Închisoarea Sighet - înfățișarea comunismului românesc

Pretutindeni și de la un capăt la altul al dominației sale, comunismul s-a menținut prin

teroare, violență și crimă. Deși evoluția sa a fost diferită de la o țară la alta și de la o perioadă
la alta, ceea ce l-a ajutat să domine atâtea decenii a fost represiunea. Nefiind compatibil cu
libertatea, comunismul a instaurat asasinatul fizic și moral drept instrument al tacticilor sale
de supraviețuire.
În România, căzută sub blestem comunist, începând cu sfârșitul celui de-al Doilea Război
Mondial și cu intrarea României sub influența Moscovei, teroarea a pătruns în voie prin
casele oamenilor, pe ulițele satelor și străzile orașelor, prin biserici și spitale, prin școli și
universități și, din păcate, s-a aciuat și în sufletul multor oameni, provocând ravagii infernale.
Libertatea confiscată a fost zăvorâtă în catacombele închisorilor.
Detenția politică, în regimul comunist, a fost un accident istoric major și a însemnat o
siluire a firescului vieții, o discontinuitate în fluxul normal al existenței umane, un spațiu
insalubru biologic și moral, un colț de infern în care s-a exercitat tribalismul omului modern
alunecat în atemporalitate. Detenția politică, cu structurile ei specifice: închisori, lagăre de
muncă forțată și coloniile deportaților în care a fost instituit un regim de exterminare bine pus
la punct și riguros controlat, reprezintă traducerea în fapt a unei ideologii poncife, expresie a
celui mai criminal regim social-politic din istorie. Închisorile comuniste nu aveau doar rol
punitiv, ci și intimidant prin etalarea forței regimului politic instaurat. Pentru a-i transforma
în ființe obediente, detenția a apelat la câteva mijloace de îmblânzire a acestora: înfometarea
programată împinsă până la epuizarea totală a rezervelor energetice absolut necesare
continuării vieții, lipsa de mișcare alternând cu eforturi istovitoare, epuizante, microclimatul
nociv și lipsa totală a igienei personale, introducerea (uneori) în mâncare a somniferelor și a
substanțelor pentru diminuarea rezistenței fizice și intelectuale. Toți acești factori negativi,
reuniți într-o configurație traumatică extremă, au condus la ruinarea biologică și la
subminarea echilibrului psihic, la slăbirea capacității de adaptare și integrare și la anihilarea
rezistenței. Astfel, fiind posibilă obținerea celei mai mari victorii a comunismului – o victorie
relevată dramatic abia după 1989 – crearea omului fără memorie, a omului nou cu creierul
spălat, care nu trebuie să-şi amintească nici ce a fost, nici ce a avut, nici ce a făcut înainte de
comunism.
 Realizarea Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei este o formă de
contracarare a acestei victorii, un mijloc de resuscitare a memoriei colective. Format din
Muzeul de la Sighet şi din Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, cu sediul în
Bucureşti, precum şi organizator al Şcolii de Vară, Memorialul este o instituţie a Memoriei,
unică în felul ei prin faptul că este în acelaşi timp institut de cercetare, de muzeografie şi de
învăţământ. La întrebarea ,,Poate fi reînvăţată memoria?”, Memorialul Victimelor
Comunismului şi al Rezistenţei din România este un convingător răspuns afirmativ.” (Ana
Blandiana).

Închisoarea de la Sighet reprezintă gazda Memorialul Victimelor Comunismului și al

Rezistenței, cunoscută și sub numele de ,,colonia Dunărea”. Sighet a fost o închisoare mică,
însă specializată în lichidarea, prin moarte lentă, a elitelor. Istoria acestui loc a fost scrisă cu
multă suferință și jertfă, scop pentru care a și fost construit încă din 1897 de către autoritățile
austro-ungare. O dată cu anul 1948 începe cea mai aprigă perioadă a trecutului închisorii. Era
considerată ,,unitate de muncă specială”, fiind supusă unui secret total și unei paze
excepționale, dat fiind faptul că frontiera Uniunii Sovietice se afla la mai puţin de doi
kilometri. Sunt închiși elevi, studenți și țărani din mișcarea de rezistență maramureșeană. Iar
peste doi ani sunt încarcerați peste 100 de persoane publice din spuma intelectualității
românești interbelice și osândiți la ani grei de închisoare și condiții inumane. Aceasta a
urmărit, ca de altfel majoritatea închisorilor din perioada totalitară, exterminarea valorilor
românești, a celor care aveau un cuvânt greu de spus în țara noastră și care au ales să spună
NU comunismului și acoliților săi. Tocmai de aceea au murit la Sighet, într-un timp relativ
scurt, atâtea personalități politice și culturale, care au fost îngropate noaptea, pe ascuns, în
gropi anonime, neștiindu-se nici până astăzi exact unde.

Sindromul traumatic postdetenție a fost o consecință a aplicării constante a terorii, ce este o

formă de agresiune complexă, fizică și psihică, și se adresează deopotrivă structurii biologice
și psihologice, acționând direct asupra ființei umane în întregul ei. Prin urmare, ca metodă de
luptă împotriva disidenței, a fost utilizată teroarea psihică, realizată prin două căi: prima,
dezvoltând o personalitate paranoică. Aceasta era o ,,stare psihotică”, în viziunea psihiatriei
sovietice. Cea mai frecventă întrebare cu care se confruntau internații era: ,,Ai realizat sau nu
că prin atitudinea ta pui în pericol viaţa ta şi a celor apropiaţi ție?”. Dacă răspundeai că nu ai
realizat, te considerau idiot, dacă răspundeai că ai realizat, te considerau paranoic. Nu exista
scăpare. A doua cale, al doilea diagnostic, care a devenit în scurt timp dominant, era un tip de
schizofrenie care se dezvolta lent, atât de lent că nimeni nu o observa. Această cale era mult
mai periculoasă decât prima. Pentru paranoia nu există vindecare, deci, măcar, nu te îndopau
cu prea multe medicamente. ,,Schizofrenicii” trebuiau ,,trataţi” cu tot felul de substanțe.

Regimul de detenție greu de îndurat, alimentația la limita subzistenței, condiţii de igienă

cumplite (deţinuţii aveau voie să se spele de patru ori pe lună, şi doar cu apă rece, erau opriţi
de la a se întinde ziua pe paturile din celulele neîncălzite), bătăile crunte și pedepsirea cu
carcera, încercarea constantă de anulare a oricărei tentative de viață, frica permanentă
resimțită de către deținuți chiar și în timpul somnului. Pedeapsa cea mai drastică din
Închisoarea Sighet era izolarea pe timp îndelungat, câte unul în celulă, fără nicio asistență,
mulți murind în condiții subumane. Haosul intenționat și cinic a fost atât de mare încât în anii
1952-1953 erau condamnați a doua oară, în contumacie, deținuți care muriseră cu 1-2 ani în
urmă. Agenți ce au contribuit la atingerea scopului propus de comuniști: eliminarea
ireversibilă a „dușmanului de clasă”. Totuși, nu lipsa de libertate și nici lipsa de confort
psihic și social au fost cele mai grele probleme cu care s-au confruntat deținuții, ci
încercările, de a-i convinge, prin forță că sunt vinovați de crime împotriva clasei muncitoare,
că sunt bandiți și criminali, că au acționat la ordinul imperialismului american contra
lagărului comunist și că numai recunoașterea implicării lor în lupta contra forțelor progresiste
ar putea constitui un punct de pornire al unor discuții privitoare la soarta acestora.

Închisoarea de la Sighetul Marmației a rămas în memoria colectivă datorită personalităților

închise aici, aproximativ 200 de demnitari și intelectuali care s-au opus instaurării regimului
comunist, printre care Iuliu Maniu, I. C. Brătianu, Constantin Argetoianu, Corneliu Coposu,
episcopii greco-catolici Iuliu Hossu, Alexandru Rusu și Ion Bălan, Constantin Argetoianu etc.

Una dintre elitele politice menționate anterior este Iuliu Maniu - ilustrul politician și patriot
român. Maniu a fost delegat la Marea Adunare de la Alba Iulia care a proclamat la 1
decembrie 1918 Unirea Transilvaniei cu România. Ulterior, a fost ales preşedinte al
Consiliului Dirigent, fruntaş al Partidului Naţional Român, preşedinte al Partidului Naţional
Ţărănesc, preşedinte al Consiliului de Miniştri. Între 1938-1944, se manifestă ca ferm
opozant faţă de regimurile de esenţă totalitară ce s-au succedat în fruntea ţării: autoritarismul
carlist, legionarismul şi dictatura militară a lui Antonescu. În iulie 1947, partidul este scos în
afara legii, iar Maniu şi ceilalţi conducători sunt arestaţi, judecaţi şi condamnaţi. În etate de
aproape 75 de ani la data arestării, Maniu este condamnat la temniţă grea pe viaţă pentru
„înaltă trădare şi spionaj în favoarea anglo-americanilor”. În timpul detenţiei el a adoptat o
atitudine demnă, nelăsându-se intimidat de presiunile prin care anchetatorii încercau să obţină
mărturii cum că ar fi complotat împotriva statului român. Maniu a respins categoric acuzaţia
că ar fi intenţionat să înlăture prin forţă guvernul Petru Groza, susţinând că lupta sa avea un
caracter eminamente politic, că nu se dorea folosirea forței, ci lupta sa viza doar respectarea
regulilor democratice în România. Conform mărturiilor celor cu care era în celulă, Iuliu
Maniu a fost lucid până în ultimul moment al vieții sale, iar ultimele sale cuvinte ar fi fost:
„Mergeți şi vestiți tuturor cauza noastră”.
O soartă dramatică au avut și personalitățile politice basarabene, membri ai Sfatului Țării,
care au votat Unirea Basarabiei cu România. Prin ironia destinului, ei au salvat Basarabia de
regimul comunist, dar nu și-au putut salva propria predestinare. Unul din făuritorii Marii
Uniri care a ajuns să fie martir în închisorile comuniste a fost Ion Pelivan, fondator al PNM
(Partidul Național Moldovenesc) și membru al Sfatului Țării. În noaptea de 4 mai 1950, din
ordinul KGB-ului, Ion Pelivan este arestat de securitatea română. A fost trimis la închisoarea
Sighet și de atunci, nimeni dintre membrii familiei nu l-a mai văzut. S-a stins din viață în
aceeași închisoare, la 24 ianuarie 1954, la 78 de ani.
Un alt membru al Sfatului Țării, din partea PNM, Daniel Ciugureanu, a fost și președinte al
Consiliului de Miniștri al Republicii Democratice Moldovenești, iar după unirea Basarabiei
cu România, a fost și ministru pentru Basarabia, în patru guverne ale României Mari. A fost
arestat în noapte de 5 spre 6 mai 1950 (Noaptea Demnitarilor) de organele de securitate.
Potrivit evidențelor securității, a decedat la 19 mai 1950, în penitenciarul Sighet, însă moartea
sa a rămas încă un mister, locul înmormântării sale nefiind cunoscut până în prezent. Se poate
spune că Daniel Ciugureanu a rămas în istorie drept prim-ministrul întregitor al Basarabiei și
un Iuliu Maniu basarabean.
În fiecare atom al acestui univers de suferință se ascunde un om, o biografie care trece prin
cercurile infernului, dar își păstrează gândurile, sentimentele și memoria proprie. Memoria,
principala dovadă că sistemul comunist nu a reușit, că scopul principal al acestuia de a crea
un om fără amintire a eșuat. De aceea, responsabilitatea noastră este să aducem la cunoștința
tuturor ororile din acea perioadă, respectând, astfel, ultimele cuvinte ale lui Iuliu Maniu:
„Mergeți şi vestiți tuturor cauza noastră”. De facto, luând fiecare caz în parte, te cutremuri
mai mult, decât în fața statisticii efectuate pe mii sau milioane de cazuri. Istoricul care a murit
la Sighet pentru că a refuzat să-și abjure scrierile; bătrânul colonel care a străbătut toate
fronturile și a murit de septicemie, din cauza hranei inumane; marii ctitori ai României Mari,
coborâți de pe culmile Unirii din 1918 în temnițele mucegăite de la Galați, Sighet, Aiud și
Râmnicu Sărat… Toate aceste frânturi de imagini sunt acuzații la adresa regimului criminal
care a creat o ruptură în societate, oferindu-ne posibilitatea să comparăm în egală măsură
închisorile din România cu lagărele de concentrare sovietice. Nu toate victimele au fost
martiri , dar toate ne roagă, din cerul lor, să nu le uităm.

Turul virtual al Memorialului Sighet

Bibliografie

1. Dr. Nicu Ioniță, Psihotrauma de detenție și urmările ei, Fundația Academia Civică,
2008.
2. Romulus Rusan, Cronologia și geografia represiunii comuniste în România, Fundația
Academia Civică, 2007.
3. Romulus Rusan în colaborare cu Dennis Deletant, Ștefan Marițiu, Gheorghe Onișoru,
Marius Oprea, Radu Portocală, Stelian Tănase, Sfârșiți odată cu trecutul negru!,
Fundația Academia Civică, 2010.
4. Alexandru Zub, Nicolas Werth, Vladimir Bukovski, Stephane Courtois, Petruska
Sustrova, Marius Oprea, Anatol Petrencu, Mircea Carp, Ana Blandiana, Școala
Memoriei, Fundația Academia Civică, 2002.
5. Memoria, revista gândirii arestate, Nr. 110, Fundația Culturală Memoria sub egida
Uniunii Scriitorilor din România, 1/2020.
6. https://www.memorialsighet.ro/
7. https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/166-183_0.pdf
8. https://turmemorialsighet.ro/