici și uzine, căi ferate, construcţii și gospodării sătești și indivi-
duale. Ei au fost eliberaţi în 1945, fie de Armata Sovietică, fie de ali-
aţi; după eliberare aceștia și-au așteptat repatrierea luni în șir, fiind
supuși unor controale îndelungate în lagărele de control și filtrare,
punctele de control și filtrare sau punctele de control și verificare so-
vietice. În urma acestor controale bărbaţii de vârsta recrutării au fost
înrolaţi în rândurile Armatei Roșii, iar femeile au fost puse să mun-
cească o perioadă, care putea să varieze între o lună și jumătate de an,
în cadrul organizaţiilor militare sau la demontarea și trimiterea pe te-
ritoriul sovietic a diferitelor utilaje industriale și agricole germane sau
a diferitelor bunuri materiale. Până la destrămarea Uniunii Sovietice,
această categorie de victime ale războiului a rămas nerecunoscută po-
litic, iar statutul lor social și legal, nestabilit. În 1995, în conformitate cu
completările rile ffăcute la Legea Ucrainei „Cu privire la statutul veterani-
lor de război și garanţiile lor sociale”, categoriilor recunoscute de vete-
rani deja existente li s-au adaugat și categoriile celor care, în perioada
„Marelui Război pentru Apararea Patriei”, „au fost deportaţi forţat
de pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice pe teritoriul altor ţări care se
aflau în război cu Uniunea Sovietică sau au fost ocupate de Germa-
nia nazistă, dacă în perioada respectivă acești oameni nu au săv ă ârșit
ăv
crime împotriva Patriei”7. La rândul ei, Legea Ucrainei din 23 martie

6
Marc Spoerer, Zwangsarbeit unter dem Hakenkreuz. Ausländische Zivilarbeiter,
Kriegsgefangene und Häftlinge im Deutsche Reich und im besetzten Europa 1939–
1945. Stuttgart, München, 2001. p. 222–223.
7
Pentru completări și schimbări în Legea Ucrainei vezi: „Про статус ветеранів ві-
йни, гарантії їх соціального захисту”: Закон вiд 22 груд. 1995 р., № 488/95-ВР
Відомості Верховної Ради України. 1996. № 1. p. 1.

173
2000 a recunoscut ca victime ale regimului nazist pe toţi cei care au
fost deportați pentru muncă silnică, alături de prizonierii lagărelor
de concentrare, ghetourilor și ai altor locuri de reţinere forţată8.
În procesul de analiză a istoriilor orale ale foștilor muncitori de-
portaţi în Germania la muncă silnică, ostarbeiterii, am plecat de la
premisa că întreaga masă a acestor mărturii se poate analiza prin
două prisme: din punctul de vedere al instituţiei muncii silnice și al
experienței individuale privind fenomenul muncii silnice.
Cercetătorul interesat de studierea instituţiei muncii silnice ca un
fenomen al vremurilor de război încearcă să identifice în special in-
formaţii suplimentare referitoare la condiţiile de viaţă și programul
de muncă, caracteristicile procesului de producţie, metodele de sti-
mulare și pedepsire, identificarea sistemelor specifice de aprovizio-
nare a fiecărui lagăr în parte etc. Dacă însă ne punem în faţă sarcina
de a cerceta experienţa muncii forţate, care, începând cu terminarea
războiului și până în prezent, a fost supusă nu o singură dată reabor-
dării și reanalizei individuale, revenirea la fenomenul muncii forţate
ne dă posibilitatea unei înţelegeri mai adânci a sensului acestor in-
terviuri și a unei interpretări adecvate a simbolurilor, metaforelor și
a înțelesurilor cuprinse în conţinutul lor. Aici cea mai mare însem-
nătate pentru cercetător o au mărturiile subiective ale fiecărui in-
tervievat despre propriile experienţe și trăiri, încercările fiecărui in-
divid de a interpreta și a explica evenimentele trecutului, care, foarte
posibil, nu vor adăuga foarte mult la cunoștinţele „obiective” despre
aceste evenimente, dar ne vor oferi o imagine a valorii lor psihologice
pentru fiecare participant. Ele devin un izvor de studiere a mecanis-
melor de formare a memoriei colective și individuale și a metodelor
de actualizare a acestor memorii. În legătură cu aceasta este foarte
actuală următoarea afirmaţie, care a devenit axiomatică pentru cer-
cetătorul contemporan: „Adevărul în care crede informatorul devine
un fapt istoric (faptul că oamenii cred în el), dar în același timp și un
eveniment real din istorie”9. De aceea în procesul de analiză a măr-
turiilor istorice orale, alături de verificarea adevărului istoric, un rol

8
Despre victimele persecuţiilor germane a se vedea: Закон вiд 23 берез. 2000 р., №
1584-III Відомості Верховної Ради України. 2000. № 24. p. 182.
9
А. Портелли, Особенности устной истории… p. 40.

174
important pentru noi au avut în special descrierile necorespunzătoa-
re, devierile naraţiunii de la faptele istorice reale, ceea ce ne-a oferit
posibilitatea de a studia așa-numitul „adevăr narativ”. În procesul
povestirii, intervievatul selectează anumite teme și evenimente, le
structurează conţinutul și oferă o completare non-verbală a istoriei
orale; prin acest proces el oferă istoricului posibilităţi suplimentare
de înţelegere a experienţelor și a trăirilor din viaţa unui om. La rân-
dul ei, analiza experienţei de muncă forţată în Germania nazistă din
timpul celui de al Doilea Război Mondial, bazată pe studiul dinami-
cii interviurilor și al interpretării simbolurilor, metaforelor și înţele-
surilor cuprinse în ele, a îngăduit, de asemenea, studiul „formulelor
de integrare” a acestor experienţe în naraţiunile autobiografice ale
subiecţilor și în „construirea sinelui” în procesul relatării propriei
autobiografii, adică a anumitor modele de autoprezentare10.
În procesul analizei interviurilor autobiografice ale informatori-
lor noștri, am reușit să identificăm trei strategii de bază ale „prezen-
tării sinelui” specifice foștilor muncitori OST11. În primul rând, este
o strategie de conformare a naraţiunii la normele și nivelul de viaţă
ale societăţii sovietice, la fel și la versiunea oficială despre război
adoptată în societate. Această strategie de conformare nu permite,
de cele mai multe ori, o revenire la tema muncii silnice după ce a
fost expusă în cadrul prezentării tematice a acestui subiect. După
logica construirii biografice, această experienţă nu este definitorie

10
Pentru studiul analizei autoprezentării vezi, de exemplu: Gary S. Gregg, „The Raw and
the Bland: A Structural Model of Narrative Identity”. În: „Identity and Story: Creating
Self în Narrative”, edited by Dan P. McAdams, Ruthellen Josselson, and AmiaLieblich
American Psychological Association (APA), 2006. P. 64 – 87; Catherine K. Riessman,
„Analysis of Personal Narratives”. În: Handbook of interview research: context & met-
hod, ed. by Jaber F. Gubrium, James A. Holstein. SAGE, 2002. P. 695 – 710.
11
Pentru abordarea și analiza acestei probleme vezi: G. Grinchenko, „Ehemalige „Os-
tarbeiter” berichten. Erste Auswertungen eines Oral-History-Projektes aus der Os-
tukraine”. În: Hitlers Sklaven: Lebensgeschichtliche Analysen zur Zwangsarbeit im
internationalen Vergleich, Hrsg. von Alexander von Plato, Almut Leh, Christoph
Thonfeld; unter Ausgabe Mitarbeit von Elena Danchenko, Joachim Riegel, Henriet-
te Schlesinger. Wien; Köln; Weimar, 2008. p. 230 – 240. De asemenea: Г. Грінченко,
Автобіографічні конструкції та стратегії саморепрезентацій в інтерв’ю-спо-
гадах колишніх українських остарбайтерів (попередні результати досліджен-
ня)”, Сторінки воєнної історії України, зб. наук. ст. НАН України, Ін-т історії
України. – К., 2009. – Вип. 12. – p. 65 – 72.

175
în biografia ulterioară a naratorilor. Viaţa acestui segment de po-
pulaţie este „normală”, asemenea vieților celorlalţi oameni, iar în
autobiografiile lor ei acordă mai multă atenţie familiilor, locului de
muncă, diferitelor reușite sau nereușite ale vieţii. În mod caracteris-
tic, această deportare la muncă silnică, după spusa lor, nu a influen-
ţat în niciun fel relaţia lor cu colegii de muncă sau cunoscuţii și nu
a marcat negativ viaţa și munca lor ulterioară:
„Iată eu nu-mi amintesc… nimeni niciodată nu mi-a spus nimic
că «tu, la o adică, ai fost în Germania». Nu, nimeni…. Cum spu-
neam, noi am avut un șef de partid, care a murit… El chiar umbla
mereu după mine: «Șura, intră în partid». Eu îi răspundeam: «Nu,
nu încă, încă nu m-am maturizat»12.
–Dar când vă angajaţi, nimeni nu vă marginaliza din cauză că aţi
fost în Germania?
–Nu, nu.
–V-aţi angajat imediat și fără probleme?
–După aceea... am stat acasă cât âât timp fiul meu a fost mic. Apoi am
mers în colhoz. Un pic am lucrat acolo ca muncitoare de rând, apoi
contabilul m-a luat la contabilitate. Contabilul colhozului... nceput m-a
luat… cantaragiu la moară, apoi la contabilitate, cantaragiul contabilu-
lui, eu am lucrat ca ajutor de contabil 12 ani în colhoz. Apoi m-au ales
secretară a Sovietului Sătesc.
ăătesc. Până la pensie am lucrat ca secretară la
Sovietul Sătesc”
ă
ătesc”13
.
În același timp, naraţiunile privind aflarea la muncă silnică ale
foștilor muncitori OST „se înscriu” destul de bine în versiunea sovie-
tică a războiului în general și în versiunea sovietică a istoriei muncii
silnice în particular, și anume în „versiunea rezistenţei” adoptată în
Uniunea Sovietică. Despre aceasta ne vorbește mărturia cu privire la
sabotajele, fie și minore, pe care ostarbeiterii încercau să le organize-
ze lucrând în întreprinderi, în construcţii, în alte instituţii:

12
Архів Східного інституту українознавства імені Ковальських, (Arhiva Institu-
tului de Vest a Ucrainei Kowalsky), de acum încolo AIVUK, nota trad.), Interviul:
FL042, С. 38 (Галкіна Олександра Миколаївна, 1925 р.н., înregistrarea interviu-
lui 08.12.2005).
13
AIVUK, Interviul FL039, С. 57 (Хомякова Марія Єгорівна, 1921 р.н., înregistrarea
interviului 07.10.2005).

176
 „Acolo produceam un pic de rebut. Ne apăram Patria. Făceam un
piculeţ... Nu știu dacă și francezii produceau la fel, dar noi, fetele,
făceam.... (vorbește încet)
ncet) Cum intram la toaletă, acolo era plin de
ncet
rebut. Făceam. Parcă aveam suflet... ne era mai ușor... că noi cumva
totuși … făceam”14 .
În primul rând, urmărirea acestori „versiuni ale rezistenţei” se
realizează prin naraţiuni ale unor varii forme de nesupunere sau de
încălcare demonstrativă a disciplinei de către ostarbeiteri. De fapt, în
ambele cazuri descrise, cel mai important factor este dorinţa narato-
rului de a se prezenta ca pe un luptător și participant la revoltă, nu ca
pe un „sclav” tăcut și pasiv:

„Umbla șefa printre mese: «Schnell! Schnell! Schnell! Lucraţi!

Schnell! Lucraţi mai repede și încolo-încoace!» Și ea se întorcea, iar
eu cum ședeam, așa îi și arăt – limba! Au râs toţi. Ea se întoarse re-
pede și a văzut. Parcă turbase: «Cum îți permiți așa ceva cu o nem-
ţoaică!» Și imediat a înaintat o plângere, a chemat maistrul, încolo și
încoace, așa și așa – umilire, să fie dusă la secţia de reeducare. Acolo
am și lucrat două luni și am păţit-o, m-am intoxicat cu praful acela și
gata – m-am ales cu o aprindere de plămâni. Ei, dacă ești acolo, apoi
acolo ești, nu poţi face nimic, am păţit-o”15.

„Dar vecinul meu încă din lagăr îmi povestea cum îi duceau la
lucru, iar el iată (cânta): «Pentru Patrie! Pentru Stalin!» Așa că aceia
i-au dat și pentru Patrie, și pentru Stalin, încât a zăcut fără cunoștință
și gata. Era și pentru Patrie, și pentru Stalin”16 .

„Când lucram noaptea, noaptea când lucram, ziua eram libere, stă-
team acasă. Și am început să ieșim prin Berlin. Tăia cineva o gaură
în sârma ghimpată... nu eu... băieţii tăiau, se deschidea și se închidea,
sârma ghimpată. Și de acolo mergeai pe șine spre Galenze, era o sta-
ţie... Opream acolo în Berlin, în staţie. De asta mergeam într-acolo... ne

14
Interviul FL042, С. 12.
15
AIVUK. Interviul FL001, С. 10 (Абрамова Олександра Яківна, 1920 р. н.,
înregistrarea interviului 04.04.2005, 27. 04. 2005).
16
AIUK. Interviul FL001, С. 10 (Абрамова Олександра Яківна, 1920 р. н.,
înregistrarea interviului 04. 04. 2005, 27. 04. 2005).

177
străduiam (să ajungem) la magazin, la magazinul de pâine … și făceam
rost... dar ne alungau nemţii pentru asta, ne pedepseau aspru”17.

Spre deosebire de naraţiunile privind munca în întreprinderile mari,

unde imaginea „stăpânului” adesea se depersonalizează și reflectă nu
identitatea unui individ, ci imaginea statului german, naraţiunile despre
munca la țară sau în gospodării individuale, unde ostarbeiterii interac-
ţionau destul de des cu „stăpânii” lor, versiunea rezistenţei se manifestă
altfel. Rezistenţa împotriva exploatării unui om, care a fost pus în mod
forţat într-o poziţie de subordonare, se realiza acum prin inversarea
relaţiei de putere, în special, prin imaginea de sine a foștilor osterbei-
teri ca persoane egale sau superioare gazdelor lor în anumite domenii,
privind anumite abilităţi, experienţe. Astfel, de exemplu, am înregi-
strat o mulţime de povestiri despre relaţiile de prietenie dintre tinerele
muncitoare ucrainene și stăpânele lor (când erau de vârste apropiate),
de cazuri de protecţie părintească sau de aceptare a ostarbeiterilor în
familia gazdelor (în special când ostarbeiterii erau de aceeași vârstă cu
copiii germani) și chiar povești de dragoste dintre fiul unui stăpân și
o muncitoare:
„Și el m-a luat, acela... fiul tatălui – eu spun așa cum este –, m-a
luat separat, m-a luat la păsări, ca să am grijă de păsări. Și s-a întîm-
plat că i-am căzut cu tronc. S-a îndrăgostit. Aveam părul rul lung și nu
mi l-a tăiat nimeni; îi verificau pe toţi, dacă găseau la cineva, imediat
te ungeau cu cremă, așa că îţi uitai și capul. Și când mă duceau pe
mine, băieţii au spus: «Juta, dacă se leagă cumva de tine, strigă. Noi
atunci îl... Nu are el dreptul să se atingă de tine». Dar el nu se atingea.
Îmi spunea: «Nu Nu te teme, n-o să te ating. Cum sfsfârșește războiul – te
iau de soţie»”18.

Un exemplu de considerare a unei muncitoare ca pe un om egal,

pe un om pe care ți l-ai apropiat în așa masură, încât să-i încre-
dinţezi lucrurile de preţ în timpul unui bombardament, e oferit de
următoarea mărturie:

17
AIVUK, Interviul FL029, С. 29 (Соломаха Іван Дмитрович, 1924 р. н., înregistrarea
interviului, 05.12.2005).
18
AIVUK. Interviul FL036, С. 10.

178
 „S-a dat alarma și stăpâna îmi zice: «Haide, Alexandra, haidem
în adăpost, Alexandra». Mi-a arătat un săculeţ cu ceva greu: «Cară-l,
Alexandra». Atâta încredere avea în mine. Mi se pare că acolo se aflau
economiile ei, sau aur, argint, ceva era. Iată, așa un săculeţ. Și eu car
r zând) și merg după ea, coborâm în adăpost. În metro,
râ
acel săculeţ (râ
așa, în staţie, ne ascundeam de bombardament. Se termina bombar-
damentul, ne întorceam acasă, ca apoi să coborâm din nou... Avea
încredere în mine. Avea încredere. Și mâncam la aceeași masă”19.

Inversiunea relaţiei de putere în acest grupaj de povestiri se produ-

ce și prin poziţionarea directă a povestitorului drept cineva care are
suficientă libertate de mișcare și este stăpân pe situaţie în urmărirea
propriilor scopuri și priorităţi:
„Și eu alegeam băieţi așa cam de opt ani, amatori de călărie, iar
eu îmi luau hăţurile deodată, apoi le dădeam și lor să conducă, știau
unde să meargă... mergeam, iar eu fluieram un cântec: «Când ne va
trimite pe front tovarășul Stalin», iar ei stăteau pe capră și fluierau și
ei, au învăţat, și fluierau, tot orașul fluiera, oriunde mergeam, băie-
ţii mă așteptau deja: «Ei, Petro!» și fugeau! Eu le spuneam: «Staţi...»
Ieșeau și ședeau. Dar cântam și alt cântec: «Tancurile noastre sunt ra-
pide!». Și l-au învăţat cu toții întreg orașul știa acest cântec, mergeau
și cântau. Fetele de la fabrică sau de la uzină mă întrebau: «Tu,
Tu, Petro,
T
i-ai învăţat pe copii?». Le spuneam: «Lasă să le știe, sunt cântecele
noastre rusești...»”20.

Este important să observăm că versiunea sovietică de rezistenţă

presupunea o rezistenţă împotriva dușmanului sau a fascistului, per-
ceput ca un personaj negativ, de aceea prezenţa în naraţiunile po-
vestitorilor unor caractere pozitive, atât a germanilor de rând, cât și
a gazdelor subiecţilor intervievaţi, reprezintă elemente ale unei re-
considerări actuale a problemelor legate de munca silnică, „cadrul
de reconsiderare” fiind influenţat, nu în ultimul rând, de practicile
plăţilor compensatorii.

19
Interviul FL042, С. 5.
20
AIVUK. Interviul FL024, С. 59 (Нагорний Петро Тимофійович, 1924 р. н.,
înregistrarea interviului 13.08.2005).

179
 Următoarea strategie de „prezentare a sinelui”, pe care am nu-
mit-o „strategie de realibilitare a sinelui cu ajutorul acuzării”, are
loc atunci când naratorul încearcă să justifice „trădarea”, pe care
a fost silit să o săv
ă ârșească fă
ăv f ră voie, lucrând pe teritoriul unui stat
dușman. În acest caz tema muncii silnice este abordată pe parcursul
întregii biografii ca un eveniment semnificativ care i-a influenţat
toată experienţa ulterioară de viaţă. Fostul ostarbeiter se poziţio-
nează nu ca un luptător, ci ca o victimă: a conjuncturii, a politi-
cii agresive a celor două ţări totalitare, care au pornit războiul, a
politicii ulterioare a Statului Sovietic în raport cu foștii deportaţi.
Această strategie este specifică în special oameniilor cu o poziţie
inferioară în societate, care nu au reușit în viaţa personală sau în
carieră. Ei își explică toate eșecurile lor ulterioare prin această ex-
perienţă a muncii forţate în Germania nazistă.
Din punctul de vedere al impactului reprezentărilor colective asu-
pra percepţiei individuale a experienţei deportării și muncii silnice,
această strategie ne oferă un exemplu de integrare a experienţei indi-
viduale în experienţa „neoficială” ca trădători și dușmani, spre deo-
sebire de versiunea „rezistenţei”:
„Atunci nu se putea face asta, acești oameni erau oarecum di-
spreţuiţi, ei au fost, ei au fost, cum să spun, trădători de Patrie – iată
că au ajuns să fie și trădători ai Patriei. Eu am lucrat pentru Ger-
mania – gata, cu asta ai spus totul. Am fost în Germania? – am
fost. Am lucrat? – am lucrat. La revedere. Așa simplu, argumentele
(vorbesc). Și faptele, cum s-ar spune. Ai lucrat – ai lucrat, gata. Ești
trădător, gata, împotriva Patriei…”21
Aproape toţi povestitorii din acest grup subliniau în mărturiile lor
orale necesitatea tăinuirii experienţei lor de deportare la muncă silni-
că, în primul rând față de cei din jurul lor, colegi, prieteni, deoarece în
imaginea acestora experienţa de muncă în Germania era o rușine:
„De soţ nu ascundeam acest lucru. Îl ascundeam de toţi cunos-
cuţii noștri... Acum oamenii îmi spun: «Ala, noi nu știam că aţi fost
în Germania». Înţelegeţi? Noi ascundeam asta. Noi eram cumva, ei,

21
AIVUK. Interviul FL034, С. 42 – 43 (Толстой Павло Григорович, 1928 р. н.,
înregistrarea interviului 05.03.2006).

180
cum să zic... Eram ca niște năpăstuiţi, umiliţi, că, iată, durerea pro-
prie, această durere... Dacă o spui unui om, el o va înţelege altfel. Alţii
îmi spuneau: «Doar aţi plecat benevol, nu v-a deportat nimeni, aţi
plecat în compartimente CB, sau cum se mai numesc ele». Încearcă
să-i convingi că nu ai plecat în astfel de compartimente... De aceea,
firește, nici chiar cunoștinţele mele, cu care m-am împrietenit mai
târziu, de la uzina «Arsenal», nimeni nu știa că am fost în Germania.
Numai anchetele știau”22.

Pentru această categorie de intervievaţi, spre deosebire de cea an-

terioară, este caracteristic să descrie în mod categoric negativ toată
populaţia germană, ca o reflecție a tuturor stereotipiilor sovietice
din epoca anterioară – în care nemţii sunt fasciști, neoameni, tor-
ţionari, bestii. Atrage atenţia și naraţiunea schematică, „telegrafică”
a redării experienţei din Germania și presărarea acestor detalii de-a
lungul întregului interviu. În opinia noastră, acest lucru este explicat
de experienţa în Germania, care s-a dovedit a fi extrem de negativă
pentru această categorie de oameni. La trauma deportării produsă
de statul german s-a adăugat trauma restricţiilor, desconsiderării și
umilirii din partea statului sovietic și imposibilitatea depășirii aceas-
tor traume pe parcursul întregii vieţi. În ceea ce ţine de mărturiile
respondenţilor care au fost deportaţi la muncă silnică împreună cu
părinţii lor, este caracteristică introducerea în povestire a imaginii
dușmanului nazist. Atitudinea lor negativă față de germani o proiec-
tează și asupra copiilor germani, care le erau apropiaţi ca vârstă și cu
care aveau posibilităţi să interacţioneze mai des:
„Copiii oricum își băteau joc de noi. Îmi aduc aminte de un băie-
ţel (aspru), probabil, era membru SS, adică nu probabil, ci sigur era
SS-ist. Avea totdeauna așa (ameninţător) tor) – un fel de dispreţ.... Eu mă
tor
gândeam: «Dacă vin ai noștri, te distrug!» (cu cu rrăutate) Din astea am
avut, înţelegeţi.... Odată l-am întâlnit pe stradă. Era deja băieţel mare.
Avea... Dacă eu aveam nouă, el avea zece ani... Deci… m-am uitat așa
la el și îi spun... Îi spun așa: «Deutschland, Deutschland uber alles…»

22
Interviul FL005, p. 52 – 53 (Горєва Олександра Георгіївна, 1935 р. н., înregistrarea
interviului 22.12.2005).

181
Ne-am bătut, ne-am bătut... (Râsete). Și i-am spus în întregime acest
cuvânt, înţelegeţi. Și el se uită lung la mine... S-a făcut alb. Și m-a
privit așa și uite așa... Ar fi putut să mă omoare pe loc (cu voce tare).
Dar i-am spus tot ce am vrut (cu voce liniștită). Și m-am simţit atât
de ușurată. Ușurată fiindcă am reușit să-i plătesc cumva pentru toate
umilinţele ((plânge)”23.
Această povestire despre experienţa intervievatei noastre A. Go-
revaia la muncă silnică în Germania, structurată în câteva părţi, este
simbolică din mai multe puncte de vedere24 . În primul rând, prin
înţelegerea sensului pe care intervievata noastră îl acordă în descrie-
rea experienţei sale din Germania. Pentru redarea celui mai picant
segment al povestirii sale, A. Gorevaia a ales un proverb batjocoritor
și tare, care cu siguranţă nu face parte dintr-un vocabular specific
copiilor (în timpul interviului ea s-a jenat să-i pronunţe sfârșitul).
Prin acest proverb intervievata a rezumat nu doar propria expe-
rienţă în Germania, dar și esența războiului în întregime. O foarte
mare importanţă o are aici și imaginea integrală a eroului negativ
al povestirii. Pe de o parte, acesta este „un băieţel mare”, adică nu
mai este copil, ale cărui jigniri intervievata le justifică prin replica
finală a acestui episod: „Ăștia sunt copiii, e absolut firesc”. Pe de altă
parte, caracteristicile atribuite acestuia ca „SS-ist” sau „ar fi putut să
mă omoare pe loc” ne trimit mai curând către imaginea fascistului-
neamţ decât către un adolescent real, care după vârstă ar fi putut fi
membru al „Tineretului hitlerist” (Hitlerjugend), dar nu al SS. În al
doilea rând, importanţa acestei povestiri constă și în specificităţile
ei funcţionale. Pe lângă prezentarea acestei povestiri în așa fel încât
povestitoarea să apară ca eroina principală, are o importanță apare
și motivul restabilirii dreptăţii. Realizarea acestui motiv dă finalitate
acestui episod tematic consacrat războiului și rolului pe care războ-
iul îl joacă în naraţiunea autobiografică a intervievatei A. Gorevaia.

23
Același interviu: – p. 13, 15.
24
Pentru o analiză detaliată a interviului cu A. Gorevaia a se vedea: Г. Гринченко,
Принудительный труд в нацистской Германии в устных историях бывших детей-
остарбайтеров. Вторая мировая война в детских „рамках памяти”: сборник
статей. Под ред. А. Ю. Рожкова. Краснодар, Традиция, 2010. p. 103 – 146.

182
Mărturisirea după care intervievata se simte „atât de ușurată” com-
pensează nu doar umilinţa din copilărie, ci apare și ca o răzbunare
simbolică pentru toate suferinţele din timpul războiului.
A treia strategie pe care am evidenţiat-o este cu totul diferită. Aici
îndreptăţirea proprie este înfăptuită prin acuzarea celuilalt – strate-
gia unei socializări de protest, când un individ se poziţionează ca un
individ activ în plan social și încearcă să minimalizeze importanţa
experienţei „muncii silnice” din viaţa sa, deși îi recunoaște impor-
tanţa. Această strategie este specifică oamenilor care au protestat în
mod activ împotriva practicilor de marginalizare pe care societatea
sovietică le-a impus asupra carierei și dezvoltărilor individuale ale
celor care în timpul războiului au lucrat pe teritoriul Germaniei na-
ziste. Aceste practici, active în primii ani de după război, implicau,
între altele, și indicaţiile că nu erau de dorit căsătoriile cu foștii mun-
citori ostarbeiteri, restricţionările privind studiile, cariera profesio-
nală sau găsirea unui loc de muncă. La fel, foștilor muncitori OST,
care în momentul deportării aveau mai mult de 18 ani, le era interzisă
întoarcerea și stabilirea în orașe ca Kiev, Moscova, Leningrad. Dar,
spre deosebire de fostele modele de autoprezentare, această categorie
de oameni, pe care am definit-o ca pe o socializare de protest, ad-
mitea o luptă permanentă în realizarea propriilor planuri de viaţă
(de multe ori interpretate ca foarte ambiţioase de către ceilalţi) prin
permanenta căutare de căi care să permită ocolirea interdicţiilor sis-
temului: între acestea se puteau număra schimbarea numelui de fa-
milie, tăiunuirea faptului că au fost deportaţi în procesul căsătoriei
sau al angajării în serviciu, la fel ca și în timpul controalelor de de-
mascare. Iată un exemplu interesant de protest împotriva interdicţiilor
privind afirmarea profesională prin provocarea conștientă a celorlalţi
și prin izolarea benevolă de colectivul de muncă:
„Se purtau cu mine la serviciu mai mult sau mai puţin decent, dar
erau indica
indicaţii secrete ale organelor orășenești de partid ca cei care s-au
aflat în prizonierat sau cei care au fost deportaţii în Germania, cum ar
fi... ostarbeiterii, să nu fie avansa
avansaţi în slujbă, să nu fie premia
premiaţi în niciun
fel, cu alte cuvinte, să-i ţii la limita subzistenței, și eu am hotărât âât că,
dacă nu am nicio posibilitate să urmez o carieră, să fac studii docto-
rale sau să ma gândesc la alt tip de carieră, atunci sunt și alte lucruri

183
interesante înn via
viaţă, cum ar fi muzica, concertele, teatrul. Și astfel am
ajuns să trăiesc bine, după cum li se părea multora.Eram totdeauna îm-
brăcată
cată frumos, îmi amintesc ca acum, eu și încă o femeie eram cele
mai elegante din toată instituţia Ghiprokoks-ului25. Eram totdeauna
îmbrăcate elegant, la modă. Apoi mergeam mereu la filarmonică, la
concerte. Apoi studiam, jucam volei, mai târziu – tenis de masă, în fine,
mă bucuram de via viaţă, dar asta era doar fiindcă nu aveam familie, dar
de căsătorit nu am reușit să mă căsătoresc”
ă
ătoresc” 26
.
Trebuie să observăm că acest grup de povestitori, la fel ca și cei din
primul caz, încadrează partea de naraţiune despre munca silnică în
versiunea ideologiei sovietice de rezistenţă, dar nu pentru a se alinia
la versiunea oficială a discursului despre război, ci pentru a subli-
nia propria poziție activă de viaţă. În povestirile acestor intervievaţi
exemplele de rezistenţă implică, de asemenea, inversarea raporturilor
de putere, iar intenţia de bază a acestor inversiuni de putere constă în
restabilirea dreptăţii; or, în realizarea acestui deziderat cel mai activ
rol îl are povestitorul însuși. Până și povestirile ostarbeiterilor, de-
portaţi în Germania împreună cu părinţii, la vârsta de 5-6 ani, conţin
situații ce implică o rezistenţă specifică, copilărească.
„Mergeau 6 soldaţi de ai noștri în faţa mea și eu la coadă, așa, și
am intrat în aceste sere de flori sau, cum să le numesc, așa ceva. Deci
mergeam noi așa și priveam. Și soldaţii vorbeau ceva între ei… acolo,
lângă niște ghivece așa de flori, da... era așa minunat, frumos, iar soa-
rele strălucea prin geamuri… Stăteau pozele soldaţilor germani, ale
ofiţerilor germani, în niște rame frumoase nu doar în anumite locuri,
ci peste tot. Nu știu, lucrau aici femei, erau soţii lor, fiii, dar așa, prin

25
Institutul de stat de proiectări pentru întreprinderile din industria chimică (nota
traducătorului).
26
AIVUK. Interviul FL003, С. 32-33 (Башлай Зінаїда Іванівна, 1914 р. н., înregistrarea
interviului 19.12.2005). Pentru o analiză detaliată a interviului cu Z. Bașlai vezi: G.
Grincenko, „Zwangsarbeit im nationalsozialistischen Deutschland im Kontext des le-
bensgeschichtlichen Interviews einer ehemaligen ukrainischen Ostarbeiterin”. În: Erin-
nerungen nach der Wende: Oral History und (post
(post)
post)sozialistische Gesellschaften Remem-
bering After the Fall of Communism: Oral History and (Post
(Post-)
Post-)Socialist Societies. Julia
Obertreis/Anke Stephan (Hg.). Essen, Klartext Verlag, 2009. P. 133-150; De asemenea: Г.
Гринченко, Принудительный труд в нацистской Германии, историческая память
и проблемы анализа биографических интервью … p. 15 – 41.

184
faţa lor treceau unităţile noastre, ei deja eliberau și asta... Și când am
văzut eu aceste fotografii, da, am început să distrug toate astea. Să
distrug, da. Erau germani, fotografii germane, ofiţeri germani... Așa.
Și am început să nimicesc acest lucru. Iar acolo un soldat îmi spune:
«Hei, băieţelule, încetează! Încetează să distrugi!» Iar al doilea zice:
«Lasă-l să-și ușureze sufletul, lasă-l să se răcorească. Măcar aici să-și
ușureze sufletul împotriva nemţilor!»”27

De cele mai multe ori astfel de proteste (în special în povestirile

bărbaţilor) apar nu ca o inversare a raportului de forţe sau ca o rea-
bilitare a dreptăţii, ci într-o practică, numită de noi, de aventură.
Povestirile foștilor ostarbeiteri abundă în episoade ce povestesc eva-
dări incredibile, sute de metode de ușurare a condiţiilor de muncă,
uluitoare prin inventivitatea lor, de înșelăciuni și răutăţi rămase ne-
observate sau pedepsite surprinzător de ușor. Este de observat că in-
tervievaţii au prezentat toate aceste evenimente nu ca pe o amintire
traumatică, ci ca pe o aventură de tinereţe. Un exemplu ar fi Pavel
Tolstoi28, deportat la muncă silnică la 14 ani. Întreaga lui povestire
despre aflarea sa în Germania constă din episoade de evadare (din
câteva uzine și din gospodăria ţărănească) și din pedepsirea pentru
aceste evadări (începând cu batalionul disciplinar și terminând cu
lagărul de concentrare). De fapt, nici după eliberare, povestitorul
nu a contenit să „facă glume” și să evadeze – de data aceasta, din
lagărele de tranzit americane și sovietice, fapte pe care le povestea
cu aceeași dezinvoltură tinerească și cu o anume sete de aventură a
unui călător care i-au structurat naraţiunea despre perioada depor-
tării la muncă silnică.
Structura povestirilor celor care au fost deportaţi în Germania
la o vârstă fragedă este specifică și merită o atenţie specială. Nara-
ţiunea acestui grup conţine câteva elemente specifice, pe lângă cele
amintite deja, cum ar fi „autoprezentarea” în anumite tipare. Istorii-
le orale ale copiilor ostarbeiteri evidenţiază mai intens decât povesti-
rile muncitorilor adulţi trăirile emoţionale și psihologice ale vremu-

27
AIVUK. Interviul FL027, p. 29 (Руднєв Євген Миколайович, 1936 р. н.,
înregistrarea interviului 22.04.2005).
28
AIVUK. Interviul FL034.

185
rilor de război. Este cunoscut fapul că amintirile relevante ale unui
individ conţin anume stereotipuri sociale (sau sunt influenţate de
ele) care au fost dominante în societatea respectivă în momentul în-
tâmplării evenimentelor memorate. Toate reinterpretările ulterioare
pot doar să „corecteze” ușor acele percepţii pe care un anume su-
biect le are în momentul când își apreciază trecutul29. În povestirile
copiilor ostarbeiteri evenimentele și experienţa războiului nu sunt
supuse reinterpretărilor, experienţele trăite își menţin impactul ini-
ţial asupra povestitorului. Aceste „povestiri de război” sunt extrem
de emoţionante; relatîndu-le, intervievaţii folosesc cuvinte și tră-
iri „din acele timpuri”, pe care le-au simţit nemijlocit în momentul
desf urării evenimentelor, astfel subliniind importanţa psihologică
desfăș
a acelor evenimente. Pornind de la acest fapt, amintirile copiilor ost
arbeiteri despre perioada aflării lor la muncă forţată s-ar putea de-
fini ca amintiri-fulger30 sau ca momente pronunţate ale vieţii, care
păstrează o anume „percepţie” a evenimentului specifică vârstei și
condiţiilor în care aceasta a fost experimentată și care actualizează
„lumea trăirilor” care au avut loc în n momentul desf
desfășurării eveni-
mentelor și memorării lor.
Acest grup de respondenţi are o manieră specifică de a-și verba-
liza amintirile, combinând naraţiunea cu descrierea unor secven-
ţe din trecut, așa cum s-au întipărit ele atunci. O imagine intensă
a trecutului domină expunerea. Imaginea trecutului întipărită în
amintirile copiilor OST nu este reflectată doar de memorii vizuale,
ci și auditive, tactile și olfactive, memorii care conferă evenimente-
lor reactualizate complexitate și intensitate:
„Vine al doilea val al trupelor noastre, de data aceasta sunt mai
mulţi, așa. Și noi deja ne-am aruncat în întâmpinarea lor, am înce-
put să-i sărutăm, să le sărutăm cizmele. Aceste cizme miroseau (ac-
centuarea noastr
noastră –H.H.
H ) a dohot, a lut și a ceva neplăcut nemţesc.
Da, asta mi s-a întipărit, mi s-a fixat așa. Anume acest miros mi s-a

29
J. B. Wallace, Reconsidering the life review: The social construction of talk about
the past. Gerontologist. 1992. Vol. 32, Issue 1 (Feb.). P. 120; Despre specificul me-
moriei autobiografice vezi: В. Нуркова, Свершенное продолжается: Психология
автобиографической памяти личности. М, 2000. 320 p.
30
R. Brown, „Flashbulb memories”. Cognition. 1977. № 5. Р. 73 – 99.

186
fixat. Mirosul ăsta nu l-am mai simţit niciodată nicăieri. E un miros
cumva specific, tare, neplăcut. Și nu doar un soldat îl avea, dar și al
doilea, și al treilea. Unde au fost, nu știu. Dar mirosul acela, da, mi
s-a întipărit. Asta e.”31

Altă caracteristică privind amintirile acestor copii este o anume

„percepţie a spaţiului” construită printr-o „organizare” specifică a
cadrului spaţial: autorii încadrează într-un spaţiu definit de obiecte
materiale și geografice aproape fiecare fragment-imagine pe care
și-l amintesc: străzi, case, păduri, râuri, varii construcţii. În tim-
pul acestui proces, încercând să identifice locurile variilor obiecte
geografice, care li s-au întipărit în memorie, povestitorii apelează la
cunoștintele lor recente sau încearcă să folosească fostele denumiri,
alături de denumirile moderne ale străzilor și obiectivelor în preaj-
ma cărora
rora s-au desf
desfășurat evenimentele povestite. Pe lângă această
trăsătură specifică de localizare a evenimentelor amintite, există și
alte trăsături ale construirii povestirii-imagine caracteristice mul-
tor povestiri și evenimente ale foștilor copii OST. Și anume: folosirea
în procesul naraţiunii a unei autorități consacrate (de exemplu, în
interviul cu E. Rudnevoi, trimiterea la romanul documentar „Babii
Iar” al lui Anatolii Kuznețov și la cunoscuta carte de memorii din
perioada sovietică a lui Gheorghi Jukov „Amintiri și reflecţii”, de
asemenea, la amintirile altor oameni, prieteni și cunoscuţi). Aceste
trimiteri dau posibilitatea povestitorului să-și reconfirme propriii-
le amintiri în raport cu cele ale unor apropiați, participanţi și ei
la evenimentele descrise (și, de asemenea, introducerea lor în po-
vestire ca actori), dar și de a lărgi cadrul povestirii prin integrarea
cunoștinţelor „oficiale”, ale unor „experţi”, care la rândul lor legi-
timează povestirea autorului. Trimiterile la amintirile altor partici-
panţi ostarbeiteri capătă utilizare largă și sens în special în memo-
riile orale ale copiilor ostarbeiteri. Destul de des, în memoriile lor
se amintesc istorisirile muncitorilor deportaţi, ale foștilor colegi de
muncă silnică, pentru a reconfirma și a întări faptele propriilor na-
raţiuni (informaţii suplimentare despre programul de lucru, despre

31
AIVUK. Interviul FL027, С. 21.

187
condiţiile de muncă, detalii despre condiţiile de viaţă etc.). Acest
fapt indică o tendinţă de a încadra propriile amintiri în amintirile
altor oameni și în acest fel de a prezenta ca o experienţă colectivă
propria experienţă individuală.
Încheind analiza reprezentărilor specifice de identitate și a mo-
delelor de autoprezentare în memoriile orale ale ostarbeiterilor
ucraineni, trebuie să observăm caracteristile specifice ale naraţiunii
autobiografice, în special cele ale primei părţi a interviului, deschi-
să, neîncadrată și nelimitată de întrebările intervievatorului. Am
analizat strategiile de autoprezentare, axându-ne în primul rând pe
această parte a interviului; dar atât în procesul interviului, cât și al
muncii ulterioare cu textele ne-am lovit de o serie de probleme, una
dintre cele mai importante fiind dificultatea, pentru un segment
larg de intervievaţi, de a-și construi naraţiuneaiunea ffără întrebările
noastre care i-ar fi putut ghida. Reușesc să-și construiască mărturia
fluid șii ffără ajutorul nostru doar cei care au mai dat interviuri în
cadrul altor proiecte de cercetare sau cei pe care îi numim, de obi-
cei, „martori profesioniști” – reprezentanţi ai ONG-urilor, care au
o experienţă bogată a naraţiunilor despre sine și despre experienţa
lor privind munca silnică în Germania, dobândită în procesul mai
multor întâlniri și evenimente. Povestirile lor sunt coerente logic
și tematic, bine structurate, iar naraţiunile acestora au o structură
stabilă. Ceilalţi subiecţi, în special cei din mediul sătesc, au o ex-
perienţă limitată în exprimarea propriilor trăiri, de aceea o mare
parte a interviurilor acestora constau din răspunsuri la întrebările
noastre. Astfel de răspunsuri se transformau des în „narative axa-
te pe o anumită problemă”, adică povestiri libere, neîntrerupte de
intervenţiile
iile intervievatorului, care se desf
desfășurau în cadrul unei
teme stabilite din timp. Aceste diferenţe de structură a naraţiuni-
lor despre munca silnică nu influenţează, fireste, posibilităţile de
cunoaștere și informare prin analiza mărturiilor orale, dar trebuie
luate în consideraţie alături de imensa influenţă pe care discursu-
rile publice le au asupra schemei de construcţie a narațiunilor auto-
biografice. La această concluzie am ajuns analizând mărturiile a
trei intervievatoare reprezentante ale aceluiași NGO, care, deși au
lucrat în Germania în locuri diferite, la gazde și instituţii diferite,
amintirile lor conţineau mărturii identice, atât în ce privește faptele

188
în general, cât și în privinţa numărului de participanţi sau despre
detaliile concrete ale anumitor evenimente.
Modelele de organizare a naraţiunilor expuse și discutate mai
sus nu epuizează, firește, toate posibilităţile de structurare a unei
mărturii despre experienţa muncii silnice în Germania nazistă; la
fel, observaţiile noastre și analiza acestor evenimente nu pretind a
oferi o interpretare atotcuprinzătoare a întregii pletore de sensu-
ri și înţelesuri ale mărturiilor foștilor muncitori OST. Abordarea
acestor interviuri poate fi ffăcută prin formularea multor altor între-
bări, prin alte metode de analiză, de abordare, care reflectă esenţa
abordării mărturiilor orale. În acest articol, prin analiza formei și
structurii textelor diferitelor interviuri, ne-am străduit să arătăm
felul în care se pot trage concluzii despre imaginarul povestitorului
și despre metodele cu ajutorul cărora oamenii de rând, cu o mare
experienţă de perceptie, își structurează povestirile și trecutul. În
opinia noastră, această structură reflectă o logică stabilă a transmi-
terii experienţelor de la autorul naraţiunii la ascultător. Ca un astfel
de ascultător, în fiecare interviu apare și cercetătorul, și instituţia,
pe care, după părerea povestitorului, aceasta din urmă o reprezintă,
și societatea în general. Această logică este parte integrantă a con-
textului cultural în care s-au stabilit percepţiile și comportamentul
fiecărui intervievat, adică cultura societăţii sovietice cu partea ei
specifică de ideologie, de ritual, cu sistemul de filtrare care stabilea
cadrul, contextul și profunzimea informaţiilor dezvăluite publicu-
lui. Această cultură impunea construirea povestirii cu ajutorul și în
cadrul anumitor formule – stabile, confirmate de articulările for-
male ale oficialităţilor, care nu aveau nevoie să fie aprobate, ci să fie
acceptate ca axiome. Procesul grăbit de sistematizare a amintirilor
despre război în amintiri ordonate, care a început încă în timpul
războiului, umplea memoria colectivă cu anumite formule: unele
dintre acestea (nu toate) au devenit în timp stabile, repetitive, de ne-
clintit. Însă memoriile din timpul războiului și nevoia de a regândi
acele evenimente după război nu se suprapuneau întotdeauna. Prin
urmare, nu toate mărturiile și formulele au rămas neschimbate.
Reprezentativ în acest sens este locul oferit în memoriile foștilor
munctori OST retoricii mobilizatoare din anii de război: de la rolul

189
dominant și semnificativ pe care îl avea aceasta pentru unele „vic-
time ale crimelor fasciste” până la un rol secundar și marginal con-
ferit de alţii. Una dintre formulele cele mai răspândite ale versiunii
sovietice a memoriilor colective privind munca silnică, ce a existat
în perioada de după război și a fost ulterior consacrată de timp, e
formula „sclaviei”. Această formulă, de atunci și până în prezent, a
devenit linia de forţă care atrage amintirile discrete și le organizea-
ză într-un tablou narativ integral. Tocmai în jurul confirmării, ne-
gării sau al „eufemizării” acestei retorici a „sclaviei” se construiesc
marea majoritate a interviurilor autobiografice analizate.
Traducere din limba rusă de
T
Mariana GOINA

190
 S a nd a ȘA ROV, Igor ȘA ROV

Deportările elitei rurale din RSSM în anii

celui de-al Doilea Război Mondial și în
perioada postbelică: istorie și memorie

Introducere
Odată cu proclamarea independenţei Republicii Moldova a început
un proces de redefinire a valorilor cultivate intens de propaganda so-
vietică pe parcursul anilor și înrădăcinate în memoria colectivă a unei
părţi importante a societăţii noastre. Începând cu anii ’90 ai secolului
trecut, în societatea moldovenească s-au înteţit discuţiile cu privire la
aspectele sociale și morale ale acestor evenimente, fiind exprimată o
diversitate de opinii asupra tematicii puse în discuţie. În particular,
se discută intens problemele privind: cauzele obiective și subiective
ale foametei din 1946-1947, cauzele proporţiilor catastrofale ale foa-
metei, consecinţele procesului de colectivizare care a cuprins întreaga
republică, procesul de deschiaburire iniţiat de organele republicane
de partid, proporţiile și urmările deportărilor masive ale populaţiei
RSSM în regiunile îndepărtate ale Rusiei și în Kazahstan, rolul lideri-
lor de partid în procesele care au provocat memoria traumaticăă a unei
părţi importante a societăţii. Amintirile despre foamete, colectivizare
și deportări se prezintă ca o combinație de emoţii negative, în care se
amestecă frica, disperarea, ura, durerea, tristeţea, neliniștea, drama,
dezorientarea, neîncrederea în ziua de mâine, pierderea interesului
pentru viitor etc. Reprezentările sociale despre aceste evenimente pot
fi considerate un rezultat al discursului colectiv, fiind în același timp
caracteristice unor diverse grupuri sociale.
Prin intermediul interviurilor realizate în diferite raioane ale Re-
publicii Moldova am încercat să înțelegem cum se construiește astăzi
memoria colectivă a evenimentelor traumatice ale deportărilor din Re-
publica Sovietică Socialistă Moldovenească din 13-14 iunie 1941 și 5-6
iulie 1949 și care sunt reprezentările sociale ale acestor evenimente.

191
 Schimbările care se produc în societate sunt urmări ale unui pro-
ces dinamic, ale unor transformări continue. Involuntar ne între-
băm de ce se întâmplă aceasta, cine le-a provocat, cine poartă vina?
Aceleași întrebări le pun persoanele intervievate de noi, victime ale
deportărilor staliniste. Nu există unităţi de măsură ale durerii, su-
ferinţei, despărţirii, morţii. Baza de date pe care ne-am axat atenţia
conţine interviuri și articole de memorialistică publicate în cărţi și
reviste de circulaţie naţională, precum și interviuri inedite. Mărtu-
risirile acestea nu au pretenţia unei scrieri literare. Sunt bucăţi rupte
din sufletul și conștiinţa unor oameni trecuţi prin „sita vremii”. În
cele ce urmează vom încerca să oferim o scurtă analiză a reperelor
tematice extrase din povestirile martorilor oculari ai deportărilor.
Încercarea noastră se mărginește la decriptarea liniilor și tendin-
ţelor generale din mentalul populaţiei, căci parcurgerea unei vieţi
generează un demers reflexiv și de evaluare.

Memoria ce constituie cunoașterea trecutului prin prisma pre-

zentului nu reprezintă o simplă „conservare a imaginilor”, ci „re-
constituirea” lor. Cercetările sociale dau grupurilor defavorizate
șansa de a-și împărtăși propriul punct de vedere prin intermediul
istoriilor/mărturiilor orale. Mărturiile verbale capătă aceeași pon-
dere cu cea a mărturiilor scrise în reconstruirea trecutului. În opi-
nia noastră, este demnă de reţinut concluzia lui Jean Sévillia care
poate inspira orice cercetare de acest gen:

„Odată ce începem să scormonim trecutul, răul nu e întotdeauna

acolo unde se spune că ar fi, iar binele nu este întotdeauna acolo
unde credem. Rolul istoricului este de a pune faptele în perspectivă,
f ră a se lăsa oprit de linii de demarcaţie stabilite dinainte. Aceasta
fă
este diferenţa dintre istorie și memorie. Istoria gândește, explică,
analizează. Memoria se bazează pe reminiscenţe și sentimente, cu
tot ce au ele subiectiv”1.

1
Jean Sévillia, Corectitudinea istorică. Să punem punct trecutului unic. Traducere din
franceză de Anca Dumitru, București, Humanitas, 2005, p. 375.

192
 Memoria traumatică
În istoriografia Republicii Moldova, acest domeniu este puţin ana-
lizat și nu a beneficiat de o reflexie sistematică sau de un domeniu
distinct de cercetare, termenul „traumă” fiind utilizat cu prepon-
derenţă în practica medicală. Evenimentul traumatic, după Freud,
nu poate fi receptat decât parţial, deoarece nu poate fi integrat în
schemele cognitive existente. El este transferat în acea zonă a psihi-
cului dincolo de orice înţelegere sau control conștient. Trauma este
definită într-un studiu al cunoscutului cercetător Kai Erikson drept
„ceva străin care te invadează, sfărâmând toate bastioanele pe care
raţiunea le-a ridicat ca mijloace de apărare”2 . Autorul studiului face
distincţia clară între trauma individuală și trauma colectivă, care
este cu atât mai dură, cu cât subminează structurile de bază ale so-
cietăţii, destrămând legăturile dintre indivizi și anulând sentimentul
de solidaritate în interiorul comunităţii3. În istorie putem face refe-
rinţă la o mulţime de exemple când sub influenţa factorilor externi
s-a deformat sistemul de valori la diferite grupuri etnice, sociale etc.
Cuceririle, războaiele, transformările politice, economice și sociale,
mobilitatea populaţiei. au contribuit substanţial la schimbări, uneori
tragice, în conștiinţa colectivă. Anterior aceste procese erau denumi-
te criză, șoc, schimbare de epoci etc. În ultimii ani, tot mai insistent
în literatura de specialitate este utilizat termenul de traumă colecti-
vă4 . Istoria contemporană a Europei este plină din abundenţă de cri-
me împotriva identităţii etnice: genocidul împotriva evreilor iniţiat
de Hitler, procesul de comunizare de către URSS a ţărilor din Europa
Centrală și de Răsărit, deportările în masă întreprinse de Stalin și
acoliții lui etc. Interpretarea tragică a marilor transformări sociale

2
Kai Erikson, Notes on Trauma and Memory, în: Trauma. Explorations în Memory,
ed. Cathy Caruth. Baltimore and London: The Johns Hopkins University Press,
1995, p. 183-199.
3
Ibidem.
4
Angela Kühner, Kollektive Traumata. Annahmen, Argumente, Konzepte, Berlin,
2002; Dan Diner, Negative Symbiose. Deutsche und Juden nach Auschwitz. În: Ba-
bylon. Beiträge
ääge zur jüdischen Gegenwart, 1/1986, S. 9-20; Fischer, Gottfried und Pe-
ter Riedesser, Lehrbuch der Psychotraumatologie. München und Basel, 1998.

193
pe parcursul secolului XX, care au dus la subminarea sau distrugerea
identităţii naţionale a unor popoare de către altele, a scos în relief
termenul cu o nuanţă dramatică – traumă. Secolul XX, prin multi-
tudinea de transformări sociale, poate fi numit „secolul transformă-
rilor”. Aceste transformări se oglindesc în natura și comportamentul
indivizilor, ei devenind mai sceptici și rezervaţi în acţiunile lor.
Pentru fundamentarea cadrului teoretic al studiului nostru am con-
siderat mai apropiată teoria expusă de P. Sztompka5. Conform acestei
teorii, trauma colectivă este cauzată de urmările negative ale transfor-
mărilor sociale radicale și de conștientizarea lor la nivel colectiv. Terme-
nului traumă, preluat din psihiatrie, P. Sztompka îi atribuie un sens so-
cial și scoate în evidenţă posibilitatea agentului social de a trece sau de a
se acomoda conștient la schimbările negative și, reacţionând la ele, de a
formula strategii colective de depășire a lor. Actorii sociali pot fi afectaţi
de traume biologico-demografice (epidemii, foamete, scăderea natalită-
ţii etc.), traume social-politice (revoluţii, schimbări ale partidelor de gu-
vernare, crize economice) și traume culturale (subminarea sistemului
de valori și a modului tradiţional de viaţă). Printre cele mai periculoase
traume P. Sztompka consideră trauma culturală, care posedă „cea mai
puternică inerţie”6. Importanţa acestui tip de traumă, în comparaţie cu
alte tipuri, rezultă din durabilitatea parametrilor săi temporali și din
gradul ei de influenţă asupra indivizilor. Aceste circumstanţe fac po-
sibilă păstrarea ei în memoria colectivă a unor generaţii întregi și care,
în condiţii favorabile, se evidenţiază considerabil7. P. Sztompka aduce
drept exemplu traumele tribale, etnice și naţionale, care își au rădăci-
na în evenimentele traumatice ale trecutului și care au cuprins diferi-
te zone ale lumii: Africa, republicile ex-sovietice, Balcanii8. Trecutul
traumatizant este, în viziunea noastră, acea perioadă istorică care, prin

5
Piotr Sztompka, „Cultural Trauma. The Other Face of Social Change”. În: Euro-
pean Journal of Social Theory, 2000, 3(4), p. 449-466; П. Штомпка, „Социальное
изменение как травма”. În: Социологические исследования, 2001, nr. 1-2; Piotr
Sztompka, The ambivalence of social change. Triumph or trauma, Berlin, 2000.
6
П. Штомпка, „Социальное изменение как травма”, în Социологические
исследования, 2001, nr. 1, p. 10.
7
Ibidem, p. 11.
8
Ibidem.

194
caracterul său dur și dimensiunea sa criminală, îi afectează pe actorii
sociali pe o perioadă îndelungată. Astfel, viaţa indivizilor marcaţi de
trecutul traumatizant al societăţii se împarte în înainte și după trauma
retrăită. Situaţiile traumatice provocate de schimbări radicale în socie-
tate iau conturul unor stări de tensionare, unor reacţii de protest sau,
dimpotrivă, societatea este cuprinsă de o totală indiferenţă și apatie.
Transformările sociale care se produc drept consecinţă a evenimentelor
traumatice pot fi caracterizate prin următoarele aspecte:
1. apar, în majoritatea cazurilor, pe neașteptate, se desfășoară cu o
intensitate majoră și iau proporţii mari, catastrofale, cuprinzând
diferite categorii sociale sau indivizi aparte. Reminiscenţele lor ră-
mân în memoria multor generaţii;
2. transformările sociale au un conţinut sau un subtext bine argumen-
tat din punct de vedere teoretic și ideologic;
3. transformările sociale sunt niște reacţii ii din afar
afară, care nu sunt cauza-
te conștient de actorii sociali, ei fiind numai victime ale evenimentelor
traumatice. Indivizii se ciocnesc involuntar de evenimentele trauma-
tice, care le marchează existenţa ţ și comportamentul social;
ţa
4. din perspectiva timpului prezent trauma este privită ca fenomen ne-
gativ, respingător și șocant.
În cele ce urmează ne vom referi la unele aspecte ale traumei cul-
turale care s-a înrădăcinat cu desăv
ă ârșire în societatea moldoveneas-
ăv
că de până la 1989 și după acest an. Schimbările sociale din Republi-
ca Moldova, cu toate realizările (ne referim îndeosebi la schimbările
în plan cultural), sunt caracterizate de ambivalenţă. Întrebarea în
stilul lui P. Sztompka ‒ „Die Ambivalenz des sozialen Wandels. Tri-
umph oder Trauma?” („Ambivalenţa schimbărilor sociale. Triumf
sau traumă?”) ‒ rămâne valabilă și pentru Republica Moldova. În
cazul acesta rezultă un șir de întrebări inevitabile cu referire la eve-
nimentele traumatizante: care sunt factorii declanșatori? cum pot
fi ele depistate? în ce formă se manifestă? pot fi ele evitate? ce in-
fluenţă au ele asupra individului? pot ele dirija/schimba identitatea
individului? Răspunsurile la toate aceste întrebări sunt în funcţie
directă de trauma necicatrizată provocată de trecutul de dinainte de
1989 și de confruntarea indivizilor cu realitatea prezentului. Dacă
producerea unei traume din trecut poate fi explicată într-un fel prin

195
aducerea de argumente subiective, atunci nerezolvarea ei în prezent
constituie o problemă cu care ne confruntăm, practic, la nivel coti-
dian. Șirul întrebărilor ar putea fi continuat. Ne vom strădui să răs-
pundem la unele din aceste întrebări, fiind conștienţi de faptul că
tematica rămâne deschisă și orice studiu în această direcţie îl con-
siderăm binevenit. Din numeroasele tipuri de evenimente trauma-
tice (sau, pur și simplu, traume, în sensul reflectat în acest studiu)
ne-am referit la trauma cauzată de deportările ţăranilor înstăriţi și
ale elitei basarabene întreprinse de regimul comunist în anii 1941
și 1949. Evenimentele de cotitură din istoria naţională, cum ar fi
valurile de deportări staliniste, pot fi caracterizate drept o traumă
colectivă a întregii societăţi moldovene. Cum putem, deci, depista
simptomele acestui fenomen care, având loc în trecut, îi marchează
pe actorii sociali și în prezent?

Scurt istoric
Unul dintre cele mai grave cazuri de traumă colectivă poate fi
reprezentat de încercarea de a supravieţui într-un regim totalitar.
După instaurarea regimului comunist în Republica Sovietică Socia-
listă Moldovenească, societatea a acumulat numeroase evenimente
traumatice, care au afectat în mod sistematic solidaritatea socială.
Manipularea prin frică a populaţiei a dus la dezintegrarea valorilor
comunitare și a favorizat instalarea unui climat marcat de suspiciu-
ne și trădare reciprocă.
Evenimentele care au urmat în RSSM după încheierea celui de-
al Doilea Război Mondial (foametea, colectivizarea și deportările)
ocupă un loc deosebit în lucrările specialiștilor din diferite dome-
nii9. După foametea care a cuprins Basarabia în anii 1946-1947 a
început o altă mare dramă a ţărănimii basarabene – deportările în
masă ale gospodarilor de frunte ai satelor, care alcătuiau o parte

9
N. Movileanu, Deschiaburirea, în Politica, 1991, nr. 4; V. Burlacu, Deznaţionalizarea
și rusificarea românilor basarabeni în primii ani postbelici (1944-1950), în Cugetul,
1993, nr. 3-4, p. 50; Ion Șișcanu, Desţărănirea bolșevică în Basarabia, Chișinău,
1994; Elena Postică, Rezistenţa sovietică în Basarabia, Chișinău, 1997; I. Ţurcanu,
Foametea din Basarabia în n anii 1946-1947
1946-1947, Chișinău, 1993; M. Gribincea, Basarabia
în primii ani de ocupaţie sovietică. 1940-1950, Cluj-Napoca, 1995.

196
considerabilă a elitei rurale. Ţărănimea înstărită (chiaburimea)10 a
fost percepută de către autorităţile sovietice ca bastion al „regimului
burghez românesc” și promotoare a politicii antisovietice la sate.
Lupta cu această categorie a ţărănimii a devenit unul dintre obiec-
tivele principale ale regimului sovietic. Ţăranii trebuiau ţinuţi sub
control. Acest rol trebuiau să-l joace colhozurile, iar culacii urmau
să fie lichidaţi ca clasă11. Frica de a nu fi consideraţi chiaburi și de a
nu fi deportaţi înn Siberia i-a ffăcut pe mulţi ţărani să intre în colhoz
contrar voinţei lor. Principiul benevol de unire a ţăranilor în colho-
zuri se neglija totalmente12.
Cea mai eficientă măsură de urgentare a colectivizării gospodă-
riilor ţărănești a fost deportarea din iulie 194913. Deportarea ţărani-
lor basarabeni în Siberia a constituit, după război, o reluare a proce-
sului început în ajunul războiului. Încă în 1940 autorităţile sovietice
au efectuat mobilizări forţate ale populaţiei la șantierele industriale
unionale, Basarabia fiind privită ca o sursă de braţe de muncă iefti-
ne. Numai în august 1940, la minele de cărbune din Donbas au fost

10
În această categorie, conform deciziei Comitetului Central al Partidului Comunist
al Moldovei, au intrat „acele gospodării care, în perioada ocupaţiei germane sau
după eliberarea teritoriului de sub ocupaţia fascistă, au folosit în permanenţă în
agricultură sau la meșteșugărit munca lucrătorilor sezonieri; au folosit sistematic
munca altor ţărani în calitate de recompensă a împrumutului, cu condiţii de împi-
lare, a vitelor de muncă, cerealelor de sămânţă, produselor ori mașinilor agricole;
aveau venit sistematic din utilizarea în alte gospodării a mașinilor agricole com-
plexe cu recompensă în bani sau natură; aveau venit sistematic de la mori, uleiniţe,
râșniţe, uscătorii de fructe și legume, tăbăcării și alte întreprinderi și, de asemenea,
dacă aveau profit de la darea în arendă a întreprinderilor indicate; aveau venit de la
arenda clandestină a pământului; se ocupau cu cumpărarea în vederea revinderii,
negoţului ori cămătăriei”. Apud Ion Șișcanu, Desţărănirea bolșevică în Basarabia,
Chișinău, 1994, p. 78.
11
Acest proces de deschiaburire a fost tipic nu numai pentru RSSM, dar și pentru în-
treaga URSS. A început încă la 1 februarie 1930. Chiaburii au fost repartizaţi în trei
categorii: prima, în număr de 63 de mii de oameni, care urmau să fie împușcaţi ori
arestaţi. Persoanele din categoria a doua urmau să fie deportate în Siberia, la nord
de Ural și în alte regiuni. În această categorie urmau să intre 150 000 de gospodării.
Persoanele din categoria a treia, considerate „loiale”, urmau să fie supuse exproprie-
rii parţiale și strămutate în alte localităţi din același raion. Acestea trebuiau să fie
folosite la tăiatul pădurilor, la construirea drumurilor și la alte munci grele.
12
Elena Postică, Rezistenţa sovietică în Basarabia, Chișinău, 1997, p. 40-41.
13
Ibidem, p. 41.

197
trimise 35 356 de persoane; multe dintre ele nu s-au mai întors în
locurile natale. Regimul comunist a desf desfășurat din primele zile ale
instalării sale acţiuni represive împotriva populaţiei băștinașe. Re-
presiunile au atins punctul culminant în noaptea de 13 spre 14 iunie
1941, când au fost arestate și deportate 22 648 de persoane.
Elitele rurale, în calitate de „elemente chiaburești și naţionaliste,
au constituit întotdeauna sprijinul regimurilor reacţionare române
pe teritoriul fostei Basarabii, ffăceau parte din diferite partide burghe-
zo-naţionaliste românești, erau promotori ai politicii antisovietice la
sat”14. Aceste argumente însăă au fost declarative. Masa gospodarilor
de frunte ai satelor nu era implicată în activitatea partidelor politice
din România, întrucât era absorbită complet de interese economice.
Cu toate acestea, foarte mulţi ţărani regretau pierderea legăturii cu
România de peste Prut. Deportările au fost determinate și de un alt
considerent, poate încă mai important, și anume de a lichida, prin
izolarea fruntașilor satului, rezistenţa la colectivizarea forţată a gos-
podăriilor ţărănești și la crearea accelerată, pe această cale, a siste-
mului socialist în agricultură. Pentru a-i sili pe ţărani să intre în col-
hozuri, regimul sovietic a recurs la metode violente de constrângere:
intimidări, maltratări, confiscări de avere, arestări și deportări. La 28
iunie 1949, Consiliul de Miniștri al URSS a adoptat o hotărâre spe-
cială cu privire la exilarea din RSSM a „familiilor de chiaburi, foști
moșieri și a complicilor ocupanţilor”15. Se prevedea deportarea a 11
280 de familii, în baza listelor prezentate de organele de partid16.
Operaţia de deportare a fost pregătită minuţios de către autorităţi-
le sovietice. Pentru realizarea ei, pe întreg teritoriul republicii au fost
concentrate din timp unităţi militare și mijloace tehnice. Planul de
deportare a fost ţinut secret până în momentul efectuării operaţiei.
Deportările au început în noaptea de 5 spre 6 iulie cu participarea
organelor MVD(MAI), a trupelor armatei sovietice și de grăniceri.
Familiile deportate au fost îmbarcate în vagoane și transportate în Si-
beria. Mulţi dintre ţăranii care au încercat să fugă au fost împușcaţi.
Conform unor date incomplete, în această noapte au fost deportate

14
Ion Șișcanu, Desţărănirea bolșevică în Basarabia, Chișinău, 1994, p. 89.
15
N. Movileanu, Deschiaburirea, în Politica, 1991, nr. 4, p. 60.
16
Ion Șișcanu, Desţărănirea bolșevică în Basarabia, Chișinău, 1994, p. 89.

198
10 853 de familii17. Viorica Olaru-Cemârtan ajunge la concluzia că
timp de opt ani de putere sovietică (1940-1941 și 1944-1951), în RSSM
au fost operate trei valuri de deportări masive de populaţie: ofensiva
politică (deportarea din 1941 a 3 470 de familii/22 648 de persoane),
ofensiva economică (deportarea din 1949 a 11 293 de familii/35 000
de persoane) și ofensiva spirituală (deportarea din 1951 a 723 de fa-
milii/2 600 de persoane)18 .

Reconstrucţia narativă a memoriei

colective a deportărilor
În ultimii ani, în paralel cu noţiunea de memorie socială, s-a im-
pus tot mai insistent și noţiunea de memorie colectivă, cu sensul
de amintiri ale unor grupuri umane pentru care evenimentele din
trecut au o semnificaţie specială. După expresia lui Alexandru-Flo-
rin Platon, când este vorba de memoria colectivă, mai cu seamă în
spaţiul geografic și cultural în care se află România (prin extensie,
Republica Moldova – n.n.) și după aproape o jumătate de secol de
comunism, acceptarea diversităţii și pluralismului nu este câtuși
de puţin ușoară. Ea cere timp și educaţie în acest spirit19. Semni-
ficaţia faptelor și sensul evenimentelor sunt dependente de valorile
promovate de credinţele sau ideologiile împărtășite de un anumit
grup. Reiese astfel că atât stocarea, cât și redarea se datorează vieţii
sociale, nu individului, ci grupului din care face parte, acesta fiind
depozitarul memoriei20. După Halbwachs, memoria colectivă este
memoria unui grup social real articulat unui mediu dat, suportând
influenţele unui context specific, traversând experienţe proprii,
dezvoltând legături cu o societate dată 21.
În cercetarea acestui subiect, credem că este important să separăm

17
Ibidem, p. 100.
18
Viorica Olaru-Cemârtan, Deportările din Basarabia, 1940-1941, 1944-1956, în Mus-
teaţă Sergiu, Cașu Igor (coordonatori), Fără termen de prescripţie. Aspecte ale in-
vestig rii crimelor comunismului în Europa, Editura Cartier, 2011, p. 464.
vestigă
19
Alexandru-Florin Platon, Când este vorba de memoria colectivă... acceptarea diver-
sităţii și a pluralismului nu este câtuși de puţin ușoară, în Contrafort, februarie 2003,
nr. 2.
20
Adrian Neculau, Viaţa cotidiană în comunism, Iași, Polirom, 2004, p. 256.
21
Apud. A. Neculau, Memoria pierdută, Iași, Polirom, 1999, pag. 182.

199
orice noţiune de memorie colectivă de cunoașterea istorică. Memoria
colectivă nu este ceea ce spun, spre exemplu, istoricii despre trecut.
Istoricii profesioniști încearcă să ofere o înregistrare documentară a
evenimentelor, dar, făcând acest lucru, ei se îndepărtează, în marea
majoritate a cazurilor, de amintirile personale ale protagoniștilor. În
acest sens, „o istorie „de sus” prezintă doar activitatea actorilor do-
minanţi într-un raport cauzal unidimensional, dar nu și realitatea
interacţiunii mai multor actori sociali, cu interesele lor contradic-
torii, cu ideile și iluziile lor, interacţiune care determină rezultatul
propriu-zis al procesului istoric-social”22 .
Reprezentările sociale ale deportărilor din Republica Sovietică
Socialistă Moldovenească, conservate în memoria colectivă, s-au
format prin intermediul istoriei rescrise și falsificate/denaturate „de
sus”. Practicile „rescrierii istoriei” erau utilizate pe larg în întreg spa-
ţiul comunist. Propaganda sovietică, unul din țelurile căreia era și cel
de rusificare și deznaţionalizare, avea ca scop ștergerea trecutului și
construirea unei personalităţi loiale regimului existent.
Din interviurile realizate am evidenţiat următoarele repere temati-
ce în jurul cărora intervievaţii își construiesc și reconstruiesc în pre-
zent amintirile despre fenomenele din trecut: starea de permanentă
frică, presiune și psihoză colectivă, ameninţări, intimidări, arestări,
maltratări etc. În funcţie de discursurile adoptate de persoanele in-
tervievate, am identificat un șir de probleme care se întâlnesc cel mai
des și pe care le prezentăm în tabelul ce urmează.

22
Klaus Bochmann, „Istoriografia lingvistică drept istorie socială trăită. Cu privire la
valoarea euristică a biografiilor lingvistice”, în Revista de lingvistică și știinţă litera-
ră, nr. 1-3, 2005, p. 73.

200
 Repere Informaţii culese Persoana
tematice din interviuri intervievată

„Dacă erai mai gospodar, ti numé

«помещик» [moșier].” Vasile, 76 de ani
„În anul patruzăci a fost trecut în tag-
Consecinţe ale
ma «moșierilor».” Claudia, 76 de ani
deportărilor
„Comuniștii mi-au distrus viaţa. Ei au
în memoria
călcat în picioare tot ce-a fost mai scump
colectivă Silvia, 72 de ani
pentru mine – mi-au distrus bunicii, pe
a oamenilor
tata, le-au furat munca lor de-o viaţă.”
„Chiar și copiii au suferit din cauza Lidia, 75 de ani
trecutului nostru.”

„În familie deci, străbuneii mei au fost

deportaţi la vremea lor și aveam poze din Silviu, 34 de ani
Siberia, și bunica mea îîî, de câte ori o între-
bam ce-i cu, de ce sunt în Siberia, schimba
vorba, nu, nu, nu promova în familie niciun
fel de explicaţii, ca să nu né, probabil ca să
Frica pentru
nu ne pună în situaţii, știind cum sunt vre-
siguranţa
murile și pot să ajungă.”
familiei, Claudia, 76 de ani
„Mă temeam pentru familia mea. Nu
rudelor,
vroiam să treacă copiii mei prin ce am
prietenilor
trecut eu.”
„Probabil e greu de crezut, dar mulţi din-
tre puţinii deportaţi rămași în viaţă se mai
tem și azi de noi deportări. Printre aceștia
sunt și părinţii mei, care mereu își fac griji Nicolae, 50 de ani
pentru faptul că critic «stăpânirea».”

„Să-mi dea aur, că tot nu cred în

comuniști! Mănânc pâine neagră mai
Nichifor, 83 de ani
bine, dar nici de ei nu vreau să știu. Multe
Marcaţi de
am mai îndurat. Dacă nu veneau sovieti-
deportări
cii, ne era mai ușor.”
(durere, tristeţe,
„Cum ne-am întâlnit cu fratele de-
disperare, ură)
acuma mort, n-am să uit niciodată în Claudia, 76 de ani
viaţă. De două ori eu am simţit că am fost
deportată.”

201
 „Nu pot să spun că-i uram, căci foarte
mult bun mi-au ffăcut rușii, dar și foarte
mult răuu mi-au ffăcut rușii. Să fiu pentru
Claudia, 76 de ani
Puterea Sovietică... ferească Dumnezeu,
nu! La nouășpe ani să te deie prin toa-
te închisorile, asta nu se iartă! Însă când
Sentiment muream de foame douăzeci de familii
ambivalent: moldovnești, ne-au întins mâna rușii. Ul-
prejudecată și timele cartoafe le fierbeau șî le-mpărţeau
recunoștinţă cu noi. Așa că nu poţi să spui de rău de tot
poporul. Nu poţi să spui.”
„Eu nu pot să spun nimic rău despre
băștinași, pentru că ei ne-au ajutat foarte Ecaterina, 66 de ani
mult chiar de la început. Îmi amintesc de
ei cu recunoștinţă și cred că ei proveneau
tot din deportaţi cu mult timp înainte.”

„În patru-ș-unu, la treisprezece iunie am

fost deportată, încă și bunica trăia, era de
Memorie vie Claudia, 76 de ani
optzeci-ș-trei de ani, o luase șî pi bunica, adi-
că mămica, bunicaa șî eu, cea mai mică.”

„Am nimerit în lista ceea, probabil, pen-

tru că ne culcam mai târziu și ne sculam mai
„De ce am fost
devreme. Ei trebuia să facă colhozul și aveau Nichifor, 83 de ani
deportaţi?”
nevoie de averea noastră. ’Ţ ’Ţelegi? Nu aveau
nici seminţe, nici car, nici boi.”

„Aceasta a fost un act de terorism”; „N-am

să uit niciodată în viaţă”; „Doamne, ferește!”;
„Multe am mai îndurat!”; „M-au distrus”;
„Parcă aceasta o poţi numi viaţă?!”; „Am
Limbajul
văzut cu ochii mei”; „Prin somn repetam cu- Claudia, 76 de ani
utilizat
vintele de la interogatoriu”; „Ţin minti foarte
bini”; „Of, că tare multe am suferit”; „Asta
nu se iartă!”; „Sunt bucuroasă că am rezistat
și continuu să rezist în faţa autorităţilor.”

202
 „Majoritatea oamenilor care au fost exi-
laţi în 1941 au murit. Foarte puţini au supra-
vieţuit. Noi eram transportaţi în vagoane
pentru vite și condiţiile erau mizerabile.”
Creșterea
„Oamenii erau încuiaţi înăuntru și mu-
mortalităţii în
reau acolo de căldură. În timpul călătoriei, Lucia, 74 de ani
rândurile celor
când ajungeam în staţii, soldaţii deschi-
deportaţi
deau ușile să vadă dacă mai este cineva în
viaţă și de fiecare dată ne numărau. Oa-
menii care mureau erau aruncaţi de soldaţi
pe unde se nimerea.”

„Care au fost deportaţi și s-au reîntors

Sofia, 56 de ani
în cinzeci-șase în sat (din 1949), știţi cum
a fost atunci, nu aveau dreptul să stea mai
aproape de treizeci de kilometri de sat.”
Atitudinea „Dar totuși diplomă roșie nu mi-o dat.
autorităţilor Claudia, 76 de ani
Aveam un patru la «Основы марксизма».
faţă de Special, că eram deportaţi.”
deportaţi „În Moldova, oamenii se purtau mai Lucia, 74 de ani
bine chiar și cu animalele.”
„Când «călătoream» spre Siberia, în
tren, nu ni se dădea apă, și cu perele acelea Mihail, 68 de ani
ne potoleam setea.”

„Pentru că am învăţat mai mult în Si-

beria, am un mod de gândire mai mult Ecaterina, 76 de ani
rus decât român.”
„La Drepcăuţi m-au primit în clasa a
opta. Limba maternă, stâlcită, amestecată
„Mai mult rus cu cuvinte rusești, o mai vorbeam eu, dar
decât român.” la scris nu meritam nici nota «unu». Pe
Pușkin, pe Lermontov îi știam pe de rost.
Mihail, 67 de ani
Îi citisem pe Gogol, Tolstoi, Turghenev.
Despre Eminescu însă, despre Creangă
auzeam pentru prima dată. Îmi era de-a
mirării.”

203
 „De fiecare dată când trebuia să mă anga-
jez în serviciu, era necesar să scriu și autobio- Lidia, 75 de ani
grafia. Încercam să evit acest lucru, că datele
din autobiografie vor afecta angajarea mea.”
„Mă doare sufletul și azi când îmi aduc
aminte de dirigintele Rusu, care nu o sin-
gură dată mă lăudase, dar mi-a scris o re- Mihail, n.1939
„Blestemul” ferinţă foarte-foarte negativă. Tata, care
deportărilor: avea numai trei clase, a citit-o și mi-a spus:
a fi străin în «Cu așa caracteristică nici n-ai ce te apro-
ţara ta pia de Universitate». A luat-o, a pus-o în
buzunar și s-a dus la directorul școlii: «Fe-
ciorul meu a învăţat la dumneavoastră trei
ani. Îl cunoașteţi bine. Ia citiţi foaia asta.
Cu ce este vinovat că a fost dus în Siberia?
Acolo Mihai a rămas mas ffără mână. Dacă i se
închide drumul la carte, cum să-și câștige
bucăţica de pâine?»”.

„«Bre, omule, aud că întreţii vie cores-

pondenţă cu cei din Siberia. Ca prieten și
Trauma om în vârstă, trecut prin multe de toate, te
le-a afectat sf tuiesc s-o lași mai moale. Ești director, Constantin, 72 de ani
sfă
conștiinţa bine văzut la raion și mai sus, nu-ţi tăia
creanga de sub picioare!» Iat-așa! Și nu un
dușman îi dădea sfatul – un prieten!”

„În patru-ș-nouă, când de-acuma a doua

Claudia, 76 de ani
oară… mulţi tineri au fost deportaţi șî ne-au
găsit șî pe noi șî prin toate închisorile Uniu-
nii Sovietice ne-au purtat.”
„Am fost exilată de una singură,, ffără Lucia, 74 de ani
„Copiii nu părinţi la doar 9 ani ‒ aceasta a fost un act
răspund de de terorism.”
faptele părin- „Unchiul meu a fost deputat în Sfatul Claudia, 76 de ani
ţilor.” Ţării [cuvinte rostite în șoaptă], pentru
cini am fost și acolo.”
„La colegiu a dat peste oameni buni,
Lidia, 75 de ani
care au sfsfătuit-o să nu spună nimănui că
s-a născut în deportare, pentru că ar putea
avea probleme din această cauză.”

204
 „Sunt bucuroasă că am rezistat și con-
tinuu să rezist în faţa autorităţilor, deși nu
am primit nicio compensaţie pentru tot ce Lucia, 74 de ani
„Nu ni s-a
am pierdut. Eu cred că această experienţă
întors niciun
dură mi-a schimbat toată viaţa.”
capăt de aţă.”
„Cum am plecat cu mâinile în buzuna- Nichifor, 83 de ani
re și cu capul gol, așa am rămas. Nu ni s-a
întors niciun capăt de aţă.”
„Cel mai dureros a fost faptul că tatăl
meu a luptat pe front cu armata sovietică în
„De ce și-au
timpul războiului. A ajuns până la Berlin,
deportat Ecaterina, 76 de ani
și în 1948 a fost decorat cu un ordin pentru
eroii?”
curaj și merite faţă de Patrie. Iar în 1949, este
deportat și numit «dușman al poporului».”
„Șî în 1949, chipurile că am fost culaci, am
fost arestat șî dus în regiunea Krasnoiarsk,
la minele de aur în orășelul Norilsk. Și nu îi
Mea culpa? Mina, 69 de ani
vinovată Puterea Sovietică, da-i vinovat pri-
marul din sat, care pe-atunci s-o temut, mă
scuzaţi, de a lui, pentru toţi verișorii lui.”
„După ce au supravieţuit foametei, s-au
ascuns mai multe săptămâni prin păpușoaie,
ca să nu fie duși în Siberia. Nechifor colin-
dase zile în șir câmpurile și râpele, ca să nu Nichifor, 83 de ani
fie prins. A stat multă vreme ascuns, ca să
nu fie pârât. Apoi, au luat totul de la zero,
Metode de
fiindcă li se confiscase averea.”
supraviețuire
„Unii oameni care erau scriși pe listă au
a) rezistenţa
reușit să fugă când au auzit ţipete și gălăgie Ecaterina, 66 de ani
faţă de
în sat. Și atunci, în locul familiilor care au
deportări
fugit, erau luate alte familii, pentru că tre-
prin fugă
buiau deportate 10 familii din satul nostru.”
„Șî di la noi o ridicat tari mulţi oameni
din sat șî pi noi ni-o căutat. Datorită că am Vasile, 72 de ani
stat acolo în râpa ceea, am scăpat, cî ei lu-
crau di la douăsprezăci pân ’pi la patru-șinși
dimineaţa.”
„Ca să evite deportarea aceasta, a schim-
b) schimbarea
bat familia și a schimbat nu numai familia,
numelui de fa-
dar și naţionalitatea. I-au schimbat familia în Igor, 39 de ani
milie și a apar-
[...] și naţionalitatea – găgăuz. Dar găgăujii și
tenenţei etnice
bulgarii nu erau, în major[itate], deportaţi.”

205
 Rezistenţa prin cultură
Subiectul pe care ni-l propunem în cele ce urmează este, în opinia
noastră, foarte complex și ambiguu. Evidenţiem două aspecte majore
ale acestei probleme: rezistenţă/opoziţie prin cultură a elitei rurale și
rezistenţă/opoziţie prin cultură a ţăranilor simpli. Conceptul „rezis-
tenţă prin cultură” – care, credem, ţine mai mult de domeniul litera-
turii – este privit de noi ca un „scut” sub care s-au ascuns elementele
capabile de a riposta noii orânduiri, inclusiv elita rurală. Dezacordul
și nemulţumirea lor faţă de noua ideologie s-a manifestat mai mult în
acte răzleţite și solitare, iar „nivelul calitativ” al majorităţii elitei nu a
constituit un factor determinant în tendinţa de coeziune în rândurile
populaţiei de la sat. Incapacitatea lor de acţiune sau influenţă politi-
că a fost substituită prin alternativa rezistenţei prin cultură. Această
situaţie a favorizat o contrabalansare a valorilor în societatea moldo-
venească și s-a conturat într-o atitudine de solidaritate a victimelor
regimului comunist. În acest sens, rezistenţa prin cultură din partea
majorităţii elitei rurale a însemnat o capitulare în faţa noii orânduiri.
Termenul „rezistenţă”, credem, presupune o acţiune mai mult poli-
tică. În contextul realităţilor din Republica Moldova, ar fi mai adec-
vat să vorbim despre supravieţuire decât despre rezistenţă. Păstrarea
limbii, tradiţiilor naţionale, culturii, prin esenţa sa prezintă deja o
rezistenţă, de aceea nu ne vom referi la conotaţia politică a noţiunii
„rezistenţă”, ci la cea culturală.
În acest context, considerăm relevante întrebările: cum a fost posi-
bilă păstrarea limbii și culturii în noile condiţii impuse de autorităţi?
Cui îi datorăm acest „lux”? Ţăranilor simpli locuitori ai satelor, care,
izolaţi fiind de mediul urban și mai puţin socializaţi, au „conservat”
ceea ce numim cultură, sau unei elite cu idealuri profund naţionale?
Cine sunt/ar trebui să fie reperele noastre morale: liderii locali sau
ţăranii, care au păstrat limba și tradiţiile? Pe cine alege populaţia de
la sate în această postură? Or, parafrazându-l pe Goethe, a alege în-
seamnă a suferi. Este destul de complicat să măsurăm profunzimea
și amploarea rezistenţei maselor la o ideologie impusă și implantată
artificial într-o societate. Ceea ce putem să spunem, evaluând retros-
pectiv evenimentele ce aparţin deja istoriei, este că o rezistenţă des-
chisă a elitei rurale, în sensul adevărat al acestui cuvânt, nu a luat

206
dimensiunile unei mișcări de amploare, situaţia creată fiind definită
mai degrabă drept o conformare la noua ideologie, care, alegoric vor-
bind, a venit ca tăvălugul peste populaţia Basarabiei. Populaţia din
mediul rural a fost antrenată într-un proces de rusificare intensă și
de negare a propriei origini, iar unii reprezentanţi ai elitei rurale au
dat dovadă chiar de exces de zel în această direcţie. Societatea mol-
doveană a fost învăluită de „obsesia excepţiei”, adică de a fi altfel și
altcineva decât tot întregul, iar sintagma „ca să fim români trebuie
să rămânem ţărani” a poziţionat populaţia rurală pe o treaptă infe-
rioară în stratificarea socială. Aceste oscilaţii în comportamentul lor
au explicaţii umane: pentru a supravieţui fizic și moral, oamenii tre-
buiau să se adapteze la noua ideologie, la noul comportament social
și la noul sistem de valori. Nu numai reprezentanţii elitei rurale, dar
și ţăranii simpli au fost nevoiţi să-și „pună” o mască, să înveţe lec-
ţia duplicităţii, atât de necesară pentru a supravieţui ca individ. Nu
toţi membrii comunităţii rurale au putut fi la înălţimea exigenţelor
morale, căci a fi „slab” și „a greși” este la fel de uman ca și a fi „erou
naţional” sau „salvator al naţiunii”.
Factorul istoric a determinat întotdeauna prin esenţa sa faptul cul-
tural. În acest context, stabilirea rolului indivizilor în desfășurarea
evenimentelor istorice pe care le analizăm ni se pare extrem de impor-
tantă. Ne vom referi la persoane-excepţii, pentru care rezistenţa faţă de
noul regim s-a manifestat prin decepţie, deziluzie, refugiere în limba și
cultura maternă, în tradiţii și valori autentice.
O persoană intervievată (Claudia E.) relatează emotiv despre mu-
taţiile profunde care s-au produs în propria conștiinţă și în conștiinţa
celor din jur, care n-au acceptat noul sistem de reorganizare a so-
cietăţii și noul sistem de valori. Familia scriitorului moldovean Bog-
dan Istru, cu care este înrudită persoana intervievată, poate servi ca
model pentru multe familii de intelectuali basarabeni care au ales
această cale de rezistenţă. Pentru un scriitor modul de rezistenţă nu
implică neapărat să devină un militant al străzii.
„Bogdan Istru a găsit pentru dânsul singura + soluţie dreaptă: sî
continue sî scrie românește”
Claudia: El a avut foarte multe probleme. Despre Bogdan Istru pot să
spun foarte multe, că am trăit la dînsu, am trăit doar la ei, la soră-mea.

207
 A fost numit și cosmopolit, șă-ă + ce vrei, dar pe urmă când au aflat că
soţia este din neamul lui Erhan, îîî a fost prigonit tot timpu.
Alexandra: Cum prigonit?
Claudia: El n-a fost, îîî, nu, + <приближенный> [apropiat, în sens ostil]
cum a fost Lupan, cum a fost Bucov, înţelegi? […] El trebuia să fie de-
corat, dar nu i-au dat decoraţia. Prin multe greutăţi a trecut el. Era aca-
demician. [...] La ei în casă se vorbea numai româna. El tot așa vorbea:
„бол-шой”. Sora îi făcea traducerile [din alfabetul latin în cel chirilic:
n.a]. Da ce mai vorbă? Cea mai mare dezamăgire, după dou-ș-opt iunie,
pentru intelectualii basarabeni a fost întroducerea alfabetului rus în lo-
cul scrisului cu care erau obișnuiți. Doamne, și ce limbă au fost nevoiţi
să înveţe-atunci?! De ce? Cu ce folos? Bogdan Istru a găsit pentru dânsul
singura + soluţie dreaptă: sî continue sî scrie românește... Sora îi „tradu-
cea” cele scrise „cu litere vechi”, cum zicea ea, cu buchii rusești. <Toate>
[cuvânt rostit mai accentuat] manuscrisele lui sânt scrise în alfabetul
latin. El spunea că odată ș-odată raţiunea va birui. Când s-a revenit la
alfabetul latin + a fost pentru el mai mult decât o bucurie. El mă în-
curaja pi mine: „Lasă, fetiţo, că vorbești bine”. Desigur, nu vorbeam eu
limba literară așa cum ei amândoi o vorbeau. Sora era redactor-șef la
emisiunile pentru copii la televiziune, a fost întemeietoarea televiziunii
din cinzeci-ș-opt.23
În cercetarea noastră ne-am propus să acordăm atenţie și unui alt
aspect legat de păstrarea limbii materne și culturii: păstrarea limbii
și culturii de către populaţia mânată de valul represiunilor și depor-
tărilor staliniste.
„În Siberia, în familie, întotdeauna vorbeam românește”
Dorin: Deci, […] cazul meu, într-un fel, este tipic și este cam ne-tipic. Eu
+ eu am + mers la școală... – în școală rusă, dar nu aici, ci în Siberia. Fa-
milia noastră a fost deportată, și noi am trăit acolo... Evident + că școli
+ românești nu erau, și, de fapt, limba rusă era pentru mine + la fel de
firească ca și limba română – noi vorbeam în familie în limba română,
dar afară, + în școală, – evident, vorbeam în limba rusă. Deci, eu n-am
avut probleme cu [„limba”]. […]. Când noi am fost deportaţi, + eu eram
copil mic, nu eram conștient încă! Eram... „de braţe” [prunc], cum s-ar
spune! Și + în familie, noi vorbeam acolo românește.

23
Ibidem.

208
 Tamara: În Siberia, acolo, vorbeaţi românește?
Dorin: … da, în Siberia, în familie, întotdeauna vorbeam românește. Dar
+ cu colegii de clasă, + evident că vorbeam rusește, cu alţi copii – vor-
beam rusește.24
Claudia E., deportată în Kazahstan, a găsit soluţia de compromis în uti-
lizarea limbilor în familie, dar care n-a însemnat nici pe departe în-
depărtarea de origini, de cultură, ea continuând să vorbească limba
română în acel mediu preponderent vorbitor de limbă rusă. Traseul ei
intelectual, profesional și personal este marcat de experienţa deportări-
lor, povestirea emotivă și abundenţa de amănunte denotă profunzimea
sentimentului de durere – durerea deportării.
„Însă limba n-am uitat-o nici eu, nici mămica”
Claudia: Eu am lucrat ca chirurg general acolo [fiind deportată: n.a.].
Eu doi ani am lucrat acolo + la Ekibastuz, undi-i TEŢ, undi + Ma-
lenkov o fost. Eram șefă
ef de secţie. Ce să-ţi spun, probleme n-avem că
efă
sânt moldovancă, însă în casă sî vorbea rusește, că soţul meu era rus.
++ Eu cu mama vorbeam românește. Însă limba n-am uitat-o nici eu,
nici mămica.25
După întoarcerea în Moldova, multe dintre persoanele deportate au
continuat să vorbească o limbă română „mai curată decât localnicii”.
„… o limbă conservată, dar și o limbă mai corectă, într-un fel”
Dorin: [...] Interesant era că + româna noastră s-a... s-a menţinut la un
anumit nivel, + în timp ce româna de aici, din Basarabia, suferise anu-
mite schimbări, intrase anumite rusisme în ea, sau... – într-un fel, eu +
parcă vorbeam altfel decât vorbeau cei de aici...
Tamara: O limbă conservată?
Dorin: Da, o limbă conservată, dar și o limbă mai corectă, într-un fel! În
afară de asta, + limba mea poate era și mai..., poate chiar și mai dez-
voltată, de aceea că, în familie, noi aveam Biblia, și + ceea ce + am în-
văţat eu să scriu în română, – asta tatăl meu m-a învăţat din Biblie! Și

24
Interviu din cadrul proiectului „Sprache und Identität în Situationen der Mehrspra-
chigkeit. Sprachliche Individuation in multiethnischen Regionen Osteuropas”, unter
der Leitung von Prof. Dr. Klaus Bochmann, realizat de Tamara Răileanu, la 15 aprilie
2004, cu Dorin (55 de ani, ziarist cu specializare în analiză politică și economică).
25
Interviu cu Claudia E., realizat la 12 august 2004 în satul Volintiri, raionul Ștefan-
Vodă.

209
 eu citeam Biblia... Biblia, totuși, e o carte bogată, + cu + un lexic foarte
bogat! Și poate chiar îl întrecea, într-un fel... – era arhaic, evident! – ,
dar, + în anumite privinţe, + îl întrecea pe cel care era folosit în sat și
care, într-un fel, începea să se rusifice. Dar nu am avut probleme cu +
învăţătura! Nu știu de ce...
Nici mama, nici tata nu vorbeau rusește. Vreau să spun că, mai mult
decât atât, – că mama și acolo [„în Siberia”] vorbea... românește, și vor-
bea stâlcit rusește. Vorbea cu accent, și... – pe mama o chema Domnica
– și + numele ăsta era, într-un fel, specific – și ei [„cei din Siberia”] îi
ziceau Doamna, nu înţelegeau ce fel de nume-i ăsta și + accentul ăsta
al ei... Acuma ea, practic, a și + uitat limba rusă – îi clar, [„mai”] știe
ea rusește, dar tot + nu + nu... [„nu știe bine”]. Mai ales mama – nu s-a
putut obișnui cu... + cu Rusia, cu Siberia, și + ea [ultimul cuvânt e accen-
tuat] a insistat să ne... + ne întoarcem acasă, fiindcă... După moartea lui
Stalin, acolo se vorbea, într-un fel, că... – nu ni se dădea voie, de pildă,
să ne întoarcem în Basarabia – la început, nu s-a dat voie, dar se vorbea
că, iată, putem să mergem în + Kirghizia, de exemplu. Și [Dorin râde,
amintindu-și ceva] mama a zis că „numai acasă!”, – în nicio Kirghizie
sau + unde acolo! Numai acasă! Deci, ea, într-un fel, a ţinut + ideea asta
a... a întoarcerii. Tata era + așa, + mai + maleabil26.

Pentru a da o apreciere evenimentelor, Claudia E. vorbește la per-

soana întâi plural, fiind convinsă de faptul că partea de vinovăţie a
fiecăruia
ruia a ffăcut posibilă perpetuarea regimului comunist, care a avut
consecinţe de lungă durată asupra mentalului colectiv moldovenesc:
Claudia: [...] Să știi că noi suntem foarte răi. De aceea și românii nu ne
iubesc: bate vântul din Răsărit, ne întoarcem la Răsărit, bate din Apus
– ne întoarcem27.
Oare câţi reprezentanţi ai elitei rurale, dar și ţărani simpli își revăd
imaginea proprie în această oglindă a timpului? Or, această imagine ar
necesita o analiză a pasivităţii lor și ar interveni o pledoarie pentru o
dimensiune morală a memoriei.

26
Interviu din cadrul proiectului „Sprache und Identität in Situationen der Mehr-
sprachigkeit. Sprachliche Individuation in multiethnischen Regionen Osteuropas”,
unter der Leitung von Prof. Dr. Klaus Bochmann, realizat de Tamara Răileanu la 15
aprilie 2004 cu Dorin (55 de ani, ziarist cu specializare în analiză politică și econo-
mică).
27
Ibidem.

210
 Mea culpa?
Politica stalinistă faţă de ţărănime era drastică, impozitele și liv-
rările depășind posibilităţile de plată ale multor gospodării. Aceas-
tă politică era orientată spre transformarea socialistă a agriculturii
și construirea noilor relaţii de la sat. Însă sistemul administrativ de
comandă, introdus în republică, a denaturat serios traducerea ei în
viaţă. Abuzurile din anii 1946-1947, pe fundalul secetei, ce a urmat
îndată după război, au condus la dezlănţuirea foametei în republi-
că, urmând mai târziu deportări masive ale populaţiei rurale. La
Congresul XX al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică, Niki-
ta Hrușciov, în raportul secret „Cu privire la cultul personalităţii și
consecinţele lui”, a aruncat toată vina pentru crimele comise asupra
lui Iosif Stalin, cu scopul de a salva regimul comunist de învinuirea
pentru atrocităţile săvârșite. După 1956, chiar dacă au fost deschise
porţile Gulagului, chestiunea culpabilizării regimului comunist (nu
numai a unor indivizi), care nu are termen de prescripţie, rămâne
încă una de viitor. Pentru societatea din Republica Moldova, care re-
simte încă puternic consecinţele comunismului de tip sovietic, aceas-
tă chestiune este extrem de oportună și necesară. Poate chiar mai
mult decât alte societăţi în tranziţie, Republica Moldova are nevoie
de niște repere clare pentru a se elibera de umbra comunismului.
Evident, cercetarea noastră nu se substituie justiţiei: nu acţiuni-
le de pedepsire a vinovaţilor au constituit obiectul atenţiei noastre
– nimeni nu-și propune scopuri cu desăvârșire irealizabile, nici mă-
car recunoașterea vinovăţiei, ci enunţarea faptelor, descrierea sau re-
construcţia trecutului prin intermediul unei povestiri narative des-
pre acele evenimente, cu toată gama de emoţii și sentimente. De o
relevanţă deosebită am considerat că sunt consecinţele deportărilor
asupra mentalului indivizilor și al generaţiei de urmași. Deportările
au constituit perioade de cotitură în viaţa oamenilor, al căror ecou
este și azi o rană deschisă.
„Pe banditul ista să nu-l văd în casa mea!”
Nicolae: Am fost educaţi cu toţii ca niște ieniceri... Eu însumi, fiind
prin clasa a 8-a, îi reproșam tatălui meu faptul că vorbește de rău pu-
terea sovietică și nu apreciază just socialismul. Nu era un reproș fă-
f
cut în public, mai era până deveneam un Pavlik Morozov, dar cazul

211
 dovedește că copiii deportaţi erau intoxicaţi la fel de temeinic, încât
ajungeau să considere că pedeapsa ce li s-a aplicat, deportarea „pe
vecie” („на вечное поселение”, așa scrie în documentul obţinut din
arhiva Ministerului de Interne în 1990) era justificată. Sufeream mult
că tatăl meu nu era ca toţi ceilalţi, și am trăit mai multe momente
șocante. Unul din ele mi-l amintesc și astăzi, eram în clasa întâi și
m-am întors bucuros de la școală cu prima carte luată de la biblioteca
școlii (școala primară din satul Zimovskoe, raionul Pâșkino-Troiţkoe,
regiunea Tomsk), o carte având chipul bucălatului Volodea Ulianov
imprimat pe copertă. „Pe banditul ista să nu-l văd în casa mea!”, a
strigat tatăl meu și a aruncat cartea afară. Cunosc cazuri când unii
dintre copiii deportaţi se deziceau de propriii părinţi. Trebuia să alegi
între ceea ce spuneau ei, dar unii părinţi nu spuneau nimic, pentru a
nu le complica copiilor viaţa, și cele ce auzeai la școală, citeai în ziare...
Multe lucruri a trebuit să le „reînvăţ”, până am ajuns să-i dau dreptate
tatei, dar nu a fost atât de simplu precum pare. Fiindcă una e să treci
de la capitalism la comunism, și alta e să te naști în comunism, să-l
„respiri”, să-l „consumi” din copilărie. Te alegi cu unele reflexe greu
de conștientizat 28 .

Stigmatul de „deportat” a influenţat negativ biografia și mobi-

litatea socială a persoanelor deportate și a urmașilor lor. Iată doar
câteva pasaje din interviuri:
Claudia: Am absolvit, vă spun, eminentă. Dar totuși diplomă roșie nu mi-o
dat. Aveam un „patru” la „Основы марксизма” [denumirea obiectului de
studiu „Bazele marxismului”]. Special, ++ fiindcă eram deportaţi29.
Lidia: De fiecare dată când trebuia să mă angajez în serviciu, era necesar
să scriu și autobiografia. Încercam să evit acest lucru, că datele din
autobiografie vor afecta angajarea mea 30.
Eugenia: Deportarea a afectat toate aspectele vieţii noastre. N-am pu-
tut să continuăm studiile pentru a avea o profesie și un serviciu bun,

28
„Turnurile de fildeș nu funcţionează în Basarabia. La noi plouă cu minciuni și vân-
tul, grindina, poleiul sunt fenomene propagandistice...”, în Contrafort 9 (107), sep-
tembrie 2003, interviu cu Nicolae Negru realizat de Vasile Gârneţ.
29
Interviu cu Claudia E., realizat la 12. 08. 2004 în localitatea Volintiri, raionul Ștefan
Vodă.
30
Tinereţea mea a fost foarte tristă. Interviu cu Lidia Bejenaru, născută în anul 1931
în raionul Telenești, în Destine spulberate, redactori Ludmila Popovici și P. Molly
Lamphear, Chișinău, 2005, p. 11.

212
 pentru că încă mai eram consideraţi „dușmani ai poporului”. De ase-
menea și sănătatea ne-a fost distrusă în Siberia 31.

Naraţiunile biografice se prezintă ca un discurs (fragmentar sau

mai desfășurat) care redă ambiguitatea statutului de vinovat și, im-
plicit, de victimă. Tot mai des, în presa din Republica Moldova sunt
publicate mărturii ale victimelor deportărilor staliniste. Unele din-
tre ele cer o pedeapsă cât mai crudă pentru „făf ptașii” acestor crime:
fă
Elena: De ce dvs., ca succesori ai PCUS, nu recunoașteţi public crimele
bolșevicilor staliniști, care, în perioada sovietică, au condamnat la chi-
nuri și la moarte milioane de oameni nevinovaţi, inclusiv din Moldova,
arestându-i și ducându-i în gulagurile URSS? Singura lor vină era fap-
tul că gândeau altfel, că nu acceptau comunismul și că aveau o brumă
de avere agonisită prin trudă grea. Noi, victimele represiunilor stali-
niste, cei care am mai rămas în viaţă, i-am iertat pe călăii și pe „cozile
de topor” care ne-au dus în infernul stalinist. Însă nu am uitat nimic
din grozăviile surghiunului. Și vrem ca nepoţii și strănepoţii noștri să
cunoască acest adevăr istoric atât de amar. Foștii deportaţi, reabili-
taţi, sunt concetăţenii dvs. care au suferit pe nedrept. De ce i-aţi lipsit
de compensaţiile acordate de primul parlament al Republicii Moldo-
va? Crimele regimului totalitar bolșevic nu sunt mai puţin grave decât
atrocităţile fascismului. Ba chiar aș zice că sunt mai grave, deoarece nici
un alt stat nu a nimicit propriul popor, trimiţând la pierzanie milioane
de suflete, de la prunci la bătrâni. La începutul anilor ‘50, în gulaguri
se aflau circa 60 de mii de moldoveni. Un raport, trimis lui Stalin la 17
februarie 1950, arăta că numărul de moldoveni deportaţi „pentru tot-
ţ
ţpereselen
deauna” cu statut de „coloniști speciali” (speţpereselen ţî) crescuse până
la 94 792 de persoane! De ce dovezi mai aveţi nevoie?32 .
Alţii, dimpotrivă, s-au închis în propria soartă, vorbesc puţin și
atent. Ei nu cer nimănui nicio pedeapsă și nu învinuiesc pe nimeni:
Mitea: Anii au trecut și acuma ce-i de făcut? Pe cine să mai acuzi? Cui să mai

31
Chiar și copiii noștri
tri sufer
suferă din cauza trecutului nostru. Interviu cu Eugenia Ciuntu ,
născută în anul 1931 în raionul Glodeni, în Destine spulberate, redactori Ludmila
Popovici și P. Molly Lamphear, Chișinău, 2005, p. 24.
32
Gulagul basarabenilor. Aveţii de ggând să marcaţi aceste date triste?? Scrisoare deschisă
dlor Vladimir Voronin, Vasile Tarlev și dnei Eugenia Ostapciuc, semnată de Elena
Șoimu-Postolachi, or. Florești, deportată în Siberia la vârsta de 10 ani, publicată în
Timpul, nr. 131 din 11 iunie 2004.

213
 ceri socoteală? Dacă s-a întâmplat așa, înseamnă că așa a trebuit să fie. Și de
când am înţeles asta, nu mi-a mai rămas decât să fiu un om fericit33.
În mentalul victimelor staliniste s-a păstrat o atitudine deosebită
faţă de poporul rus. Majoritatea celor intervievaţi nu le poartă pică
rușilor și nu-i consideră vinovaţi de cele întâmplate; dimpotrivă,
vorbesc cu simpatie despre poporul rus:
Claudia: Nu pot să spun că-i uram, căci foarte mult bun mi-au făcut rușii,
dar și foarte mult <rău> [cuvânt rostit mai accentuat] mi-au făcut rușii.
Să fiu pentru Puterea Sovietică... ferească Dumnezeu! +++ la nouășpe ani
să te deie prin toate închisorile (h) ++ asta nu se iartă! Însă când muream
de foame douăzeci de familii moldovnești, ne-au întins mâna rușii. Ulti-
mele cartoafe le fierbeau șî le-mpărţeau cu noi. <Așa că nu poţi să spui de
rău de tot poporul. Nu poţi să spui> [secvenţă rostită cu indignare]34.
Ecaterina: Pentru că am învăţat mai mult în Siberia, am un mod de
gândire mai mult rus decât român. Eu am avut și încă mai am mulţi
prieteni în Siberia. Acolo noi eram numiţi moldoveni, pentru că eram
din Moldova, dar m-am dezvoltat mai mult ca o rusoaică, fiind edu-
cată într-o școală rusă și cu o cultură rusă. Eu nu pot să spun nimic
rău despre băștinași, pentru că ei ne-au ajutat foarte mult chiar de la
început. Îmi amintesc de ei cu recunoștinţă și cred că ei proveneau tot
din deportaţi cu mult timp înainte35.

Despre munca istovitoare, frigul rusesc, foamea permanentă sau

dorul de cei dragi relatează totdeauna supravieţuitorii lagărelor so-
vietice. În ele s-au petrecut însă și lucruri inimaginabile, inumane,
care i-au marcat pentru toată viaţa. O astfel de dramă este și cea
prezentată de dna Dora D.
Dora: Fiind în lagăr atât fete, cât și băieţi, uneori se legau și prietenii, care
cu timpul deveniseră destul de serioase. Pentru a evita eventuale sar-
cini, nouă, fetelor, ni s-au administrat niște injecții foarte dureroase în
piept. După prima injecție am avut o reacție puternică, temperatura

33
Interviu cu Mitea Cange, originar din satul Giurgiulești, în vârstă de 70 de ani,
realizat de Otilia Ţeposu și publicat în Formula AS, nr. 602.
34
Interviu cu Claudia E., realizat la 12.08.2004 în localitatea Volintiri, raionul Ștefan-
Vodă.
35
Parcă aceasta o poţi numi viaţă. Interviu cu Ecaterina Cernâșova, născută în anul
1940 în raionul Briceni, în Destine spulberate, redactori Ludmila Popovici și P. Molly
Lamphear, Chișinău, 2005, p. 18.

214
 mare și o tumefiere rapidă a sânilor. După aceea, niciodată nu am mai
putut să îndeplinesc menirea femeii pe pământ, de a perpetua specia. A
fost bine, a fost rău? Ca să mă consolez, îmi spun că poate a fost mai bine
așa, că n-am mai expus încă o fiinţă la suferinţele vieţii36.
În condiţii foarte grele, cei mai frumoși ani din viaţa unui om au
fost petrecuţi în Siberia. A fost deportată și amintirea acelor ani nu
s-a șters din memoria ei niciodată. „Nu vreau să învinovățesc pe ni-
meni, spune Dora D., ajunsă azi la vârsta înțelepciunii. Vreau doar
să atrag atenţia asupra unor fapte, pentru a ne feri de modele de
gândire
ndire care au ffăcut posibile asemenea nedreptăţi, pentru a le evita
în viitor și a scuti astfel pe semenii noștri de enorme suferinţe”37.
În povestirile persoanelor intervievate sunt evidente manifestările
de învinuire a orânduirii sociale, a sistemului, a regimului comunist:
Ecaterina: Nu ţin ura pe nimeni pentru ceea ce-am îndurat în Siberia și
pentru tot ce s-a întâmplat, pentru că așa a fost sistemul38 .
Silvia: Deși am știut că, nefiind comunistă, nu-mi voi putea face o carieră,
eu n-am dorit să devin membru al partidului comunist. Comuniștii mi-
au distrus viaţa. Ei au călcat în picioare tot ce-a fost mai scump pentru
mine – mi-au distrus bunicii, pe tata, le-au furat munca lor de-o viaţă39.
De un deosebit interes este încercarea unor reprezentanţi ai elitei
rurale de a defini „vinovatul
„ ”. Cercul acestor persoane este compus din
foștii partizani ai partidului comunist, care și astăzi îi rămân n devota
devotaţi.
Cazul domnului Mina D. este un exemplu elocvent în această ordine de
idei. Fiind deportat el și familia sa, a continuat să fie un admirator și un
militant al partidului comunist și al ideologiei marxist-leniniste. După
reabilitare și întoarcerea
ntoarcerea în satul natal, lucrează ca președinte de colhoz
pânăă la 1989, iar după această perioadă a condus organiza
organizaţia primară

36
Interviu cu Dora Dumitru, 82 de ani, deportată la vârsta de 20 de ani, publicat în
Jurnal naţional
ional din 04.04.06.
37
Ibidem.
38
Parcă aceasta o poţi numi viaţă. Interviu cu Ecaterina Cernâșova, născută în anul
1940 în raionul Briceni, în Destine spulberate, redactori Ludmila Popovici și P.
Molly Lamphear, Chișinău, 2005, p. 19.
39
Toate visurile mele s-au spulberat într-o singură noapte. Interviu cu Silvia Gangan,
născută în anul 1934 în raionul Otaci, în Destine spulberate, redactori Ludmila Po-
povici și P. Molly Lamphear, Chișinău, 2005, p. 34.

215
a partidului comunist din localitate. În convorbire evocă o mulţime
de argumente justificatoare pentru partidul comunist, chiar și în pro-
blema deportărilor staliniste, cu toate că și el este una dintre victimele
acestei politici. Forţa de convingere manifestată în timpul interviului
denotă profunzimea convingerilor sale ideologice, care duce la o diver-
genţă
ţă de opinii în interiorul familiei sale, provocând nd situa
situaţii de conflict
cu fiica sa și ginerele. Acestea nu sunt manifestări ale conflictului clasic
între
ntre genera
generaţii (conflictul părinţi – copii), ci manifestări ale unui con-
flict ideologic. Minimalizarea vinii partidului comunist constituie una
dintre justificările aduse politicii staliniste de către
ăătre acest intervievat: nu
partidul este vinovat, dar unii reprezentanţi ai lui.
„Și nu îi vinovată Puterea Sovietică, da-i vinovat primarul din sat”
Mina: În 1949, chipurile că am fost culaci, da mai mult nu de asta, da de
atâta că tata o fost arestat, am fost deportaţi. Și nu îi vinovată Puterea
Sovietică, da-i vinovat primarul din sat, care pe-atunci s-o temut, mă
scuzaţi, de-a lui, că toţi verișorii lui Rusu Profir + Spiridonovici; că așa
îl numeau pe dânsul, toţi verișorii
orii lui + de familia Rusu o fugit în Ro-
mânia. El s-o temut să nu-l puie și pe dânsul în Krasnoiarsku șela. Și el
ne-o împins pe noi, pe 18 familii din sat, ne-o împins când o venit de la
NKVD și o spus: „Daţi culaci”, el ne-o numit și pe noi +++ ca culaci. Da
noi din cauza lui tata am fost, precis, de amu am aflat pe urmă. Tata o
fost arestat de ceea că, chipurile, o fost în Partidul Cuzist. Și în 1949 am
fost represaţi în regiunea Kurgan. +++ Cu trei fraţi, adică cu + două su-
rori și cu un frate. De-amu noi, dacăă fiind în Kurgan, acolo am trăit într-
o localitate, așa se numea + Lugovaia +. Acolo pe teritoriul pământului +
sătișorului cela + era un sovhoz + și avea 25 de mii de hectare de pământ
+ și eu am continuat acolo studiile de acuma în limba rusă40.
Aceeași tematică o desprindem și dintr-o serie de interviuri și
texte de memorialistică publicate în Republica Moldova, în care se
înscrie și următorul pasaj:
Ecaterina: Cred că președintele care ne-a pus în listele celea ne-a hotărât
soarta. De aceea sunt supărată doar pe el41.

40
Interviu cu dl Mina, fost președinte de colhoz, actualmente secretar al organizaţiei
locale de partid, realizat la 31 iulie 2004 în satul Cușmirca, raionul Șoldănești.
41
Parcă aceasta o poţi numi viaţă. Interviu cu Ecaterina Cernâșova, născută în anul
1940 în raionul Briceni, în Destine spulberate, redactori Ludmila Popovici și Molly
P. Lamphear, Chișinău, 2005, p. 19.

216
 O mare parte a intervievaţilor definesc vinovatul într-un mod
mai general – „cei care aveau autoritate”, adică liderii locali ai sa-
tului. Așa se reliefează portretul turnătorului sau informatorului,
temă prezentă în majoritatea interviurilor. De remarcat că limbajul
utilizat pentru a caracteriza aceste persoane (spioni, carieriști, per-
soane ffără conștiinţă umană, călăi, criminali etc.) exprimă suficient
de clar atitudinea intervievaţilor faţă de dânșii:
Claudia: Erau kaghebiști [cuvinte rostite în șoaptă]. Șî pe mine, îmi pare
din anu trei, cu ajutorul lui Lecari, (h)* m-au pârât + erau spioni, erau
carieriști, erau +++ cî di unde ar fi știut cî anume eu îîî + ci aveam eu?
Nimic. O rochie pe mine din cit... Iată așa...42
Lidia: De ce a fost luat tata? Nu știu, dar presupun că „au pus cuvântul
și consătenii”. Cei care aveau autoritate la sovietul sătesc erau cei care
hotărau cine vor fi „ridicaţi”43.
Din numeroasele tipuri de relatări am observat reliefarea diferi-
telor perspective. Plasând accentul pe distanţele temporale vizavi de
evenimentele din trecut și ținând cont de scopul diferit al relatării, ne
pare mult mai relevant modul în care intervievaţii își structurează
ideile, cum le plasează în procesul de reconstrucţie a ambianţei isto-
rice, cum le interpretează. Memoria evenimentelor evocate ilustrează
caracterul limitat, uneori „infantil” al persoanelor vinovate, acestea
fiind, de multe ori, rude, persoane din cercul de prieteni sau vecinul:
Teodora: Deseori mă întreb de ce anume noi am fost deportaţi? Și iată ce
cred eu. Atunci, pe timpul lui Stalin, dacă doi vecini se împăcau rău,
unul putea să meargă să te pârască la primărie. Și veneau, te luau și te
deportau. Așa erau timpurile nu numai în Moldova, dar și în Rusia,
peste tot. Când ne-am întors în Moldova, am aflat cine a contribuit la
deportarea noastră. Acesta a fost vecinul nostru, care a mers la auto-
rităţi și le-a spus că mama are copii în America și România. Astfel el a
rămas să locuiască în casa noastră, iar noi am fost deportaţi în Siberia.

42
Interviu cu doamna E. Claudia, realizat la 12.08.2004 în localitatea Volintiri, raio-
nul Ștefan-Vodă.
43
Cumnatul nostru a fost nevoit să ne trădeze. Interviu cu Lidia Ermurachi , născută în
anul 1927 în raionul Anenii Noi, în Destine spulberate, redactori Ludmila Popovici
și Molly P. Lamphear, Chișinău, 2005, p. 28.
*
(h) - desemnează situația în care intervenientul oftează.

217
 Aceasta era o perioadă când nimeni nu te credea44 .
Frica a declanșat o cenzură rigidă asupra memoriei personale.
Atmosfera de neîncredere și permanentă presiune nu a rămas mas ffără
urmări. În așa mod se încurajează comportamentul duplicitar și
servil al individului. De multe ori, acest mod de adaptare la condi-
ţiile vremii continuă în viaţa personală și afectează relaţiile cu cei
din jur. Individul se transformă treptat, își pierde Eu-l, renunţă la
propria personalitate, se modelează după parametrii celor care de-
ţin puterea. Din dorinţa de a-și apăra situaţia, viitorul personal și al
celor apropiaţi, individul se refugiază în conformism. Îngrijorarea
pentru viitorul copiilor îl determină să-și ascundă dorinţa de a cău-
ta și a pedepsi vinovatul și-l face să nu le vorbească copiilor despre
trecut cu scopul de a nu-i trauma și pentru a-i proteja:
Lidia: Și numai când copiii au crescut mari, le-am povestit despre trecu-
tul nostru. Am scris într-un caiet toate întâmplările mele din timpul
deportării de mai târziu. Fiica mea a luat acest caiet la serviciu, la Mi-
nisterul de Construcţii, și l-a citit colegelor. Mi-a spus că plângeau toate
femeile. Îmi zicea: „Mamă, și eu plângeam atunci când citeam. Tu nu
ne-ai povestit niciodată prin ce ai trecut și ce-ai suferit”45.
Eugenia: Fiica noastră a terminat opt clase în școala din localitate, apoi
am trimis-o să-și continue studiile la Colegiul Pedagogic din Lipcani. La
colegiu a dat peste oameni buni, care au sfătuit-o să nu spună nimănui
că s-a născut în deportare, pentru că ar putea avea probleme din această
cauză. Chiar și copiii noștri sufereau din cauza trecutului nostru46.
Silviu: În familie deci, străbuneii mei au fost deportaţi la vremea lor și
aveam poze din Siberia, și bunica mea îîî, de câte ori o întrebam ce-i cu,
de ce sunt în Siberia, schimba vorba, nu, nu, nu promova în familie nici

44
Tot ce-am luat cu noi în Siberia a fost coșul cu verdeţuri. A fost o tragedie pentru noi.
Interviu cu Teodora Ciobanu, născută în anul 1942, în Destine spulberate, redactori
Ludmila Popovici și Molly P. Lamphear, Chișinău, 2005, p. 23.
45
Tinereţea mea a fost foarte tristă. Interviu cu Lidia Bejenaru, născută în anul 1931
în raionul Telenești, în Destine spulberate, redactori Ludmila Popovici și Molly P.
Lamphear, Chișinău, 2005, p. 11.
46
Chiar și copiii noștri suferă din cauza trecutului nostru. Interviu cu Eugenia Ciuntu,
născută în anul 1931 în raionul Glodeni, în Destine spulberate, redactori Ludmila
Popovici și Molly P. Lamphear, Chișinău, 2005, p. 27.

218
 un fel de explicaţii, ca să nu ne, probabil, ca să nu ne pună în situaţii,
știind cum sunt vremurile și pot să ajungă47.
Societatea moldovenească se află înn fa
faţa dilemei: dorinţa de a uita tre-
cutul șii persoanele responsabile de acele ev
evenimente, și dorinţa de a păs-
tra în memorie acel trecut. În consecinţă, dilemele memoriei, de multe
ori, iau forma unei judecăţi de natură etică. Se recurgea la o învinuire a
întregii societăţi pentru faptul că a permis să se întâmple ce s-a întâm-
plat sau este condamnat sistemul, care, prin natura sa, anihilează orice
încercare a indivizilor sau a grupurilor de a ieși de sub controlul său.
„Este imposibil să înţelegi destinul Basarabiei în afara oamenilor ei
și a evenimentelor tragice prin care a trecut Basarabia din iunie 1940
până în iulie 1949, este greu să-ţi dai seama din ce plămadă este ffăcu-
tă societatea moldovenească din anul 2005, dacă renunţi să vorbești
deschis și să faci public adevărul despre deceniul negru de exter-
minare fizică și morală a elitelor basarabene. Demnitari de paie, cu
coloana vertebrală amputată, ne povăţuiesc și astăzi să nu dezgolim
rănile trecutului, ca și cum aceste dureri înăbușite și răni sângerân-
de ar fi dispărut de pe trupul Basarabiei. Ca și o parte din societate,
ei refuză să înțeleagă că rătăcirile și eșecurile noastre de azi, sărăcia
și ignoranţa, deșertăciunea spirituală și pierderea memoriei istorice,
lipsa de demnitate și de credinţă, spaimele ereditare și lașitățile co-
tidiene, compromisurile și colaboraţionismul, mancurtismul și cri-
za de identitate, pălăvr
ă ăgeala proeuropeană și baterea pasului pe loc
ăvr
reprezintă o consecinţă directă a decapitării și exterminării fizice și
morale a elitelor basarabene, a fruntașilor vieţii publice și a intelec-
tualităţii, a preoţilor și primarilor, a învățătorilor și gospodarilor, a
proprietarilor și ţăranilor înstăriţi. Sistemul sovietic a lovit în rădă-
cini ca să usuce pomul vieţii românești din Basarabia, iar în locul lui
să fie adusă o specie străină cu numele de homo sovieticus. Mentali-
tăţile de homo sovieticus domină și astăzi societatea moldovenească,
o ţin sub talpa Rusiei și nu îi permit să fie liberă și democrată cu
adevărat într-o Europă unită. Ca și buneii mei reîntorși din Siberia,
Basarabia își trăiește drama într-o anexă a propriei ei case”48.

47
Interviu cu Silviu T., realizat de Irina Condrea la 2 iulie 2003 în or. Chișinău.
48
Alecu Reniţă, Clopotele ffără limbă, în Natura – Publicaţie de ecologie, tursim și cul-
tură, nr. 7, 2005.

219
 Cea de-a doua afirmaţie ‒ care neutralizează rolul subiecţilor în
desf urarea evenimentelor ‒ conţine în sine și atitudinea unor per-
desfăș
soane care, prin activitatea lor, au participat și au susţinut politica
promovată de regimul comunist. În felul acesta se purcede la o pri-
vire de ansamblu asupra evenimentelor istorice, iar actorii sociali
și mărturiile lor pierd din specificul și importanţa lor. Frica de o
eventuală reîntoarcere a trecutului mai rămâne încă evidentă.
Nicolae: Probabil e greu de crezut, dar mulţi dintre puţinii deportaţi
rămași în viaţă se mai tem și azi de noi deportări. Printre aceștia sunt și
părinţii mei, care mereu își fac griji pentru faptul că critic „stăpânirea”.
De altfel, după revenirea comuniștilor la putere, un consătean mai tâ-
năr a și ameninţat-o pe mama că va fi dusă încă o dată în Siberia. O fi
glumit în felul său, dar tipul acesta de glume este simptomatic 49.

Metode de supravieţuire
În procesul de sovietizare a RSS Moldovenești, strămutările ma-
sive de populaţie și recrutările forţate la munci, aplicate de autori-
tăţile comuniste, au avut un loc special și de lungă durată. La fel ca
în celelalte teritorii sovietice, deportările din RSSM s-au realizat în
modul cel mai brutal. Nu s-a ținut cont nici de starea socială, nici
de starea sănătăţii și nici de vârsta oamenilor: au fost ridicaţi copii și
oameni foarte bătrâni, care nu puteau prezenta vreun pericol pen-
tru regim și pentru transformările socialiste din republică.
„În anul patruzăci a fost trecut în tagma moșierilor”
Claudia: În anu patruzeci, când o venit sovieticii, ne-au luat <absolut to-
tu> [secvenţă rostită cu furie]: șî casă, șî ++ (h) am fost daţi afară din
casă ++ . Tăticu murise în anu patruzeci, la dou-ș-șapte august. S-a
stins cu zile, pentru că, nopţi la rând, aștepta din clipă-n-clipî să vină
după dânsul să-l arestezi. Lângă pat avea pregătită din timp o + valiză
mică cu lingerie și ciorapi di lână [plânge]. Dumnezeu s-o îndurat șî i-o
venit în ajutor – l-o scăpat di Siberia. +++ (h). Tata fusese ales <de două
ori> [secvenţă rostită mai accentuat] în Senatul României. Era de pro-

49
„Turnurile de fildeș nu funcţionează în Basarabia. La noi plouă cu minciuni și vân-
tul, grindina, poleiul sunt fenomene propagandistice…”, în Contrafort 9 (107), sep-
tembrie 2003, interviu cu Nicolae Negru realizat de Vasile Gârneţ.

220
 fesie jurist, cu studii făcute la Varșovia și mare proprietar di pământ.
După reforma agrară din optsprezăci avea în posesii o sută di hectare.
Cu alte cuvinte, în anul patruzăci a fost trecut în < tagma „moșierilor”>
[secvenţă rostită ironic]. Ordinul di arestare era, dar n-au îndrăznit să-l
arestezi. Era paralizat. Însî casa șî pământu au fost naţionalizate. Noi
am trecut cu traiu la sora mamei, care era tot profesoară de liceu, (h) tot
în Volintiri era + învăţătoare. După două luni tăticu a decedat . +++ La
dânsa eram în anu patruzeci. În patru-ș-unu, la treisprezece iunie am
fost deportată, încă și bunica trăia, era de optzeci-ș-trei de ani, o luase
sî pi bunica, adică mămica, bunică șî eu, + cea mai mică. Pe bunica în
ultimu moment au lăsat-o +++ . Pe bunica au întors-o, cî era bătrână șî
++ tanti o-nmormântat-o tot la Volintiri.50
Amintirile despre evenimentele trăite de dna Claudia sunt repro-
duse în cele mai mici amănunte, cu indicarea exactă a zilei și a orei
desf urării evenimentului tragic. Încărcătura
desfăș ăătura emoţională a trecutului
său i-a format convingerea de a povesti „adevărul” despre acele eveni-
mente de cotitură din via
viaţa sa. „Mie nu mai au ce să-mi facă. Eu mi-am
dus crucea.” Frica pentru propria persoană a dispărut, ceea ce-i permite
să vorbească deschis despre acele evenimente. Totuși, vocea ei coboară
și devine abia deslușită când consideră că mărturiile ei ar putea dăuna
unicului ei fecior, care, după perioada petrecută în exil, a suportat cu
greu acomodarea la realităţile Republicii Moldova, mai ales în ceea ce
privește limba română și modul și arealul ei de utilizare.
Claudia: Cu copiii +++ înţelegi cum? îî El era născut acolo + [în Kazahstan
– locul unde au fost deportaţi: n.a]. De înţeles înţelege tot moldovnește,
dar de răspuns răspunde <односложно> [cu cuvinte simple, are insu-
ficienţă de vocabular]. Încă probleme cu limba are51.
Pentru a evita deportarea, populaţia de la sate recurgea la acte
inimaginabile până atunci. Schimbarea numelui și a apartenenţei
etnice prin perfectarea altor acte de identitate era una dintre încer-
cările populaţiei rurale de a evita deportarea:

„Ca să evite deportarea aceasta, a schimbat familia, și-a schimbat

nu numai familia, dar și naţionalitatea”.

50
Interviu realizat la 12 august 2004 în satul Volintiri, raionul Ștefan-Vodă, cu dna
Claudia, 76 de ani, doctor în medicină, medic-otoneurolog, în prezent pensionară.
51
Ibidem.

221
 Igor: Iakimenko, Iakimenko. Dar după ce Uniunea Sovietică a reanexat
Basarabia, probabil că experienţa din îî a fost cunoscută, foarte multe
elemente neloiale, cu atât mai mult că era, să spunem așa, că străbu-
nelul era român, era clar că va fi deportat, dat fiind faptul nu că a fost
un moșier mare, dar avea moșie și să spunem așa, de teamă sau, ca să
evite deportarea aceasta, a schimbat familia + și a schimbat nu numai
familia, dar și naţionalitatea.
Alexandra: Cum au făcut acest lucru?
Igor: La biserică bunelul a fost scris îî bine, deja străbunelul era foarte în
vârstă îîî nu știu pe cât îi era teamă, dacă îl mai duceau++ . Da era deja
în vârsta + având grijă de copil, i-au schimbat și familia, și vârsta, și
naţionalitatea. I-au schimbat familia – Bercu și naţionalitatea – găgăuz.
Dar găgăujii și bulgarii nu erau, în major[itate], îî deportaţi. Cred că
asta a fost, nu știu. Da’ familia și naţionalitatea a fost schimbată.
Alexandra: Astfel, credeţi Dvs., a fost evitată deportarea?
Igor: Eu cred că da. Da’ pe cât – știe timpul52 .

Puterea politică a recurs și la traducerea numelor, acest pas fiind

tratat ca primul pas spre rusificare, fapt neînţeles, în special, de ţăra-
ni, care ţineau la numele lor așa cum ţineau la pământ. Acestea erau
două „proprietăţi” la care ţăranul moldovean ţinea cu adevărat.
Însă într-o perioadă relativ scurtă, oamenii, supuși unor presiuni
mai mult sau mai puţin in ffăţișe, acceptau aceste încălcări flagrante,
unii fiind chiar convinși că așa e mai bine:
„Ne mai rămăsese doar numele”
Ștefan: Eu n-am fost toată viaţa me Melnic. Noi toţi eram Moraru. N-am
cunoscut un alt nume decît Moraru și deoarece în familia noastră se
nășteu mai mulţi băieţi, am putut să ducem numele mai departe. Dar
asta o fost pîn-a-veni rușii. Ei m-o dat o hârtie care o numeu <svide-
telstvo> [adeverinţă]. Eu am zis că nu-i a me, cî-i o greșalî la mijloc,
cî eu sînt Moraru din moș-strămoși. Da <prisidateli> [președintele] o
spus că așa familie nu există și de azi voi fi Melnic [morar – traducere
din limba rusă, n.n.]. N-avem habar ce înseamnă asta și nici nu putem
să ţin minti noua mea familie. Când mă numé cu familia asta, uitam să
mă ridic, că uitam că așa mă cheamă. Pân’ la urmî am zis, Dumnezeu

52
Interviu cu Igor B., realizat la 26 iulie 2005 în satul Găvănoasa, raionul Vulcănești.

222
 cu dânșii, numa să nu ne omoare. Totuna ne-au luat totu: casa, pămân-
tul, tot di-prejurul casei +++ libertatea +++ Ne mai rămăsese doar nu-
mele. Da vecinul nostru, șmecher mai era, când o văzut cî s-a-n-tâmplat
cu mine, s-o dus de bunăvoie și o spus că nu vre să fie Vieru Alexandru,
după cum și era, dar îi mai bine Vinogradov Alioșa. Așa o șii ffăcut53.

Departe de a fi singular sau inexpresiv este și cazul relatat de An-

toneta Rotari:
„Mi s-a luat până și numele”
Numele meu, Rotaru, l-au schimbat în Rotari. Apoi când le-am spus
că mă cheamă „Antoneta”, ei au spus că nu au așa nume. Și am devenit
„Antonina”. Până și numele mi-a fost schimbat. Mai târziu și noul meu
nume, Antonina, a fost prescurtat în Nina. Când am luat adeverinţa de
zece clase, mi-au cerut certificatul de naștere, unde eram scrisă „Anto-
neta”. Dar ei îmi schimbaseră deja numele în Antonina 54 .
O altă metodă răspândităă pentru a evita deportările a fost fuga ţă-
ranilor de acasă fie înainte de 6 iulie 1949, fie chiar în momentul in-
trării trupelor în sate. Conform datelor de care dispunem, către acea
datăă dispăruseră 508 familii care urmau să fie deportate, din alte 174
de familii n-a fost găsită acasă nicio persoană matură, iar 105 familii
s-au ascuns în momentul începerii operaţiunii55. După operaţia de
deportări („Operaţia Iug”), în satele din republică a apărut o nouă
categorie de oameni ‒ „reveniţii” (vozvrașcenţî), adică cei care au re-
venit acasă după ce au încercat prin ascunziș să scape de deportări.
„Datorită că am stat acolo în râpa ceea, am scăpat”
Vasile: [...] Da cum erai oleacă mai așa + mai gospodar, deodată te ridica.
La noi în patruzăci-ș-unu o ridicat, în pazăci-ș-șăpti o ridicat, în pazăci-ș-
nouă o ridicat. Eu cu mama vreo două luni am dormit în câmp, era un hat
așa întri câmp, așa ca un ++ crește acolo cirimpei di-iști ghimpoși și noi ni
băgam acolo, cî pi la ora ++ după douăsprezăci viné mașâna, așa cum este
„черный ворон” [„regina nopții”], mașini închise + ti lua șî ti duce ++

53
Interviu cu Ștefan S., realizat la 02 august 2005 în satul Ion-Vodă, raionul Florești.
54
Mi s-a luat până și numele. Interviu cu Antoneta Gordea, raionul Dondușeni, năs-
cută la 1941, exilată în regiunea Tiumeni, în Destine spulberate, redactori Ludmila
Popovici și Molly P. Lamphear, Chișinău, 2005, p. 35.
55
Ion Ţurcanu, Foametea și deportările din Basarabia, în Memoria, Revista ggândirii
arestate, nr. 31.

223
 Alexandra: Dacă erai mai gospodar...?
Vasile: Dacă erai mai gospodar, ti numé „помещик” [moșier], da-a. Șî di
la noi o ridicat tari mulţi oameni din sat șî pi noi ni-o căutat. Datorită
că am stat acolo în râpa ceea, am scăpat, cî ei lucrau di la douăsprezăci
pân’ pi la patru-cinci dimineaţa. Cum se-ncepe zâua, unde, gata erau
așa respectabili di parcă + șî „buna dimineaţa” vroiau să-ţi deie, da pi
urmă (h) vineu să ti ieie. Măi, da dacă eu sânt vinovat cu șeva, spune,
că iaca de ci-s vinovat șî pregătește-te ca sî venim după tini. Nu, vine
noaptea șî ti lua din somn șî drept în mașână șî la <железнодорожный
вокзал> [gara feroviară] Văscăuţi ori la Bălţi șî ti băga în trenu pen-
tru mărfuri ++ di vite, bătut cu sârmă ghimpoasă, șî acolo ședei. Erai
trimis în Rusia. Pi mătușa me, pi soţia fratelui mamei, așa i-a făcut, că
ea era fiică de popă șî ++ <ни суда, ни следствия> [fără judecată și
sentinţă]56 .
Mulţi dintre bărbaţii ale căror familii urmau să fie deportate au
reușit să se ascundă în speranţa că, în lipsa lor, familiile vor fi lăsate
în pace. Însă organele represive nu au luat în calcul aceste aspecte,
familiile fiind deportate chiar și în absenţa capilor de familie. În
aceste cazuri, o mare parte din „fugari” se prezentau în faţa auto-
rităţilor și cereau să fie trimiși din urma soţiilor și copiilor lor:
După ce au supravieţuit foametei, s-au ascuns mai multe săptămâni
prin păpușoaie, ca să nu fie duși în Siberia. Nechifor colindase zile în
șir câmpurile și râpele, ca să nu fie prins. A stat multă vreme ascuns,
ca să nu fie pârât. Apoi, au luat totul de la zero, fiindcă li se confiscase
averea 57.

Frica și atmosfera de neîncredere și represiune cultivate în per-

manenţă în societatea postbelică moldovenească nu au rămas mas ffără
urmări, generând un comportament duplicitar și servil al maselor.
Din dorinţa de a-și apăra situaţia sa și a celor apropiaţi, individul s-a
refugiat într-un conformism de suprafaţă, care a dus la dedublarea
personalităţii. Acest mod de adaptare, în mare măsură, pătrunde în

56
Interviu cu domnul Vasile A., realizat la 16.08.2005 în satul Grimăncăuţi, raionul
Briceni.
57
Din interviul realizat de Raisa Lozinschi cu Nechifor Gorceag, 83 de ani, din orașul
Nisporeni, publicat în Jurnal de Chișinău, nr. 467 din 31 martie 2006.

224
viaţa privată, în relaţiile cu cei din jur. Treptat, individul își pierde
eul, renunţă la propria personalitate, modelându-se după dorinţa
celor care deţin puterea.
În cele din urmă, nu ne rămâne decât âât să subscriem la opinia lui Lu-
cian Boia, care, în încheierea la lucrarea sa Jocul cu trecutul, constată:
„Istoria este un inepuizabil joc cu trecutul. Rămâne să-l facem
cât mai inteligent și mai sugestiv. Să nu fim dezamăgiţi de imposibi-
litatea unei ultime versiuni. Istoriile pe care ffără încetare le recreăm
sunt mai variate și mai stimulante decât univoca și nu prea convin-
gătoarea istorie efectivă. Ele ne însoţesc în drumul nostru, ne ajută
să ne precizăm proiectele, să ne înţelegem pe noi înșine. Poate că
istoria spune până la urmă mai puţin decât am dori despre trecut,
dar spune, cu siguranţă, foarte mult despre spiritul uman, despre
neliniștile, despre căutările și speranţele noastre”58.

58
Lucian Boia. Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr și ficţiune. București, Humanitas,
1998, p. 172.

225
 Par tea a III -a

Politici și locuri ale memoriei

în Estul și Vestul Europei

Ma rk SA N DL E

Victoria uitată?
Ziua Victoriei Europene și comemorarea ei
în Marea Britanie începând cu 1945

Introducere
Dificultăţile – atâtâât politice, cât
â și de altă natură – întâlnite de statele
învinse în procesul comemorării războiului sunt bine documentate, în
special în cazurile regimurilor discreditate sau opresive. În acest articol
aș dori să analizez, pe scurt, câteva
ââteva dintre problemele ridicate în Marea
Britanie cu privire la faptul când și cum ar fi trebuit săă fie sărbătorit ă
ătorită
victoria în cel de al Doilea Război Mondial. Acest lucru s-a dovedit a fi un
fenomen destul de complex. În mai 1945 au fost celebrări programate și
neprogramate pe străzile Marii Britanii, urmate, un an mai târziu, de o
demonstra ie oficială pentru a marca Victoria. Totuși din 1946 și până în
demonstraţ
1985 nu a existat nicio celebrare oficială a Zilei Victoriei în Marea Brita-
nie. În schimb, memoria publică a războiului a fost modelată în două mo-
duri: accentul a fost pus, în primul rând, nd, pe sacrificii și, în al doilea rând,
pe o re-povestire patriotică a războiului, subliniind anumite momente și
experienţe specifice. Din 1985, comemorarea Victoriei în cel de al Doilea
Război Mondial a reapărut în viaţa publică britanică, în special cu ocazia
împlinirii a 50 și a 60 de ani, în 1995 și 2005. În acest capitol voi explica de
ce sărbătorirea
ăătorirea Zilei Victoriei Europene a dispărut din calendarul public
britanic și, totodată, voi pune în lumină narațiunile despre război, pe care
britanicii înșiși le-au spus, precum și modul în care acest lucru dezvăluie
formarea unei memorii na naţionale a războiului. În mod special, voi explo-
ra pe scurt următoarele
ăătoarele aspecte:

226
 În primal rând, celebrările organizate pentru comemorarea Zilei
Victoriei, concentrându-mă în particular pe modul în care conflictul
a început să fie interpretat, și discuţiile în jurul modului în care răz-
boiul ar trebui să fie comemorat.
În al doilea rând, voi explora modul în care noţiunea de Victorie a
Aliaţilor a început să dispară treptat, fiind subordonată și înlocuităă cu
un discurs care evidenţia momentele-cheie ale victoriei și triumfului
britanic, în locul comemorării victoriei în sine. Se observă o trecere
de la celebrarea victoriei aliate la accentuarea experienţelor britanice
notabile, iar în timp începe să se contureze necesitatea de a crea un
model patriotic de comemorare.
În al treilea rând, voi examina utilizarea de către ăătre stat a celui de al
Doilea Război Mondial de-a lungul acestei perioade și, în special, mo-
dul în care povestirile războiului continuă să fie folosite ca exemple mo-
rale de formare a cetățeanului
eanului britanic ideal și de perpetuare a dreptului
statului de a-și trimite cetăţenii săă lupte și să moară pentru patrie.

Ziua Victoriei Europene și comemorarea conflictului

În timp ce războiul
zboiul se apropia de sfsfârșit, guvernul Marii Britanii a
început să se gândească la felul cum ar putea marca sf sfârșitul războiu-
lui. Chestiunea sincronizării a fost dificil de rezolvat. Însemnările Ca-
binetului de Război din aprilie 1945 indică faptul căă dezbaterile legate
de ziua în care să fie sărbătorit
torit sf
sfârșitul războiului au fost legate atât
de aspectele administrative (când să fie relaxat controlul muncii, pro-
bleme legate de transport, raţionalizarea, producţia industrială), cât
și de aspectele militare1. Au fost exprimate îngrijorări că o sărbătorire
oficială ar putea produce o relaxare periculoasă în efortul naţional de
război, înainte ca rezistenţa germană să fie încheiată în mod oficial.
Acest lucru ar fi putut cauza o prelungire a războiului și le-ar fi permis
germanilor o eventuală regrupare. Această dificultate a fost agravată
de continuarea războiului cu Japonia, care, în acel moment, nu dădea
niciun semn de atenuare. Ar fi trebuit ca victoria asupra Germaniei
să fie celebrată când trupele continuau încăă lupta în Extremul Ori-
ent. Incertitudinea asupra datei când ar fi trebuit să fie sărbătorită
încheierea
ncheierea războiului a luat sfsfârșit doar atunci când documentul fi-

1
Celebrarea Zilei Victoriei Europene cab/66/65/19, 25 aprilie 1945.

227
nal al capitulării necondiţionate a fost semnat la Cartierul General al
lui Dwight Eisenhower din Reims, la 7 mai. Prim-ministrul Winston
Churchill și Regele George al VI-lea au dorit ca ziua de luni, 7 mai, să
fie considerată ca Ziua Victoriei, dar, ținând cont de dorinţele ameri-
cane, au sărbătorit Ziua Victoriei pe 8 mai. URSS a așteptat încă o zi
înainte de a începe celebrările oficiale ale Victoriei.
Ziua Victoriei a fost sărbătorită prin ceremonii grandioase, a fost
o revărsare de bucurie, ușurare, fericire. Există numeroase mărturii
despre reacțiile populare la acest eveniment. Iată o astfel de mărtu-
rie, scrisă în 2004 de către o femeie care avea 15 ani în 1945:
Ziua Victoriei a fost declarată oficial pe 8 mai 1945, dar războiul a luat
sf rșit cu adevărat în acea noapte magică în care Londra s-a reîntors la
sfâ
viaţă. Mama mi-a spus: „Hai să mergem la West End și să ne alăturăm
manifestanţilor”. Așa că am sărit într-un tren de lângă staţia noastră
apropiată de metroul Junction Clapham către Victoria și am fost uluite
să vedem un astfel de torent de oameni. Am încercat cu disperare să
ne facem drum către Palatul Buckingham umăr la umăr cu mulţimile
adunate. Ce priveliște incredibilă! Un val uriaș de oameni venea în faţa
noastră. Emoţiile nu mai pot fi niciodată atât de puternice. Londra a fost
luminată de fericirea oamenilor. Focurile de artificii străluceau conti-
nuu deasupra Londrei. Gata cu suferinţa și greutăţile; pacea a coborât,
în
n sf
sfârșit, peste noi și toată lumea a fraternizat, indiferent de rasă, crez și
statut. Supravieţuirea și libertatea erau tot ce conta. Am așteptat atât de
mult clipa aceea, dar nici în cele mai îndrăzneţe vise nu ne-am imaginat
o noapte ca aceea! Buna și bătrâna noastră Londră, aceea a fost clipa ei
cea mai fericită. Focuri de artificii brăzdau cerul în locul bombardie-
relor. Spiritele scăpate de războiul lung și obositor au izbucnit și toată
Londra a fost cuprinsă de sărbătoare. Gata cu suferinţa; Pacea, în n sf
sfârșit;
Supravieţuirea și libertatea era tot ce conta. Londra a fost scufundată în
strigătele de bucurie și relaxare ale oamenilor. Oamenii se urcau pe tot
ce puteau: statui, clădiri, mașini și fiecare felinar a fost escaladat. Ca-
pacele de la lăzile de gunoi erau lovite zgomotos, iar mulţimile isterice
erau în afara oricărui control. Nimic nu conta, doar libertatea. Emoţiile
aprinse ale oamenilor atinseră culmi nemaipomenite până atunci și pe
care probabil nu le vor mai atinge niciodată2 .

2
Una dintre numeroasele povestiri personale adunate de BBC pe pagina lor The People’s
War. Această povestire poate fi găsită la: http://www.bbc.co.uk/ww2peopleswar/sto-
War
ries/51/a2756351.shtml (accesat la 19 ianuarie 2012).

228
 Tonul reacțiilor populare a fost destul de variat de la un loc la altul. În
multe orașe și sate, efigiile lui Hitler și Goering au fost spânzurate și apoi
arse. Mulţi au vizitat bisericile lor locale pentru a mulţumi că războiul
s-a sf
sfârșit, dar și ca să îi plângă pe cei apropiați și să-și amintească de cei
dispăruți. Unii au fost doar ușuraţ ura i că, după săptămâni de zvonuri și ra-
uraţ
poarte false, războiul a fost, în cele din urmă, în mod oficial și definitiv,
terminat3. Alţii aveau emoţii, fiindu-le teamă că ar putea fi recruta
recrutaţi în
Extremul Orient, pentru a face fa faţă japonezilor. Un punct comun părea
să fie tendinţa de a depăși orice reţinere, ceea ce, de obicei, presupunea
consumarea de băuturi alcoolice, în dorinţa de a se relaxa, de a marca
sf rșitul celor șase
sfâ ase ani de priva
privaţiuni și lupte. A fost un amestec confuz de
bucurie, relaxare, incertitudine, mulţumire șii regret4.
În data de 8 mai, celebrarea oficială a început. Churchill a vorbit la
ora trei după-amiază și mii de oameni au asaltat piaţa Trafalgar ca sa
îl asculte. În aceeași zi, mai târziu, regele George al VI-lea s-a adresat
naţiunii. În 13 mai, un serviciu liturgic de recunoștință a fost ţinut
la Catedrala Sf. Paul. Discursurile din Ziua Victoriei, al lui Winston
Churchill și al Regelui, ilustrează câteva din complexităţile pe care le
presupunea comemorarea victoriei engleze. Churchill a subliniat că:
Astăzi trebuie să ne gândim mai mult la noi, mâine va trebui să
aducem un tribut special camarazilor noștri ruși, a căror bravură în
luptă a fost una dintre cele mai mari contribuții la victoria generală…
Noi, cei din această insulă și de pe teritoriul regatului nostru unit, am
purtat singuri această lupta timp de un an întreg, până când am fost
ajutaţi de puterea militară a Rusiei Sovietice, iar mai târziu de către
puterea copleșitoare și resursele Statelor Unite ale Americii...5

Mai târziu în aceeași zi, Churchill a vorbit în public și a subliniat

cum „noi am fost primii care am scos sabia împotriva tiraniei. Pen-
tru o vreme, noi am rezistat singuri”6.

3
Câteva detalii interesante pot fi găsite în „Mass Observation reports” din acea peri-
oadă. Vezi, de exemplu, raportul MO 2263, Report on Victory în Europe 6.10.1945.
4
Ibid. p. 32-55.
5
Winston Churchill, VE day speech. Localizat la http://www.winston-churchill-lea-
dership.com/speech-victory.html [accesat la 19 ianuarie 2012].
6
Winston Churchill, VE Day Speech. Localizat la http://www.jewishvirtuallibrary.
org/jsource/ww2/churchill_ve.html [accesat la 19 ianuarie 2012].

229
 Regele a preluat multe dintre aceste teme în discursul său. Amin-
tindu-și de cei care și-au pierdut viaţa în lupte, el a început să explice
ce a însemnat războiul:
Cu aceste amintiri în minţile noastre, să ne gândim care a fost acel
lucru care ne-a susţinut și ajutat să trecem prin aproape șase ani de sufe-
rinţă și pericol. Faptul că totul a fost în joc: libertatea noastră, indepen-
denţa noastră, existenţa noastră ca popor, dar, de asemenea, faptul că,
apărând-ne pe noi înșine, noi apăram libertăţile lumii întregi; faptul că
această cauză nu este doar cauza acestei naţiuni, nu doar a acestei ţări
și a acestui Imperiu, ci a fiecărui colţ de pământ în care libertatea este
preţuită și unde legea și libertatea merg mână în mână. În cele mai întu-
necate ore am știut că popoarele înrobite și izolate ale Europei se uitau la
noi cu speranţă, speranţele lor au fost speranţele noastre, încrederea lor
a confirmat credința noastră. Știam că, dacă noi am fi căzut, ultima ba-
rieră rămasă împotriva unei tiranii mondiale ar fi căzut și ea… Atunci,
haideţi să salutăm cu o mândră recunoștinţă pe toţi acei care ne-au adus
la victorie. Eu nu pot lăuda aportul fiecăruia, pentru că într-un război
total, eforturile tuturor conduc la același ţel nobil și toate eforturile sunt
dedicate unui scop comun7.

Aceste două discursuri, al lui Churchill și al Regelui, marchează în-

ceputul unei înțelegeri specific britanice a victoriei. Problema Marii
Britanii consta în faptul căă după 1941 a jucat un rol oarecum neglijabil
în distrugerea naziștilor, având un clar rol secundar față de URSS și
SUA. Acest rol a fost total diferit de cel din Primul Război Mondial,
când Marea Britanie a rămas actorul principal în conflictul cu Germa-
nia, după ce Rusia Imperială a capitulat în 1917, iar SUA a intrat mai
târziu în joc. Astfel, trebuia să fie creat un discurs patriotic al victoriei
în care britanicii să ocupe un rol central și care să scoată în evidenţă
victoriile și momentele lor de eroism. În procesul creării acestui dis-
curs patriotic, Ziua Victoriei a fost treptat uitată, iar memoria publică
britanică a celui de al Doilea Război Mondial a fost reorientată spre o
nouă constelaţie de experienţe, evenimente, oameni și valori.
Ziua Victoriei Europene a tras o linie care a separat trecutul de prezent.
În trei luni a sosit și Ziua Victoriei împotriva Japoniei (15 august), iar răz-

7
Speech of King George VI on VE Day. Localizat la: http://www.theunknownwar-
riors.co.uk/#/the-kings-speech/4548188334 [accesat la 19 ianuarie 2012].

230
boiul a luat sf
sfârșit, deși urmările războiului – dislocările, demobilizarea,
prizonierii de război, certurile pentru Berlin și graniţele Poloniei, soar-
ta oficialilor nazisti – au continuat să facă mai degrabă „murdar” acest
sf rșit al războiului. Toate acestea au împiedicat apariţia unei diviziuni
sfâ
clare între război și pace. Înn compara
comparaţie cu Ziua Victoriei Europene, Ziua
Victoriei împotriva Japoniei a fost marcată într-o manierăă foarte discretă
și modestă. Revărsarea de emoţii și relaxarea au început să fie înlocuite
de imperativul de a începe reconstruirea unei noi Britanii. Dar dificila
întrebare despre când și cum să fie sărbătorită
ătorită victoria aliată a persistat.
Memoria publică despre victoria britanică în cel de al Doilea Război
Mondial a fost structurată, în mare parte, de trei consideraţii:
În primul rând, de victoria în Primul Război Mondial. Marea Bri-
tanie sărbătorea deja Ziua Armistițiului (11 noiembrie) ca pe un mo-
ment al comemorării rii sacrificiilor ffăcute de către britanici, de către
soldaţii Imperiului și ai Commowealth-ului în timpul conflictului din
1914-1918. Ar fi trebuit să existe o singură zi naţională de comemorare
pentru toate vieţile pierdute în război? Sau ambele războaie ar trebui
comemorate separat? Ar trebui să se facă distincţii între Ziua Victo-
riei Europene, cea a Victoriei împotriva Japoniei și Ziua Armistiţiului?
Guvernul Marii Britanii a discutat această problemă în 12 iulie 1945 și
a considerat că, pe moment, 11 noiembrie ar fi o dată potrivită pentru
comemorarea ambelor războaie, dar că pe viitor va trebui să fie aleasă
o altă zi pentru celebrarea ambelor războaie8. Problema datei specifice
a rămas nerezolvată. Dar lucrurile au început să se clarifice în raport cu
modul de comemorare. Aceasta nu trebuia să fie o sărbătorire a victo-
riei, ci o amintire a sacrificiilor și pierderilor. Pacea, și nu victoria urma
să fie comemorată.
În al doilea rând, au intervenit relațiile internaţionale. La scurt timp
după 8 mai 1945, învingătorii s-au divizat. La 17 iulie 1945, cei Trei
Mari s-au întâlnit la Potsdam pentru a încerca să gestioneze frontierele
Europei. Foarte curând, conflicte și tensiuni au început să apară în ju-
rul interpretărilor date evenimentelor din Polonia, Berlin, România și
Ungaria. Deoarece acest „Război Rece” a început să ia amploare, rolul
URSS a trebuit să fie oarecum rescris, fiindcă „Marea Alianţă” s-a nă-

8
Celebration of Armistice Day, cab/66/67/27, 12 July 1945.

231
ruit și foștii aliaţi deveneau rapid dușmani. În aceste condiţii, menţine-
rea naraţiunilor despre sacrificiile extraordinare făcute de sovietici în
înfrângerea germanilor nu numai că ar fi avut un efect de minimaliza-
re a rolului jucat de britanici în înfrângerea nazismului, dar ar fi iscat,
în primul rând, întrebări incomode privind natura coaliţiei.
De ce aliaţii bravi și fermi devin atât de repede dușmani? În timp
ce alianţa NATO începea să fie consolidată, a devenit tot mai difi-
cil să se menţină ideea Germaniei ca „dușman”, deoarece RFG era
acum o parte importantă a blocului anticomunist din Europa. Vic-
toria generală a Marii Alianţe devenea tot mai dificil de contemplat.
O nouă versiune a războiului a trebuit să fie elaborată, care urma
să recunoască schimbarea situaţiei internaţionale. Acest lucru urma
să dea un mare impuls unei viziuni britanice, în care participarea
aliaţilor la această victorie a fost destul de marginalizată. Aceasta a
însemnat selectarea unor experienţe și evenimente de război în care
britanicii au avut un rol important, dar, de asemenea, și sublinierea
momentelor când Marea Britanie a stat singură în faţa nazismului
(în 1939-1940), astfel atribuindu-se o superioritate morală poziţiei
britanicilor. Acesta urma să fie războiul bun al Marii Britanii. În-
frângerile (Singapore) urmau să fie trecute sub tăcere. Atrocităţile
(bombardarea și incendierea orașelor germane), trecute cu vederea.
Rolul aliaţilor, marginalizat. Celebrarea Zilei Victoriei Europene nu
se mai potrivea cu această imagine în formare.
În al treilea rând, politicile interne, de asemenea, au început să
aibă ceva de spus în rescrierea naraţiunii războiului. Înfrângerea lui
Churchill în alegerile generale din iulie 1945 a semnalat un nou înce-
put. Partidul Laburist s-a reîntors la putere cu o enormă majoritate și
având mandat să înceapă un proces de transformări sociale profunde,
pentru a crea o Britanie mai echitabilă și mai egalitară9. În special, nu
se dorea o reîntoarcere la politicile economice din perioada depre-
siei din anii ’30. În felul acesta, britanicii doreau să se distanţeze de
Churchill și de conservatori. Acest lucru a necesitat dezvoltarea unei
viziuni specifice despre război, care să sprijine orientarea lor politică
și să sublinieze suferinţa lor comună, efortul de colaborare, o victorie

9
Calder, op. cit., p. 58.

232
a poporului. Din această viziune a rezultat ideea Războiului Întregu-
lui Popor. În data de 10 mai, imediat după Ziua Victoriei Europene,
Partidul Laburist a lansat o declarație argumentând că: „Acesta a fost
războiul întregului popor. Această victorie este într-adevăr o victorie
a poporului”10. Această agendă politică internă a fost pe drept cuvânt
crucială în formarea imaginii despre război ca despre un efort co-
mun, neglijând diferențele de clasă socială, etnicitate și gen.
Aceste trei teme – războiul
zboiul ca jertf
jertfă, Războiul Bun al Marii Brita-
nii și al Doilea Război Mondial văzut ca Războiul Întregului Popor
– au format piatra de temelie a memoriei publice britanice despre
cel de al Doilea Război Mondial după 1945.

Când?
Decizia de a nu comemora într-o zi anume Victoria Europeanăă a
fost luată destul de timpuriu. Deoarece festivităţile de la 8 mai 1945
au fost improvizate din cauza lipsei de timp, s-a decis ca o nouă co-
memorare oficială să fie organizată mai târziu. Dar ce dată urma să
fie aleasă pentru celebrarea oficială a victoriei? Și, mai mult decât âât atât,
â
ce dată trebuia să fie aleasă pentru comemorarea perpetuă a victoriei
din cel de al Doilea Război Mondial? Dupăă sf sfâârșitul Primului Război
Mondial, ziua oficială a celebrării păcii a fost pe 19 iulie 1919, imediat
după semnarea Tratatului de la Versailles. Tratatul de pace a părut să
marcheze clar sf sfârșitul războiului, deoarece Primul Război Mondial a
avut un sfsfârșit
it bine definit și clar. Astfel, 11 noiembrie a fost aleasă ca
zi perpetuă de comemorare. Războiul al Doilea Mondial nu a avut un
sf rșit la fel de limpede. După mai 1945, Guvernul britanic (și ulterior
sfâ
presa britanică) a început să discute acest aspect. La 12 iulie 1945, o de-
lega ie (compusă din Episcopul de Winchester, reprezentanţii Bisericii
legaţ
Romano-Catolice, ai Consiliului Federal al Bisericii Libere și Legiunea
Britanică)) a ffăcut o vizită Ministrului Britanic al Afacerilor Interne ca
să-și exprime îngrijorarea în legătur ă ă cu celebrarea Zilei Armistiţiu-
ătur
lui și Zilei Memoriei. Ei au argumentat că ar fi indezirabilă existenţa
a două date diferite pentru marcarea Zilei Memoriei și că o singură
dată ar trebui să fie aleasă pentru celebrarea victimelor din cele două

10
Citat în Mike Brown, The Day Peace Broke Out, Sutton, The History Press Ltd. 2005,
p. 47.

233
războaie mondiale șii exprimarea gratitudinii pentru eliberarea na naţiu-
nii. Delega
Delegaţia nu a insistat în mod special pentru impunerea zilei de 11
noiembrie. Aceasta a fost considerată o dată prea îndepărtată de ziua
Victoriei Europene. De asemenea, organizarea ceremoniilor în aer liber
la 11 noiembrie, dat fiind specificul vremii londoneze, putea fi dificilă.
Herbert Morrison a insistat ca ziua aleasă pentru comemorare să fie le-
gată de un eveniment istoric specific, să nu fie instituită o dată arbitrară
pentru comemorare, aleasă doar din considerente practice. Dar până la
alegerea unei noi date, 11 noiembrie va continua să fie considerată zi de
sărbătoare
ă
ătoare 11
. La 9 noiembrie 1945, un Comitet pentru Celebrarea Vic-
toriei a fost organizat pentru a decide când, unde, cum și cine va urma
să comemoreze Ziua Victoriei12. Atunci s-a mai decis, în contradicţie
cu hotărârea anterioarăă din 1945, ca sărbătorirea
ăătorirea să fie marcată în no-
iembrie de Ziua Comemorării (în duminica cea mai apropiată de 11
noiembrie). Această comemorare urma să ia locul Zilei Armistiţiului
(11 noiembrie). Acest eveniment oficial urma săă fie organizat în spiritul
unei zile de comemorare și nu al unei zile de celebrare13.
The Times a susţinut această decizie, ca să existe o singură zi a co-
memorării celor două războaie mondiale, argumentând că este logic
ca această zi să fie separată puţin de Ziua Armistiţiului, dar totuși
să nu fie prea îndepărtată în timp de aceasta. Luna noiembrie a fost,
de asemenea, considerată adecvată, deoarece „căderea frunzelor în-
deamnă oamenii să se gândească la fragilitatea vieţii umane”14.
Pe 11 februarie 1946, Comitetul pentru Celebrarea Victoriei și-a
publicat raportul15. S-a propus și a fost susţinută data de 8 iunie ca
una adecvată pentru Celebrarea Victoriei. Această dată a fost aleasă,
în parte, din motive practice de proximitate cu o altă sărbătoare le-
gală deja existentă (pentru a minimiza perturbarea producţiei indus-
triale), dar parţial și datorită apropierii acestei zile de Ziua D (ziua
debarcării în Normandia, „ziua care a fost, probabil, cea mai drama-
tică zi de război a oamenilor din Marea Britanie”)16. Cu toate acestea,

11
Op. cit …
12
Committee on Victory Celebrations, cab/129/4, 9 November, 1945.
13
Victory Celebrations, cab/129/3 22, October, 1945.
14
The Times, noiembrie 10, 1945, p. 5.
15
Report of the Committee on Victory Celebrations, cab/129/7 11 February, 1946.
16
Ibidem.

234
această zi a fost decretată zi de sărbătoare legală. După 8 iunie 1946,
nu mai puteau fi organizate sărbătoriri oficiale ale Zilei Victoriei sau
ale victoriei din cel de al Doilea Război Mondial. Această decizie a
fost luată parţial ca un răspuns la sentimentul public tot mai puternic
că este nevoie de bani în primul rând pentru reconstrucţie, dar a fost
determinată și de preocupările angajatorilor, care nu doreau ca o altă
sărbătoare oficială să fie adăugată la calendarul vieţii publice brita-
nice. Astfel, Ziua Victoriei Europene a dispărut de pe harta oficială
a comemorării victoriei până în 1995 și a revenit odată cu celebrarea
împlinirii a 50 de ani de la Victorie; aceste ceremonii vor fi discu-
tate mai jos17. Deși aniversarea a 40-a a fost marcată de un serviciu
liturgic oficial, guvernul a fost foarte ezitant să sărbătorească această
aniversare. În cele din urmă, un serviciu de pomenire a avut totuși
loc. Principala temă a fost mulţumirea pentru eliberarea de infernul
nazismului. Nu a fost programată nicio celebrare a triumfului. După
1946, sărbătorirea oficială a războiului, atât în termeni de memorie
socială, cât și oficială, și-a schimbat accentul pe comemorarea eroi-
lor naţionali britanici și pe trimful și victoriile britanice, mai mult
decât pe comemorarea victoriei în sine.

Cine, Ce și Cum?
Demonstraţia oficială a victoriei din 1946 ilustrează unele dintre
problemele și direcţiile emergente în raport cu forma comemorării
celui de al Doilea Război Mondial. În primul rând, reprezentanţii
anumitor naţiuni au lipsit, în mod special cei ai URSS și ai Iugosla-
viei18 . Cea mai controversată a fost absenţa aviatorilor polonezi, care
au luptat în timpul Bătăliei pentru Marea Britanie din 1940. Guver-
nul britanic a înaintat o invitaţie către guvernul polonez prosovietic,
pentru a solicita trimiterea unor reprezentanţi, dar nu a invitat acele
forţe care au luptat sub comandă britanică, în special cele din cadrul
RAF. Forţele poloneze prodemocrate s-au simţit excluse prin invita-

17
Un număr de cărţi despre Ziua Victoriei Europene au fost publicate după 1995: Mike
Brown, op. cit.; Martin Gilbert, The Day The War Ended, London, HarperCollins,
1995; Craig Cabell & Allan Richards, VE Day: A Day to Remember, Barnsley, Pen
and Sword, 2005; Philip Craig, VE-Day, London, Bison Books, 1994.
18
Illustrated London News, 15 June, 1946 p. 1.

235
ţia înaintată guvernului prosovietic. După proteste, aviatori polonezi
au fost invitaţi să mărșăluiască împreună cu RAF, dar ei au refuzat,
pe motiv că acest lucru ar fi exclus restul personalului militar po-
lonez. Delegaţia prosovietică de asemenea a refuzat să participe, și
astfel Polonia nu a fost reprezentată19. Marea alianţă nu mai exista.
Războiul Rece începea să-și impună forma de comemorare a celui de
al Doilea Război Mondial. În al doilea rând, demonstraţia oficială a
fost conștiincios regizată să reîntărească elementele-cheie ale identi-
tăţii naţionale britanice: monarhia, Parlamentul, Imperiul și popo-
rul. Toate au fost legate între ele într-o etalare publică foarte proemi-
nentă. Acest război a fost o experienţă comună, colectivă: Capitala și
Imperiul, Coroana și Parlamentul, bogaţii și săracii, toţi au fost uniţi
împreună în lupta pentru păstrarea Marii Britanii. În al treilea rând,
includerea altor state – China, Franţa, Belgia – a fost planificată ca
să sublinieze importanța crucială a efortului britanic în menţinerea
libertăţii celorlalţi. Festivităţile de celebrare a victoriei britanice au
fost pline de discursuri care puneau în evidenţă rolul Marii Britanii
ca apărător al libertății și democraţiei, un mesaj cu relevanţă contem-
porană continuă pe măsură ce Războiul Rece devenea tot mai rece.
Cu siguranţă, problemele apărute în raport cu modul celebrării răz-
boiului nu erau specifice doar Marii Britanii. Fiecare ţară s-a confrun-
tat cu propriile dificultăţi, și nu e vorba doar de ţările învinse. Cele mai
multe ţări europene – de exemplu: Franţa, Olanda, Belgia – au trebuit
să ajungă la un compromis în ce privește problemele legate de colabo-
rare și rezistenţă. Statele Baltice nu au reușit să identifice niciun motiv
pentru celebrare: ocupa
ocupaţia nazistă a fost înlocuită de ocupa
ocupaţia sovietică.
Letonii au refuzat să sărbătoreasc
ă
ătoreasc ă victoria până în 1994, când trupele
ruse au plecat. Marea Britanie de asemenea își avea propriile probleme.
Cum putea Marea Alianţă să fie justificată acum, când URSS era o altă
„dictatură feroce”? Cum ar fi putut fi explicate politicile de reconciliere
din anii ’30 – care acum păreau un compromis moral cu forţele rău-
lui – și să se menţinăă discursul despre Marea Britanie ca apărătoare
ăătoare a

19
Perspectiva militarilor polonezi poate fi găsită în articolul The Victory Parade scris
de Rudolf Falkowski, fost pilot polonez din componenţa RAF. Articolul poate fi gă-
sit la: http://www.polishsquadronsremembered.com/Victory_parade.html [accesat
la 20 ianuarie 2012].

236
libertăţii și distrugătoare
ăătoare a tiraniilor? Cu trecerea timpului, pe măsu-
ră ce Imperiul a început să-i alunece printre degete, a devenit tot mai
greu să se vorbeascăă despre victoria britanică din timpul celui de al
Doilea Război
zboi Mondial, ffără a aborda problema pierderii Imperiului20.
După 1946, o schimbare subtilă a început să apară în memoria oficială
britanică a celui de al Doilea Război Mondial: o schimbare discursivă
dinspre Victorie spre victorii, la fel ca și crearea unui discurs patriotic
în raport cu războiul.

O comemorare în schimbare
Înainte de a începe să analizăm modul în care războiul a fost come-
morat, merită să reflectăm pe scurt cum s-au schimbat aceste ceremo-
nii, atât ca formă, cât și în conţinut. Povestea și-a schimbat trăsăturile
distinctive și tonul încă din 194521. În anii ’50, accentul dominant a
fost pus pe eroism (atât cel individual, cât și colectiv), întruchipat de
Winston Churchill ca arhetip al britanicului eroic și stoic. În anii ’60,
pe măsură ce Marea Britanie începea să resimtă declinul post-imperial
și post-industrial, discursul a început să ia alte forme. Venirea la putere
a premierului Margaret Thatcher și proiectul ei de a anula consensul
postbelic social-democrat a dus la apariţia primelor semne ale unui
demers critic asupra ideii de „Război al Poporului”22. În anii ’80 și ’90
unii au început să se întrebe dacă Marea Britanie ar fi trebuit să intre
în război în 1939: nu cumva URSS era dușmanul real?
Cercetătorii au explorat oscilaţiile elitei britanice în 1940: ar fi tre-
buit semnat un tratat de pace separat cu Germania? Ar fi reușit acest
lucru să salveze Imperiul?23 Totuși de-a lungul întregii perioade, ideea
celui de al Doilea Război Mondial că un Război Bun al Marii Britanii
a rămas aproape neatinsă. Cum a fost prezentatăă această poveste? O
caracteristică remarcabilă a comemorării britanice a celui de-al Doi-
lea Război Mondial a fost consensul între memoria publică, oficială și

20
Norman Davies, Europe At War 1939-’54: No Simple Victory, London, Pan Books,
2006, p. 462.
21
A se vedea Bosworth, op. cit.; Eley, op. cit.
22
Finney, op. cit. p. 199-203.
23
A se vedea, de exemplu, John Lukacs, 5 Days în London: May 1940, Yale, Yale Uni-
versity Press, 2001.

237
memoria socială. Comemorarea oficială a instituţiilor statului după
1946 s-a desf
desfășurat prin intermediul serviciilor de Ziua Memoriei,
memorialelor publice, publicaţiilor oficiale sau a timbrelor poștale,
precum și prin activităţile muzeelor de stat, în special Muzeul Im-
perial de Război din Londra. Acest lucru a fost făcut posibil și de pu-
blicarea memoriilor figurilor-cheie, în special cele ale lui Churchill
însuși, care au suplinit aceste imagini oficiale24. Memoria populară
– prin cinema, desene animate, cântece, mass-media (TV, radio și zi-
are), precum și prin amintirile de familie– de asemenea a consolidat
și întărit discursul public despre război care se forma. Filmele despre
cel de al Doilea Război Mondial în Marea Britanie– Calul de lemn
(1950); Dambusters (1954); Eroii Cockleshell (1955); Povestea Colditz
(1955); Podul de pe rrâul Kwai (1957); Dunkirk (1958); Bătălia pentru
Anglia (1969) – au fost deosebit de importante în formarea memoriei
publice. Emisiunile TV din anii 1960 și 1970 – Armata lui tata, Allo
Allo – au fost, de asemenea, incredibil de populare în sânul publicului
britanic care, se pare, niciodată nu va obosi să fie informat despre
evenimentele din război. Aceste culturi de divertisment au devenit o
arenă de producţie bogată pentru formarea și consolidarea memoriei
publice. Activităţile sportive, cărţile de umor, jocurile pentru copii și
hobby-urile, toate au fost pătrunse de tema celui de al Doilea Război
Mondial. Viaţa de familie în Marea Britanie în anii 1950, ‘60 și ‘70
a înrădăcinat adânc războiul în preocupările sale. Povestirile despre
evacuarea din Londra și serviciile de război, cântecele interpretate la
reuniunile de familie, fotografiile rudelor în uniforme, soldaţii de ju-
cărie și construirea de avioane-model, toate au fost părţi componente
ale copilăriei. Când bunicul meu a murit, eu am moștenit medaliile
lui de război, ceea ce a constituit o conexiune fizică între generații,
fapt care face războiul cumva mai tangibil, mai imediat.
Timpul adecvat pentru contrafacerea acestei potriviri între me-
moria oficială și cea populară în raport cu cel de al Doilea Război
Mondial a fost cuprins între 1946 și mijlocul anilor ’70.

24
Winston Churchill, The Second World War [6 vols], London, Mariner Press, 1986.
Primele ediţii au apărut în 1948 și 1953.

238
 De la Victorie la Victorii: Discursul Patriotic
Opţiunea de a scoate în evidenţă eroii naţionali britanici și trium-
furile naţionale britanice a avut în mod evident ca scop crearea unui
sentiment de mândrie de a fi britanic și a unei societăţi patriotice.
Totuși, este interesant că această mândrie patriotică nu a fost în tota-
litate un fenomen specific conservator, de dreapta, ci, mai degrabă, a
fost un patriotism de stânga, care a durat până în 1979, dată marcată
prin alegerea lui Margaret Thatcher. În memoria publică în curs de
formare, războiul a fost rescris ca o naraţiune axată pe o serie de ex-
perienţe sau evenimente care au fost centrale pentru Marea Britanie,
sau în care britanicii au jucat un rol-cheie. Acestea au inclus:
Evacuarea Dunkirk-ului;
Bătălia pentru Marea Britanie;
Experiența Blitz;
Convoaiele Atlantice;
Montgomery și Bătălia pentru Africa de Nord;
Eliberarea Italiei;
Ziua D și debarcarea din iunie 1944 (Eliberarea Europei).
Aceste teme specifice au marcat un anumit tip de narațiune despre
felul de a fi britanic, iar cel de al Doilea Război Mondial a fost mitizat
în discursul ultimei mari realizări colective a Marii Britanii ca naţiu-
ne. Mă voi concentra pe scurt pe unele dintre aceste elemente.

Miracolul Dunkirk
Salvarea în mai-iunie 1940 a aproape 340 000 de trupe aliate pe
plajele din Dunkirk și-a făcut loc în folclorul britanic. De fapt, a fost
un dezastru militar cumplit, în care Marea Britanie a pierdut o can-
titate semnificativă de muniţii și trupe. Cu toate acestea, această în-
tâmplare a circulat ca un miracol, deoarece 850 de vapoare de toate
mărimile, numite „Little Armada”, au navigat să ajute la evacuarea
trupelor. Regele a chemat întreaga naţiune la rugăciune pentru sal-
varea trupelor și, deoarece marea a rămas calmă, a părut ca această
rugăciune a fost auzită.
Dunkirk a pătruns în memoria populară reflectând, în primul
rând, un sentiment de grație divină: ce altceva ar putea explica sal-

239
varea miraculoasă a atâtor trupe? Aceasta a alimentat ideea de război
bun purtat de Marea Britanie, un conflict nobil, în care Marea Brita-
nie a avut un rol divin să se opună tiraniei naziste (care, evident, ex-
cludea politica de reconciliere a Marii Britanii de până la război). În
al doilea rând, colaborarea din timpul salvării de la Dunkirk a creat
ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Spiritul de la Dunkirk: o
întrupare a capacităţii de a depăși adversităţile, o coalizare a întregii
naţiuni pentru a face faţă intemperiilor. Această interpretare a reîn-
tărit ideea despre război ca fiind unul al Întregului Popor25.
Totodată, Dunkirk a început să reprezinte și să întruchipeze ceva
din spiritul și caracterul naţional britanic. În iunie 1940, Marea
Britanie a rămas singură, izolată, dar hotărâtă și sfidătoare. „Noi
suntem capabili să facem faţă”, a spus Churchill. Acest moment este
cel mai bine ilustrat de desenele animate ale lui David Low în care
un soldat britanic, înconjurat de valuri zdrobitoare, vânt și stânci,
arată pumnul forțelor Luftwaffe și le spune dramatic: „Sunt foarte
bine, singur”26.
Însă acest lucru nu a fost doar o sfidare pentru asigurarea supra-
vieţuirii. Aceasta a fost o sfidare pentru a apăra libertatea și a rezista
tiraniei. Cu alte cuvinte, a fost o sfidare altruistă. Sentimentul unei
Britanii singure și izolate i-a asigurat o poziţie morală de a fi singura
apărătoare a libertăţii și democraţiei împotriva tiraniei naziste. Spe-
ranţele întregii lumi acum se bazau pe capacitatea Marii Britanii de a
rezista invaziei naziste. Acesta a fost un sentiment cvasimesianic, pe
care l-a evocat Churchill în acel moment:
Ceea ce a fost numit de generalul Weygand Bătălia pentru Fran-
ţa s-a terminat. Mă aștept ca Bătălia pentru Britania să înceapă. De
această bătălie depinde supravieţuirea civilizaţiei creștine. De această
bătălie depinde propria noastră viaţă britanică și continuitatea în timp
a instituţiilor noastre și a Imperiului nostru. Întreaga furie și putere a
dușmanului trebuie foarte curând să fie întoarsă împotriva noastră.

25
În comemorarea celui de-al Doilea Război Mondial evenimentul Dunkirk a fost
foarte evidenţiat. A se vedea, de exemplu, Laurence Rees, „Hitler’s Greatest Gamble,
Churchill’s Miraculous Deliverance” în BBC History, vol. 11, 5 mai 2010, p. 22- 29.
26
Poate fi văzut la adresa: http://wwwcartoons.ac.uk/record/LSE2791 [accesat la 20
ianuarie 2012].

240
 Hitler știe că trebuie să ne distrugă pe noi în această insulă ori va pier-
de războiul. Dacă noi suntem în stare să-i rezistăm, întreaga Europă
poate fi liberă și viaţa întregii lumi poate merge înainte pe culmi largi
și însorite. Dar dacă noi cădem, întreaga lume, inclusiv siv Statele Uni-
te, inclusiv
siv toate acele lucruri pe care noi le-am cunoscut și îndrăgit,
se vor prăbuși în prăpastia unui nou Timp Întunecat, mai sinistru și
poate mai de durată prin luminile știinţei pervertite. Să ne întoarcem,
așadar, la îndatoririle noastre și să ne purtăm astfel încât să dăinuie
Imperiul Britanic și Commonwealth-ul său o mie de ani, iar oamenii
să spună: „Aceasta a fost clipa lor de glorie”27.

Dunkirk și Bătălia pentru Britania (și discursurile lui Churchill

din acea perioadă) au fost incluse în partea centrală a discursului
despre război pe care britanicii îl acceptau, plasându-se pe ei înșiși în
avangarda unei cruciade morale pentru apărarea libertăţii. Naraţiu-
nile britanicilor despre cel de-al Doilea Război Mondial s-au axat în
mod special pe acele momente în care ei au rezistat singuri împotriva
dușmanului, și nu pe momentele de colaborare cu Aliaţii.
Totuși, această poziţie de superioritate morală a creat o tensiune
politică, care a bântuit Anglia în toată perioada de după război: să
fie pro- sau anti-Europa. Spiritul Dunkirk de rezistenţă a fost inter-
pretat de unii ca o poziţionare a Britaniei în rolul de lider al rezis-
tenţei europene împotriva opresiunii naziste. Marea Britanie a fost
liderul, apărătorul și protectoarea Europei ocupate de nazism. Acest
motiv a fost folosit de către cei care doreau o cooperare europeană
mai strânsă. Dar motivul Spiritului Dunkirk ca izolare a dat naștere
unei separări între Marea Britanie și Europa și a generat tema „Micii
Anglii”. O naţiune insulară, Britania nu a fost învinsă. Britania nu a
colaborat. Canalul Mânecii a fost o linie de demarcaţie fizică și sim-
bolică. Acesta a fost, de fapt, un tip de excepţionalism britanic, care a
fost folosit să întăreasca poziţia celor care doreau să menţină poziţia
Marii Britanii în afara Europei și mai aproape de SUA 28 .

27
Discursul poate fi auzit la adresa: http://www.youtube.com/watch?-feature=end-
screen&NR=1&v=G4BVzYGeF0M [accesat la 20 ianuarie 2012].
28
Webster, op. cit.

241
 Bătălia pentru Britania
Locul RAF (Forţele Aeriene Regale) în apărarea Marii Britanii împo-
triva invaziei maritime sau aeriene este imortalizat în discursul despre
Băt
ă ălia
ăt lia pentru Marea Britanie. Invazia din vara anului 1940 (Opera(Operaţia
Sealion) programată de Germania împotriva Marii Britanii necesita
controlul spa
spaţiului aerian pentru o debarcare de succes a trupelor. În
acest fel, preludiul la invazie a fost marcat în vara anului 1940 de lupte
zilnice ale Forţelor Aeriene Regale împotriva Luftwaffe deasupra câm-
piilor din Anglia de Sud. Între iulie și septembrie 1940, au participat
la lupte 2936 de piloţii (un contingent multina
multinaţional care a inclus 595
de piloţii de alte na
naţionalităţi), dintre care 544 au fost uciși. În octom-
brie 1940, Luftwaffe și-a recunoscut înfrângerea, iar Marea Britanie a
obținut o victorie defensivă.. Semnifica
Semnificaţia adevărată a acestui fapt s-a
putut discerne doar în 1944, când nd Marea Britanie a lansat opera
operaţiunea
Zilei D și a deschis (cu întârziere) cel de-al doilea front în Europa29.
Discursul despre Bătălia pentru Marea Britanie cuprinde multe
dintre motivele prezentate mai sus: Britania sfidătoare, rezistând sin-
gură impotriva puterii germane. Această idee de victorie „în pofida
tuturor obstacolelor” a reîntărit ideea de ajutor divin, apărutăă imediat
după evacuarea de la Dunkirk. Dar Bătălia pentru Marea Britanie a
pus în evidenţă și alte motive. Ideea „individualismului eroic”, de cele
mai multe ori asociată cu Winston Churchill însuși, a fost un motiv-
cheie al discursului. Cei mulţi datorau imens celor puţini, așa cum este
evident din acel celebru discurs al lui Churchill din 20 august 1940.
Recunoștinţa fiecărei case din insula noastră, din Imperiul nostru, și
cu adevărat din întreaga lume, cu excepţia celor locuite de cei vinovaţi,
se îndreaptă spre piloţii britanici, care, neînfricaţi de nimic, neobosiţi de
provocări și pericole de moarte, întorc soarta Războiului Mondial prin
curajul și devotamentul lor. Niciodată în sfera conflictelor umane nu a
existat o situaţie similară, când cei mulţi să fi datorat atât
âât de mult celor pu-
ţini. Inimile noastre toate se îndreaptă către piloţii de vânătoare, ale căror
acţiuni strălucite le vedem cu propriii noștri ochi în fiecare zi30.

29
Detalii despre acest lucru pot fi găsite pe site-ul societăţii Istorice Historical Society
Battle of Britain la adresa: http://www.battleofbritain1940.net/contents-index.html
[accesat la 20 ianuarie 2012). Pentru o analiză academică a se vedea Richard Overy,
The Battle of Britain: Myth and Reality; London, Norton, 2002.
30
Acest discurs poate fi găsit la adresa: http://youtoube.com/watch?v=0y60xvkJ8ko
[accesat la 20 ianuarie 2012].

242
 Dincolo de orice hiperbole și de retorica specifică lui Churchill, apa-
re ideea indivizilor eroici și altruiști, care își riscă viaţa pentru apărarea
celorlalţi. Dar Churchill scoate, totodată, în evidenţă rolul Britaniei ca
singurul dușman al regimului de teroare din întreaga lume. Acest con-
flict – apărut după căderea Franţei și înainte de orice acțiuni militare
contra URSS – a fost semnificativ, deoarece Marea Britanie a rezistat
singură, izolată, sfidătoare.
ăătoare. Ea a reprezentat lumea liberă, un rol asumat
mai târziu de Statele Unite. În n nara
naraţiunea despre Băt ă ălia pentru Marea
ăt
Britanie a mai existat un element final: ingenuitatea și creativitatea bri-
tanică. Discursul despre supravieţuirea britanică a fost o combina combinaţie
dintre inteligenţa umană și tehnică, dintre om și mașină: curajul sol-
da ilor asociat cu avantajul oferit de tehnologia britanică – aeronavele
daţ
Spitfire și utilizarea radarelor.
Această temă a fost dezvoltată destul de intens în perioada post-
belică și poate fi văzută ca având ceva comun cu discursul Războiu-
lui Rece: creativitatea oamenilor de știinţă britanici provenea din
societatea lor „liberă”, care încuraja gândirea liberă, spre deosebire
de natura înregimentată a „societăţilor totalitare”. În ciuda tuturor
avantajelor pe care aceste societăţi le aveau, în ceea ce ţine de acce-
sul la resurse, inventivitatea britanică a triumfat.

Experienţa Blitz
Cele două naraţ
nara iuni expuse mai sus – Dunkirk și Bătălia pentru Brita-
nia – au vorbit în primul rând despre forţele armate britanice (deși flota de
vapoare mici care a participat la Dunkirk a fost compusă în principal din
ambarcaţiuni civile). Problema acţiunilor și atitudinilor de pe frontul de
acasă, ca parte a contribuţiei generale la victoria britanică, este cel mai bine
exemplificatăă prin examinarea acţiunii Blitz, în special pentru că aceasta a
fost prezentată în Muzeul Imperial de Război din Londra (MIR)31.
Ca un muzeu de stat de mare importanţă, MIR a fost (și continuă
să fie) un loc important pentru expunerea valorilor na naţionale. MIR în-
truchipeazăă atitudinea statului britanic fafaţă
ţă de război: nu este un simbol

31
Lucy Noakes, „Making Histories: Experiencing the Blitz in London’s Museums in
the 1990s”, în Gordon Martel (ed.), The World War Two Reader, London, Routledge
2004, p. 422-34; Detalii despre Blitz pot fi găsite în Juliet Gardiner, The Blitz: The
British Under Attack, London, Harper Press, 2010.

243
al mândriei pentru victoria obţinută, ci o întruchipare și comemorare a
efortului și sacrificiului comun. În acest sens MIR are o funcţie educa-
tivă, deoarece este conceput să creeze un „cetăţean ideal”32. Acesta este
rolul istoriei ca un exemplu de educaţie morală, iar cel de-al Doilea Răz-
boi Mondial are o legitimitate remarcabilăă datorită capacității sale de a
transmite acest mesaj, reîntărit și prin definirea războiului ca o misiune
asumată pentru a salva poporul evreu. Cel de-al Doilea Război Mondial
este imun la orice critică și astfel este capabil să transmită mesaje morale
f ră ambiguităţi. Această imagine a MIR ca o școalăă morală capabilă să
fă
creeze cetăţeni ideali a fost aprofundată de includerea unei expoziţii a
Holocaustului în MIR, o mișcare care nu a fost lipsită de critici33.
O expoziţie recentă din MIR axată pe experienţa Blitz este o ilus-
trare excelentă a memoriei publice britanice despre cel de-al Doilea
Război Mondial. Expoziţia cu tema Experienţaa Blitz demonstrează
cum acţiunea Blitz – bombardarea civililor britanici din Londra, Co-
ventry, Plymouth, Southampton și din alte locuri – în multe privinţe
a devenit mitul central britanic despre cel de-al Doilea Război Mon-
dial. O Britanie unificată a depășit segregarea socială a anilor ’30 și
toţi au reușit să se adune împreună: „noi am fost toţi uniţi împreună”.
Comemorările locale ale Blitz (în locuri ca Coventry sau Southamp-
ton) au pus în lumină o comunitate neafectată de diferenţe sociale,
unindu-se și demonstrând o extraordinară capacitate de a îndura cele
mai atroce lovituri aeriene ale Luftwaffe cu stoicism și umor. Era o
imagine care îi includea pe toţi („am fost cu toţii soldaţi în prima
linie”) și o experienţă care i-a îngăduit Britaniei să ocupe un loc în
panteonul celor care au îndurat una dintre cele mai traumatice expe-
rienţe ale umanităţii în secolul douăzeci: un bombardament extins al
civililor. Spiritul Blitz a fost adesea invocat ulterior de către politicieni
care doreau să creeze un sentiment de comuniune și cooperare în ca-
zul altor evenimente copleșitoare sau în faţaa unui pericol grav34.

32
Ibid. P. 425.
33
A se vedea, de exemplu, Tom Lawson, „Ideology in a Museum of Memory: A Review
of the Holocaust Exhibition at the Imperial War Museum”, în Totalitarian Move-
ments and Political Religion, vol. 4, 2, 2003, p. 173-83.
34
A se vedea Noakes, op. cit. Gordon Brown a invocat „ Spiritul Blitz” pentru a chema
la cooperare în timpul crizei creditelor din decembrie 2008. A se vedea: http://www.
dailymamil.co.uk/news/article-1102393/The-Biltz-spirit-save-insists-Gordon-
Brown.html [accesat la 20 ianuarie 2012].

244
 Expoziţia experienţei Blitz de la Muzeul Imperial al Războiului
pune în evidenţă ideea de unitate naţională și comuniune a unei socie-
tăţi, care depășește diviziunile și teama și întărește ideea de triumf în
faţa pericolelor ca o parte centrală a ideii de naţiune britanică. Răz-
boiul Poporului, camaraderia patriotică, sentimentul de comunita-
te au fost cruciale în sprijinirea consensului politic social-democrat
britanic din perioada postbelică 35. Pe această viziune s-a bazat egali-
tarismul celui de-al Doilea Război Mondial – suferinţele împărtășite
fără discriminare, capabile să depășească graniţele de clasă. De ase-
menea, caracterul cooperant și colectiv al războiului a impus o agen-
dă politică, în stare să construiască un stat social și un consens mai
larg cu privire la politica naţională.

Regândind Războiul Poporului

Una dintre problemele acestei imagini de unitate a comunităţii a
fost tendinţa de a neglija tensiunile și conflictele serioase de pe fron-
tul de acasă în timpul războiului. Aceasta a fost o viziune extrem de
igienizată și îmbunătăţită a războiului. Ideea de Război al Poporului a
început să fie regândită în anii ’70 și ’80. Istoricii care au început să re-
examineze experienţa Blitz și alte experienţe de război și-au propus
să „revizuiască” această idee de comunitate unită. O conștientizare a
crimelor, pieţei negre, grevelor, pierderii de moralitate, disidenţei, dar
și cazurile de corupţie, defetism, rasism au început să întineze mi-
tul britanic al „comunităţii unite”. Reevaluarea bombardamentului
orașelor germane cu bombe incendiare a început să submineze noţiu-
nea de autoritate morală a Marii Britanii din timpul războiului. Indi-
ferenţa, oarecum sumbră, a statului britanic faţă de soarta poporului
evreu din Germania interbelică de asemenea a subminat conceptul
de „război bun”. Aceste reconsiderări au mers mână în mână cu dis-
tanţarea de consensul social-democrat întreprinsă de către Margaret
Thatcher. Guvernul de dreapta al acesteia, în dorinţa de a submina
egalitarismul anilor postbelici, a trebuit să rescrie istoria celui de al
Doilea Război Mondial, concentrându-se mai mult pe patriotismul

35
A se vedea, de exemplu, Angus Calder, The People’s
’’s War 1939-45; London, Cape, 1969.

245
lui Churchill, puterea și rezistenţa britanică, și accentuând foarte
mult ideea de Britanie Mare. În timp ce consensul de după război a
fost distrus, la fel a fost ștearsă și memoria celui de al Doilea Război
Mondial care l-a susţinut; totuși, s-a dovedit destul de dificil săă se
înlăture acest crez din memoria populară, cu toate eforturile depuse
de politicieni și mediul academic. Poate cel mai semnificativ lucru
rămâne faptul că toate partidele politice, indiferent de convingeri,
continuăă să folosească amintirile celui de al Doilea Război Mondial
pentru a-și legitimiza mesajele. Ele se pot angaja într-o revizuire a na-
raţiunii, dar cel de-al Doilea Război Mondial rămâne un mit extrem
de eficient. Churchill, Dunkirk, Bătălia pentru Marea Britanie, Spiri-
tul Blitz, toate sacrificiile poporului continuă să fie evenimente-cheie,
capabile să legitimeze prezentul36.

Comemorările recente
Ziua Victoriei Europene a revenit doar recent în centrul atenţiei.
Aniversările de a 50-a și a 60-a ale victoriei au fost marcate de eve-
nimente oficiale. Acest lucru a fost alimentat în parte și de un val de
nostalgie. Un exemplu ar fi popularitatea enormă a posterului Păs-
traţi-vă calmul și mergeţi înainte37. Acesta a fost transformat într-un
simbol comercial folosit pentru a vinde diverse lucruri (mult prea
des folosit astăzi), dar a fost, de asemenea, și imitat cu diverse oca-
zii. Comemorările din 2005, cu ocazia celei de a 60-a aniversări,
au fost în special solemne. Pe 8 mai 2005, o ceremonie specială de
comemorare a avut loc la cenotaf* ca să marcheze aniversarea Zilei
Victoriei Europene. Prinţul de Wales a depus o coroană de flori, iar
veterani din toate tipurile de trupe au participat și ei. Ceremonii
similare au avut loc în întreaga ţară. O serie de evenimente de-a
lungul unei săptămâni întregi au început în data de 4 iulie 2005 și
au culminat la 10 iulie cu comemorarea Zilei Naţionale. Aceste eve-
nimente au fost planificate pentru a se încadra între Ziua Victoriei

36
A se vedea Bosworth op. cit.; Eley, op. cit.; Juliet Gardner, Wartime: Britain 1939-’45,
’
’45,
London, Headline, 2004.
37
Aceasta pote fi văzut (cu toate reclamele care îl acompaniază) aici: http://www.ke-
epcalmandcattyon.com/history [accesat la 20 ianuarie 2012].
* Memorial în cinstea morților/persoanelor decedate în Primul și al Doilea Război
Mondial, Whitehall, Londra.

246
Europene și Ziua Victoriei împotriva Japoniei. O serie de expoziţii
au fost organizate pentru a-i determina pe oameni să-și aminteas-
că și pentru a-i face să conștientizeze sacrificiile veteranilor. După
cum vom vedea, temele principale – biserica, monarhia, Common-
wealth-ul englezesc, statul-naţiune – au caracterizat aceste momen-
te de aducere-aminte, precum s-a întâmplat în 1945 și în 194638.
Întâia zi a Săptămânii Recunoștinţei pentru Veterani a început cu
deschiderea unui „Muzeu Viu” în Parcul St. James. O serie de recon-
stituiri și de exponate accesibile tuturor au fost gândite pentru a-i da
generaţiei născute după război – care crescuse ascultând povestirile
despre război ale părinţilor, bunicilor și străbunicilor – șansa de a
încerca „pe viu” câteva dintre elementele centrale ale războiului bri-
tanic: să-și pună o mască de gaze, să ia parte la pornirea unui avion
Spitfire, să trăiască experiența unei gospodarii care lua parte la ceea
ce s-a numit Frontul de Acasă și la campania „Sapă pentru Victorie”
(care încuraja cultivarea grădinilor din jurul casei pentru creșterea
de legume cu scopul de a ajuta efortul de război). Tineri și adulţi erau
invitați să ia parte la exercițiile militare folosite în antrenamentul
soldaţilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Seara, ima-
gini din cel de-al Doilea Război Mondial au fost proiectate pe palatul
Buckingham. Ministrul Apărării, John Reid, observa că:
„Locaţia palatului părea opţiunea firească pentru spectacol. Palatul
Regal a fost și rămâne un simbol important al celui de al Doilea Război
Mondial și un loc de referinţă pentru public. În timpul războiului și, în
special, de Ziua Victoriei Europene, Familia Regală a apărut la balcon
ca să salute mulţimea imensă a feţelor bucuroase care se întindea cât
vedeai cu ochii”39.

Ziua a doua a fost marcată de lansarea timbrelor fiscale dedicate

comemorării celui de-al Doilea Război Mondial și de un serviciu di-

38
Înregistrările acestor evenimente au fost arhivate de National Archives UK. Ele
pot fi găsite la: http://webarchive.nationalarchives.gov.uk/+/http://www.mod.uk/
abaoutus/history/ww2/index.html [accesat la 20 ianuarie 2012]
39
http://webarchive.nationalarchives.gov.uk/+/http://www.operations.mod.uk/
60anv/newItem_id=3338.htm [accesat la 20 ianuarie 2012, 4 iulie 2005].

247
vin pentru cei ce au fost implicaţi în luptele din Extremul Orient.
Timbrele fiscale aveau reprezentate imaginea catedralei Sf. Paul,
având în fundal două lumini ale reflectoarelor de apărare antiaeria-
nă (invocând experienţa Blitz)
Blitz în forma unui V, simbolizând sem-
nul Victoriei (invocându-l pe Churchill). Ziua a treia a fost celebra-
tă prin reprezentarea celor mai cunoscute piese de muzică și dans
din timpul celui de al Doilea Război Mondial în interpretarea unor
trupe moderne de dans și muzică. Ziua a patra a debutat, destul de
surprinzător, cu un atac terorist asupra Londrei, dar ceremoniile au
continuat indiferent de acest eveniment, invocând spiritul războiu-
lui cu care londonezii au trebuit să înfrunte stoic experienţa Blitz.
Ziua a cincea a fost marcată de mai multe evenimente la Muzeul Viu.
În Ziua a șasea Regina a inaugurat un memorial dedicat contribuţiei
femeilor la efortul războiului. Monumentul a fost conceput de John
Mills și era reprezentat de 17 seturi de haine de femei atârnate pe
umerașe. Scopul a fost să creeze un memorial care să comemore-
ze toate modurile în care femeile britanice și-au adus contribuţia la
efortul războiului: în fabrici, pe câmp, la birouri, în spitale, luptând
împotriva incendiilor, spionajului și implicîndu-se în lucrări de con-
strucţie. Ideea hainelor de femei a fost prezentarea acestora „ca și
cum tocmai au fost folosite de femeile care s-au întors acasă după ce
și-au
i-au ffăcut datoria”. Săptămâna a culminat în 10 iulie cu Ziua Naţio-
nală a Comemorării. Un serviciu divin de comemorare a fost ţinut
la Westminster Abbey, oficiat de arhiepiscopul de Canterbury, Dr.
Rowan Williams. Făcând legătura între atacurile teroriste recente și
cel de-al Doilea Război Mondial, el a observat:
„Astăzi, în mod special, noi trebuie să ne amintim că spiritul crimei
și umilinţei încă există în jur și, după cum Majestatea Sa ne-a amintit
vineri, există o generaţie de oameni pentru care imaginea Londrei de-
vastate și bombardate va reactualiza amintiri dure, amintiri nu doar ale
distrugerii fizice, dar și sentimentul datoriei de a merge și a înfrunta
tirania responsabilă pentru aceste acte”40.
Ziua a fost încheiată cu survolarea orașului de către un simbol-
cheie al războiului britanic: bombardierul Lancaster. Ultimele exem-

40
http://webarchive.nationalarchives.gov.uk/+/http://www.operations.mod.uk/
60anv/newItem_id=3373.htm [accesat la 20 ianuarie 2012, 10 iulie 2005.]

248
plare ale acestei aeronave simbolice au zburat deasupra mulţimilor și
au aruncat milioane de flori de mac (simbolul comemorării, punând
în legătură Primul Război Mondial și victimele din alte războaie bri-
tanice). Într-o reconstituire a evenimentelor Zilei Victoriei Europene,
mulţimile s-au revărsat pe stradă, iar Familia Regală a stat în balco-
nul Palatului Buckingham. Ultima festivitate comemorativă a avut
loc în 21 august 2005, pentru a celebra a 60-a aniversare a Victoriei
asupra Japoniei. Prinţul de Wales a depus încă o coroană de flori la
cenotaf iar veteranii s-au adunat să-și amintească de cei care au mu-
cenotaf,
rit în Birmania, Singapore și în alte locuri.

Dacă ne gândim la evenimentele din 2005, ce ne spun acestea? Co-

memorările recente reactivează la un nivel mai profund noţiunea răz-
boiului moral, a războiului bun purtat de Marea Britanie, și invocă da-
toria și sacrificiul în
n fa
faţa suferinţei. Au existat două motive pentru aceste
comemorări. În primul rând, nd, implicarea Marii Britanii în conflicte mi-
litare extrem de dubioase – în Iraq, Kuwait și Afganistan – a dus la nece-
sitatea reafirmării poziţiei morale a Marii Britanii. Comemorarea Zilei
Victoriei din 2005 a oferit posibilitatea de a le aminti tuturor de zilele
când Marea Britanie a fost implicată într-un război bun, în contextul
tuturor controverselor care înconjoară Războiul din Iraq. Coincidenţa
acestor comemorări cu atacurile teroriste din Londra din 7 iulie 2005 a
fost cel puţin fericită. O dată în plus, libertatea a fost invocată ca o ins-
pira ie pentru a apăra
piraţ ra Modul de Via
Viaţă Britanic. Cel de-al Doilea Război
Mondial ca un exemplu moral, ca o inspira inspiraţie, ca o posibilitate de creare
a unui cetăţean ideal a fost invocat din nou, de data aceasta drept argu-
ment suprem în lupta împotriva terorismului și a teroriștilor:
„Comemorăm în această săptămână sacrificiile pe care generaţii-
le înaintașilor le-au făcut, pentru ca noi să rămânem un popor liber...
Când facem faţă dificultăţilor, când ne confruntăm cu groaza atacuri-
lor teroriste, noi ne gândim la veteranii noștri pentru a ne inspira. Este
important să menţinem acel spirit pe care ei l-au arătat în negrele zile
dintre 1939 și 1945... noi rămânem liberi datorită sacrificiului lor”41.

41
Under Secretary of State for Defence Don Touhig 7, iulie 2005. Discursul poate fi
găsit la: http://webarchive.nationalarchives.gov.uk/+/http://www.operations.mod.
uk/60anv/newItem_id=3358.htm [accesat la 20 ianuarie 2012].

249
 În al doilea rând, insistenţa britanică de a comemora cel de-al Doi-
lea Război Mondial ca pe un sacrificiu, și nu ca pe o victorie care
trebuie celebrată, este legată de necesitățile politice ale tuturor state-
lor-naţiune. Astfel, victoria în cel de al Doilea Război Mondial a fost
încadrată într-un discurs mai profund despre nevoia de sacrificiu și
despre responsabilitatea pe care orice individ o are în faţa naţiunii,
despre dreptul legitim al statului-naţiune de a-și trimite cetăţenii să
moară pentru el. Comasarea tuturor războaielor într-un singur act
unic de comemorare a sacrificiului și de oferire a recunoștinței pentru
pace are misiunea de a preveni orice împotrivire criticăă ffață de răz-
boaiele individuale și astfel continuă să funcţioneze ca o legitimare a
capacității statului de a-și trimite cetăţenii să moară pentru el. Acest
fapt explică dominarea evenimentelor britanice când se vorbește des-
pre conflictul dintre 1939 și 1945: invocarea actelor de eroism și sacri-
ficiu este necesară pentru a inspira voluntarii și pentru a suţine ideea
următorului război. O naraţiune în care eroii sunt ruși sau americani
sau francezi nu ar fi capabilă să înfă
nf ptuiască acest lucru.
nfă

Concluzii
Prezenţa ubicuă a celui de-al Doilea Război Mondial în viaţa brita-
nică este un fapt de necontestat. O sete nepotolită pentru evenimen-
tele, întâmplările, amintirile și lucrurile demne de reținut din tim-
pul acestui conflict continuă să existe. Această sete este întreţinută
de filme, TV, mass-media, pagini web, lucrări de ficţiune, muzee și
magazine. Nostalgia celui de al Doilea Război Mondial se vinde. Și
statul continuă să fie un jucător important în perpetuarea nostalgiei
celui de al Doilea Război Mondial. Episoadele-cheie din război încă
alimentează naraţiunile și discursurile publice ale politicienilor și ale
oamenilor de rând atunci cînd ei invocă Spiritul Blitz, ori Bătălia pen-
tru Marea Britanie ca un motiv de inspiraţie pentru a face faţă eveni-
mentelor ostile din prezent. Finney consemnează că în Regatul Unit
„cel de-al Doilea Război Mondial este o fixație, nostalgică și iluzorie,
pe ultimele lor momente de măreţie, care astfel funcţionează ca un
colac de salvare în lupta perpetuă cu prezentul plin de decepţii”
ii”42.

42
Finney, op. cit., p. 190.

250
 Semnificativ rămâne conţinutul discursului despre cel de-al Doi-
lea Război Mondial promovat în Marea Britanie. Acest articol a ară-
tat cum celebrarea axată pe Ziua Victoriei Europene foarte curând
s-a transformat într-o serie de naraţiuni mai mici. Victoria univer-
sală și colectivă a Aliaţilor a fost uitată și înlocuită cu o serie de vic-
torii britanice. În cei 66 de ani scurșii de la sf
sfârșitul celui de-al Doilea
Război Mondial victoriile britanice au fost povestite și răspovestite.
Povestirile despre evenimentele din Dunkirk, Spiritul Blitz și Bătălia
pentru Britania formează împreună un moment moral ffără echivoc.
„Războiul Bun” al Marii Britanii este decent, colectiv, al eroismului
tăcut și o luptă purtată de unul singur (pentru un timp) împotriva
forţelor tiraniei. Aceste evenimente păstrează un loc sigur în memo-
ria publică britanică și au acţionat, în fapt, ca o suprimare colectivă
a memoriei. Mai mult, ca toate fixaţiile nostalgice în general, aces-
tea împiedică și obstrucţionează o percepere adecvată a probleme-
lor prezentului. Rememorarea britanică a celui de-al Doilea Război
Mondial întoarce privirile politicienilor și poporului britanic în mod
constant spre un moment de grandoare morală și militară britanică,
în detrimentul abordării problemelor de redresare economică, de
justiţie socială și cooperare postimperială. Mai mult decât orice, Ma-
rea Britanie are nevoie de o nouă naraţiune despre cel de-al Doilea
Război Mondial, o naraţiune care ar putea vedea războiul dintr-un
loc diferit, de undeva foarte departe de Londra.
Traducere din limba engleză de
T
Mariana GOINA

251
 Lud m i l a C OA DĂ

Istorie și memorie: reflecții asupra reprezentării

celui de-al Doilea Război Mondial în muzeele
din Republica Moldova
Cel de-al Doilea Război Mondial – evenimentul central al secolu-
lui XX1 și cel mai sângeros2 război din istorie – continuă să fie un su-
biect de cercetare captivant. Interesul masiv și crescând pentru a doua
conflagra ie mondială este justificat inclusiv prin faptul că a fost cel
conflagraț
mai „costisitor” război din istorie3, analizat fiind, în primul rând, prin
prisma dimensiunii implicării și pierderilor umane, dar și a gradului
de paralizare a sectoarelor economice, de devastare și distrugere a pa-
trimoniilor culturale, a cheltuielilor financiare și militare etc. Interesul
constant fafață de război se menține, se pare, și pentru că istoria lui, în toa-
tă complexitatea sa, nu a fost încă scrisă – această misiune revenind isto-
ricilor secolului XXI4. Or anterior, în perioada Războiului Rece, evocă-
rile despre cel de-al Doilea Război Mondial au fost influenţate de cadrul
hegemonic șii transna
transnaţional al confruntării Est-Vest, fiecare dintre părți
reflectând războiul de pe poziții favorabile propriilor interese, ghidând
prin resursele administrative și prin manipulare memoria acestuia5.
Dacă în statele NATO memoria celui de-al Doilea Război Mondial a
fost prelucrată – în special odată cu reînceperea procesului de reînar-
mare din anii ’70 – în jurul binomului „totalitarism versus democra-
ţie”, în blocul comunist Moscova mobiliza memoria oficială referitoare
la război prin dezvoltarea și utilizarea continuă a termenului „Marele
Război pentru Apărarea Patriei” în scopul reafirmării contribuţiei deci-

1
Susan Suleiman, Crises of Memory and the Second World War, Cambridge, Massa-
chusets, Harvard University Press, 2006, p. 3.
2
Gabriel Kolko, Century of War. Politics, Conflict and Society Since 1914, New York,
The New Press, 1994, 265. R. Holmes, The Second World War in Photographs, Lon-
don, Carlton, 2000, p. 11.
3
Spencer Tucker, The Second World War, New York, Palgrave MacMillan, 2004, p. 309.
4
John Keegan, Battle for History. Re-fighting World War II, New York, Vintage Books.
A Division of Random House, Inc., 1995, p. 30.
5
Gavin Bowd, Memoria războiului 1941-1945: Campaniile din Est și din Vest ale Ar-
matei Romane în scrieri ale contemporanilor (traducere de Ana-Maria Stan; ediție
îngrijită de Mioara Anton), București, Editura Pro Historia, 2006, p. 137.

252
sive aduse de Uniunea Sovietică la „eliberarea” Europei de barbarismul
nazist. Revoluţiile de la 1989, căderea URSS-ului șii sfsfârșitul Războiului
Rece au generat schimbări profunde în modul de abordare a evenimen-
telor istorice, inclusiv a celui de-al Doilea Război Mondial, în termeni de
analiză, interpretare și comemorare a acestuia. Pe parcursul ultimelor
două decenii a avut loc, peste tot în lume, o proliferare a interesului și
preocupărilor
rilor publice fa
față de dimensiunea politică a fenomenului me-
moriei războiului și formelor practicilor comemorării6. Totuși, în cazul
unor societăți cum sunt, spre exemplu, cele post-sovietice, disensiunile
asupra memoriei referitoare la cel de-al Doilea Război Mondial conti-
nuă, studierea memoriei războiului având încă legătur ă ă cu orchestrarea
ătur
politică ce manipulează prezentul prin evocarea anumitor imagini ale
trecutului colectiv legat de acest război7.
Fiind cel mai tragic eveniment din istoria omenirii, cel de-al Doilea
Război Mondial nu putea să nu-și găseascăă reflectare în muzee, acestea
devenind în egală măsură o sursă importantă în cunoașterea istoriei8
și o cale originală de a aduce istoria în prezent. În Republica Moldova
există cca 80 de muzee care funcţionează în baza Legii muzeelor nr.
1596-XV din 27. 12. 2002. Majoritatea lor, având profil istoric, conţin
expoziţii – permanente9 sau temporare10, orientate spre subiect11 sau
concept12 – dedicate celui de-al Doilea Război Mondial. Aceste expo-

6
Timothy Ashplant, Graham Dawson, Michael Roper „The Politics of Memory and
Commemoration. Contexts, Structure and Dynamics”, în Ashplant, Dawson, Ro-
per, Eds. The Politics of War Memory and Commemoration, London, New York,
per
Routledge, 2000, p. 3-86.
7
Omer Bartov, Trauma and Absence, în Helmut Peitsch, Charles Burdett, Claire
Gorrara, eds., European Memories of the Second World War, New York: Berghahn
Books, 1999, p. 258-271.
8
Ewing J. H. Ewing, „Military Museums and Collections”, în J. E. Jessup, R. W. Coa-
kley, A. Eds., Guide to the Study and Use of Military History, Washington, D.C.:
Center of Military History, United States Army
Army, 1982, p. 339-347.
9
Michael Belcher Exhibitions in Museums, Washington, D. С.: Smithonian Institution
Press, 1991, 39.
10
Michael Belcher, Exhibitions in Museums, Washington, D. С.: Smithonian Institu-
tion Press 1991, p. 47-48.
11
David Dean, Museum Exhibition. Theory and Practice, London and New York, Routledge
1994, p. 4;. Powers, „„World Museums”,, în Lee, L. E., Ed., World
World War II Battlefields and Museums”
War II in Europe, Africa, and the Americas, with General Sources. A Handbook of Litera-
ture and Research, Westport, Connecticut – London, Grenwood Press, 1997, p. 71-82.
12
David Dean, Museum Exhibition. Theory and Practice, London and New York, Routledge,
1994, p. 4.

253
ziţii variază de la muzeu la muzeu prin complexitatea elementelor con-
stitutive, valoarea obiectelor expuse, mesajul transmis etc. Unele din-
tre ele, ca, de altfel, și muzeele care le găzduiesc, întemeiate fiind încă
în perioada sovietică, au rămas ancorate în timpurile apuse, păstrând
mecanismele sovietice de prezentare a faptelor și evenimentelor isto-
rice; altele au fost revizuite ulterior doar parţial, muzeele înregistrând
un vid de concepte și tehnici pentru reflectarea clară și imparţială a
trecutului; iar cea de-a treia categorie este cea a expoziţiilor și muzeelor
în plin proces de reformare, aflate în faza căutărilor unor soluţii opti-
me, pentru a se ajusta timpurilor și exigenţelor actuale.
În elucidarea subiectului privind reflectarea memoriei celui de-
al Doilea Război Mondial în muzee, ne-am propus să prezentăm și
să analizăm expoziţiile din câteva categorii de muzee, ultimele fiind
stratificate în funcţie de semnificaţia, valoarea și mărimea patrimo-
niului muzeal, de capacitatea știinţifică și tehnică de evidenţă, cer-
cetare, restaurare și punere în valoare a acestuia. Este vorba despre
muzee din categoria celor:
• naționale: Muzeul Naţional de Arheologie și Istorie a Moldovei13 ; Muzeul
de Istorie Militară;
• județene și/sau municipale: Muzeul de Istorie și Etnografie din Orhei; Mu-
zeul de Istorie și Etnografie din Bălţi; Muzeul Etnografic din Bender;
• sătești/ș
ti/ colare: Muzeul de Istorie – Liceul „Petre Ștefă
ti/ș tef nucă”;
tefă
• private: Muzeul Memoriei Neamului.
Reflecțiile asupra oricărui război în calitate de concept, și asupra
celui de-al Doilea Război Mondial drept caz concret al secolului XX
ne duc neapărat cu gândul la o serie de abordări și secvențe cu ima-
gini de război, printre care istoria oficială a acestuia; campanii mi-
litare cu dramele și varietățile lor, cu tactici de luptă, armament și
logistică; activități din spatele frontului, mișcări de gherilă etc.; dar
mai ales destine ale oamenilor războiului – istorii ale comandanților
și soldaților, istorii ale civililor construite în condiții de ocupație,
rezistență, teroare etc. Pentru că aceste reprezentări permit în an-
samblul lor conturarea unui tablou general al războiului, ele devin,
de regulă, și principalele tematici abordate în expozițiile muzeale de-
dicate războaielor.

13
http://www.nationalmuseum.md/

254
 Muzeele din Republica Moldova, cele cu destina
destinație istorică sau/și mi-
litară care dezvoltă subiectul celui de-al Doilea Război Mondial – fie
prin expoziții ii permanente, cum este cazul Muzeului Na Național al Arma-
tei, fie prin componente tematice ale expozițiilor permanente mai largi,
cum este cazul Muzeului Na Național de Arheologie și Istorie a Moldovei,
dar și al altor muzee –, urmează aceeași linie structural-organizatorică
expunând publicului-vizitator obiecte ce reflectă diverse crâmpeie de
război. Exponatele concentrate în expozițiile muzeelor din Republica
Moldova legate de epoca celui de-al Doilea Război Mondial sunt des-
tul de variate și multiple, diversitatea lor extinzându-se de la arme și
muniții la echipamente militare, de la hărți și drapele la ordine și me-
dalii, de la fotografii la obiecte personale, de la eroi la victime, de la mi-
litari la civili etc. În tendința de a facilita perceperea acestora, ne-am
propus analiza câtorva
ââtorva grupuri de obiecte de război prezente, de altfel,
în majoritatea muzeelor. Este vorba despre arme și însemne militare;
obiecte aparținând martorilor războiului – combatanţi și civili; afișe de
propagandă de război.
a) Colecția de arme și însemne militare
Deși războaiele nu se duc, în definitiv, din considerentul excesu-
lui de armament de care dispun statele14, totuși cantitatea și calitatea
acestuia – ca parte a potenţialului militar al unui sau altui stat – con-
stituie unul dintre factorii care stimulează declanșarea războaielor
sau antrenarea diverșilor subiecți de drept internațional în conflictele
militare. Înarmarea și dezvoltarea mijloacelor tehnice de luptă s-au
înscris întotdeauna printre preocupările constante ale statelor care
tind la statutul de puteri regionale și/sau mondiale, forța militară fiind
astfel un garant al influenței lor asupra sistemului internațional.
Cel de-al Doilea Război Mondial, analizat prin prisma factorului
militar, a constituit perioada în care s-au înregistrat evoluții dramatice
ale forțelor militare pe o arie geografică imensă. Factorul-cheie al pro-
gresului militar l-a constituit tehnologia, cel de-al Doilea Război Mon-
dial marcând hotarul dintre două ere ale tehnologiilor militare15. Deși

14
Gerhard Weinberg, Visions of Victory. The Hopes of the Eight World War II Leaders,
New York, Cambridge University Press, 2005, p. 1.
15
Loyd Lee. World War II, Westport, CT – London, Grenwood Press, 1999, p. 45.

255
multe dintre armele folosite în 1939-1945 își aveau originile înainte de
declanșarea lui, războiul a stimulat totuși vizibil progresul și sofistică-
rile în domeniul militar, unele state, printre care și principalii agresori
– Germania și URSS – înregistrând performanțe incontestabile în acest
sens. Dacă Germania a început procesul de reînarmare în anul 1935, în
Uniunea Sovietică sectorul militar a fost în permanență preferatul regi-
mului, iar programele de înarmare
narmare au ffăcut parte din start din planurile
cincinale, pentru acest domeniu cheltuindu-se sume considerabile – de
la 560 de mii în 1925 până la 5 mln. în 194116. Printre tehnologiile de
război care au determinat noi strategii de luptă și au contribuit la schim-
barea naturii războiului de la mijlocul secolului XX se numără: tancu-
rile – sovieticii deținând supremaț
suprema ia; armele și aruncătoarele
ăătoarele de mine;
avioanele; aeronavele etc., toate fiind exploatate la maximum și aducând
mai multă încredere statelor beligerante în acțiunile lor pe front.
Înscriindu-se printre elementele-cheie ale războiului, armele au
devenit obiecte reprezentative în majoritatea muzeelor din Republica
Moldova, înglobate în Colecția de armament și tehnică militară (expu-
să în unele cazuri și în aer liber), dar și de diverse alte însemne militare.
Cea mai mare colecție de arme și obiecte militare din anii războiului se
conține în expoziţia permanentă a Muzeului Național al Armatei. Ex-
poziţia – care începe cu o placă informativă ce amintește vizitatorilor
despre tragismul conflagraţiei mondiale, indicând numărul partici-
panţilor la război, numărul celor decedaţi sau mutilaţi fizic și psiholo-
gic de război – prezintă vizitatorilor exponatele din categoria armelor
și pieselor de vestimentaţie militară. Expoziţia aduce în prim-plan o
vastă gamă de arme folosite de beligeranți în lupte, printre care se nu-
mără aruncătoare de mine sau obiecte explozibile; baionete sovietice și
germane; mitraliere, țevi de mitraliere, tuburi de mitraliere antiaeriene
germane, pistoale-mitraliere sovietice; mine sau aruncătoare de mine
germane; măști de gaz române și germane; telefoane de campanie so-
vietice și americane etc. Categoria pieselor de vestimentaţie militară
este completată cu chipiuri militare, dar și căști, muzeul dispunând de
o minicolecție de căști sovietice, germane, britanice, franceze, române,
unele dintre care avându-și originile dinainte de război. Din grup face

16
Evan Mawdesley, The Stalin Years. The Soviet Union 1929-1953, Manchester and
New York, Manchester University Press, 2003, p. 82.

256
parte și o gamă largă de uniforme militare, muzeul deținând în exclu-
sivitate o uniformă a trupelor NKVD.
Expoziția permanentă a Muzeului Armatei Naționale este însoțită
uneori de expoziții temporare organizate cu o ocazie sau alta și care
vin să-i completeze mesajul și conținutul. În acest context poate fi
menționată, spre exemplu, expoziția de uniforme militare sovietice,
organizată în perioada aprilie – mai 2010, în incinta Muzeului17, la
care au fost prezentate circa 130 de uniforme pe care posesorul lor –
colonelul Petru Costin, șefadjunct al Direcţiei management strategic
și relaţii internaţionale a Serviciului Vamal – le-a adunat de-a lungul
anilor, cele mai vechi dintre ele datând cu anul 1943. Expoziția a mai
cuprins drapele de luptă ale Armatei Roșii, diverse chipiuri militare,
precum și distincţii de luptă, printre care ordinele „Aleksandr Nevs-
ki” și „Bogdan Hmelniţki”, scrisori din timpul celui de-al Doilea
Război Mondial etc. Expoziția a fost organizată în contextul come-
morării de către Federația Rusă a zilei de 9 mai– „aniversării a 65-a
a victoriei asupra fascismului” –, pe care Moscova încearcă să o pro-
moveze și infiltreze și dincolo de hotarele statului rus, în spațiul ex-
sovietic. Discursul care a dominat inaugurarea și întreaga expoziție a
fost construit în jurul termenului de „Marele Război pentru Apăra-
rea Patriei”, acesta avându-și originile în timpurile sovietice și fiind
omniprezent și în discursurile oficiale ale Rusiei actuale. La eveni-
mentul organizat de Ambasada Rusiei la Chișinău, în colaborare cu
Ministerul Apărării al Republicii Moldova, Muzeul Național al Ar-
matei și Muzeul Serviciului Vamal de la Chișinău, a fost prezent și
ambasadorul de atunci al Federației Ruse, V. Kuzmin, care a vorbit
despre „Marele Război pentru Apărarea Patriei”, criticând „unii re-
prezentanţi ai actualei conduceri a Republicii Moldova de denatura-
re a adevărului istoric” despre război18 – adevăr istoric în percepția
autorităților Federației Ruse însemnând, de fapt, falsificarea a ceea ce
reprezintă în realitate adevărul istoric, dacă acesta nu se potrivește cu
politicile și interesele statului rus. Acceptarea unor astfel de discur-
suri în Republica Moldova, utilizarea în continuare a termenilor de

17
http://www.army.md/?action=show&cat=4&obj=1183
18
http://newsmoldova.md/newsline/20100429/187845932-print.htm

257
sorginte sovietică în raport cu multe evenimentele istorice – terme-
ni neadecvați, de altfel, mersului istoriei spațiului românesc pruto-
nistrean – denotă amprentele ingerinței politicului în interpretarea
chestiunilor cu caracter istoric și lipsa unei linii tranșante vizavi de
anumite etape ale istoriei acestuia, cum ar fi, spre exemplu, aborda-
rea subiectului celui de-al Doilea Război Mondial, cel al ocupației
sovietice și nu numai.
Obiecte cu caracter militar sunt expuse și în n Muzeul Na Național de
Arheologie și Istorie a Moldovei, ale cărui expoziții conțin arme mici,
muniții, căști militare șii alte piese de vestimenta
vestimentație tipice armatei so-
vietice sau celei române; uniforme militare; însemne ale flotei milita-
ro-maritime românești etc. Muzeul a expus aceste exponate într-un
spa iu destinat reflectării celui de-al Doilea Război Mondial, care își
spaț
găsește locul în cadrul vastei expoziţii permanente a muzeului dedica-
te unui îndelung parcurs istoric din paleolitic până la finele deceniu-
lui al cincilea al secolului XX. Expoziția în întreg ansamblul ei nu este
desăv
ă ârșită, ea aflându-se sub incidența transformărilor din punctul
ăv
de vedere al conceptului și tematicilor, constituind subiectul politicii
administra iei muzeului care optează pentru o nouă viziune a expo-
administraț
ziţiei – una adecvată timpurilor și cerințelor muzeale. Un loc aparte
în
n Muzeul Na Național de Arheologie și Istorie a Moldovei îi revine Dio-
ramei „Operaț
Opera ia militară Iași – Chișinău”. Parte a expoziției dedicate
Operaț
războiului, dar expusă separat, la parterul muzeului, diorama comple-
tează și amplifică expoziția, impunându-se prin spectaculozitatea sa și
măiestria cu care a fost realizată. Diorama funcționeazăă cu începere
din anul ’90, fiind produsul final al unei munci de peste opt ani de zile
a pictorilor N. Prisekin și A. Semionov. Subiectul-cheie al dioramei de
cca 800 m. p. îl constituie luptele militare de pe Prut – din imediata
apropiere a localității Leușeni, din vara anului 1944 – prezentate pe o
pânză cu dimensiunile de 45 x 11 metri, la care sunt ajustate, pe lângă
unele obiecte improvizate, o serie de obiecte autentice, printre care un
tun antitanc, lăzi cu cartușe și obuze, echipamente și muniții19.
Muzeul de Istorie și Etnografie din Orhei, care nu acordă multă
atenție obiectelor militare, la rându-i, prezintă, totuși, câteva
ââteva categorii
de arme care au fost utilizate în cel de-al Doilea Război Mondial. Arme

19
http://www.nationalmuseum.md/ro/

258
din război șii piese de vestimenta
vestimentație militară sovietică pot fi văzute și
în Muzeul Etnografic din Bender, acestora rezervându-li-se
ndu-li-se un spa
spațiu
semnificativ. Iar Muzeul de Istorie din incinta Liceului Teoretic „Pe-
semnificativ
tre Ștefă
tef nucă” expune prin modesta, dar frumoasa lui colecție, două
tefă
căști de provenienţă sovietică descoperite pe teritoriul localităţii. Cât â
ât
privește Muzeul de Istorie și Etnografie din Bălți, acesta nu dispune
– inclusiv din lipsă de spa
spaţiu – de o expoziţie destinată războiului. La
insistenţa autorităţilor publice locale s-au organizat periodic, de la 1991
încoace, expoziţii temporare, dedicate celui de-al Doilea Război Mon-
dial. Acestea erau inaugurate cu ocazia sărbătorilor cu tentă sovietică,
comunistă, în special la 9 Mai – zi calificată de către
ăătre autorităţile locale
(site-ul Primăriei de Bălți are un compartiment dedicat împlinirii a 65
de ani de la victorie, cu lista locuitorilor orașului care au participat la
„Marele Război pentru Apărarea Patriei”20) drept zi a victoriei. Expo-
ziţia temporară pusă la dispoziţia vizitatorilor bălţeni la 9 mai 2009, de
exemplu, a întrunit în componenţa sa mai multe categorii de exponate.
Cele mai frecvent utilizate erau armele de război și obiectele indispen-
sabile solda
soldaților; haine militare, telefoane de campanie.
Păstrarea și prezentarea de către muzeele din Republica Moldova
a obiectelor militare, a obiectelor bătăliilor etc. contribuie semni-
ficativ la înțelegerea de către vizitatori a gradului de înarmare al
beligeranților, a tehnicilor de luptă, a bătăliilor care s-au dat, oferin-
du-le acestora o cale de imaginare și interpretare a evenimentelor
într-un mod mai expresiv și colorat21.
b) Colecția de obiecte reflectând martorii războiului
Expoziţiile destinate celui de-al Doilea Război Mondial organizate
în muzeele din Republica Moldova rezervă, în majoritatea lor – în
afară de mostre de arme și armament de calibru mic, materiale de
propagandă sovietică sau alte categorii de obiecte din perioada războ-
iului – un anumit spaţiu oamenilor timpurilor de război, și anume:
• combatanţilor, celor care au luptat în război, în cadrul armatei sovietice
sau al celei române, având origini basarabene sau trecuţi cu frontul prin

20
http://www.balti.md/index.php?option=com_content&task=view&id=1564&Itemid=168
21
Powers. „World War II Battlefields and Museums”, în Loyd Lee, ed.” „World War II in
Stephen Europe”,
””, Africa and the Americas, with General Sources. A Handbook of Literatu-
re and Research, Westport, Connecticut – London, Grenwood Press, 1997, p. 71-82.

259
 Basarabia și care în mai 1945 – cei care au ajuns până atunci – așteptau
cu nerăbdare, la fel ca soldaţii tuturor armatelor participante la război,
demobilizarea și revenirea acasă 22 ;
• civililor
civililor, celor care au fost victime ale timpurilor de război și ale regimuri-
lor totalitare din anii de război, inclusiv ale regimului sovietic de ocupaţie
reinstalat în anii postbelici.
Muzeul Naţional de Arheologie și Istorie a Moldovei, de exemplu,
conţine diverse obiecte aparţinând participanţilor la război, printre
care se numără: fotografii ale militarilor – ofiţeri și soldați, indivi-
duale sau înn grup – ffăcând parte din armata română sau/și sovietică;
scrisori sau jurnale de război ale foștilor militari din armata sovietică
sau cea română; insigne și medalii, alte decoraţii și certificate ale mi-
litarilor sovietici, primite pentru curajul manifestat în lupte etc.
Și alte muzee din Republica Moldova, selectate ca obiect de stu-
diu pentru studiul de față, prezintă imagini și informaţii despre cei
ce au luptat în război. Printre acestea pot fi nominalizate Muzeul de
Istorie și Etnografie din Orhei, care prezintă, printre altele, o inscrip-
ţie indicând numărul basarabenilor participanţi la război și al celor
morţi în timpul luptelor; Muzeul Liceului Teoretic „Petre Ștefă tef nucă”
tefă
ce expune listele localnicilor care au luptat (în armata sovietică sau
cea română) în războizboi sau care s-au pierdut ffără urmă. Muzeul Etno-
grafic din Bender, la rândul său, acordă o atenţie considerabilă celor
care au luptat în armata sovietică, prezentaţi drept „eroi” ai războiu-
lui și „eliberatori”. Expoziţia – proiectată și construită în timpurile
sovietice – și-a păstrat intact conceptul și formatul, corespunzând
întocmai politicilor istorice ale nerecunoscutului stat nistrean, care
împărtășește și urmează, de altfel, politicile actuale ale autorităţilor
Federaţiei Ruse vizavia de istoria celui de-al Doilea Război Mondial.
avi
Războaiele, indiferent de intensitatea pe care o au și dimensiunile pe
care le ating, consumă atât âât vieţile combatanţilor
ilor arma
armaţi, câtâ și ale celor
ât
neimplica i în lupte23. Civilii – victime de război, victime ale politicilor
neimplicaţ
și intereselor de grup – au fost supuși bombardamentelor, exploziilor,
abuzurilor militare, dar și abuzurilor și atrocităţilor politice, crimele de
război aducând mai multe pierderi de vieţi omenești decât ââtt opera
operaţţiunile

22
Gabriel Kolko, op. cit., p. 211.
23
Alexander Downes. Targeting Civilians in War, Ithaca and London, Cornell University
Press, 2008, p. 1.

260
militare în sine24. Civilii au fost frecvent obiecte șii ţinte „legitimate”25
ale politicilor guvernamentale sau/și militare – circumstanţe de acest
gen înregistrându-se frecvent inclusiv în anii celui de-al Doilea Război
Mondial, calificat ca război împotriva
mpotriva popula
populației civile26. Acesta este și
cazul politicilor staliniste care au fost promovate prin sacrificarea abu-
zivă a popula
populaţiei, prin distrugerea oponenţilor politici și sociali. Cele
mai rigide dintre ele au vizat înfometările în masă, colectivizarea for-
ţată, deportările etc. – toate fiind aplicate până la război, pe parcursul
și, mai ales, după cel de-al Doilea Război Mondial, când au fost extin-
se șii asupra popula
populaţiei din teritoriile ocupate, luând milioane de vieţi
omenești . Printre cei suferind și pierind de pe urma politicilor inuma-
27

ne staliniste s-au înscris și basarabenii, care au fost supuși înfometării,

deportărilor de proporţii, represiunilor și maltratărilor în Gulag. Ei au
devenit astfel victime ale carnajului politic sovietic, „justificat
„ ” de rea-
lizarea planurilor cincinale și/sau de izbăvirea
ăăvirea de realii sau potenţialii
opozanţi ai politicilor staliniste.
Date fiind amploarea și monstruozitatea politicilor regimului to-
talitar bolșevic, numărul mare de victime cu rădăcini basarabene ale
regimului stalinist, muzeele Republicii Moldova prezintă, prin diverse,
deși puţine exponate, tragismul acelor vremuri și impactul lor asupra
basarabenilor. Unul dintre aceste muzee este Muzeul Memoriei Nea-
mului, care a fost constituit prioritar în scopul comemorării victimelor
staliniste și la amenajarea, completarea și întreținerea căruia și-au adus
aportul mai multe persoane private, printre care se numără și unele
victime ale ffărădelegilor regimului totalitar bolșevic. Muzeul dispune
de o expoziţie permanentă dedicată în totalitate reprezentanţilor diver-
selor categorii sociale care s-au opus, în anii 1940-1950 ai secolului XX,
regimului sovietic de ocupa
ocupaţie și care pentru acţiunile lor proromânești
șii antisovietice au fost deporta
deportaţi, încarceraţ
ncarcera i, mulţi dintre ei pierind în
ncarceraţ
„Siberiile de gheaţă”
ţă . Este unicul muzeu din Republica Moldova de acest
ţă”

24
Gerald Draper, The Red Cross Conventions, London, Stevens, 1958, p. 26.
25
Zbigniew Brzezinski, Out of Control: Global Turmoil on the Eve of the Twenty-First
Century, New York, Scribner’s, 1993, p. 9.
26
Annemarie Tröger, German Women’s Memories of World War II II, în Margaret Hi-
gonnete ed. Behind the Lines: Gender and the Two World Wars, Yale, Yale University
Press, 1987, p. 285-299.
27
Zbigniew Brzezinski, Out of Control: Global Turmoil on the Eve of the Twenty-First
Century, New York, Scribner’s, 1993, p. 11-15.

261
gen printre exponatele căruia nu se găsesc obiecte aparţinând Armatei
Sovietice sau însemne ale puterii sovietice, nimic din ce ar vorbi despre
implementarea politicilor sovietice, exponatele concentrându-se în ex-
clusivitate pe impactul acestora asupra popula
populaţiei civile. Nucleul expo-
ziţiei îl constituie Omul/Basarabeanul – victimă a regimului dictatorial
bolșevic. Exponatele conţin in fotografii ale basarabenilor deporta
deportaţi în Si-
beria, muncind din greu în condiții inumane sau deplângându-i pe cei
morţi;; fotografii ale celor aresta
arestaţi și pedepsiți pentru viziunile lor anti-
sovietice; lagărele în care erau deţinuţi „dușmanii puterii sovietice” etc.
Expoziţia conţine și exponate actualizate – inclusiv imagini surprinse
la sf
sfârșitul anilor ’80, în contextul mișcării rii na
naţionale de la Chișinău
– care denotă că ororile staliniste nu au fost iertate, iar victimele stali-
niste nu au fost uitate.
Memoriei victimelor celui de-al Doilea Război Mondial, victimelor
f rădelegilor și atrocităţilor staliniste li se rezervă o atenție sporită și în
fă
cadrul Muzeului Na Naţional de Arheologie și Istorie a Moldovei. Acesta
conţine și prezintă publicului un șir de exponate care reflectă drama
celor care au fost supuși politicilor regimului totalitar bolșevic. Este
vorba despre informa
informaţii cu privire la cei deporta
deportaţi; obiecte persona-
le aparţinând victimelor, foștilortilor deporta
deportaţi; haine ale deţinuţilor din
lagărele staliniste; documente vizând politica de colectivizare forţată
și altele. La rândul ei, expoziţia Muzeului de Istorie și Etnografie din
Orhei „vorbe
„ ște” tranșant despre acţiunile și ororile politicilor sovie-
tice, prezentând imagini și secvențee din via viața grea a victimelor repre-
siunilor staliniste. Miezul expoziţii îl constituie o inscripţie care indică
numărul basarabenilor participanţi la război și al celor morţi în timpul
luptelor. Din expoziţie nu lipsește te informa
informaţia privind consecinţele răz-
boiului, starea în care se afla Orheiul în n perioada de sfsfârșit a războiului
și impactul acestuia asupra orheienilor.
Prin prezentarea anumitor exponate cu referire la participanții la cel
de-al Doilea Război
ăzboi Mondial și jertfele politicilor staliniste, muzeele aduc
un omagiu celor „sacrificaț
sacrifica i” pentru idealurile staliniste și interesele so-
sacrificaț
vietice. Totodată, pornind de la convingerea că una dintre funcțiile de
bază ale muzeelor este educa
educația28, muzeele Republicii Moldova transmit

28
Eilean Hooper-Greenhill, „Intoduction”, în Eilean Hooper-Greenhill, E., ed., The
Educational Role of the Museum, London, New York, Routledge, 1999, p. 1-8.

262
informa ii și cunoștințe vizitatorilor despre ceea ce a însemnat războiul
informaț
pentru basarabeni și cum le-a schimbat acestora destinul.
c) Afișe de propagandă sovietică
O altă categorie de obiecte conținute în expozițiile muzeale din
Republica Moldova o reprezintă afișele/posterele de proveniență so-
vietică elaborate în anii celui de-al Doilea Război Mondial, răspândi-
te din abundență atât pe front, cât și în spatele frontului. Afișele fac
parte din categoria mijloacelor de propagandă, iar propaganda – ca
formă de comunicare socială – și-a demonstrat în timp utilitatea în
favoarea celor care controlează opinia publică și manipulează masele,
fără ca acestea să realizeze29, a celor care promovează idei în format
prielnic intereselor lor și care știu să prezinte informații reale într-un
mod ce sugerează concluzii false30.
Propaganda a jucat un rol colosal în politică și în războaiele seco-
lului al XX-lea, în care realizările din domeniul tehnologiilor comu-
nicării
rii au favorizat eficacitatea sa ffără precedent31. Războiul, de altfel,
creează cadrul favorabil propagandei, fiecare dintre guvernele belige-
rante prezentând situația de pe front în termeni pozitivi și convenabili,
urmărind să mențină astfel moralul cetățenilor, să justifice războiul și
să insufle speranța în victorie32. Iar în anii celui de al Doilea Război
Mondial propaganda devenise o adevărată armă de război33. În timp
de război mobilizarea militarilor, cât și a civililor devine o condiție in-
dispensabilă în tendințele guvernelor de a obține victoria. Autoritățile
sovietice au înțeles acest lucru și au utilizat la maximum mijloacele
de propagandă în mobilizarea populației în anii războiului, în asigu-
rarea recrutărilor și angajărilor în industria de război, economisirii
produselor alimentare, a carburanților și a altor mărfuri vitale. Afișele
sovietice editate în anii războiului, unele dintre ele expuse în muzee,

29
Eduard Bernays, Propaganda, N. Y, Kennikat Press, 1972, p. 47.
30
R. Cole, Propaganda in Twentieth Century War and Politics: An Annotated Biblio-
graphy, London, The Scarecrow Press, Inc.; Pasadena, Calif. Englewood Cliffs, N.J.:
Salem Press, 1996, p. 238.
31
Robert Cole, op. cit., p. 1.
32
Anthony Rhodes, Propaganda. The Art of Persuasion: World War II, New York,
Chelsea House, 1976.
33
Robert Cole, op. cit., p. 238.

263
altele cunoscute din diverse surse, confirmă preocupările guvernării
sovietice în aceste direcții.
Afișele de propagandă sovietică constituie una dintre categoriile
de obiecte ale expozițiilor dedicate celui de-al Doilea Război Mon-
dial din muzeele Republicii Moldova, fiind vorba în special despre
Muzeul Național de Arheologie și Istorie a Moldovei și Muzeul Ar-
matei Naționale. Deși se pare că afișele de propagandă se aseamănă
între ele34 , acestea poartă totuși amprentele distinctive ale timpurilor
și regimurilor care le-au conceput. Astfel, afișele sovietice din anii
războiului reprezintă întocmai era sovietică, politica și ideologia so-
vietică, ele fiind parte a acelei politici și contribuind la promovarea ei.
Afișele de propagandă sovietică din timpul celui de-al Doilea Război
Mondial erau foarte diferite după conținut, muzeele prezentând câte-
va dintre categoriile existente, după cum urmează:
a) Afișe care mobilizează la consolidarea frontului sovietic. Aceste
afișe urmăresc mobilizarea totală a populației în scopul apărării țării
de dușmanul înfă nf țișat în postere, de regulă, în chip diabolic. În calitate
nfă
de stimulent eficient în mobilizarea oamenilor a fost folosit, în prin-
cipal, apelul autorităților de apărare a patriei, ultimul considerat a fi
subiectul fundamental al propagandei sovietice pe parcursul întregu-
lui război35, iar în calitate de instrument în asigurarea nevoilor frontu-
lui a servit chemarea „Totul
Totul pentru front, totul pentru Victorie!”.
T
În această categorie de afișe se înscrie perfect și cel realizat de D.S.
Moor (Orlov) și expus la Muzeul Național al Armatei, reprezentând
un soldat întrebând: „Tu Tu ce ai ffăcut pentru front?” («Ты чем помог
фронту?»). Creat în anul 1941, posterul excelează prin două elemente
de bază: modul în care e înfă nf țișat personajul său și culorile vii în care
nfă
e reprezentat. Afișul, reprezentând un ostaș care țintește, cu privirea
și degetul arătător al mâinii întinse, spre cei ce îl privesc, urmărește
atacul psihologic asupra acestora, în tendința de a-i influența și obliga

34
Yassen Zassoursky, „Posters and Cartoons of World War I: Viual Military Propa-
ganda”, în Jurgen Wilke, ed., Propaganda in the 20th Century. Contributions to its
History, New Jersey, Hampton Press, 1998, p. 69-79.
35
John Barber, Mark Harrison , The Soviet Home Front, 1941-1945: A Social and Economic
History of the USSR in World War II, London and New York, Longman, 1991, p. 68.

264
indirect să se facă utili frontului, excluzându-se alternativa de neim-
plicare. Iar culoarea roșie,
ie, de care s-a ffăcut uz la realizarea posteru-
lui, a fost aleasă, cunoscându-i-se puterea și efectele psihologice de a
stimula, de a îndemna la acțiune. Combinarea acestor două elemente
a avut drept scop mobilizarea cetățenilor la luptă pentru interesele
URSS-ului. Un poster de o asemănare izbitoare în prezentarea perso-
najului principal – dar și unic în felul său – poate fi văzut la Muzeul
Național de Istorie36 din complexul smithonian al capitalei Statelor
Unite ale Americii. Avându-l ca protagonist pe vestitul Unchi Sam,
care chema imperativ la înrolare în armata SUA („I want You for the
U.S. Army enlist now!”), posterul – conceput și diseminat în anii Pri-
mului Război Mondial – a avut o largă întrebuințare și în timpul ce-
lui de-al Doilea Război Mondial, constituind un factor stimulator în
mobilizarea oamenilor în rândurile armatei.
În același grup de afișe s-ar încadra și cele care aduc în prim-plan
tinerii soldați pornind la atac în numele țării și al conducătorului («За
Родину, за Сталина!») sau mândrindu-se că fac parte din glorioasa Ar-
mată Roșie («Красной армии слава!»); bătrânii care aleg calea frontului
amenințând, conform posterului, că dușmanul nu va scăpa de mânia și
răzbunarea poporului («От народной мести не уйти врагу!»); femeia,
reprezentată ca o forță mobilizatoare, care îndeamnă alte femei să se în-
scrie pe front («Вступай в ряды фронтовых подруг»), ea fiind asociată
în același timp fie cu mama, care își petrece fiul pe front îndemnându-l
să lupte eroic («Будь героем!»), fie cu „patria”, așa cum e cazul în „cele-
brul” afiș „Patria-mamă te cheamă la luptă!” («Родина-мать зовет!»).
b) Afișe care promovează succesele obținute pe front. Afișele cu
mesaje de pe front sau reprezentând succesele soldaților au împân-
zit spațiul sovietic în anii războiului. Scopul lor era de a demonstra
că pe front lucrurile sunt favorabile politicii sovietice și că eforturile
poporului de a se jertfi pentru binele frontului nu au fost zadarnice,
dar și de a menține optimismul celor angajați în armată, precum și
al celor de acasă, care așteaptă victoria. În gama largă a afișelor de
acest gen pot fi incluse posterele cu genericul „Tu ne-ai redat viața!”
(«Ты вернул нам жизнь!»); „Slavă soldatului învingător!” («Слава

36
http://americanhistory.si.edu/

265
воину-победителю!»); „Spre Victorie!” («К победе!») etc., toate
reprezentându-l pe ostașul sovietic victorios și aflat în slujba po-
porului și a țării. Un afiș de acest gen „Spre Vest!” («На Запад!»),
reprezentând soldatul sovietic care înaintează cu brio spre apus, eli-
berând teritoriul Rusiei și ocupând pământurile altor popoare, este
parte a expoziției Muzeului Național al Armatei.
c) Afișe care cheamă spatele frontului în susținerea eforturilor mi-
litare. Spatele frontului constituie, de regulă, un factor important în
asigurarea succeselor de pe front, de aceea buna organizare a aces-
tuia s-a înscris printre prioritățile autorităților sovietice, care au
reușit să pună civilii pe picior de război și să subordoneze industria
și întreaga economie exigențelor frontului și războiului. Afișele mo-
bilizând spatele frontului reflectă, de altfel, creșterea rolului indus-
triei de război în asigurarea succesului pe front și tendința de in-
dustrializare a războiului, tendință dezvoltată cu precădere în anii
celui de-al Doilea Război Mondial37.
Populația civilă din statele bligerante s-a implicat foarte puter-
nic în producția de război și în activitățile din spatele frontului din
timpul celui de-al Doilea Război Mondial, mai mult decât în orice
alt război38 . Civilii s-au arătat receptivi la necesitățile războiului și
și-au manifestat activismul în spatele frontului pentru că percepeau
războiul în dimensiunea sa morală 39, construită și promovată prin
propagandă, de altfel, nu numai în URSS, ci și în celelalte state ale ta-
berelor belingerate. Un rol important în activitățile din spatele fron-
tului l-au avut femeile, care au intrat în câmpul muncii în posturile
pe care bărbații plecați la luptă le lăsaseră vacante, completând, de
altfel, cca 80 % dintre acestea40. Mii de femei, lucrând în fabrici de
armament, fiind active în spatele frontului, au contribuit pe diferite
căi la rezultatul războiului41. Într-un astfel de context femeia a deve-
nit un personaj frecvent întâlnit în afișele de propagandă sovietică,

37
Yassen Zassoursky, op. cit., p. 74.
38
Loyd Lee, op. cit., p. 45.
39
John Roberts, Modern History : From the European Age to the New Global Era, New
York, Oxford University Press 2007, p. 605.
40
John Barber, Mark Harrison, The Soviet Home Front, 1941-1945: A Social and Economic
History of the USSR in World War II, London and New York, Longman, 1991, p. 148.
41
Gerhard Weinberg, op. cit., p. 33.

266
înfățișată ca fiind un bun muncitor, bun organizator, un factor de
decizie neformal eliminat, influența ei devenind și mai evidentă când
aceasta e organizată și înarmată cu arma propagandei42 . Unul dintre
afișele care reflectă legătura dintre spatele frontului cu frontul și ro-
lul femeii în acest tandem este intitulat „Totul pentru victorie! Fron-
tului din partea femeilor din URSS!” («Все для победы! Фронту
от женщин СССР!») și este prezent în expoziția Muzeului Național
al Armatei. Posterul a fost creat de A. Kokorekin în anul 1942 și,
împreună cu multe altele de acest gen – precum «Победа близка!
Больше помощи фронту!» sau «Заменим!» etc. –, a reușit să pro-
moveze un discurs victorios și optimist și să conducă spre finalitatea
preconizată de autoritățile de la Moscova.
d) Afișee care prezint
prezintă eforturile și puterea coaliției antihitleriste.
Postere de acest gen, deși multe și variate ca design, întrunesc aceleași
elemente constitutive reprezentate de simbolurile de stat, de regulă,
drapelele aliaților care și-au unificat forțele și au coordonat activitățile
împotriva Germaniei hitleriste. Exemple de afișe de acest tip pot fi
vizionate și în cadrul expoziției Muzeului Național de Arheologie și
Istorie a Moldovei. Unul dintre acestea este cel cu genericul „Euro-
pa va fi liberă!” – o producție a anului 1944, care prezintă Europa în
chip de femeie încătușată, eliberată fiind de săbiile aliaților. Un poster
asemănător este cel intitulat „Lovitura fulgerătoare” («Громовой
удар»), creat de un grup de autori în anul 1943 și expus la Muzeul
Național al Armatei‚ în care aliații sunt înfă nf țișați sub forma unor
nfă
fulgere puternice ce cad asupra lui Hitler și a simbolurilor fasciste
pentru a le distruge. De observat, pentru comparație, că postere în-
truchipând aliații coaliției antifasciste sunt păstrate și în Muzeul
Național de Istorie din Washington despre care am amintit în rându-
rile de mai sus. Unul dintre acestea – o creație din 1943 a lui H. Koer-
ner, reprezentând aliații prin arme și punând accentul, prin mesajul
transmis, asupra puterii acestora – are ca generic ideea „Fiind uniți,
suntem puternici. Prin unitate vom învinge!” („United we are strong.
United we will win!”).

42
Eduard Bernays, Propaganda, New York, Port Washington; London, Kennikat Press,
1972, p. 115.

267
 Afișele din această ultimă gamă, indiferent de proveniența lor, au
la bază teza conform căreia spiritul de luptător al unei naţiuni se ali-
menteazăă din convingerea că lupta pe care o duce este o șansă de a
învinge43, iar teza victoriei finale este indispensabilă în felul de a purta
războiul44. În această ordine de idei părțile beligerante au folosit în
permanență o retorică pozitivă și glorioasă, prezentând evenimentele
de pe front în format favorabil, cu scopul de a menține ridicat moralul
celor de pe front și din spatele frontului. O astfel de abordare a lucru-
rilor pare justificată, dacă se pornește de la premisa că niciun guvern
nu ar fi putut spera la victorie de nu ar fi avut o naţiune unită în spate,
și niciun guvern nu ar fi avut o naţiune unită în spate, de nu ar fi con-
trolat minţile poporului său45. De aici și constatarea că cel de-al Doilea
Război Mondial a fost nu doar un război al armelor, ci și un război al
cuvintelor46, al propagandei. Deși destul de variate și diverse ca subiect
și conținut, afișele de propagandă sovietică din timpul celui de-al Doi-
lea Război Mondial urmăreau un singur scop: de a consacra războiul
și a denigra dușmanul. Calificate drept arme în egală măsură pasive și
eficiente, acestea au demonstrat, o dată în plus, că cel mai potent rol al
lor, ca și al propagandei în ansamblu, este să mobilizeze animozitatea
comunităţii împotriva dușmanului47 prin generarea în rândul popu-
laţiei a unei anumite stări de spirit și atitudini. Transmițând emoții
și sentimente, ele au contribuit la crearea unei viziuni „unice” asu-
pra realităților existente, împărțind lumea în buni și răi, în prieteni și
dușmani, și folosind slogane prin care se transmite autoritar ce trebuie
să se facă și să se gândească. Stocate în fondurile muzeelor și prezen-
tate publicului prin expozițiile din care fac parte, afișele sovietice din
anii războiului contribuie la o mai bună percepere și comprehensiune
a ceea ce a însemnat mașinăria sovietică de propagandă, cu ajutorul
căreia s-a organizat frontul și spatele lui. Viu colorate și optimiste, cu

43
Harold Lasswell, Propaganda Technique in the World War, New York–London: Gar-
land Publishing, 1972, p. 102.
44
Harold Lasswell, op. cit., p. 113;
45
Ibidem, p. 10;
46
Gerhard Weinberg, A World of Arms. A Global History of World War II, New York,
Cambridge University Press, 2005, p. 581 .
47
H. D. Lasswell, op. cit, p. 10;

268
protagoniști falnici și victorioși, aceste postere ascundeau interese și
strategii, manipulare și falsitate, crime și monstruozități – elemente
care au însoțit politica sovietică atât în anii celei de-a doua conflagrații
mondiale, cât și pe tot parcursul existenței ei.
Exponatele, de orice gen, prezentate în cadrul expozițiilor des-
tinate celui de-al Doilea Război Mondial contribuie la menținerea
vie a memoriei războiului. Muzeele, colectând și prezentând vestigii
de cultură materială referitoare la război, dau formă și chip istoriei
acelei epoci, trecute ca timp, dar răsunătoare prin impactul și am-
prentele lăsate. Problema care apare în acest context ține de gradul
de obiectivitate în crearea și prezentarea de către muzee a istoriei,
în cazul de față a istoriei celei de-a doua conflagrații mondiale. Cu-
noscut ca „cel de-al Doilea Război Mondial” pentru toate statele
lumii și numit „Marele Război pentru Apărarea Patriei” inițial de
către sovietici și ulterior de către Federația Rusă, războiul continuă
să fie un subiect greu de reflectat inclusiv în muzee, în mare parte
din cauza influenței politicului asupra evocării și analizei lui. Poli-
ticile șii practicile sovietice ffăcuseră din muzeu, de-a lungul anilor,
un complice și un instrument în promovarea intereselor de stat în
materie de trecut prin conturarea unei linii ferme cu privire la cel
de-al Doilea Război Mondial și, mai ales, la denumirea acestuia, în-
cadrarea sa cronologică, glorificarea „eliberatorilor” sovietici, con-
sacrarea zilei victoriei etc. Politizarea muzeelor nu a fost, totuși, o
invenție a regimului sovietic. De la bun început muzeele lumii au
funcționat cu pecetea și sub influența politicului, iar Muzeul Louvre
poate fi adus ca exemplu în acest sens. Or, deschiderea Palatului Re-
gal mulţimii de vizitatori în 10 august 1973 – la împlinirea a 200 de
ani de la căderea monarhiei franceze – demonstra simbolismul po-
litic al muzeului. Din momentul deschiderii sale, muzeul a proiectat
istoria prin prisma raţiunii și justificărilor proprii, prezentând-o ca
pe o serie neîntreruptă de puncte culminante. Misiunea sa ecume-
nică de a determina și a prezenta istoria era una cu caracter politic,
în măsura în care corespundea șii satisf satisfăcea orgoliile politicului48.

48
Didier Maleuvre, Museum Memories: History, Technology, Art
Art, Stanford, Califor-
nia, Stanford University Press, 1999, p. 10.

269
Iniţiate sub auspicii politice, muzeele din lume au cunoscut imediat
și efectul politizării conţinutului exponatelor. Ele selectau obiectele
expuse în cea mai mare parte în baza potenţialului lor de a asigu-
ra instruirea politică a publicului și formulau texte însoțitoare în
susținerea respectivului deziderat. Acestor reguli nescrise s-au con-
format ușor și autoritățile sovietice care au „excelat” în exploatarea
muzeelor, politizându-le și utilizându-le în „educarea” generațiilor
în concordanță cu linia și interesele statului și ale partidului.
Practicile de politizare a muzeelor aplicate de sovietici în anii Răz-
boiului Rece au fost răsfrânte și asupra muzeelor din RSSM de pe vre-
muri, amprentele lor păstrându-se și în Republica Moldova de astăzi.
Or, majoritatea muzeelor mai sunt încă „în pană” în prezentarea anu-
mitor aspecte ale războiului și, cu toate căă au exclus din texte formule
și citate folosite în perioada sovietică, ezită să se pronunțe explicit vi-
zavi de unele momente, precum cele legate de faptul cine a eliberat și
cine a ocupat Basarabia, de anii 1940, 1944 etc. O adevărată politizare
a muzeului se observă cu ochiul liber în cazul Muzeului Etnografic
din Bender. Muzeul și expozițiile sale s-au conservat în timp, păstrân-
du-și „nevătămat” exponatele și mesajele formulate în perioada so-
vietică. Pe lângă expozițiile consacrate unor epoci istorice mai vechi,
muzeul dispune de o expoziţie dedicată perioadei 1917-1940, interpre-
tată tendenţios drept perioada de ocupaţie românească, și de o expo-
ziţie consacrată celui de-al Doilea Război Mondial, formula folosită în
texte fiind „Marele Război pentru Apărarea Patriei”. Cea de-a doua
corespunde cronologic segmentului temporal 1941-1944, de anul 1941
fiind legată intrarea trupelor române și germane în Basarabia, cali-
ficată în texte ca ocupaţia „româno-fascistă”, iar anul 1944 este anul
operaţiei Iași-Chișinău, când – potrivit textului și interpretărilor ghi-
dului – Benderul a fost eliberat. Textele care însoţesc expoziţia sunt
în limba rusă. Ele abundă în expresii de genul „Marele Război pentru
Apărarea Patriei”, „ocupanții români” și „eliberatorii sovietici”, în-
treaga expoziție fiind clădită pe/și în jurul acestor noțiuni și concep-
te, concentrându-se prioritar asupra binomului ocupant-eliberator.
Pornind de la acest din urmă format, expoziția îi prezintă în culori
sinistre pe cei calificați drept ocupanți, elucidând pierderile aduse Ba-
sarabiei de „ocupația” românească etc. Pe cealaltă parte a baricadei se
înfă
nf țișează eroii sovietici, care privesc din fotografii – reprezentând
nfă

270
comandanți și soldați sovietici, veterani de război – zâmbăreți, încre-
zători și victorioși. Expoziția e astfel dominată de sindromul izbândii
continu a Armatei Roșii, deși un război nu poate fi prezentat priori-
tar în termeni triumfaliști49. Or, războiul înseamnă moarte, dramă,
ocupație, victime etc., toate acestea fiind destul de vagi și nedeslușite
în conținutul expoziției Muzeului. Muzeul Etnografic din Bender de-
naturează realitățile istorice și „confundă” intenționat anumite lucru-
ri și stări de fapt prin utilizarea formulelor de felul „Marele Război
pentru Apărarea Patriei” în loc de cel de-al Doilea Război Mondial;
„ocupanți româno-fasciști” în loc de ocupanți sovietici și/sau „elibe-
ratorii sovietici” în loc de eliberatorii români. În astfel de împrejură-
ri prin utilizarea termenilor eronați și producerea istoriei falsificate,
muzeul devine o închisoare în sensul în care izolează „locatarii” în
celule artificiale și în același timp categorice50.
Celelalte muzee din Republica Moldova se prezintă diferit la ca-
pitolul abordare a problematicii celui de-al Doilea Război Mondial,
dar în ansamblul lor au depășit faza conformării totale liniilor poli-
tice și se află încă în etapa reformărilor, fie că evită să atribuie, spre
exemplu, rolul de eliberator și/sau ocupant unui sau altui participant
la război, fie se pronunță tranșant în această privință, prezentând fap-
tele și evenimentele istorice așa cum au avut loc în realitate. Muzeul
de Istorie și Etnografie din Orhei, spre exemplu, găzduiește – într-o
sală destinată celui de-al Doilea Război Mondial – o expoziţie bine
structurată, exponatele căreia sunt însoţite de texte în limba română
și rusă. Unul dintre compartimentele expoziţiei reflectă efectele Pac-
tului Ribbentrop-Molotov și tragismul zilei de 28 iunie 1940 pentru
basarabeni, textele însoțitoare indicând clar că Basarabia a fost ocu-
pată și anexată forţat la Uniunea Sovietică. Tot în această ordine de
idei poate fi menționat și Muzeul Memoriei Neamului. Acesta este un
muzeu privat, deschis la iniţiativa unui grup de intelectuali în frunte
cu regretatul Vadim Pirogan, ale cărui demersuri – printre care achi-
ziţionarea localului, deschiderea muzeului, completarea expoziţiilor
muzeale etc. – s-au realizat cu suportul fundației Soros Moldova, prin

49
John Keegan, op.cit., p. 32.
50
Didier Maleuvre, Museum Memories: History, Technology, Art
Art, Stanford, California,
Stanford University Press, 1999, p. 11.

271
contribuțiile mai multor persoane private, printre care se numără și
unele victime ale ffărădelegilor regimului stalinist. Deși nu abundă în
texte, expoziția muzeului insuflă – prin obiectele expuse publicului,
în special fotografii ale basarabenilor arestați, deportați, maltratați și
mărturii sau documente privind represiunile staliniste și deportările
în masă – ideea că basarabeanul a fost victimă a regimului sovietic.
Specificul și unicitatea expoziției se manifestă tocmai prin concen-
trarea acesteia în exclusivitate asupra omului – basarabeanului, cel
care a fost ținta politicilor staliniste.
Cât privește Muzeul Național al Armatei, acesta se axea-
ză în expozițiile sale pe factorul militar, reprezentat fiind fie prin
comandanți și soldați, fie prin tehnică și armament. În anumite
privințe Muzeul Național al Armatei are tangențe cu Muzeul Na-
ţional de Arheologie și Istorie a Moldovei, ambele deținând în
expozițiile lor arme și muniții, piese de vestimentație militară, nume
de combatanți, obiecte de propagandă sovietică etc. Totuși, spre deo-
sebire de Muzeul Armatei, Muzeul Național de Arheologie și Istorie
acordă o mare atenție victimelor războiului, victimelor regimurilor
totalitare și, în special, victimelor politicilor staliniste. Deși niciunul
dintre aceste muzee nu mai utilizează în expozițiile lor permanen-
te termenul de „Marele Război pentru Apărarea Patriei”, Muzeul
Național al Armatei organizează expoziții temporare, precum cea
din 2010 a uniformelor militare sovietice, la prezentarea căreia acest
termen a fost folosit în exces, împreună cu alte noțiuni și concepte
practicate în timpurile sovietice și în Rusia actuală. Textele expli-
cative din expozițiile destinate celui de-al Doilea Război Mondial
expuse în cele două muzee sunt în proces de desăv ă ârșire. Deși se pare
ăv
că obiectele „vorbesc
„ ” de la sine, comunicarea informației conținute
într-o expoziție nu poate fi întotdeauna realizată doar prin interme-
diul limbajului nonverbal. De aceea utilizarea limbajului verbal – a
textelor explicative care însoțesc expoziția – este o chestiune indis-
pensabilă. În plus, nu este suficient ca un mesaj să fie transmis, este
important ca acesta să fie „receptat”, înțeles și acceptat51, lucru posi-
bil cu ajutorul textelor însoțitoare, al textelor explicative, care – clar

51
John Morgan, Peter Welton, „The Process of Communication”, în Hooper-Greenhill, E.,
Ed., The Educational Role of the Museum, London, New York, Routledge, 1999, p. 27-36.

272
formulate și reflectând just realitatea – capătă puterea convingerii.
Or, textele conferă experienței vizuale a vizitatorului o dimensiune
mai profundă, îl fac pe acesta să gândească și să înțeleagă mai bine
anumite lucruri52, evitând polisemia vizavi de faptele și evenimente-
le produse în trecut53. Textele reprezintă, de fapt, punctul de legătu-
ră dintre expoziție și vizitator, lipsa acestei legături generând eșecul
transmiterii mesajului54. Dată fiind semnificația lor, textele au ajuns
să fie calificate drept parte a expoziției, alături de toate exponatele ei.
Muzeele Republicii Moldova nu duc, în general, lipsă de texte, dacă
pornim de la ideea că un „text expozițional” înseamnă orice compo-
nentă lingvistică utilizată în scopul furnizării unor informații spe-
cifice55. Muzeele conțin diverse titluri, notițe, etichete cu date despre
obiectele reprezentate, cum ar fi, de exemplu, denumirea acestora,
cui au aparținut sau pe cine reprezintă ele. Toate aceste texte sunt
extrem de importante în expoziții, ceea ce lipsește fiind textul ca
discurs56, textul care ar aduce clar la cunoștința vizitatorului – prin
utilizarea unor termeni adecvați – că anii 1940, 1944, spre exemplu,
sunt pentru istoria acestui teritoriu ani ai ocupației sovietice, sau că
operația Iași-Chișinău, atât de bine prezentată de diorama Muzeului
Național de Arheologie și Istorie a Moldovei, a avut consecințe ne-
faste pentru statul român, de la care a fost ruptă Basarabia, și pentru
basarabeni, prin anexarea Basarabiei la URSS. Or, rolul oricărui mu-
zeu nu se limitează la conservarea și prezentarea obiectelor, acesta
trebuie extins și asupra interpretării expoziției57.

52
Margareta Ekarv, „Combating Redundancy: Writing Texts for Exhibitions”, în Ei-
lean Hooper-Greenhill, ed., The Educational Role of the Museum, London, New
York, Routledge, 1999, p. 140-143.
53
Bernard Schiele, „Text in the Exhibition Medium”, în Andrée Blais, ed., Text in the
Exhibition Medium, edited by Québeq, La societé des musées québécois, Musée de
la civilisations, 1995, p. 33-78.
54
Helen Baños, „Writing Exhibition Texts”, în Andrée Blais, ed., Text in the Exhibition
Medium, edited by Québeq, La societé des musées québécois, Musée de la civilisa-
tions, 1995, p. 205-228.
55
Daniel Jacobi, „Scriptovisual Documents in Exhibitions: Some Theoretical Guide-
lines”, în Andrée Blais, Ed., Text in the Exhibition Medium, Québeq, La societé des
musées québécois, Musée de la civilisations, 1995, p. 49-78.
56
Schiele, op. cit., p. 45.
57
Eilean Hooper-Greenhill, Museums and Education. Purpose, Pedagogy, Performan-
ce, London and New York, Routledge, 2007, p. 1.

273
 „Bătălia” asupra memoriei basarabene referitoare la cel de-al
Doilea Război Mondial continuă și nu se știe când și dacă va ajun-
ge să producă o concluzie definitivă, pentru că politicul mai domi-
nă știința istorică, interesele politice prevalând, de regulă, asupra
realităților istorice. În toată această luptă pentru recrearea trecu-
tului, muzeele joacă un rol semnificativ – independent de funcţia
politică pe care au avut-o în timp și care a fost rareori recunoscută,
ele trebuie să își asume, mai ales la început de secol XXI, nu numai
sarcina nobilă de a conserva, a proteja și a restaura vestigiile mate-
riale din trecut, ci și de a salva evenimentele și faptele istorice de un
tratament abuziv și de interese de grup.

274
 Tat ia na J U RJ EN KO

O victorie a tuturor sau războiul altora:

naţionalizarea memoriei despre cel de al Doilea
Război Mondial pe teritoriul ruso-ucrainean1
În acest articol analizez anumite aspecte ale politicilor memoriei în
spa iul de frontieră ucraineano-rus, axându-mă pe cazul a două regi-
spaţ
uni învecinate – regiunea Harkiv și regiunea Belgorod. Voi încerca să
comprar noile tendinţe regionale de articulare a „culturii memoriei”,
care se dezvoltă în Rusia și Ucraina odată cu sfâ sf rșitul anilor ’80, rapor-
tându-măă la exemplele recente ale instrumentalizării politice a memo-
riei celui de al Doilea Război Mondial. Soarta Harkivului și a Belgoro-
dului, despărţite doar de șaptezeci de kilometri, a fost asemănătoareă
ătoare în
timpul războiului – ambele orașe au fost eliberate de armata sovietică
în august 1943 în timpul băt ă ăliei de la Kursk. Evenimentele care au loc
ăt
astăzi de ambele părţi ale frontierei sunt relevante pentru descrierea di-
namicii proceselor de pluralizare șii na naţionalizare a memoriei sovietice
oficiale despre război, odinioarăă „comune”.
Pluralizarea memoriei, antrenată de democratizarea sferei publice
și a vieţii politice locale, a deschis posibilitatea reprezentării proprii-
lor versiuni ale trecutului de către diferite grupuri sociale, atât cele
tradiţionale (grupurile de veterani, foștii deţinuţi din lagărele de con-
centrare), cât și grupurile noi (urmașii victimelor Holocaustului, ai
victimelor represaliilor staliniste, ai foștilor ostarbeiteri). Naţionaliza-
rea memoriei este legată de reinterpretarea discursului sovietic despre
Marele Război pentru Apărarea Patriei, de reevaluarea evenimentelor
de bază, a actorilor și a finalurilor istorice, în procesul construirii de
către elitele post-sovietice a unor noi identităti naţionale și a unei „cul-
turi naţionale a memoriei”. Naţionalizarea nu înseamnă întotdeauna
desovietizarea memoriei, dacă înţelegem prin acest termen o politică
orientată spre „lichidarea trecutului”. Mai curând, putem vorbi des-

1
Acest articol este rezultatul proiectului „Politicile memoriei la frontierele post-so-
vietice”, realizat în 2007-2011 cu susţinerea programului E. Rikhter al Fondului de
Știinţe al Australiei (FWF).

275
pre acţiunile pragmatice ale conducerii locale, îndreptate spre mar-
ginalizarea graduală și adeseori neobservată a simbolurilor „arhaice”
sovietice și spre înlocuirea lor (parţială) cu simbolurile naţionale și
religioase sau integrarea lor în noua naraţiune istoricăă dominantă. În
timpul acestor schimbări, memoria „Victoriei comune” rămâne o re-
sursă simbolică importantă, utilizată de diferiţi actori politici atât la
nivel regional, cât și la nivel naţional. În relaţiile ucraineano-ruse ea
este utilizată pentru legitimarea proiectelor de integrare postsovietică
și a „parteneriatului strategic” dintre cele două ţări.
Voi analiza naţionalizarea memoriei despre cel de al Doilea Răz-
boi Mondial axându-mă pe exemplele a două noi monumente dedicate
memoriei războiului: „Câmpia de la Prohorovka” din regiunea Belgo-
rod și „Columna mareșalului Konev” din Harkiv. Studiile occidentale
dedicate memorialisticii sovietice de război se concentrează, de obicei,
asupra schimbărilor statutului simbolic și rolului politic al acestor me-
morii, în condiţiile reformelor democratice, a marginalizării discursu-
lui comunist în spaţiul public și a reconstruirii identităţilor naţionale2 .
Analizând Parcul Victoriei de pe Poklonnaia Gora din Moscova, ală-
turi de alte „locuri ale memoriei” postsovietice din capitala Rusiei, Fo-
rest și Johnson propun următoarea clasificare a politicilor memoriei:
1) cooptarea într-un nou sistem de simboluri;
2) conflictul provocat de interpretarea contradictorie a evenimentelor
sau a personajelor istorice;
3) ignorarea sau uitarea;
4) transferul într-un alt loc;
5) demontarea sau distrugerea 3.
Locurile memoriei alese de mine pentru analiză sunt monumen-
te militare noi, create sub patronajul elitelor din Harkiv și Belgorod
după destrămarea Uniunii Sovietice. Acestea înfăţ nf ișează proiecte
nfăţ

2
Ewa Ochman, „Soviet War Memorials and the Re-construction of National and Lo-
cal Identities in Post-communist Poland Nationalities Papers”, Vol. 38, No. 4, 2010;
P., Stangl The Soviet War Memorial in Treptow, Berlin. The Geographical Review,
Vol. 93, No. 2, 2003; Lehti M., Jutila M and Jokisipilä M., „Never-Ending Second
World War: Public Performances of National Dignity and the Drama of the Bronze
Soldier”, Journal of Baltic Studies, Vol. 39, No. 4 2008.
3
B. Forest and J. Johnson. „Unraveling the Threads of History: Soviet Era Monu-
ments and Post-Soviet National Identity”, în Moscow Annals of the Association of
American Geographers, Vol. 92, No. 3, 2002.

276
noi ale identităţii naţionale și regionale, care la prima vedere sunt
eliberate de povara ideologiei sovietice, dar totuși reflectă fragmen-
tarea și conflictul noilor discursuri naţionaliste, tributare memoriei
sovietice. Acestea reflectă o tendinţă de politizare și re-ideologizare
a istoriei celui de al Doilea Război Mondial.

Memoria despre cel de al Doilea Război Mondial în

Rusia și Ucraina
După cum s-a mai observat, crearea în epoca lui Brejnev a mitu-
lui Marelui Război pentru Apărarea Patriei și a victoriei colective a
popoarelor Uniunii Sovietice asupra Germaniei naziste a asigurat nu
doar legitimarea sistemului sovietic, ci și a devenit temelia formării
noii identităţi colective a „poporului
poporului sovietic”4. Memoria oficială des-
pre „victoria colectivă” avea un rol special în relaţiile dintre cele două
republici – RSSU și RSFSR – întărind ideologia fundamentală care
accentuează unitatea istoricăă a slavilor de est5 și permiţând marginali-
zarea momentelor „incomode”, legate de activitatea antisovietcă a di-
sidenţilor
ilor și de colaboraţionismul naţionaliștilor ucraineni6. Este evi-
dent că, după destrămarea Uniunii Sovietice, elitele conducătoare ale
Ucrainei și Rusiei, din varii motive istorice, culturale și politice, apre-
ciază diferit rolul celui de al Doilea Război Mondial în istoriile ţărilor
lor și folosesc diferit memoria războiului în strategiile lor politice. Spre
deosebire de Rusia, în Ucraina contemporanăă evaluările divergente,
adesea contradictorii, ale evenimementelor celui de-al Doilea Război
Mondial duc la un conflict politic, care literalmente polarizeazăă socie-
tatea. Din acest punct de vedere, Ucraina se aseamănă cu ţările care
au trecut printr-un război civil și fac faţă urmărilor acestuia7. Forţe

4
Б. Дубин „Кровавая” война и „великая” победа, în Отечественные записки,
Vol. 5, No. 19, 2004.
5
S. Yekelchyk, Stalin’s
’’s Empire of Memory. Russian-Ukrainian Relations in the Soviet
Historical Imagination, University of Toronto Press, 2004.
6
В. Гриневич Расколотая память: Вторая мировая война в историческом со-
знании украинского общества. Память о войне 60 лет спустя: Россия, Герма-
ния, Европа. Под ред. М. Габовича. М., 2005.
7
O analiză comparativă a politicilor memoriei în două societăţi divizate, Spania și
Ucraina, a fost realizată recent de Oxana Șevel. A se vedea: Shevel O., „The Politics
of Memory in a Divided Society: A Comparison of Post-Franco Spain and Post-So-
viet Ukraine”, Slavic Review
Review, Vol. 70, No 1, 2011.

277
politice concurente se luptă la nivel naţional și regional pentru dreptul
de a controla politicile memoriei în raport cu trecutul sovietic. Inter-
pretarea istoriei celui de al Doilea Război Mondial și evaluarea impor-
tanţei războiului pentru Ucraina sunt legate nemijlocit de căutările
identităţii naţionale din perioada postcolonială și a opţiunii geopoliti-
ce între Rusia și Occident. Acest conflict simbolic a devenit nervul de
bază al politicii ucrainene de după revoluţia portocalie, deși în reali-
tate deja de la începutul anilor ’90 chestiunea statutului și a rolului is-
toric al UPA (Armata Insurgentăă Ucraineană) a provocat coliziuni în
Parlament între naţionaliști și comuniști8.Până în 2004 președintele
și „partidul puterii” se străduiau săă ocupe o poziţie neutră cu referire
la acest subiect și să aplaneze conflictul dintre cele două poziții extre-
me, împăcându-i pe radicalii ambelor părţi. Dupăă revoluţia portocalie
însă, politica lui Viktor Iușcenko a polarizat spectrul politic ucrainean
și a forţat Partidul Regiunilor să se situeze mai la „stânga” în raport cu
chestiunea memoriei istorice. În anii președintelui Iușcenko regiunile
de est și de sud ale Ucrainei au devenit arena principală a confruntă-
rilor dinte susţinătorii și defăimătorii Armatei Insurgente Ucrainene
(UPA), adică a defăimătorilor și susţinătorilor trecutului sovietic.
În Rusia evenimentele celui de al Doilea Război Mondial sunt de
asemenea în centrul discuţiilor (de exemplu, discuţia privind vina și
meritele lui Stalin în calitate de conducător). Dar între elitele politice
există un consens (împărtășit de majoritatea absolută a populaţiei) în
raport cu rolul Rusiei în cel de al Doilea Război Mondial și referitor
la rolul războiului în istoria rusă. Etatiștii, tehnocraţii, naţionaliștii
și chiar liberalii9, cu toate diferenţele de atitudine în raport cu isto-

8
W. Jilge „The Politics of History and the Second World War in Post-Communist Ukrai-
ne (1986/1991-2004/2005)”, în: Wilfried Jilge/Stefan Troebst (Hrsg.): Gespaltene Ges-
chichtskulturen? Zweiter Weltkrieg und kollektive Erinnerungskulturen in der Ukraine,
Stuttgart: Franz Steiner Verlag 2006 (=Themenheft der Jahrbücher cher ffür Geschichte Oste-
uropas 55 (2006) Heft 1).
9
Prezentând noul proiect al destalinizării societăţii conform programului „Cu privire la
comemorarea victimelor regimurilor totalitare și reconcilierea naţională”, șeful Grupu-
lui de lucru al Consiliului de dezvoltare a societăţii civile și a drepturilor omului de pe
lângă președintele Federației Ruse, Serghei Karaganov, a observat: „În ultimii aproape o
sută de ani poporul și elitele au puţine motive pentru autorespect. Unul dintre puţinele
lucruri cu care se pot mândri cu adevăratrat este Marele Război pentru Apărarea Patriei.
Dar potenţialul lui de reconciliere nu poate să nu slăbească odată cu trecerea anilor”. С.
Караганов. Роман с тираном без конца? // Российская газета, 4 апреля 2011 г.

278
ria sovietică, ajung la un consens și recunosc victoria asupra Ger-
maniei naziste ca singura realizare istorică a Uniunii Sovietice.
Recunoașterea unanimă a acestei victorii a reușit să persiste dincolo
de destrămarea comunismului. Autorităţile ruse apelează la simbolul
„marii biruinţe” cu scopul legitimării regimului politic postsovietic
atât în ochii cetăţenilor ruși, cât și ai Occidentului, precum și pentru
a susţine pretenţiile Rusiei privind rolul său de jucător geopolitic pe
plan global. În relaţiile cu fostele republici sovietice, unde memoria
războiului este supusă decolonizării (ca, de exemplu, în Ţările Balti-
ce și Georgia), Rusia folosește capitalul simbolic al „Victoriei asupra
nazismului” ca un mijloc de compromitere politică a elitelor politice
prooccidentale din aceste ţări și pentru a-și legitima pretentia asupra
sferei de influenţă în regiune. Mitul sovietic despre Marele Război
pentru Apărarea Patriei se înscrie organic în noua naraţiune oficială
a istoriei Rusiei și este folosit de autorităţi ca un instrument de conso-
lidare a societăţii și de educaţie ie a tinerilor în spiritul patriotismului.
Elitele regionale ale Rusiei aplică aceeași politicăă la nivel local.

Politicile memoriei în regiuni

Elitele regionale ale Rusiei și Ucrainei utilizează istoria ca pe un
capital simbolic. Câteva
ââteva motive stau la baza acestei opţiuni: în primul
rând, păstrarea și amplificarea poziţiilor de statut, a influenţei politice
și a legitimării statu-quo-ului în regiune. Ţinând cont de profunzimea
înrădăcinării mitului despre Marele Război pentru Apărarea rarea Patriei în
conștiinţa colectivă, nu este surprinzătoare
ăătoare dorinţa autorităţilor loca-
le de a se prezenta ca „moștenitori ai Victoriei”, gardieni ai memoriei
istorice și apărători
ăători ai veteranilor. De fapt, după cum ne arată exem-
plul regiunilor de vest ale Ucrainei, contra-elitele pot folosi discur-
suri alternative (războiul
zboiul sovieto-german, lupta de eliberare na naţională a
poporului ucrainean) pentru subminarea legitimării regimului curent,
prezentat în n aceste situa
situaţii ca „anti-ucrainean”. În al doilea rând, elitele
regionale postsovietice susţin, de obicei, că în n situa
situaţia „crizei identita-
re” postsovietice, maselor trebuie să li se ofere un substitut al ideologiei
comuniste. Istoria și memoria sunt folosite pentru educarea patriotis-
mului regional, văzut ca un instrument de susţinere a stabilităţii sociale
și politice în regiune. În ultimul deceniu al puterii sovietice, pe baza

279
mitului despre „marea biruinţă” a fost creat un sistem mai flexibil de in-
fluenţă ideologică, prevăzut pentru diferite grupuri sociale și de vârstă;
adaptarea rămășiţelor acestui sistem la realităţile contemporane apare
de multe ori ca unul dintre cele mai eficiente mijloace de luptă împo-
triva anomaliilor sociale. Obiectul acestor politici e constituit în primul
rând de cei tineri. În al treilea rând, utilizarea trecutului ca un capital
simbolic crește atractivitatea investițiilor în regiune și oferă elitelor re-
gionale proeminenţă ţă atât
â în raport cu centrul (susţinerea proiectelor de
prestigiu), câtâ șii în lupta cu alte regiuni (de exemplu, concurenţa pentru
ât
statutul de capitală culturală a regiunii). Evocarea războiului, deși ar
putea fi considerată ca nefiind cea mai bună opţiune pentru un simbol
regional, de vreme ce cel de-al Doilea Război Mondial devine istorie,
face cu atât
âât mai simplă situarea în același plan, spre exemplu, a băt ă ăliei
ăt
de la Prohorovka cu cea de la Kulikovo sau cu cea de la Borodino (ceea
ce face, de fapt, conducerea regiunii Belgorod). Astfel trecutul tragic de-
vine parte din „moștenirea culturală”. ăă”. Evident, în cazul Belgorodului,
elitele conducătoare
ăătoare se străduiesc să compenseze prin evocarea politici-
lor memoriei „existenţa intermitentă a regiunii ca unitate administrati-
vă independentă și lipsa ei de vechime în acest rol”10, și totodată să supli-
nească relativa penurie a altor resurse simbolice. Dimpotrivă, în Harkiv
memoria războiului (legatăă mai curând de înfrângerile zdrobitoare ale
Armatei Sovietice și greșelile strategice ale comandamentului militar
sovietic) are o „utilitate limitată” ăă” pentru crearea unui brand regional și
a fost marginalizată de mituri mult mai adecvate, ca, de exemplu, cel al
„Primei Capitale”11. Astfel, istoria nu este o resursă nelimitată și elastică,
pe care elitele politice o pot folosi după cum cred de cuviinţă, deoarece
trecutul ne fixează repertoriul posibilităţilor existente.
Trebuie să observăm că politicile memoriei nu se rezumă la un
„management simbolic” doar din partea autorităţilor regionale. La
acest proces participă partidele politice, ONG-urile, asociaţiile pro-
fesionale și culturale, institutele știinţifice, mass-media și activiștii
sociali, care de multe ori își urmăresc propriile interese, diferite de

10
Е. В. Реутов, Политические мифы Белгородчины. Sursa electronică / Е. В. Реу-
тов. URL: http://socionavtica.narod.ru/Staty/diegesis/belmif.htm.
11
Harkivul a fost capitala Ucrainei Sovietice din 1920 până în 1934.

280
cele ale conducătorilor. În activităţile lor, actorii politici iau în con-
siderare nu doar interesele politice imediate și succesul electoral, dar
și propriile valori și sensibilităţi ideologice, care găsesc susţinere în
anumite segmente ale societăţii. Pluralismul discursurilor și forme-
lor memoriei despre război (și, în mare, despre trecutul sovietic) nu
este legat doar de specificul local al experienţei istorice, care deseori
nu se lasă prezentat ca o naraţiune unilaterală, triumfalistă sau de
victimizare. Pluralismul memoriei reflectă într-o anumită măsură
nivelul pluralismului politic în regiune, nivelul de influenţă al socie-
tăţii civile, existenţa concurenţei în sfera politică, nivelul de toleranţă
și deschidere al conducătorilor. Și, dimpotrivă, în cazul Belgorodului,
în condiţiile „autoritarismului sub-naţional” (termenul lui V. Ghel-
man), elitele regionale doresc foarte mult monopolizarea și re-ideo-
logizarea memoriei războiului. În același timp, exemplul Harkivului
din anii 2006-2009 indică faptul că „războiul memoriei”, legat de
repartizarea sferelor de influenţă între grupurile locale de interese,
duce, de asemenea, la re-ideologizarea versiunilor concurente ale
trecutului, în cazul dat, în interesul politicilor electorale. Acest plu-
ralism by default sugerează incapacitatea grupurilor concurente de
a realiza un compromis sau de a monopoliza resursele simbolice și
materiale pentru impunerea propriei versiuni a trecutului.

„Memoria comună” și noua frontieră

Graniţa ucraineano-rusă, care a obținut un statut internaţional
odată cu destrămarea URSS, a devenit un factor de formare a două
„culturi ale memoriei” diferite: copiii învaţă istoria după manuale di-
ferite, mass-media naţională prezintă diferit evenimentele trecutului
recent, iar sărbătorile naţionale și datele memorabile presupun adesea
evaluări diferite ale evenimentelor istorice12 . Naţionalizarea istoriei și
memoriei „comune”, formată de paradigma istoriei sovietice, are loc
diferit de ambele părţi ale graniţei. Harkivul, la fel ca și alte regiuni
ale Ucrainei de Est, trece printr-un proces ambivalent de integrare în
noua naţiune ucraineană, care, de altfel, sub multe aspecte rămâne în

12
Ca exemplu ar putea servi sărbătorirea recentă a celor 300 de ani de la Bătălia de la Polta-
va, care a devenit obiectul diferitelor interpretări politice și istorice în Ucraina și Rusia.

281
sfera de atracţie culturală și politică a Rusiei. Punctul slab (sau tare,
în funcţie de punctul de vedere) al Harkivului constă în identitatea
sa hibridă, malorusă. După 1991, o parte din elitele locale cu orienta-
re prorusă au folosit simbolurile pozitive ale epocii sovietice („Prima
capitală”) și ale trecutului imperial rusesc pentru a construi o nouă
imagine a Harkivului ca un oraș cu perspective economice, multina-
ţional (bilingv) și străin de valenţe naţionaliste13. În legătură cu acest
lucru merită observată ambivalenţa mitului „primei capitale”: dacă în
cadrul discursului naţional Harkivul din anii ’20 se asocia cu poli-
tica ucrainizării și deșteptării naţionale, în discursul local al „primei
capitale” (promovat în cea mai mare măsură de ziaristul local Kon-
stantin Kevorkian14) se pune accentul pe succesul modernizării so-
vietice în economie, planificarea urbană și arhitectură și se condam-
nă „ucrainizarea forţată”. În același timp, elitele regionale promovau
în mod activ noul brand regional „Slobojanșcina”, care făcea apel la
istoria colonizării Harkivului de către cazacii ucraineni. Inventarea
„Slobojanșcinei” a fost răspunsul la apelul construirii naţiunii, care
declanșa căutarea rădăcinilor ucrainene ale identităţii regionale, deși,
în anumite contexte, acest brand funcţiona ca un sinonim al convie-
ţuirii de veacuri ruso-ucrainene pe același teritoriu15. Astfel, prima
euroregiune ruso-ucraineană, formată în 2003, a fost denumită tot
„Slobojanșcina”, iar Harkivul, în pragul jubileului de 350 de ani, a
fost denumit „capitala cooperării ucraineano-ruse”.
Harkivul ca și Belgorodul, care apar în istorie ca cetăţi de apăra-
re a statului moscovit de năvălirile tătarilor, fac astăzi din nou apel
la identitatea lor de frontieră. Dar dacă pentru Harkivul industrial
și comercial frontiera este mai curând o zonă de contact, Belgorodul

13
В. Кравченко, Харьков / Харків: столица пограничья. Вильнюс, 2010. См. так-
же: Мусієздов O. Харківська ідентичність: уявлення про місто та його істо-
рію як чинники ідентифікації // ece-urban. Серія он-лайн публікацій Центру
міської історії Центрально-Східної Європи. 2009. No. 5. A se vedea: http://www.
lvivcenter.org/en/publications/.
14
К. Кеворкян, Первая cтолица. Рассказы о городе. Публицистика. Очерки. З-е
издание. Харьков, 2002. Konstantin Kevorkian a fost, de asemenea, fondatorul,
autorul și prezentatorul programului popular de televiziune „Prima capitală” la te-
leviziunea locală.
15
T. Zhurzhenko, „Borderlands into Bordered Lands. Geopolitics of Identity in Post-
Soviet Ukraine”, Stuttgart: ibidem, 2010. p. 191-235.

282
se percepe pe sine ca un avanpost al statului rus, al ortodoxiei și al
identităţii ruse. Belgorodul, aflat în timpul sovietic în zona de atrac-
ţie a Harkivului, este un mare centru industrial și știinţific, iar în ul-
timii douăzeci de ani s-a emancipat de sub dominaţia vecinului său
ucrainean. Elitele din Belgorod s-au străduit să utilizeze noua situaţie
geopolitică pentru a obține de la centru investiţii suplimentare, ne-
cesitatea lor fiind justificată direct sau indirect de situaţia de frontieră
(drumuri, treceri de frontieră, infrastructură de transport, ca și noua
universitate „de frontieră”). Ca o moștenire a vremurilor sovietice,
Belgorodul s-a ales cu toponime ce simbolizează frăţia ruso-ucrainea-
nă: bulevardul central, care străbate întregul oraș, poartă numele lui
Bogdan Hmelniţki, iar cel mai mare cartier al orașului, situat la intra-
rea în oraș dinspre Ucraina, poartă denumirea de Colina Harkivului.
În 1954, la împlinirea a trei sute de ani de la tratatul de la Pereiaslav,
Pereiaslav
s-a ridicat un monument lui Bogdan Hmelniţki, mai târziu înlăturat
din motive tehnice. (În 2003, un grup de iniţiativă susţinut de admi-
nisitraţia regională a venit cu ideea reabilitării monumentului, a fost
anunţat un concurs, dar revoluţia portocalie a „împiedicat” realizarea
proiectului.) La marginea Belgorodului s-a păstrat un stejar care, chi-
purile, ar fi fost martorul întâlnirii dintre Bogdan Hmelniţki și solii
ţarului Moscovei16 . În anii ’90, când noul panslavism a devenit ideo-
logia dominantă a elitelor Belgorodului, conducerea provinciei a găsit
noi întrebuinţări acestor elemente ale peisajului simbolic. Belgorodul
și-a asumat rolul de intermediar în relaţiile cu „popoarele frăţești” ale
Ucrainei și Belarusului, decretând „Sfânta Belogorie” drept centru al
unităţii slave. Forumurile de afaceri transfrontaliere, întâlnirile regu-
late ale soborului popoarelor slave, festivalul anual al culturii slave în
Hotmîjsk aveau menirea să marcheze simbolic relansarea proceselor
refacerii unității popoarelor slave la nivel economic și cultural.
Memorialul „Câmpia de la Prohorovka” (despre care se va vorbi mai
jos) a devenit locul de întâlnire obligatoriu al oficialităţilor ucrainene,
ruse și belaruse. În mai 2000, înainte de vizita președinţilor celor trei

16
Pe placa memorială instalată recent lângă stejar se poate vedea următoarea inscrip-
ţie: „Tradiţia spune: acest stejar a fost plantat în cinstea unirii Rusiei și a Ucrainei de
către cneazul Grigori Romodanovski și hatmanul Bogdan Hmelniţki”.

283
ţări la Prohorovka, pe teritoriul memorialului s-a construit o clopotniţă
cu „Clopotul Unirii”, împodobită cu icoanele a trei sfinţi – protectorii
Ucrainei, Rusiei și Belarusului. Patriarhul Aleksii, iniţiatorul întâlnirii
„celor trei președinţi slavi” pe câmpia de la Prohorovka, cu ocazia îm-
plinirii a cincizeci și cinci de ani de la Victorie, a accentuat în discursul
său tema unităţii: „Fiii poporului rus, ucrainean și bielorus au luptat
eroic aici împotriva dușmanului comun, apărându-și Patria comună.
Mulţi dintre ei și-au sacrificat vieţile pentru un viitor liber și pașnic al
Patriei. Nimeni nu ar fi putut, chiar dacă ar fi dorit, săă separe mormin-
tele celor căzuţi. În lupte, în sacrificiu, în victorii ei au fost uniţi. Gloria
lor este una, memoria noastră este una. Măreţia eroismului, săv ă ârșit pe
ăv
câmpia de la Prohorovka cu mai mult de jumătate de secol în urmă,
ne cere nouă fapte cel puţin parţial demne de sacrificiile suferite de
popoarele noastre în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei.
Cea mai mare onoare adusăă eroilor va deveni păstrarea unităţii de odi-
nioară a ucrainenilor, rușilor și bielorușilor”17.
La începutul anilor 2000, Prohorovka a devenit simbolul „unităţii
slavilor de est”, prin care elitele conducătoare
ă
ătoare înţelegeau procesul de
reintegrare politică, economică și socială a fostelor republici sovietice.
Actorii politici, interesa
interesaţi de acest proiect, încercau să înscrie „victoria
comună” ăă” din ultimul război în discursul panslavismului și al unită-
ţii pravoslavnice, adaptând propriilor scopuri discursurile sovietice,
simbolurile și ritualurile memoriei. La nivel regional au fost susţinute
tradiţiile
iile schimbului de delega
delegaţii ale veteranilor din regiunile Harkov și
Belgorod de Ziua Victoriei și zilele eliberării Harkivului și Belgorodu-
lui, întâlnirile veteranilor la frontieră și deplasările colective la Proho-
rovka. Memorialul de la Prohorovka a devenit un loc de vizită obligato-
rie pentru participanţii la conferinţe știinţifice, forumurile oamenilor
de afaceri, delega
delegaţii de elevi și tineret. Aceste forme de reactualizare a
„memoriei comune”, deși și-au pierdut o mare parte din încărcătura ăătura lor
simbolică după revoluţia portocalie, au devenit din nou necesare după
schimbarea conducerii politice din Ucraina și din Harkiv în 2010. Un

17
Înalt Preasfinţia Sa Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii, Aleksei al II-lea, și
președinţii Rusiei, Ucrainei și Belarusului au vizitat orașul Belgorod și satul Proho-
rovka. A se vedea: Русская Православная Церковь. Архив официального сайта
Московского Патриархата 1997-2007. 17.05.2000. http://www.mospat.ru/archi-
ve/nr005172.htm.

284
tren special, organizat cu ocazia împlinirii a șaizeci și cinci de ani de
la victorie, a transportat veteranii din Harkiv prin Belgorod, Oriol și
Kursk la Moscova, prin locurile memorabile ale Marelui Război pen-
tru Apărarea Patriei, iar în cadrul euroregiunii a fost stabilităă o nouă
rută turistică transfrontalieră: „Domeniul Ratna Slobojanșcina”. Prima
vizită la Harkiv din perioada postsovietică a patriarhului Bisericii Or-
todoxe Ruse a fost programată nu întâmplător ăător pentru Ziua Victoriei.
După liturghia solemnă, patriarhul Kiril a vizitat complexul memorial
al Gloriei, unde, în discursul adresat veteranilor, a pledat împotriva re-
considerării evenimentelor celui de al Doilea Război Mondial18.

Belgorod: orașul gloriei militare

După cum se vede din exemplul Harkivului și Belgorodului, specifi-
cul politicii memoriei la nivel regional depinde de caracterul regimului
local19, de gradul de consolidare al elitelor regionale, de existenţa opozi-
ţiei, precum șii de caracterul rela
relaţiilor dintre elitele regionale și centru. În
regiunea Belgorod s-a consolidat „regimul destul de stabil și moderat au-
toritar al guvernatorului Evgheni Savcenko, care ocupă postul din 1993
și care reușește să facă compromisuri cu toate grupurile importante ale
elitelor regionale”20. Savcenko, băștinaș, fost comunist și reprezentant al
lobby-ului agrar, face parte astăzi din Partidul „Rusia Unită”. ăă”. Asigurân-
du-i partidului de la putere un succes electoral stabil în regiune, el se bu-
cură în schimb de o susţinere continuă a Kremlinului. Sprijinindu-se pe
mitul „asistenţei”21, conducerea regiunii girează programe sociale ambi-
ţioase (complexe de locuinţe pentru mase, gazificarea satelor, susţinerea

18
Înalt Preasfinţia Sa Patriarhul Kirill a depus o coroană de flori la Memorialul Glo-
riei Militare din Harkiv. A se vedea: Русская православная церковь. Официаль-
ный сайт Московского Патриархата. 08.05.2001, http://www.patriarchia.ru/db/
text/1473900.html.
19
Regimul local (local regim „este o constelaţie stabilă de actori, resurse, instituţii și
strategii la nivel local care determină natura guvernării locale și caracterul adminis-
traţiei politice și economice locale bazate pe implementarea la nivel local a direc-
ţiei politice generale”. // В. Гельман, Власть, управление и локальные режимы в
России: рамки анализа // Неприкосновенный запас. 2010. No 2(70). p. 53.
20
А. Кынев, Выборы парламентов российских регионов 2003-2009: Первый
цикл внедрения пропорциональной избирательной системы. М.: Центр „Па-
норама”, 2009, p. 255.
21
Реутов. Idem.

285
familiilor tinere). O mare influenţă în regiune o are Biserica Ortodoxă
Rusă, pe care autorităţile locale se bizuie în toate problemele legate de
ideologie, școlarizare și memorie istorică. Monopolul politic, susţinerea
Kremlinului și stabilitatea politică durabilă îi permit conducerii regio-
nale să realizeze proiecte de prestigiu, finanţate în cea mai mare măsură
din bugetul central, ca, de exemplu, noua universitate sau muzeul de stat
istorico-militar „Câmpia de la Prohorovka”. Conflictele din mediul elite-
lor regionale, de obicei, nu sunt publice și rareori au o culoare ideologică.
Singurul oponent ideologic al conducerii locale este Partidul Comunist
din Federa
Federaţia Rusă, iar conflictele locale legate de memoria istorică au
fost, de obicei, provocate de redenumirea străzilor centrale, care purtau
numele unor personalităţi comuniste. Această redenumire a fost înfă nf p-
nfă
tuită în anul 2004 prin hotărârea primarului orașului, V. Potreasaev, cu
susţinerea Bisericii Ortodoxe Ruse șii ffără consultarea prealabilă a po-
pula iei. Organizaţia locală a Partidului Comunist din Federa
pulaţ Federaţia Rusă
a protestat împotriva redenumirii străzilor, dar autorităţile locale nu au
fost impresionate. Conflictul s-a repetat în anul 2009, când autorităţile
orașului au venit cu ideea să mute monumentul lui Lenin din pia piaţa cen-
trală (care de puţină vreme poartă denumirea de Pia Piaţa Catedralei), ca
rezultat al planurilor de construcţie în acest loc a unei stele comemora-
tive: „Belgorod – oraș al gloriei militare”. De fapt, aceste neînţelegeri nu
au ieșit în niciun fel din cadrul consensului, care s-a stabilit în regiune
cu privire la Marele Război pentru Apărarea Patriei; comuniștii pur și
simplu au propus să construiască stela în alt loc, nu mai puţin central.
În raport cu chestiunea identităţii regionale, conducerea provinciei
s-a pronunțat definitiv în favoarea memoriei militare, agitând bran-
duri de felul: „Câmpia Prohorovka – cel de-al treilea câmp de luptă
din Rusia”22 sau „Belgorod – pământ al gloriei militare”. Discursul
eroic despre Marele Război pentru Apărarea Patriei a fost folosit ca
bază a programului regional „Educaţia patriotică a cetăţenilor pro-
vinciei Belgorod pentru anii 2006-2010”. Conducerea regiunii a reușit

22
Potrivit mărturiilor fostului prim-secretar al Comitetului Regional de Partid din
Belgorod, M. S. Igrunov,
Igrunov ideea de a compara Prohorovka cu Bătălia de la Kuliko-
vo și Borodino îi aparţinea domniei sale și a fost discutată deja în 1972, în timpul
pregătirilor pentru celebrarea celei de-a 30-a aniversări a Bătăliei de la Kursk, dar
la momentul respectiv nu a fost aprobată de organele superioare. A se vedea: Н. И
Игрунов. После нас зеленая трава. История моя и наша. Белгород, 2006, p. 142-
145. Îi sunt recunoscătoare domnului Nikolai Mitrohin pentru această informaţie.

286
să păstreze bazele sistemului sovietic de educaţie extra-școlară și ale
programelor de tineri, înlocuind ideologia comunistă cu ortodoxia:
astfel, palatele pionierilor au fost transformate în centre sprirituale și
educaţionale. Având la bază structurile DOSAAF (Societatea Volun- V
tară pentru Sprijinirea Armatei, Aviației și Flotei), a fost creată o re-
ţea de cluburi patriotico-militare în raioanele provinciei. De sprijinul
special al autorităţilor locale se bucură organizaţiile de cercetași, care
caută și reînhumează osemintele militarilor sovietici. În multe școli
sunt organizate clase de cadeţi, iar grănicerii au un rol activ în educa-
ţia tineretului. În 2002, la împlinirea a 100 de ani din ziua nașterii ge-
neralului Vatutin a fost decernat un premiu special în numele acestuia
pentru realizări deosebite în domeniul educaţiei militaro-patriotice.
În timpul celor două decenii postsovietice, peisajul urban a fost îm-
podobit cu noi monumente, de exemplu, cel al mareșalului Jukov, iar
Aleea Eroilor Uniunii Sovietice din Parcul Victoriei a fost continuată
cu Aleea Eroilor Rusiei. Belgorodul, care în timpul perioadei sovietice
purta denumirea de „Oraș al primelor focuri de artificii”, iar în 1980
a fost decorat cu Ordinul Marelui Război pentru Apărarea Patriei de
gradul I, în 2007 a fost unul dintre primele orașe care au primit de la
președintele Rusiei titlul onorific de „Oraș al gloriei militare”.
A doua bază ideologică a politicilor memoriei în regiune este or-
todoxia. În 1995 a fost înfiinţată episcopia de Belgorod și Starâi Os-
kol, iar episcopul Belgorodului și al Oboianskului, Ioasaf (Gorlenko)
(1705-1755), canonizat în 1911, a devenit protectorul oficial al „Sfintei
Belogoria”. În anul 1998, la împlinirea a „o mie de ani ai Belgorodu-
lui” (văzută de majoritatea istoricilor serioși ca o falsificare) a fost
înălţat un monument cneazului Vladimir, cel care a creștinat Rusia
și, după spusele iniţiatorilor jubileului, a fost întemietor al orașului.
În contextul ideologiei regionale, monumentul poartă o încărcătură
ambivalentă: el simbolizează unitatea slavilor ortodocși, dincolo de
noile frontiere, și în același timp reprezintă răspunsul Belgorodului
la pretenţiile Ucrainei privind moștenirea Rusiei kievene23. În Bel-
gorod activează un seminar teologic ortodox cu orientări misionare.
Conducerea locală a BOR explică importanţa activităţilor misionare,

23
О. Вендина, Украина между Россией и Польшей: противоречия трансграничного
сотрудничества // Вестник Института Кеннана в России. 2010, Вып.17. p. 79.

287
printre altele, și prin apropierea de Ucraina, văzută ca o sursăă a senti-
mentelor separatiste, a influenţelor sectelor protestante și a catolicis-
mului. Biserica Ortodoxă Rusă, care a înfiinţat câteva ziare și reviste
regionale, controlează, de asemenea, și sfera publică. Cu câţiva ani
în urmă, în școlile provinciei Belgorod, pentru prima dată în Rusia
a fost introdusă predarea „Bazelor culturii ortodoxe”. Ortodoxia în
versiunea belgorodiană este strâns legată de panslavism și de naţio-
nalismul rus. Această legatură se poate urmări, de exemplu, în lucră-
rile lui Veaceslav Krâkov (1939-2006), sculptor cunoscut și președinte
al Uniunii Poporului Rus. Krâkov, născut în n provincia învecinată
Kursk, a fost autorul celor mai importante monumente din Belgo-
rod și din regiune, ca, de exemplu, monumentul cneazului Vladimir,
monumentul actorului Mihail Șcepkin, precum și al monumentului
controversat al cneazului Sveatoslav, călcându-l în picioare pe învin-
sul khazar-evreu24. Sculptorul Krâkov, ale cărui păreri ideologice și
estetice erau foarte apropiate de cele ale conducerii BOR, a devenit
autorul unuia dintre monumentele militare care înscriau bătălia de la
Prohorovka în istoria milenară a creștinătăţii, a statului rus și a luptei
cu dușmanii externi.

Prohorovka: „Cel de al treilea câmp de luptă din Rusia”

Complexul memorial grandios din satul Prohorovka, înălţat pe
locul bătăliei de tancuri din cel de-al Doilea Război Mondial, este
unul dintre cele mai importante „locuri ale memoriei” din regiune
care aspiră la un statut naţional. Proiectul, conceput la începutul ani-
lor ’90, la împlinirea a cincizeci de ani de la Marea Victorie, a fost
realizat datorită eforturilor depuse de conducerea provinciei și sus-
ţinerii lui Nikolai Râjkov, ultimul șef al guvernului sovietic. Astăzi
Nikolai Râjkov conduce consiliul de administraţie al memorialului și
reprezintă regiunea în Consiliul Federaţiei. Elementul central al me-
morialului este Clopotniţa cu o înălţime de cincizeci și doi de metri,
construită din piatră albă, încununată de un clopot de aur împodobit
cu profilul de șapte metri al Fecioarei Maria. Pe cei patru piloni, care,

24
Astăzi, memorialul închinat lui Sveatoslav
Sveatoslav, care, din cauza acuzaţiilor de antisemi-
tism, nu a fost instalat în oraș, ci la periferie, împodobește site-ul oficial al regiunii
Belgorod: http://www.belgorodobl.

288
după spusele autorului, simbolizează cei patru ani de război, sunt re-
prezentate multe figuri în basorelief. Subiecte cunoscute din icono-
grafia sovietică (năvălirea cotropitorilor fasciști, victoriile muncito-
rilor din spatele frontului, demonstraţia în cinstea Victoriei din Piaţa
Roșie) sunt înfăţișate într-o nouă paradigmă estetică: din ele lipsește
orice legătură cu epoca sovietică, iar soldaţii, conducătorii de oști și
locuitorii civili apar ca personaje ale istoriei Rusiei sau, mai degrabă,
ale istoriei ruse. Clopotniţa este cuprinsă de un brâu de icoane pe
care sunt reprezentaţi „marii sfinţi mucenici” și „sfinţii luptători” ai
Rusiei, iar icoana „Sfânta Treime”, care face referinţă la Andrei Ru-
bliov, simbolizează unitatea poporului, a armatei și a bisericii în lupta
cu fascismul. Imaginea lui Gheorghi Jukov, primind parada Victoriei
în Piaţa Roșie, este corelată cu icoana Sfântului Gheorghe.
Simbolistica memorialului corespunde cu două tendinţe foarte
importante ale politicilor memoriei din Rusia: naţionalizarea și con-
fesionalizarea memoriei celui de-al Doilea Război Mondial25. Ma-
rele Război pentru Apărarea Patriei se transformă în mod definitiv
într-un episod al istoriei rusești, văzută ca un proces ciclic, definit
de invaziile repetate ale armatelor inamice asupra Rusiei. Acestei in-
terpretări îi corespunde și brandul: „Cel de al treia câmp de luptă din
Rusia”. Astfel, bătălia de la Prohorovka are rolul unuia dintre cele
mai importante evenimente ale istoriei militare rusești, la același
nivel cu bătăliile de la Kulikovo și Borodino. Tema continuității is-
torice a gloriei militare ruse în timpul evenimentelor oficiale este re-
prezentată vizual prin parade de costume, la care participă studenţii
în uniforme de epocă ale militarilor ruși. La împlinirea a șaizeci și
cinci de ani de la bătălia de la Kursk pe câmpia de la Prohorovka au
fost dezvelite busturile „celor trei mari conducători militari ai Rusiei
– Jukov, Kutuzov și Dmitri Donskoi”. Confesionalizarea memoriei
războiului este legată de pretenţiile BOR asupra părții ei din capi-
talul simbolic „al marii Victorii”. Astăzi clerul ortodox „afirmă că
doar după ce Iosif Stalin a început să deschidă bisericile și să elibe-
reze preoţii din închisoare, a existat un punct de cotitură decisiv în

25
Pentru analiza acestor tendinţe având la bază Parcul Victoriei de pe Poklonnaia
Gora a se vedea B. Forest și J. Johnson.

289
război”26. La rândul lor, armata și autorităţile își pun mari speranţe
în ajutorul acordat de biserică în educarea patriotismului, reabilita-
rea moralei și susținerea noii ideologii de stat, având la bază valorile
tradiţionale ale ortodoxiei și loialităţii faţă de stat.
Ca o completare a clopotniţei, în satul Prohorovka a fost înălţată o
nu mai puţin impresionantă biserică închinată Sfinţilor Apostoli Petru
și Pavel (după calendarul ortodox, băt ă ălia
ăt lia de la Prohorovka a avut loc în
ziua închinată celor doi sfinţi). Numele celor aproximativ 7000 de vic-
time ale bătă ăliei de la Prohorovka au fost înscrise pe dalele de marmură
ăt
de pe pereţii catedralei. Astfel, toţi aceștia,tia, indiferent de nanaţionalitate
și credinţă, au fost incluși retrospectiv în comunitatea imaginată a na-
ţiunii ortodoxe ruse27. În imediata vecinătate ăătate a Bisericii Petru și Pavel
au fost înfiinţate o bibliotecă numităă în onoarea lui N. Rââjkov, o casă a
veteranilor și un orfelinat
rfelinat ortodox. Simbolizând unitatea și continui-
tatea de genera
generaţii, la fel ca și grija autorităţilor pentru toate categoriile
de vârstă, aceste instituţii intrăă de asemenea în categoria locurilor care
trebuie neapărat vizitate de politicienii moscoviţi și de oaspeţii străini.
Se pare că proiectul memorialului Prohorovka în principiu nu poate
fi finalizat: fiecare aniversare necesită o nouă demonstraţie de la cei
din conducerea localăă a rolului lor de buni gardieni ai memoriei „marii
victorii”. În mai 2010, la Prohorovka a fost deschis și sfinţit de către
patriarhul Kirill noul muzeu „Cel de al treilea câmp de luptă al Rusiei”.
Exponatele acestui muzeu, destul de modeste încă, nu aduc nimic nou
fa de formele consacrate de evocare a memoriei războiului, care sunt
faţă
prezentate în alte muzee ale provinciei: în muzeul – dioramă „Băt ă ălia
ăt
de la Kursk – direcţia Belgorod”, la fel ca și în sala gloriei militare a
memorialului închinat eroilor bătăliei de la Kursk la kilometrul 624 al
șoselei Moscova-Simferopol. Toate acestea sunt consacrate istoriei bă-
tăliilor, personalităţilor unor conducători militari, la fel ca și realităţilor
cotidiene ale soldaţilor; istoria orașului Belgorod din perioada războiu-
lui este slab reprezentată în această expoziţie.

26
Н. Митрохин. Русская православная церковь: современное состояние и акту-
альные проблемы. М., 2004. p. 331.
27
Interesant că Memorialul Sovietic dedicat eroilor bătăliei de la Kursk instalat pe
drumul care leagă Moscova de Simferopol, în regiunea Belgorod, include simboluri
ale comunităţilor armene și musulmane. În Prohorovka, care pretinde a fi un sim-
bol al sanctităţii ortodoxe, acest pluralism confesional este greu de imaginat.

290
 Harkiv: pluralism și „război al memoriei”
Harkivul, odinioară unul dintre cele mai mari orașe ale Imperiului
Rus, iar mai târziu unul dintre cele mai importante centre industriale
și știinţifice ale Uniunii Sovietice, dispune de mult mai multe resur-
se simbolice decât micul Belgorod, care doar în 1950 a devenit centru
regional. Totuși, trecutul imperial și sovietic al Harkivului este dificil
de integrat în proiectarea/construirea identităţii naţionale ucrainene,
fiind apreciat în mod evident negativ de opoziţia naţional-democra-
tă. După cum a observat istoricul din Harkiv Volodâmâr Kravcenko:
„Harkivul, situat în zona de contact ucraineano-rusă, este locul de co-
liziune al discursurilor naţionale, al miturilor istorice și al proiectelor
politice”28. Toate acestea au pavat calea pentru o abordare mai plura-
listă a modului de promovare a „politicilor memoriei” decât la Belgo-
rod, o abordare în care e dificil de identificat o naraţiune dominantă.
În plan economic și politic Harkivul postsovietic a fost și rămâne
un loc de confruntare între grupuri de interese diferite. Lupta dintre
lobby-ul agricol și cel industrial s-a încheiat la începutul anilor 2000
cu formarea unui „cartel de elite” la nivel local, pe baza unui acord
care a satisfăcut interesele jucătorilor-cheie. Evgheni Kușnariov,
președintele consiliului municipal al Harkivului în perioada 1990-
1998, a condus mai târziu administraţia prezidenţială a lui Leonid
Kucima și, întorcându-se în provincie în calitate de guvernator
(2000-2004), a devenit unul dintre cei mai importanţi arhitecţi ai
noii identităţi postsovietice a orașului și regiunii. El a susţinut activ
dezvoltarea colaborării ucraineano-ruse și a stabilit relaţii strânse
cu conducerea provinciei Belgorod. Jubileul de 350 de ani ai Harki-
vului, sărbătorit în 2004, a coincis cu începutul campaniei electo-
rale prezidenţiale și a avut loc sub lozinci de sprijin pentru Viktor
Ianukovâci. La aniversarea jubileului, Harkivul a primit, pe lângă
fondurile din buget pentru dezvoltarea infrastructurii, o statuie ec-
vestră a cazacului Harko (fondatorul mitic al Harkivului) realizată
de Ţereteli și două staţii noi de metrou, la deschiderea cărora a par-
ticipat președintele Kucima.

28
V. Kravchenko, „Kharkiv: a borderland city”, în Cities after the Fall of Communism:
Reshaping Cultural Landscapes and European Identity, Ed. by John J. Czaplicka, N.
Gelazis and B. A. Ruble, Johns Hopkins University Press, 2009. p. 220.

291
 În timpul campaniei prezidenţiale din 2004, conducerea regiunii
a mobilizat cu succes resursele administrative pentru susţinerea lui
Ianukovâci. Dar revoluţia portocalie și victoria lui Iușcenko a sepa-
rat elitele din Harkiv. Șeful administraţiei a fost numit un apropiat
al familiei Iușcenko, omul de afaceri local Avakov. Administra-
ţia provinciei, susţinută de organizaţiile naţional-liberale locale,
a devenit promotoarea politicilor memoriei susţinute de Viktor
Iușcenko și îndreptate spre desovietizarea memoriei istorice și „cu-
răţarea” peisajului postsovietic. De fapt, desovietizarea s-a dovedit
a fi fragmentară și inconsecventă și a declanșat o împotrivire dură
din partea oponenţilor „portocaliilor”. Cel mai important proiect al
noii conduceri a provinciei în anii 2006-2008 l-au constituit eveni-
mentele organizate pentru eternizarea memoriei victimelor Holo-
domorului și instalarea unui memorial adecvat. Din această cauză
noul guvernator, care reprezenta „Ucraina Noastră”, cu susţinerea
filialei locale a Blocului Iulia Tâmoșenko, s-a aflat într-o situaţie de
confruntare permanentă cu consiliul regional și, în special, cu cel
municipal. Partidul Regiunilor a câștigat majoritatea în aceste con-
silii la alegerile locale din 2006. Acest partid al marilor afaceri avea
inţial o atitudine pragmatică vizavi de politicile memoriei istorice,
dar în condiţiile instabilităţii și ale confruntărilor politice prelungi-
te a optat pentru simbolurile și miturile trecutului sovietic în scopul
mobilizării oponenţilor politicii promovate de Iulia Tâmoșenko.
Astfel, Partidul Regiunilor s-a deplasat către „stânga”, adesea ocu-
pând nișa ideologică a comuniștilor și a populiștilor de stânga.
Primarul Harkivului, M. Dobkin, ales cu sprijinul lui Kușnariov,
a ocupat o poziţie radical „antiportocalie”. Astfel, divergenţele în
raport cu memoria istorică au căpătat la Harkiv (ca, de altfel, și în
întreaga Ucraină) un caracter de conflict între partide29.
Chiar și în perioada sovietică, amintirile celui de al Doilea Război
Mondial se supuneau cu greu abordării eroice, iar complexul memo-
rial al Gloriei Militare, înfiinţat în 1977 pe locul execuţiilor în masă

29
T. Zhurzhenko, „’Capital of Despair’ : Holodomor Memory and Political Conflicts
in Kharkiv after the Orange Revolution”, East European Politics and Societies, 2011,
Vol. 25, No. 3.

292
ale locuitorilor din Harkiv din timpul ocupaţiei germane, exprima
mai curând durerea după cei dispăruţi decât triumful victoriei. Dis-
cursul forţat al oficialităţilor sovietice era evident pentru locuitorii
băștinași ai Harkivului, printre care circula o glumă despre „orașul
gloriei germane”. Cedarea rapidă a orașului forţelor germane în oc-
tombrie 1941, înfrângerea catastrofală a ofensivei sovietice lângă
Harkiv în vara anului 1942, care a deschis germanilor calea spre Vol-
ga, încercarea nereușită de eliberare a orașului în februarie-martie
1943 și cea de a doua ocupaţie germană – toate acestea se înscriau
prost în versiunea oficială a memoriei despre război. În ultimele
două decenii, Harkivul a suportat o pluralizare continuă a memoriei
războiului. Asociaţia Obștească „Drobițkâi Iar”, înfiinţată la începu-
tul anilor ’90, și-a consacrat activitatea memoriei victimelor Holo-
caustului; aici a fost infiinţat primul muzeu din Ucraina dedicat vic-
timelor Holocaustului, iar mai târziu pe locul execuţiilor în masă ale
populaţiei evreiești a fost deschis complexul memorial „Drobițkâi
Iar”. În anul 2000, în prezenţa prim-miniștrilor Poloniei și Ucrainei,
în Lesopark-ul din Harkiv a fost deschis Memorialul Victimelor To-
talitarismului, pe locul mormintelor clandestine ale prizonierilor de
război polonezi, împușcaţi de NKVD în aprilie-mai 1940. Pe funda-
lul acestor noi locuri ale memoriei, la fel ca și al noului discurs ofi-
cial despre foametea din anii 1932 și 1933, discursul privine Marele
Război pentru Apărarea Patriei treptat și-a pierdut caracterul exclu-
sivist. La începutul anilor ’90, în orașul Harkiv a fost imortalizată
memoria mareșalului Jukov, de asemenea, a fost definitivat monu-
mentul studenţilor voluntari, început încă în anii perestroikăi. Dar,
în mare, proiectele legate de memoria militară sovietică aveau mai
curând un caracter lipsit de vlagă. Formula „Marele Război Patrio-
tic al poporului ucrainean” satisfăcea pe deplin elita conducătoare a
Harkivului. În muzeul de istorie din Harkiv a fost păstrată baza ex-
poziţiei sovietice dedicate Marelui Război pentru Apărarea Patriei,
dar accentul a fost pus pe istoria socială: evenimentele cotidiene ale
războiului, viaţa sub ocupaţie, teroarea nazistă.
Lipsa unui consens în raport cu interpretările ideologice ale ul-
timului război – atât la nivel naţional, cât și la nivel regional – a
influenţat specificul educaţiei patriotice și al muncii cu tinerii. În

293
fapt, alegerea discursului narativ a fost lăsată la discreţia instituţii-
lor de învăţământ. Astfel, unele școli din Harkiv au păstrat muzeul
în cinstea partizanilor și a gloriei militare, în timp ce Universitatea
Pedagogică din Harkiv a optat pentru renașterea tradiţiei cazacilor
ucraineni. Nici armata ucraineană nu este interesată de mitul Mare-
lui Război pentru Apărarea Patriei, deoarece, în condiţiile unei re-
duceri și subfinanţări permanente, nu întâmpină probleme speciale
cu recrutarea și nu se interesează de educaţia patriotică a tinerilor.
La fel ca în Rusia, organizaţiile de veterani și, într-o mai mică măsu-
ră, cele ale „copiilor războiului” sunt tutelate în mod vizibil de auto-
rităţile locale, dar în condiţiile instabilităţii politice și ale rezistenţe-
lor ideologice ele sunt atrase foarte des în conflictele politice locale.
În 2007, în momentul culminant al conflictului dintre guvernatorul
și primarul Harkivului, organizaţiile de veterani s-au împărţit și ele
în două tabere. De asemenea, nu există consens în raport cu memo-
ria istorică nici între reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe concurente
(Patriarhia Moscovei și a Kievului, Biserica Ucraineană Autocefală),
care se poziţionează diferit în spaţiul politic ucrainean.
Dezbaterea recentă privind rolul UPA (Armata Insurgentă Ucrai-
neană) pentru istoria Ucrainei și al unor figuri istorice, cum ar fi
Stepan Bandera sau Roman Șuhevici, a provocat cele mai aprinse
dispute în Harkiv
Harkiv. Acest lucru ar putea părea surprinzător, dată fiind
marginalitatea rolului Armatei Insurgente Ucrainene în operațiile
militare de pe teritoriul provinciei Harkiv. Totuși, în contextul politic
al Ucrainei contemporane, Armata Insurgentă Ucraineană este unul
dintre cele mai importante simboluri „antisovietice” și „antirusești”
ale identităţii ucrainene, simbol ce polarizează societatea în două
tabere ireconciliabile. În condiţiile în care elitele din Harkiv s-au
împărţit în două tabere, „portocaliii” și „alb-albaștrii”, UPA a deve-
nit un (anti)simbol folosit frecvent pentru mobilizarea „propriului”
electorat de ambele tabere. Tocmai de aceea monumentul dedicat
militarilor UPA, o piatră discretă din Parcul Tineretului, inaugurată
de către activiștii din Mișcarea Poporului încă în 1992, a devenit un
simbol puternic și epicentrul luptei politice. În octombrie 2006, de
sărbătoarea „Acoperământului Maicii Domnului”, declarată oficial
ziua comemorării UPA, semnul memorial a devenit un loc de peleri-
naj al organizaţiilor naţionaliste locale. Comuniștii, veteranii sovie-

294
tici și organizaţiile proruse au organizat la rândul lor un protest, ceea
ce a dus la confruntări deschise. În același an, într-una dintre nopţile
din decembrie, piatra a fost furată de către niște necunoscuţi și în-
gropată undeva pe teritoriul parcului. Responsabilitatea pentru acest
act a fost asumată de organizaţia Uniunea Tineretului Euroasiatic, ai
cărei reprezentanţi căreia au declarat că acest act a fost înfă nf ptuit cu
nfă
ocazia „zilei cekiștilor și a zilei de naștere a lui Stalin”.
Mai târziu semnul memorial a fost restabilit la locul inițial, orga-
niza ia Uniunea Tineretului Euroasiatic a fost interzisă pe teritoriul
nizaţ
Ucrainei, iar unul dintre activiștii ei din Harkiv a fost judecat. În lup-
ta împotriva semnului memorial s-a implicat și primarul Harkivului,
Mihail Dobkin: în 2008, la iniţiativa acestuia, consiliul municipal a
declarat ilegală instalarea pietrei memoriale în cinstea UPA, în pofi-
da împotrivirilor
mpotrivirilor unor deputa
deputaţi ai partidului „Ucraina Noastră” ă și ai
ă”
„Blocului Iulia Tâmoșenko”. Retorica îndreptată împotriva UPA și a
na ionalismului ucrainean a fost permanent folosită de Dobkin în dis-
naţ
cursurile sale publice. Astfel, el a comparat marșurile veteranilor UPA
cu paradele gay și a promis că va dărui semnul memorial controversat
orașului Ivano-Frankivsk; în același timp, a propus să se ridice un mo-
nument în cinstea ucrainenilor din Est, victime ale UPA, după modelul
Simferopolului. Asumându-și rolul de apărător al memoriei istorice și
adevărului despre Marele Război pentru Apărarea Patriei, Dobkin a
propus, de asemenea, să i se acorde „azil politic” monumentului Solda-
tului de Bronz de la Tallinn. Este evident că această politică a memoriei,
îndreptată spre partea prosovieticăă a electoratului local, e legată deseori
de acuzaţiile de corupţie și scăderea drastică a popularităţii primarului
din Harkiv.i Succesul Blocului Iuliei Tâmoșenko la alegerile parlamen-
iv.
tare anticipate din septembrie 2007 și reîntoarcerea Iuliei Tâmoșenko
în postul de prim-ministru au întărit poziţiile adversarilor lui Dobkin
din Harkiv, iar guvernatorul Avakov chiar a încercat să iniţieze pro-
cedura de realegere a primarului. De aceea, lupta cu „monumentele”
avea ca scop recâștigarea sprijinului electoratului local și distragerea
atenţiei locuitorilor Harkivului de la problemele stringente ale admini-
straţiei locale. Apropierea Campionatului European de Fotbal, de altfel,
a forţat elitele din Harkiv să-și amâne răzmeriţele politice pentru a nu
pierde dreptul de a găzdui campionatul. În 2009 Dobkin a renunţat la
pretenţiile sale vizavi de semnul memoriei UPA. Victoria lui Ianuko-

295
vâci în alegerile prezidenţiale a dus la consolidarea poziţiei Partidului
Regiunilor în regiunea Harkiv. În n situa
situaţia nou creată, Dobkin, numit
șef
ef al administra
administraţiei provinciei, și noul primar Ghennadi Kernes au în-
treprins o acţiune riscantă, probabil împinși de același motiv pragma-
tic al Campionatului European. Ei au dat curs rugăminţii personale a
primarului Lvivului, Andrii Sadovoi, și au acceptat restabilirea plăcii
memoriale dedicate episcopului Iosâf Slipâi pe clădirea fostei închisori
în care acesta a fost încarcerat în 1961. Iosâf Slipâi, lider proeminent al
Bisericii Greco-Catolice din Ucraina, a sprijinit actul de proclamare a
statului ucrainean în Lvivul ocupat de germani în 1941 și mai târziu a
contribuit la formarea Diviziei SS „Galicia”. După război a refuzat con-
vertirea la ortodoxie și a petrecut șaisprezece ani în lagărele sovietice.
Placa memorială, inaugurată imediat după Revoluţia Portocalie, a fost
mai târziu retrasă prin hotărârea instanţei de judecată, sub presiunea
comuniștilor și a veteranilor sovietici. Redeschiderea festivă a fost pro-
gramată pentru februarie 2010, cu ocazia vizitei primarului Lvivului
și a șefului administraţiei regiunii Lviv, în cadrul pregătirilor pentru
Campionatul European de Fotbal. Uitându-și retorica recentă antinaţantina i-
onalistă, Dobkin a propus ca Slipâi âi să fie considerat doar ca o persoană
clericală și un om care a rămas fidel convingerilor sale, iar primarul a
vorbit despre reconcilierea dintre Vestul și Estul Ucrainei.
Dacă problema UPA a fost „adusă” la Harkiv de pe teritoriul Ucrai-
nei de Vest, încercările de export ideologic din Rusia sunt de asemenea
prezente. Harkivul este un centru academic și cultural de limbă rusă
aflat la frontiera dintre Rusia și Ucraina. El face parte dintr-o regiune
cunoscutăă ca fiind ezitantă în simpatiile ei politice și de aceea repre-
zintăă un loc atractiv de realizare a proiectelor ruse legate de promo-
varea anumitor versiuni ale „politicii memoriei”. Astfel, la începutul
lunii septembrie 2009, la Harkiv a avut loc conferinţa internaţională
„Al Doilea Război Mondial: lecţii și învăţăminte pentru Ucraina”,
dedicată în special împlinirii a șaptezeci de ani de la pactul Ribben-
trop-Molotov. Conferinţa a fost prima manifestare dintr-o serie de
evenimente ale unei campanii de informare la scară largăă organizată
de Kremlin pentru a contracara tentativele unor ţări din Europa de
Est de a echivala nazismul și comunismul și a obţine condamnarea
oficială, la nivel european, a înțelegerii Stalin-Hitler (amintiţi-vă
rezoluţia corespunzătoare a OSCE din 3 iulie 2009). Organizatorul

296
oficial al conferinţei a fost Adunarea Popoarelor Slave din Belarus,
Ucraina și Rusia, iar din partea Ucrainei sponsorul oficial al eve-
nimentului a fost Partidul Regiunilor. În cadrul unei mese rotunde
speciale au fost prezentate publicaţiile propagandistice de promovare
ale fundației ruse „Memoria istorică” („Pactul Molotov-Ribbentrop:
întrebări și răspunsuri” și „Partitura celui de al Doilea Război Mon-
dial: când și cine a început războiul”), precum și o carte de Dmitri
Tabacinik, ideologul principal al Partidului Regiunilor. Scopul po-
litic central al conferinţei a fost condamnarea politicii memoriei a
președintelui Iușcenko, îndreptată, după părerea participanţilor, spre
„deformarea adevărului istoric despre Marele Război pentru Apăra-
rea Patriei”, „minimalizarea rolului poporului ucrainean în victo-
ria asupra Germaniei naziste, încurajarea organizaţiilor revanșarde
și naţional-extremiste”30. În scopul contracarării acestor politici, la
conferinţă a fost înfiinţat „Forumul Antifascist al Ucrainei”, în de-
claraţiile căruia se spunea: „Noi suntem împotriva încercărilor de a
transforma Ucraina într-o rezervaţie nazistă. Forumul Antfascist al
Ucrainei se va opune ‘ciumei bruno-portocalii’ și va lupta pentru în-
depărtarea de la putere a tuturor politicienilor ale căror activităţi au
fost compromise de acţiuni xenofobe, rasiste și fasciste”31.Astfel, poli-
tizarea și reideologizarea memoriei celui de al Doilea Război Mondial
la Harkiv, în special după revoluţia portocalie, este legată de situaţia
politică internă din Ucraina și din regiune („Diviziunea” Elitelor),
dar și de poziţia geopolitică de frontieră a regiunii, care se află în
sfera de influenţă a Rusiei și astfel la intersecţia a două „culturi ale
memoriei” diferite.
Trebuie menţionat faptul că aniversarea a 70-a a semnării pactu-
lui Ribbentrop-Molotov a avut o rezonanţă neașteptată în Harkiv,
dată fiind propunerea OSCE de a comemora ziua de 23 august (ziua
încheierii pactului) ca ziua internaţională de memorie a victimelor
regimurilor totalitare. Luând în considerare faptul că ziua de 23 au-
gust, sărbătorită ca ziua eliberării orașului, este legată de mitul so-
vietic al Marelui Război pentru Apărarea Patriei, introducerea unei

30
Чтобы никогда не повторилось // Харьковские известия, 5 сентября 2009.
31
Сила противодействия // Харьковские известия, 8 сентября 2009.

297
noi date a comemorării, care trimite la un discurs „antisovietic”,
ar fi schimbat radical sensul acestei date. Acest lucru l-a avut în
minte bine cunoscutul activist pentru drepturile omului Evgheni
Zaharov, când a propus ca ziua de 23 august să fie marcată ca ziua
comemorării tuturor victimelor (atât ale celui de al Doilea Război
Mondial, cât și ale regimurilor totalitare sovietic și nazist), iar pen-
tru sărbătorirea Zilei orașului să fie aleasă altă dată32. Această inter-
pretare, înlăturând în n mod definitiv aspectul „eroic” al războiului
și reducându-l la o tragedie atât naţională, cât și internaţională, ar
fi însemnat
nsemnat sf
sfârșitul discursului despre Marele Război pentru Apă-
rarea Patriei și ruperea completă de mitul „victoriei comune”. Cu
toate acestea, în anul următor, odată cu venirea la putere a lui Vik-
tor Ianukovâci, sărbătorirea împlinirii a șaizeci și cinci de ani de la
Victorie (inclusiv în Harkiv
Harkiv) a fost folosită pentru a legitima „rese-
tarea” în relaţiile ruso-ucrainene.

Columna mareșalui Konev

În încheiere consider relevantă comparaţia dintre complexul me-
morial „Câmpia de la Prohorovka” din regiunea Belgorod și memo-
rialul „Columna mareșalului Konev” din Harkiv. Ambele au fost
concepute și realizate ca proiecte de imagine ale elitelor locale, în
care se reflectă căutarea unei noi identităţi regionale. Exemplul Pro-
horovkăi, unde în anul 2000 a avut loc foarte mediatizata întâlnire
a președinţilor din Rusia, Ucraina și Belarus, a inspirat cu siguranţă
conducerea de atunci a Harkivului să inițieze un proiect identic.
Harkivul, care la începutul anilor 2000 se poziţiona în calitate de
„capitala cooperării ucraineano-ruse”, a devenit locul întâlnirilor
bilaterale la diferite niveluri. Totuși, cu excepţia „locurilor memo-
riei” sovietice, orașul nu a fost în stare să le ofere invitaţilor nimic
care s-ar fi putut compara cu Prohorovka. Noul memorial, așa cum
a fost iniţiat de autorităţi, urma să devină semnul distinctiv al re-
giunii, ce depășea criza economică prelungită din anii ’90 și care
își dezvolta activ relaţiile sale internaţionale. Ideea unui memorial
dedicat eliberării orașului Harkiv a fost susţinută de organizaţiile

32
Е. Захаров. Суд времени // Главное, 22 августа 2009.

298
locale de veterani, care aveau contacte intense cu veteranii din Bel-
gorod șii Kursk și care erau bine informate despre mai activa politică
a memoriei militare din Rusia33. La rândul lor, istoricii din Harkiv
insistau pe nevoia de educație istorică, subliniind că Harkivul a ju-
cat un rol-cheie în evenimentele de pe fronturile de est în timpul ce-
lui de al Doilea Război Mondial și că istoria acţiunilor militare din
jurul Harkivului este în continuare dominată de mituri. Astfel, la
începutul anilor ’90 conducerea Harkivului, în condiţiile unei sta-
bilizări politice relative, și nu fără influenţa vecinilor din Belgorod,
a încercat să reabiliteze și să instrumenteze discursul eroic sovietic
„al eliberării”. Noul complex memorial, dedicat eliberării Harkivu-
lui, „Columna mareșalului I. S. Konev”, a fost ridicat nu departe de
Harkiv, în satul Soloniţevka, unde în august 1943 se afla un punct de
Harkiv
control al comandantului armatei Frontului al 2-lea Ucrainean, I. S.
Konev, de unde se conduceau operaţiile în timpul atacului final pe
linia Belgorod-Harkiv. Lucrările de construcţie au început în 2003,
iar deschiderea festivă a avut loc doi ani mai târziu, în ajunul îm-
plinirii a șaizeci de ani de la Victorie. În fapt, aniversarea a avut loc
sub noua conducere a regiunii (E. Kușnariov, acţionând împotriva
revoluţiei portocalii, a fost nevoit să se retragă de pe scena politică,
fiind pasibil de urmărire penală). Noua administraţie a provinciei,
sub conducerea lui A. Avakov, membru al Partidului „Ucraina Noa-
stră”, și-a asumat cu plăcere patronajul lucrărilor la memorial. În
conformitate cu decretul președintelui Iușcenko, în 2008 acesta a
primit statutul de memorial naţional. Pe lângă obeliscul sovietic
reabilitat, care reprezintă basorelieful lui Ivan Konev, complexul
memorial cuprinde capela soldatului Ivan, o expoziţie a modelelor
de tehnică sovietică și un muzeu. Ca mărime, complexul memorial

33
Când, în 2007, orașului Belgorod s-a decernat titlul de „Orașș al gloriei militare”, ve-
teranii din Harkiv adresat guvernatorului A. Avakov cu rugămintea de a interveni
pe lângă președintele Iușcenko cu scopul de a i se conferi un titlu analog și orașului
Harkiv. Avakov a refuzat pe motiv că nu există o legislaţie similară în Ucraina. În
septembrie 2010 proiectul de lege care conferea Harkivului titlul de „Oraș al gloriei
militare” a fost înaintat de deputatul PCU, Petro Țibenko, însă în aprilie 2001 Rada
Supremă a retrimis proiectul pentru reexaminare. Organizaţiile locale de vetrani con-
tinuă să facă lobby în favoarea ideii de a conferi Harkivului titlul de „Oraș al gloriei
militare”, vezi, de exemplu: Харків – місто військової слави // Харківська міська
рада. http://m.city.kharkov.ua/uk/news/7654.html. Просмотрено 27.04.2011.

299
de la Harkiv nu se poate compara cu memorialul „Câmpia de la
Prohorovka”, dar paralelele stilistice între aceste două proiecte sunt
evidente. Acestea includ, în primul rând, asocierea simbolurilor
ortodoxe cu tradiţia sovietică a sculpturilor monumentale milita-
re, reactualizarea discursului de bază despre Marele Război pentru
Apărarea Patriei și a cultului comandanţilor militari.
Noul memorial de la Harkiv poate fi interpretat și prin prisma unei
încercări a elitelor locale de a „privatiza” resturile mitului sovietic al
Marelui Război pentru Apărarea Patriei, pe care le folosește ca pia-
tră de temelie pentru construcţia unei noi identităţi regionale. Dacă
memorialul „Câmpia de la Prohorovka” ne vorbește de o interpretare
a Marelui Război pentru Apărarea Patriei ca un război naţional de
eliberare a poporului rus (ortodox) împotriva unei noi cotropiri străi-
ne, „Memorialul Konev” se înscrie mai greu în discursul fragmentar
și ambivalent al noii istorii ucrainene și rămâne în multe privinţe o
reminiscență a memoriei „sovietice” despre război. În prim-planul
expozitiei muzeistice se află istoria activităţilor militare din regiunea
Harkiv, care culminează cu eliberarea orașului din august 1943. În
centrul acestui discurs se află mareșalul Konev, care a condus ope-
raţiile militare de eliberare a Harkivului (fiica mareșalului a vizitat
muzeul în repetate rânduri și a donat muzeului lucrurile personale ale
mareșalului). Fragmentele expoziţiei, dedicate vieţii cotidiene a solda-
ţilor și comandanţilor sovietici, amintesc de exponatele analoage ale
muzeelor din Belgorod.
Totuși, la o analiză mai atentă a exponatelor din muzeu se observă
un șir de detalii care trimit la o interpretare pluralistă și ambivalentă a
memoriei locale despre război. În primul rând, în pofida cadrelor cro-
nologice și conceptuale reflectate în denumirea muzeului („Harkivul
în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei. 1941-1945”), expo-
ziţia de fapt nareazăă evenimente din cel de-al Doilea Război Mondial.
O secţie separată relatează despre intrarea trupelor sovietice pe terito-
riul Poloniei în septembrie 1939 și participarea militarilor din Harkiv
la această operaţ
opera ie. În muzeu sunt reflectate și evenimentele tragice din
primăvara
ăăvara anului 1940, când pe teritoriul Harkivului au fost împușcaţca i
caţ
pe ascuns mii de militari polonezi. Acest aspect al memoriei celui de al
Doilea Război Mondial este dificil de ignorat în Harkiv, care, alături
ăături de
Smolensk, a devenit un loc de pelerinaj al familiilor ofiţerilor polonezi

300
și al vizitelor oficiale regulate ale politicienilor și ziariștilor polonezi. Un
imens tablou cu denumirea „Katân” înfăţ nf ișează scena unor execuții în
nfăţ
masă din timpul nopţii. Nu e deloc surprinzător ăător că această secţie a ex-
poziţiei a trezit nemulţumirile
umirile organiza
organizaţiilor locale de veterani.
Muzeul, pe lângă activităţile sale tradiţionale destinate veteranilor
și elevilor, oferă spaţiul și pentru alte proiecte memorialistice, care
uneori stârnesc reacţii controversate din partea localnicilor. Astfel,
Muzeul Polonez al Insurecţiei din Varșovia a organizat aici, în 2008,
o expoziţie specială: „Polonezii pe fronturile celui de al Doilea Război
Mondial”. Expoziţia a surprins specialiștii locali prin nivelul său tehnic
de realizare, istoria celui de al Doilea Război Mondial fiind prezentată
dintr-un nou unghi, puţin cunoscut locuitorilor din Harkiv. În anul
2009, în muzeu s-a deschis o nouă expoziţie dedicată războiului din
Finlanda. Spre deosebire de muzeul din Prohorovka „Cel de al treilea
câmp de luptă din Rusia”, muzeul din Harkiv nu apare ca „muzeul unei
singure bătălii”. Un loc nu mai puţin important îl deţin în acest mu-
zeu exponatele consacrate istoriei sociale a războiului, vieţii cotidiene
a orașului din timpul ocupaţiei, represiunii și, în primul rând, Holo-
caustului. O secţie specială din muzeu este dedicată nimicirii în masă a
evreilor din Harkiv la Drobiţkâi Iar, în zona uzinei de tractoare.

Concluzii
Formarea noilor „culturi ale memoriei” atât în Rusia, cât și în
Ucraina are la bază procesele naţionalizării memoriei celui de-al
Doilea Război Mondial. Totuși, dacă în Rusia există un consens
fundamental în ce privește rolul acestui război în istoria Rusiei, în
Ucraina „memoria divizată” este unul dintre factorii care stimu-
lează pluralismul și instabilitatea politică. Aceste diferenţe sunt în
special evidente la frontiera ucraineano-rusă, arena istorică a unor
acţiuni militare intense, care după 1991 suferă influenţa unor pro-
iecte geopolitice concurente: integrarea europeană versus uniunea
slavilor de est. În aceste condiţii, memoria despre „victoria comu-
nă” este frecvent folosită de actorii politici, atât la nivel naţional, cât
și regional, pentru (de)legitimarea acestor proiecte. Totuși, elitele
locale, preocupate de imaginea regiunii, stabilitatea politică și spri-
jinul electoral al populaţiei, au motive proprii pentru instrumen-

301
tarea memoriei războiului. După cum arată comparaţia dintre cele
două regiuni, Harkiv și Belgorod, formarea „culturii memoriei re-
gionale” este influenţată nu doar de diversitatea resurselor simbo-
lice accesibile și de priorităţile politicilor naţionale ale memoriei,
dar și de specificităţile conducerilor locale, de nivelul pluralismului
politic, precum și de existenţa concurenţei și de nivelul de dezvol-
tare al societăţii civile. Astfel, în Belgorod, în condiţiile unui regim
de guvernare autoritar, de fapt al monopolului politic al Partidului
„Rusia Unită” și al alianţei strânse dintre autorităţi și conducerea
Bisericii Ortodoxe Ruse, s-a consolidat o tendinţă de reideologizare
a memoriei celui de al Doilea Război Mondial pe baza discursului
sovietic tradiţional, a naţionalizării și confesionalizării. În același
timp, în Harkiv, din cauza unor motive istorice, dar și a condiţiilor
de concurenţă acerbă dintre diferite grupuri de interese, domină
un pluralism al diferitelor discursuri și simboluri. După revoluţia
portocalie, lupta dintre diverse grupuri de interese locale pentru
redistribuirea sferelor de influenţă a avut un caracter de conflict
ideologic și a fost însoţită de „războaie ale memoriei”. Schimbarea
configuraţiei politice din 2010, care a dus la întărirea poziţiei Parti-
dului Regiunilor în Harkiv, a permis conducerii politice distanţarea
de populismul prosovietic și de retorica unei confruntări acerbe cu
naţionalismul ucrainean.
Traducere din limba rusă de
T
Mariana GOINA

302
 Epilog

Jut t a S C H E R R E R

Germania și Franţa: depășirea trecutului

Înfrângerea zdrobitoare suferită de Germania în cel de al Doilea

Război Mondial a necesitat o schimbare fundamentală în orienta-
rea sa politică. Guvernele venite la putere în părţile de vest și de
est ale Germaniei urmau să ia o atitudine faţă de trecutul recent.
De altfel, memoria despre naţional-socialism și despre Rezistenţă
din cele două state germane era departe de a fi uniformă. În RFG,
o parte integrantă a culturii politice a fost recunoașterea vinii și
asumarea Holocaustului. Dimpotrivă, în Republica Democrată
Germană, care s-a autodenumit stat antifascist, naţional-socialis-
mul a fost văzut ca un fenomen aberant, străin de istoria politică a
statului; Germania de Est s-a autoproclamat distrugătoare a naţio-
nal-socialismului. După reunificarea din anul 1990, în ambele state
germane a devenit actuală politica de „analiză a dictaturii RDG”
(Diktaturaufarbeitung der DDR), cum a fost denumit acest proces
în discursul oficial al RFG. În ceea ce privește Franţa, politica isto-
rică a lui Charles de Gaulle și a adepţilor săi a fost dominată timp
de decenii de memoria Rezistenţei (Résistance). Doar trecerea tim-
pului și schimbările circumstanţelor istorice și politice au permis
regândirea critică a colaboraţionismului lui regimului de la Vichy și a
deportării evreilor din acea parte a Franţei, controlată de guvernul
francez, iar mai târziu articularea „datoriei memoriei” (devoir de
mémoire) a războiului din Algeria și a torturilor practicate în tim-
pul acestui război de către militarii francezi. În ultimele două dece-
nii, în discursul public social și politic, în publicistică și în cercetă-
rile istorice ale țărilor occidentale domină conceptele de politică a
istoriei (Geschichtspolitik), politică a trecutului (Vergangenheitspo-
litik), politică a identităţii (Identitätspolitik) și politică a memoriei

303
(Erinnerungspolitik). Acest lucru ne permite să punem împreună
termeni precum locuri ale memoriei și memoriale, culturi ale me-
Erinnerungskultur), culturi ale istoriei (Geschichtskultur),
Erinnerungskultur
moriei (Erinnerungskultur), Geschichtskultur
precum și conștiinţa istorică (Geschichtsbewusstsein), dar mai pre-
sus de orice să stabilim legătura dintre istorie și memorie (precum
și legătura dintre funcţiile individuale, colective, naţionale, sociale,
culturale și de comunicare ale memoriei). Toate aceste concepte se
află în legătură cu problemele de identitate sau cu căutările unei
anume identităţi. Conceptele de „politică a memoriei” și „politică
a istoriei” la început au apărut în Germania de Vest în legătură cu
un termen destul de vag și de aceea destul de dificil de tradus, „con-
fruntarea cu trecutul” (Vergangenheitsbewältigung).ltigung). Pe măsură ce
ltigung
„confruntarea cu trecutul” este doar vag legată de memoria regi-
mului de teroare și de Holocaustul provocat de aceasta, termenii
de „politică a memoriei” și „politică a istoriei” sunt orientați spre
o apreciere a trecutului mult mai realistă și mai pragmatică. Astăzi
conceptul german de „confruntare cu trecutul” (Vergangenheitsbe-
wältigung)
ltigung)) este folosit ffăără traducere și în alte limbi, în special în
ltigung
engleză și franceză și mai cu seamă în legătură cu Republica Fede-
rală Germania și cu cel de al Treilea Reich. Pe de altă parte, conce-
Aufarbeitung der Vergangenheit
pul de „procesare a trecutului” (Aufarbeitung Vergangenheit),
apărut mai târziu și întrebuinţat pentru prima dată în articolul lui
Theodor Adorno din 19591, nu este limitat la Republica Federală,
ci se referă și la alte state. „Conștientizarea
tientizarea ffără milă” (Schonung-
slose Reflexion)” a trecutului, afirma Adorno, trebuie să apară din
interior, ca o autoreflecţie, nu să fie folosită de forţe exterioare ca o
armă propagandistică. Astfel „procesarea trecutului” înseamnă în
primul rând o analiză critică a memoriei trecutului.
În limba germană conceptul de „politică a memoriei” se referă
la trecutul german și la depășirea lui, și într-o măsură mai mică
la analiza acestuia. Este clar că termenul de „politică a memoriei”

1
Th. Adorno W. Was bedeutet: Aufarbeitung der Vergangenheit? // Th. Adorno W.
Gesammelte Schriften. Bd 10/II. Frankfurt am Main, 1977. S. 555 – 572. Traducerea
rusească: Т. Адорно. Что значит „проработка прошлого?” //Неприкосновенный
запас, 2005, № 2 – 3 (40 – 41). p. 42.

304
este legat de moștenirea instituţională și personală a sistemului tre-
cut și are ca scop adoptarea într-un interval de timp relativ limitat
a unor legi și decizii judecătorești legate de acest trecut. Dimpo-
trivă, politica istorică este în special îndreptată spre crearea unor
figuri istorice relevante pentru societate și a unor imagini de iden-
titate (Geschichts- und Identitätsbilder),
tsbilder), care se formează în proce-
tsbilder
sul discursurilor rituale și care se schimbă odată cu succesiunile
de generaţii sau cu transformările din mediul social. În societăţile
democratice politica istorică nu este în niciun caz circumscrisă me-
diului politic, la înfă
nf ptuirea acesteia participă, pe lângă politicieni
nfă
și publiciști, reprezentanţii multor altor categorii sociale cu diferite
interese și strategii pe care le pun în slujba înţelegerii istoriei. Totuși,
în formarea opiniilor politice în raport cu reprezentările istorice,
rolul deciziv le aparţine istoricilor, care activează în sfera compe-
tenţelor lor profesionale: oameni de știinţă și profesori, arhiviști și
curatori ai unor expozișii, muzeografi. Astfel, însăși natura unor
societăţi pluraliste presupune formarea unor interpretări diferite și
uneori contrădictorii ale trecutului.
De aceea politica istorică este un fenomen mult mai complex de-
cât istoria care stă în slujba politicii. De asemenea, este un proces
mai larg decât simpla formare și fixare a unei viziuni normative
și dogmatice, deoarece „însăși natura unor societăţi pluraliste pre-
supune formarea unor interpretări divergente și contradictorii ale
trecutului”.
În Germania și Franţa procesarea trecutului presupune inclu-
derea celor mai diferite amintiri și experienţe, precum și căutarea
faptelor uitate și a urmelor unor alternative înlăturate. Conceptul
de politică a istoriei presupune, de asemenea, cercetări știinţifice cu
scopul căutării unor răspunsuri la întrebarea în ce fel interpretări
istorice se transformă în confruntări politice, cine recurge la aceste
mijloace și care sunt consecinţele acestor practici.
În acest articol voi folosi conceptul de „politică a istoriei” în sens
larg, cum se folosește, de obicei, în studiile contemporane de istorie și
știinţe politice, la fel ca și în cele de sociologie politică, și într-o mult
mai mică măsură voi apela la conceptele de „politici ale trecutului”
sau „politici ale memoriei”, care se referă la apelul public la istorie și

305
memorie2. În aceeașii categorie, ffără îndoială, se află folosirea istoriei
în scopuri publice și politice, dar în niciun caz politicile istoriei nu
trebuie reduse la o interpretare semioficială (oficioasă) a istoriei.

Germania
Succesorii Reich-ului german, RFG și RDG, au adoptat strategii com-
plet diferite în raport cu trecutul naţional-socialist al statului. Aceste stra-
tegii au fost determinate și de autorităţile de ocupaţie din fiecare stat.

RFG (până la reunificarea cu Germania de Est)

Trecerea de la dictatură la democraţie a fost un proces foarte dificil
și îndelungat. Anul 1945 nu a devenit punctul de cotitură care mar-
chează începutul unei istorii germane complet noi. Nu existau reguli
prestabilite care ar fi putut fi folosite. Imediat după sfâ
sf rșitul războiului
nu s-a operat o rupere totală de moștenirea celui de-al Treilea Reich.
Majoritatea dominantă a germanilor luptau pentru o recuperare fizi-
că și morală, înlăturând din conștiinţă realităţile statului nazist, care
trecuseră de curând în domeniul trecutului. Procesele de la Nürn-
berg3, care, după concepţia puterilor învingătoare, urmau să aibă și
un rol educativ, îi lăsau indiferenţi sau agasau populaţia Germaniei,
ce se străduia să atingă o cât de mică „normalitate”. Conștientizarea
naturii penale a naţional-socialismului nu a avut loc. Domina impre-
sia că tot ce se întâmplă este pur și simplu judecata învingătorilor faţă
de cei învinși. În conștiinţa publică crimele celui de al Treilea Reich
erau echivalate cu pagubele suferite de orașele germane în procesul

2
Pentru definirea acestor termeni și concepte au fost produse o mulţime de scrieri
știinţifice. Printre cele mai importante lucrări dedicate politicilor istoriei și poli-
ticilor trecutului, precum și culturii memoriei de care m-am folosit, se cuvine să
amintesc: Die AnfAnfänge der Bundesrepublik und die NS-Vergangenheit. München,
1996; Wolfrum E. Geschichtspolitik in der Bundesrepublik Deutschland: Der Weg
zur bundesrepublikanischen Erinnerung: 1948 – 1990. Darmstadt, 1999; P. Reichel
Politik mit der Erinnerung: Gedächtnisorte im Streit um die nationalsozialistische
Vergangenheit. Frankfurt am Main, 1999.
3
Procesele de la Nürnberg – în primul rând, se are în vedere tribunalul militar in-
ternaţional care-i judecă pe cei mai importanţi criminali de război (20.11. 1945-01.
10. 1946), și, în al doilea rând, cele 12 procese intentate criminalilor militari naziști
care au urmat, ce s-au desfășurat în zona de ocupaţie americană și au fost judecate
de tribunalul militar american. Acestea s-au terminat la 14 aprilie 1949.

306
bombardamentelor aliaţilor, iar declararea în masă a organizaţiilor
naţional-socialistee drept criminale era percepută ca o acuzație nedife-
renţiată și colectivă a întregului popor german. Excepții au fost doar
câteva personalităţi sociale și politice, precum filosoful Karl Jaspers,
teologul protestant Karl Barth și primul președinte al Germaniei Fe-
derale, Theodor Heuss, care au început să vorbească despre o vină și
o rușine colectivă. Ei au declarat în cele din urmă o „responsabilita-
te colectivă” a poporului german pentru Holocaust și datoria de a-și
recunoaște vina și de a o răscumpăra. Tocmai din această asumare a
responsabilităţii și a fragmentării din societate și cultură s-a născut
conceptul de „confruntare a trecutului”. Această „confruntare a tre-
cutului” din 1949 și, mai târziu, din 1950 a permis istoricului Norbert
Frey să vorbească despre „politicile trecutului”4.
Politica respectivă, ce se forma pe măsura integrării tot mai acti-
ve a RFG în comunitatea statelor occidentale (totodată și pe măsura
extinderii domeniului de aplicare a politicilor istoriei), însemna în
primul rând:
• o calificare juridică și penală a crimelor comise de regimul nazist cu fo-
losirea violenţei;
• o abordare politică și juridică a trecutului naţional-socialist, adică com-
pensarea daunelor diferitelor categorii ale victimelor nazismului și ur-
mărirea juridică personală a diferiților infractori ai regimului nazist
nazist;
• o abordare critică a trecutului naţional-socialist și analiza acestuia în
lucrări de specialitate, literatură, artă și filosofie.
Aceste trei dimensiuni ale politicilor trecutului au fost într-o
măsură semnificativă identice determinanţilor sociali și politici ai
politicilor de „confruntare a trecutului”.
În primele două decenii de existenţă a RFG, aveau loc dispute politi-
ce extinse despre crimele săvârșite de regimul naţional-socialist, despre
compensaţiile datorate diferitelor categorii ale victimelor, despre restitu-
ţie, reparaţie, antisemitism și procesele împotriva naţional-socialiștilor.
Denazificarea impusă de aliaţii occidentali a avut puţin succes
în Germania de Vest. Deja în 1949 a fost adoptată Legea amnistiei
care a deschis calea spre structurile de stat și spre noua armată ce

4
N. Frey, Op. cit. p., 13 – 14.

307
se forma numeroșilor foști funcţionari naţional-socialiști și milita-
rilor de carieră. Și este discutabil dacă redresarea economică și mo-
dernizarea Germaniei de Vest ar fi putut avea loc fără cunoștinţele
și experienţa foștilor reprezentanţi ai regimului naţional-socialist.
În epoca lui Adenauer, politicile trecutului au justificat respingerea
urmăririi penale a naziștilor, justificată prin oportunitatea păcii și
a stabilităţii sociale și politice. La mijlocul anilor ’50 nimeni nu se
mai temea de urmăririle penale ale statului sau ale organismelor
juridice pentru trecutul nazist. Cu atât mai mult, cu cât linia a fost
trasă nu doar sub trecutul a 3,6 milioane de germani denazificaţi și
a zeci de mii de germani amnistiaţi. În cea mai mare măsură și-au
recăpătat libertatea și cei care în anii 1945-1949 au fost condamnaţi
în procesele de la Nürnberg sau în tribunalele militare ale aliaţilor
pentru crime de război sau naziste.
Deși trecutul „blestemat” a fost scos din conștiinţă în primele
două decenii de după război, spiritul depășirii acestui trecut era
viu în literatură, teatru, cinematograf și în alte forme ale artei, in-
fluenţând conștiinţa istorică ce se forma. Este suficient să amintim
reprezentația provocatoare a spectacolului lui Rolf Hochhuth „Vi- „
ceroy” (1963) și două dintre cele mai renumite romane ale literaturii
vest-germane, dedicate confruntării trecutului naţional-socialist:
„Toba de tinichea” (1959) a lui Günter Grass și „Lecția de germană”
(1968) de Siegfried Lenz.
Ca parte a depășirii trecutului, sarcina principală a istoriei con-
temporane a fost abordarea critică a perioadei naziste și a crime-
lor naţional-socialismului. În acest scop, în 1952 a fost fondat, la
münchen, Institutul de Istorie Contemporană. În 1960, catedre de
Istorie contemporană au început să fie înfiinţate în cadrul facultă-
ţilor de istorie. Cu toate acestea, includerea în programele școlare a
unor subiecte incendiare privind motivele Holocaustului și conta-
minarea întregii societăţi cu ideologia naţional-socialistă a fost un
proces îndelungat. Chiar și în 1960 frontierele germane delimita-
te în atlasele geografice le reproduceau pe cele din 1937, iar fostele
provincii germane de est erau prezentate ca fiind „sub administra-
ţie poloneză”. Doar la sfârșitul anilor ’50 și începutul anilor ’60 în
principalele medii de informare s-a recurs la o abordare graduală a

308
trecutului, care până atunci a fost eliminat din memorie, ceea ce a și
dus la acea cultură politică specifică a RFG, a cărei trăsătură esen-
ţială era neacceptarea morală a nazismului. Procesele lui Eichmann
în Ierusalim (1961-1962), ale călăilor de la Auschwitz în Frankfurt
pe Main (1963-1964) și alte procese majore împotriva foștilor cola-
boratori naţional-socialiști, precum și disputele privind perioada de
activitate a Bundestagului, au condus la o creștere semnificativă în
societate a interesului pentru trecutul naţional-socialist.
Înainte de toate, o schimbare de generaţii a contribuit în mod
clar la aducerea pe agenda politică a cerinţei de abordare critică a
trecutului. În 1960 s-a născut sintagma „trecutul nerezolvat”, care a
provocat numeroase proteste ale persoanelor care au sprijinit nazis-
mul sau chiar au participat activ la activităţile sale. Dar schimbarea
de percepţie a avut loc. Această schimbare s-a datorat într-o mare
măsură „generaţiei anului 1968”. Reevaluarea valorilor politice și
culturale petrecută în anii ’70 și ’80, în contextul căreia s-a format
cultura memoriei germane dominantă astăzi, este centrată pe vic-
timele nazismului și presupune o abordare critică și deschisă și o
recunoaștere a vinii. O etapă importantă în acest proces a devenit
politica lui Willy Brandt, care a orientat politicile trecutului spre o
recunoaștere a responsabilităţii germanilor pentru faptele nazismu-
lui și direcţionarea politicilor istoriei spre influenţarea viitorului.
La 7 decembrie 1970, primul cancelar social-democrat al RFG a
încheiat un tratat la Varșovia în baza căruia frontiera dintre Ger-
mania și Polonia, pe linia Oder-Neisse, era recunoscută ca definiti-
vă. În timpul acestui proces Brandt a explicat că guvernul federal a
acceptat acest fapt ca pe un „rezultat al istoriei” (die Ergebnisse der
Geschichte). În aceeași zi cancelarul german, în numele poporului
german, a îngenuncheat în faţa memorialului victimelor naţional-
socialismului din fostul ghetou al Varșoviei. Acest episod al îndoirii
genunchilor, simbolizând schimbarea radicală a cursului anterior al
politicii externe a Germaniei de Vest, precum și rugămintea de ier-
tare în numele poporului german au polarizat societatea germană.
Totuși, cu timpul imaginea cancelarului Brandt îngenuncheat s-a
întipărit nu doar în conștiinţa germanilor, dar și a polonezilor și a
reprezentanţilor altor popoare, și a devenit simbolul politicilor de

309
apropiere și împăcare fondat pe principii morale. În 1971, în cadrul
săptămânii de frăţie, Brandt a subliniat că memoria Auschwitz-ului
va rămâne o traumă sufletească inclusiv pentru generaţiile viitoare.
Tăinuirii îndelungate a crimelor celui de al Treilea Reich i s-a pus
capăt în anii ’70, când au început să fie organizate expoziţii și să fie
create noi muzee istorice, care înlesneau o reevaluare a dictaturii
naziste și o informare politică generală. În 1973 președintele federal
Gustav Heinemann a organizat un concurs de istorie, „Istoria ger-
mană”, pentru elevi. Interesul pentru propria istorie urma să contri-
buie la dezvoltarea sentimentului responsabilităţii la copii și tineri.
Fără cunoașterea istoriei nu era cu putinţă o depășire a trecutului.
Educaţia istorico-politică, didactica istorică și politică deveneau
treptat elemente ale educaţiei, care creau condiţiile necesare pen-
tru confruntarea trecutului. Didactica istorică (Geschichtsdidaktik),
ca știinţă a educaţiei istorice, a devenit o disciplină academică in-
dependentă, care se axa pe studiul unei categorii de cea mai mare
importanţă, precum era „conștiinţa istorică”. În anii ’70-’80 aceasta
a devenit o disciplină de referinţă în cadrul didacticii istorice. La
formarea conștiinţei istorice și politice contribuiau, de asemenea,
politicile muzeistice și memoriale.
Începând cu anii ’80, școlile și-au deschis ușile pentru marto-
rii evenimentelor din perioada nazistă, care povesteau despre lupta
pentru existenţă și persecuţiile specifice statului naţional-socialist.
În cadrul politicilor trecutului istoria orală (oral history), adică
amintirile martorilor oculari, a devenit o metodă recunoscută de
studiu și o disciplină nouă a studiului istoriei.
Deși timpurile naţional-socialismului se prezentau destul de
elocvent în filmele documentare și artistice germane, totuși un se-
rial de televiziune american, „Holocaust”, lansat în ianuarie 1979, a
reușit să zguduie conștiinţa publicului larg și să-i trezească interesul
pentru analiza critică a trecutului naţional-socialist. Acest serial de
televiziune de patru episoade aduna în fiecare seară în faţa televi-
zoarelor de la 10 până la 20 de milioane de telespectatori, mai mulți
decât orice altă emisiune a televiziunii germane, dedicată istoriei
contemporane. Acest serial a avut în Germania și o importanţă se-
mantică: de atunci cuvântul „Holocaust” a început să fie folosit în

310
Germania pentru a desemna „soluția finală a problemei evreiești”,
specifică naziștilor, adică distrugerea completă a evreilor. Societatea
limbii germane a decretat cuvântul „Holocaust” ca fiind „cuvântul
anului 1979”.
Cu toate acestea, eliminarea din conștiinţă și negarea caracteru-
lui criminal al naţional-socialismului, după părerea filosofului și
scriitorului Ralph Giordano, a luat în anii ’80 în societatea germană
forma unei „„vini retrăite” (Zweite Schuld) și a unei „auto-amăgiri”
(Lebenslüge). Încă în 1967, în cartea lor „Imposibilitatea de a sufe-
ri” („Die Unfähigkeit zu trauern”), care a provocat discuţii aprinse,
psihanaliștii Alexander și Margarete Mitscherlich au analizat pe baza
exemplelor, atitudini ostile specifice diferiților indivizi și publicului
larg în general faţă de recunoașterea vinii pentru complicitate la cri-
mele politice; ei au subliniat insuficienta activitate a autorităţilor și
a societăţii în epoca lui Adenauer în combaterea crimelor naziste. În
anii ’70 s-a accentuat tendinţa de a nega sau a minimaliza procesul de
nimicire a evreilor pe scară largă și refuzul de a recunoaște existen-
ţa camerelor de gazare. Aceste predispoziţii erau specifice în special
cercurilor de extremă dreaptă și acest fenomen a căpătat denumirea
de revizionism sau „refuz” (Negationismus). În 1985, ca răspuns la
încercările revizioniștilor de a falsifica istoria, a fost adoptată Le-
gea „Cu privire la falsificările Auschwitz-ului” (Auschwitz-Lüge ü ),
üge
cu completările ulterioare din 1992, 2002 și 2005, conform căreia
negarea Holocaustului era pedepsită prin lege. Până atunci Holo-
caustul era tratat legislativ la același nivel cu violenţele altor dicta-
turi, ceea ce făcea mai dificilă acuzarea persoanelor ce-l negau. Per-
sonalităţile publice respectabile puneau sub semnul întrebării in-
troducerea unei măsuri legislative împotriva „negării Holocaustu-
lui” ca o măsură de „confruntare a trecutului” și pledau în schimb
pentru o mai bună educaţie politică. Acestea nu au avut câștig de
cauză în Germania – spre deosebire de alte ţări − din cauza trecu-
tului specific al Germaniei.
Un reper important în politica istorică a Germaniei Federale îl
constituie discursul memorabil al președintelui Richard von Weiz-
säcker, ţinut în Bundestag la 8 mai 1985, în onoarea celei de a 40-a
aniversări a sfârșitului războiului și a eliminării tiraniei naţional-

311
socialiste. Pentru prima dată un om care ocupa funcţia supremă de
stat în Republica Federală Germania a denumit ziua de 8 mai „zi
a eliberării” (și nu zi a capitulării sau a distrugerii), zi care „ne-a
eliberat pe noi toţi de tirania naţional-socialistă, tiranie care dispre-
ţuia valoarea umană. Dar nimeni, chiar de dragul acestei eliberări,
nu va fi capabil să uite suferinţele care s-au abătut peste numeroși
oameni după ziua de 8 mai. Dar noi nu putem considera ca motiv
principal al exilului, al izgonirilor și al dependenţei sfârșitul răz-
boiului. Dimpotrivă, motivul se dezvăluie în începutul războiului
și al acelei tiranii care a dus la război. Noi nu putem separa ziua de
8 mai 1945 de ziua de 30 ianuarie 1933”. În acest discurs Weizsäcker
a enumerat pentru prima dată toate categoriile de victime în masă
ale naţional-socialismului: evreii, comunităţile rome vest și est-eu-
ropene, comuniștii, homosexualii.
Următoarea etapă importantă a căutării identităţii germane a
devenit așa-zisa „dispută a istoricilor”, care s-a aprins în anii 1986-
1987 în legătură cu analiza trecutului german și a îndoielilor în ra-
port cu crimele săvârșite de germani. Iniţiatorii acestei dispute au
fost filosoful Jürgen Habermas și istoricul Ernst Nolte. Habermas a
fost sprijinit de istorici precum Hans Mommsen, Eberhard Jäckel
și ziariști ca Rudolf Augstein (editor și redactor-șef al revistei „Der
Spiegel”), iar de partea lui Nolte au fost istorici ca Andreas Hill-
gruber, Joachim Fest, Jürgen Hildebrand și consilierul lui Helmut
Kohl, Michael Stürmer. În această dispută, în care se discutau, după
spusele lui Habermas, „tendinţele apologetice ale descrierii istoriei
germane contemporane”, adică atitudinea faţă de crimele săvârșite
de germani, pentru prima dată a fost folosit noul concept de „poli-
tică a istoriei”– în sensul posibilei influenţe a interpretărilor istorice
asupra dezbaterilor politice.
Dacă este să vorbim în linii generale, Nolte prezenta războiul
Germaniei împotriva URSS din 1941-1945 în primul rând ca pe o
măsură de apărare a naţional-socialiștilor împotriva ameninţărilor
Uniunii Sovietice, iar crearea lagărelor de concentrare și a lagărelor
morţii de către naţional-socialiști era explicată ca o reacţie la GU-
LAG-ul lui Stalin. Astfel, crimele de război comise de germani și
practicile genocidului erau explicate nu prin cauze interne germane,

312
ci prin motive exterioare Germaniei5. Argumentul principal al lui
Habermas în polemica sa cu Nolte a constat în faptul că prezentarea
crimelor naziste și a Auschwitz-ului „ca o reacţie la ameninţarea
bolșevică de distrugere” respinge specificul lor istoric de a fi „fără
precedent”. Habermas a insistat că identitatea naţională a germani-
lor trebuie căutată în „patriotismul constituţional” (Verfassungspa-
triotismus), care vede cetăţenia ca singura alternativă la identitatea
etnică și care reprezintă singura posibilă formă de patriotism „ce nu
ne separă pe noi de Occident”6.
Din acel moment, patriotismul constituţional a devenit funda-
mentul politicilor istoriei în RFG, iar recunoașterea genocidului
evreilor europeni ca un fenomen istoric fără precedent a stat la baza
conștiinţei politice a RFG.
„Disputa istoricilor” de asemenea implică dilema dacă se poate
compara dictatura naţional-socialistă cu alte dictaturi, și ce anume
a permis naţional-socialismului să găsească susţinere în rândurile
largi ale maselor.

Republica Democrată Germană

Istoria Germaniei divizate a devenit, de asemenea, istoria tre-
cutului împărţit și a părerilor opuse despre naţional-socialism și
despre rezistenţa împotriva regimului nazist. Fiecare dintre cele
două state germane se prezenta ca o alternativă politică la dictatura
naţional-socialistă: Germania Federală, ca o democraţie parlamen-
tară în stil occidental, iar Republica Democrată Germană, ca un
stat „antifascist”. Chiar înainte de formarea celor două state, RFG
și RDG (1949), procesul denazificării avea loc diferit în cele două
părţi ale Germaniei, conform programelor ideologice ale respecti-
velor forţe de ocupaţie. În RDG a avut loc schimbarea radicală a
elitei naţional-socialiste funcţionale, iar în RFG nimic asemănător
ca amploare nu a avut loc. În Germania Democrată „antifascistă”
perioada naţional-socialismului era văzută ca o istorie străină și se

5
A se vedea: E. Nolte, „„Vergangenheit, die nicht vergehen”, FAZ. 06.06.1986; Idem.
Der europäische Bürgerkrieg
rgerkrieg von 1917 – 1945: Nationalsozialismus und Bolschewis-
mus. Frankfurt a. M., 1987.
6
J. Habermas, Eine Art Schadensabwicklung, Die Zeit. 11.07.1986.

313
presupunea că Republica Democrată Germană este în fapt cea care
a învins dictatura naţional-socialistă. Plecând de la mitul de bază
al antifascismului, RDG se proclama, totodată, ca moștenitoare a
Rezistenţei antihitleriste. De asemenea, atenţia Germaniei de Est o
vreme îndelungată a fost îndreptată spre prezentarea eroică a Re-
zistenţei comuniste, în timp ce în Germania de Vest la început s-a
ignorat complet această rezistenţă în favoarea Rezistenţei militare și
civile, la fel de ideologizată. Evreii, ca o categorie separată a victime-
lor, în RDG nu erau amintiţi deloc, și nici discuţii despre Holocaust
aici nu au avut loc. RFG, ca stat-moștenitor al celui de al Treilea
Reich, și-a asumat responsabilităţile pentru nedreptatea comisă și
plătea despăgubiri Israelului (nu în ultimul rând, și pentru a se inte-
gra în comunitatea statelor vestice). Germania de Est nu a participat
la acest proces de despăgubire. Conform poziţiei oficiale, RDG, ca
un stat antifascist, nu avea nimic comun cu cel de al Treilea Reich,
și astfel nu se putea trage la răspundere pentru crimele naţional-
socialismului. Doar în primăvara anului 1990, primul parlament
ales liber și ultimul guvern al RDG și-a asumat responsabilitatea
întregii Germanii pentru crimele Holocaustului. Deoarece Germa-
nia de Est nu avea resursele necesare pentru a plăti o compensaţie
Israelului, ea și-a deschis frontierele tuturor evreilor, care ar fi dorit
să emigreze din Uniunea Sovietică.
Din 1950 conștiinţa antifascistă a RDG a fost întărită și de cele-
brarea zilei de 8 mai ca „Zi a eliberării poporului german de fascis-
mul hitlerist”. Până în 1966, ziua de 9 mai, la fel ca și în Uniunea So-
vietică, a fost sărbătoare legală. În 1985, la împlinirea a 40 de ani de
la sfârșitul războiului, a fost celebrată din nou ziua de 8 mai. Doar în
1980 mitul Rezistenţei antifasciste a început să se năruie.
Disputele adeseori aprinse în jurul sintagmelor „politici ale tre-
cutului”, „politicile istoriei” și „cultura memoriei”, care aveau loc în
RFG, au trecut pe lângă și nu au lăsat urme în RDG. Dimpotrivă, ter-
menul „conștiinţa istorică” a apărut în vocabularul „celui de al doilea
stat german”. „Conștiinţa istorică” (cu ajutorul sistemului educaţional
și al propagandei istoriei) a devenit sinonimul conștiinţei sociale, care
urma să contribuie la victoria „luptei de clasă între socialism și impe-
rialism”. În ciuda faptului că istoria în RDG a fost apanajul politicii

314
și sarcina sa principală o reprezenta legitimarea Partidului Socialist
Unit German (PSUG), uneori trebuia să fie schimbată interpretarea
istorică, recurgându-se la o acrobație intelectuală. În RDG se făceau
cercetări de istorie contemporană, dar, spre deosebire de RFG, ele se
limitau la perioada postbelică.

Noua RFG sau Germania unită

Evenimentele anului 1989 și reunificarea din 1990 a statelor ger-
mane nu au schimbat abordarea trecutului naţional-socialist. Dim-
potrivă, interesul general pentru cel de al Treilea Reich și pentru
Holocaust a crescut. Acum trecutul RDG a devenit, de asemenea,
obiectul politicilor trecutului și al politicilor istoriei. Întârzierea bă-
trânei RFG în combaterea „primei dictaturi germane” din anii ’50
nu trebuia să se repete în cazul dictaturii RDG. Trecutul Republicii
Democrate Germane se suprapunea cumva cu trecutul naţional-so-
cialismului, ceea ce permitea abordarea acestora împreună. Pentru
combaterea trecutului RDG se foloseau cam aceleași criterii, utiliza-
te și după prăbușirea regimului nazist din 1945: urmărirea penală a
infractorilor descalificările lor civile și, de asemenea, despăgubirile
infractorilor,
oferite victimelor. Dar, înainte de toate, era vorba de o combatere ju-
ridică și criminală a trecutului RDG ca al unui stat ilegal. Iarăși a in-
trat în circulaţie expresia „justiţia câștigătorilor”, dar de data aceasta
câștigătorii s-au dovedit a fi fraţi, reprezentanţi ai aceluiași popor.
Pentru persoanele mai în vârstă, a fost al doilea „punct zero”: pentru
cea de a doua oară, a bătut ceasul „C”, și în 1990, la fel ca și în 1945,
ei au fost dezorientaţi. Nici acum societatea din RDG nu a reușit să
se elibereze imediat de povara grea a dictaturii PSUG.
Analiza critică a istoriei RDG pe baza materialelor de arhivă,
care au fost deschise imediat după lichidarea statului est-german,
avea loc cu o viteză uluitoare. Lungimea rafturilor care conţineau
doar documentele Ministerului Securităţii de Stat cuprindea 170
de kilometri. Evaluarea acestor documente era un proces continuu
și se baza pe experienţa acumulată după anul 1945. Astfel, a fost
creată imediat o comisie parlamentară, care urma să se ocupe de
„confruntarea istoriei și a urmărilor dictaturii PSUG în Germania”
(ceea ce nu s-a ffăcut în timpul analizei consecințelor naţional-so-

315
cialismului în RFG). Această comisie deja a publicat nouă volume
care conţin materiale și interviuri ale martorilor.
Și, într-adevăr,
ntr-adevăr nicio zonă din istoria modernă a Europei după
ntr-adevăr,
1945 nu a fost studiată la fel de mult ca statul și societatea est-ger-
mană care au dispărut în 19907. La studiul RDG au contribuit nume-
roase institute specializate. Pe lângă comisia parlamentară, amintită
mai sus, înfiinţată în 1992, merită amintite Centrul de Cercetare a
Istoriei Contemporane din Potsdam, Institutul Hannah Arendt
din Dresda, Oficiul Federal pentru Administrarea Arhivelor Fos-
tei Securități STASI a ex-RDG (numit în cinstea primului său lider
„Oficiul Gauck”, acum se numește „Oficiul Birthler”). Deschiderea
noilor muzee istorice, reconstruirea unor memoriale dedicate memo-
riei victimelor naţional-socialismului și crearea unor memoriale ale
victimelor persecuţiilor politice din RDG au permis ca într-un timp
scurt să se formeze o nouă cultură a memoriei și a amintirilor despre
zona de ocupaţie sovietică din Germania și despre RDG. Să luăm în
considerare doar practica cunoscută a folosirii de către NKVD/MVD
a fostelor lagăre naţional-socialiste (în special Buchenwald), unde în
anii 1945-1949 „kapo” comuniști (torţionarii recrutaţi din rândurile
deţinuţilor) colaborau cu foștii șefi naziști ai lagărelor. Așa cum în
anii ’90 confruntarea trecutului era orientată în special în jurul Se-
curităţii de Stat a RDG (STASI)8, noile descoperiri întăreau imaginile
despre RDG ca despre un „Stat STASI”. Acest lucru era perceput în
mod dureros de foștii cetăţeni ai Germaniei de Est, care vedeau în
RDG nu doar un stat ilegal și dictatorial.
RFG, în cadrul politicilor istoriei, nu a reușit încă să analizeze
și să integreze în noua conștiinţă naţională și federală toate trăirile
foștilor cetăţeni din RDG. Astfel, la 8 mai 2009, cancelarul german
Angela Merkel, născută în Germania de Est, a numit RDG „un stat
ilegal” și „un stat de informatori”.

7
Pentru cercetările RDG a se vedea: U. Mählert, M. Wilke, Die DDR-Forschung
– ein Auslaufmodell? Die Auseinandersetzung mit der SED-Diktatur seit 1989, în:
Deutschland Archiv. 37 (2004). p. 465 – 474.
8
Aici dintre pletora de lucrări trebuie indicate în primul rând următoarele: Gieseke
J. Mielke-Konzern: Die Geschichte der Stasi: 1945 – 1990. München, 2001; Staatssi-
cherheit und Gesellschaft: Studien zum Herrschaftsalltag in der DDR J. Gieseke (Hg).
Göttingen, 2007.

316
 Berlinul, ca nouăă capitală a Germaniei unite, sintetizează cultura
memoriei, de care s-ar fi putut sluji politicile istorice germane. Crea-
rea Muzeului German de Istorie este concepută ca o dublă notă de
plată în detrimentul Germaniei de după război. În centrul orașului,
în 2005 a fost înălţat un memorial al evreilor omorâţi în Europa.
Acesta este un muzeu central al Holocaustului în Germania, locul
memoriei celor 6 milioane de victime ale evreilor. Totuși, dezbaterile
publice din jurul memorialului din Berlin nu au fost deloc pașnice:
poporul își înălţa pentru prima dată în centrul propriei capitale un
monument al propriei rușini. Muzeul evreiesc din centrul Berlinului
– cel mai mare muzeu de acest fel din Europa – a fost deschis încă
din 2001. În memoria altor victime, de exemplu, ale romilor
romilor, care au
protestat împotriva practicilor de împărţire a victimelor genocidului
în mai multe categorii, urma să fie înfiinţat un nou memorial.
Crearea memorialului Holocaustului este în felul său apogeul
politicilor istorice și al politicilor memoriei din Germania. Pe de
altă parte, în Germania unită se întărește percepţia celui de al Doi-
lea Război Mondial, care prezintă populaţia germană ca victimă. În
acest context, caracterizat prin demersuri istorice și politice, asocia-
ţiile „deportaţilor” au intenţia de a deschide, în Berlin, un „Centru
împotriva deportărilor”. Alte grupuri militează împotriva decrete-
lor lui Beneš9. Strămutarea germanilor est-europeni este tratată ca
o „crimă împotriva umanităţii”, ignorând contextul istoric, adică
motivele acestei strămutări. În Polonia și Cehia vecină, planul în-
fiinţării unui Centru al Deportaţilor a avut un ecou politic puter-
nic: aici au apărut temeri că un asemenea muzeu va pune în umbră
problema responsabilităţii pentru cel de al Doilea Război Mondial
și în consecinţă pentru deportările care au urmat.
În peisajul german al memoriei uneori apar fisuri în cele mai
surprinzătoare locuri. Astfel, scriitorul Martin Walser
Walser, până atunci
impecabil din punct de vedere politic, în discursul său din 11 oc-
tombrie 1998, rostit în legătură cu acordarea Premiului pentru Pace
de către librarii germani, a criticat „datoria memoriei”. După spu-

9
Avem în vedere, în primul rând, o serie de decrete privind retragerea cetăţeniei și
confiscarea proprietăţilor populatiei gemane și maghiare din Cehoslovacia, care a
condus, în special, la alungarea etnicilor germani din această ţară.

317
sele acestuia, Auschwitz-ul a devenit o „măciucă morală” univer-
sală, iar „rușinea noastră este utilizată în scopuri care nu au nicio
legătură cu trecutul”. Walser s-a pronunţat împotriva „ritualizării”
memoriei publice și a pledat pentru transferul conflictului legat de
naţional-socialism la nivelul conștiinţei individuale. Un alt tip de
provocare în raport cu politicile istoriei germane a fost manifes-
tat de politologul american Daniel Goldhagen. În teza sa publicată
în 1996 în Statele Unite, „Călăii voluntari ai lui Hitler”, apărută în
traducere germană în 1998, el susţine că germanii – cel târziu înce-
pând cu secolul al XIX-lea – au fost ghidaţi de un model cognitiv de
„anti-semitism, care excludea evreii din rândul reprezentanților ra-
sei umane” (eliminatorischen Antisemitismus); în consecinţă, evreii
apăreau ca oameni care meritau ura.
Întrebarea „Dar oare toți germanii sunt vinovaţi?” a provocat o
nouă dispută în rândul istoricilor, care, spre deosebire de disputele
anterioare, a sporit interesul public pentru istorie și în același timp a
satisfăcut nevoia mass-mediei pentru scandaluri. Se pot aduce mul-
te alte exemple care afirmă că Germania nu s-a eliberat de propriul
său trecut și că politicile trecutului și politicile istoriei continuă să
fie strâns legate între ele. Acest lucru este confirmat de vizitele frec-
vente la muzeele, expoziţiile și evenimentele comemorative dedica-
te victimelor naţional-socialismului, și de prezenţa acestui subiect
istoric în mass-media, în legătură cu care se vorbește adeseori de
Marktwert der Erinnerung
„preţul de piaţă al amintirilor” (Marktwert Erinnerung) și de
chtnistheater). De asemenea, acest
chtnistheater
„teatralizarea memoriei” (Gedächtnistheater).
interes este relevat și de discuţiile aprinse în jurul legii compensa-
ţiei pentru persoanele deportate în lagărele de muncă în cel de al
Treilea Reich, al unei expoziţii (1995) care prezintă crimele Wehr-
macht-ului din timpul celui de al Doilea Război Mondial, procesul
interzicerii PND-ului, dezbaterile despre valorile strămutate, și nu-
merosele procese noi ale criminalilor de război. Se pare că naţional-
socialismul va rămâne în viitor un factor important al politicilor is-
toriei germane, deoarece trecutul nu este o simplă amintire pe care
ai putea să o schimbi sau să o neglijezi. Noile generaţii își pun noi
întrebări, acceptând trecutul fără zbucium și cu mai puţină unifor-
mitate. Am putea să ne imaginăm un dictator de talia lui Hitler mai

318
uman, așa cum apare acesta în filmul „Crash” al regizorului Oliver
Hirschbiegel, sau ridicol, ca în filmul „Mein Führer” în regia lui
Dani Levy? Lucrurile care erau considerate tabu pentru generaţiile
mai în vârstă, odată cu schimbarea politicilor istoriei, apar cu totul
în altă lumină pentru noile generaţii.

Franţa
Conceptele legate de confruntarea și analiza trecutului, care de-
rivă din contextul semantic al limbii germane, sunt complet necu-
noscute în Franţa. Conceptul de politică a istoriei de asemenea nu
a apărut încă aici. Dimpotrivă, atitudinea faţă de trecut este strâns
legată de problematica memoriei și a „lucrului memoriei” (travail de
mémoire). Apariţia articolului lui Pierre Nora în 1978 despre „me-
moria colectivă” a fost un eveniment decisiv în Franţa. La fel ca în
cazul unei definiții comune a memoriei, pentru Nora este important
ca istoricii să poată beneficia de această definiţie, observând și des-
criind toate formele de prezenţă a trecutului și de abordare politizată
a istoriei, care până atunci nu au fost supuse unei analize critice în
istoriografie. Un mare succes a avut publicaţia editată de Pierre Nora
„Locurile memoriei” („Lieux de Mémoire») (1984 – 1992)10, în care
analiza locurile memorabile ca simboluri ale identităţii naţionale,
dând un impuls nou cercetărilor în domeniul problematicii memo-
riei. În discursul public a fost folosit pentru prima dată doar concep-
tul de „politică a memoriei” (politique
( de la mémoire), de asemenea
– dar mai rar – „controlul trecutului” (gestion du passé). În anii ’90,
a apărut conceptul de „datorie a memoriei” (devoir de mémoire),
care a fost folosit prima dată în legătură cu deportarea și genoci-
dul evreilor francezi (și al altor evrei europeni) și pentru care pledau
asociaţiile fostelor victime ale deportărilor. De asemenea, o datorie
morală a memoriei vizează și alte categorii de victime.
Problematicilor memoriei le sunt dedicate nenumărate scrieri,
ale căror dimensiuni sunt comparabile doar cu articolele teoreti-
co-metodologice și conceptuale despre politicile trecutului, poli-

10
P. Nora, „Mémoire collective”, La nouvelle histoire J. Le Goff, J. Revel (eds). Paris,
1978. P. 398 – 401; Les lieux de mémoire, P. Nora (ed.). 7 vol. Paris, 1984 – 1992.

319
tica istoriei și cultura memoriei în Germania. Dar ţinând cont de
faptul că „politica ce se află în legătură cu memoria” (Politik mit
der Erinnerung
Erinnerung) este adeseori dificil de separat de „politica ce se
află în legătură cu istoria” (Politik mit der Geschichte) și de „poli-
Politik der Vergangenheit
tica ce are legătură cu trecutul” (Politik Vergangenheit), „politica
memoriei” din Franţa are cu totul alte rădăcini, diferite de politica
trecutului și politica istorică din Germania, nemaivorbind de faptul
că aceste concepte sunt diferite și ca mod de abordare.

Mai jos voi analiza cele mai importante etape ale formării poli-
ticilor memoriei și ale datoriei memoriei în Franţa. De asemenea,
trebuie să remarc că istoria contemporană și istoriografia france-
ză preferă formulei normativ-morale „datoria memoriei” un alt
termen, „utilizarea politică a trecutului” (usage politique du passé,
uneori folosit la plural: usages politiques du passé)11.
Capitularea din 1940, urmată de ocuparea germană a ţării, care
a continuat până în vara anului 1944, au distrus unitatea naţiunii
franceze. După sfâ sf rșitul ocupaţiei trebuia creată o nouă fundaţie
a unităţii naţionale, și diferite structuri politice au început să în-
tocmescă, în esenţă, varii modele de depășire a situaţiei create. Tre-
buiau lichidate diversele rupturi apărute în societate, sprijinindu-se
pe ideea vagă a unei identităţi comune care întărea naţiunea. Un rol
important în acest proces l-a jucat Rezistenţa, a cărei ideologie con-
venea atât gaulliștilor, cât și comuniștilor. În Franţa de după răz-
boi ambele mișcări aveau o mare influenţă și, deși în plan ideologic
aceste mișcări aveau puţine lucruri în comun, atât pentru unii, cât
și pentru alţii istoria și memoria aveau o mare importanţă. Ambele
partide tratau Rezistenţa ca o luptă armată de eliberare naţională.
Fiecare considera că aceasta reprezintă nu doar anumite interese
politice, dar și ajută la crearea unei unităţi, care se construiește și
se legitimează printr-o interpretare comună a istoriei. De Gaulle și
asociaţii săi se adresau acelui segment al naţiunii franceze care nu
participase la Rezistenţă, dar nici nu colaborase cu germanii. După

11
R. Hartog, J. Revel Les usages politiques du passé. Paris, 2001; C. Andrieu, M.-C. La-
vabre , D. Tartakowsky Politiques du passé: Usages politiques du passé dans la France
contemporaine, Aix-en-Provence, 2006.

320
modelul lui De Gaulle, rezistenţa împotriva naziștilor atât în afara
graniţelor Franţei, cât și pe teritoriul ei, era în primul rând o con-
tinuare a războiului, chiar dacă cu mijloace netradiţionale. Astfel,
interpretarea dominantă a Rezistenţei specifică gaulliștilor situa în
centru nu modelul soldatului, ci cel al naţiunii întregi. Imaginea
Rezistenţei apărea fără un luptător al Rezistenţei, ceea ce permitea
receptarea pozitivă a acesteia de către masele largi ale populaţiei
indiferent de orientarea lor politică. Această interpretare gaullistă
a Rezistenţei, influenţată și de o politică de stat, a devenit domi-
nantă în anii ’50 și ’60. Accentuarea aspectelor militare și patriotice
ale Rezistenţei avea în primul rând un caracter de reabilitare: doar
puţini cetăţeni purtau o responsabilitate pentru regimul Vichy, în
timp ce majoritatea populaţiei franceze se elibera de suspiciunile unei
loialităţi pasive și ale unei susţineri a acestui regim.
De la De Gaulle până la Mitterrand istoria a îndeplinit o funcţie
terapeutică și pedagogică. Se discutau doar acele aspecte ale trecu-
tului care erau considerate utile pentru naţiune. De Gaulle glorifica
cu o insistenţă deosebită naţiunea franceză tocmai în acel moment
când Franţa și-a pierdut imensul său imperiu colonial. Urmașul lui
De Gaulle, Georges Pompidou, în faţa fricii trăite în legătură cu
războaiele din Indochina și Algeria, dimpotrivă, cerea „să se uite
aceste traume, care divizau francezii, din respect faţă de Franţa”.
Mitterrand era recepţionat ca un „moștenitor devotat și vrednic” al
Revoluţiei Franceze, al cărei jubileu de 200 de ani el l-a celebrat cu
pompă, ocolind problemele spinoase ale dictaturii și violenţei re-
voluţionare, în raport cu care francezii până în prezent nu au ajuns
la un consens. Revoluţia, după Mitterrand, personifica doar drep-
turile omului. Președinţii Franţei subliniază implicarea lor directă
în istorie prin gesturi publice spectaculoase. Astfel, în ziua numi-
rii sale ca președinte al Franței (21 mai 1981), François Mitterrand
a vizitat Panteonul, pentru a demonstra relaţia strânsă cu „marii
oameni ai naţiunii”. Legătura cu istoria a trebuit să fie demonstra-
tă și de reuniunea președintelui francez și a cancelarului german
Helmut Kohl, care a avut loc în 1984, pe câmpul de luptă de la Ver-
dun, unde și-au strâns mâinile reciproc peste mormintele a 800 de
mii de soldaţi francezi și germani, căzuţi aici. Gestul, ca un semn

321
de reconciliere între foștii „dușmani de moarte”, amintește episodul
îndoirii genunchilor lui Willy Brandt din faţa memorialului gheto-
ului evreiesc din Varșovia („pentru instaurarea păcii”).
Această scenă de la Verdun a intrat în noul manual de istorie
francez-german, apărut în cadrul iniţiativei istorico-politice comu-
nă ambelor ţări. Singurul președinte al celei de a Cincea Republici
care a perceput trecutul ca pe o povară de care ar fi trebuit să se
elibereze a fost Valéry Giscard d’Estaing. De fapt, el a contramandat
în 1975 celebrarea festivă a zilei de 8 mai (la rândul său, Mitterrand
a contramandat hotărârea lui Giscard d’Estaing imediat după alege-
rea sa în 1981). În mesajul său televizat de revelion din
n 1977
1977, Giscard
d’Estaing a îndemnat cetăţenii francezi să nu se supună „durerilor
reumatice ale istoriei”.
Dacă De Gaulle și Mitterrand presupuneau că republica nu poar-
tă nicio responsabilitate pentru crimele săvârșite de regimul de la
Vichy, Jacques Chirac apare, în comparaţie cu predecesorii săi, ca un
iconoclast: în discursul său din 16 iulie 1995, în memoria victimelor
„ d’Hiv”12, el a recunoscut responsabilitatea statului francez pen-
„Vel
tru deportările evreilor și a îndemnat cetăţenii francezi la pocăinţă.
Cu toate că în lexicul limbii franceze nu există termenul de „poli-
tică a istoriei”, președinţii celei de a Cincea Republici (din 1958) se
folosesc de istorie ca de un instrument strategic al politicii lor într-o
mult mai mare măsură decât președinţii și cancelarii Germaniei.
Puterea prezidenţială completă, plantată în sistemul prezidenţial al
Constituţiei franceze și legitimată prin procedura de alegere prin
vot direct, îi asigură președintelui Franţei privilegiul de a proteja
istoria în numele naţiunii și capacitatea de a acţiona ca un arbi-
tru suprem în procesul variilor interpretări istorice. De asemenea,
președintele are dreptul de a lua o hotărâre definitivă privind per-
sonalităţile Franţei cărora trebuie să li se asigure un loc în templul
naţional al gloriei ffranceze, Panthéonul (panteonizarea), dar și cine
– din motive strategice – urmează să fie „depanteonizat”.
Cu toate acestea, hotărările importante de multe ori ocolesc deci-

12
Vel d’Hiv – velodromul de iarnă, transformat în centru de internare și locul unde
poliţia franceză gonea evreii înainte de a-i trimite în lagărele de concentrare.

322
ziile președintelui și în ultimul deceniu sunt strâns legate de intere-
sele variilor grupuri ale societăţii civile, precum și ale intelectualilor
angajaţi, și nu sunt determinate de dinamica cercetărilor istorice,
care dezvăluie în permanenţă noi materiale. Astfel, mitul francez
al Rezistenţei, după evaluarea reprezentanţilor societăţii civile, este
supus unei permanente deconstrucții, începând cu anii ’70. Apar
tot mai multe mărturii ale evreilor supravieţuitori care povestesc
despre aflarea lor în lagăre. Filmul lui Marcel Ophüls „Tristeţe și
milă” (1972) a distrus ideea unei Franţe omogene, unită de Rezis-
tenţă, arătând comportamentul francezului de rând, care, dacă nu
colabora cu germanii, reușea să se înţeleagă cu ei. Deși președintele
Pompidou a interzis proiectarea peliculei pe canalele de televiziune
de stat, acest film a pus baza acelui fundament al memoriei, pe care
istoricul Henri Rousso l-a denumit „oglinda spartă”. Deși Pompi-
dou nu a participat personal la Rezistenţă, deja în 1971 l-a graţiat
pe Paul Touvier, unul dintre foștii lideri ai miliţiei regimului Vichy,
care l-a ajutat pe șeful Gestapo-ului, Klaus Barbie, la persecutarea
evreilor. Pompidou a dorit să depășească acea perioadă când „fran-
cezii nu se iubeau unii pe alţii”.
În 1973, a apărut în cele din urmă traducerea franceză a cărţii is-
toricului american Robert Paxton „Franța în perioada Vichy”, care
încă din 1964 a urmărit istoria colaboraţionismului după surse do-
cumentare. Legea adoptată în 1979 (în timpul lui Giscard d’Estaing)
a permis deschiderea arhivelor deja după 30 de ani și acest fapt a
contribuit la activizarea cercetărilor istorice ale regimului Vichy.
Tot mai multe exemple de colaboraţionism și responsabilitate ale
francezilor pentru deportările evreilor erau scoase la iveală. În 1980
la Paris a fost înfiinţat Institutul de Istorie Contemporană (Institut
d’histoire du temps présent)
sent) – prima instituţie academică din Fran-
sent
ţa care se ocupă de cercetarea istoriei recente. Lucrarea lui Henri
Rousso, „Sindromul Vichy: Din 1944 până astăzi” (1987) și lucrarea
comună a lui Henri Rousso și Eric Conan „Vichy:„ Un trecut care nu
mai trece” (1994), bazate pe cercetări de arhivă, la fel ca și inițierea
discuţiilor istorico-politice cu participarea istoricilor profesioniști,
au contribuit la o aprobare largă de către societate a proceselor in-
tentate criminalilor de război. Din punct de vedere social și legal,

323
aceste procese au avut o importanţă de netăgăduit pentru educaţia
politică și cultura memoriei din Franţa.
Primul a fost procesul împotriva lui Klaus Barbie, unul dintre cei
mai activi promotori ai politicilor naţional-socialismului în Franţa
ocupată. În 1994, Paul Touvier, graţiat de președintele Pompidou,
a fost condamnat de justiţia franceză la închisoare pe viaţă pen-
tru participarea la crimele împotriva evreilor. În 1998, a avut loc
procesul împotriva lui Maurice Papon, secretarul general al Primă-
riei Bordeaux, care a semnat decretul de arestare și deportare a mai
mult de 1600 de evrei. După război Papon și-a ascuns trecutul și a
înaintat rapid în funcţii de stat. În 1958, De Gaulle l-a numit prefect
al poliţiei Parisului, iar în 1961 i-a decernat Ordinul Legiunea de
Onoare. În același an, folosindu-se de atribuţiile sale ca prefect al
poliţiei Parisului, a izgonit de pe străzile capitalei franceze demon-
straţia susţinătorilor mișcării de eliberare din Algeria, despre care
a început să se vorbească deschis doar în anii ’80. În 1978, Papon a
devenit ministru de Finanţe în guvernul liberal-conservator al lui
Valéry Giscard d’Estaing. Cariera politică a lui Papon s-a încheiat
doar în 1981, odată cu venirea la putere a unui guvern de stânga. În
același an, la Bordeaux a început primul proces al lui Papon, con-
damnat pentru participarea la deportarea evreilor din 1942-1944.
Abia târziu, în 1998, el a fost recunoscut vinovat de crime împotri-
va umanităţii și condamnat la 10 ani de închisoare cu suspendarea
drepturilor civile. Acest ultim proces a avut o rezonanţă publică
largă și a fost discutat până și în școli. În 2006 Curtea Supremă de
Justiţie a obligat canalul de televiziune „Histoire” să transmită cele
mai relevante episoade ale procesului lui Papon. La acea vreme acest
canal difuzase deja procesele împotriva lui Barbie și Touvier.
Din 1970 atitudinea societăţii faţă de Holocaust a început să se
schimbe. Organizaţiile evreiești au devenit mai active, iar evreii
care au fost deportaţi au început să vorbească deschis despre expe-
rienţa lor din lagăre. Totodată însă, a sporit și negarea Holocaustu-
lui, mai exact– negarea existenţei camerelor de gazare. La 13 iulie
1990 a fost adoptată „Legea Gayssot” (Loi Loi Gayssot
Gayssot), denumită astfel
după numele deputatului comunist care a propus-o, împotriva ra-
sismului, a antisemitismului și xenofobiei, care presupunea pedepse

324
pentru negarea crimelor împotriva umanităţii și în special pentru
negarea genocidului evreilor din timpul celui de al Doilea Război
Mondial.
Legea Gayssot a fost prima dintre așa-numitele „legi ale memoriei”
(lois mémorielles), care au format nucleul sistemului, numit în Franţa
„politicile memoriei”, alături de „datoria memoriei” și lucrul memo-
riei” (travail de mémoire). La 29 ianuarie 2001, comunitatea armeană,
foarte influentă, a reușit să obţină adoptarea unei legi prin care „Fran-
ţa în mod public recunoștea genocidul armean din 1915”. În octombrie
2006, parlamentul a stabilit că negarea genocidului armean trebuie
să atragă aceleași pedepse ca și negarea genocidului evreilor. Totuși,
această lege nu a trecut încă de Senat (acest lucru este încetinit din
cauza influenţei Turciei)*. O altă „lege a memoriei”, așa-numita Lege
Taubira (Loi Taubira – care poartă numele deputatului socialist din
Guyana Franceză), adoptată la 21 mai 2001, recunoaște drept crime
împotriva umanităţii „sclavia și comerţul cu sclavi”.
Alături de cel de al Doilea Război Mondial, o temă importantă în
politica istorică franceză și în politicile memoriei este războiul din
Algeria (1954-1962).
Regizorii „angajați” aduceau în faţa publicului francez informaţii
despre paginile criminale ale istoriei acestei campanii militare, dar
în vocabularul oficial această sintagmă–„războiul din Algeria”– a
fost mult timp interzisă, deoarece afecta „onoarea Franţei”. Se vor-
bea doar despre „operaţiile armatei franceze din Algeria”.
Până de curând nu se vorbea de crimele militare și torturile
săv
ă ârșite de armata franceză. Fosta colonie franceză Algeria rămâ-
ăv
nea o rană deschisă nu doar pentru Franţa, ci și pentru Algeria, care
aștepta un gest de pocăinţă de la fosta metropolă13.
La 25 februarie 2005 a fost adoptată Legea privind rolul Franței
ca fostă putere colonială, care nu se raporta doar la cazul Algeriei.
Legea a fost promulgată datorită lobby-ului repatriaţilor nostalgici
și al francezilor de provenienţă algeriană, adică în special al repatri-

13
Pentru o descriere integrală a războiului din Algeria a se vedea: La guerre d’Alg
’Algé
’Alg
Algérie:
1954 – 2004, fin de l’amnésie, B. Stora, M. Habit (eds). Paris, 2004.
*
Între timp, în ianuarie 2012, Senatul Francez a votat „Legea Gayssot”.

325
aţilor din Algeria. Articolul patru al acestei legi cere ca profesorii de
istorie să sublinieze „rolul pozitiv al prezenţei franceze în teritoriile
de peste mări și, în special, în Africa de Nord”.
Aceste „legi ale memoriei” de la bun început au trezit reacţia so-
cietăţii franceze. Pe de o parte, existau temeri că multiplele grupuri
ale victimelor și minorităţilor, cerându-și propriile „drepturi”, sau
înfăptuirea „datoriei memoriei”, își vor urmări doar propriile intere-
se înguste. Pe de altă parte, exista pericolul că parlamentarii vor ieși
din cadrul problemelor legate nemijlocit de istoria naţională a Fran-
ţei și a identităţii franceze (ca și în cazul recunoașterii genocidului
armean). Pornind de la acest fapt, istoricii s-au pronunţat principial
împotriva amestecului Legislativului în domenii în care hotărârile
pot fi impuse doar pe baza cercetării istorice. Legea privind rolul po-
zitiv al Franţei ca metropolă colonială a provocat proteste fără prece-
dent împotriva „predării istoriei oficiale”. La aceste proteste, pe lângă
profesorii de istorie și cercetătorii în domeniul istoriei, au participat
personalităţi culturale care au protestat împotriva tuturor „legilor
memoriei ce nu sunt demne de o societate democratică”. În cele mai
influente cotidiene, precum Le Monde și Libération, s-au publicat pe-
tiţii și recursuri împotriva limitărilor juridice ale cercetărilor istorice
și împotriva jurămintelor de loialitate „faţă de datoria istoricului”.
Asociaţia „Libertate pentru Istorie” (Libertéé pour l’histoire) a adoptat
o declaraţie în care se spunea: „Istoria nu este apanajul justiţiei. Într-
un stat liber nici parlamentul, nici organele de drept nu trebuie să
stabilească adevărul istoric. Politica de stat, chiar dacă este rezultatul
celor mai nobile intenţii, nu este o politică a istoriei”.
Această lege ar fi putut avea și consecinţe internaţionale neplă-
cute; ea a fost condamnată aspru de președintele algerian Abdelaziz
Bouteflika într-un discurs rostit cu ocazia împlinirii a 60 de ani
de la masacrul de la Setif, Gelma și Bougie, atunci când din vina
autorităților coloniale au fost uciși aproximativ 45 de mii de civili al-
gerieni.
Disputele interne franceze despre „rolul pozitiv al colonizării” au
fost deosebit de dure, deoarece în suburbiile marilor orașe tinerii
francezi, proveniţi din familii de imigranţi, dădeau foc mașinilor și
clădirilor publice. În cele din urmă, președintele Chirac a fost ne-

326
voit să intervină în „bătălia memoriei” (bataille des mémoires) dintre
cetăţenii care tânjeau după perioada colonială și asociaţiile de des-
cendenţi ai sclavilor din insulele Antile și Guadelupa: „Nu avem în
Republică nicio istorie oficială. Istoria nu se scrie la ordinul legilor.
Este meseria istoricilor să scrie istoria”. La sfârșitul anului 2005 a
fost creată o comisie parlamentară ca să evalueze „activitatea parla-
mentului în domeniul memoriei și al istoriei”, iar un an mai târziu
proiectul Legii privind influenţa pozitivă a prezenţei franceze pe te-
ritoriile de dincolo de mări a fost retras. Nu în ultimul rând, rezulta-
tele cercetărilor recente în domeniul istoriei sclaviei și al colonizării14
l-au determinat pe Chirac să declare ziua de 10 mai ca Zi de abolire a
sclaviei. El a declarat cu patos: „Măreţia unei țări constă în capacita-
tea de a-și accepta istoria integral. Cu paginile ei de glorie, dar și cu
părţile mai întunecate. Istoria noastră este istoria unei mari națiuni.
Ne uităm la ea cu mândrie. Și o vedem așa cum este”.
În contextul dezbaterilor din jurul legilor memoriei și ale cul-
turii memoriei, Nicolas Sarkozy a folosit în campania sa electorală
istoria Franţei ca pe o sursă inepuizabilă de afirmare a identităţii
naţionale; aceasta a devenit unul dintre sloganurile sale principale.
Ca rival al lui Jacques Chirac, Sarkozy a dorit să depășească ati-
tudinea „auto-critică” și „tendinţa de pocăinţă permanentă” și să
restabilească meritele Rezistenţei, afirmând că Franţei nu i se poate
reproșa o complicitate la crimele celui de-al Doilea Război Mondial,
la fel ca și la crimele Holocaustului. La scurt timp după preluarea
mandatului în mai 2007, noul președinte ales a semnat un decret
care prevedea ca în fiecare an de 22 octombrie în toate școlile publi-
ce ale ţării șă fie citită scrisoarea lui Guy Môquet, un tînăr de 17 ani
membru al Rezistenţei franceze, care a fost executat în 1941 de către
soldaţii germani. El trebuia să servească drept un exemplu de curaj
și patriotism pentru tinerii de astăzi. În februarie 2008, Sarkozy a
indicat ca fiecare elev din ciclul primar să-și asume un fel de patro-
naj asupra memoriei unuia dintre cei 11 mii de copii evrei deportaţi

14
F. Régent, Esclavage, métissage, liberté, la Révolution française en Guadaloupe. Paris,
2004; Idem. La France et ses esclaves: De la colonisation aux abolitions: 1620 – 1848.
Paris, 2007.

327
în timpul celui de-al Doilea Război Mondial: fiecare copil trebuia
să cunoască numele și biografia a cel puţin unuia dintre copiii care
au murit în Holocaust.
Acest amestec al președintelui în programa școlară, nemaiîntâl-
nit în cea de-a Cincea Republică, a întâmpinat o critică acerbă atât
din partea profesorilor, cât și din partea istoricilor. Ei se apărau de
tentativele de a li se impune de sus o istoriografie prescrisă, care
să fie transformată într-un „instrument politic”. Totuși se auzeau
și alte voci, cum ar fi cea a unui membru al Academiei Franceze,
istoricul Max Gallo, care i-a luat apărarea lui Sarkozy: „La sfârșitul
unei perioade, începută odată cu discursul lui Jacques Chirac din 16
iulie 1995 despre complicitatea statului francez în prigoana evreilor,
trebuie să ajungem la un echilibru. Noi nu putem reţine din ace-
le timpuri doar regimul Vichy și să eliminăm complet Rezistenţa.
Franţa a fost de asemenea și o naţiune a Rezistenţei”. Este semnifi-
cativ faptul că Sarkozy a creat pentru prima dată Ministerul Identi-
tăţii Naţionale și Imigrării.
Lupta împotriva legilor franceze ale memoriei a ajuns la un nivel
european în 2007, când la o reuniune a miniștrilor ţărilor europene
s-a discutat propunerea ca în fiecare ţară a Uniunii Europene să
fie pedepsită „negarea publică a genocidului, a crimelor împotriva
umanității și a crimelor de război, la fel ca și desconsiderarea sau
subestimarea acestora”. Aceste încălcări urmau să fie pedepsite la fel
ca în Franţa, „prin lipsirea de libertate între unu și trei ani”. Deoare-
ce a apărut o ameninţare reală ca în toată Uniunea Europeană deci-
ziile în raport cu faptele istorice să fie impuse juridic, în octombrie
2008, Pierre Nora, în numele asociaţiei „Pentru libertatea istoriei”,
a publicat un document intitulat „Proclamaţia de la Blois”, care a
fost semnată de mai mulţi istorici europeni proeminenţi și care a
fost reluată de toate ziarele importante din Vest. În acest document
se afirma că, într-un stat liber, autorităţile politice nu au dreptul să
decidă ce este un adevăr istoric, și că nu se poate limita libertatea
istoricilor, ameninţându-i cu persecuţii juridice. Politicienii trebuie
să aibă grijă de memoria colectivă, dar în niciun caz nu trebuie să o
instituţionalizeze în numele statului prin intermediul legislației.
„Proclamaţia de la Blois” a fost imediat criticată, pe motiv că is-

328
toricii și-au arogat un drept exclusiv de a stăpâni memoria istorică.
Totuși, dezbaterile despre „legile memoriei” au încetat de curând
în Franţa. Președintele Adunării Naţionale Franceze, Bernard Ac-
coyer, a interzis în noiembrie 2008 adoptarea unor legi similare cu
legile memoriei deja adoptate, și, în schimb, a permis să fie adoptate
rezoluţii care nu au consecinţe juridice.
Dacă legile memoriei celei de a Cincea Republici mărturisesc des-
pre un amestec brutal al politicii în moștenirea culturală și istorică,
„Proclamaţia de la Blois” ne dovedește că istoria într-o societate plu-
ralistă poate fi contestată și poate deveni un eveniment de impor-
tanţă politică. Aceasta reconfirmă rolul important al istoricilor în
dezvoltarea conștiinţei istorice a unei societăţi, responsabilitatea lor
pentru predarea istoriei în școli și reflectarea ei în manualele școlare,
precum și pentru directivele Ministerului Educaţiei. Proclamaţia ne
mărturisește și despre faptul că istoricii și intelectualii sunt capabili
să oprească iniţiativele istorico-politice la nivel european. Viitorul ne
va arăta în ce direcţie se vor dezvolta dezbaterile europene între poli-
ticieni, membrii celor mai diverse organizaţii și istorici.
Diferenţele dintre politicile istoriei în Germania și Franţa, expu-
se pe scurt aici, pot fi explicate într-o mare măsură prin specificul
istoriei secolului XX și prin diferențele dintre culturile politice ale
celor două ţări. Cu toate acestea, atunci când se compară adâncimea
predispoziţiilor ambelor societăţi pentru o anumită politică, apa-
re întrebarea: este posibil să fi avut dreptate istoricul francez Marc
Bloch (împușcat de naziști în 1944), care afirma că germanii „își
trăiesc mai intens amintirile lor colective, în timp ce francezii, de
veacuri, sunt mai înclinaţi spre pragmatism”?

Proclamaţia de la Blois:
„Istoria nu trebuie să devină servitoarea conjuncturii politice,
ea nu poate fi scrisă la dictarea memorialiștilor care se contrazic
reciproc. Într-un stat de drept, nicio putere politică nu poate să-și
asume dreptul să stabilească adevărul istoric și să limiteze libertatea
cercetătorului sub ameninţarea acuzării. Noi ne adresăm tuturor
istoricilor cu chemarea de a-și uni forţele în propriile lor ţări, pen-

329
tru a crea organizaţii similare cu a noastră și în cel mai scurt timp
de a semna apelul nostru, pentru a pune capăt alunecării spre o re-
glementare, decretare, la intervenţia statului, a adevărului istoric.
Noi cerem politicienilor responsabili să recunoască faptul că, deși
dispun de puterea necesară să acţioneze asupra memoriei colective
a poporului, totuși nu au dreptul să stabilească prin lege un adevăr
de stat în raport cu trecutul, a cărui impunere juridică poate atrage
după sine urmări grele atât pentru munca istoricilor, cât și pentru
libertatea intelectuală.
Într-o societate democratică libertatea istoricului este libertatea
noastră a tuturor.”
Printre primii semnatari ai documentului au fost Hélène Carrère
d’Encausse (Paris), Étienne François (Berlin), Timothy Garton Ash
(Oxford), Carlo Ginzburg (Bologna), José Gotovitch (Bruxelles),
Eric Hobsbawm (Londra), Jacques Le Goff (Paris), Karol Modze-
lewski (Varșovia), Jean Puissant (Bruxelles), Sergio Romano (Mila-
no), Heinrich August Winkler (Berlin).
Traducere din limba rusă de
T
Mariana GOINA

330
 Lista autorilor
Anton MIOARA, doctor în istorie, cercetător ă știinţific, Institutul de Is-
ător
torie „Nicolae
Nicolae Iorga
Iorga”, București;
ti; Institutul Na
Naţional pentru Studiul
Totalitarismului, București
Igor CAȘU, doctor în istorie, director, Centrul de Studiere a Totalita-
rismului, Facultatea de Istorie și Filosofie, Universitatea de Stat din
Moldova
Ludmila COADĂ, doctor în istorie, conferenţiar, decan, Facultatea de
Istorie șii Rela
Relaţii Interna
Internaţionale, Universitatea Liberă Internaţ
Interna ională
din Moldova
Andrei CUȘCO, doctor în istorie, director, Centrul de Studii Imperiale,
Facultatea de Istorie și Filosofie, Universitatea de Stat din Moldova;
lector, Facultatea de Istorie și Etnopedagogie, Universitatea Pedago-
gică de Stat „Ion Creangă”
Diana DUMITRU, doctor în istorie, conferenţiar, Facultatea de Istorie și
Etnopedagogie, Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”
Ghelinada GRINCENKO, doctor în istorie, conferenţiar (docent), Uni-
versitatea Na
Naţionalăă „„V. N. Karazin”, Harkiv, Ucraina
Tatiana JURJENKO, doctor în filozofie, cercetător ăător (Elise Richter Re-
search Fellow
Fellow), Institutul de Știinţe Politice, Universitatea din Viena
Petru NEGURĂ, doctor în sociologie, lector superior, Facultatea de
Psihologie și Psihopedagogie, Universitatea Pedagogică de Stat „Ion
Creangă”
Irina REBROVA, doctor în istorie, conferenţiar (docent), Universitatea
de Stat din Kuban, Krasnodar, Rusia
Mark SANDLE, doctor în istorie, profesor titular, King’s’’s University
College, Edmonton, Alberta, Canada
Tatiana SÂRBU, doctor în istorie, artă și arheologie, Université Libre de
Bruxelles/Xenophilia, Belgia.
Jutta SCHERRER, prof. dr., École des Hautes Études en Sciences Socia-
les (EHESS), Paris, Franţa
Sanda ȘAROV,
AROV doctor în filosofie, Facultatea de Istorie și Filozofie, Uni-
AROV,
versitatea de Stat din Moldova
Igor ȘAROV,
AROV doctor în istorie, conferenţiar, decan, Facultatea de Istorie
AROV,
și Filosofie, Universitatea de Stat din Moldova

331