1

Istoria Europei în secolul XX

1.Victoria în Europa
Lovitura de graţie pentru Hitler a fost dată de debarcarea din Normandia, cea
mai amplă operaţiune de acest gen cunoscută în istorie, pentru care au fost folosite
trupe aeropurtate, precum şi marina. Deschiderea celui de-al doilea front venea
într-un moment în care Germania era ameninţată direct de avansarea Armatei
Roşii dinspre Est, când Mussolini nu mai avea nici o putere, iar Japonia era forţată
se apere în propriul arhipelag. Operaţiunea Overlord a fost pregătită cu multă
atenţie pe teritoriul Marii Britanii timp de câteva luni, sub coordonarea
generalului american Dwight Eisenhower, numit în fruntea comandamentului
aliat special pentru această misiune la 7 decembrie 1943. De partea cealaltă,
germanii conduşi de Erwin Rommel nu aveau dubii că vor fi atacaţi, problemele
nerezolvate fiind legate de locul unde se va produce evenimentul şi de maniera
de reacţie. Trebuie subliniat faptul că Hitler a intuit, încă de la 2 mai, că Aliaţii
vor alege Normandia pentru debarcare. De asemenea, Rommel dorea ca, în
această eventualitate, reacţia germană să fie una promptă, în sensul atacării
inamicului chiar pe plajele unde urma să se producă debarcarea. Din păcate pentru
feldmareşal, în momentul debarcării el lipsea de la comanda trupelor întrucât o
avertizare meteo punea sub semnul întrebării orice tentativă de stabilire a unui
cap de pod pe malul Atlanticului. Debarcarea din zorii zilei de 6 iunie 1944 a
deschis o săptămână pe parcursul căreia Aliaţii au reuşit să-şi construiască în
Normandia un cap de pod de circa 100 de kilometri, suficient pentru crearea unei
puternice baze ofensive. Nu au lipsit nici elementele neaşteptate, cum ar fi o
furtună de trei zile, declanşată la 18 iunie, care a afectat porturile artificiale ale
Aliaţilor şi a întrerupt momentan debarcarea. Pentru o imagine de ansamblu
asupra întregii operaţiuni precizăm că doar în prima sută de zile pe teritoriul
francez au fost lansaţi circa două milioane de soldaţi şi patru milioane tone de
1
 2

bunuri. Importante au fost şi succesele din primele zile, între acestea un ecou
deosebit având eliberarea porturilor Cherbourg, la 27 iunie, şi Caen, la 9 iulie. În
teritoriile eliberate, la 11 iulie, Statele Unite recunoşteau Comitetul pentru
Eliberare Naţională condus de Charles de Gaulle drept guvern civil de facto.
Răspunsul Führerului s-a materializat în ordinul de atacare a Londrei cu rachetele
V1 şi V2. Rezultatul a fost departe de așteptările lui Hitler. Mai mult, moralul
trupelor germane, deja scăzut, va fi afectat şi de tentativa, eşuată, de asasinare a
lui Hitler, la 20 iulie, de către un grup de ofiţeri superiori. Colonelul Klaus von
Stauffenberg a reuşit să amplaseze o bombă în sala de consiliu de la Rastenburg,
explozia acesteia producând mai multe victime. Hitler a scăpat însă nevătămat.
Multe informaţii converg spre ipoteza că nici generalul Rommel nu era străin de
complot, iar sinuciderea acestuia nu face decât să alimenteze această speculaţie.
După obţinerea breşei pe frontul din Normandia, Aliaţii au organizat şi realizat
cu succes o nouă debarcare în insula Elba, la 19 iunie, sub conducerea generalului
de Lattre de Tassigny, dublată de o alta în sudul Franţei, operaţiunea Anvil, între
Marsilia şi Nice, la 15 august. Puternica ofensivă aliată va conduce la eliberarea
Parisului, la 24 august, onoarea de a intra primele în oraş revenind trupelor de
francezi liberi conduşi de generalul Jacques Leclerc. Aceeaşi soartă a avut-o şi
capitala Belgiei, Bruxelles, la 2 septembrie, astfel că, la 12 septembrie, trupele
americane erau deja la graniţa vestică a Germaniei. Nu au lipsit nici eşecurile,
deosebit de răsunător fiind cel de la Arnhem, operaţiunea Market Garden cea mai
mare acţiune aeropurtată din istorie soldându-se cu un rezultat negativ după zece
zile de lupte, 17 – 26 septembrie. Hitler va controla Olanda până la 27 martie
1945, iar bazele de lansare a rachetelor V 2 rămâneau intacte. De asemenea,
importantul port Anvers rămânea inutilizabil pentru Aliaţi. Ultima iniţiativă
ofensivă a germanilor pe frontul de vest s-a declanşat în zona munţilor Ardeni, la
16 decembrie182. Acţiunea era încă posibilă şi datorită eforturilor pe care Albert
Speer le făcea în direcţia menţinerii controlului asupra producţiei de război,

2
 3

construind în acest sens o adevărată reţea industrialăsubterană, aflată la adăpostul

bombardamentelor aliate183. Desfăşurată pe un front de 100 de kilometri,
operaţiunea condusă de generalul Model va fi stopată definitiv la 26 decembrie,
după o serie de succese ale Wehrmacht-ului, care a pierdut circa 120.000 de
soldaţi în această campanie. La 30 ianuarie 1945, Aliaţii recuperaseră deja întreg
teritoriul abandonat la mijlocul lui decembrie însă pieerduseră timp prețios în
cursa cu Stalin pentru Berlin. Anul 1945 a adus colapsul Germaniei şi sfârşitul
nazismului. Pe frontul estic, Armata Roşie va declanşa o puternică ofensivă în
Polonia, la 12 ianuarie, ocupând Varşovia, la 17 ianuarie, trei zile mai târziu
avangarda sovietică fiind la doar 50 de kilometri de Berlin. La rândul lor, după
ce au respins ultima tentativă ofensivă a germanilor din Ardeni, americanii vor
trece în Ruhr, la 22 februarie. Ofensiva declanşată la 23 martie va conduce Aliaţii
pe Elba, fluviul fiind atins la 11 aprilie. Până la Berlin mai erau circa 95 de
kilometri. La 25 aprilie, la Torgau se întâlneau cele două mari forţe care au
înclinat balanţa războiului mondial, armatele americană şi sovietică. Totuşi,
trebuie menţionat faptul că Hitler nu s-a împăcat niciodată cu ideea înfrângerii şi
că a crezut până în ultima clipă într-o minune legată de celebrele lui arme secrete,
apelând pentru o rezistenţă finală la Berlin la Hitlerjugend, aruncând în luptă copii
de 14 ani. De partea cealaltă, Stalin va arunca în luptă două milioane de soldaţi şi
un impresionant arsenal pentru cucerirea capitalei Reichului. La 21 aprilie, Konev
intra în sudul oraşului, iar două zile mai târziu Jukov era în partea estică. Totuşi,
sovieticii nu au reuşit să cucerească uşor citadela, considerată de Stalin obiectiv
prioritar, peste 300.000 de soldaţi plătind cu viaţa succesul final185. Hitler a luat
decizia de a rămâne în Berlin până la final la 20 aprilie. Părăsit treptat de toţi
colaboratorii, cu excepţia lui Martin Bormann şi Joseph Goebbels, el se va
sinucide împreună cu Eva Braun, cu care s-a căsătorit în ultima zi de viaţă, la 30
aprilie, într-un moment când Armata Roşie se apropiase ameninţător de refugiul
său subteran. Cum era de așteptat, după război, în jurul acestui eveniment a apărut

3
 4

o întreagă teorie a conspirației fiind destule voci care au susținut, fără a avea însă
nici o probă, că Hitler ar fi reușit să scape din blocada din jurul Cancelariei și s-
ar fi refugiat în America de Sud. Comanda celui de-al Treilea Reich a fost preluată
de amiralul Karl Dönitz, desemnat de Führer drept preşedinte, şi de Joseph
Goebbels, numit cancelar. Moartea lui Hitler devenea publică la 1 mai. Tot atunci
Goebbels se sinucide împreună cu soţia şi copiii, în timp ce Martin Bormann
încearcă să evadeze din încercuire, fiind, cel mai probabil, ucis în timpul
tentativei de trecere a liniilor inamice. Moartea lui Hitler a marcat finalul
rezistenţei germane. Aflat la baza de la Flensburg, amiralul Dőnitz va lua
cuvântul la radio, la 2 mai, anuntând dispariţia dictatorului şi cerând menţinerea
ordinii. Circa un milion de soldaţi germani erau făcuţi prizonieri în Italia şi
Austria, iar, la 7 mai, mareșalul Jodl şi generalul Friedeburg semnau armistiţiul
de la Reims188 în fața Comandantul trupelor Aliate Bedell Smith. La solicitarea
sovieticilor, deși evenimentul de la Reims fusese prezent și generalul Susloparov,
va fi semnat un al doilea act de capitulare a doua zi, la Berlin, înfrângerea fiind
asumată de această dată, în numele Reichului, de mareşalul Wilhelm Keitel, în
calitate de șef al Marelului Stat Major al Wehrmachtului, asistat de amiralul Hans
Georg von Frideburg, în numele marinei, și de generalul Hans Jürgen Strumpf –
din partea aviației, în faţa Aliaților reprezentați prin mareşalului sovietic Ghiorghi
Jukov, generalul american Carl Spaatz, amiralul britanic Arthur William Tedder
şi generalul francez Jean de Lattre de Tassigny189. Astfel, armata germană era
dezarmată, iar Karl Dönitz arestat190. Victoria era anunţată în mod oficial în
Statele Unite prin proclamația președintelui Harry Truman din 8 mai, iar în
Uniunea Sovietică de Stalin, de la Moscova, la 9 mai 1945. Cu începere de la 5
iunie o Comisie Aliată de Control, în care intrau şefii celor trei mari armate,
americanul Dwight Eisenhower, mareşalul sovietic Jukov şi generalul britanic
Montgomery, va gestiona problema germană, fostul Reich fiind împărţit, până la
31 decembrie 1947, în patru zone de ocupaţie (sovietică, americană, britanică şi

4
 5

franceză), Cei Trei Mari fiind de acord să asocieze și Franța în această operațiune.
Sarcinile Comisiei nu erau deloc ușoare, în primul rând fiind vorba de necesitatea
dezanificării Germaniei, proces complex și delicat având în vedere cei 12 ani
petrecuți la putere de Hitler și acoliții săi.

2.Consecințe ale războiului

Conflictul armat desfăşurat între 1939 şi 1945 a fost un război cu adevărat
mondial deoarece din anul 1941 toate Marile Puteri ale momentului au participat
activ la operaţiunile militare iar neutre au mai rămas la sfârşitul conflagraţiei doar
Suedia, Elveţia, Irlanda, Spania şi Portugalia. Practic s-au purtat bătălii de la Rio
de Janeiro până la Capul Nord, din insulele Pacificului până în stepa ukrainiană
şi din jungla birmaneză până în deşertul Saharei. Al doilea război mondial a
însemnat şi o mobilizare fără precedent a tuturor resurselor umane ale
beligeranţilor. De exemplu, Reich-ul nazist a utilizat peste 8 milioane de
prizonieri şi deportaţi în afară de folosirea pe scară largă a muncii femeilor şi a
muncitorilor străini angajaţi (peste 3,5 milioane). În acelaşi timp şi aliaţii au
folosit munca femeilor, numai în Statele Unite lucrând peste 17 milioane de
muncitoare în 1944. Mobilizarea resurselor umane pentru susţinerea războiului a
condus la mari migraţii interne şi la apariţia unor noi locaţii industriale
(California, Ural) . Al doilea război mondial a fost perceput de către contemporani
drept un conflict profund ideologic între totalitarism şi libertate. Această
percepţie deşi eronată având în vedere prezenţa URSS-ului comunist în tabăra
antinazistă a contribuit la ferocitatea luptelor. De asemenea războiul a adus cu
sine fracturi adânci în conştiinţa naţională a unor popoare ce odată cucerite de
germani s-au împărţit între colaboraţionism (mişcările filo-germane din Franţa,
Croaţia, Norvegia) şi rezistenţă. Conflagraţia mondială a fost fără îndoială
dominată de o nouă artă militară şi noi tehnologii. Pe de o parte noua concepţie

5
 6

militară a însemnat angajarea unor arme deja cunoscute dar în formule tactice noi.
Marile unităţi de blindate, aviaţia de asalt, de vânătoare sau operaţiunile
aeropurtate, portavionul ce detronează nava de linie din postura de „regină a
mărilor”, debarcările combinate şi convoaiele maritime, toate aceste instrumente
şi tehnici militare au fost inventate fie în timpul precedentului conflict fie în
perioada interbelică, însă între 1939 şi 1945 devin mijloacele războiului modern
cunoscut până astăzi. În acelaşi timp însă r ăzboiul mondial a impus şi tehnologii
militare noi precum rachetele antitanc, antiaeriene şi sol-sol (celebrele V1 şi V2
germane), avioanele cu reacţie, torpilele umane, sonarul, radarul, arma atomică.
În fapt, conflictul militar mondial anunţa noile timpuri ale tehnologiei şi ştiinţei.
Pentru a câştiga războiul statele beligerante au mobilizat şi concentrat resurse
financiare şi de cercetare imense contribuind practic la construirea premizelor
pentru a treia revoluţie industrială. Producţia de masă, noul management
industrial şi standardizarea devin coordonate generalizate ale producţiei
industriale. Apar tehnologii precum cea nucleară, electronică ce vor schimba
lumea în deceniile următoare iar industria textilă (fibrele sintetice), mecanică
(turbina cu gaz) şi medicina (penicilina) înregistrează dezvoltări extraordinare.

3.Bilanţul tragic al conflictului

În termeni statistici, al doilea război mondial a produs un număr enorm de
victime atât printre militari cât şi în rândul populaţiei civile. Numărul total este
estimat la 40-50 de milioane, de patru ori mai mult decât primul război mondial.
Cifrele sunt teribile dacă le raportăm, chiar aproximativ, la populaţia fiecărei ţări:
Polonia a pierdut aproape 20% din populaţia sa, URSS - 11%, Germania – 6%,
Japonia – 4%, Franţa – 2% etc. La aceste pierderi se adaugă şi cele indirecte
determinate de diminuarea naşterilor, creşterea ratei mortalităţii datorită
insuficienţei alimentare şi deteriorării infrastructurii de asistenţă medicală. Nu în
ultimul rând dimensiunea tragică a războiului mondial din 1939-1945 ne este

6
 7

dezvăluită de transferurile forţate de populaţie. Se estimează că în această

perioadă peste 30 milioane de oameni au fost obligaţi să părăsească zonele de
rezidenţă datorită operaţiunilor militare şi concentrărilor forţate. În ceea ce
priveşte pierderile materiale statisticile, inerent estimative şi incomplete, sunt
copleşitoare. Înfruntările armate, bombardamentele, sabotajele sau tehnicile de
tip „pământ pârjolit” au produs devastări cumplite. Uniunea Sovietică pierde
peste 6 milioane de case, 80.000 de localităţi, 100.000 de colhozuri, Polonia –
peste 80% din echipamentele industriale şi mijloacele de transport, Iugoslavia –
peste 60% din potenţialul agricol, Franţa – 1/10 din case, Germania – aproape
50% din inventarul imobiliar. Se estimează că al doilea război mondial a costat
peste 2.000 de miliarde de dolari. Finanţarea războiului s-a făcut prin sistemul de
impozite, împrumuturi externe şi interne sau jaf din teritoriile ocupate. Statele
beligerante au fost obligate să intervină în sistemul financiar intern reglementând
preţurile, fixând valoarea monedei, blocând salariile şi raţionalizând consumul.
Consecinţele au fost dezastruoase. Preţurile au crescut exploziv (între 30%-
Germania şi 250%-Italia), datoria publică s-a mărit (de trei ori în Marea Britanie,
de zece ori în Germania), această situaţie complicând enorm reconstrucţia
postbelică. În consecinţă al doilea război mondial a produs scăderea nivelului de
trai şi prăbuşirea producţiei industriale, inflaţie şi penurie mai ales în Europa. Mai
mult decât atât la sfârşitul conflictului s-a înregistrat o mutaţie socială importantă,
clasa marilor proprietari, a magnaţilor industriali şi a comandanţilor militari
dispărând practic din ierarhia socială europeană.În concluzie se poate afirmă că
al doilea război mondial prin bilanţul său uman şi material tragic, prin şocul moral
produs, prin schimbările în configuraţia Marilor Puteri a produs un declin
substanţial al continentului european în sens economic, politic, social, mental şi
cultural. În ceea ce priveşte scena mondială în deceniile următoare Statele Unite
şi Uniunea Sovietică îşi vor disputa hegemonia globală, deschizându-se astfel un
nou capitol în istoria relaţiilor internaţionale.

7
 8

4.Conferinţele de la Teheran, Yalta și Postdam

Problema organizării păcii a preocupat conducătorii Naţiunilor Unite încă
din momentul în care s-a închegat alianţa dintre Statele Unite ale Americii, Marea
Britanie şi Uniunea Sovietică. Practic, eşecul trupelor germane de a debarca în
Anglia şi, mai apoi, de a scoate Uniunea Sovietică din război, dublat de
agresiunea Japoniei contra Statelor Unite (Pearl Harbor, 7 decembrie 1941) a avut
efect de bumerang. Prin unirea potenţialului militar, economic şi uman al Statelor
Unite, Angliei şi Uniunii Sovietice s-a creat un bloc impresionant, beneficiar al
unor resurse uriaşe care făceau pe măsura trecerii timpului tot mai previzibil
rezultatul final al confruntării. Pentru a evita repetarea dificultăţilor ce au urmat
primului război mondial, cei Trei Mari, Franklin D. Roosevelt (preşedintele
Statelor Unite), Winston Churchill (premierul britanic) şi Iosif V. Stalin
(dictatorul de la Kremlin), au convenit să se întâlnească la cel mai înalt nivel
pentru a decide cum va arăta harta postbelică a lumii. Din păcate, deciziile şi
tratativele iniţiate de Marile Puteri, dar şi de „sateliţii” Germaniei, au fost
influenţate negativ de soluţia nefericită a capitulării necondiţionate
(unconditionnal surrender), făcută publică de preşedintele Roosevelt la 24
ianuarie 1943, cu prilejul conferinţei de presă ce a urmat reuniunii de la
Casablanca. Deşi formula nu a fost îmbrăţişată imediat de Stalin, ea a inhibat
opoziţia din Germania şi Italia, la fel ca şi pe cea din alte state ce erau aliate de
circumstanţă cu Axa.
Prima mare conferinţă interaliată, cea de la Teheran (28 noiembrie -
2 decembrie 1943), care i-a reunit pe Stalin, Roosevelt şi Churchill, a fost un bun
prilej pentru manifestarea publică a coeziunii Celor Trei Mari, într-un moment de
cotitură a războiului. Sorţii erau de partea Aliaţilor, dar victoria finală era încă
departe. Pe lângă demonstrarea dorinţei Naţiunilor Unite de a merge până la capăt
în lupta împotriva puterilor Axei, cea mai importantă hotărâre luată în capitala

8
 9

Iranului s-a referit la deschiderea celui de-al doilea front în Europa-CAIRO 1.

Cu toate că Winston Churchill ar fi dorit ca acesta să fie în sud-estul Europei,
soluţia aleasă a fost alta: debarcarea în Franţa. A fost o decizie care nu a influenţat
decisiv soarta războiului dar care, în schimb, a marcat profund evoluţia politică
postbelică a statelor din Europa de Est care rămâneau la discreţia Armatei Roşii
şi a lui Stalin. În fapt, încă de la Teheran s-a profilat divizarea Europei după
înfrângerea lui Hitler. Conferinţa de la Teheran, desfăşurată sub numele de cod
Evrika, a prilejuit stabilirea declanşării operaţiunii Overlord pentru intervalul 15
- 20 mai 1944. CAIRO 2-De asemenea, au fost discutate chestiuni precum cea a
intrării Turciei în război, cele finlandeză şi poloneză, ori statutul postbelic al
Germaniei. Întâlnirea i-a dat ocazia lui F.D. Roosevelt, care a prezidat şedinţele
în plen, să-şi dovedească calităţile de arbitru în disputele dintre Churchill şi
Stalin. De notat că atmosfera generală a fost totuşi una cordială. Anul 1944 a fost
decisiv pentru înclinarea definitivă a balanţei militare de partea Naţiunilor Unite.
Pe frontul din Europa, Germania a suferit eşecuri în lanţ atât în Vest, acolo unde
operaţiunea Overlord a reuşit la 6 iunie 1944, cât şi în Est, unde sub presiunea
trupelor sovietice s-au produs schimbări profunde, inclusiv trecerea României în
tabăra Aliaţilor ca urmare a actului de la 23 august 1944. O semnificaţie aparte
pentru evoluţia situaţiei internaţionale a avut-o vizita premierului Winston
Churchill la Moscova, în octombrie 1944. A fost un prilej de a regla, încă din
seara de 9 octombrie, interesele Marii Britanii şi ale Uniunii Sovietice în
Europa de Est şi Balcani. Potrivit memoriilor lui Churchill, Stalin a acceptat
propunerea de a încheia un acord procentual prin care Moscova îşi asigura
preponderenţa de 90% în România, iar Anglia o poziţie similară în Grecia. Deşi,
ulterior, premierul britanic a negat vehement că era vorba de împărţirea sferelor
de influenţă, fiind doar aranjamente valabile pe parcursul războiului, evoluţia
evenimentelor (decembrie 1944 – Atena, martie 1945 – Bucureşti) a confirmat
înţelegerea de la Moscova. Este totuși de semnalat şi faptul că unii istorici

9
 10

consideră că, prin această negociere, Churchill de fapt a salvat Grecia de la

comunism, în condiţiile în care pentru România nu se mai putea face mare lucru.
Dacă la Teheran, în condiţiile cunoscute ale anului 1943, au fost abordate
cu precădere chestiuni de ordin strategic, la Yalta, în februarie 1945, problemele
politice au fost cele care au dominat agenda întâlnirii. Reuniunea din Crimeea,
desfăşurată între 4 şi 11 februarie, a stat sub semnul avantajului militar luat de
Stalin în faţa democraţiilor occidentale. Armata Roşie ocupase deja România,
Polonia, Ungaria şi părţi din Cehoslovacia, iar avangarda trupelor sovietice se
afla la doar 60 de kilometri de Berlin. În schimb, anglo-americanii, care
fuseserăpuşi în dificultate în Ardeni, se găseau la circa 500 de kilometri vest de
capitala Reichului. Ar fi de precizat şi faptul că în legătură cu Conferinţa de la
Yalta există deja o întreagă literatură privind înţelegerea dintre Marile Puteri
asupra partajării Europei203. La fel cum se va întâmpla după jumătate de secol
în cazul întâlnirii din Malta (decembrie 1989), dintre preşedintele american
George Bush şi omologul său sovietic, Mihail S. Gorbaciov, istoricul este obligat
să deceleze între mit şi realitate. Conferinţa204 a început în după-amiaza zilei de
4 februarie, Statele Unite fiind reprezentate de preşedintele Franklin D.
Roosevelt, asistat de secretarul de stat Edward Stettinus, generalul George C.
Marshall, amiralii Ernest King şi William Leahy, Marea Britanie de premierul
Winston Churchill, însoţit de şeful diplomaţiei engleze Anthony Eden, Alan
Francis Alanbrooke, Harold Alexander şi Charles Portal, în timp ce delegaţia
sovietică care-l acompania pe Stalin era compusă din Molotov, Hudeakov,
Kuzneţov şi Antonov. De remarcat că reprezentanţii militari au participat doar la
această primă întâlnire. De asemenea, la fel ca la Teheran, atmosfera a fost una
destinsă, cel puţin la nivelul celor Trei Mari, Roosevelt însuşi făcând apel la
discuţii deschise şi sincere, întrucât toată lumea aştepta deciziile menite să
contribuie la scurtarea războiului. Dintre chestiunile majore abordate în Crimeea

10
 11

reţinem: - stabilirea statutului postbelic al Germaniei, zonele de ocupaţie şi

participarea Franţei cu propria zonă
- Polonia, „o chestiune de onoare” pentru Churchill, una „de securitate”
pentru Stalin;
- intrarea Uniunii Sovietice în război contra Japoniei;
- aprobarea documentelor Conferinţei de la Dumbarton Oaks din august
septembrie 1944, care au condus la înfiinţarea Organizaţiei Naţiunilor Unite
Pentru opinia publică internaţională Yalta va apărea iniţial ca un succes.
Adoptarea Declaraţiei privind Europa eliberată a produs satisfacţie şi a generat
optimism, fapt explicabil dacă avem în vedere angajamentul guvernelor Statelor
Unite, Marii Britanii şi Uniunii Sovietice de a conlucra pentru asigurarea
dreptului tuturor popoarelor de a-şi alege forma de guvernământ şi de a se
organiza alegeri libere. Din păcate, la nici o lună de la încheierea Conferinței,
testul din România – instaurarea guvernului Groza – a demonstrat clar că
documentul adoptat în Crimeea nu avea acoperire. Ca o ironie, în ziua când Stalin
l-a trimis la Bucureşti pe adjunctul lui Molotov, Andrei I. Vîşinski (27 februarie
1945), pentru a impune schimbarea guvernului Rădescu, Winston Churchill
prezenta raportul despre Yalta în faţa Parlamentului britanic, în timp ce Roosevelt
abia debarca la New York. Evoluţia evenimentelor a condus la ipoteza că, de fapt,
Stalin acţiona la Bucureşti cu acordul tacit al anglo-americanilor, aceasta cu atât
mai mult cu cât Churchill era lipsit de reacţie, legat fiind de semnătura dată la
Moscova în octombrie 1944. De altfel, în Memorii, premierul britanic se justifică:
„Între timp, ne simţean jenaţi să protestăm pentru că Eden şi cu mine, în cursul
vizitei la Moscova din octombrie, am recunoscut preponderenţa Rusiei în
România şi Bulgaria, în timp ce noi ne-am asumat conducerea operaţiunilor în
Grecia. Stalin a respectat foarte atent acest acord în cursul celor șase săptămâni
de lupte contra comuniştilor ELAS la Atena… Mă temeam în particular că
venirea la putere a lui Groza ne va aduce o epurare a tuturor românilor

11
 12

anticomunişti…”Se poate considera, astfel, că Uniunea Sovietică a reuşit să-şi

impună punctul de vedere fie la masa tratativelor, fie după încheierea
negocierilor. rofitând din plin de avantajul militar pe care îl avea în Europa208.
De altfel, pentru statele din Est a început să fie pus în practică un plan de
transformări politico-economice şi sociale, intrate în istoriografie sub numele de
epocă „democrat-populară”. Dacă la San Francisco s-au discutat probleme de
organizare a unui organism la nivel planetar, ultima
Conferinţă a Celor Trei Mari desfăşurată la Potsdam (17 iulie - 2
august 1945) a fost un prilej pentru a trage concluziile în urma înfrângerii
Germaniei. Lângă Berlin au fost prezenţi Harry Truman, noul şef al executivului
american, Iosif Visarionovici Stalin şi Winston Churchill, înlocuit pe parcursul
lucrărilor de succesorul său, laburistul Clement Attlee. Era, chiar dacă privim
doar prin prisma noii componenţe, un semnal al destrămării coaliţiei. De această
dată, americanii au încercat să conducă ostilităţile, Truman având o altă viziune
şi, implicit, atitudine faţă de Stalin în comparaţie cu predecesorul său, Roosevelt.
El beneficia acum şi de un important atu de ordin militar, deopotrivă factor
psihologic şi de presiune în negocierile cu sovieticii: bomba atomică. Într-adevăr,
la 16 iulie, în poligonul de la Alamogordo (New Mexico), omenirea păşea în era
nucleară, primele impresii confirmând efectul devastator al noii arme. Truman
era decis să o folosească împotriva Japoniei, sperând că astfel va înfrânge
rezistenţa fanatică a niponilor, crezând totodată că îl poate impresiona pe Stalin
în contextul în care americanii au pus în discuţie aplicarea Declaraţiei privind
Europa eliberată de la Yalta, prin remanierea guvernelor României şi Bulgariei şi
organizarea de alegeri libere în cele două ţări şi Ungaria. Problema intrării Uniunii
Sovietice în război contra Japoniei a fost, practic, rezolvată înainte de debutul
oficial al discuţiilor, cu prilejul vizitei făcute de Stalin lui Truman, chiar la 17
iulie. Întrucât agenda întâlnirii a fost extrem de aglomerată, vom puncta doar
problemele esenţiale. Între acestea s-a înscris cea a formării unui Consiliu al

12
 13

miniştrilor de externe în care să fie reprezentate cele cinci state membre

permanente ale Consiliului de Securitate al O.N.U., respectiv Statele Unite,
Marea Britanie, Uniunea Sovietică, China şi Franţa. Misiunea principală a
Consiliului era de a pregăti tratatele de pace cu foştii aliaţi ai Germaniei, inclusiv
România, de a rezolva eventualele chestiuni de ordin teritorial rămase în suspans
şi, mai ales, de a organiza Conferinţa de pace proiectată după capitularea Japoniei.
Propunerea, venită din partea secretarului de stat american, James Byrnes, a
întrunit sufragiul sovieticilor şi britanicilor. Marea majoritate a problemelor
discutate la Potsdam au generat controverse între aliaţi, ieşind în evidenţă
interesele divergente ale sovieticilor, pe de o parte, şi ale anglo-americanilor, pe
de alta. Astfel, dacă în cazul situaţiei Austriei s-a ajuns la o soluţie amiabilă, atât
privind zonele de ocupaţie, cât mai ales prin renunţarea la reparaţii, situaţia a
diferit în multe alte situaţii. Avem în vedere chestiunea reparaţiilor sau pe cea
poloneză (graniţa de vest a Poloniei şi raporturile dintre Marile Puteri şi guvernul
polonez de la Varşovia şi, mai ales, cel din exil de la Londra). Definirea statutului
postbelic al Germaniei, la Potsdam convenindu-se asupra înfiinţării unei Comisii
interaliate de control care să-şi înceapă cât mai curând activitatea, a stat, firesc,
în centrul atenţiei. Astfel, s-au luat măsuri pentru dezarmarea şi demilitarizarea
spaţiului german, pentru dizolvarea instituţiilor naziste. Criminalii de război
urmau să fie pedepsiţi, în acest sens înfiinţându-se un Tribunal Militar
Internaţional. În plus, trebuiau încurajate elementele anti-totalitare, să fie
restaurate autoguvernările locale şi stimulate partidele democratice, prin
respectarea libertăţii cuvântului, a presei şi religiei. Desigur, nu lipseau nici
prevederi punitive. Au fost impuse măsuri restrictive de ordin economic, prin
prohibirea producţiei de război, controlul producţiei de metal, materiale chimice
şi maşini, controlul exporturilor, dar şi a cercetării ştiinţifice. Cartelele,
sindicatele şi trusturile germane erau descentralizate. Prin adoptarea acestui
complex de decizii se spera că Germania nu va reuşi prea curând să redevină o

13
 14

ameninţare pentru vecinii săi. Conferinţa de la Potsdam a fost epilogul întâlnirilor

la vârf dintre Cei Trei Mari, marcând totodată finalul unei etape importante din
istoria omenirii. Prin efortul conjugat al Aliaţilor, au fost înfrânte regimurile
totalitare de tip fascist, fiind restaurate drepturile şi libertăţile fundamentale
pentru sute de milioane de oameni. Nu este mai puţin adevărat însă că, tot ca efect
al războiului, statele din Europa de Est au fost ocupate de Uniunea Sovietică, fiind
nevoite să adopte sistemul politic, economic, social şi ideologic de tip totalitar-
comunist pentru aproape jumătate de secol. O situație mai specială a fost
înregistrată în România, unde, sub influența celor discutate la Potsdam, a fost
declanşată criza constituţională, atunci când regele Mihai a încercat să demită
guvernul Petru Groza („greva regală”). De această dată, la fel ca la 6 martie 1945,
Uniunea Sovietică s-a aflat pe poziții total opuse cu Statele Unite și Marea
Britanie. Prin urmare, chestiunea recunoașterii guvernului român a figurat pe
agenda Conferinței miniștrilor de externe de la Londra, din septembrie 1945, dar
atitudinea inflexibilă a Kremlinului a dus la reportarea chestiunii pentru
următoarea întâlnire a șefilor diplomațiilor din statele aliate. În cele din urmă, în
decembrie 1945, cu prilejul Conferinței de la Moscova s-a ajuns la o formulă care
conducea la recunoașterea executivului de la București în urma unei cosmetizări,
respectiv prin acceptarea a doi miniștri fără portofoliu reprezentând marile partide
democratice, naționalțărăniștii și liberalii. Era dovada clară că între chestiunile
„de onoare” şi cele „de securitate”, ultimele au avut câştig de cauză.

5.NATO
În perioada 1949-1989 Alianţa Nord-Atlantică a îndeplinit un rol esenţial în
garantarea securităţii, libertăţii şi independenţei membrilor săi şi prin aceasta în
promovarea şi apărarea valorilor civilizaţiei occidentale, a democraţiei şi
drepturilor fundamentale ale omului. În istoria sa, NATO a suferit transformări
importante, atât din punct de vedere instituţional, cât şi prin creşterea numărului

14
 15

membrilor săi. În 1952 au intrat în Alianţă Grecia şi Turcia, în 1955 Germania

Federală, în 1982 Spania. Au fost create noi organisme civile şi militare în
structura NATO, în scopul creşterii eficienţei şi operabilităţii ei. Pe lângă atenţia
constantă şi precumpănitoare acordată sistemului militar de apărare, NATO, cu
deosebire în perioadele de destindere, s-a preocupat şi de aspectele politice,
economice şi financiare, de cooperarea nemilitară între membrii Alianţei şi de
raporturile acestora cu statele comuniste. Aşa s-a putut ajunge la Conferinţa
pentru securitate şi cooperare în Europa de la Helsinki şi la Conferinţa pentru
dezarmare în Europa de la Stockholm. În aceeaşi vreme s-au desfăşurat negocieri
sovietoamericane la Geneva pentru reducerea armelor nucleare cu rază medie de
acţiune şi reducerea cu 50% a arsenalului nuclear. De asemenea, la Viena au avut
loc tratative între NATO şi Pactul de la Varşovia pentru stabilitatea armamentelor
clasice. În anii 1989-1991 s-au petrecut evenimente capitale care au modificat
fundamental raporturile internaţionale. Dispariţia regimurilor comuniste din
Europa, căderea Zidului Berlinului şi reunificarea Germaniei, autodizolvarea
Tratatului de la Varşovia şi prăbuşirea Uniunii Sovietice au dus la sfârşitul
războiului rece şi începutul unei noi ordini internaţionale. Sistemul bipolar
americano-sovietic a dispărut, singura superputere rămânând Statele Unite ale
Americii. Aceste transformări au impus pentru NATO adoptarea unui concept
strategic nou; dezvoltarea coordonării şi cooperării crescânde cu alte instituţii
internaţionale, cum sunt Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), Organizaţia pentru
Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), Uniunea Europeană (UE) şi Uniunea
Europei Occidentale (UEO); recurgerea la facilităţile şi experienţa Alianţei Nord-
Atlantice pentru operaţiuni internaţionale în favoarea păcii. La reuniunile la nivel
înalt ale NATO de la Londra (iulie 1990) şi de la Roma (noiembrie 1991) s-au
luat hotărâri privind întărirea rolului politic al Alianţei şi asumarea de către
aceasta a unor noi misiuni. La Roma s-a adoptat un nou concept strategic, care
îmbina necesitatea menţinerii capacităţii colective de apărare comună a NATO,

15
 16

cu o abordare mai largă a securităţii, bazată pe dialog şi cooperare. Acest concept

strategic mai prevedea reducerea dependenţei faţă de armele nucleare; folosirea
în mai mare măsură a formaţiunilor militare multinaţionale; constituirea Corpului
de reacţie rapidă. Prin crearea Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic, la sfârşitul
anului 1991, s-a stabilit cadrul pentru dialog şi cooperare cu ţările din Europa
centrală şi de est, precum şi cu noile state independente din spaţiul fostei Uniuni
Sovietice. Imediat după înlăturarea vechiului regim şi concomitent cu
destrămarea Pactului de la Varşovia, România s-a orientat spre Alianţa Nord-
Atlantică, alături de celelalte state foste comuniste. Astfel, încă din noiembrie
1990, parlamentarii români au participat la activităţile desfăşurate de Adunarea
Parlamentară NATO, compusă din reprezentaţii parlamentelor ţărilor membre şi
asociate. Urmare a vizitei Secretarului generla al NATO, Manfred Wörner, la 21
februarie 1992, a fost deschis la Bucureşti Centrul Euro-Atlantic, pentru ca la 26
ianuarie 1994, ministrul de externe al României să semneze, la sediul NATO din
Bruxelles, Documentul-cadru al Parteneriatului pentru Pace (PpP). Structurile
militare române au cooperat la desfăşurarea a numeroase acţiuni intreprinse de
NATO în cadrul PpP, între care aplicaţii militare comune şi, la 13 octombrie
1997, a 43-a sesiune a Adunării Parlamentare NATO a fost organizată la
Bucureşti. Programul PpP a fost deosebit de necesar şi eficace pentru România,
deoarece a contribuit la structurarea procesului de reformă a armatei, iar în
perspectivă pentru realizarea obiectivului strategic al ţării integrarea în structurile
uro-atlantice. La 15 iunie 2001, preşedintele George W. Bush, aflat la Varşovia,
a vorbit despre extinderea robustă a NATO, de la Marea Baltică la Marea Neagră,
cuprinzând “tot ce este între ele“, ceea ce a însemnat un fel de nominalizare a
României, ceea ce, de altfel, s-a confirmat la Summit-ul de la Praga din noiembrie
2002. Ataşamentul României la valorile apărate de NATO s-a manifestat şi prin
adoptarea de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, la 11 septembrie 2001, a
Hotărârii privind participarea României alături de statele membre NATO la

16
 17

acţiunile de eradicare a terorismului internaţional, pentru ca două zile mai târziu

Senatul României să adopte o Declaraţie –apel, în legătură cu atacul terorist de la
11 septembrie din Statele Unite ale Americii, pe care-l “condamnă cu fermitate »
şi exprimă solidaritatea românilor cu naţiunea americană. Autorităţile române au
trecut la aplicarea Planului Naţional Anual de pregătire în vederea adresării ţării
la NATO, activităţile desfăşurate în acest sens întrunind aprecierile
responsabililor Alianţei, iar la 10 aprilie 2002, guvernul a prezentat în Parlament
Planul de acţiuni, pentru pregătirea aderării României la NATO. La 21 noiembrie
2002, la Praga, liderii celor 19 state membre NATO au decis lansarea invitaţiilor
pentru alte state de a adera la NATO, între care şi România. La 13 decembrie
2002, au început negocierile de aderare la NATO, pentru ca în aprilie 2004,
România, împreună cu alte şase ţări, să devină membru cu drepturi depline ai
NATO.

6.Tratatul de la Varșovia (Pactul de Oțel)

Pactul de la Varşovia a fost o alianţă militară creată prin semnarea la 17 mai 1955
a „Tratatului de prietenie, cooperare şi asistenţă mutuală” de către URSS,
Albania, Bulgaria, Republica Democrată Germania, Cehoslovacia, Polonia,
România şi Ungaria. Membrii Pactului de la Varşovia şi-au luat angajamentul să
se apere unii pe alţii, dacă unul sau mai mulţi dintre ei erau atacaţi. Tratatul
prevedea că semnatarii îşi bazau relaţiile pe principiul neintervenţiei în afacerile
interne şi pe respectul suveranităţii şi independenţei naţionale.Crearea Pactului
de la Varşovia a fost grăbită de integrarea Germaniei de Vest, "remilitarizată" în
NATO prin ratificarea de către ţările occidentale a Înţelegerilor de la Paris. Ideea
creări Tratatul de la Varşovia a aparţinut lui Nikita Hruşciov în 1955. Principalele
structuri prin care se asigura funcţionarea alianţei erau următoarele:Comitetul
Politic Consultant, Comandamentul Unit al Forţelor Armate, Staul Major al
Forţelor Armate Unite, Secretariatul Unit al Tratatului.

17
 18

Unul dintre aspectele pe care România le vedea ca o ingerinţa nepermisă în

suveranitatea naţionala era faptul ca la război, conducerea operativa a Forţelor
Armate Unite urma să revină Marelui Stat Major al Uniunii Sovietice,
Comandamentul Forţelor Armate Unite urmând să aibă doar un rol de sprijin al
acestuia.Prima intervenţie în forţa a Pactului de la Varşovia a avut loc împotriva
chiar a unuia dintre semnatarii Tratatului, Ungaria. În timpul revoluţiei maghiare
din 1956, după ce guvernul maghiar condus de Imre Nagy a anunţat că Ungaria
se retrage din Pactul de la Varşovia, trupele Tratatului au intrat pe teritoriul
maghiar pentru a îl repune în frunte ţării pe János Kádár.Albania a încetat să mai
fie membru activ al alianţei în 1961 ca urmare a rupturii chino-sovietică, criză în
care regimul dur stalinist din Albania s-a situat de partea Chinei. Oficial s-a retras
din Pact în 1968.Forţele Pactului de la Varşovia au fost folosite şi în luna august
1968, după declanşarea evenimentelor interne din Cehoslovacia. Pe 20 august
1968, o forţă constituită din 23 de divizii ale armatei sovietice au intrat în
Cehoslovacia sprijinită de o divizie maghiară, două est-germane, una bulgară şi
două poloneze. România a fost contra intervenţiei şi în consecinţă a refuzat să
contribuie cu trupe.Datorită poziţie critice a autorităţilor române vizavi de
pătrunderea trupelor Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia, România a fost pe
punctul de a deveni ea însăşi victima unei asemenea intervenţii. În septembrie
1968, serviciile secrete britanice şi olandeze reuşiseră să afle detalii ale planului
de invadare a României. Potrivit acestui plan, trupele sovietice, ungare şi
poloneze urmau să invadeze România pe 22 noiembrie, ora 4.00 dimineaţa.
Ministrul de externe britanic, Michael Steward, a transmis la Bucureşti în ziua de
21 noiembrie un telex cu următorul conţinut:„Am analizat informaţiile de ultimă
oră şi am ajuns la concluzia că ruşii pregătesc în cel mai scurt timp o acţiune
militară împotriva României“. Totalul efectivelor trupelor de invazie urma să se
ridice la 150.000 de militari.

18
 19

NATO şi Pactul de la Varşovia nu au intrat niciodată în conflicte armate directe,

dar au fost părţi în Războiul rece pentru mai mult de 35 de ani. În decembrie 1988,
Mihail Gorbaciov, liderul Uniunii Sovietice din acea perioadă, a propus aşa-
numita Doctrină Sinatra, care statua că Doctrina Brejnev avea să fie abandonată
iar ţările din Europa Răsăriteană erau îndreptăţite să îşi aleagă linia politică pe
care vroiau să o urmeze. Când a fost clar că Uniunea Sovietică nu va mai folosi
forţa pentru a controla Pactul de la Varşovia, au început să apară o serie de
schimbări rapide în Europa Răsăriteană în 1989.Cădere regimurilor comuniste în
Europa de Est a condus la destrămarea Pactului de la Varşovia. În ianuarie 1991,
Cehoslovacia, Ungaria şi Polonia au anunţat că se vor retrage din organizaţia
militară până la 1 iulie al aceluiaşi an. Bulgaria a luat o decizie asemănătoare în
februarie. Pactul de la Varşovia a fost în mod oficial dizolvat la întâlnirea de la
Praga din 1 iulie 1991.

7.Războiul rece
După cel de-al doilea război mondial,(1949-1991-prezent) timp de peste patru
decenii, lumea a fost marcată de ceea ce a intrat în istorie sub numele de „războiul
rece”. Astfel a fost definită starea de încordare, de dispută şi de adversitate între
cele două superputeri – Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică – urmate
de aliaţii lor, ţările occidentale şi respectiv statele comuniste, din Europa, Asia şi
America Latină. Deşi au avut loc conflicte armate, ele au fost limitate ca forţe,
întindere şi consecinţe, cele două superputeri evitând să le transforme într-un
„război cald”, cu consecinţe greu de imaginat.
Cauzele şi primele manifestări ale războiului rece
Preşedintele Roosevelt sperase că alianţa şi cooperarea dintre cele trei mari puteri
– Anglia, SUA şi URSS – vor supravieţui războiului şi vor organiza lumea pe
baze noi, paşnice şi democratice, prin intermediul ONU, în care vor juca rolul
decisiv. Sovieticii urmau să domine Europa de est şi să participe la controlul

19
 20

asupra Germaniei, Anglia să domine în Mediterana, iar Franţa în Europa

occidentală. Preşedintele american s-a înşelat. În 1945, Germania, Japonia şi
Italia dispăruseră efectiv din rândul marilor puteri. Anglia şi Franţa erau epuizate
şi incapabile să se redreseze singure şi să revină cu adevărat la statutul de mare
putere. Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică ieşiseră mai puternice, cu
o influenţă şi cu un prestigiu internaţional uriaşe. URSS domina mai puţin din
punct de vedere economic şi mai mult sub aspect militar, cu deosebire prin
prezenţa Armatei Roşii pe teritoriul ţărilor din Europa de răsărit şi centrală.
Anglia nu a reuşit însă să domine în Mediterana, iar Franţa, măcinată de luptele
interne şi de costurile enorme pentru ducerea războaielor coloniale, avea ea însăşi
nevoie de ajutor. „Mareea sovietică” a cuprins în 1945-1948 o mare parte din
Europa şi, aşa cum avertizase Stalin, puterea învingătoare avea dreptul de a
instala în teritoriul ocupat de trupele sale propriul regim socialpolitic şi economic.
Ceea ce a şi făcut. Astfel au trecut la aşa-zisele regimuri de democraţie populară
Bulgaria, România, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia şi zona de ocupaţie sovietică
din Germania. Victorioase în războiul de rezistenţă şi de eliberare, partidele
comuniste din Iugoslavia şi Albania au instaurat în ţările lor regimul comunist.
Încă din 1945, Churchill avertiza despre pericolul instalării sovieticilor în centrul
Europei, iar în 1946 vorbea despre cortina de fier care va împărţi Europa în două,
de la Marea Baltică la Marea Adriatică. Încălcarea acordurilor şi înţelegerilor din
anii războiului şi imediat după încheierea acestuia a dus la înăsprirea raporturilor
dintre sovietici şi occidentali, la confruntarea „paşnică” între capitalism şi
comunism, între ambiţiile de dominaţie la scară planetară ale amândurora. Aşa s-
a ajuns la războiul rece, la constituirea de blocuri militare adverse şi la iraţionala
cursă a înarmărilor. Existenţa unor condiţii favorabile – economia ruinată,
greutăţile materiale, sărăcia, propaganda comunistă etc. putea duce la instalarea
de regimuri comuniste sau prosovietice şi în ţările Europei apusene. De aceea, W.
Churchill şi alte personalităţi politice au declanşat o intensă campanie pentru

20
 21

unirea Europei occidentale şi pentru alianţa acesteia cu SUA. În faţa pericolului

ca şi alte ţări europene să treacă la comunism, precum şi în interesul propriei
securităţi, SUA au răspuns afirmativ cererilor de ajutor din partea Turciei şi
Greciei, lansând Doctrina Truman: sprijinirea ţărilor ameninţate de comunism
şi conservarea democraţiei.
Doctrina Truman (Washington, 12 martie 1947)
„[…] politica Statelor Unite trebuie să fie aceea de a susţine popoarele libere
care rezistă tentativelor de aservire venite din partea minorităţilor înarmate sau
a presiunilor externe. Eu cred că noi trebuie să ajutăm popoarele libere să-şi
făurească destinul după propria voinţă. Am declarat în faţa Congresului că
fiecare naţiune se găseşte astăzi în faţa unei alegeri decisive între două moduri
de viaţă opuse. Unul dintre acestea se bazează pe voinţa majorităţii şi este
caracterizat de instituţii libere, guvern reprezentativ, alegeri libere, garanţii ce
asigură libertatea individuală, libertatea cuvântului şi religiei precum şi
absenţa oricărei opresiuni politice. Celălalt se bazează pe voinţa unei minorităţi
impuse cu forţa majorităţii. El se sprijină pe teroare şi opresiune, pe controlul
presei şi al radioului, pe alegeri trucate şi pe suprimarea libertăţilor personale
Seminţele regimurilor totalitare sunt hrănite de mizerie şi lipsuri. Ele cresc şi
se înmulţesc în solul arid al sărăciei şi al dezordinii, şi ajung la maturitate
atunci când speranţa unui popor într-o viaţă mai bună a murit. Această
speranţă, noi trebuie să o menţinem în viaţă. [...] Dacă Grecia trebuie să devină
o ţară neatârnată care se respectă pe sine, este nevoie să i se acorde ajutor. Şi
acest ajutor este obligatoriu să i-l dea Statele Unite. […] Viitorul Turciei ca
ţară independentă şi dezvoltată economic nu este mai puţin important pentru
popoarele iubitoare de pace din lume decât viitorul Greciei. [...] Dacă noi nu
venim în ajutorul Greciei şi Turciei în acest ceas fatal, consecinţele vor duce
departe atât în răsărit, cât şi în apus. Noi trebuie să întreprindem acţiuni
urgente şi hotărâte. Având în vedere cele spuse mai sus, eu rog Congresul să

21
 22

dea mandat pentru ajutor Greciei şi Turciei în sumă de 400.000.000 de dolari

pe perioada până la 30 iunie 1948.”

Planul Marshall
European Recovery Program” (ERP), cunoscut ca Planul Marshall, a derivat din
”Doctrina Truman”. La 11 martie 1947, într-un discurs susținut în faţa
Congresului SUA, președintele Harry Truman a prezentat un program al politicii
externe americane pentru combaterea pericolului comunist în lume. În acest scop,
el a cerut Congresului să aprobe un credit de 400 milioane dolari pentru ajutorarea
Greciei şi a Turciei. În urma propunerii lui Marshall, la 19 iunie 1947, ministrul
de externe al Franței, Georges Bidault, și omologul său britanic, Ernest Bevin, au
semnat un comunicat prin care au invitat 22 de state europene să trimită
reprezentanți la Paris pentru a negocia planul de reconstrucție europeană. Planul
Marshall a devenit un program dedicat exclusiv țărilor care nu se aflau în sfera de
influență sovietică, contribuind la accelerarea scindării Europei. Între 1948 şi
1951, 16 țări europene și Turcia au beneficiat de credite, mărfuri şi servicii care
au însumat aproape 13 miliarde de dolari americani (circa 130 de miliarde, la
valoarea actuală a dolarului).Secretul succesului Planului Marshall a fost noul
sistem de conversie valutară care a condus la multiplicarea efectelor capitalului
investit, notează Deutsche Welle. Mai precis: un importator german achita
contravaloarea comenzii din Statele Unite în marca germană, dar exportatorul
american nu era plătit cu neatractiva monedă germană, ci primea dolari din
fondurile alocate Planului Marshall. Ruina în care se aflau statele occidentale şi
neputinţa de a se descurca singure au determinat Statele Unite ale Americii să
sprijine refacerea acestora, lansând în 1947 şi aplicând din 1948 Planul Marshall.
În patru-cinci ani, Europa occidentală s-a refăcut economic şi s-a consolidat din
punct de vedere politic. Doctrina Truman şi Planul Marshall, pe de o parte,
lovitura de stat de la Praga din februarie 1948 şi preluarea puterii de către

22
 23

comunişti, pe de altă parte, au marcat dispariţia ultimelor speranţe de cooperare

între est şi vest şi angajarea totală în războiul rece.
Planul Marshall (extrase din discursul secretarului de stat american la
Universitatea Harvard, iunie 1947) „Este logic ca Statele Unite ale Americii să
facă tot ceea ce le stă în putere pentru a ajuta lumea să-şi regăsească sănătatea
economică normală fără de care aceasta nu poate dobândi nici stabilitate
politică, nici pace asigurată. Acţiunea noastră nu este îndreptată împotriva nici
unei ţări, nici unei doctrine, ci împotriva foametei, sărăciei, disperării şi
haosului. Scopul nostru trebuie să fie renaşterea unei economii mondiale
sănătoase pentru a permite stabilirea de condiţii politice şi sociale propice
instituţiilor libere. O asemenea asistenţă nu trebuie furnizată în tranşe, pe
măsură ce crizele izbucnesc: ajutoarele pe care guvernul nostru le va pune la
dispoziţie pentru viitor nu trebuie să fie simple paliative, ci trebuie să aducă o
vindecare reală. Orice guvern care va fi dispus să ne ajute în acest scop va găsi
liderii americani dispuşi să colaboreze. Orice guvern care va manevra pentru a
paraliza redresarea altor state, nu se poate aştepta la un ajutor din partea
noastră. În plus, guvernele, partidele sau grupările politice care vor încerca să
prelungească mizeria umană pentru a obţine un profit, se vor lovi de opoziţia
Statelor Unite.[…

Crizele majore(etape) din perioada războiului rece:

Aceste crize au început în 1948, când Stalin a ordonat blocada Berlinului
occidental, interzicând comunicaţiile între Germania occidentală şi Berlinul
apusean – enclavă în zona sovietică de ocupaţie. Podul aerian realizat de anglo-
americani a salvat populaţia Berlinului de la înfometare, gestul de forţă al
Kremlinului eşuând. În iunie 1950, Coreea de Nord, comunistă, a atacat Coreea
de Sud, aflată sub ocupaţie americană. Statele Unite au intervenit cu forţe armate,
alături de alte state aliate, sub steagul ONU, de partea Coreei de Sud. După trei

23
 24

ani de război pustiitor, s-a încheiat armistiţiul de la Panmunjon, aflat şi astăzi în

vigoare. Cele două ţări rămâneau separate de paralela de 38º şi de regimurile
politice antagonice: nordul comunist, sudul capitalist. Dispariţia lui Stalin în
martie 1953 a dus la o oarecare destindere a relaţiilor dintre Occident şi sovietici:
mărturie sunt conferinţele de la Geneva din 1954 şi 1955, la care au fost dezbătute
probleme privind situaţia din Indochina, respectiv problema germană. Extinderea
NATO, prin aderarea Greciei şi Turciei în 1952 şi intrarea în Alianţă a Germaniei
Federale în 1955, a determinat crearea, tot în 1955, a Tratatului de la Varşovia –
alianţa militară a statelor comuniste europene, mai puţin Iugoslavia. Deşi
obiectivul acestui pact militar era apărarea în cazul unui atac din partea NATO,
forţele sale militare au participat numai la acţiunile de înăbuşire a mişcărilor
anticomuniste din Ungaria, în 1956, şi Cehoslovacia, în 1968. În anul 1961, s-a
produs o nouă criză a Berlinului, ca urmare a stării încordate dintre sovietici şi
americani. Nikita Hruşciov, liderul comunist sovietic, a ordonat construirea unui
zid care să separe Berlinul răsăritean de cel apusean, pentru a rupe definitiv
legăturile dintre germani şi a stopa fuga celor din zona comunistă în zona liberă
occidentală. Zidul a dăinuit până în 1989, când a fost dărâmat. În octombrie 1962
s-a consumat poate cea mai gravă criză postbelică între cele două mari puteri
militare, SUA şi URSS, şi anume “criza rachetelor”. Opţiunea pentru socialism a
Cubei, condusă de Fidel Castro, a dus la sprijinirea de către sovietici a regimului
acestuia în faţa ameninţării americane, între altele, prin instalarea în Cuba a unor
rampe de lansare a rachetelor nucleare. Atitudinea intransigentă a administraţiei
J.F. Kennedy şi pericolul izbucnirii unei catastrofe nucleare i-au determinat pe
sovietici să-şi retragă rachetele. În schimb, americanii s-au angajat că nu vor
încerca să răstoarne prin forţă regimul lui Fidel Castro.
Războiul din Indochina
Revolta forţelor naţionaliste din Vietnam a izbucnit pe fondul unei situaţii
favorabile, apărute la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, marcată de

24
 25

înfrângerea Japoniei imperiale şi de lipsa trupelor coloniale franceze. În fruntea

mişcării s-a aflat liderul comunist Ho Şi Min (1890-1969), numele său fiind un
pseudonim care în traducere înseamnă Aducătorul de Lumină. El va deveni
conducătorul istoric al Vietnamului timp de 24 de ani, de la proclamarea
Republicii Democrate (2 septembrie 1945) până la moartea sa pe care iconografia
oficială o plasează exact la 2 septembrie 1969, deşi există serioase indicii că el
decedase încă din iulie. Ho Şi Min a pus bazele Partidului Comunist din
Indochina în 1929 şi, în condiţiile războiului, va înfiinţa la Bac Po (1941)
organizaţia Viet-Minh (Liga pentru independenţa Vietnamului). În iarna anului
1944 - 1945, Indochina s-a confruntat cu o cumplită foamete, care a generat un
puternic val de nemulţumire populară. Pe acest fond, americanii au utilizat trupele
viet-minh pentru a lupta împotriva japonezilor. Cu abilitate, Ho Şi Min a folosit
prilejul pentru a se instala la Hanoi, bazându-se şi pe sprijinul forţelor naţionaliste
chineze, forţându-l pe împărat să abdice în august 1945. La 2 septembrie era
proclamată Republica Democrată Vietnam, stat care şi-a proclamat independenţa
faţă de fosta metropolă Franţa. În primăvara anului 1946, Ho Şi Min, având
sprijinul forţelor naţionaliste chineze, îşi consolidase poziţia la Hanoi şi în nordul
ţării. În martie, francezii au recunoscut Republica Democrată Vietnam ca stat
autonom în cadrul Uniunii Franceze, dar acordul nu a fost de durată. Pe fondul
presiunii puternice a forţelor colonialiste, a prezenţei în Franţa a unui puternic
grup vietnamez expatriat şi a nevoii gaulliştilor de prestigiu, la 1 iunie 1946,
francezii au proclamat la Saigon, Republica Autonomă Cochin China (Vietnamul
de Sud). Misiunea de a depăşi criza a revenit participanţilor la Conferinţa de la
Fontainbleu (iulie - septembrie 1946)269. Lucrările ei au eşuat însă, Ho Şi Min
nereuşind să-i convingă pe francezi să-i accepte programul. Astfel, trupele
franceze au recurs la forţă şi, încercând să consolideze statutul special al
Vietnamului de Sud au bombardat, la 23 noiembrie 1946, portul Hanoi. Au murit
6.000 de oameni în preludiul celui mai lung şi sângeros război colonial de după

25
 26

1945. Francezii au ocupat Hanoiul, dar se vor lovi în anii următori de

combativitatea trupelor viet-minh, în fruntea cărora se afla, din august 1945, Vo
Nguen Giap (născut în 1912). Prima replică puternică a viet-minhului s-a
înregistrat la 19 decembrie 1946, prin atacarea trupelor franceze de la Tonkin.
După mai bine de un an de lupte, la 8 martie 1949, francezii au reuşit să semneze
un acord cu forţele naţionaliste anticomuniste din Vietnam, iar la 8 iunie să-l
instaleze la putere pe fostul împărat al Annanului, Bao Dai. Cu toate acestea, Ho
Şi Min continua să reziste în nord, guvernul său fiind recunoscut, la 14 ianuarie
1950, de Uniunea Sovietică şi China. În schimb, Statele Unite, Marea Britanie şi
Franţa susţineau Vietnamul, Cambodgia şi Laosul ca state asociate în cadrul
Uniunii Franceze. Un puternic atac al comuniştilor asupra Hanoiului este respins
de generalul francez de Lettre de Tassigny în ianuarie - februarie 1951. În urma
eşecului, trupele viet-minh au schimbat tactica trecând la lupte de guerillă. Ideea
se va dovedi inspirată, întrucât deşi Parisul avea în 1953 o superioritate evidentă
(230.000 soldaţi francezi faţă de 125.000 vietnamezi), cei care vor declanşa
ofensiva finală vor fi asiaticii. La 14 aprilie 1954, trupele lui Ho Şi Min au invadat
Laosul, într-un moment în care soarta războiului început în 1946 se decidea la
Dien Bien Phu271. Numit, la 8 mai 1953, comandant al forţelor franceze din
Indochina, generalul Henri Navarre a ordonat construirea unei fortăreţe într-un
sat de munte, Dien Bien Phu, care se va dovedi ultimul fort al rezistenţei franceze
din Vietnam. Atacul viet-minhului la Dien Bien Phu a început la 13 martie 1954,
generalul Navarre fiind încercuit. Apelul său disperat către aviaţia americană va
găsi un ecou neaşteptat însă, la 24 martie, preşedintele Dwight Eisenhower
refuzând să-şi mai trimită avioanele la Dien Bien Phu. Prin urmare, fortul a căzut
la 7 mai, marcând victoria lui Ho Şi Min. Tratativele de pace s-au desfăşurat la
Geneva (26 aprilie - 21 iulie 1954). Într-un context mai larg, în care erau avute în
vedere şi conflictele din Coreea, Laos şi Cambodgia, dar şi datorită promisiunilor
noului premier francez Pierre Mendès-France, numit în funcţie la 18 iunie, că va

26
 27

obţine pacea în Indochina, s-a ajuns la acordul de la Geneva. Bazele tratatului au

fost convenite cu prilejul întâlnirii la vârf dintre Mendès-France şi liderul
comunist chinez Ciu En Lai, desfăşurată la Berna la 23 iunie. Potrivit acordului
semnat la Geneva, la 20 iulie 1954, Vietnamul era împărţit în două state separate
de paralela 17. În nord era instalat un regim comunist condus de Ho Şi Min, iar
în sud unul capitalist, recunoscut de Statele Unite, Marea Britanie şi Franţa în
frunte cu prinţul Bau Loa şi premierul Ngo Dinh Diem. Din păcate, acordul de la
Geneva nu a rezolvat pe termen lung situaţia din Vietnam, astfel că noi
confruntări sângeroase se vor înregistra în zonă
Războiul din Coreea
După retragerea trupelor japoneze în 1945, peninsula Coreea a rămas divizată,
linia de demarcaţie dintre Nordul aflat sub ocupaţie sovietică şi Sudul controlat
de trupele americane fiind paralela 38, fapt consfinţit la Conferinţa de la Potsdam.
Tentativa de a se forma un guvern democratic al întregii peninsule, care să fie
supervizat timp de cinci ani de către Uniunea Sovietică, Statele Unite, Marea
Britanie şi China, precum şi de către o comisie aliată americano-sovietică a eşuat
la Conferinţa de la Moscova, ideea fiind respinsă la 27 decembrie 1945. În acest
mod, Coreea devenea singura zonă în care Uniunea Sovietică şi Statele Unite se
confruntau direct şi singure, iar lipsa unui guvern coreean recunoscut complica şi
mai mult situaţia. Pentru a găsi o rezolvare, întrucât discuţiile directe cu Moscova
s-au dovedit neproductive, Statele Unite au decis să transfere problema coreeană
către Organizaţia Naţiunilor Unite, în septembrie 1947. Totodată, Uniunea
Sovietică propunea retragerea simultană a trupelor americane şi sovietice din
peninsulă. Datorită acestor paşi, la 14 noiembrie, Adunarea Generală a
Organizaţiei Naţiunilor Unite recunoştea dreptul Coreei la independenţă şi aproba
un plan ce prevedea alegerea unei Adunări Naţionale Constituante. La 8 ianuarie
1948, o comisie a Naţiunilor Unite de sosea la Seul pentru a superviza scrutinul,
dar membrii acesteia nu vor fi primiţi în zona nord controlată de sovietici. Astfel,

27
 28

la 10 mai, aveau loc alegeri doar în Sud. Noua Adunare Naţională, controlată de
partidele de dreapta, s-a întrunit la Seul, la 28 mai, invitând fără succes şi delegaţi
din Nord. În faţa refuzului comuniştilor de a colabora, la 15 aprilie 1948 a fost
proclamată Republica Coreea, în sudul peninsulei, cu capitala la Seul. Momentul
marca sfârşitul guvernării militare americane, fiind semnat totuşi un acord prin
care trupele coreene urmau a fi instruite de cele americane. Preşedinte al Coreei
de Sud a fost ales Syngman Rhee (1875 - 1965), un politician cu vederi
naţionaliste şi un apropiat al Statelor Unite. De altfel, el locuise în America încă
din 1919, fiind chiar preşedintele provizoriu (în exil) al Republicii Coreea aflată
sub dominaţie japoneză. Beneficiind de o educaţie aleasă la universităţi de
prestigiu precum George Washington şi Harvard, Rhee a obţinut titlul de doctor
în filosofie la Princeton. A fost considerat de mulţi contemporani drept un
„George Washington al Coreei”, în timp ce generalul american John R. Hodge,
care a comandat după război trupele americane din Coreea pentru o perioadă,
spunea că Rhee este „necinstit şi brutal”. În replică la evenimentele din 15 aprilie,
la 9 septembrie era proclamată Republica Populară Democrată Coreeană în
nordul peninsulei, sub protectorat sovietic. În fruntea noului stat era impus Kim
Ir Sen (1912-1994). Acesta luptase împotriva trupelor japoneze din Manciuria şi
îşi luase pseudonimul după un erou al luptelor de guerillă din generaţia
precedentă, numele lui adevărat fiind Kim Il Sung277. El era liderul comuniştilor
încă din 19 decembrie 1945, când a devenit şeful Partidului Muncii. Kim Ir Sen
avea să rămână la putere până la moarte, în 1994, supravieţuind căderii Uniunii
Sovietice şi reuşind chiar să transfere puterea fiului său. După proclamarea
Republicii Populare Democrate Coreene, la 25 decembrie 1948 şi Uniunea
Sovietică anunţase că îşi va retrage trupele din ţară. La 30 mai 1950, în Coreea
de Sud au avut loc alegeri câştigate de partidele moderate. Profitând de moment,
la 5 iunie, Kim Ir Sen a propus deschiderea de negocieri pentru organizarea unei
adunări a întregii ţări, condiţionându-le însă de înlăturarea de la discuţii a

28
 29

guvernului Syngman Rhee, cu care refuza să discute. Pe acest fond, la 25 iunie

1950 a izbucnit războiul din Coreea, într-un moment în care trupele sovietice şi
cele americane fuseseră retrase din peninsulă. Moment crucial al războiului rece,
conflictul a debutat prin invadarea Sudului de către comunişti, care beneficiau de
suportul material şi moral al Moscovei. După numai două zile, preşedintele
american Harry Truman a decis să trimită unităţi militare care să apere Sudul.
Decizia este una extrem de importantă, mai ales dacă avem în vedere situaţia din
China, acolo unde americanii îl abandonaseră pe Cian Kai-şi. Determinant a fost
faptul că Nordul comunist l-a atacat pe Syngman Rhee, Kim Ir Sen devenind
pentru lumea democrată un agresor. Dacă, dimpotrivă, Rhee ar fi declanşat atacul,
era posibil ca Statele Unite să nu se amestece în conflict şi să rezulte o Coree
unită şi comunistă. Truman a exploatat şi momentul internaţional favorabil,
respectiv retragerea Uniunii Sovietice din Consiliul de Securitate al Organizaţiei
Naţiunilor Unite, boicotul Moscovei datorându-se eşecului de a obţine pentru
China un loc de membru permanent în Consiliu. Astfel, Statele Unite au
determinat votul Consiliului de Securitate în vederea trimiterii de trupe în Coreea
pentru a rezista în faţa agresiunii comuniste. Bineînţeles, marea majoritate a
soldaţilor şi ofiţerilor era asigurată de către americani. Având în vedere
dificultatea misiunii din Asia, preşedintele Harry Truman a luat decizia de a-l
numi drept comandant general al forţelor Naţiunilor Unite din Coreea, la 8 iulie
1950, pe experimentatul general Douglas MacArthur. MacArthur (1880-1964)
era deja o legendă vie când a preluat comanda. Absolvent al Academiei Militare
de la West Point, el este primul şi singurul feldmareşal din istoria Americii, cu
merite deosebite după atacul de la Pearl Harbor şi în administrarea postbelică a
Japoniei. După câteva victorii ale Nordului venite pe fondul surprizei, s-a ajuns
ca rezistenţa Sudului să se reducă doar la capul de pod de la Pusan (5 septembrie
1950). La 13 septembrie MacArthur trecea la contraofensivă, combinând-o cu o
debarcare amfibie la Inchon, reuşind să atingă paralela 38 la sfârşitul lunii. În

29
 30

timp ce Adunarea Generală O.N.U. adopta, la 6 octombrie, o rezoluţie pentru o

Coree unificată, independentă şi democratică, hotărând şi formarea unui Consiliu
pentru unificarea Coreei, la 9 octombrie, MacArthur trecea paralela 38.
Continuându-şi ofensiva, trupele americane au atins în doar trei săptămâni graniţa
cu Manciuria. În acest moment s-a produs intervenţia directă a Chinei în război.
La 1 noiembrie, s-a declanşat o puternică contraofensivă nord-coreeană sprijinită
de circa 200.000 de soldaţi chinezi. Astfel, comuniştii recucereau teritoriul
pierdut atingând, la rândul lor, paralela 38 la 26 noiembrie, reuşind chiar să treacă
linia de demarcaţie şi să ocupe capitala Seul, la 4 ianuarie 1951. O nouă iniţiativă
ofensivă a generalului MacArthur conduce însă la eliberarea Seulului, la 14
martie. Luptele sunt foarte grele, cu pierderi mari de ambele părţi şi sorţi
schimbători. Pe acest fond, la 10 aprilie 1951, MacArthur este înlocuit la comanda
trupelor aliate cu generalul Matthew Bunker Ridgeway. Întrucât războiul se
prelungea şi situaţia era oarecum echilibrată, au început tratativele. Primele
discuţii se desfăşoară la 8 iulie 1951, la Kaesong, dar ele vor eşua la 23 august.
Noi negocieri au loc la 8 octombrie, la Panmunjon, un sat aflat chiar pe paralela
38. La 27 noiembrie, cele două părţi hotărăsc că vor înceta focul dacă armistiţiul
va fi semnat în termen de 30 de zile. Nu s-a întâmplat însă nimic, întrucât două
chestiuni blocau discuţiile: schimbul de prizonieri şi construirea de aerodromuri
în Nord. Această situaţie a dominat şi anul 1952. Noul comandant al trupelor
americane, numit la 28 aprilie, generalul Mark Wayne Clark va fi martorul unui
nou eşec al negocierilor bilaterale la 8 octombrie. Abia la 26 aprilie 1953
discuţiile au reînceput la Panmunjon, după ce în martie şi aprilie se realizaseră
schimburi de prizonieri. După trei luni de negocieri, la 26 iulie, s-a ajuns la
armistiţiul de la Panmunjon285. Conform înţelegerilor, la graniţa dintre cele două
state se forma o zonă demilitarizată, totodată înfiinţându-se şi o comisie militară
mixtă pentru supravegherea respectării termenilor armistiţiului şi o alta de
supervizare formată din reprezentanţi ai unor naţiuni neutre. A doua zi, la 27 iulie,

30
 31

cele 16 state care participaseră cu trupe în Coreea sub steagul Naţiunilor Unite au
promis că vor respecta încetarea focului. Din păcate, războiul din Coreea s-a
încheiat doar cu un armistiţiu. Sosit la Panmunjon, la 25 octombrie 1953, cu un
mandat clar, acela de a conveni cu reprezentanţii lui Kim Ir Sen asupra organizării
unei conferinţe de pace, delegatul Naţiunilor Unite, Arthur Dean, avea să eşueze.
Bilanţul conflictului vorbeşte de la sine: trei milioane de morţi, răniţi şi dispăruţi,
precum şi alte cinci milioane de refugiaţi şi rămaşi fără locuinţe. Câteva observaţii
se impun. În primul rând este interesantă conduita lui Stalin pe parcursul
războiului din Coreea. El a ajutat armata chineză cu armament, dar preţul cerut
era considerat de Beijing ca fiind exorbitant. De asemenea, pe baza informaţiilor
furnizate de spionajul sovietic, Stalin ştia că americanii nu intenţionau să
folosească bomba atomică împotriva Chinei şi, în consecinţă, că americanilor le
va fi imposibil să obţină victoria într-un război convenţional în faţa superiorităţii
numerice copleşitoare a chinezilor. Din acest motiv, Uniunea Sovietică nu s-a
implicat direct în conflictul militar. Războiul din Coreea, dincolo de faptul că s-a
încheiat doar cu un armistiţiu fragil chiar până astăzi, are consecinţe importante
pe plan global. Conflictul a contribuit la realimentarea anticomunismului din
Statele Unite, subminând în primul rând imaginea Chinei. Liderul Mao Tse-dun
era privit acum de americani ca un agresor. Sesizând pericolul comunist, Truman
decide să mute centrul disputei din Asia în Europa, motiv pentru care Dwight
Eisenhower devine comandantul trupelor aliate de pe bătrânul continent şi începe
reînarmarea Germaniei Vestice. Japonia va fi unul dintre marii câştigători de pe
urma războiului din Coreea: revine printre marile puteri, devenind una
anticomunistă, având securitatea garantată de Statele Unite, în schimbul
sprijinului material acordat americanilor pe parcursul luptelor. Din perspectivă
istorică, marele perdant a fost regimul sovietic. În loc să dirijeze fonduri pentru
reconstrucţie şi dezvoltare economică durabilă, Uniunea Sovietică s-a văzut

31
 32

nevoită să susţină financiar o cursă a înarmărilor fără de care nu putea face faţă
provocărilor Vestului. Decizia se va dovedi fatală pe termen lung.

Criza Suezului din 1956

Orientul Mijlociu a rămas o zonă a conflictelor de maximă intensitate şi în a
doua jumătate a secolului XX. Datele divergenţelor dintre statele arabe şi Israel
erau complicate de ingerinţele marilor puteri, pe lângă veleităţile anglofranceze
intervenind şi dorinţa Uniunii Sovietice de a exploata naţionalismul arab, în
sensul deturnării spre comunism. Pe acest fond a izbucnit criza legată de
naţionalizarea Canalului Suez. După încheierea celui de-al doilea război mondial,
statele arabe din zonă s-au organizat într-o Ligă (martie 1945), Egiptul fiind
secondat de Irak, Iordania, Libia, Arabia Saudită, Siria şi Yemen. Bineînţeles,
constituirea Ligii Arabe era şi o reacţie directă la crearea statului Israel. Situaţia
era însă complicată de instabilitatea politică din Egipt, stat ce dorea să fie un lider
al mişcării panarabe. De altfel, la 23 iulie 1952, regele Faruk era răsturnat de la
putere în urma unei lovituri militare conduse de generalul Mohammed Naguib
Bey. În scurt timp, la 17 ianuarie 1953, cabinetul condus de Naguib îşi va asuma
puteri absolute. În urma unor jocuri şi interese de culise din sânul militarilor ce
constituiau consiliul revoluţionar, la 17 aprilie 1954, generalul Naguib va fi
înlocuit în fruntea guvernului de colonelul Gamal Abdel Nasser, moment ce va
marca profund evoluţia Egiptului. Gamal Abdel Nasser s-a născut la Alexandria,
la 15 ianuarie 1918, absolvind Academia Regală Militară din Cairo. S-a implicat
în activitatea organizaţiei Ofiţerilor liberi care conspirau împotriva britanicilor,
exploatând în acest sens şi nemulţumirea populară generată de campania
dezastruoasă împotriva Israelului din 1948. Deşi era adevăratul conducător al
mişcării, Nasser a preferat să rămână în expectativă, lăsându-l iniţial în fruntea
guvernului pe Naguib. Nasser se va afirma ca un lider al mişcării de nealiniere cu
prilejul Conferinţei de la Bandung din 1955, dar şi al ţărilor arabe. Va rămâne în

32
 33

fruntea Egiptului până la moarte, la 28 septembrie 1970. Acţiunile lui Nasser au

generat îngrijorare în rândul cercurilor politice occidentale, cu precădere la
Londra şi Paris. Acestea s-au accentuat după ce, la 27 septembrie 1955, Egiptul
a încheiat un acord cu Cehoslovacia, exportând orez şi bumbac în schimbul
armamentului. Linia independentă adoptată de Nasser s-a concretizat şi în noua
Constituţie egipteană, prezentată opiniei publice spre dezbatere la 16 ianuarie
1956. Potrivit noii legi supreme, adoptată prin plebiscit la 23 iunie, Egiptul
devenea Republică, condusă de un preşedinte, ales de Adunarea naţională pentru
un mandat de şase ani. În mod firesc, primul şef al statului a devenit Gamal Abdel
Nasser. Cu câteva zile mai înainte, la 13 iunie, după negocieri complicate,
ocupaţia britanică asupra Canalului Suez lua sfârşit după 74 de ani. De acum,
Egiptului îi revenea întreaga responsabilitate pentru apărarea şi administrarea
importantei căi de comunicaţie maritimă care lega Marea Mediterană de Oceanul
Indian. Însă Nasser avea planuri mai îndrăzneţe, dorind să naţionalizeze Canalul.
Anunţarea acestei intenţii a generat protestul Angliei şi al Statelor Unite. care au
decis să-şi retragă sprijinul financiar ce trebuia acordat Egiptului pentru
construcţia marelui baraj de la Assuan (19 - 20 iulie 1956). În ciuda tuturor
presiunilor, la 26 iulie, Nasser a naţionalizat Canalul Suez. În căutarea unei soluţii
diplomatice, la 16 august, s-a desfăşurat Conferinţa de la Londra, la care au
participat 22 de state interesate de problema Suezului, iniţiativa aparţinând Marii
Britanii, Franţei şi Statelor Unite. Drept urmare, Liga Arabă va avertiza că un atac
împotriva Egiptului va fi interpretat ca o agresiune contra tuturor membrilor săi.
În aceste condiţii, Conferinţa de la Londra a eşuat. La 11 septembrie, Marea
Britanie şi Franţa, nemulţumite de eşecul acţiunii lor diplomatice, au căzut de
acord să recurgă la presiuni economice asupra guvernului egiptean, silindu-l
astfel să accepte controlul internaţional asupra Canalului. Însă, cele două puteri
europene vor primi o lovitură puternică şi neaşteptată chiar a doua zi din partea
Statelor Unite care se vor pronunţa împotriva folosirii forţei. Fără a lua în calcul

33
 34

avertismentul american, la 29 octombrie 1956, trupele israeliene au atacat Egiptul

în zona Canalului. Evenimentul se producea exact în momentul în care criza din
Ungaria era la apogeu, conducerea Uniunii Sovietice concentrându-şi întreaga
atenţie asupra Budapestei. A doua zi, Marea Britanie şi Franţa dădeau un
ultimatum forţelor israeliene şi egiptene, cerându-le să se retragă la zece mile de
Canal pentru a permite armatelor anglo-franceze să ocupe poziţiile strategice. De
o mare importanţă se va dovedi însă faptul că Statele Unite şi Uniunea Sovietică
s-au pronunţat pentru încetarea focului. Războiul s-a încheiat abia după ce, la 6
noiembrie 1956, Uniunea Sovietică a ameninţat cu folosirea forţei dacă Israelul,
Franţa şi Marea Britanie nu pun capăt operaţiunilor militare, iar Statele Unite,
prin vocea autorizată a preşedintelui Dwight Eisenhower, ordonau declanşarea
unei alarme globale a trupelor americane. Astfel, s-a creat o forţă de intervenţie a
Naţiunilor Unite în Egipt, primele unităţi ajungând în zona Suezului la 15
noiembrie. În mod evident, Marea Britanie şi Franţa au suferit o înfrângere
umilitoare, anul 1956 marcând sfârşitul tentativelor de hegemonie anglofranceză
în Orientul Mijlociu. Totodată, prodigioasa carieră politică a primuluiministru
britanic Anthony Eden se sfârşea, acesta plătind pentru faptul că a crezut că
americanii vor rămâne neutri. În schimb, Washingtonul şi-a consolidat poziţia în
zonă. La 5 februarie 1957, președintele Eisenhowwer se va adresa Congresului,
care va adopta o declaraţie potrivit căreia Orientul Mijlociu reprezintă regiune de
interes naţional de importanţă vitală pentru Statele Unite, ceea ce va rămâne în
istorie drept doctrina Eisenhower. O primă punere în practică a noului curs se va
înregistra chiar în 1957, atunci când regele Hussein al Iordaniei va primi
consistenta sumă de zece milioane de dolari în momentul în care era ameninţat
de forţele proNasser. Bineînţeles, soluţionarea crizei Suezului din 1956 nu a
rezolvat nici pe departe marile probleme ale Orientului Mijlociu. În schimb,
evenimentele din Egipt au demonstrat că ecuaţia războiului rece rămâne una

34
 35

extrem de complicată, iar statele mici și mijlocii trebuie mai mult luate în calculul
politicii Marilor Puteri.
Revoluția(revolta) poloneză din 1956
Criza politică din Polonia din octombrie 1956, a cărei evoluţie a fost aproape
paralelă cu cea maghiară, a pus la încercare capacitatea conducerii sovietice de a
controla situaţia din blocul comunist. Declanşarea crizei a fost influenţată atât de
factori interni, cât şi externi. Pe termen lung, moartea lui Stalin în 1953 şi
evoluţiile social-economice negative în cei zece ani de regim comunist au
favorizat apariţia unei stări de spirit la nivelul întregii societăţi poloneze
favorabile unei schimbări. Pe termen scurt, criticile aduse lui Stalin în raportul
secret al liderului de partid sovietic Nikita Hruşciov la Congresul XX al Partidului
Comunist al Uniunii Sovietice din februarie 1956 au reprezentat ‘’detonatorul’’
tensiunilor care au zguduit ulterior partidul comuniştilor polonezi.
Contextul crizei poloneze
Întîmplarea a făcut ca Boleslaw Bierut, liderul stalinist polonez, să înceteze
din viaţă în martie 1956. Prezent la plenara Comitetului Central al Partidului
Muncitoresc Unit Polonez din 20 martie, Hruşciov s-a opus alegerii lui Roman
Zambrowski ca prim-secretar al comuniştilor polonezi, ajungându-se la o formulă
de compromis în persoana veteranului Edward Ochab, şeful educaţiei politice din
armată.Acesta îl va elibera în aprilie pe Wladislaw Gomulka, un lider al partidului
şi un simpatizant al conducătorului comunist iugoslav Tito, care fusese arestat în
1950 la ordinul lui Stalin pentru ‘’deviere naţionalistă’’. Cursul politicii mai
flexibile a lui Ochab va fi marcat însă de revolta muncitorilor din Poznan, din 28
iunie, represiunea soldîndu-se cu 53 de morţi, 300 de răniţi şi 323 de arestări. Cu
toate acestea, în raportul prezentat la plenara din 18 iulie, Ochab va admite
responsabilitatea partidului în situaţia socială de la Poznan şi va marca astfel
trecerea sa în tabăra reformatorilor. Între timp, pe plan internaţional avuseseră loc
alte două evenimente care vor influenţa evoluţiile din partidul comunist

35
 36

polonez:desfiinţarea Kominformului, organism de inspiraţie sovietică destinat

coordonării activităţii partidelor comuniste, şi vizita lui Tito la Moscova, unde
căzuse de acord cu Hruşciov că reforma poloneză va fi gestionată de Ochab într-
o manieră lentă, chiar dacă Gomulka ar fi revenit în conducerea partidului.
Gomulka şi aliatul său, generalul Marian Spychalski, vor fi reprimiţi în partid în
august. În toată această perioadă, diverşi oficiali de partid şi de stat de orientare
stalinistă demisionau sau erau înlocuiţi de cei cu orientare reformistă.În cele din
urmă, în timpul vizitei sale în China din septembrie, Ochab a fost chiar convins
să cedeze conducerea lui Gomulka. Totuşi, în timpul escalei la Moscova, el a pus
şi problema prezenţei consilierilor sovietici din structurile militare poloneze.
După întoarcerea sa la Varşovia, Gomulka a fost invitat la şedinţele Biroului
Politic pentru a se pregăti revenirea sa la conducerea partidului. Acum s-au
înregistrat primele divergenţe directe cu mareşalul Konstantin Rokossovski, care
era însă şi cetăţean sovietic. În consecinţă a fost stabilită o plenară decisivă a CC
pentru 19 octombrie. Faptul că Ochab a acceptat ca raportul să fie citit de
Gomulka i-a alertat pe stalinişti, care l-au anunţat pe Molotov, arhitect al politicii
externe a lui Stalin, şi încă membru al Prezidiului CC sovietic.În dimineaţa de 19
octombrie, Hruşciov, V. Molotov, A. Mikoian şi mareşalul I. Konev,
comandantul şef al Forţelor Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, soseau în
capitala poloneză pentru opri derapajul faţă de ceea ce fusese convenit cu Tito.
Deşi au ordonat mişcări ale trupelor sovietice din Polonia către Varşovia, ei n-au
reuşit însă să-l impresioneze pe Gomulka în negocierile tensionante desfăşurate
în acea zi, fiind practic nevoiţi să accepte schimbarea de lider ce se pregătea
pentru a doua zi. Impactul loviturii alegerii lui Gomulka ca prim secretar a fost
dublată însă de ‘’debarcarea’’ mareşalului Rokossovski şi a altor stalinişti din
Biroul Politic, organismul restrâns care conducea partidul între plenarele CC.
Mareşalul va fi îndepărtat în noiembrie şi din funcţia de ministru al Apărării,
odată cu el începînd să plece şi alţi ofiţeri sovietici din armata poloneză, conform

36
 37

unui aranjament bilateral din 18 noiembrie. Astfel, beneficiind şi de contextul

favorabil al revoluţiei maghiare şi al susţinerii populare interne, liderii
reformatori polonezi au rezolvat într-o manieră curajoasă criza din partid. Ei au
reuşit să menţină echilibrul între două tendinţe ce păreau iniţial de neconciliat:pe
de o parte, obţinerea retragerii din partid, armată şi securitate a unei mari părţi a
personalului sovietic prin care Moscova exercita un control direct al situaţiei din
Polonia, iar pe de altă parte respectarea intereselor strategice sovietice
(apartenenţa la OTV şi prezenţa trupelor sovietice în Polonia) şi păstrarea
controlului asupra situaţiei interne.
Elementul simbol al influenţei politice şi militare sovietice în Polonia era
mareşalul Rokossovski, ministru al apărării şi membru al Biroului Politic al
partidului. Rokossovski s-a născut la Varşovia, în 1896, epocă în care Polonia era
parte a imperiului ţarist. A luptat în războiul civil din Rusia (1918-1920) şi în al
doilea război mondial, cînd a contribuit la marile victorii sovietice de la Moscova
(1941), Stalingrad (1942) şi Kursk (1943). Din iulie 1944 pînă în mai 1945, la
comanda Fronturilor 1 şi 2 bieloruse, a participat la eliberarea Poloniei de sub
ocupaţia germană. Pentru meritele sale pe cîmpul de luptă a fost avansat la gradul
de mareşal al Armatei Roşii (1944) şi al armatei poloneze (1949). În plan politic,
tot în 1949 a devenit membru al Biroului Politic al PMUP, ministru al apărării şi
vicepremier al R:P. Polone. Din 1955, anul semnării Tratatului de la Varşovia,
era şi adjunctul comandantului şef al forţelor aliate, mareşalul Konev. În
memoriile sale, Molotov menţionează şi momentul numirii lui Rokossovski ca
ministrul al apărării în Polonia. În calitatea sa de ministru de externe al URSS, el
a vizitat Polonia şi a anunţat gazdele că vor primi ca ministru pe ‘’cel mai bun’’
dintre generalii sovietici. Molotov l-a descris astfel pe mareşal:‘’Avea caracter,
origine poloneză, fiind un general talentat. Era adevărat că vorbea prost poloneza,
accentuînd incorect silabele. Nu era bucuros că mergea acolo, dar era foarte
important pentru noi că era acolo, pentru că ştia să facă ordine.’’

37
 38

Generali sovietici existau în octombrie 1956 chiar şi în structurile politice

poloneze, cum era CC al PMUP:Rokossovski (din noiembrie 1949), Poplawski
(aprilie 1949), Jurij Bordzilovski, şeful statului major general (martie 1954) şi
Bronislaw Pólturzycki, adjunct al preşedintelui Comisiei de planificare
economică (martie 1954).Un rol important în vor juca în timpul crizei şi forţele
sovietice din Polonia. Acestea erau încadrate în Grupul de armate Nord-Vest,
condus de generalul S. Galiţki, care servise şi el în armata comunistă poloneză în
1943 – 1946.
Atât din punct de vedere politic, cît şi militar, evoluţia crizei poloneze din
octombrie a fost focalizată pe balansul binomului Gomulka – Rokossovski.
Ascensiunea primului şi căderea celui de-al doilea au condus la personalizarea
unei dispute între partidul comunist polonez şi cel sovietic. A fost, pe undeva,
revanşa pentru desfiinţarea partidului polonez în 1938 de către atotputernicul
Stalin, suspicios faţă de tendinţele autonomiste ale acestuia.Primele semne
referitoare la schimbarea atitudinii publice faţă de Rokossovski au apărut încă din
timpul plenarei din 20 martie. Hruşciov l-a prezentat pe ‘’minunatul
dumneavoastră compatriot şi prietenul nostru’’ ca pe o victimă a terorii staliniste
care a petrecut doi ani în închisoare, dar participanţii au reacţionat imediat, cerînd
informaţii despre alte cazuri la care Hruşciov a trebuit să se refere pe larg.
Membrii CC-ului polonez sugerau astfel că nu erau prea interesaţi de şlefuirea
imaginii mareşalului sovietic trimis de Stalin.În ceea ce priveşte ansamblul
ofiţerilor din şi de pe lîngă structurile militare poloneze, unele schimbări au fost
cerute de Ochab Comitetului Central al PCUS în timpul escalei la Moscova din
11 septembrie. Liderul comunist polonez a solicitat desfiinţarea instituţiei
consilierilor sovietici de securitate şi a propus, în schimb, înfiinţarea unui birou
de legătură al KGB pe lîngă CSP. De asemenea, el a considerat că nu mai este
necesară prezenţa generalilor şi ofiţerilor sovietici în armata poloneză.

38
 39

Aceste probleme au devenit prioritare în desfăşurarea şedinţelor pregătitoare

Biroului Politic din prima jumătate a lui octombrie. Faptul că unii ofiţeri superiori
din armata poloneză nu cunoşteau limba poloneză sau nu aveau cetăţenie
poloneză a fost apreciat ca una dintre situaţiile neplăcute existente în relaţiile
polono-sovietice. Ca urmare, liderii polonezi au decis să propună URSS şi
respectivilor ofiţeri să accepte cetăţenia poloneză, iar ofiţerii care nu ştiau
poloneză să fie trecuţi pe post de consilieri, în locul lor urmînd să fie promovaţi
ofiţeri polonezi. Cel care a fost însărcinat cu rezolvarea problemei a fost chiar
Rokossovski. Gomulka a cerut şi clarificarea problemei consilierilor din
Securitatea poloneză, considerînd că acest control sovietic asupra aparatului
militar polonez ‘’nu este un exemplu de relaţii fireşti’’ între cele două ţări.
În zilele premergătoare crizei, Rokossovski a devenit însă şi ţinta unui atac
indirect din partea lui Gomulka, deşi acesta era doar invitat la şedinţa Biroului
Politic din 12 octombrie. Atacul viza implicarea mareşalului în decizii de politică
externă luate în epoca stalinistă şi considerate defavorabile Poloniei de către
Gomulka, dar, de fapt, lui Roossovski i se dădea de înţeles că era văzut ca un
stalinist şi ca urmare pasibil să fie înlăturat de la putere. Dar mareşalul nu a depus
armele şi în şedinţa din 15 octombrie s-a opus tuturor propunerile comisiei
însărcinată de B. P. cu pregătirea listelor de candidaţi pentru conducerea
partidului, deoarece îl excludeau pe el ca şi pe ceilalţi stalinişti, aflaţi în
minoritate. În consecinţă, el şi-a exprimat desconsiderarea faţă de viitorul scrutin
de la plenara CC şi, în aceleaşi timp, a avertizat într-o formă voalată:‘’Cred că
desfăşurarea unor alegeri în această situaţie ar echivala cu o dezertare’’. Nu a fost
probabil o întîmplare faptul că la întîlnirea Biroului Politic cu ambasadorul
sovietic Ponomorenko la 18 octombrie, Rokossovski a fost singurul care a cerut
ca delegaţia sovietică să sosească înainte de începerea plenarei şi să participe la
aceasta. El spera în mod firesc că prezenţa înalţilor oficiali sovietici va diminua

39
 40

opoziţia faţă de persoana sa manifestată de majoritatea reformatoare. În plus,

Rokossovski personal a informat Moscova în faza iniţială a crizei de faptul că
unele unităţi poloneze ar putea opune rezistenţă în cazul unei intervenţii externe.
Pentru a-l încuraja, la sosirea pe aeroportul din Varşovia, la ora 7 a zilei de 19
octombrie, Hruşciov i-a salutat în primul rînd pe Rokossovski şi grupul de
generali sovietici din armata poloneză. Mai mult, liderul sovietic, care era deja
nervos, a indicat în chip de avertisment că generalii erau persoanele pe care se
baza în situaţia dată. În plus, sugestia lui Rokossovski şi dorinţa delegaţiei de a
participa la plenară nu au fost îndeplinite, sovieticii fiind conduşi la palatul
Belvedere. Aici, deşi nu se desfăşurau discuţii oficiale, situaţia lui Rokossovski a
fost abordată imediat de sovietici, care şi-au exprimat profunda nemulţumire faţă
de încercarea de excludere din organul de conducere al partidului polonez a
susţinătorilor alianţei polono-sovietice, nominalizîndu-l în primul rînd pe
mareşal.Într-o scurtă şedinţă a Biroului Politic consacrată analizării atitudinii
sovieticilor, la ora 10 a zilei de 19 octombrie, Rokossovski i-a luat apărarea lui
Hruşciov, susţinînd că ieşirea sa era motivată de situaţia creată, şi a propus ca o
delegaţie de patru persoane să se deplaseze la Belvedere unde să asculte
argumentele sovieticilor cu calm, pentru a nu se agrava situaţia. El însuşi a fost
sprijinit de la Hilary Chelcowski, care a încercat să redeschidă chestiunea
prezenţei mareşalului pe lista de candidaturi, dar fără succes. Pe de altă parte,
Rokossovki a fost pus într-o situaţie delicată de Ochab, care i-a cerut să explice
care este situaţia în armată. Ministrul apărării, apreciind că este vizat de insinuări,
a replicat că armata nu a fost alarmată şi că a fost adus în Varşovia doar un
batalion. El a ţinut să precizeze că mişcarea a fost realizată cu acordul lui Ochab
însuşi, în scopul protejării intempestivei delegaţii sovietice ‘’împotriva unei
posibile provocări inamice’’.

40
 41

În memoriile sale, Hruşciov îl prezintă pe Rokossovski ca cel mai obedient,

dar şi cu cea mai puţină autoritate dintre liderii polonezi. El aminteşte că după
sosirea la Varşovia delegaţia sovietică a perceput existenţa unei opoziţii şi faţă de
calitatea de comandant al armatei poloneze a lui Rokossovski, ceea ce-l determina
pe liderul sovietic să ia în considerare chiar şi varianta militară. Fostul şef al
partidului sovietic susţine că s-a întîlnit în dimineaţa zilei de 19 la ambasadă cu
Rokossovski, care ar fi sugerat că acensiunea naţionaliştilor,
contrarevoluţionarilor şi antisovieticilor putea fi stopată numai cu forţa armelor.
Dar contabilizarea numărului unităţilor loiale lui Rokossovski a fost
dezamăgitoare pentru această variantă, deoarece potrivit lui Hruşciov, sovieticii
doreau ca intervenţia ar fi trebuit să fie realizată de armata poloneză. Unii istorici,
ca L. Goluchowski, apreciază însă ca inexacte informaţiile lui Hruşciov, în sensul
că Rokossovski nu putea fi la ambasadă atunci. Acesta nu putea lipsi de la şedinţa
plenarei, unde trebuia şi putea să-şi pledeze cauza, fiind şi sursa numărul unu de
informaţii pentru sovietici. Pe de altă parte, sovieticii începuseră deja să-şi mişte
propriile trupe de pe teritoriul polonez, iar peste cîteva zile nu vor ezita să se
lipsească de armata ungară pentru a zdrobi insurecţia de la Budapesta.
La discuţiile de la Belvedere, care au început la 11 şi la care au participat o
delegaţie de 14 comunişti polonezi, Mikoian a ridicat chestiunea înlocuirii
‘’neaşteptate’’ a prietenilor URSS în Biroul Politic şi, în particular, a calificat
problema tovarăşului Rokossovski ca ‘’o problemă politică importantă’’. El lăsa
să se înţeleagă că îndepărtarea lui Rokossovski ar fi văzută în ‘’străinătate’’ ca o
lovitură dată alianţei polono-sovietice, prin ‘’străinătate’’ el înţelegînd evident
Vestul. Schimbînd perspectiva, Mikoian menţiona că sloganul tinerilor polonezi
‘’Rokossovski afară’’ este o palmă la adresa armatei poloneze. În opinia lui
Mikoian, consilierii sovietici făceau din armata poloneză o forţă de mare calibru
şi considera că nu pot fi rechemaţi toţi odată. Mai mult, rechemarea lor ar fi pus
sub semnul întrebării prietenia polono-sovietică, Mikoian întrebîndu-se dacă ei

41
 42

pun în pericol suveranitatea Poloniei şi întrebînd chiar dacă polonezii mai doresc
să facă parte din Pactul de la Varşovia.Pentru a fi mai convingători în
argumentaţia lor, sovieticii începuseră să-şi îndrepte trupele de pe teritoriul
polonez spre Varşovia. La rândul său generalul sovietic I. Turkiel, comandantul
forţelor aeriene poloneze, interzisese zborurile avioanelor poloneze, în timp ce
cele sovietice aveau libertate de acţiune. Mai tîrziu, în ianuarie 1957, la o întîlnire
cu conducerea chineză, Gomulka susţinea că Rokossovski nu informa Biroul
Politic despre mişcările militare, iar unele subunităţi ale armatei poloneze s-au
deplasat spre Varşovia chiar şi după ce Hruşciov l-a autorizat în cursul şedinţei
de la Belvedere să-i transmită lui Konev oprirea coloanelor sovietice.
Retrospectiv vorbind, această decizie a conducătorului sovietic, luată la cererea
insistentă a lui Gomulka, semnifica faptul că momentul critic trecuse pentru
reformatorii. Într-adevăr, în cele din urmă, Hruşciov a acceptat cu părere de rău
declarată solicitările poloneze în ceea ce priveşte consilierii militari sovietici,
deoarece URSS considerase o datorie trimiterea de consilieri în Polonia. Pe de
altă parte, în cazul lui Rokossovski prim-secretarul sovietic s-a arătat interesat de
modul în care urma să cîştige Gomulka conducerea PMUP cu punctul său de
vedere. Cu alte cuvinte, deşi lăsa lucrurile să curgă, Hruşciov accepta practic ca
polonezii să decidă singuri asupra alegerii conducerii lor. Într-adevăr, la
întoarcerea la Moscova, Prezidiul CC a ajuns la concluzia că există o singură cale
de a se ieşi din această situaţie:‘’să se pună capăt la ceea ce se întîmplă în
Polonia’’. Totuşi exista o rezervă:dacă menţinerea în funcţii a lui Rokossovski ar
fi fost posibilă, nu ar fi fost necesar să se exercite presiuni pentru o vreme’’. Între
timp, la 21 octombrie, în ultima zi a plenarei CC al PMUP, cînd era cert că
Rokossovski nu fusese ales în Biroul Politic, membrii Prezidiului au fost cu toţii
de acord cu Hruşciov că ‘’în aceste circumstanţe trebui să ne abţinem de la o
intervenţie militară’’.

42
 43

Unul din motivele neintervenţiei fusese şi faptul că mareşalul rămăsese în

continuare ministru al apărării. Dar în acele zile a izbucnit şi criza maghiară, care
a început să acapereze treptat atenţia Kremlinului, situaţie de care au profitat
reformatorii polonezi pentru a încheia conturile cu Rokossovski. Gomulka a creat
la 26 octombrie o comisie pentru reformarea armatei condusă de el, dar din care
făcea parte şi generalul sovietic Jerzy Bondzilovski, şeful Statului Major polonez.
A doua zi, el va ţine un discurs în faţa activului de partid din armată în care va
explica diplomatic că debarcarea lui Rokossovski nu s-a datorat unor divergenţe
principiale, ci unor diferenţe de metodă privind ieşirea din criză. Mai mult, el îi
spusese direct lui Rokossovski:‘’Dumneavoastră sînteţi politician pe cît sînt eu
militar’’. Dar importanta funcţie de stat pe care o deţinea Rokossovski îl menţinea
în prim-planul vieţii politice poloneze, aspect sesizat şi de liderul comunist chinez
Liu Shaoqi, care se afla în acea perioadă la Moscova pentru consultări în legătură
cu situaţia din Polonia şi Ungaria. Discuţiile cu oaspeţii chinezi îl vor influenţa
pe Hruşciov în decizia de abandonare a lui Rokossovski comunicată Varşoviei şi
Prezidiului CC la 28 octombrie. Comunicatul guvernului polonez referitor la
demisia lui Rokossovski a fost amÂnat, mai mult sau mai puţin voluntar, până la
30 octombrie, când a fost emisă ‘’Declaraţia guvernului URSS cu privire la
principiile dezvoltării şi conolidării priteniei şi cooperării între URSS şi alte ţări
socialiste’’. La 10 noiembrie, Biroul Politic a acceptat ‘’cu regret’’ demisia lui
Rokossovski şi a decis transmisterea unei scrisori de mulţumire din partea
partidului şi statului pentru activitate. I s-a garantat o pensie pe viaţă, situaţie de
care au beneficiat şi generalii Poplawski, Strazewski, Rotkiewicz şi Pulturzycki.
Mareşalul a plecat din Polonia la 15 noiembrie, iar cinci zile mai tîrziu a fost
numit adjunct al minitrului apărării al URSS, funcţie deţinută până în 1962. Cînd
generalul Marian Spychalski, vechi aliat al lui Gomulka, care a devenit curînd
ministru al apărării, a vizitat URSS, l-a invitat pe Rokossovski la o partidă de
vînătoare, acesta a refuzat motivînd că aceşti oameni ‘’mi-au făcut rău’’. A încetat

43
 44

din viaţă în 1968, după o experienţă de viaţă în care servise simultan sub două
steaguri.Oficial, problema consilierilor militari sovietici a fost reglementată
printr-o scrisoare a lui Hruşciov trimisă lui Gomulka imediat după încheierea
plenarei, la 22 octombrie. Liderul sovietic îi confirma noului conducător polonez
acceptul pentru solicitările lui Ochab din septembrie şi a propus o reuniune
tehnică, care va avea loc la 18 noiembrie. Pe de altă parte, după plenara din 19-
21 octombrie consilierii sovietici vor primi titulatura de ‘’consultanţi militari’’.
În 1957 vor rămîne în Polonia 12 consultanţi militari, 6 în 1958, iar în 1959
rămăseseră 4. În ceea ce-i priveşte pe ofiţerii sovietici încadraţi în armata
poloneză, în 1957 mai rămăseseră 23, în anul unrmător 9, ultimii doi retrăgînd-se
în1968:generalul Jerzy Bondjilovski, şef al statului major şi adjunct al ministrului
apărării din 1954, şi generalul Mihail Ovcinikov, şef al Academiei Militare. Între
noiembrie 1956 şi noiembrie 1957 au părăsit armata poloneză 56 ofiţeri sovietici,
dintre care 28 de generali.

Revoluţia ungară din 1956

Ungaria avea toate datele necesare declanşării unei revolte anticomuniste şi

antisovietice. Sentimentele maghiarilor faţă de Moscova nu erau din cele mai
amiabile, trupele de ocupaţie ale Armatei Roşii contribuind la întreţinerea lor. De
altfel, revolta din „cea mai veselă baracă din lagăr”, cum era numită Ungaria, a
avut un puternic caracter naţionalist, fapt demonstrat de una din lozincile cele mai
des întâlnite pe străzile Budapestei în octombrie-noiembrie 1956: „Cine este
maghiar merge cu noi!”Principalele solicitări ale manifestanţilor din Ungaria
aveau în vedere retragerea trupelor sovietice, desfiinţarea poliţiei politice,
asigurarea libertăţii presei şi organizarea de alegeri libere. Toate acestea erau însă
incompatibile cu ideologia regimului comunist instalat de sovietici la Budapesta.

44
 45

Figura principală a evenimentelor a fost Imre Nagy care încercase încă din 1953,
după moartea lui Stalin, să impună un nou curs. La 4 iulie 1953, Nagy prelua
postul de prim-ministru, înlocuindu-l pe stalinistul Matyas Rakosi, însă după nici
doi ani, la 18 aprilie 1955, el era acuzat de deviere şi înlocuit în fruntea guvernului
cu Andras Hegedus. Totuşi, sub presiunea crescândă a populaţiei, la începutul lui
1956 staliniştii din partid erau forţaţi la noi concesii, aceasta și sub impulsul
discursului lui Hrusciov de la Congresul XX al P.C.U.S. La 29 martie, Laszlo
Rajk, care fusese executat în 1949 fiind acuzat de titoism, era reabilitat de Matyas
Rakosi. Mai mult, la 18 iulie, Rakosi însuşi era nevoit să cedeze conducerea
partidului lui Erno Gerö. Evenimentele s-au precipitat în toamnă. La 13
octombrie, Imre Nagy era reprimit în partid şi la 24 octombrie era deja
reconfirmat în funcția de prim-ministru, manifestându-se drept principalul
exponent al cursului antisovietic din partid. Între timp, la 21 octombrie, situaţia
devenise explozivă, studenţii ameninţând cu declanşarea grevei generale, o stare
revoluţionară cuprinzând întreaga Ungarie. Pentru moment situaţia evolua în
favoarea protestatarilor. A doua zi după numirea lui Imre Nagy în fruntea
guvernului, stalinistul Erno Gerö era obligat să cedeze, la rândul lui, şefia
partidului în favoarea lui Janos Kadar. La 27 octombrie, Partidul Comunist
promitea deja public că va întreprinde demersurile necesare pentru retragerea
trupelor sovietice din Ungaria, aceasta pe fondul extinderii revoltei la nivel
naţional. Mai mult, Imre Nagy avea curajul să-i primească pe liderii Partidului
Micilor Agrarieni, care fusese scos în afara legii, pentru a le propune să
colaboreze cu guvernul. Surprinşi de dezvoltarea situaţiei, conducătorii de la
Kremlin au decis iniţial, la 30 octombrie, să-şi retragă trupele din Budapesta.
Imediat, luând cuvântul la radio, Imre Nagy promitea că vor avea loc alegeri
libere şi că sistemul partidului unic se apropie de sfârşit. Încercând să pună în
practică promisiunile, Nagy va denunţa, la 2 noiembrie, Tratatul de la Varşovia
şi va apela la Organizaţia Naţiunilor Unite pentru a lua în discuţie situaţia din

45
 46

Ungaria. Din păcate, apelul lui Nagy nu a avut efect în Occident, mai ales la
nivelul factorilor politici de decizie. În schimb, la 4 noiembrie, trupele sovietice
reveneau la Budapesta şi înăbuşeau revolta în sânge. Decizia lui Hruşciov de a
trimite Armata Roşie împotriva revoluţionarilor era generată de mai mulţi factori.
În primul rând, el avea în calcul propria poziţie în partid, după cum semnalele
primite de la Partidul Comunist Chinez şi de la Tito convergeau în direcţia unei
intervenţii militare hotărâte. Represiunea a fost cruntă. Numai la Budapesta s-au
înregistrat circa 2.000 de morţi, alţi circa 700 adăugându-li-se în întreaga ţară, la
care s-au alăturat mii de răniţi şi arestaţi. Imre Nagy a fost înlocuit în fruntea
guvernului cu Janos Kadar. Deşi Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor
Unite a condamnat intervenţia, trupele sovietice şi-au dus misiunea la bun sfârşit,
ultimele grupe de rezistenţă fiind lichidate pe Insula Csepel, la 14 noiembrie.
Nagy însuşi, împreună cu generalul Pal Maleter, unul dintre militarii care s-au
alăturat revoluţiei, au fost prinşi. Înfrângerea revoluţiei ungare arăta clar tuturor
celor care mai credeau că sistemul poate fi reformat, că Uniunea Sovietică nu va
accepta cu uşurinţă reinstaurarea unui regim democratic. După ce revolta a fost
lichidată, Janos Kadar a luat măsurile necesare pentru revenirea la situaţia
anterevoluţionară, acestea fiind aprobate de guvern la 10 februarie 1957. La scurt
timp, la 28 martie, Kadar se deplasa la Moscova pentru a semna un acord cu
Uniunea Sovietică prin care era asigurată pe mai departe prezenţa trupelor
sovietice în Ungaria.
Zidul Berlinului
Momentul la care ne referim este unul tipic pentru traseul sinuos al perioadei
în discuţie. Criza, intervenită pe fondul general al partajării Germaniei postbelice,
a fost provocată, potrivit majorităţii specialiştilor, de către Nikita Hruşciov, dar
un rol important îi revine şi liderul comunist est-german, Walter Ulbricht.
Motivul principal era generat de dorinţa lui Ulbricht de sistare a politicii
frontierelor deschise cu Berlinul de Vest. Totul a început datorită ultimatului dat

46
 47

de Hruşciov în problema Berlinului la 27 noiembrie 1958. Liderul de la Kremlin

dorea ca în termen de şase luni Berlinul de Vest să devină „o entitate politică
independentă, un oraş liber”. De fapt, anunţând că toate drepturile sovieticilor de
la Berlin vor fi transferate Republicii Democrate Germane, Hruşciov spera că
occidentalii vor proceda identic în partea pe care o administrau, astfel că ei ar fi
putut fi îndepărtaţi din Berlin. În caz contrar, sovieticii ameninţau că accesul
aliaţilor în Berlinul de Vest urma să fie controlat de către autorităţile est-germane.
În aceste condiţii, la 31 decembrie, Aliaţii vor respinge ultimatumul în mod firesc,
întrucât ei nu recunoscuseră încă Republica Democrată Germană. Sperând să-şi
impună totuşi planul ce viza crearea unei Germanii neutre, dar divizate, Hruşciov
va respinge şi el, la 10 ianuarie 1959, contrapropunerile Aliaţilor din 31
decembrie. Întrucât situaţia era extrem de tensionată s-a apelat la canalele
diplomatice, ambele părţi fiind conştiente de riscurile escaladării confruntării
militare în centrul Europei. Conferinţa miniştrilor de externe de la Geneva,
desfăşurată între 11 mai şi 5 august 1959, va eşua însă, astfel că o soluţie întârzia
să apară. Datele problemei erau complicate şi de dorinţa liderului comunist chinez
Mao Tse-dun ca Uniunea Sovietică să menţină o linie dură în raporturile cu
Occidentul şi mai ales cu Statele Unite. Pe acest fond, în septembrie 1959, s-a
înregistrat o premieră diplomatică: vizita primului conducător sovietic în Statele
Unite. Hruşciov a sosit peste Ocean la 15 septembrie şi a rămas până la 27
septembrie, ultimele zile petrecându-le alături de preşedintele Dwight
Eisenhower la Camp David. Deşi avea o nemulţumire de ordin personal, aceea că
nu reuşise să viziteze Disneylandul întrucât americanii l-au anunţat că nu-i pot
garanta protecţia, Hruşciov a fost un om de dialog, angajându-se împreună cu
Eisenhower să lărgească schimburile dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică.
Important pentru discuţiile purtate, în ceea ce specialiştii au numit „spiritul de la
Camp David”, este faptul că Hruşciov s-a angajat să pună capăt divergenţelor
privind Berlinul. Din păcate, acest spirit nu a supravieţuit prea mult. La 25 aprilie

47
 48

1960, Nikita Hruşciov anunţa că încercarea Occidentului de a-şi menţine

drepturile în Berlinul de Vest prin forţă se vor lovi de forţă. La nivelul
declaraţiilor, a fost rândul noului preşedinte american John F. Kennedy să
reafirme, într-un discurs rostit la 25 iulie 1961, interesul Statelor Unite în zonă.
În timp ce războiul declaraţiilor continua, valuri tot mai mari de germani foloseau
Berlinul de Vest ca poartă de scăpare spre libertate. Pentru a stopa exodul - în
ultimele luni media celor care fugeau din „paradisul socialist” ajunsese la 30.000
-, guvernul Republicii Democrate Germane a apelat la o măsură disperată: a
închis graniţa din Berlin şi în noaptea de 12/13 august 1961 a început construirea
unui zid care separa oraşul în două. Zidul Berlinului avea iniţial 2,4 metri înălţime
şi era înconjurat cu valuri de sârmă ghimpată. Totuşi, în ciuda tuturor măsurilor
luate de autorităţile estgermane, în ultimele zile dinaintea definitivării
construcţiei, circa o mie de germani au mai reuşit să treacă în Vest. La 24 august
a fost împuşcat Gunther Liften, acesta devenind prima victimă dintr-un lung şir
ce încerca să trecă zidul. Scenele din ultimele zile au devenit de-a dreptul
dramatice, mii de germani încercând să-şi reunifice familiile sau să găsească
drumul spre libertate. Zidul nu rezolva însă toate problemele guvernului est-
german. Între 26 şi 28 octombrie 1962 o nouă şi puternică criză va izbucni în
Berlin, reţinând atenţia opiniei publice internaţionale. Întrucât cei din Republica
Democrată Germană au cerut turiştilor americani documente la trecerea din
Berlinul de Vest în cel de Est, s-a ajuns la trimiterea tancurilor americane şi
sovietice pe Friedrichstrasse. Abia după această demonstraţie de forţă situaţia a
revenit la normal. Poziţia inflexibilă adoptată de americani în chestiunea
Berlinului a fost subliniată şi cu prilejul vizitei preşedintelui John F. Kennedy în
partea de vest. La 26 iunie 1963 el rostea un discurs celebru, îndemnându-i pe cei
care considerau comunismul drept doctrina viitorului să viziteze Berlinul,
încheiat cu propoziţia care a rămas în istorie: „Ich bin ein Berliner”312. Era un
îndemn la rezistenţă care a rămas treaz în inima berlinezilor până la căderea

48
 49

zidului în 1989. Cu prilejul sărbătorilor de iarnă din acel an, ca un semn al

relaxării crizei, şi autorităţile est-germane au făcut un gest de prietenie permiţând
la circa 500.000 de vest-berlinezi să-şi viziteze, cu ocazia Crăciunului și a Anului
nou, rudele rămase în Estul controlat de sovietici. Măsura a fost valabilă pentru
perioada 19 decembrie 1963 - 5 ianuarie 1964. În planul relaţiilor internaţionale
situaţia va fi reglementată abia la 3 septembrie 1971, odată cu semnarea Tratatului
celor patru puteri de la Berlin313. Criza care a condus la construirea Zidului a
fost un prilej pentru puterile occidentale în frunte cu Statele Unite de a-şi reafirma
intenţia clară de a nu mai ceda un pas în faţa Uniunii Sovietice în chestiunea
germană.

Criza rachetelor cubaneze din 1962

Evenimentele din Cuba anului 1962, în ciuda faptului că nu s-a ajuns la
confruntare militară, sunt considerate a fi momentul de vârf al războiului rece şi
un test care a demonstrat că în faţa unui cataclism planetar cele două superputeri
erau capabile să reacţioneze raţional. Practic, omenirea nu s-a aflat niciodată mai
aproape de declanşarea unui război nuclear la scară planetară, cu efecte
catastrofale, ca în octombrie 1962. La 1 ianuarie 1959, forţele revoluţionare
conduse de Fidel Castro reuşeau să ocupe Santiago şi apoi Havana. Dictatorul
Fulgenio Batista era obligat să demisioneze şi să fugă din Cuba în Republica
Dominicană. La scurt timp, la 15 aprilie, Castro se afla într-o vizită neoficială în
Statele Unite pentru a afirma în faţa autorităţilor americane că regimul său nu era
unul comunist, ci umanist. Fidel Alejandro Castro Ruz s-a născut în 1926 într-o
familie cu puternice tradiţii revoluţionare. În anii studenţiei a participat la mişcări
cu caracter revoluţionar ori protestatar în Republica Dominicană şi Columbia,
reuşind totuşi să-şi termine studiile la Universitatea din Havana în 1950. După

49
 50

nici doi ani va fi desemnat candidat pentru alegerile prezidenţiale, însă acestea nu
vor mai avea loc datorită dictatorului Batista. În 1953, Castro se va afla în fruntea
unei mişcări ce viza înlăturarea generalului, atacând cazarma militară Santiago.
Arestat, el va fi eliberat cu prilejul unei amnistii ordonate de Batista în 1955.
Castro era pe atunci liderul Mişcării de la 26 iulie, pe care a reuşit să o transforme
într-o mică armată de 800 de persoane, care se va dovedi însă extrem de
combativă. Alături de Castro s-a aflat Ernesto Guevarra de la Serna
(19281967)315, figură legendară a mişcării revoluţionare a secolului XX. Mai
bine cunoscut drept Che Guevarra, locotenentul lui Castro provenea din
Argentina şi va deţine în Cuba chiar demnitatea de ministru. Totuşi, Che
Guevarra îşi va găsi sfârşitul în Bolivia în timpul unor lupte de guerillă,
alimentând şi mai mult aura de legendă care-l înconjura din timpul vieţii. În ciuda
asigurărilor date americanilor, Fidel Castro a început să strângă relaţiile cu
Uniunea Sovietică, extrem de interesată la rândul ei în a susţine un regim
comunist în coasta Statelor Unite. La 13 februarie 1960, Castro şi vicepremierul
sovietic Mikoyan semnau la Havana un tratat pentru aprovizionarea U.R.S.S. cu
cinci milioane tone de zahăr, cubanezii primind în schimb un credit de 100
milioane dolari. În consecinţă, la 6 iulie, preşedintele Eisenhower acuza politica
ostilă a Havanei faţă de Statele Unite şi aplica sancţiuni economice reducând cu
95% cota de zahăr importată din Cuba. Mai mult, la 9 iulie, Eisenhower avea să
declare că nu va permite niciodată stabilirea unui regim dominat de comunişti în
emisfera vestică. În aceeaşi zi însă Nikita Hruşciov ameninţa, pe tonul
caracteristic, că Uniunea Sovietică va folosi rachetele din dotare dacă americanii
vor interveni pe cale militară în Cuba. La 12 iulie, menţinând discuţia la acelaşi
nivel belicos, el va adăuga că doctrina Monroe a pierit „de moarte naturală”.
Având sprijinul sovietic asigurat, guvernul cubanez îşi va pune în practică
programul socialist şi, la 14 octombrie 1960, va naţionaliza băncile şi marile
întreprinderi industriale şi comerciale. Noul preşedinte american John F.

50
 51

Kennedy a încercat să rezolve situaţia neplăcută şi jenantă pentru americani,

folosind forţele anticastriste care se aflau în Statele Unite. La 22 martie 1961,
Frontul Democratic şi Mişcarea Revoluţionară pentru Popor organizau, la New
York, un consiliu revoluţionar condus de ex-premierul José Murao Cardona.
Acesta a cerut cubanezilor să se revolte şi să răstoarne regimul Castro. La 17
aprilie, circa 1.600 de cubanezi, grupaţi într-o forţă rebelă şi sprijiniţi de C.I.A.
au debarcat în Golful Porcilor într-o tentativă de răsturnare a lui Castro. Cu toate
că preşedintele Kennedy fusese avertizat de consilierii săi că şansele de reuşită
sunt minime, şeful de la Casa Albă a dat credit C.I.A., avizând personal
desfăşurarea operaţiunii şi schimbând chiar locul debarcării de pe coasta de est
pe cea sudică, reducând sprijinul aerian şi naval. Debarcarea din Golful Porcilor
s-a încheiat după trei zile cu un dezastru total: 300 de morţi şi 1.179 prizonieri.
Desigur, Hruşciov a folosit momentul avertizând, la 18 aprilie, Statele Unite să
stopeze invazia şi promiţând sprijin lui Castro. La rândul lui, deşi şifonat,
Kennedy afirma că nu va permite o intervenţie militară din afară şi că va face tot
posibilul pentru stoparea comunismului. În ciuda declaraţiilor Casei Albe, la 2
decembrie 1961, simţindu-şi poziţiile consolidate, Fidel Castro se va declara
public adept al marxism-leninismului. Însă adevărata criză va izbucni în anul
următor după ce, la 2 septembrie 1962, Uniunea Sovietică anunţa că va
aproviziona Cuba cu armament şi specialişti318. Tentativa Moscovei de a
amplasa rachete nucleare în spaţiul insulei nu fi însă tolerată de americani care
erau astfel vizaţi direct, că atât mai mult cu cât pe teritoriul cubanez staţionau deja
circa 42.000 soldaţi sovietici. După ce serviciile secrete ale Washingtonului au
descoperit în Cuba construcţii capabile să adăpostească rachete balistice
sovietice, un avion-spion U2 american a fotografiat, la 14 octombrie 1962, o bază
pentru rachete lângă San Cristobal, în apropierea Havanei. Era o dovadă evidentă
care, la 16 octombrie, se găsea deja pe masa de lucru a preşedintelui Kennedy319.
La 22 octombrie, şeful executivului american apărea într-o emisiune televizată

51
 52

care a ţinut respiraţia omenirii320. Pe un ton ferm, Kennedy anunţa că dacă

sovieticii nu vor renunţa la bazele pentru rachete până la 24 octombrie, Statele
Unite vor amplasa o linie de carantină în jurul Cubei pentru a stopa şi cerceta
orice vas suspectat că ar transporta echipament nuclear. Demersul lui a fost
sprijinit şi de Organizaţia Statelor Americane. Lumea s-a aflat în pragul
războiului nuclear la 24 octombrie. Atunci, vasele sovietice „Gagarin” şi
„Komiles”, secondate de submarine, s-au întors în ultima clipă de pe „linia de
carantină” într-un moment în care americanii se pregăteau deja să atace
submarinele care le însoţeau. Sesizând pericolul, secretarul general al
Organizaţiei Naţiunilor Unite, U Thant, a propus o mediere între Kennedy şi
Hruşciov, chiar la 25 octombrie. Peste două zile însă, acelaşi avion U2 pilotat de
maiorul Anderson, care realizase fotografia din 14 octombrie, era doborât
deasupra Cubei. Imediat, Casa Albă a declanşat alarma roşie pentru rachetele
nucleare americane şi 90 de bombardiere B52 cu arme nucleare la bord au decolat
gata să lovească Uniunea Sovietică. Din fericire, a doua zi cele două superputeri
au ajuns la o înţelegere. Pe baza propunerilor lui Kennedy, Hruşciov a fost de
acord ca Uniunea Sovietică să stopeze construcţia de baze pentru rachete în Cuba
şi să accepte ca Naţiunile Unite să supervizeze controlul armelor. În schimb,
Statele Unite puneau capăt carantinei şi dădeau asigurări că nu vor invada Cuba,
de îndată de forţele şi armamentul sovietic vor fi retrase din insulă. La 20
noiembrie, preşedintele John Kennedy va face publică vestea sfârşitului blocadei
Cubei. Criza rachetelor a avut efecte deosebite pentru evoluţia raporturilor dintre
Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Conştiente de forţa de distrugere pe care o
puteau desfăşura, forţă ce putea genera un cataclism nuclear fără învinşi şi
învingători, cele două guverne au decis să deschidă o linie telefonică directă între
Washington D.C. şi Moscova, astfel încât destinderea să fie asigurată printr-un
dialog permanent între şefii celor două state. O altă consecinţănucleare americane
şi 90 de bombardiere B52 cu arme nucleare la bord au decolat gata să lovească

52
 53

Uniunea Sovietică. Din fericire, a doua zi cele două superputeri au ajuns la o

înţelegere. Pe baza propunerilor lui Kennedy, Hruşciov a fost de acord ca
Uniunea Sovietică să stopeze construcţia de baze pentru rachete în Cuba şi să
accepte ca Naţiunile Unite să supervizeze controlul armelor. În schimb, Statele
Unite puneau capăt carantinei şi dădeau asigurări că nu vor invada Cuba, de îndată
de forţele şi armamentul sovietic vor fi retrase din insulă. La 20 noiembrie,
preşedintele John Kennedy va face publică vestea sfârşitului blocadei Cubei.
Criza rachetelor a avut efecte deosebite pentru evoluţia raporturilor dintre Statele
Unite şi Uniunea Sovietică. Conştiente de forţa de distrugere pe care o puteau
desfăşura, forţă ce putea genera un cataclism nuclear fără învinşi şi învingători,
cele două guverne au decis să deschidă o linie telefonică directă între Washington
D.C. şi Moscova, astfel încât destinderea să fie asigurată printr-un dialog
permanent între şefii celor două state. O altă consecinţă importantă a fost aceea
că după criza din octombrie 1962 conflictele armate vor fi transferate în alte zone,
cum s-a întâmplat în Vietnam, acolo unde americanii au suferit un eşec răsunător,
sau Afganistan, unde a fost rândul sovieticilor să cunoască gustul înfrângerii.
Oricum, se impune sublinierea faptului că din aceste conflicte cele două
superputeri nu au avut decât de pierdut, nimic de câştigat.

Războiul din Vietnam

Separarea Vietnamului pe paralela 17 nu a rezolvat problemele din Indochina,
totul fiind complicat şi de diferenţele ideologice dintre Nordul comunist şi Sudul
capitalist. Noul şi sângerosul război din Vietnam a izbucnit în urma incidentelor
din vara anului 1964. La 2 şi 4 august, distrugătorul american Maddox era atacat
de forţele comuniste nord-vietnameze în apele internaţionale, respectiv în golful
Tonkin. Incidentul va fi folosit de americani, care sperau să stopeze printr-o
acţiune în forţă ameninţările Hanoiului la adresa regimului de la Saigon. În
februarie 1965 începea bombardarea Vietnamului de Nord. Statele Unite erau

53
 54

percepute de comunitatea internaţională drept agresor şi întreaga desfăşurare a

conflictului se va dovedi catastrofală pentru autorităţile de la Washington.
Istoricii au observat că americanii s-au precipitat intrând în conflict fără o
dezbatere internă reală, după cum nici acţiunile din Cambodgia, atacată în 1970,
şi Laos, nu s-au dovedit inspirate. După primul bombardament american din 7
februarie 1965, situaţia s-a complicat datorită sprijinului arătat regimului din
Nord de către Uniunea Sovietică. De altfel, în semn de suport, premierul Kosîghin
va vizita Hanoiul. La rândul său, urmând sugestia lui Charles de Gaulle, secretarul
general al Naţiunilor Unite, U Thant, propunea organizarea unei conferinţe
internaţionale. Însă, la 25 februarie, preşedintele american Lyndon Johnson va
respinge oferta, motivând că Nordul nu respectă independenţa şi suveranitatea
Vietnamului de Sud. Din nefericire pentru americani, războiul se prelungea fără
ca o perspectivă clară de victorie să apară. În schimb, numărul pierderilor
înregistrate de armata Statelor Unite creştea îngrijorător, numai în 1966 fiind ucişi
5.000 de soldaţi şi ofiţeri. Bineînţeles, situaţia de pe front genera o întreagă
polemică acasă, fiind pusă tot mai acut întrebarea ce căutau trupele americane în
zonă. Deşi dispunea la sfârşitul anului 1966 de 385.000 de soldaţi, comandantul
William C. Westmoreland era blocat de limitările impuse de şefii lui politici: nu
putea folosi arme nucleare şi nu putea invada Nordul sau ataca căile de
comunicaţie din Laos. Situaţia părea fără ieşire căci, în 1968, deşi efectivele
trupelor americane crescuseră la 500.000 de soldaţi se înregistrau deja 16.000 de
morţi327. Mai mult, la 21 ianuarie 1968, ei erau încercuiţi la Khe Sanh. Peste
zece zile, chiar în timpul sărbătorilor Tet328, comuniştii declanşau o ofensivă
masivă. Deşi erau respinşi şi suferiseră pierderi masive, din punct de vedere
politic adepţii lui Ho Şi Min înregistrau o victorie, întrucât presa americană se
întreba tot mai des care este rostul războiului. De altfel, anul 1968 a fost cel mai
prost pentru americani, ei înregistrând 14.592 de morţi şi 80.000 de răniţi. Pe
acest fond, până şi candidatul republican la preşedinţie, Richard Nixon, un

54
 55

anticomunist înfocat, adopta în campania electorală sloganul „să ne aducem

băieţii acasă”. La 31 octombrie 1968, dând glas presiunilor interne, preşedintele
Lyndon Johnson anunţa încetarea completă a operaţiunilor navale, aeriene şi de
bombardare a Vietnamului de Nord. În noiembrie începeau tratative de pace la
Paris330, dar acestea se vor dovedi sinuoase şi complicate, fără a se înregistra
progrese. Între 1969 şi 1972 s-a ajuns la o situaţie paradoxală: Statele Unite ar fi
dorit să iasă din război, însă nu puteau accepta că victoria va aparţine
comuniştilor. De aceea, la 30 aprilie 1970, trupele americane secondate de cele
sudvietnameze atacau Cambodgia sperând să taie liniile de aprovizionare ale
comuniştilor331. Şi această decizie se va dovedi neinspirată, contribuindu-se
indirect la venirea la putere în această ţară a lui Pol Pot332 şi a Khmerilor roşii.
După două luni de la declanşarea invaziei, Senatul american vota amendamentul
Cooper – Church prin care intervenţia în Cambodgia lua sfârşit. Aceeaşi soartă o
va avea şi campania din Laos, din februarie 1971. Faza finală a războiului va fi
precipitată de invazia trupelor comuniste în Sud, care începe la 30 martie 1972,
în scurt timp fiind cucerit importantul centru de la Quang Tri. Americanii
ripostează prin bombardamente masive şi folosirea armelor de ultimă generaţie,
astfel că, în octombrie, Nordul propune încheierea păcii pe baza încetării focului.
Cu toate că între 18 şi 30 decembrie 1972 noi bombardamente americane ating
Hanoi şi Haiphong, la 23 ianuarie 1973 se încheie pacea de la Paris. Cei care au
negociat tratatul, secretarul de stat american Henry Kissinger şi oficialul
vietnamez Le Duc Tho335, au fost recompensaţi cu premiul Nobel pentru pace,
dar războiul din Vietnam nu se încheiase deşi, la 29 martie 1973, ultimul soldat
american se retrăsese. În decembrie 1974, trupele comuniste au atacat din nou
Sudul, testând reacţia americană. De această dată Casa Albă nu mai era dispusă
la o nouă aventură. Momentul a fost exploatat imediat de generalul Vo Nguyen
Giap, care, la 10 martie 1975, va ordona o ofensivă majoră de primăvară, trupele
sale atingând Saigonul la 23 aprilie. Cu speranţa că Nordul se va mulţumi cu

55
 56

cuceririle de până atunci, preşedintele american Gerald Ford a anunţat că Statele

Unite nu se vor amesteca în conflict. Însă ofensiva comuniştilor era totală. La
Saigon, sub efectul panicii, americanii au abandonat mii de sud-vietnamezi care
le fuseseră loiali, inclusiv documente şi înregistrări privind cetăţeni din Sud care-
i ajutaseră. La 30 aprilie 1975, palatul prezidenţial din Saigon era cucerit de
comunişti, iar Sudul integrat regimului comunist. Pentru Statele Unite, războiul
din Vietnam a fost unul din evenimentele care au afectat negativ atât imaginea
publică a ţării, americanii fiind percepuți de mediile pacifiste drept agresori. De
altfel, cele mai puternice manifestații împotriva războiului au fost organizate
chiar pe teritoriul american. Ca efect negativ trebuie inclus şi impactul asupra
economiei și, implicit, asupra nivelului de trai, fapt care a generat dispute care s-
au extins în timp. Peste toate rămâne orgoliul rănit al unei mari puteri şi poate,
tocmai din această cauză, a fost nevoie ca la Hollywood să se inventeze un
personaj de tipul Rambo, caracteristic pentru propaganda războiului rece, pentru
ca măcar pe micul ecran vietnamezii să fie învinşi.

Decada destinderii, 1969-1979

Venirea preşedintelui Richard Nixon la Casa Albă şi numirea lui Henry
Kissinger în fruntea Consiliului Securităţii Naţionale (ulterior el va fi şi secretar
de stat între 1973 şi 1977), va schimba optica americanilor asupra relaţiilor cu
Uniunea Sovietică. După ce un număr major de conflicte a condus la deteriorarea
continuă a raporturilor dintre cele două superputeri, la sfârşitul anilor ’70 apărea
un nou tip de mesaj şi anume apelul la înţelegere şi rezolvarea diferendelor pe
cale amiabilă. Astfel, începe un deceniu în care au fost promovate cu precădere
relaţii cordiale şi au fost înregistrate progrese simţitoareîn calea cooperării
internaţionale. Totul avea să se sfârşească brusc odată cu atacarea Afganistanului
de către trupele sovietice, în decembrie 1979. Destinderea s-a făcut simţită pe
numeroase planuri, atât în Europa, cât şi în afara ei. De exemplu, după ce

56
 57

problema germană fusese una din principalele surse de tensiune dintre Est şi Vest,
la 12 august 1970, premierii şi miniştrii de externe sovietici şi germani, Alexei
Kosîghin şi Andrei Gromîko, respectiv Willy Brandt şi Walter Scheel, semnau
tratatul dintre cele două state346. Potrivit acestui document care inaugurează linia
Ostpolitik a Bonnului, frontierele europene nu mai puteau fi schimbate decât în
urma negocierilor. O evoluţie care a surprins mediile internaţionale a fost
apropierea dintre Statele Unite şi China. În februarie 1972, preşedintele Richard
Nixon vizita Beijingul, întâlnindu-se cu Mao Tse-dun. Prin acest pas americanii
urmăreau să creeze o breşă în relaţia dintre cei doi coloşi comunişti, Uniunea
Sovietică şi China, dar şi să rezolve dificilele probleme legate de prezenţa trupelor
americane în Asia de Sud-Est. Deşi chestiunea Taiwanului rămânea una spinoasă,
totuşi vizita lui Nixon la Beijing a fost fructuoasă şi cu semnificaţii pentru
raporturile internaţionale, cel mai important factor fiind plasarea Chinei în rândul
superputerilor. Din acest moment, Uniunea Sovietică va trebui să urmărească
ecuaţia chineză cu mai multă atenţie. Succesorul lui Nixon, Gerald Ford, va fi şi
el oaspetele lui Mao, între 1 şi 5 decembrie 1975, prilej cu care liderul comunist
chinez va critica destinderea relaţiilor americano-sovietice. Un pas semnificativ
pe calea destinderii şi a dezarmării l-a constituit vizita lui Richard Nixon la
Moscova, în perioada 22 - 30 mai 1972. Împreună cu Leonid Brejnev, şeful
executivului american a semnat, la 26 mai, acordul S.A.L.T. privind limitarea
armamentului strategic, contribuind astfel decisiv la îmbunătăţirea climatului
internaţional348. Cooperarea sovieto-americană în domeniul controlului
înarmărilor şi cu precădere în cel al rachetelor balistice a cunoscut progrese
demne de consemnat, iar atmosfera de înţelegere se va concretiza în prima
misiune spaţială comună, programul Soiuz – Apollo, demarat în 1975.
Răspunzând invitaţiei omologului american, Leonid Brejnev va vizita, la rândul
lui, Statele Unite între 18 şi 25 iunie 1973. La 21 iunie, cei doi şefi de state semnau
un acord asupra principiilor de bază privind reducerea armelor ofensive

57
 58

strategice. O nouă întâlnire a celor doi lideri a avut loc la Moscova, între 27 iunie
şi 3 iulie 1974, pentru ca, la 24 noiembrie, la Vladivostok, Nixon şi Brejnev să
convină asupra încheierii unui tratat privind limitarea armelor strategice până în
decembrie 1985. Între timp, în iulie 1973, se deschisese Conferinţa internaţională
de la Helsinki privind colaborarea şi securitatea în Europa, cu participarea a 33
de state europene din ambele blocuri militare, inclusiv a celor neutre, la care se
vor adăuga Statele Unite şi Canada. Doar Albania a boicotat lucrările Conferinţei,
Enver Hodja dovedind încă o dată că la Tirana era instalat un regim de tip stalinist
care respingea până şi discutarea ideii de reformă. Actul final de la Helsinki a fost
semnat la 1 august 1975. Noul preşedinte american Gerald Ford şi Leonid Brejnev
parafau astfel status-quo-ul în Europa. Moscova îşi dorea acest lucru încă de la
sfârşitul celui de-al doilea război mondial, dar această consfinţire a stării de fapt
va fi plătită prin recunoaşterea caracterului universal al drepturilor omului.
Spiritul de la Helsinki s-a răsfrânt pozitiv asupra relaţiilor internaţionale, cele
două sisteme părând a coopera în mod onest, deşi numeroase surse de tensiune
alimentau temerile celor pesimişti. O semnificaţie aparte, mai ales din perspectivă
istorică, o are alegerea, la 16 octombrie 1978, a cardinalului polonez Karol
Wojtyla ca Papă sub numele Ioan Paul II. În vârstă de 58 de ani, anticomunist
convins, el era cel mai tânăr suveran pontif ales în secolul XX351, fiind şi primul
neitalian ajuns în această postură după Adrian II (1522). Mulţi analişti ai
războiului rece vor considera că alegerea unui Papă provenit dintr-un stat
comunist va da o puternică lovitură sistemului. Primele semne au apărut chiar în
iunie 1979, atunci când Ioan Paul II a vizitat Polonia, fiind primul suveran pontif
care poposea într-un ţară socialistă. Imensul val de simpatie arătat de polonezi
atunci avea şi conotaţia unei fronde la adresa regimului de la Varşovia. Spre
sfârşitul decadei nimic nu părea să anunţe o nouă perioadă de conflict. La
Kremlin, secretarul general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Leonid
Brejnev era deja dependent de medicamente şi gerontocraţia domina. Noul

58
 59

preşedinte american, Jimmy Carter, nu avea o imagine foarte clară asupra liniei
politice faţă de Moscova, cu toate că sovieticii înregistraseră două succese
indirecte în faţa Casei Albe: în aprilie 1978 comuniştii preluaseră puterea în
Afganistan, iar în iunie 1979, şahul Iranului abdicase, noul lider de la Teheran,
ayatollahul Khomeini fiind profund antiamerican şi antioccidental. Mai mult, în
America Centrală, Grenada şi Guatemala experimentau regimuri de tip comunist.
În ciuda acestor evoluţii, între 15 şi 18 iunie 1979, Leonid Brejnev şi Jimmy
Carter se întâlneau la Viena pentru a semna acordul S.A.L.T. II352. Totul a
căpătat alte dimensiuni atunci când Moscova a luat decizia de a invada
Afganistanul. Atunci situaţia internaţională era deja încordată datorită
evenimentelor de la Teheran şi a amplasării de rachete sovietice tip S.S.20 în
vestul Uniunii Sovietice. În noiembrie 1979, ambasada Statelor Unite din Iran a
fost ocupată şi personalul diplomatic împreună cu alţi cetăţeni americani au fost
luaţi ostateci. Momentul a fost unul extrem de jenant pentru administraţia de la
Casa Albă, pusă în imposibilitatea de a interveni pentru a-şi apăra interesele,
marcând practic falimentul politicii sovietice a lui Jimmy Carter. Celălalt
eveniment semnificativ, amplasarea rachetelor S.S.20, va genera, la 12 decembrie
1979, decizia N.A.T.O. de a desfăşura rachete Cruise şi Pershing II în Europa de
Vest. Astfel, invadarea Afganistanului începută la 26/27 decembrie 1979 nu va
face decât să detoneze o situaţie explozivă.

Războiul din Afganistan

Afganistanul a fost şi a rămas până astăzi o zonă în care interesele marilor
puteri se încrucişează în mod nefericit cu un amalgam etnic şi religios. În aprilie
1978, o lovitură de stat aducea la putere două facţiuni de sorginte marxistă, khalq
şi parcham. Cum se întâmplă adesea, după victorie liderul uneia dintre grupări a
trebuit să cedeze puterea fostului aliat. În acest caz, Babrak Karmal, liderul khalq
a fost nevoit să-şi găsească refugiul în Europa de Est. În fruntea Afganistanului

59
 60

rămâneau preşedintele Nur Mohammed Taraki şi premierul Hafizullah Amin. Ei

au iniţiat o serie de reforme prin care vizau modernizarea societăţii, dominate de
triburile tradiţionaliste islamice, punând accent pe un nou statut al femeii şi pe
rolul educaţiei. Noul curs iniţiat de putere a nemulţumit forţele tradiţionaliste
astfel că, în martie 1979, a izbucnit o puternică revoltă a mujahedinilor. După ce
situaţia a revenit sub control, în septembrie, premierul Amin l-a asasinat pe
preşedintele Taraki şi a rămas singur la putere. Convinşi că sub regimul lui
Hafizullah Amin situaţia se va deteriora, Uniunea Sovietică, care avea deja un
număr important de consilieri în Afganistan, a luat o decizie ce se va dovedi
extrem de neinspirată, asemănată de istorici cu gafa făcută de Statele Unite când
s-au angrenat în războiul din Vietnam. În mod evident, Leonid Brejnev a greşit
subestimând reacţia Occidentului, bazându-se pe informaţiile livrate de K.G.B.
care îl asigurau că intervenţia va fi de ordinul săptămânilor şi că preşedintele
american Jimmy Carter nu va interveni. Însă, de această dată, Carter l-a ascultat
pe consilierul său Zbignew Brzezinski356 şi a ţinut un discurs fulminant,
caracterizând invazia sovietică din Afganistan drept „cel mai serios pericol pentru
pace începând din 1945. În plus, a oprit derularea unui contract de export de
cereale cu Moscova şi a decis boicotarea Olimpiadei de la Moscova din vara
anului 1980 (de menţionat că, în replică, Uniunea Sovietică va proceda identic în
cazul Olimpiadei de la Los Angeles din 1984, atunci când doar România va
sparge unitatea blocului socialist trimiţându-şi reprezentanţii în Statele Unite). De
asemenea, Brejnev a greşit şi atunci când a calculat greşit efectele din lumea
islamică şi reacţia acesteia. În noaptea de 26/27 decembrie 1979 trupele sovietice
invadau Afganistanul, preşedintele Hafizullah Amin fiind ucis în timpul
evenimentelor şi înlocuit cu Babrak Karmal. În replică, la 4 ianuarie 1980, Jimmy
Carter impunea embargou comercial şi suspenda ratificarea tratatului S.A.L.T. II,
promiţând sprijin sporit pentru autorităţile din Pakistan. Dincolo de faptul că
atacul a pus capăt destinderii din relaţiile sovieto-americane nu este lipsită de

60
 61

importanţă nici reacţia Chinei care a condamnat invazia şi a cerut retragerea

trupelor sovietice din Afganistan.După ce a surprins Moscova prin poziţia
neaşteptat de fermă adoptată, Carter va formula o nouă doctrină, care-i va purta
numele, potrivit căreia Golful Persic era considerat zonă de importanţă strategică
vitală pentru Statele Unite359. Practic, Uniunea Sovietică era exclusă de la
trativele din regiune, americanii urmând a trata direct cu orice forţă exterioară
care i-ar fi ameninţat interesele. După cum subliniam deja, nu trebuie neglijată
implicarea lui Zbignew Brzezinski, care a determinat atragerea Uniunii Sovietice
într-o cursă economică şi militară cu efecte negative ce au condus la creşterea
tensiunilor politice şi sociale interne. Pe lângă reacţia Statelor Unite şi opoziţia
neaşteptat de fermă a rebelilor afgani, Moscova se va confrunta şi cu criza din
Polonia. Aici, la 22 septembrie 1980, se năştea primul sindicat independent din
Europa de Est, care aduna circa zece milioane de membri. Sub presiunea lui,
Edward Gierek va fi nevoit să cedeze conducerea partidului lui Stanislaw Kania,
considerat mai reformist. Însă, la 24 ianuarie 1981, la apelul Solidarităţii milioane
de polonezi au intrat în grevă, solicitând săptămâna de lucru de cinci zile360.
Pentru a nu scăpa situaţia de sub control, autorităţile comuniste au apelat la un
om de mână forte, generalul Wojtech Jaruzelski. La 13 decembrie, Jaruzelski
instituia legea marţială, ordonând arestarea liderilor Solidarităţii. Interesantă este
observaţia formulată deja de mulţi analişti, conform căreia poziţia dură a lui
Jaruzelski a fost adoptată pentru a evita o intervenţie sovietică care la un moment
dat se anunţa iminentă. Datele problemei au fost complicate şi de schimbările
apărute la nivelul conducerilor executive din Statele Unite şi Uniunea Sovietică.
Noul şef al administraţiei americane, republicanul Ronald Reagan361, era adeptul
unei linii dure în relaţia cu Moscova, motiv pentru care a decis suplimentarea
arsenalului nuclear propriu, argumentând că o primă lovitură nucleară sovietică
ar fi devastat Statele Unite. Totodată, Reagan a cerut sovieticilor să se retragă din
Afganistan şi Cambodgia. Între timp, la Kremlin, după decesul lui Brejnev

61
 62

survenit la 10 noiembrie 1982, fostul şef al K.G.B.-ului, Iuri Andropov era ales
secretar general la 12 noiembrie. Acesta era conştient de faptul că economia
sovietică se confrunta cu o criză de sistem, că războiul din Afganistan era unul
impopular şi că la toate acestea se adăugau subvenţiile necesare menţinerii
sateliţilor din întreaga lume, în frunte cu Cuba, Vietnam, Afganistan ori Etiopia.
În martie 1983, Ronald Reagan a venit cu o idee surpriză: Iniţiativa de Apărare
Strategică, mai bine cunoscută datorită mijloacelor media ca războiul stelelor.
Totul părea desprins dintr-un scenariu ştiinţifico-fantastic, de altfel titlul dat de
presă Iniţiativei este elocvent, propunându-se protejarea Statelor Unite în faţa
unui atac nuclear cu rachete prin ridicarea unui scut în spaţiu. Criticat, programul
a contribuit totuşi şi mai mult la atragerea Uniunii Sovietice într-o cursă extrem
de costisitoare pe care economia acestei ţări o va suporta tot mai greu. La rândul
lui, Reagan a avut un argument suplimentar după ce ruşii au doborât în septembrie
1983 un avion de pasageri sud-coreean, zborul KAL 007, care dintr-o eroare se
abătuse de pe culoarul de zbor planificat. Au murit atunci toate cele 269 de
persoane aflate la bord numai datorită faptului că sovieticii îl confundaseră cu un
avion de spionaj. La 9 februarie 1984 înceta din viaţă Iuri Andropov, el fiind
înlocuit după patru zile tot cu un reprezentant al gerontocraţiei, Konstantin
Cernenko. Însă la Kremlin începuse deja să joace un rol proeminent Mihai
Gorbaciov care va întreprinde, de altfel, o vizită în Marea Britanie între 15 şi 21
decembrie 1984. Întâlnirea cu premierul Margaret Thatcher va constitui un succes
personal pentru Gorbaciov care a demonstrat că poate reprezenta o alternativă la
Kremlin acceptabilă pentru Occident. De altfel, la 11 martie 1985, a doua zi după
decesul lui Cernenko, Gorbaciov va deveni secretar general al Partidului
Comunist al Uniunii Sovietice. Venirea lui la putere va aduce şi încheierea
războiului rece.
Dwight D. Eisenhower(1953-1961)

62
 63

Eisenhower a insistat să militeze în sud în alegerile generale, împotriva

recomandărilor echipei sale de campanie, refuzând să predea regiunea Partidului
Democrat. Strategia de campanie a fost numit "K1C2 " și a fost destinat să se
concentreze asupra ataca administrațiile Truman și Roosevelt pe trei probleme:
Coreea, Comunismul, și corupția. Într-un efort de a găzdui dreptul, el a subliniat
faptul că eliberarea Europei de est ar trebui să fie numai prin mijloace pașnice; de
asemenea, s-a distanțat de fostul său șef, președintele Truman.Două controverse
l-au testat pe el și pe personalul său în timpul campaniei, dar nu au afectat
campania. Unul a implicat un raport că Nixon a primit în mod necorespunzător
fonduri de la o încredere secretă. Nixon a vorbit în mod explicit pentru a evita
eventualele pagube, dar problema i-a înstrăinat definitiv pe cei doi candidați. A
doua problemă s-a axat pe decizia relată a lui Eisenhower de a înfrunta metodele
controversate ale lui Joseph McCarthy pe teritoriul său natal într-un aspect din
Wisconsin. Dar cu doar două săptămâni înainte de alegeri, Eisenhower a promis
să meargă în Coreea și să termine războiul acolo. El a promis să mențină un
angajament ferm împotriva comunismului evitând în același timp subiectul
NATO; în cele din urmă, el a subliniat o administrație fără corupție.
De-a lungul președinției sale, Eisenhower a aderat la o filosofie politică a
conservatorismului dinamic. el însuși s-a descris ca fiind un "conservator
progresiv " și a folosit termeni precum "progresivă moderată " și
"conservatorism dinamic " pentru a descrie abordarea sa. El a continuat toate
programele majore New Deal încă în funcțiune, în special de securitate socială.
El și-a extins programele și le-a rulat în noua agenție la nivel de cabinet a
departamentului de sănătate, educație și bunăstare, extinzând în același timp
beneficiile pentru un 10.000.000 de lucrători suplimentari. El a implementat
integrarea rasială în serviciile armate în doi ani, care nu fusese finalizată sub
Truman. Eisenhower a susținut și a semnat factura care a autorizat sistemul
Interstate Highway în 1956. El a justificat proiectul prin federal Aid Highway act

63
 64

de 1956 ca fiind esențial pentru securitatea americană în timpul războiului rece.

Se credea că marile orașe ar fi ținte într-un posibil război, astfel încât autostrăzile
au fost proiectate pentru a facilita evacuarea lor și ușura manevrele
militare.Scopul lui Eisenhower de a crea autostrăzi îmbunătățite a fost influențat
de dificultățile pe care le-a întâlnit în timpul implicării sale în convoiul auto
Transcontinental 1919 al armatei. El a fost desemnat ca observator al misiunii,
care implica trimiterea unui convoi de vehicule de pe coasta vehiculelor armatei.
Experiența sa ulterioară cu sistemele de drumuri cu acces limitat la Autobahn
germane în etapele finale ale celui de-al doilea război mondial l-a convins de
beneficiile unui sistem de autostrăzi interstatale. Sistemul ar putea fi, de
asemenea, folosit ca o pistă pentru avioane, care ar fi benefic pentru eforturile de
război. El a crezut că un sistem de autostradă interstatal ar fi benefic pentru
operațiunile militare și ar oferi, de asemenea, o măsură de creștere economică
continuă pentru națiune. Legislația a stagnat inițial în Congres cu privire la
emiterea de obligațiuni pentru finanțarea proiectului, dar efortul legislativ a fost
reînnoit, iar Eisenhower a semnat legea în iunie 1956. Cu toate acestea, moartea
lui Iosif Stalin în martie 1953 a făcut problema un punct de discuţie. În acest
moment, Eisenhower și-a dat discursul despre șansa de pace în care a încercat,
fără succes, să prevină cursa armelor nucleare cu Uniunea Sovietică sugerând mai
multe oportunități prezentate de utilizări pașnice ale materialelor nucleare. Cu
toate acestea, războiul rece a escaladat în timpul președinției sale. Când Uniunea
Sovietică a testat cu succes o bombă cu hidrogen la sfârșitul lunii noiembrie 1955,
Eisenhower, împotriva sfatul lui Dulles, a decis să inițieze o propunere de
dezarmare sovieticilor. Într-o încercare de a face refuzul lor mai dificil, el a
propus ca ambele părți să fie de acord să dedice materiale fisionabile departe de
arme spre utilizări pașnice, ar fi generarea de energie. Această abordare a fost
etichetat "atomi pentru pace ". Discursul ONU a fost bine primit, dar sovieticii
nu a acționat , din cauza unei preocupări generale pentru stocurile mai mari de

64
 65

arme nucleare în arsenalul SUA. Într-adevăr, Eisenhower a început să se bazeze

mai mult pe utilizarea armelor nucleare, reducând în același timp forțele
convenționale, și cu ei bugetul general al apărării, o politică formulată ca rezultat
al proiectului Solarium și exprimată în NSC 162/2. Această abordare a devenit
cunoscut sub numele de "New Look ", și a fost inițiat cu reduceri de apărare la
sfârșitul anului 1953. În 1955 politica americană de armament nuclear a devenit
una care vizează în primul rând controlul armelor, spre deosebire de dezarmare.
Eșecul negocierilor asupra armelor până la 1955 s-a datorat în principal refuzului
rușilor de a permite orice fel de inspecție. În luna mai a acestui an, rușii au fost
de acord să semneze un tratat de independență a Austriei, și a deschis calea pentru
un summit de la Geneva cu SUA, Marea Britanie și Franța. La Conferința de la
Geneva Eisenhower a prezentat o propunere numita "cerul deschis " pentru a
facilita dezarmarea, care a inclus planuri pentru Rusia și SUA pentru a oferi acces
reciproc la cer reciproc pentru supravegherea deschisă a infrastructurii militare.
Liderul rus Nikita Hrușciov a respins propunerea. Administrația Eisenhower a
planificat de asemenea invazia Golfului pentru a-l răsturna pe Fidel Castro în
Cuba, pe care John F. Kennedy l-a lăsat să își deșfășoare acțiunile. Eisenhower
și CIA au știut din ianuarie 195 de Sputnik, că Rusia a avut capacitatea de a lansa
o încărcătură mică pe orbită . În particular a salutat satelitul rusesc pentru
implicațiile sale juridice: prin lansarea unui satelit, Rusia a recunoscut că spațiul
era deschis oricui ar fi putut să-l acceseze, fără a avea nevoie de permisiune de la
alte națiuni.
Pe ansamblu, sprijinul lui Eisenhower pentru programul spațial al națiunii a fost
oficial modest până la lansarea sovietică a lui Sputnik în 1957. El a lansat apoi o
campanie națională care a finanțat nu doar explorarea spațiului, ci o consolidare
majoră a științei și învățământului superior. Teama s-a răspândit prin Statele
Unite că Uniunea Sovietică va invada și răspândi comunismul, așa că Eisenhower
a vrut să nu creeze doar un satelit de supraveghere pentru a detecta amenințări,

65
 66

dar și rachete balistice care ar proteja Statele Unite. În termeni strategici,

Eisenhower a fost cel care a conceput strategia de bază americană de descurajare
nucleară bazată pe triada de bombardiere B-52, rachete balistice intercontinentale
terestre (ICBMs) și rachete balistice Polaris lansate de submarine (SLBMs).
Proiectanții NASA au proiectat că zborul spațial va trage Statele Unite într-o
cursă spațială, precum și realizarea obiectivului lor de mult timp; cu toate acestea,
în 1960, un ad-hoc Panel pe Man-in-Space a concluzionat că "om în spațiu nu
poate fi justificat " și a fost prea costisitoare. Eisenhower mai târziu a respins
programul spațial și eticheta sa gargantuan preț-el a fost citat ca spunând, "oricine
care ar cheltui $40.000.000.000 într-o cursă pe lună pentru prestigiul național
este nebun. ".La sfârșitul anului 1952 Eisenhower s-a dus în Coreea și a descoperit
un impas militar și politic. Odată ajunși în funcție, când comuniștii chinezi au
început o acțiune în sanctuarul Kaesong, el a amenințat că va folosi forța nucleară
dacă nu se încheie un armistițiu Un accent deosebit în campania lui Eisenhower
a fost ducerea unei politici de eliberare de la comunism, spre deosebire de o
politică de izolareEisenhower a continuat politica lui Truman de a recunoaște
Republica China ca guvern legitim al Chinei și nu regimul de la Beijing.
Tratatul Sino-american de apărare reciprocă cu Republica China a fost semnat
în decembrie 1954.Până la sfârșitul anului 1954 de experți ai politicii militare și
externe a lui Eisenhower – NSC, JCS – l-au îndemnat în unanimitate, în cel puțin
cinci ocazii, să lanseze un atac atomic împotriva Chinei comuniste . Totuși, el a
refuzat în mod constant să facă acest lucru pentru a păstra pacea mondială.
În noiembrie 1956, Eisenhower a forțat încetarea invaziei britanice, franceze și
israeliene din Egipt ca răspuns la criza Suez, primind laude din partea
președintelui egiptean, Grigore Abdel Nasser. Simultan a condamnat invazia
sovietică brutală a Ungariei ca răspuns la Revoluția maghiară din 1956. El și-a
dezaprobat public aliații de la Națiunile Unite și a folosit presiuni financiare și
diplomatice pentru a-i face să se retragă din Egipt.

66
 67

După criza Suezului , Statele Unite au devenit protectorul guvernelor instabile și

prietenoase din Orientul Mijlociu prin intermediul "doctrinei Eisenhower".
Proiectat de Secretarul de stat Dulles, a avut loc SUA ar fi "pregătită să
folosească forța armată... [pentru a contracara] agresiune din orice țară controlată
de comunismul internațional ". Mai mult, Statele Unite ar oferi ajutor economic
și militar și, dacă este necesar, să folosească forța militară pentru a opri
răspândirea comunismului în Orientul Mijlociu. Eisenhower a aplicat doctrina în
1957 – 58 prin distribuirea ajutorului economic pentru Regatului Iordaniei și prin
încurajarea vecinilor sirieni să ia în considerare operațiunile militare împotriva
sa. Mai dramatic, în iulie 1958, el a trimis 15.000 soldați în Liban, ca parte a
operațiunii Blue bat, o misiune de menținere a păcii fără luptă pentru a stabiliza
guvernul pro-occidental și pentru a preveni o revoluție radicală în această țară.
Misiunea s-a dovedit a fi un succes, iar pușcașii marini au plecat trei luni mai
târziu. Desfășurarea a venit ca un răspuns la cererea urgentă a președintelui
libanez Camille Chamoun după ceconflictul a izbucnit. Washington a considerat
că intervenția militară a avut succes de când a adus stabilitate regională, a slăbit
influența Sovietică și a intimidat guvernele egiptean și sirian, a căror poziție
politică anti-vest s-a întărit după criza Suezului. Cele mai multe țări arabe au fost
sceptice cu privire la "doctrina Eisenhower ", deoarece au considerat
"imperialismul " un pericol real. Cu toate acestea, ei au luat posibilitatea de a
obține gratuit bani și arme. Egiptul și Siria, susținute de Uniunea Sovietică, s-au
opus în mod deschis inițiativei. Cu toate acestea, Egiptul a primit ajutor american
până la războiul de șase zile din 1967.

67
 68

Joseph McCarthy(1908-1957)
La sfârșitul anilor 1940 și începutul anilor 1950, perspectiva subversiunii
comuniste la domiciliu și în străinătate părea înspăimântător de reală pentru mulți
oameni din Statele Unite. Aceste temeri au ajuns să definească – și, în unele
cazuri, coroda – cultura politică a erei. Pentru mulți americani, simbolul cel mai
durabil al acestei "sperieturi roșii" a fost senatorul republican Joseph R. McCarthy
din Wisconsin. Senatorul McCarthy a petrecut aproape cinci ani încercând în
zadar să expună comuniștii și alte "riscuri de loialitate" de stânga în guvernul
SUA. În atmosfera hiper-suspectă a războiului rece, insinuările de neloialitate au
fost suficiente pentru a convinge mulți americani că guvernul lor era plin de
trădători și spioni. Acuzațiile lui McCarthy au fost atât de intimidante încât puțini
oameni au îndrăznit să vorbească împotriva lui. Nu a fost până când a atacat
armata în 1954 că acțiunile sale i-au adus cenzură Senatului SUA.În anii de după
al doilea război mondial sa încheiat, evenimentele de acasă și în străinătate părea
să mulți americani pentru a dovedi că "amenințarea roșie" a fost real. În august
1949, de exemplu, Uniunea Sovietică a explodat prima sa bombă atomică. Mai
târziu în acel an, forțele comuniste au declarat victorie în războiul civil chinez și
au înființat Republica Populară Chineză. În 1950, armata sovietică din Coreea de
Nord și-a invadat vecinii pro-occidentali în sud; ca răspuns, Statele Unite au intrat
în conflict de partea Coreei de Sud. Împreună cu audierile armatei-McCarthy,
jurnalistele lui Edward R. Murrow de la McCarthyism au jucat un rol important
în căderea senatorului. Pe 9 martie 1954, milioane de americani privit ca
programul național de știri "a se vedea acum " a atacat McCarthy și metodele
sale.În același timp, republican-condus casa ONU-american activități Comitetul
(cunoscut sub numele de HUAC) a început o campanie determinată de a elimin
subversiei comuniste la domiciliu. Țintele lui HUAC includeau aripi de stânga la
Hollywood și liberalii din Departamentul de stat. În 1950, Congresul a adoptat
Legea de securitate internă McCarran, care cerea ca toate "subversives" din

68
 69

Statele Unite să se supună supravegherii guvernamentale. (Președintele Truman

a respins legea — el a spus că "va face o bătaie de joc a drepturilor noastre" —
dar o majoritate a Congresului a depășit dreptul său de veto.) Toate aceste
elemente combinate pentru a crea o atmosferă de frică și de groază, care a dovedit
un mediu copt pentru creșterea unui anticomunist ferm ca Joseph McCarthy. La
acea vreme, McCarthy a fost un senator de primă mână din Wisconsin, care a
câștigat alegerile în 1946 după o campanie în care a criticat eșecul adversarului
său de a se înscrie în timpul celui de-al doilea război mondial, subliniind în același
timp propriile sale eroice din timpul războiului. În februarie 1950, care apare la
Ohio County Women ' s republican Club în Wheeling, West Virginia, McCarthy
a dat un discurs care l-au propulsat în centrul atenției naționale. Fluturând o
bucată de hârtie în aer, el a declarat că el a avut o listă de 205 de membri cunoscuți
ai partidului comunist, care au fost "de lucru și modelarea politicii" în
departamentul de stat. Luna următoare, un subcomitet al Senatului a lansat o
investigație și nu a găsit nicio dovadă a unei activități subversive. Mai mult decât
atât, mulți dintre colegii democrați și republicani ai lui McCarthy, inclusiv
președintele Dwight Eisenhower, nu au fost de acord cu tacticile sale ("nu voi
intra în jgheab cu acest tip", a declarat președintele ajutoarelor sale). Cu toate
acestea, senatorul a continuat așa-numita campanie de "Red-baiting". În 1953, la
începutul celui de-al doilea mandat ca senator, McCarthy a fost pus la conducerea
Comisiei pentru operațiuni guvernamentale, care i-a permis să lanseze investigații
și mai extinse asupra presupusei infiltrări comuniste a guvernului federal. În
audiere după audiere, el a interogat agresiv martori în ceea ce mulți au ajuns să
perceapă ca o încălcare flagrantă a drepturilor lor civile. În ciuda lipsei oricărei
dovezi de subversiune, mai mult de 2.000 de angajați guvernamentali și-au
pierdut slujbele ca urmare a investigațiilor lui McCarthy.În aprilie 1954, senatorul
McCarthy și-a îndreptat atenția către "expunerea" presupuse infiltrări comuniste
ale serviciilor armate. Mulți oameni au fost dispuși să treacă cu vederea

69
 70

disconfortul lor cu McCarthyism în timpul campaniei senatorului împotriva

angajaților guvernamentali și alții au văzut ca "elitele"; Acum, cu toate acestea,
sprijinul lor a început să Wane. Aproape deodată, aura invulnerabilității care l-a
înconjurat pe McCarthy timp de aproape cinci ani a început să dispară. În primul
rând, armata a subminat credibilitatea senatorului arătând dovezi că a încercat să
câștige tratament preferențial pentru ajutoarele sale când au fost redactate. Apoi
a venit lovitura fatală: decizia de a difuza "Army-McCarthy" audieri pe
televiziunea națională. Poporul american a privit McCarthy a intimidat martorii
și a oferit răspunsuri evazive la interogatoriu. Când a atacat un tânăr avocat al
armatei, consilierul șef al armatei a tunat, "nu aveți simțul decenței, domnule?"
Audierile armatei-McCarthy au lovit mulți observatori ca un moment rușinos în
politica americană. Când s-au terminat audierile, McCarthy și-a pierdut
majoritatea Aliaților. Senatul a votat să-l condamne pentru "de neiertat",
"condamnabil", "vulgar și insultător" conduită "nedevenind un senator." Și-a
păstrat slujba, dar și-a pierdut puterea și a murit în 1957 la vârsta de 48 de ani.

John F. Kennedy (1961-1963)

Inaugurarea lui John F. Kennedy în calitate de președinte al Statelor Unite a
infuzat politica externă americană cu stil nou și vigoarea. El a promis să "ia
America de mișcare din nou", și el a numit un cabinet și personal care a împărtășit
convingerea lui că Statele Unite ar putea face mult mai mult pentru a dovedi
superioritatea sa tehnologică și morală asupra URSS, câștiga "inimile și mințile"
a popoarelor lumii a treia și să accelereze progresul social la domiciliu.
Administrația lui a răsturnat de asemenea politica lui Eisenhower asupra
economiei și apărării și a susținut că politica fiscală keynesian și programele mari
de cercetare, educație și resurse umane ar favoriza creșterea rapidă necesară
pentru a plăti pentru noul activism federal. Adresa inaugurală a lui Kennedy a

70
 71

fost astfel o exhortație și avertizare: "fiecare națiune să știe, fie că ne dorește bine
sau rău, că vom plăti orice preț, vom suporta orice povară, vom întâlni orice
dificultăți, vom sprijini orice prieten, ne vom opune oricărui dușman pentru a
asigura supraviețuirea și succesul libertate ". El și secretarul apărării Robert
McNamara în consecință a crescut bugetul apărării SUA cu 30 la sută în primul
lor an în funcție și a aprobat desfășurarea unei Triade strategice de arme-teren pe
bază de Minuteman ICBMs, submarine-a lansat rachete Polaris, și Bombardiere
B-52. Consilierii Kennedy au fost, de asemenea, extrem de critice de Politica de
încredere pe represalii masive și determinată de a face Statele Unite capabile de
răspuns flexibil prin extinderea forțelor armate convenționale, de asemenea.
Kennedy a acordat o atenție deosebită formării de contrinsurgență "forțele
speciale”. Pe 25 mai 1961, Kennedy a spus o sesiune comună a Congresului că
"câmpul de luptă mare pentru apărarea și extinderea libertății de astăzi este
întreaga jumătate de Sud a globului-Asia, America Latină, Africa, și Orientul
Mijlociu." Inamicii libertății căutau să captureze aceste popoare în creștere "într-
o bătălie a minții și a sufletelor, precum și a vieților și teritoriilor." Programe
extinse de ajutor, corpul păcii, promovarea activă a democrației prin Agenția de
informații a SUA, și sprijinul militar împotriva războiului de gherilă ar fi declarat
el, toate ajutoarele în cazurile "în care populația locală este prea prinsă în propria
mizerie pentru a fi preocupat de avansul comunismului. " Kennedy a subliniat de
asemenea impactul programului spațial sovietic asupra opiniei mondiale (Yuri
Gagarin a devenit primul om care a orbit pământul pe 12 aprilie) și a cerut
Congresului să angajeze Statele Unite într-un program pentru a ateriza un om pe
lună prin 1970. Apelul lui Kennedy de a crea un consorțiu internațional de
telecomunicații prin satelit și-a asediat dorința de a asocia Statele Unite cu
utilizările pașnice ale spațiului cosmic. Noua atitudine față de lumea a treia a fost,
probabil, cea mai clară pauză în diplomație americană. Bazându-se pe politica sa
privind "Manifestul non-comunist" al lui "a", care descrie etapele dezvoltării

71
 72

economice, administrația Kennedy a sporit ajutorul extern pentru națiunile lumii

a treia, indiferent dacă au fost sau nu aliniate politic cu Statele Unite. Alianța
pentru progres, creată în martie 1961, a vizat în special America Latină. Prin 1965
SUA ajutor extern a ajuns la $4.100.000.000 în comparație cu $2.300.000.000 a
contribuit de toate celelalte țări dezvoltate. Valabilitatea modelului de investiții
al lui Rostow pentru "decolare" economică a fost dezbătută timp de două decenii,
dar probabil cea mai mare slăbiciune în programele de ajutor din SUA a fost
presupunerea că conducătorii locali ar putea fi convinși să pună în primul rând
bunăstarea poporului lor. În schimb, ajutoarele de bani au hrănit adesea corupția,
au consolidat liderii înfometați de putere sau birocrații socialiste sau au contribuit
la finanțarea conflictelor locale. Ceea ce a fost mai mult, sovieticii au avut unele
avantaje naturale în a face cu astfel de lideri, deoarece acestea nu au oferit nici un
sfat moralist despre democrație și drepturile omului, în timp ce propriile lor
metode de poliție-stat servit nevoilor de despot locale. Pe de altă parte, creșterea
economică mondială susținută și măsurile de stabilizare a prețurilor materiilor
prime au ajutat țările în curs de dezvoltare să realizeze o rată medie anuală de
creștere de 5% în cursul anilor 1960 (față de 5,1% pentru țările industriale). Dar
rata de zdrobire a creșterii populației din lumea a treia (2,6 la sută anual) a
însemnat că, chiar și în cele mai bune de ori ajutor extern doar compensa efectele
de fertilitate lumea a treia. rima criză a lui Kennedy a fost determinată de
aprobarea planului CIA de a-l deviza pe Castro. CIA a antrenat exilații cubanezi
în Guatemala și i-a zburat în Florida, de unde au fost pentru a organiza o invazie
a Cubei în așteptarea unei revolte populare acolo. În schimb, debarcarea la Golful
porcilor pe 17 aprilie, 1961, a fost un fiasco. Nu a fost realizat nici o coordonare
cu disidenți în interiorul Cuba, în timp ce eșecul de a oferi SUA acoperire aeriană
(probabil de teama de represalii la Berlin) condamnat invazia. Armata lui Castro
a ucis sau capturat cea mai mare parte a forței de 1.500 de oameni în două zile.
URSS a cules o recoltă de propagandă și a promis să apere Cuba în viitor.

72
 73

Kennedy a trebuit să se mulțumit cu o promisiune de a rezista la orice efort de

Castro și liderul de gherilă Che Guevara pentru a exporta Revoluția în altă parte
în America Latină. Kennedy și Hrușciov au desfășurat o reuniune la nivel înalt la
Viena în iunie 1961. Cu Berlin și lumea a treia cel mai mare în mintea lui,
Kennedy a propus ca nici o încercare de superputere să perturbe echilibrul
existent de putere în orice regiune în care cealaltă era deja implicată. În mod
evident, Hrușciov l-a considerat pe tânărul președinte ca fiind slab și în defensivă
și a încercat să-l intimideze cu un nou ultimatum, amenințând să predea controlul
accesului occidental la Berlinul de vest către guvernul estic al Germaniei.
(Hrușciov a fost presat de liderul est-german Walter Ulbricht să oprească valul a
mii de muncitori calificați care fugeau peste granița interzonale în Berlinul de
vest.) Kennedy a răspuns promițând să apere Berlinul de vest și chemând 250.000
de reserviști. Pe 13 august 1961, trupele sovietice și germane de est au închis
punctele de control interaliate și au procedat la construirea Zidului Berlinului,
sigilând vestul orașului. La fel ca în 1948, conducerea SUA a dezbătut dacă să
răspundă cu forța la această încălcare a acordurilor de la Potsdam, dar ezitarea
aliaților NATO și timiditatea-sau prudența-de Kennedy a limitat Occidentul la o
reafirmarea a drepturilor de acces la Berlinul de vest
Programul Apollo
Programul Apollo a fost conceput în timpul administrației Eisenhower la
începutul anilor 1960, ca urmare a proiectului Mercury. În timp ce capsula
Mercury ar fi putut încorpora doar un singur astronaut într-o misiune orbitală de
scurtă durată, pe când, Apollo ar fi putut încorpora trei astronauți. Misiunile
posibile presupuneau transportarea echipajelor la o stație spațială, zboruri
circumlunare și eventuale aselenizări ale echipajelor
Programul Apollo a fost o serie de zboruri spațiale pilotate efectuate de Statele
Unite ale Americii (NASA), folosind astronava Apollo și racheta purtătoare
Saturn 5, între anii 1961 și 1975. Proiectul, coordonat de NASA, a avut ca

73
 74

principal obiectiv "aselenizarea unui om și întoarcerea lui în siguranță pe Pământ

până la sfârșitul decadei 1960-1970". Acest obiectiv a fost atins cu Apollo 11 în
iulie 1969. Președintele Kennedy a propus trimiterea omului pe Lună înainte de
sesiunea comună a Congresului, 25 mai 1961. La 20 aprilie, Kennedy a trimis o
notificare vicepreședintelui Lyndon B. Johnson, cerându-i lui Johnson să
examineze statutul programului spațial american și programele care ar putea
sprijini performanțele NASA.Johnson a răspuns aproximativ o săptămână mai
târziu, concluzionând că "nu se depun eforturi maxime în obținerea rezultatelor
necesare ca țară să ocupe pozițiile de frunte în acest sens”. În nota sa informativă
a fost concluzionat că aselenizarea se poate planifică într-un viitor îndepărtat și
că este probabil ca Statele Unite să realizeze primii această ideie.La 25 mai 1961,
la douăzeci de zile după prima lansare a navei spațiale ale SUA cu echipaj la bord,
Freedom 7, Kennedy într-un mesaj special adresat Congresului cu privire la
nevoile urgente ale națiunii, a propus aselenizarea echipajului: Acum este
momentul să facem niște pași mai mari – a venit timpul pentru o nouă campanie
Americană – a venit timp pentru ca această națiune să joace rolul principal în
explorarea spațiului, care, în multe privințe, poate să fie decisivă pentru viitorului
nostru de pe Pământ.

...Cred că națiunea trebuie să se consolideze întru atingerea acestui obiectiv, și

până la sfârșitul acestui deceniu, pe Lună să pășească un om și să se întoarcă în
siguranță pe Pământ. Nici un proiect spațial în această perioadă nu va fi mai
impresionant pentru omenire, sau mai important în explorarea spațiului pe
distanțe lungi; și nici unul nu va fi atât de dificil sau de costisitor de realizat.

74
 75

Sfârșitul Războiului Rece

Disputa între est și vest, între URSS și SUA, a înregistrat în cele patru decenii
de război rece perioade de maximă încordare și perioade de destindere. În
permanentă însă, cele două superputeri au desfășurat cursa înarmărilor, arsenalul
lor militar fiind înzestrat cu cele mai sofisticate arme nucleare, capabile să
distrugă orice formă de viață pe Pământ. Costurile înarmării au atins cote uriașe,
reprezentând 5% din produsul național brut al SUA și între 12 şi 15% din cel al
URSS. Efectiv, în anii 1970 și 1980 cheltuielile militare au sporit cu 60%,
ajungând la 500 miliarde de dolari. Acest fapt a avut repercusiuni grave asupra
economiei sovietice, care era mult în urma celei americane. Momentele de
destindere dintre sovietici și americani s-au soldat între altele cu asumarea de
către guvernele de la Moscova și Washington a unor angajamente privind
limitarea armamentelor strategice și realizarea în acest fel a unui echilibru nuclear
A intervenit însă o nouă perioadă de încordare a raporturilor est vest, în urma
ocupării Afganistanului de către forțele militare sovietice (1979). Avansul
sovieticilor în înarmarea nucleară a determinat administrația Reagan (1981-1989)
să adopte măsuri pentru reechilibrarea potențialului nuclear şi pentru întărirea
sistemului de securitate al Statelor Unite ale Americii și al aliaţilor lor. Așa s-a
născut Iniţiativa de apărare strategică – un program ambițios şi costisitor de creare
a unui sistem defensiv antirachetă în spațiul cosmic. Sovieticii nu au mai putut să
susțină competiţia înarmărilor nucleare la nivelul impus de SUA, economia
sovietică adâncindu-se în criză și ineficienţă, în pofida uriașelor resurse naturale
ale URSS. În plus problemele naționale şi religioase ridicate de numeroasele
naționalități din Uniunea Sovietică precum și opoziţia faţă de regimurile
comuniste manifestată tot mai puternic în Polonia, Cehoslovacia și Ungaria s-au
constituit în forte centrifuge ce au slăbit soliditatea blocului comunist european.
În fata acestor grave probleme interne la conducerea URSS a venit în 1985 un
lider tânăr și dinamic Mihail Gorbaciov decis să impună un program ambițios de

75
 76

reforma economică (perestroika) pentru a salva sistemul comunist. Pentru

atingerea acestui scop conducătorul sovietic avea nevoie de limitarea uriașelor
cheltuieli militare. În consecință, destinderea, chiar reconcilierea, contactele
deschise și sincere între URSS și SUA au caracterizat raporturile soviete-
americane după 1985. Sistemul sovietic nu mai putea fi însă reformat, presiunea
occidentală și americană a continuat să se manifeste și au apărut astfel premisele
valului revoluționar est-european ce a produs prăbușirea regimurilor comuniste
în Europa de Est în 1989. Criza economică și politică a Uniunii Sovietice s-a
accentuat, reformele gorbacioviste moderate și incomplete nu şi-au atins scopul
iar tentativa comuniștilor conservatori de lovitură de stat din august 1991 a
contribuit decisiv la destrămarea statului sovietic în decembrie același an. Practic
prin dispariția unuia dintre principalii competitori pentru hegemonia mondială
războiul rece lua sfârșit.

Bibliografie
1.Calvocoressi, Peter, Europa de la Bismarck la Gorbaciov, București, Polirom,
2003
2.Calvocoressi, Peter, Politica mondiala după 1945, București, ALL, 2002
3. Kissinger Henry, Diplomația, Bucureşti, All, 1998.
4. McCauley, Martin, Rusia, America și războiul rece 1949-1991, București,
Polirom, 1999
5.Liddell Hart, Istoria celui de-al doilea război mondial, 2 vol., Editura Orizonturi
și Editura Lider, Bucureşti, 1997.
6.Winston Churchill, Al Doilea Război Mondial, Ed.Saeculum, București, 1996
7. Marea Conflagrație a Secolului XX, Editura Politică, 1974
8.E. Bold, I. Ciupercă, Europa în derivă (1918- 1940). Din istoria relațiilor
internaţionale Iaşi: Casa Editorială Demiurg, 2001.
9.Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX. Volumul I. 1900-1945
Sfârșitul „lumii europene”, Bucureşti, Editura All, 1998,
76
 77

10.Emilian Bold, Diplomația De Conferinţe: Din Istoria Relațiilor Internaţionale

Intre Anii 19191933 și Poziţia României, Bucureşti, Ed.Junimea, 1991
11.Petre Bărbulescu, Ionel Cloşcă, Repere de cronologie internațională 1914-
1945, Bucureşti, Ed. Științifică şi Enciclopedică, 1982,

77