INTRODUCERE.......................................................................................................................

6
CAPITOLUL I........................................................................................................................10
IZVOARELE DACO - ROMANE ALE STATULUI ŞI DREPTULUI ROMÂNESC....10
l. Consideraţii generale privind evoluţia culturilor şi civilizaţiilor străvechi şi a celor
geto - dace până în epoca prestatală..................................................................................10
1.1. Geto - dacii în etapa democraţiei militare: norme de conduită în această etapă...13
2. De la democraţia militară la statul dac.........................................................................17
2.1. Saltul calitativ de la democraţia militară la statul centralizat.................................17
2.2. Formarea statului geto - dac şi caracterul său........................................................18
2.2.1. Organele centrale ale statului dac......................................................................20
2.2.2. Organele locale...................................................................................................20
3. Dreptul în statul geto - dac.............................................................................................21
3.1. Consideraţii cu privire la legislaţia statului geto - dac............................................21
3.2. Instituţii juridice........................................................................................................22
3.3. Organizarea activităţii juridice.................................................................................23
CAPITOLUL II.......................................................................................................................24
STATUL ŞI DREPTUL ÎN PROVINCIA ROMANĂ DACIA...........................................24
1. Continuitatea statalităţii de la Burebista până la cucerirea romană.........................24
1.1. Realitatea dacică în perioada 44 Î.Hr. - 86 d.Hr.....................................................24
1.2 .Dacia în timpul regelui Decebal ( 87 - 106 d.Hr.)...................................................26
2. Organele puterii în provincia dacia...............................................................................29
2.1. Organele centrale......................................................................................................29
2.1.1. Organizarea conducerii politice.........................................................................29
2.1.2. Organizarea financiară......................................................................................31
2.1.3. Organizarea armatei...........................................................................................32
2.2. Organizarea locală....................................................................................................33
2.2.1. Oraşele................................................................................................................33
2.2.2. Aşezările din mediul rural..................................................................................35
3. Dreptul în provincia romană Dacia...............................................................................36
3.1. Izvoarele dreptului....................................................................................................36
3.2. Instituţii juridice........................................................................................................38
4. Romanizarea....................................................................................................................42
CAPITOLUL III.....................................................................................................................45
ÎNCEPUTURILE MEDIEVALE ALE STATULUI ŞI DREPTULUI ROMÂNESC......45
1. Continuitatea procesului etnogenezei româneşti.........................................................45
2. Începutul Evului Mediu (Secolele VII-VIII).................................................................50
3. Norme de conduită în cadrul obştei..............................................................................56
3.1. Normele privitoare la proprietate.............................................................................56
3.2. Norma privitoare la relaţiile de muncă....................................................................57
3.3. Norme cu privire la statutul persoanelor.................................................................58
4. Obligaţiile civile, răspunderea penală şi procedura de judecată....................................60
CAPITOLUL IV.....................................................................................................................62
TĂRILE SI LEGEA TĂRII IN SECOLELE IX-XIV.........................................................62
1. Evoluţia societăţii româneşti în condiţiile procesului de feudalizare.........................62
2. Generalizarea „ţărilor” româneşti în secolele XI-XIII................................................68
2.1. Menţiuni despre forma de organizare „ţară”..........................................................68
2.2. „Ţara” - forma specifică românească de organizare politică.................................72
3. Legea ţării: dezvoltarea normelor juridice...................................................................74
3.1. Conceptele de lege şi dreptate...................................................................................74
3.2. Dezvoltarea normelor juridice cu numele "legea ţării"..........................................76

1
 4. Caracterizarea legii ţării................................................................................................77
CAPITOLUL V.......................................................................................................................80
STATUL ŞI DREPTUL ÎN EVUL MEDIU CLASIC ROMÂNESC.................................80
1. Geneza statului medieval românesc..............................................................................80
1.1. Constituirea Transilvaniei........................................................................................84
1.2. Tara Românească.....................................................................................................86
1.3. Moldova.....................................................................................................................88
1.4. Dobrogea...................................................................................................................90
2. Însemnătatea constituirii statelor medievale româneşti..............................................91
3. Domnia şi legea ţării.......................................................................................................92
3.1. Apariţia şi originalitatea domniei.............................................................................93
3.2. Legitimitatea domniei. Principiile Legii "ţării"......................................................94
CAPITOLUL VI.....................................................................................................................99
ORGANIZAREA DE STAT A TĂRII ROMÂNEŞTI ŞI A MOLDOVEI ÎN EPOCA DE
ÎNNOIRI ÎN SPIRIT EUROPEAN (1601-1711/1716).........................................................99
1. Evoluţia situaţiei internaţionale şi interacţiunea ei cu spaţiul românesc de la Mihai
Viteazul la fanarioţi............................................................................................................99
2. Structuri economice, sociale şi politice........................................................................101
2.1. Caracteristici ale vieţii economice..........................................................................101
2.2. Relaţiile de proprietate............................................................................................104
2.3. Organizarea socială................................................................................................104
3. Instituţiile statului.........................................................................................................106
3.1. Instituţiile centrale şi locale....................................................................................106
4. Organizarea fiscală, militară, bisericească şi administrativ - teritorială................110
4.1. Organizarea fiscală.................................................................................................110
4.2. Organizarea militară...............................................................................................111
4.3. Organizarea administrativă locală.........................................................................112
4.4. Organizarea bisericii...............................................................................................114
CAPITOLUL VII
LEGEA ŢĂRII ŞI INSTITUŢIILE SALE ÎN EVUL MEDIU CLASIC.........................116
1. Sisteme juridice.............................................................................................................116
2. Regimul persoanelor, rudeniei, familiei, căsătoriei şi succesiunii............................118
3. Regimul bunurilor: dreptul de proprietate................................................................123
3.1. Proprietatea ţărănească..........................................................................................123
3.2. Proprietatea nobiliară.............................................................................................125
3.3. Imunitatea feudală..................................................................................................127
4. Obligatii si contracte.....................................................................................................128
4.1. Forme de răspundere colectivă...............................................................................128
4.2. Forme de răspundere civilă personală, contractele...............................................129
5. Elemente de drept penal...............................................................................................130
5.1. Infracţiunile ...........................................................................................................130
5.2. Pedepsele.................................................................................................................132
6. Procedura de judecată..................................................................................................132
CAPITOLUL VIII................................................................................................................134
ORGANIZAREA DE STAT A TRANSILVANIEI ÎN EPOCA VOIEVODATULUI ŞI
PRINCIPATULUI................................................................................................................134
1. Voievodatul (1176 -1541)..............................................................................................134
1.1. Viaţa economică......................................................................................................134
1.2. Structura socială.....................................................................................................135
1.3. Organele centrale ale statului.................................................................................139

2
 1.4. Organizarea administrativ teritorială.....................................................................141
2. Principatul (1541-1683)................................................................................................142
2.1. Viaţa economică şi socială......................................................................................143
2.2. Instituţii centrale şi locale din Transilvania..........................................................145
CAPITOLUL IX...................................................................................................................150
ÎNCEPUTURILE ŞTIINTEI DREPTULUI ŞI FORMAREA CONŞTIINTEI
JURIDICE ÎN CELE TREI TĂRI ROMÂNE...................................................................150
1. Apariţia pravilelor şi evolutia dreptului scris pana în secolul al XII-lea................150
1.1. Apariţia primelor pravile........................................................................................151
2. Dreptul scris în transilvania medievală......................................................................158
CAPITOLUL X.....................................................................................................................162
ORGANIZAREA DE STAT A ŢĂRILOR ROMÂNE ÎN TIMPUL REGIMURILOR
FANARIOT ŞI HABSBURGIC: STRUCTURI INSTITUŢIONALE.............................162
1. Cadrul de evolutie a Moldovei, Ţării Româneşti Dobrogei, Transilvaniei si
Banatului............................................................................................................................162
1.1. Moldova şi Tara Românească................................................................................162
1.2. Dobrogea.................................................................................................................166
1.3. Transilvania............................................................................................................166
1.4. Banatul....................................................................................................................168
2. Instituţiile ţărilor române.............................................................................................168
2.1. Moldova şi Ţara Românească................................................................................168
2.2. Transilvania............................................................................................................171
3. Evoluţia dreptului românesc în principate sub regim fanariot şi în transilvania sub
dominaţia habsburgică.....................................................................................................175
3.1. Evoluţia dreptului sub regimul fanariot(1711/1716 -1821)..................................175
3.2. Dreptul în Transilvania sub dominatia habsburgică(1691 - 1848)......................179
4. Mişcarea de emancipare naţională în ţările române.................................................181
CAPITOLUL XI
STATUL ŞI DREPTUL SUB SEMNUL PRIMEI MODERNIZĂRI ŞI AL
REVOLUŢIEI (1821-1849)..................................................................................................185
1. Semnificaţia politico - juridică a revolutţei de la 1821..............................................185
2. Principatele române în perioada 1821-1849...............................................................187
2.1. Mutatii în evolutia organizării de stat....................................................................187
3. Transilvania, Bucovina, Basarabia, Dobrogea şi Românii din Dreapta Dunării
(1821 - 1848).......................................................................................................................193
3.1. Transilvania............................................................................................................193
3.2. Bucovina sub stăpânirea habsburgică (1775 - 1848)............................................195
3.3. Basarabia.................................................................................................................197
3.4. Dobrogea.................................................................................................................198
3.5. Românii din dreapta Dunării.................................................................................199
4. Semnificatia revolutiei române de la 1848 - 1849......................................................199
5. Organizarea de stat a ţărilor române după 1848.......................................................201
CAPITOLUL XII.................................................................................................................205
FORMAREA STATULUI NAŢIONAL ROMÂN ŞI A SISTEMULUI DE DREPT
MODERN..............................................................................................................................205
1. Evolutia organizării de stat în perioada 1859 -1864..................................................205
1.1. Realizarea şi desăvârşirea Unirii Principatelor Române......................................205
1.2. Organizarea statului naţional român.....................................................................208
2. Formarea sistemului de drept român modern...........................................................214
2.1. Activitatea reformatoare.........................................................................................214

3
 2.2. Opera legislativă a lui Al. I. Cuza pentru realizarea sistemului român de drept
modern............................................................................................................................216
CAPITOLUL XIII................................................................................................................222
STATUL ŞI DREPTUL MODERN ÎN VECHIUL REGAT
AL ROMÂNIEI (1866-1918)................................................................................................222
1. Organizarea politică.....................................................................................................222
1.1. Trăsături ale modernizării......................................................................................223
1.2. Transformări sociale...............................................................................................224
1.3. Implicaţii economice ale modernizării...................................................................225
1.4. Repere ale evoluţiei economice...............................................................................226
2. Monarhia constituţională parlamentară.....................................................................229
2.1. Organele centrale ale statului.................................................................................229
2.2. Organizarea locală - teritorială..............................................................................230
3. Evolutia dreptului în perioada 1866 - 1918................................................................231
3.1. Transformările survenite în ramurile dreptului....................................................232
3. 1.1. Dreptul constituţional.......................................................................................232
3.1.2. Dreptul civil......................................................................................................233
3.1.3. Dreptul penal.....................................................................................................235
3.1.4. Dreptul procesual..............................................................................................236
3.1.5. Legislaţia muncii...............................................................................................237
3.2. Legislaţia învoielilor agricole.................................................................................238
CAPITOLUL XVI................................................................................................................242
STATUL ŞI DREPTUL TRANSILVANIEI, BUCOVINEI ŞI BASARABIEI SUB
DOMINAŢIA IMPERIILOR STRĂINE ÎN PERIOADA 1849-1918.............................242
1. Statul şi dreptul în Transilvania (1849-1918).............................................................242
1.1. Perioada neoabsolutismului (1849-1859)..............................................................242
1.2. Transilvania în anii liberalismului habsburgic (1860-1867)................................244
1.3. Dualismul austo-unnar din 1867-1918 şi consecinţele lui....................................246
2. Bucovina în perioada 1849 - 1918................................................................................248
3. Basarabia sub stăpânirea Imperiului Rus..................................................................250
CAPITOLUL XV..................................................................................................................252
STATUL ŞI DREPTUL ÎN PERIOADA 1918 - 1938........................................................252
1. Organizarea politică......................................................................................................252
1.1. Făurirea statului national unitar român..........................................................252
1.2. Viata economică şi socială......................................................................................254
1.3. Evolutia partidelor politice.....................................................................................257
2. Evoluţia dreptului.........................................................................................................259
2.1.Unificarea legislativă...............................................................................................259
2.2. Dreptul constituţional.............................................................................................260
2.3. Dreptul administrativ..............................................................................................263
2.4. Dreptul civil.............................................................................................................265
2.5. Dreptul penal...........................................................................................................270
2.6. Dreptul procesual civil............................................................................................271
2.7. Dreptul procesual penal..........................................................................................271
2.8. Legislatia muncii.....................................................................................................272
CAPITOLUL XVI................................................................................................................273
EVOLUTIA STATULUI SI DREPTULUI ROMÂN
ÎN PERIOADA 1938-1947...................................................................................................273
1. Statul şi dreptul în timpul regimului de autoritate monarhică (11 februarie 1938-6
septembrie 1940)..............................................................................................................273

4
 1.1. Instituţionalizarea şi funcţionarea noului regim..............................................273
1.2. Prăbuşirea regimului de autoritate monarhică................................................277
2. Izvoarele dreptului românesc în perioada 1938 - 1940..............................................277
2.2. Dreptul penal...........................................................................................................278
2.3. Dreptul procesual....................................................................................................279
3. Statul şi dreptul României în perioada regimului Ion Antonescu (6 septembrie 1940
- 23 august 1944)................................................................................................................280
3.1. Organizarea politică................................................................................................280
3.2. Evolutia dreptului...................................................................................................282
4. România în anii 1944-1947. Evoluţia statului şi dreptului........................................283
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ...........................................................................................288

5
 INTRODUCERE

Istoria rămâne „cartea de căpătâi a popoarelor”, cum scria Mihail

Kogălniceanu, iar „trebuinţa de istorie naţională”, spunea tot el în 1843, „ne este
neapărată”. Omenirea se află într-un proces în care, treptat, distanţele dintre
popoare se vor reduce, dar tot astfel cum, statele cele mai avansate s-au încadrat
proceselor de apropiere şi unificare păstrându-şi trăsăturile proprii şi probabil
pentru încă o lungă vreme şi noi trebuie să ne încadrăm lor ca români, intrând
cu zestrea noastră spirituală în hora naţiunilor, continentului european şi a
întregii umanităţi. Istoria are încă menirea, pe care i-o dădea eruditul cronicar
Miron Costin, „ca să nu se uite lucrurile şi cursul ţării”. Lipsiţi de o cunoaştere
şi înţelegere clară a propriei lor deveniri, românii ar fi grav afectaţi de
complicatele şi complexele procese în faţa cărora ei se află.
În acest context, utilitatea acestui curs apare evident într-o logică
educaţională ce caută în permanentă să legitimeze prezentul prin intermediul
evocării experienţelor trecutului. Într-un asemenea context, studiul diferitelor
epoci istorice organizate politic şi înzestrate cu instituţii juridice
corespunzătoare ne oferă material de cercetare şi valorificare a tradiţiei în
materie către un sistem juridic mai bun, evitând erorile comise.
Istoria Statului şi Dreptului Românesc are funcţii de studiu şi cercetare,
care cu ajutorul metodelor şi tehnicilor moderne, oferă cunoaşterii sistematice şi
ştiinţifice idei, reguli, principii şi concluzii despre instituţiile politice şi juridice
româneşti.
Aparţinând sistemului ştiinţelor sociale contemporane, Istoria Statului şi
Dreptului Românesc are ca obiect de studiu cunoaşterea şi înţelegerea evoluţiei
statului şi dreptului românesc de la origini şi până în prezent.
Având în vedere că studiul instituţiilor juridice în dinamica şi devenirea
lor istorică, sunt strâns legate de organizarea statală, o periodizare a acestora
trebuie să ţină seama de evoluţia istorică a acestei forme de organizare politică
pe teritoriul României.
Istoria dreptului românesc a apărut odată cu ştiinţa legilor sau a dreptului
în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Începuturile acestei ştiinţe le aflăm
în prelegerile juridice ţinute în „academiile”, sau „liceele domneşti” de
jurisconsulţii statului sau avocaţi precum: D. Scheletti, CHr. Flectenmacher, D.
Bojncă, în Moldova; I. Bărbătescu, C. Brăiloiu, C. Moroiu, V. Petroni, I.E.
Rădulescu, în Ţara Românească; G. Bariţiu, Alexandru Papiu Ilarian, P. Dobra,
în Transilvania. De asemenea, contribuţii de seamă la întemeierea acestei ştiinţe
au avut mari personalităţi ca, Miron Costin, Dimitrie Cantemir şi B.P.Haşdeu,
care au lăsat posterităţii lucrări valoroase asupra originilor vechiului drept
românesc.
Aşadar este vorba de sfârşitul epocii medievale româneşti, dominate de
ideile iluministe şi de dezvoltarea societăţii, când istoriografia juridică şi
concepţiile despre stat şi drept s-au amplificat continuu în învăţământul despre

6
„ştiinţele legilor” şi în publicistica vremii, proces care odată cu răspândirea
concepţiilor despre instituţiile politice şi juridice autohtone a creat treptat o
terminologie ştiinţifică adecvată domeniului ştiinţelor juridice româneşti.
Cristalizarea studiului şi dreptului românesc din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, sub influenţa ideilor iluministe progresiste cuprinse în
documentele programatice ale Revoluţiei de la 1848 şi afirmării României după
constituirea statului naţional modern, a pus în faţa istoriografiei juridice
româneşti probleme nu numai de ordin ştiinţific, ci şi metodologic. Depăşind
limitele inerente începuturilor, ştiinţa dreptului - înfăptuieşte unirea tuturor
ideilor iluminismului pozitivist cu metodele şi tehnicile necesare studiului
sistemului juridic modern, devenind, astfel, o teorie coerentă a activităţii sociale
şi politice, destinată realizării idealurilor democratice ale poporului român.
Întemeierea şcolii juridice româneşti şi cristalizarea autonomiei fiecărei
discipline juridice în raport cu obiectul său de studiu au determinat creşterea
interesului asupra cunoaşterii vechiului drept românesc, de la care se consideră
că trebuie să se pornească în opera de înzestrare a României cu instituţii juridice
moderne. Astfel, B.P.Haşdeu îşi consacră cercetările asupra obiceiurilor juridice
pământene la români (1866), P.Negulescu asupra instituţiilor politice româneşti
(1880), A.D. Xenopol asupra justiţiei sub fanarioţi (1886), C.D.Dissescu asupra
originilor vechiului drept românesc (1890), I. Hodas asupra Constituţiilor
Transilvaniei (1871) etc. Dacă A.D.Xenopol situa fenomenul juridic românesc la
intersecţia dintre faptele de „repetiţie” şi cele de „serie”, marele savant Nicolae
Iorga va privii instituţiile juridice din vremea sa ca o continuare firească, logică,
a vechiului drept românesc. Sub influenţa studiilor marelui istoric Nicolae Iorga
consacrate vechiului drept românesc, precum şi a cercetărilor întreprinse de
reputaţi jurişti istorici ca, A.D.Xenopol, I.Tanoviceanu, A.Rădulescu,
M.Djuvara, s.a., în prima jumătate a secolului al XX-lea, istoria dreptului
românesc se formează ca disciplină autonomă în cadrul ştiinţelor juridice
naţionale contemporane.
În domeniul acestei ştiinţe autonome se remarcă: Ion Peretz autorul
primului tratat de istoria dreptului românesc (4 tomuri, 1921-1925), cu încercări
de utilizare a metodei comparate în studiul instituţiilor juridice autohtone;
Andrei Rădulescu, împreună cu colectivul său îşi continuă activitatea de
cercetare în cadrul Academiei Române prin elaborarea unor lucrări asupra
originii vechiului drept românesc, asupra juriştilor din spaţiul românesc, precum
şi asupra raporturilor dreptului român modern cu alte sisteme juridice.
Amploarea cercetărilor interdisciplinare realizate în perioada interbelică
au condus la concluzia ca „dreptul românesc are origini autohtone, pământene,
dar. .. este aproape tot aşa de original ca şi a altor popoare latine”(A.Rădulescu,
Istoria dreptului românesc, Bucureşti,1939). La concluzii asemănătoare ajunge
şi George Fotino pe o bază metodologică similară celei aplicate cu un secol în
urmă de B.P.Haşdeu, şi anume prin reconstituirea vechilor obiceiuri juridice
româneşti, „care se reflectă însuşi geniul nostru naţional”. Tot în perioada

7
interbelică se remarcă şi contribuţiile aduse în domeniul acestei ştiinţe prin
cursurile predate în instituţiile de învăţământ superior din România, de ilustre
cadre didactice ca: A.Rădulescu, C.A.Spulber, D.C.Arion, V.Onişor,
V.Moldovan şi alţii. Alt exemplu îl constituie marele jurist român
S.G.Longinescu care îşi continuă prodigioasa activitate cu două volume ale
cursului său susţinut la Universitatea Bucureşti (1926-1928), căruia îi urmează
C. Stoicescu cu valoroase studii asupra influenţei dreptului român asupra
instituţiilor juridice româneşti (1935).
În perioada postbelică deşi, cercetarea ştiinţifică în acest domeniu a
cunoscut constrângeri impuse de ideologia comunistă, totuşi au fost elaborate o
serie de lucrări valoroase, între care se remarcă Tratatul de istorie a dreptului
românesc, (3 tomuri, 1980-1984) sub coordonarea profesorului doctor docent
Ioan Ceterchi.
Istoria Statului şi Dreptului Românesc are sarcina de a prezenta ramurile
dreptului şi a instituţiilor juridice în legătură cu Statul în cadrul căruia ele există.
Revine istoriei statului şi a dreptului românesc misiunea de a prezenta
evoluţia multimilenară a sistemului statului şi dreptului în întregul său de la
origini până în prezent, parcurgând epocile străvechi şi vechi, medievale,
modeme şi contemporane.
Pe această bază, definim, Istoria Statului şi Dreptului Românesc ca fiind o
disciplină de bază pentru înţelegerea apariţiei şi evoluţiei statului şi a instituţiilor
fundamentale ale dreptului românesc, în scopul formării juriştilor patrioţi
necesari statului de drept.
Istoria Statului şi Dreptului Românesc fiind ştiinţa unui domeniu atât de
complex în sistemul său de idei, concepţii, reguli, metode şi tehnici din cele mai
variate ştiinţe, precum: arheologia, epigrafia, sigilografia, politologia şi altele.
De asemenea, are raporturi interdisciplinare cu ştiinţe juridice ca: Teoria
generală a dreptului, Sociologia juridică, Dreptul penal, Dreptul procesual penal,
Dreptul civil, Dreptul procesual civil, Dreptul constituţional, ş.a.
Ştiinţa autonomă interdisciplinară, Istoria Statului şi Dreptului Românesc
există şi se dezvoltă continuu cu ajutorul metodelor şi tehnicilor sale proprii de
cercetare, dar utilizează în cercetarea sistematică a instituţiilor juridice metode şi
tehnici din ştiinţele arătate mai sus. Dominată de raporturile interacţioniste
proprii ştiinţelor modeme contemporane, Istoria Statului şi Dreptului Românesc
dobândeşte din domeniul altor ştiinţe sociale idei, reguli şi concepţii necesare
cunoaşterii adevărului istoric.
În acest sens, sunt relevante raporturile interacţioniste existente între
Istoria Statului şi Dreptului Românesc şi Istoria Românilor, pe de o parte şi pe
de alta parte a raporturilor interactioniste cu geografia juridică, antropologia
juridică, filozofia dreptului, sociologia juridică românească, etc. În virtutea
acestor raporturi, proprii ştiinţelor interdisciplinare, la rândul ei, Istoria Statului
şi Dreptului Românesc oferă altor ştiinţe idei, reguli, concepţii şi concluzii
despre domeniul său.

8
 În acelaşi cadru al clasificării unor noţiuni generale se impune delimitarea
dintre conceptele de metodă şi tehnică.
Prin „metodă” se înţelege procedeul folosit pentru realizarea unui lucru
sau atingerea unui scop, iar prin „metodologie”, totalitatea procedeelor practice
folosite pentru cunoaşterea unui domeniu care face obiectul unei discipline
autonome în sistemul ştiinţelor româneşti. Aşadar, putem defini metodologia
cercetării dreptului românesc ca fiind acea parte a istoriografiei istorice şi
juridice, care cuprinde ansamblul metodelor şi tehnicilor necesare cunoaşterii
sistematice a Istoriei Statului şi Dreptului Românesc.
Tehnica sau procedeul nu constituie, prin urmare, decât o anumită metodă
de acţiune. Felul practic, procedural, în care se realizează o metodă sau alta de
cercetare se numeşte tehnică, conchid specialiştii. Aceasta şi explică de ce aflaţi
în faţa unei asemenea panoplii a mijloacelor de cercetare în ştiinţele sociale,
aceeaşi denumire este folosită atât cu privire la metodă, cât şi pentru a desemna
tehnica de realizare a cercetării.
În studierea statului şi dreptului românesc, istoriografia istorică şi juridică
foloseşte în cadrul metodelor generale proprii: a) metoda raţională permite
cercetarea caracterului normativ a instituţiilor juridice în toate ipostazele sale,
cercetătorul utilizând categoriile şi legile logicii; b) metoda experimentală, cu
ajutorul căreia se poate cunoaşte rolul, scopul şi funcţiile sistemului juridic
propriu fiecărei epoci istorice; c) metoda istorică; d) metoda comparată.
Utilizarea acestor metode ne permite să cunoaştem trecutul glorios al
istoriei statului şi dreptului românesc, la a cărui evocare avem datoria să fim
sensibili şi, totodată să determine pe oamenii de „drept şi lege” să aibă în vedere
la aplicările practice o interpretare tehnico - juridică în spaţiul românesc.
În final, deşi prin structura şi dimensiunile sale lucrarea se adresează cu
prioritate studenţilor şi vizează o acumulare sistematică de cunoştinţe, sperăm că
tematica avută în vedere, unghiul de abordare şi bibliografia bogată oferită vor
veni în sprijinul unor viitoare demersuri de cercetare ştiinţifică în această
materie, izvorâte, deopotrivă, din partea studenţilor, doctoranzilor şi
specialiştilor consacraţi.

9
 CAPITOLUL I
IZVOARELE DACO - ROMANE ALE STATULUI ŞI DREPTULUI
ROMÂNESC

l. Consideraţii generale privind evoluţia culturilor şi civilizaţiilor

străvechi şi a celor geto - dace până în epoca prestatală

Primul capitol al cursului tratează elementele de bază ale acestei evoluţii,

de la apariţia omului pe teritoriul României până la cucerirea romană.
Începem prezentarea acestei îndelungate perioade din istoria României cu
o scurtă caracterizare geografică a teritoriului şi populaţiei, valabilă pentru toate
capitolele.
Teritoriul României prezintă anumite particularităţi geomorfologice,
hidrografice, pedologice, reflectate în domeniul vegetaţiei şi faunei, care
explică, pe de o parte, înfăţişarea unitară a acestei părţi a Europei, iar pe de altă
parte, interferenţa influenţelor exercitate din afară. Principalele coordonate ale
acestui teritoriu sunt: cununa Carpaţilor, Dunărea care adună aproape toate apele
ce izvorăsc din Carpaţi şi Marea Neagră. Aceste trei elemente geografice
fundamentale sunt reunite prin sintagma spaţiul carpato - dunăreano - pontic. În
mod curent, pentru a desemna acest teritoriu este însă folosită expresia mai
succintă de spaţiul carpato-dunărean.
Această lungă perioadă care acoperă cea mai mare durată a istoriei
României, din paleolitic până la cucerirea romană, ocupă un loc important în
ansamblul istoriei României, aflându-se la temelia întregului edificiu al evoluţiei
ulterioare. În acest sens, studierea, în mod interdisciplinar, a civilizaţiilor
străvechi şi a celor tracice (geto-dace) până la cucerirea romană, reprezintă
moştenirea trecutului, care ajută la înţelegerea evoluţiei ulterioare, din evul
mediu până în prezent.
În acest context, un interes îl reprezintă, fireşte, particularităţile cultural -
istorice ale României din această perioadă, în strânsă legătură cu evoluţia
culturilor europene, îndeosebi al acelora din sud - estul Europei, dar şi cu
civilizaţiile evoluate ale Orientului Apropiat.
În acelaşi timp, spaţiul carpato-dunărean, prin poziţia sa geografică în
această parte a Europei, a constituit o importantă arie de convergenţă a
civilizaţiilor, în care au fost asimilate şi apoi difuzate numeroase bunuri ale
civilizaţiilor europene.
Populaţia spaţiului carpato-dunărean a parcurs toate marile subdiviziuni
ale timpului uman: un timp preistoric (anterior apariţiei izvoarelor scrise), un
timp protoistoric (reconstituit pe baza izvoarelor scrise externe) şi un timp
istoric propriu-zis cunoscut pe baza izvoarelor scrise interne.
Timpul istoric românesc care cuprinde toate epocile istoriei universale, cu
diferenţieri numai în ceea ce priveşte limitele cronologice ale acestor epoci,

10
datorate particularităţilor evoluţiei istoriei românilor are următoarea periodizare:
Epoca veche până la retragerea aureliană; Evul Mediu (sec. 9 - 16); Spre Epoca
Modernă (sec. 17 - 18); Epoca Modernă (1821 - 1918); Epoca Contemporană;
Regimul democratic (1919 - 1938); Regimul autoritar al regelui Carol al II -lea
(10 februarie 1938 - 6 septembrie 1940); Regimul autoritar al mareşalului Ion
Antonescu (6 septembrie 1940 - 23 ianuarie 1941); (23 ianuarie 1941 - 23
august 1944); Includerea României în sfera de influenţă sovietică; Regimul
comunist (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989); Perioada postcomunistă (1989 -
200').
Conform noului Tratat de istorie a românilor, coordonat de academicianul
Dan Berindei, preistoria poporului român cuprinde următoarele subdiviziuni: -
paleoliticul (1 milion - mileniul 11 Î.Hr.);
- mezoliticul sau epipaleoliticul ( mileniul 11 - mileniul 7 Î.Hr.);
- neoliticul ( mileniul 7 - începutul mileniul 3 Î.Hr.);
- perioada de tranziţie la epoca bronzului (mileniul 3 Î.Hr.);
- epoca bronzului (c. 2000 - c. 1200 Î.Hr.);
- epoca fierului (1200 Î.Hr. - 106 d.Hr.) se împarte în două epoci: prima
epocă a fierului (HALLSTATT) 1200 - 450 Î.Hr. şi a doua epocă a fierului
(LATENE) 450/300Î.Hr. - 106 d.Hr.
Cercetătoarea Marya Gimbutas (lituaniană de origine, stabilită în SUA)
profesor la Universitatea Los Angeles (California), încadrează culturile din
spaţiul carpato - dunărean „Vechea Civilizaţie Europeană”(Old European
Civilization) socotită drept civilizaţia unor societăţi (populaţii) sedentare.
Din punct de vedere arheologic, vechea civilizaţie europeană coincide cu
neoliticul şi eneoliticul, iar ca arie geografică cuprindea o regiune foarte întinsă
din insulele egeene până la Dunărea Mijlocie şi pe ţărmul de vest adriatic până
la cursul mijlociu al Niprului.
Peste aceste civilizaţii, începând din perioada de tranziţie la epoca
bronzului a pătruns o civilizaţie pastorală de tip Kurgan. Populaţiile de acest tip
au pornit din zona de origine - stepa euroasiatică şi zonele de deşert învecinate
(Don, Volga, ţărmul caspic şi cel pontic, Caucaz, Transcaucaz şi Ural) spre
Răsărit, ajungând până în Valea Indului, dar şi spre Apus, până la Atlantic. De
aici denumirea de indoeuropeni, populaţie preistorică care trăia în aşezări
permanente sau sezoniere.
INDOEUROPENIZAREA se produce, astfel printr-un amplu proces etno
şi culturogen de asimilare a autohtonilor de către alogeni având la bază
fenomenul lingvistic care a constat în cristalizarea marii familii a limbilor
vorbite de populaţii străvechi răspândit pe un vast spaţiu geografic care
cuprindea continentul nostru şi o parte din Asia.
Din aceste populaţii vechi, adică din indo-europeni, în epoca bronzului (c.
2000 - 1200 î.Hr.), se vor delimita mari grupuri etnice: iranienii, tracii, grecii,
celţii, germanicii, slavii. Acestor populaţii le corespund grupurile de limbi
indoeuropene, precum grupul satem (tracă, sanscrită, iraniano - scitică, iraniană

11
persană, baltică veche, idiomurile slave, ilirica) şi grupul centum (greaca, latina,
celta, germana). Acum se încheie în sud - estul european procesul de delimitare
a ariilor etno -lingvistice şi culturale între traci, iliri şi greci.
Epoca bronzului este caracterizată printr-o relativă stabilitate culturală.
Creatorii culturilor Monteoru, Tei, Sighişoara - Wietenberg, Otomani ş.a. aparţin
unor populaţii indo - europenizate încă de la sfârşitul mileniului 3 î.Hr., astfel
încât locuitorii ţinuturilor carpato - dunăreano - pontic din această epocă pot fi
definiţi ca aparţinând, din punct de vedere etnic, marelui grup nord - tracic.
Aşezările epocii, adevărate cetăţui, sunt construite pe locuri dominante, întărite
cu şanţuri de apărare şi valuri de pământ, cele mai importante reprezentând
sediul unor organisme tribale cu caracter patriarhal sau chiar al unor uniuni de
triburi.
Primele ştiri despre traci ne sunt transmise de epopeea homerică
referitoare la războiul troian desfăşurat probabil în secolul XIII î.Hr., în care
sunt pomeniţi ca aliaţi ai troienilor în lupta cu aheii.
Potrivit mărturiei părintelui istoriei, Herodot – „tracii erau cei mai
numeroşi după indieni, dar se aflau în necontenite lupte între ei, iar dacă ar fi
avut o singură conducere şi s-ar fi înţeles între ei, ar fi fost mult mai puternici şi
de neînfrânt”.
În prima epocă a fierului (HALLST A TT) după 800 î.Hr. are loc
separarea şi individualizarea grupului nord - tracic din spaţiul carpato -
dunărean, care este desemnat în istoriografia modernă cu numele de geto - daci.
Cristalizarea unei aristocraţii războinice este atestată de cetăţile puternic întărite,
de bogăţia mormintelor princiare. Civilizaţia autohtonă preia şi asimilează
creator influenţe răsăritene (simeriene, scitice) şi meridionale (ilirice şi
greceşti).
În secolele 7 - 6 î.Hr. are loc marea colonizare grecească a litoral ului vest
-pontic. Cea mai veche colonie greacă - Istros (numită de romani Histria) - a fost
fondată pe malul mării (astăzi lacul Sinoe) de către milesieni, potrivit tradiţiei, la
657/656 î.Hr. În a doua jumătate a secolului 6 î.Hr., coloniştii dorieni întemeiază
Callatis (Mangalia), iar puţin mai târziu tot milesienii pun piatra de temelie a
Tomisului (Constanţa). În primele secole de existenţă, colonii le vest - pontice
practică un fructuos comerţ în regiunile locuite de geto - daci.

1.1. Geto - dacii în etapa democraţiei militare: norme de conduită în

această etapă
Deşi nici una dintre scrierile cu privire la geto - daci nu s-au păstrat şi
multe dintre cele care vorbeau despre ei s-au pierdut, totuşi un număr de 63 de
autori de limbă greacă sau latină vorbesc sau se referă la strămoşii noştri (Ion
Horaţiu Crişan, „Spiritualitatea geto – dacilor”, pag. 35).
Reconstituirea istoriei geto - dacilor se face pe baza acestor izvoare
literare, la care se adaugă cele arheologice, epigrafice şi numismatice.

12
 În operele literare şi istoriografice greceşti ( Hecateu din Milet, Sofocle,
Herodot, Tucidide ş.a.) apar primele informaţii despre geţi ca populaţie
autohtonă a ţinuturilor dintre Dunărea de Jos şi Munţii Balcani. Patru secole mai
târziu, izvoare latine (Caesar, Pompeius Trogus, Horaţiu Vergilius, ş.a.) vor
desemna triburile autohtone din ţinutul carpato - dunărean sub numele de daci.
Numele de Dacia îl întâlnim în sec. 1 î.Hr. la Pliniu cel Bătrân şi Tacitus. La
data primei lor menţiuni în istorie - expediţia regelui Darius I împotriva sciţilor
din stepele nord - pontice (514 î.Hr.), geto -dacii reprezentau ramura nordică a
tracilor, care populau cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice.
Herodot relatează despre geto - daci în „Istoriile” sale cu prilejul
expediţiei regelui persan Darius I (521 - 486) împotriva sciţilor din nordul
gurilor Dunării. În drumul său de la Bosfor spre nordul Dobrogei, singurii dintre
traci care i-au opus rezistenţă au fost geţii: „Înainte de a ajunge la Istru,
[Darius] birui mai întâi pe geţi, care se cred nemuritori. Căci tracii, locuitorii
din Salingdessos şi cei care ocupă ţinutul aşezat mai sus de oraşele Apollonia şi
Mesambria, s-au predat lui Darius fără luptă. Geţii însă, fiindcă s-au purtat
nechibzuit, au fost îndată înrobiti, măcar că ei sunt cei mai viteji şi cei mai
drepţi dintre traci” (Herodot, Istorii,IV,93). Aceasta informaţie rămâne cea
dintâi menţiune a geto - dacilor în istoria antichităţii.
În a doua epocă a fierului (La Tene) civilizaţia materială unitară de pe
teritoriul locuit de geto - daci cunoaşte o dezvoltare rapidă, atingând apogeul în
perioada secolului 1 î.Hr. - 1 d.Hr. Progresul demografic şi noul nivel de
dezvoltare atins de societatea geto - dacă sunt evidenţiate de numărul şi
dimensiunile noilor aşezări civile şi centre fortificate.
Menţionăm şi datele pe care ni le-au transmis istoricii Strabon şi Arrian,
despre expediţia pe care a întreprins-o Alexandru cel Mare în anul 335 î.Hr. la
nord de Dunăre. Din relatarea detaliată a celor doi istorici reţinem, ca deosebit
de semnificative următoarele elemente: armata macedoneană a străbătut cu
dificultate, nesfârşite lanuri de grâu, a avut de înfruntat armata geţilor formată
din 4000 de călăreţi şi 10000 de pedeştrii, a ocupat un oraş întărit în care se află
o populaţie numeroasă, precum şi produse meşteşugăreşti deosebit de preţioase,
care au fost apoi transportate în Macedonia.
Istoricul Diodor din Sicilia ca şi geograful Pausanias, ne relatează pe larg
desfăşurarea conflictului dintre Lisimach (unul dintre urmaşii lui Alexandru cel
Mare la sudul Dunării) şi regele get Dromichetes. Acest conflict, declanşat în
anul 300 î.Hr., s-a încheiat în anul 292 î.Hr., când armata macedoneană a fost
înfrântă de către geţi, iar Lisimach a căzut prizonier. După înfrângerea
macedonenilor, poporul înarmat a cerut ca Lisimach să fie ucis, deoarece,
spuneau geţii, cei care şi - au expus viaţa în luptă sunt în drept să decidă în toate
privinţele. Dromichetes, însă, a arătat că este de preferat ca Lisimach să fie
eliberat, deoarece doar aşa macedonenii vor putea fi determinaţi să părăsească
cetăţile de pe malul Dunării (care se aflau foarte probabil în Dobrogea) şi vor
accepta să pună capăt conflictului. Faţă de forţa argumentului regelui, geţii,

13
constituiţi în Adunarea Poporului, au renunţat la dreptul de a-l pedepsi pe
Lisimach.
De la istoricul Justinian ne-a parvenit o relatare privind luptele geţilor,
conduşi de regele Oroles, cu bastarnii. Deoarece geţii au pierdut una din aceste
lupte, regele i-a pedepsit pe războinicii geţi să fie servitorii soţiilor lor, ceea ce
era, la acea epocă, o mare umilinţă. Ei au fost iertaţi de pedeapsă doar după ce i-
au înfrânt pe bastarni.
Textele unor inscripţii descoperite la Histria menţionează numele a doi
regi geţi, Zalmodegicos şi Rhemaxos, care în secolul 3 î.Hr. şi-au exercitat
autoritatea asupra cetăţilor greceşti din Dobrogea.
La rândul său, istoricul Pompeius Trogus vorbeşte despre creşterea puterii
dacilor în vremea regelui Rubobostes, într-o regiune din Transilvania
(„incrementa dacorum per Rubobostem Regem”).
Din mărturiile vechilor autori, greci şi latini, se pot desprinde concluzii
destul de sigure cu privire la stadiul de dezvoltare al societăţii geto-dace în
epoca protoistorică.
Geto-dacii constituiau un popor cu o civilizaţie şi o cultură avansată în
epocă, care atinge apogeul în secolul 1 î.Hr. - secolul 2 d.Hr. ( până la cucerirea
romană). Pe ansamblul ei se prezentau ca un popor sedentar care se ocupa cu
agricultura şi creşterea vitelor şi meşteşugurile.
Dezvoltarea societăţii geto-dace a impus utilizarea scrierii cu litere
greceşti, apoi latine. De asemenea, aveau solide cunoştinţe în domeniul
medicinei, astronomiei, filozofiei şi manifestau înclinaţii spre muzică, artă etc.
Religia geto-dacilor i-a impresionat pe contemporani. O religie iniţială de
tip solar uranic, aşa cum o atestă sanctuarul de la Sarmisegetuza. În centrul
panteonului divinităţilor lor era situat Zamolxis, zeul suprem alături de care se
mai aflau Gebeleisis, Bendis etc., oricum mai puţini zei decât în civilizaţiile
clasice ale antichităţii. Herodot ne lasă preţioasa ştire că „geţii se cred
nemuritori”, deci credeau în nemurire, alături de care în ritualurile lor religioase
întâlnim importante elemente de creştinism primitiv (vezi: rolul şi importanţa
marelui preot în societate sau ritul de înmormântare ).
Ca aspect fizic, strămoşii poporului român, erau înalţi, blonzi cu ochi
albaştri, majoritatea autorilor antici remarcând trăsăturile lor de caracter,
precum: vitejia, dreptatea, înţelepciunea. Corespunzător stadiului dezvoltării
economice şi spirituale, formele de organizare socială şi conducere ale geto -
dacilor, până spre sfârşitul mileniului 1 î.Hr., prezenta trăsăturile societăţii
gentilice aflată în prim proces de descompunere. Structura societăţii cuprinde
nobili (tarabostes sau pileaţi) şi oameni liberi (comaţi): sclavii ocupau un loc cu
totul marginal în producţia de bunuri.
O dată cu ocuparea teritoriilor vecine Daciei de către Roma, elementele
civilizaţiei romane pătrund şi se răspândesc pe întregul teritoriu locuit de geto -
daci; moneda romana ajunge principalul instrument de schimb pe piaţa Daciei,
frecvent imitată de atelierele geto - dace.

14
 Cu toate că, începând cu secolul 4 î.Hr. sunt menţionate puternice
formaţiuni militare, precum şi numeroase cetăţi aflate sub conducerea unor regi
care îşi exercitau autoritatea pe întinse teritorii, societatea geto - dacă nu a
cunoscut încă organizarea statală, ci se află în stadiul uniunilor de triburi bazate
pe democraţia militară. Aşa cum s-a văzut, în cadrul acestui sistem, atribuţiunile
de conducere socială aparţin poporului înarmat care îşi primejduieşte viaţa în
luptă. Cu toate acestea autoritatea regilor creşte necontenit, dovadă că Oroles
este în măsură să adopte măsuri umilitoare pentru toată armata sa, că sub regele
Rubobostes puterea dacilor este în continuă creştere, că Dromichetes îşi impune
opinia în faţa adunării poporului, deşi sistemul este în contradicţie cu normele de
conducere socială la acea epocă.
Deşi regii pe care i-am menţionat nu sunt şefi de state, ci doar şefi militari
ai unor uniuni de triburi, aleşi şi revocaţi de către adunarea poporului, exercitând
atribuţiile adoptate de către această adunare, ca primii între egali, ţinând totuşi să
- şi permanentizeze această poziţie, ba chiar să o transmită cu titlu ereditar.
Contactele geţilor din regiunile extracarpatice cu coloniile greceşti de pe
teritoriul pontic - Histria, Tomis, Callatis - au influenţat şi grăbit dezvoltarea lor
deoarece grecii posedau o tehnologie a fierului superioară, iar oraşele lor
constituiau centre importante de producţie meşteşugărească şi de schimb. O
influenţă similară grecilor au exercitat în Transilvania sciţii şi, mai ales, celţii
(secolul 3 î.Hr.).
În epoca prestatală relaţiile sociale ale geto - dacilor erau reglementate
prin norme de conduită fără caracter juridic, norme respectate de bună voie de
către membrii societăţii. Ştirile pe care ni le - au transmis istoricii antichităţii se
referă fără strictă precizie, la tracii, sciţii sau celţii care trăiau pe teritoriul patriei
noastre, dar tot ei precizează că toate aceste popoare aveau obiceiuri comune.
În istoria dreptului românesc obiceiul juridic ocupă un loc cu totul aparte
deoarece până în secolul XV, el a fost unicul izvor al dreptului, iar până în a
doua parte a regimului turco - fanariot el a fost dreptul nostru comun, dreptul
scris, canonic şi laic, aplicându-se numai în subsidiar. Abia la începutul
secolului XIX, odată cu începuturile formării sistemului juridic modem, dreptul
scris a trecut pe primul plan, iar obiceiul juridic a trecut pe plan secundar. În
fine, după elaborarea operei legislative a lui Al. I. Cuza, odată cu desăvârşirea
procesului de creare a dreptului românesc modem, aria de aplicare a obiceiului
juridic s-a restrâns foarte mult atât în domeniul privat, cât şi în cel public.
Evoluţia obiceiului juridic face parte integrantă din istoria poporului
român şi constituie una din componentele sale definitorii, caracterizându-se prin
originalitate şi continuitate. Aşadar, obiceiul juridic românesc are rădăcini
adânci încă din epoca preistorică şi a evoluat odată cu poporul român, ca o
creaţie originală, dobândind aplicaţiune generală în epoca etnogenezei românilor
şi devenind o componentă esenţială a conştiinţei de neam.
Ştirile pe care ni le - au transmis istoricii antichităţii despre epoca
prestatală se referă la obiceiuri fără caracter juridic. Astfel, Herodot arată că fiii

15
puteau cere şi obţine de la părinţi delimitarea părţii ce li se cuvenea din
proprietatea comună, ceea ce ne arată că deşi obştea gentilică era dominantă,
începuse să fie cunoscută şi stăpânirea individuală ca formă de tranziţie către
proprietatea privată.
Alte izvoare istorice menţionează că furtul constituia o încălcare deosebit
de gravă a normelor de convieţuire în societate, semn că instituţia proprietăţii
private era în plin proces de formare.
Încheierea diferitelor învoieli între părţi era îmbrăcate în forma
jurământului însoţit de un anumit ceremonial: părţile turnau vin într-o cupă în
care amestecau câteva picături din sângele lor, iar după ce înmuiau în acest
amestec săgeţile, sabia şi celelalte arme, consumau conţinutul cupei.
Privitor la viata de familie unii afirmă că la unele triburi tracice era
cunoscută poligamia, iar autorii mai recenţi arată că geto - dacii păzeau cu
stricteţe monogamia. Izvoarele menţionează că în epoca de descompunere a
societăţii gentilice, pe când familia patriarhală era în plin proces de consolidare,
femeile aveau o situaţie socială inferioară celei a bărbaţilor. Toate aceste reguli
de conduită erau respectate în chip firesc, şi nu prin constrângere, dovadă că
agatârşii le formulau în versuri şi le învăţau pe de rost, cântându-le, ca semn de
ataşament, chiar de afecţiune faţă de ele.
În concluzie, instituţii din epoca prestatală se practicau conform unor
reguli de conduită care constituiau obiceiuri.

2. De la democraţia militară la statul dac

2.1. Saltul calitativ de la democraţia militară la statul centralizat a fost

determinat de profunde transformări economice şi sociale în interiorul triburilor
geto - dace.
Studiul informaţiei dobândite prin intermediul arheologiei rămâne o cale
importantă de sporire a cunoştinţelor. Mai mult decât atât, stabilirea originii,
cronologiei şi răspândirii diferitelor elemente şi complexe culturale poate oferi
date esenţiale pentru reconstituirea structurilor economice, sociale şi politice ale
Daciei preromane. Săpăturile arheologice atestă progresele în procesul
producţiei odată cu cea de a doua vârstă a fierului, prin numărul mare al
atelierelor ce prelucrau minereuri feroase, prin creşterea accentuată a uneltelor
de fier, prin dezvoltarea altor meşteşuguri.
Creşterea producţiei a determinat o creştere corespunzătoare a
schimburilor, atât pe plan intern, cât şi în exterior, în special în relaţiile cu grecii
şi romanii. De aici intensificarea circulaţiei monedelor greceşti şi romane
( dinarii şi tetradrahmele), precum şi a monedei proprii a dacilor.
Dezvoltarea economiei de schimb a dus la transformări adânci în structura
socială, determinând accentuarea diferenţei dintre bogaţi şi săraci, constând în

16
creşterea tezaurelor cu obiecte preţioase, construcţii civile de mari proporţii,
inventarul bogat al unor morminte.
Diferenţierea socială s-a realizat în cadrul unui proces istoric complex,
prin deposedarea de pământ a membrilor obştii de către aristocraţia gentilică,
prin însuşirea de către conducătorii militari a prăzii de război, precum şi prin
dezvoltarea meşteşugurilor pe domeniile private.
În noile condiţii, societatea geto - dacă se îndrepta spre o nouă formă de
organizare, prin care să se realizeze: constituirea unui aparat care să asigure
funcţionarea unei forţe publice distincte, separate de masa membrilor societăţii;
înlocuirea criteriului de rudenie printr-un criteriu teritorial în vederea stabilirii
apartenenţei membrilor noii organizaţii a societăţii care este statul.
Procesul formării statului a fost grăbit şi de influenţa unor condiţii externe
determinate în primul rând de pericolul pe care îl prezenta expansiunea romană,
încă din secolul 2 î.Hr. romanii trecuseră Marea Adriatică şi mai târziu îşi
instauraseră dominaţia asupra Macedoniei (168) şi Greciei (146). Odată cu
apariţia acestor două provincii romane, get - dacii au devenit conştienţi de
pericolul pătrunderii militare a romanilor şi s-au unit spre o nouă formă de
organizare. Sistemul democraţiei militare devenise insuficient şi anacronic
pentru a face faţă înfruntării ce avea să vină.
În aceste condiţii s-a impus procesul firesc de centralizare şi unificare a
uniunilor de triburi geto - dace la nivelul întregului teritoriu.
În timpul lui Burebista s-a desăvârşit trecerea de la democraţia militară la
stat, iar uniunea de triburi condusă mai înainte de tatăl său, iar în continuare de
el însuşi, a realizat unificarea celorlalte triburi în cadrul statului dac. Spre
deosebire de şefii uniunilor de obşti, Burebista apare ca un continuator pe linie
ereditară, a poziţiei deţinute de tatăl său. Acesta a fructificat condiţiile oferite de
dezvoltarea vieţii materiale şi spirituale a teritoriilor locuite de geto - daci şi a
iniţiat acţiuni în sensul unificării politice a acestora.

2.2. Formarea statului geto - dac şi caracterul său

La începutul secolului 1 î.Hr. se petrec evenimente de cea mai mare
importanţă pentru istoria Daciei, a Europei Centrale şi a Peninsulei Balcanice în
general şi, fără îndoială, la loc de frunte se înscriu unificarea mai multor
formaţiuni politice getice şi dacice sub regele Burebista.
Idea unificării putea să încolţească în mintea dinastilor din Dacia şi din
pricina presiunii celtice, permanentă în nord - vestul ţinuturilor carpatice şi a
pericolului reprezentat de implacabila înaintare romană în Peninsula Balcanică.
Pericolul roman, privit prin perspectiva istoriei, se contura ameninţător,
dar este dificil de spus dacă el era la fel de clar pentru dinastii daci din Carpaţi şi
pentru cei de la Dunăre şi dacă, în faţa unui atare pericol, interesele generale au
prevalat sau nu în raport cu cele regionale.
Multă vreme, data la care şi - a început domnia sau când domnea
Burebista a fost controversată, deoarece se credea că celebra inscripţie de la

17
Dionysopolis, dată în cinstea lui Acornion, era vorba despre tatăl lui Burebista
şi, în acest caz, data precisă existentă la Iordanes, anul 82 î.Hr., era prea ridicată
pentru ca Acornion să fi putut îndeplini misiuni diplomatice pe lângă tatăl lui
Burebista şi apoi pe lângă Burebista, trimis de acesta la Pompeius, înainte de
lupta de la Pharsalus (anul 48 î.Hr.), deoarece pentru prima misiune ar fi fost
prea tânăr, iar a doua prea bătrân. Fără a intra în detaliile amintite, majoritatea
istoricilor consideră că, Burebista, probabil conducătorul uniunii de triburi care
îşi avea centrul în cetatea de la Costeşti –„Cetăţuie”, la sud de Orăştie, a pornit
de acolo vasta sa acţiune de unificare a triburilor dacice şi getice.
Antecedentele acţiunii de unificare nu sunt explicit formulate în
formularea succintă redată de Strabon, care lasă voit la o parte evenimentele mai
vechi. Dar să urmărim textul lui Strabon: „Ajungând în fruntea neamului său,
care era istovit de războaiele dese, getul Burebista l-a înălţat atât de mult prin
exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare de porunci, încât, în câţiva ani a făurit o
mare putere şi a supus geţilor cea mai mare parte a populaţiilor vecine, încât a
ajuns să fie temut şi de romani”. În puţine cuvinte, Strabon relatează, de fapt, o
vastă activitate desfăşurată de Burebista pe durata întregii domnii.
Războaiele dese care - i istoviseră neamul erau desigur continuele
confruntări între diferitele triburi din Dacia pentru supremaţia unuia sau a unora
în dauna altora. Felul cum s-a făcut această unificare ne rămâne necunoscut.
Foarte probabil unii au înţeles să dea ascultare lui Burebista de bună voie, la fel
cum şi alţii i s-au împotrivit şi, judecând după conduita generală a regelui, acesta
n-a avut reţineri în a - i supune prin forţa armelor.
Numărul redus al izvoarelor istorice precum şi conţinutul acestora ridică,
pe bună dreptate, numeroase semne de întrebare cu privire la existenţa unui stat
dac în adevăratul sens al cuvântului. Pe de altă parte, datele existente nu ne
îndreptăţesc nici o respingere fermă a unei astfel de organizări politice. Dincolo
de aspectele istoriografice, însă, este evident că, în măsura în care discutăm
despre apariţia unui stat în această epocă, trebuie să întrunim, din punct de
vedere juridic, acele elemente fără de care existenţa unei asemenea structuri
politice, chiar aflată în fază incipientă de formare, ar fi pusă sub semnul
întrebării.
În primul rând, nu putem vorbi despre stat fără existenţa unui teritoriu.
Acesta nu numai că a fost atestat de istorici, dar avea şi dimensiuni
considerabile. Fenomenul care ne interesează este acela de teritorializare a
obştilor gentilice existente în epoca premergătoare apariţiei statului. Este vorba,
concret, despre faptul că teritoriul nu mai are doar o funcţie economică, ci
dobândeşte şi una politică. Teritoriul locuit de daci a devenit teritoriul unui stat
locuit de acelaşi popor aflat sub aceeaşi autoritate politică.
În al doilea rând, nu putem vorbi despre stat fără existenţa unei puteri
politice organizată şi instituţionalizată, cât de cât centralizată şi exclusivă pe un
anumit teritoriu.

18
 Aceste aspecte atestă fenomenul că epoca democraţiei militare gentilico-
tribale şi a uniunilor de triburi fusese depăşită.
Titulatura de rege (basileus), pe care o purta Burebista, nu se mai referea
la acei şefi civili şi militari ai obştilor gentilice. Izvoarele vremii relevă un şef
autoritar, capabil să impună legi (porunci) supuşilor săi, precum şi existenţa în
jurul regelui a unei aristocraţii (tarabostes - pileaţi) participante la exercitarea
puterii statale.
Factorii de conducere în stat erau: regele, marele preot şi dregătorii. Deci
statul era un instrument politic al acestora, iar întinderea statului dac sub
Burebista era: Sudul Munţilor Haemus, la nord Carpaţii Păduroşi, iar la vest
Dunărea Mijlocie şi la est până spre Bug.
În ceea ce priveşte caracterul statului nu se poate afirma că avem de a face
cu un stat sclavagist; sclavajul clasic la daci nu s-a generalizat, nu a ajuns la
stadiul clasic ca la greci sau romani, dar nu a fost nici o despoţie de tip asiatic.
În epoca respectivă sclavia se menţinea la nivelul fazei sale patriarhale, sclavii
nereprezentând principala forţă de producţie. Aşadar, statul dac era mai mult un
stat sclavagist începător, de tip militar.
Sub aspectul formei de guvernământ, era o monarhie în care se păstrau
influenţele mai vechilor structuri organizatorice militare ale epocii gentilice,
continuând să evolueze spre un autoritarism al regelui, în contextul centralizării
puterii statale.
Condiţiile sale specifice de existenţă se oglindesc în funcţiile internă şi
externă. Constituirea unui aparat de stat şi a unei armate a fost necesară nu
numai pentru ţinerea în ascultare a poporului, dar şi pentru unificarea uniunilor
de triburi, ale căror tendinţe centrifuge s-au manifestat la sfârşitul domniei lui
Burebista. Statul lui Decebal era mai restrâns, folosind metoda alianţelor în locul
încadrării forţate în cadrul statului dac. În cea ce priveşte funcţia externă, ea a
fost dominată de pericolul din partea celţilor şi romanilor, care i-au accentuat în
primul rând latura de apărare.

2.2.1. Organele centrale ale statului dac

Organele centrale: Puterea centrală în stat era deţinută de rege. Instituţia
regalităţii tinde să devină ereditară (Burebista şi Decebal erau fii de regi). Cu
toate acestea puteau ocupa tronul şi fraţii regelui sau marele preot. Monarhia
dacică a dăinuit două secole şi a dobândit o serie de trăsături specifice, precum:
regele dac este vârful nobilimii şi totodată vârful aparatului de stat, purtând încă
urme ale caracterului militar; exercitarea puterii laice şi religioase de către o
singură persoană sau de către persoane diferite: Deceneu şi Comosycus au fost
regi şi mari preoţi, în timp ce în vremea lui Decebal puterea religioasă era
exercitată de către Vesinas iar în timpul lui Burebista de Deceneu.
Pe lângă rege se formează o curte formată din sfetnici şi executanţi ai
voinţei regelui, în cadrul unui aparat de stat care - şi desfăşoară activitatea la

19
nivel central. Sfetnicii şi dregătorii se bucurau de stabilitate şi continuitate în
exercitarea atribuţiilor lor.
În organizarea activităţii la nivel central, se conturează o ierarhizare a
dregătorilor, deoarece marii preoţi deţineau o putere aproape regală (vicerege),
aceasta pentru ca în concepţia regilor daci există ideea că legile sunt de origine
divină.
Singurii în măsură să interpreteze voinţa zeilor, preoţii exercitau şi
principalele atribuţii judecătoreşti.
Pornind de la originea divină a legilor şi aplicarea lor de către preoţi se
poate spune că preoţii au constituit principalul factor prin intermediul căruia s-a
elaborat (în sens normal) şi s-a impus sistemul de drept geto - dac.

2.2.2. Organele locale

Izvoarele istorice ne furnizează date preţioase şi cu privire la organizarea
locală a Daciei. Deosebit de evocatoare este mărturia lui Suidas, potrivit căreia
în Dacia, înainte de instaurarea dominaţiei romane erau „unii puşi mai mari
peste treburile agricole, iar alţii din jurul regelui la paza cetăţilor”. Rezultă de
aici că există două categorii de dregători locali: unii exercitau atribuţii de ordin
administrativ, iar alţii deţineau comanda armatelor aflate pe teritoriul statului.
Este clar că avem de a face cu un sistem de organizare a dregătoriilor
locale bazate pe împărţirea teritoriului şi a populaţiei în unităţi administrativ -
teritoriale.
Există un control al statului asupra celor două forme de proprietate
(latifundiile aristocraţiei şi obştiile teritoriale)
Dacia dispunea de un vast sistem de apărare în centrul căruia se aflau
cetăţile, construite pe întreg teritoriul statului. Reamintim complexul din jurul
capitalei Sarmisegetusa (Costeşti, Piatra Roşie, Blidaru); cetăţile din
Transilvania (Băniţa, Căpâlna, Surduc); din Moldova (Bâtca Doamnei) sau din
Oltenia (Polovragi, Deniţa). Aşadar, în condiţiile ameninţării romane, era
absolut necesară existenţa unor dregători militari şi a unui sistem defensiv care
să se opună primejdiei.
Istoricii antici au evocat în repetate rânduri şi dragostea de libertate a geto
-dacilor. Potrivit celor scrise de Strabon, geto - dacii aveau o armată de 200000
de oameni; de aceea nu era de mirare că el devenise „temut şi de romani”.
În perioada istorică dintre domnia lui Burebista şi cea a lui Decebal
societatea geto - dacă a cunoscut o organizare întemeiată pe criteriul stratificării
sociale şi pe cel teritorial, criterii ce ne dau posibilitatea să realizăm distincţia
dintre societatea gentilică şi cea statală. Diferenţierea socială realizată între
tarabostes şi comati, existenţa sporadică a sclaviei, precum şi apartenenţa la
colectivitate, nu în funcţie de rudenie de sânge, ci în funcţie de teritoriul locuit,
ne arată că geto - dacii erau organizaţi într-un sistem de sine stătător.

20
 Cu toate că procesul de consolidare a statului dac a fost frânat după
ocupaţia romană, existenţa sa avut puternice ecouri în istoriografia epocii şi
totodată a lăsat urme în istoria poporului român.

3. Dreptul în statul geto - dac

3.1. Consideraţii cu privire la legislaţia statului geto - dac
Concomitent cu formarea statului geto - dac au apărut şi normele juridice,
în locul obiceiurilor din epoca democraţiei militare.
Unele din vechile obiceiuri, care erau convenabile şi utile aristocraţiei în
plin proces de formare au fost preluate şi sancţionate de stat. În acelaşi timp,
statul a sancţionat noi obiceiuri juridice. Pe lângă dreptul nescris exprimat în
forma obiceiurilor, s-a elaborat şi un sistem de legi. Din păcate nu ni s-a
transmis date clare, cu toate acestea, vechi autori (Strabon, Iordanes) afirmă că
legile geto - dacilor au fost adoptate în vremea lui Burebista, care pretindea că i-
au fost inspirate de zei.
Ele au fost transmise din generaţie în generaţie în formă scrisă şi s-au
păstrat până în vremea lui Iordanes (sec 6 d.Hr.) .
Prin aceste legi nu s-a făcut o simplă codificare a obiceiurilor, ci s-au
introdus norme de drept noi, căci potrivit istoricilor sus menţionaţi, ele
cuprindeau porunci ale regelui. In mod deliberat, regele a recurs la autoritatea
religiei spre a se face ascultat de popor.
Atât regele, cât şi marele preot, reprezentând interesele aristocraţiei, legile
erau întărite atât cu autoritatea de stat propriu - zisă, cât şi autoritatea religiei.

3.2. Instituţii juridice

Instituţiile juridice reglementate de dreptul geto - dac nu ne sunt
cunoscute în amănunt, pentru că textele vechilor legi nu au ajuns până la noi. Ele
pot fi reconstituite pe baza izvoarelor mai sus arătate şi a urmelor lăsate asupra
dreptului de mai târziu; cert rămâne faptul că pe măsura evoluţiei statului, s-a
accentuat inegalitatea de avere şi s-a constituit marea proprietate privată. Alături
de proprietatea privată (care se exercită în principal asupra pământului, sclavilor
şi vitelor), geto - dacii au cunoscut şi proprietatea colectivă a obştei teritoriale .
Horaţiu spunea că geţii se ocupau cu agricultura şi că "strâng recolte
obşteşti cu sârg" de pe glie "cea fără de hat" aflată în proprietatea obştească. Pe
de altă parte, pământul obştii este împăgit în loturi, atribute spre folosinţă
individuală fiecărei familii pe termen de un an. In anul următor, loturile erau
redistribuite în cadrul obştei prin sistemul tragerii la sorţi .
De aceea, instituţia proprietătii - sub forma proprietăţii private şi sub
forma obştii - constituie o preocupare pentru conducătorii statului dac.
Herodot, pentru o epocă mai veche, Horaţiu şi Ovidiu pentru una mai
recentă, ne - au transmis date valoroase cu privire la organizarea familiei.
Din ele rezultă că familia este monogamă, căsătoria se încheia prin
cumpărarea soţiei, femeia venea în căsătorie cu bunuri dotale (zestre).

21
 Horaţiu precizează că fidelitatea femeii, ca principala ei zestre nu constă
în bunuri ci în virtute. Starea de inferioritate a femeii este confirmată de către
Ovidiu, care ne vorbeşte despre muncile grele la care era supusă.
În acelaşi sens trebuie să interpretăm şi aplicarea pedepsei cu moartea
femeii care se făcea vinovată de adulter. Aceasta confirmă evoluţia familiei geto
- dace de la sistemul poligamiei la cel al monogamiei: cert este faptul că în
epoca formării statului, familia geto - dacă era monogamă.
De asemenea, în cadrul familiei, fiii se aflau sub puterea părintească, iar la
moartea şefului de familie, descendenţii îşi dobândeau bunurile în indiviziune,
ceea ce ne face să credem că şi geto - dacii, ca şi romanii cunoşteau familia
patriarhală în sens larg, compusă din generaţii, ca formă de trecere de la familia
gentilică la familia pereche.
Schimburile comerciale şi circulaţia monedei au implicat sigur existenţa
unor norme corespunzătoare obligaţiilor şi contractelor. Este de presupus că
ritualurile şi jurămintele religioase din epoca prestatală au fost preluate de
obiceiurile juridice, care s-au aplicat în materia contractelor.
În domeniul dreptului penal există ca menţiuni concrete doar pedeapsa cu
moartea a adulterului soţiei şi unele reminiscenţe de răzbunare a sângelui.
Desigur, principalele dispoziţii vizau apărarea statului şi a proprietăţii private şi
a integrităţii persoanei. Deşi formal, atribuţiile realizării justiţiei au fost preluate
integral de către organele statului, în practică mai ales pentru cazurile de
vătămare corporală, a continuat să se aplice şi sistemul răzbunării sângelui.

3.3. Organizarea activităţii juridice

A fost una preocupările centrale ale statului dac. Iordanes referindu-se la
regele Comosycus, arată că acesta se ocupă de organizarea şi judecarea
proceselor, dar el era în acelaşi timp şi mare preot. Alte date istorice cu privire la
activitatea juridiscţională nu avem.
În domeniul relaţiilor internaţionale se pare că funcţionau şi unele norme
de drept internaţional. Se semnalează rolul preoţilor care foloseau un anumit
ceremonial cu prilejul tratatelor cu celelalte popoare. De asemenea, intensa
activitate diplomatică a lui Acornion, se exprima în simboluri extrem de
evocatoare, mai ales în domeniul tratatelor cu alte popoare.
Nu ni s-au păstrat texte din legislaţia statului dac. Existenţa unor legi
emise de autoritatea de stat este menţionată de Iordanes şi Strabon, care le
datează din vremea lui Burebista.
Aceste norme constituiau legi în sens juridic, după cum rezultă din
relatările istoricilor de mai sus, care menţionează că ele conţineau porunci ale
regelui, iar acesta deliberat recursese la autoritatea religiei "spre a se face
ascultat de popor". În orice caz, Iordanes face distincţie între obiceiurile pe care
geto - dacii le-au moştenit din trecutul lor preistoric şi legile scrise pe care le-a
dat Deceneu. Legile lui Deceneu nu sunt codificări ale obiceiurilor, ci sunt
porunci date de rege. Legile geto - dace au fost păstrate şi transmise din

22
generaţie în generaţie, dar din nefericire ele nu s-au păstrat, astfel încât suntem
nevoiţi să reconstituim fizionomia instituţiilor juridice ale geto - dacilor, fie pe
baza unor surse indirecte, fie pe baza urmelor pe care le-a lăsat asupra dreptului
de mai târziu.
Indiferent însă de nuanţele ce vor apărea în interpretare, Burebista, cu
ajutorul marelui preot Deceneu, a transformat Dacia, pentru prima dată, în cea
mai întinsă şi redutabilă formaţiune politică din Europa situată în afara
fruntariilor Imperiului Roman.

23
 CAPITOLUL II
STATUL ŞI DREPTUL ÎN PROVINCIA ROMANĂ DACIA

1. Continuitatea statalităţii de la Burebista până la cucerirea romană

1.1. Realitatea dacică în perioada 44 Î.Hr. - 86 d.Hr.

Punctul culminant al istoriei Daciei pre - romane îl reprezintă fără
îndoială răstimpul cuprinzând domniile regilor Burebista şi Decebal.
Desfiinţarea statului dac şi organizarea în locul său a unei provincii
imperiale romane a fost rezultatul unei perioade îndelungate de lupte între daci
şi romani. Ajunşi la Dunăre chiar în perioada când statul dac abia se constituia,
romanii au pregătit minuţios asaltul împotriva sa, apreciind că o întărire a
acestuia reprezintă un pericol pentru imperiu în această zonă.
Strabon ne oferă informaţii despre intenţia lui C.Iulius Caesar de a cuceri
Dacia în anul 44 î.Rr. Domnia lui Burebista sfârşea şi ea la fel ca cea a lui
Caesar, ca urmare a unui complot. „Cât despre Burebista, acesta a pierit din
pricina, unei răscoale, mai înainte ca romanii să apuce a trimite o armată
împotriva lui. Urmaşii acestuia s-au dezbinat, fărâmiţând puterea în mai multe
părţi. De curând, când Caesar Augustus a trimis o armată împotriva lor,
puterea era împărţită în cinci părţi. Atunci stăpânirea se împărţise în patru.
Astfel de împărţiri sunt vremelnice şi se schimbă când într-un fel, când într-
altul”.
O parte din dinaştii conducători ai acestor formaţiuni sunt cunoscuţi din
diferite surse antice.
Se crede că urmaşul direct al lui Burebista a fost marele preot Deceneu,
care îl ajutase pe rege în opera sa de profundă reformare a societăţii geto - dace.
Izvoarele antice confirmă că nucleul statalităţi dacice se menţine în
Munţii Orăştiei, iar conducătorii care s-au succedat la cârma acestei formaţiuni
au fost: Deceneu, Camosycus, Scorillo, Duras Durpaneus. În alte zone sunt
pomeniţi Dicomes în Muntenia ( sau în Moldova Centrală ), Roles, Dapyx şi
Zyraxes în Dobrogea, Cotiso în Banat sau Oltenia, Coson în Câmpia Munteniei.
Prin urmare, regatul lui Burebista s-a împărţit la început în patru, apoi în
cinci părţi.
La începutul secolului I d.Rr. presiunea romană asupra teritoriilor dacilor
s-a accentuat simţitor. Totuşi reacţiile dacilor rămân imprevizibile. Astfel, anul
12 d.Hr., geţii (probabil cei din sudul Moldovei) trec Dunărea şi cuceresc
Aegyssus ( Tulcea), dar invazia este respinsă de regele odrys Rhoemetalces I cu
ajutorul romanilor. Trei ani mai târziu, în 15 d.Rr., pe când domnea împăratul
Tiberius, o nouă invazie getă surprinde apărarea odrysă, ducând la cucerirea
cetăţii Troesmis.
Sub împăraţii următori frontiera dunăreană continuă a fi împărţită prin
organizarea provinciei MOESIA şi îndeosebi după anexarea definitivă a
Dobrogei (anul 46 ).

24
 În paralel cu acţiunile de forţă, împăraţii romani utilizează pe scară largă
diplomaţia şi mai ales banii pe care - i împart cu generozitate pentru a avea
linişte la graniţe. Aşa se explica marea cantitate de monede romane de argint
descoperite sub formă de tezaur pe întreg cuprinsul Daciei. Departe de a afecta
demnitatea romană, plata stipendiilor era o modalitate avantajoasă de a păstra
liniştea provinciilor de margine, prin organizarea unor formatiuni barbare
clientelare.
În anii 85 - 86 D.Hr., dacii au atacat din nou garnizoanele romane,
probabil sub conducerea lui Decebal, care încă nu era rege. Drept urmare, în
anul 86 d.Hr., împăratul Domiţian a venit personal în zonă şi cu acest prilej a
restructurat Moesia în: Moesia Superior şi Moesia Inferior, apoi a întărit flota de
pe Dunăre cu principala ei bază la Barboşi unde pe vechea aşezare dacică au
construit un castru.
Tot acum pericolul pentru daci a crescut şi în părţile dinspre vest: romanii
colonizează pe iazygi, un neam sarmatic între Tisa şi Dunăre. De asemenea,
romanii au reluat metoda strămutărilor militare ale dacilor din nordul Dunării în
Moesia, între anii 62 - 66 d.Hr. ( peste 100.000 de daci ). Prin toate aceste
acţiuni romanii au realizat o amplă şi puternică încercuire a dacilor dinspre Vest,
de la Sud şi Est, situaţie foarte grea, înţeleasă de poporul dac.
De aceea oştile dacilor vor declanşa în continuare expediţii de apărare în
toate părţile, vor duce o abilă politică de alianţe, în paralel cu întărirea statului.
Acestea sunt obiectivele principale ale politicii de apărare a lui Decebal, ajuns
rege al Daciei la anul 87, când bătrânul Duras Durpaneus cedează tronul
nepotului său.

1.2 .Dacia în timpul regelui Decebal ( 87 - 106 d.Hr.)

Alegerea lui Decebal ca urmaş al regelui Duras Durpaneus avea desigur,
în vedere nu doar faptul că era succesor la tron, în puterea vârstei, ci realele sale
calităţi deopotrivă de comandant militar şi diplomat. Iată caracterizarea ce i-o
face Cassius Dio: „foarte priceput la planurile de război şi iscusit în înfăptuirea
lor, ştiind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp.
Dibaci în a întinde curse, ,, era un bun luptător şi se pricepea să folosească
izbânda, dar şi să iasă cu bine dintr-o înfrângere. Din această pricină, multă
vreme a fost un duşman de temut pentru romani”.
Dintre toţi regii daci Decebal este singurul al cărui chip a fost reprodus de
arta plastică antică (reprezentat în opt scene pe Columna lui Traian).
Dimensiunile teritoriale ale statului dac în vremea lui Decebal erau mai
restrânse decât în timpul lui Burebista. Fuseseră rupte din trupurile Daciei şi
incluse Imperiului Roman, părţile dintre Dunăre şi Munţii Haemus (Balcani),
precum şi teritoriile dintre Dunăre şi Mare; într-o însemnată întindere de la
Nistru inferior se infiltraseră sarmaţii (roxolanii); la vest se înstăpâniseră
sarmaţii (iazigii), iar la nordul Dunării, de -a lungul fluviului, de la Porţiile de
Fier până la Barboşi, teritoriul se afla sub observaţia armatelor romane.

25
 Deşi mai restrâns teritorial, statul dac era mai puternic, mai bine
organizat, iar societatea geto - dacă se afla pe o treaptă de înflorire mai distinctă.
Se dezvoltaseră, în continuare, agricultura, meşteşugurile, creşterea animalelor.
Spiritual se acumulaseră noi cunoştinţe în diferite domenii:
astronomie( calendarul); medicină ¬utilizarea preparatelor din tot mai multe
plante.
S-au extins relaţiile comerciale cu marile civilizaţii antice greceşti, dar
mai ales cele romane. Se dezvoltă sistemul de apărare, adaptat la noile condiţii.
Pierd din importanţă, datorită vulnerabilităţilor lor, centrele, fortificaţiile de la
câmpie şi se acordă o mare importanţă centrelor fortificate din zona munţilor; se
realizează o adevărată reţea defensivă alcătuită din cetăţile din Munţii Orăştiei
(Sarmisegetusa), din Carpaţii Apuseni ( Piatra Craivii), Carpaţii Orientali (Bâtca
Doamnei), Carpaţii Meridionali (Polovragi) şi alte aşezări întărite cu pământ şi
lemn.
Cea mai impunătoare era cetatea Sarmisegetusa ridicată la o altitudine de
1200 m şi aşezată pe o suprafaţă de circa 3 ha, iar ca valoare simbolică
cuprindea principalele sanctuare dacice. A fost creată o armată puţin numeroasă,
dar suplă şi puternică.
Conform relatărilor istoricului roman Cassius Dio, în anul 87 Domiţian a
hotărât o nouă expediţie de pedepsire a dacilor, cu o puternică armată condusă
de generalul Cornelius Fuscus. Acesta este atras într-un loc favorabil
apărătorilor daci, în defileul Oltului (probabil la Tapae) unde generalul C.
Fuscus este înfrânt, el însuşi este ucis în luptă.
O nouă expediţie romană are loc în anul 88, condusă de generalul Tetius
Iulianus, care nu mai repetă greşelile predecesorului său şi obţine victoria la
Tapae, dar cu pierderi grele.
Prin pacea încheiată între Domiţian şi Decebal (reprezentat de către
fratele Dieges) în anul 89 d.Hr., Dacia a devenit un stat clientelar, permiţând
romanilor să-şi stabilească garnizoana în stânga Dunării şi să treacă prin
teritoriul statului cu trupe împotriva cvazilor şi marcomanilor în schimbul unor
subsidii băneşti şi a ajutoarelor în meşteri constructori şi instructori militari.
În general, istoricii moderni privesc pacea din anul 89 ca pe una de
compromis, necesară din cauza violenţelor luptelor şi a epuizării reciproce.
Se încheia, astfel o primă etapă (85 - 89 d.Hr.) a conflictului dintre daci şi
romani; romanii, cu toată superioritatea lor militară, nu a reuşit să-şi adjudece
victoria, dacii luptând cu deosebită vitejie.
Etapa finală a conflictului dintre daci şi romani o constituie cele două
războaie desfăşurate în anii 101-102 şi 105-106, încheiate cu victoria romanilor
şi transformarea Daciei în provincie romană.
Studierea cauzelor acestor războaie ar părea de prisos, dacă avem în
vedere conflictul perpetuum, de secole, dintre romani şi populaţiile
transdanubiene.

26
 Totuşi nici una din confruntările anterioare nu a avut amploarea celor
două războaie dacice ale lui Traian; de a transforma Dacia în provincie romană.
Încercând să desluşim cauzele acestor războaie rezultă că principala cauză
de îngrijorare a romanilor o constituia creşterea puterii dacilor, iar un alt motiv
avea în vedere prada de război şi exploatarea însemnatelor bogăţii ale Daciei
prin anexarea acesteia.
Numit împărat în anul 98 d.Hr., Marcus Ulpius Traianus, originar din
provincia Hispania a trecut imediat la serioase pregătiri pentru războiul decisiv
cu dacii. Traian s-a remarcat ca unul dintre cele mai mari personalităţi politice şi
militare ale Romei imperiale. El avea să se înfrunte cu cea mai mare
personalitate militară a poporului dac, regele erou Decebal.
Prima scriere, despre istoria acestor războaie, ca însemnătate istorică,
trebuie să fi fost "Dacicele"(Dacica) împăratului Traian, dar nu ni s-a păstrat.
Din păcate, aproape toate scrierile despre aceste războaie s-au pierdut. Este şi
cazul scrierilor care au aparţinut lui: Statilius Crito (medic militar care l-a însoţit
pe Traian în Dacia), Appianus, Flavius Arralus. Astfel, cea mai importantă sursă
rămâne Istoria romană (80 de cărţi) în limba greacă a lui Cassius Dio.
Informaţiile despre aceste războaie sunt completate de izvoarele epigrafice care
fac referiri la ofiţeri şi generali romani participanţi la lupte, precum şi izvoarele
arheologice din care menţionăm mai întâi două monumente de mare faimă:
Columna lui Traian şi Monumentul triumfal de la Adamclisi.
Primul război dacic al împăratului Traian (98-117) este declanşat în
primăvara anului 101 (25 martie), când acesta în fruntea unei armate de 150.000
de soldaţi traversează pe poduri de vase Dunărea la Lederata (Ramna) şi Dierna
(Orşova), pătrunzând în Banat. O primă bătălie la Tapae se încheie cu victoria
romană. Spre sfârşitul anului 101, importante forţe dacice, aliate cu sarmaţi şi
bastarni, traversează Dunărea şi pătrund în Moesia, obligându-l pe Traian să se
deplaseze pe noul teatru de război. Ingeniosul plan strategic care îl face pe
Traian să nu poată exploata succesul de la Tapae, se prăbuşeşte după înfrângerea
fortelor lui Decebal în iarna 101 şi primăvara anului 102 la Nicopolis ad Istrum
şi la Adamclisi, în Dobrogea. În toamna anului 102, rezistenţa lui Decebal îl
obligă pe Traian să încheie pace cu regele dac, pace înteleasă de ambele părti
doar un simplu armistiţiu.
În anii 103 - 105 arhitectul Apollodor din Damasc construieşte celebrul
pod peste Dunăre între Drobeta şi Pontes, capodoperă a tehnicii romane.
Al doilea război dacic (105-106) a început în primăvara anului 105, în
condiţii mult mai grele pentru daci, deoarece dacii abandonaţi de aliaţi, au fost
atacaţi pe trei direcţii (Banat, Valea Oltului şi Moldova) şi constrânşi la
defensivă. Decebal se retrage în Munţii Orăştiei. În pofida unei eroice rezistenţe,
cade şi capitala Sarmisegetusa. Urmărit de cavaleria romană, pentru a nu cădea
viu în mâinile romanilor Decebal se sinucide. Aceasta însemnând sfârşitul
statului dac. Cea mai mare parte a Daciei este transformată, în vara anului 106,
în provincie romană. Traian rămâne în continuare în ţinuturile cucerite, până în

27
primăvara anului 107, luând personal măsurile de organizare a noii provincii
romane.
O diplomă militară descoperită la Porolissum (Moigrad, jud. Sălaj) atestă
la data de 11 august 106, încheierea celui de-al doilea război dacic şi constituirea
provinciei imperiale DACIA, care cuprindea: Transilvania, Banatul şi vestul
Olteniei. Populaţia dacă, deşi a suferit pierderi grele în cele două războaie,
continuă să vieţuiască şi după instaurarea noii stăpâniri, asemenea goţilor din
Gallia şi celtiberilor în Hispania ca agricultori şi păstori pe teritoriul provinciei.
În limitele acestor hotare, constituită ca o, provincie unitară, Dacia s-a
menţinut până la anul 117, când la moartea împăratului Traian a izbucnit o mare
răscoală a dacilor subjugaţi, sprijiniţi de dacii liberi şi de sarmaţi. Drept urmare,
noul împărat Hadrian soseşte în Dacia şi după restabilirea situaţiei efectuează
prima reorganizare administrativă a provinciei. Transilvania, Banatul şi Oltenia
sunt incluse în provincia Dacia Superior, cu reşedinţa la Apulum (sediul singurei
legiuni rămase în Dacia, a XIII - a Gemina), în timp ce estul Olteniei şi sud -
estul Transilvaniei formează Dacia Inferior, având capitala la Romula.
O nouă vizită a împăratului Hadrian în provinciile dunărene şi în Dacia
are loc în anul 123 şi se soldează cu împărţirea Daciei în trei provincii: Dacia
Superior, Dacia Inferior şi Dacia Porolissensis.
În anii 168 - 169 are loc o a treia şi ultima reorganizare administrativă a
Daciei.
Cele trei provincii Dacia Apulensis (fosta Dacie Superior), Dacia
Porolissensis (partea nordică a Daciei Superior) şi Dacia Malvensis (fosta Dacie
Inferior).
Maramureşul, Crişana, Moldova, rămase în afara graniţelor Imperiului,
continuă să fie locuite de triburi de daci liberi, puternic influenţate totuşi de
civilizaţia romană.

2. Organele puterii în provincia dacia

2.1. Organele centrale
2.1.1. Organizarea conducerii politice
Istoria politică a provinciei Dacia este, în fond, istoria imperiului roman,
mai exact a acelor evenimente militare şi politice care au afectat fie numai
Dacia, fie zone mai întinse din centru, estul şi sud - estul european al Imperiului
roman.
Drept caracteristică generală trebuie remarcată alternanţa perioadelor de
prosperitate şi linişte cu epocile frământate, dominate de pericole şi invazii.
În pofida acestei pendulări a istoriei Daciei Romane, între acalmie
militară şi pericole, să remarcăm o a doua caracteristică generală: provincia,
locuitorii ei şi armata, cu rare excepţii, au dovedit spirit de colaborare cu statul
roman şi loialitate faţă de împăraţi.
Ca provincie situată la frontiera imperiului, Dacia se încadra în categoria
provincii lor imperiale, spre deosebire de cele aflate în interior, a căror

28
administraţie revenea senatului roman. Astfel, conducerea şi administraţia
Daciei, intrau în atribuţiile împăratului, care era reprezentat la faţa locului printr-
un guvernator, trimis al său legatus Augusti propraetore, ales din rândul
senatorilor.
a) Guvernatorul era însărcinat să îndeplinească atribuţiile imperiale,
politice, administrative, militare şi judecătoreşti.
Rangul unui guvernator era determinat de importanţa provinciei şi de
numărul legiunilor cantonate pe teritoriul ei. O provincie care avea două sau mai
multe legiuni trebuia să fie condusă de un guvernator de rang consular, fost
consul, iar dacă dispunea numai de o singură legiune, guvernatorul era de rang
pretorian, fost pretor. În cazul când provincia nu avea nici o legiune, ci numai
trupe auxiliare, ea era guvernată de un procurator Augusti provenit din rândul
ordinului ecvestru. Un legatus Augusti propraetore, pe lângă atribuţiunile civile
(excepţie cele financiare) avea comanda supremă asupra întregii armate din
provincie, legiuni şi trupe auxiliare. Dar într-o provincie cu cel puţin două
legiuni, conducerea efectivă a fiecăruia în parte se încredinţa unui comandant de
rang pretorian, subordonat atât împăratului cât şi guvernatorului. Pe de altă parte
administraţia financiară a provinciei (fixarea şi încasarea impozitelor de către
stat, plata soldelor şi altele) nu intra în sfera de competenţă a guvernatorului de
rang consular, ci se exercita efectiv de un procurator financiar (procurator
Augusti), provenit din rândul ecvestru şi dependent de împărat, dar
nesubordonat guvernatorului.
Interesant de remarcat că în Dacia, spre deosebire de multe provincii, nici
unul dintre guvernatorii cunoscuţi documentar nu au avut obârşie patriciană.
Toţi au fost de origine plebeiană şi au ajuns prin îmbogăţire în senatul de la
Roma, fiind astfel capabili să plătească censul de un milion de sesterţi, la fel ca
senatorii proveniţi din patricieni.
Guvernatorii Daciei traiane dispuneau de numeroase efective militare,
legiuni şi trupe auxiliare. De asemenea, în această perioadă se confruntau cu
dificultăţile de constituire a sistemului defensiv roman în spaţiul dacic, precum
şi cele legate de permanentizarea structurilor organizatorice şi administrativ -
politice romane, de aplicarea sistemului juridic şi rezolvarea numeroaselor
probleme generate de colonizarea masivă în curs de desfăşurare. De aceea,
primii guvernatori ai provinciei au fost aleşi dintre consulii cei mai vrednici, cu
multă experienţă politică, militară şi administrativă.
Ca provincie unitară, de la 106 până începutul domniei lui Hadrian (anul
118), Dacia a fost o provincie imperială de rang consular, deoarece avea trei
legiuni: XIII Gemina, IV Flavia şi I Adiutrix. Primul guvernator a fost
Scaurianus şi îşi avea sediul la Apulum.
Situaţia complexă a Daciei de la începutul domniei lui Hadrian l-a
determinat pe acesta să reorganizeze Dacia în trei provincii: Dacia Inferior,
Dacia Superior şi Dacia Porolissensis.

29
 Cele trei provincii dacice nou create intră în sistemul obişnuit de
guvernare, în funcţie de importanţa şi ponderea militară a fiecăreia.
Dacia Superior era condusă de un legatus Augusti propraetore de rang
pretorian, fost pretor, deoarece provincia dispunea atunci numai de legiunea XIII
Gemina, singura care a rămas în Dacia după 118. Reşedinţa guvernatorului se
află la Apulum, el fiind totodată şi comandantul legiunii staţionate acolo.
Dacia Inferior în lipsa unei legiuni a făcut ca în fruntea ei să nu se afle
decât un procuror presidial, numit de împărat din rândul ordinului ecvestru.
Acest procurator Augusti dispunea de toate atribuţiile administrative,
judecătoreşti, financiare şi militare, în mâna lui concentrându-se întreaga putere
de conducere a provinciei.
Dacia Porolissensis, cu nume derivat de la localitatea Porolissum se găsea
sub conducerea unui procurator Augusti presidial, de rang ecvestru, care cumula
toate atribuţiile administrative, judecătoreşti, financiare, fiind în acelaşi timp
comandantul suprem al trupelor, ne subordonat celui al Daciei Superior. Sediul
său permanent se afla la Napoca.
Sistemul politico - administrativ şi militaro - defensiv format prin
reorganizarea hadrianică a rămas nemodificat o jumătate de secol.
În anul 168 are loc o nouă reorganizare, sub împăratul Marcus Aurelius.
Trebuie subliniat că două din cele trei provincii apar cu nume schimbat: Dacia
Inferior se va numi Dacia Malvensis, iar Dacia Superior va purta numele de
Dacia Apulensis. Cât priveşte Dacia Porolissensis îşi va păstra denumirea
anterioară.
Cele trei provincii dacice sub raport administrativ şi militar sunt puse sub
conducerea unui singur guvernator cu sediul tot la Apulum. Acesta purta titlul
oficial de legatus Augusti pro praetore trium Daciarum şi era de rang consular,
deoarece staţionau două legiuni (XIII Gemina şi V Macedonia). De aceea,
guvernatorul avea în subordine pe cei doi comandanţi ai legiunilor amintite,
precum şi pe comandantul trupelor auxiliare din Dacia sudică, unde nu staţiona
nici o legiune.
Cu toate că cele trei Dacii rămâneau provincii separate, totuşi ele
constituiau o unitate pusă sub conducerea legatului consular de la Apulum, în
mâna căruia se concentrau toate competentele, în afară de cele financiare.
Aşadar, în cadrul administraţiei, fiecare provincie avea procuratorul financiar
propriu, de rang centenar (cu cens de 100.000 de sesterţi) şi se bucurau de toate
competenţele administrative anterioare.
Organizarea administrativo-militară făcută de Marcus Aurelius a rămas
neschimbată până la împăratul Gallienus, care în anul 260, în provinciile
imperiale, legati Augusti au fost înlocuiţi la comanda legiunilor cu prefecţi din
rândul cavalerilor, măsură care s-a aplicat şi în Dacia.
b) Consiliul provinciei. Guvernatorul general era ajutat de un Concilium -
trium Daciarum sau Concilium Provinciae - organ central al puterii de stat - era
Adunarea provinciei imperiale, alcătuit din reprezentanţii oraşelor, adunarea se

30
întrunea anual la Sarmisegetusa în palatul Augustalilor. Adunarea era prezidată
de preotul provinciei, numit "preot al altarului lui Augustus" şi cel ce poartă
coroana celor trei Dacii. Prerogativele adunării erau reduse; atribuţiile ei
mărginindu-se doar la susţinerea intereselor oraşelor în faţa guvernatorului
provinciei. În realitate Consiliul celor trei Dacii avea misiunea întreţinerii
cultului imperial, acreditarea ideii că împăratul este simbolul puterii romane, a
unităţii tuturor provinciilor imperiului.

2.1.2. Organizarea financiară.

Administrarea finanţelor provinciei era coordonată de un procurator
financiar (procurator Augusti) cu sediul la Sarmisegetusa, unde se centralizau
datele privind impozitele şi veniturile întregii Dacii (tabularium Provinciae).
Procurorul financiar al provinciei era subordonat legatului imperial şi era numit
de către împărat din rândul membrilor ordinului ecvestru.
Această situaţie a continuat şi în Dacia Superioară şi în Dacia Apulensis,
cu deosebirea că în cazul în care locul guvernatorului consular era vacant în
Dacia Apulensis, interimatul conducerii celor trei Dacii era asigurat de
procuratorul financiar al acestei provincii, competent să acţioneze vice praesidi.
În Dacia Inferioară şi Dacia Porolissensis atribuţiile financiare aparţineau
procuratorilor presidiali ai acestor provincii.
Aparatul fiscal aflat în subordinea procuratorilor era alcătuit din: tabularii
(contabilii), librarii (registratori), dispensatores (casierii), încasatori ai
impozitelor ş.a.
Se făceau recensăminte din 5 în 5 ani pentru stabilirea impozitelor de
către magistraţii specializaţi: deumivirii quinquenales. Impozitele erau directe
(tributo) şi indirecte (vectigalia).
Impozitele directe se plăteau pe proprietatea funciară, pe clădiri şi pe
persoană (tributum capitas) atât de către cetăţeni, cât şi de peregrini.
Impozitele indirecte se plăteau pe moşteniri, pe eliberări de sclavi, pe
vânzările de mărfuri şi sclavi, pe circulaţia mărfurilor şi a persoanelor.
Pentru încasarea taxelor vamale în Dacia au fost înfiintate oficii vamale
(staţiones), atât în interiorul provinciei cât şi la graniţe. De plata taxelor erau
scutite vârfurile clasei conducătoare, guvernatorul provinciei, ofiţerii superiori,
etc.
Impozitul personal (tributuna capitis) nu se plătea până la vârsta de 25 de
ani, iar femeile plăteau un impozit redus.

2.1.3. Organizarea armatei

Dacia a fost cucerită de romani printr-un mare efort militar şi pentru
păstrarea ei în cadrul imperiului, ca un bastion înaintat în lumea "barbară" de la
nordul Dunării, era nevoie de numeroase trupe şi de organizarea unui limes
foarte puternic.

31
 În acest scop, romanii au construit la nordul Dunării un amplu sistem
defensiv, au masat şi menţinut în Dacia mari efective militare. De la început,
deoarece era o provincie mărginaşă şi foarte expusă atacurilor externe, Dacia a
fost întărită pe frontiere şi în interior cu numeroase castre, burguri, turnuri de
observaţie şi pază, ziduri şi valuri de apărare, precum şi alte fortificaţii.
Potrivit normelor administrative şi militare romane, toată armata unei
provincii se afla sub comanda supremă a guvernatorului. Acesta era ajutat în
conducere de un întreg stat major, împărţit în diferite servicii cu atribuţii
administrative şi militare.
În timpul domniei 'lui Traian, când Dacia era unitară, armata - şi ea una
singură - se afla sub comanda superioară a primilor guvernatori, Iulius Sabinus
şi Terentius Scaurianus, ambii de rang consular, deoarece provincia dispunea de
cel puţin două legiuni.
Sub domnia lui Hadrian (în 118 - 119) au luat fiinţă trei provincii (Dacia
Superior, Inferior şi Paralissensis), unităţile militare din fiecare provincie au
format o armată separată, pusă sub comanda guvernatorului din provincia
respectivă. În Dacia Superior, fiindcă se găsea numai o singură legiune,
comandantul militar suprem era un guvernator de rang pretorian. În Dacia
Inferior şi Dacia Parllissensis era în fruntea fiecărei armate câte un guvernator
presidial de rang ecvestru, întrucât aveau numai trupe auxiliare.
După ampla reorganizare din 168, armatele celor trei provincii nu se ştie
sigur dacă au continuat să existe separat, dar legatul consular al celor trei Dacii
(legatus Daciarum trium) devine comandantul suprem al trupelor din cele trei
provincii.
La fel ca în alte provincii imperiale, armata Daciei (exercitus Daciae) era
formată din legiuni (legiones) şi trupe auxiliare regulate (alae, cohorte), la care
se adăugau formaţiunile neregulate: numeri, vexillaţiones, equites et pedites
singulares şi alte detaşamente.
Legiunile constituiau nucleul armatei romane, unităţile ei de bază şi erau
alcătuite numai din cetăţeni romani. O legiune romană cuprindea 5600 de
oameni grupaţi în 10 cohorte, împărţite la rândul lor în centurii ( câte 59 la o
legiune). Comandantul legiunii (legatus legiones) era numit de împărat dintre
membrii senatului.
Trei legiuni au staţionat timp mai îndelungat în Dacia romană: XIII
Gemina, IV Flavia Felix şi V Macedonica. Despre legiunea I Adiutrix se admite
că a staţionat la Apulum până în 114.
Ca peste tot în lumea romană, şi în Dacia armata constituia forţa şi
prestigiul Romei imperiale, garanţia apărării frontierelor, la care se adaugă rolul
mare în propagarea civilizaţiei şi în procesul de romanizare a Provinciei.
Dacă facem un calcul estimativ, dar apropiat de realitate efectivele
militare din cele trei provincii dacice totalizau aproximativ 55000 militari, ceea
ce înseamnă că din totalul armatei romane cifrată la 400.000 militari, rezultă că
aproape 13% din efective se aflau în Dacia.

32
 2.2. Organizarea locală
Pe teritoriul şi în timpul Daciei romane au luat fiinţă foarte multe
localităţi noi, încadrate în mai multe categorii: oraşe, sate, staţiuni balneare,
aşezări civile de pe lângă castre, cătune, staţiuni militare de supraveghere şi
control de - a lungul drumurilor sau în zonele de graniţă. Toate acestea se
adaugă la ansamblul aşezărilor autohtone existente pe întreg teritoriul provinciei
şi constituie, totodată, dovada evidentă a unei mari creşteri demografice, a
dezvoltării social - economice şi culturale a Daciei.

2.2.1. Oraşele
În adevăratul sens al noţiunii, oraşele au apărut pe pământul Daciei odată
cu stăpânirea romană.
Ca centre economice, administrative, social - politice şi cultural -
religioase, prin nivelul civilizaţiei, confortul şi condiţiile de viaţă cotidiană,
oraşele au jucat, ca peste tot în imperiu, rolul cel mai important în viaţa
provinciei. În acelaşi timp, ele constituiau veritabile focare de romanizare şi o
bază solidă a stăpânirii romane. De reţinut este faptul că oraşele Daciei romane,
exceptând Ulpia Traiana, au luat fiinţă în epoca de maximă dezvoltare a
urbanizării în imperiu, sub dinastia Antoninilor şi pe timpul lui Septimius
Severus, când era promovată sistematic extinderea bazei sociale pe care trebuia
să se sprijine conducerea şi interesele imperiului.
În Dacia romană localităţile urbane se diferenţiau după statutul acordat,
având rangul de colonie sau municipiu.
Privind lucrurile mai îndeaproape şi exceptând Ulpia Traiana, se poate
observa că în Dacia, primul rol de acordare a statutului urban a avut loc la
începutul domniei lui Hadrian, apoi după o întrerupere de circa cinci decenii să
se producă o nouă avalanşă de municipalizări sau ridicarea la rangul de colonia a
unor municipii, în perioada Marcus Aurelius - Septimius Severus.
a) Coloniile erau centre urbane puternic romanizate, locuitorii lor
bucurându-se de plenititudinea drepturilor politice şi civile. Unele colonii se
bucurau de ficţiunea lui ius italicum, ceea ce înseamnă că solul lor era asimilat
cu cel italic, aşa încât locuitorii lor puteau exercita proprietatea quiritară şi nu
plăteau impozit financiar.
Primul oraş întemeiat de Traian în Dacia în 109 - 110, pe locul unde, între
anii 102 şi 108 se găsea un castru de pământ al legiunii VI Flavia, a fost Colonia
Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmisegetusa, situat la vestul câmpiei Haţegului,
în vatra satului Grădiştea. De la început oraşul a primit statut de colonie cu drept
italic şi a purtat întregul nume cu epitetele arătate mai sus.

33
 Primii săi locuitori - colonişti cetăţeni romani - au fost veteranii din
unităţile militare care au luptat în cele două războaie, ei fiind împroprietăriţi şi
înscrişi în tribul Papiria, din care făcea parte şi împăratul.
Este cert că acest oraş a fost în tot timpul stăpânirii romane metropola
administrativă, politică, culturală şi religioasă a Daciei, sediul permanent al
procuratorului financiar, cu toate că guvernatorul provinciei îşi avea reşedinţa la
Apulum.
La Ulpia Traiana s-au instalat de la înfiinţare şi funcţionau principalele
instituţii provinciale.
b) Municipiile aveau, un rang inferior coloniilor, locuitorii lor bucurându-
se de un statut juridic intermediar între cetăţeni şi peregrini.
La începutul domniei lui Hadrian, ca urmare a dezvoltării generale şi a
masivelor colonizări din vremea lui Traian, au fost întemeiate trei oraşe, prin
acordarea titlului de municium aşezărilor romane de la Drobeta, Napoca si
Romula.
Ca şi în alte părţi ale imperiului, toate cele 11 oraşe ale Daciei romane
(Ulpia Traiana Sarmisegetusa, Drobeta, Napoca, Romula, două oraşe Apulum,
Potaisa, Ampelum, Dierna, Tibiscum, Porolissum, Malva), municipiu si colonia,
erau organizate în general după modelul Romei. Oraşele din Dacia romană, cu
excepţia Romulei, poartă nume dacice, preluate cu mici modificări fonetice, de
la aşezările autohtone desfiinţate în timpul celor două războaie.
Pentru oraşe - coloniae, adică Ulpia Traiana, Apulum I, Napoca şi
Potaissa, au beneficiat de privilegiile pe care le oferea ius Italicum. Acordarea
acestui drept oraşelor din Dacia constituie şi un indiciu al stadiului de
romanizare a provinciei.
Sistemul urban de organizare şi conducere internă în Dacia imita la scară
mai redusă modelul Romei. Şi Dacia, ca peste tot în imperiu, oraşele romane
aveau conducere şi administraţie autonomă, la care putea participa exclusiv
cetăţenii romani, dar şi aceştia numai dacă îndeplineau anumite criterii de avere
şi de poziţie socială. Locuitorii din categoriile inferioare nu aveau acces în
organele de conducere şi în viaţa politică.
Un consiliu municipal (ordo decorionum), un mic senat format din foşti
magistraţi (aleşi anual) conducea oraşul, având atribuţii privind administrarea,
apărarea, aprovizionarea, finanţele şi cultul public al oraşului organizarea
spectacolelor, alegerea magistraţilor şi a sacerdoţilor. Numărul decurionilor
oscila în funcţie de numărul locuitorilor cu cetăţenie romană. Din acest consiliu
puteau face parte numai oamenii liberi şi de mare vază, care dispuneau şi de o
avere evaluată la 100.000 de sesterţi şi cu vârsta de minim 25 de ani.
Magistratii superiori. În colonii erau numiţi deumviri, iar în municipii
funcţiona o comisie de quattuorviri, în ambele cazuri având putere executivă şi
atribuţii judiciare.

34
 Existenţa edililor (aediles) este atestată epigrafic în oraşele mari din
Dacia, cu însărcinările în general cunoscute: îngrijirea străzilor, a pieţelor şi a
clădirilor publice, aprovizionarea populaţiei, asigurarea ordinii publice şi altele.
La fel, asociaţia Augustalilor (Augustales), însărcinată cu întreţinerea
cultului împăratului şi al Romei, apare documentată atât în colonii, cât şi în
municipii, fiind condusă de magistri augustales.
Un rol însemnat în viaţa oraşelor, în afară de magistraţii municipali şi de
augustales, îl aveau preoţii de diferite categorii, slujitori ai cultului diferitelor
divinităţi romane.
În Dacia se întâlneşte obiceiul general ca un oraş să - şi aleagă un patron
dintre marile personalităţi ale provinciei, care să-i reprezinte interesele şi să-l
ajute la nevoie.
Fireşte că în administraţia urbană lucra şi o armată întreagă de funcţionari
mărunţi, ce proveneau din straturile sociale inferioare.

2.2.2. Aşezările din mediul rural.

Aproximativ trei sferturi din populaţia provinciei, civili şi militari, se
aflau în ţinuturile rurale, de care depindea însăşi existenţa oraşelor.
Aşezările rurale cuprindeau atât sate autohtone, cât şi cele de colonişti sau
mixte. Satele întemeiate prin colonizare, după sistemul roman obişnuit, se
numesc şi în Dacia vici şi pagi, dar termenul generic de vicus (sat) s-a aplicat
comunităţilor rurale autohtone. Sub denumirea de pagus în Dacia se cunosc
numai două aşezări: Micia (Vetel) şi Aquae (Călan).
Alte aşezări din Dacia atestate epigrafic poartă denumirea de vici. Acestea
erau sate de tip roman alcătuite din colonişti cetăţeni romani ori pelegrini,
veterani şi autohtoni. Din pricina lipsei unor documente mai numeroase şi
explicite se cunosc astăzi puţine lucruri certe despre organizarea şi administrarea
satelor din Dacia romană. De aceea, recurgând la analogii din alte provincii ale
Imperiului ar rezulta că în administrarea comunelor din Dacia se recurgea la
sistemul de a se numi o singură persoană, însărcinată cu administrarea comunei
şi a acelui teritoriu în fruntea căruia se afla.
Pe de altă parte, se poate adăuga că, în multe vici şi pagi, administraţia se
făcea de către organele şi serviciile oraşului pe teritoriul căruia se aflau. În cazul
satelor înglobate în territorium militare al unui castru auxiliar sau de legiune,
administraţia era asigurată de comandantul garnizoanei, ajutat de un consiliu
format din anumiţi proprietari rurali locali.
În locurile mai retrase, unele aşezări autohtone şi - au păstrat probabil
vechea lor organizare în obşti săteşti, fără a adopta imediat organizarea
comunală după model roman.
O categorie aparte o formau staţiunile balneare cu ape termale, între care
cele mai importante erau Ad Medium (Băile Herculane) şi Germisara (Geoagiu).
Băile Herculane se pare că era sub administrarea procuratorului provinciei. În

35
cazul celorlalte staţiuni balneare s-ar putea admite exercitarea unei supravegheri
administrative din partea celui mai apropiat oraş.
În mediul rural se găseau şi aşezările din jurul castrelor de trupe auxiliare
şi al celor de legiune.
În ansamblu, rezultă că Dacia, ca organizare şi administraţie, se
încadrează - cu unele particularităţi- impuse de condiţiile locale - în sistemul
general roman din secolele II - III, existent în special în provinciile europene de
limbă latină.

3. Dreptul în provincia romană Dacia

3.1. Izvoarele dreptului
După cucerirea Daciei de către romani s-a aplicat şi în noua provincie, din
aceleaşi considerente economice - politice valabile pentru întregul imperiu,
dreptul roman. Deşi nu avem date suficiente (cu excepţia tablelor cerate )privind
aplicarea sistemului juridic roman în Dacia, totuşi, din felul în care erau
organizate provinciile, imperiale şi din textele juridice referitoare la acestea, se
poate reconstitui în linii mari aplicarea dreptului roman în noua provincie. De
asemenea, dificultăţile decurg din faptul că la instaurarea stăpânirii romane în
Dacia s-au aplicat în paralel, dreptul scris roman, şi dreptul nescris local, pentru
a constata că după câteva decenii de la cucerirea romană s-au creat instituţii
juridice noi, care nu pot fi încadrate în dreptul local, dar nici în dreptul roman, a
luat naştere un sistem de drept nou daco - roman.
Aplicarea în paralel a două sisteme juridice a fost posibilă datorită
faptului că romanii tolerau obiceiurile juridice ale popoarelor din provincii, dacă
nu veneau în conflict cu normele fundamentale ale dreptului roman. Totodată,
acest paralelism juridic a fost posibil şi pentru că în perioada scursă până la
edictul împăratului Caracalla din anul 212, regimul juridic al persoanelor era
diferit şi reglementat prin norme juridice distincte. Aşa se face că în Dacia s-a
putut aplica dreptul civil roman, dreptul ginţilor şi obiceiul juridic al dacilor.
Astfel, în relaţiile dintre cetăţenii romani se aplicau normele de drept civil
(ius civile). Dreptul civil, numit şi drept quiritar, erau dreptul cetăţenilor romani,
extrem de rigid şi de formalist şi profund exclusivist.
Izvoarele noului sistem introdus în Dacia romană constau în edictele
guvernatorilor şi în constituţiile imperiale. Edictele cuprindeau reguli de drept
roman, dar şi unele dispoziţii din dreptul autohton geto - dac. După reforma
jurisconsultului Salvius Iulianus, făcută sub împăratul Hadrian, guvernatorii îşi
pierd însă din iniţiativă şi din posibilitatea de a crea norme juridice noi, întrucât
trebuiau să se conformeze unui edict tipizat ce urmărea întărirea puterii
imperiale centrale.
La rândul lor constituţiile imperiale se materializau fie în mandate, ordine
date de împărat guvernatorilor, fie în edicte imperiale, dispoziţii valabile pe tot
timpul domniei împăratului care le -a emis şi pe întreg Imperiul roman.

36
 Dintre acestea amintim edictul lui Caracalla din 212, prin care se acordă
cetăţenie unei părţi considerabile a imperiului.
Înainte de promulgarea edictului lui Caracalla, locuitorii din Dacia erau
fie cetăţeni romani, fie latini, fie pelegrini. Cetăţenii romani care locuiau în
Dacia, în calitate de colonişti, aveau aceleaşi drepturi ca şi locuitorii Romei, cu o
singură excepţie nu puteau aveau în materie imobiliară o adevărată proprietate
romană: în cazul când pământul coloniei respective căpătase ius Italicum, aşadar
calitatea de sol roman - cum erau Sarmisegetusa, Apulum, Potaissa, Napoca şi
Diema - romanii rezidenţi în astfel de oraşe aveau deplinătatea drepturilor
cetăţeneşti, inclusiv pe cel de proprietate funciară romană.
Aşadar, în virtutea lui ius civile, cetăţenii romani se bucurau de
plenitudinea drepturilor politice şi civile. În primul rând, ei se bucurau de ius
comercii (comercium), dreptul de a încheia acte juridice potrivit dreptului civil
roman. Ius comnubii sau comnubium era dreptul de a încheia o căsătorie
valabilă după legile romane, iar ius militiae dreptul cetăţeanului de a face o parte
din legiuni, ius sufragii era dreptul de a alege, iar ius honorum era dreptul de a
candida la o magistratură în colonii.
Latinii locuiau în municipii, în pagi şi vici sau chiar în colonii, dar aveau
un regim juridic inferior faţă de cel al cetăţenilor. Latinii se bucurau de
prerogativele dreptului latin (ius Latii), ceea ce presupunea egalitatea în materie
de drepturi patrimoniale cu romanii, dar nu aveau aceleaşi drepturi politice şi
nici nu se puteau căsătorii în conformitate cu legea romană. Prin naturalizare,
latinii puteau deveni însă cetăţeni romani.
Peregrinii, formau marea masă a populaţiei din provincie, deoarece în
această categorie intrau toţi locuitorii liberi ai Daciei romane (autohtonii),
inclusiv străinii care nu erau cetăţeni sau latini. Spre deosebire de cetăţenii
romani, care erau individualizaţi prin trei nume (trianomina), peregrinii purtau
numai unul, urmat de numele tatălui la genitiv: Lupus Carentius, Maximus
Batonis, Bellicus Alexandri, etc.
Peregrinii din cetăţile distruse de romani (Sarmisegetusa) făceau parte din
categoria peregrinilor deditici şi aveau o condiţie juridică inferioară, în sensul că
nu puteau obţine cetăţenie romană şi nu aveau dreptul să se ducă la Roma.
Ceilalţi autohtoni liberi făceau parte din categoria peregrinilor obişnuiţi. Aceştia
puteau încheia între ei acte juridice potrivit cutumei locale. În acelaşi timp, ei
aveau acces în relaţiile dintre ei, precum şi în relaţiile cu latinii sau cu cetăţenii,
la normele de drept ale ginţilor (ius gentium). Ius gentium este o diviziune a
dreptului roman, destinată să se aplice în relaţiile dintre pelegrini, precum şi în
relaţiile cu latinii şi cetăţenii romani. Este mult mai puţini rigid decât dreptul
roman şi accesibil, nepresupunând forme solemne şi gesturi rituale, şi se
întemeiază, în principal, pe libera manifestare a voinţei persoanelor.
În acelaşi timp, în relaţiile, dintre peregrinii daci, aceştia puteau utiliza
dispoziţiile dreptului cutumiar local.

37
 În Dacia, ca şi în alte provincii, trăiau şi numeroşi sclavi, cărora li se
aplică fie regulile dreptului roman (dacă stăpânii acestora erau cetăţeni romani),
fie normele juridice locale, întregite cu unele reguli ale dreptului roman ( dacă
stăpânii lor erau peregrini).
Inscripţiile din Dacia amintesc adesea de eliberările de sclavi, aceştia
dobândind, după eliberare, în majoritatea cazurilor calitatea de liberti.
În fine, în Dacia nu ştim dacă au existat coloni, care, liberi în drept, aveau
în fapt o situaţie similară cu a sclavilor.
Cu timpul, în procesul convieţuirii dacilor cu romanii, în cadrul unei vieţi
economice unitare, cele trei rânduieli juridice (dreptul civil, dreptul ginţilor şi
dreptul local) s-au apropiat până la contopire, dând naştere, în condiţiile
specifice Daciei, unui sistem de drept nou.

3.2. Instituţii juridice

a) Persoane şi familie
Instituţia familiei era reglementată în mod diferit, în funcţie de încadrarea
acestora în categoria cetăţenilor, latinilor, sclavilor sau liberţilor. Astfel, pentru
cetăţenii romani din Dacia era reglementată de dreptul roman, iar pentru
peregrini de dreptul lor naţional, în unele cazuri de dreptul popoarelor (ius
gentium).
Diplomele militare din Dacia menţionează că împăratul acordă ostaşilor
necetăţeni, ce se eliberau de la oaste, o dată cu cetăţenia şi dreptul de a contracta
o căsătorie după legea romană cu peregrinele sau latinele cu care urmau să se
însoare în viitor.
La rândul lor, sclavii din Dacia, ca pretutindeni în lumea romană, nu
puteau încheia o căsătorie; uniunea sclavilor avea valoarea unui pur fapt şi nu
aceea a unei căsătorii (matrimonium). Totuşi, în Dacia, ca şi în alte provincii,
căpătând o stabilitate tot mai mare, deveneau în fapt adevărate căsătorii.
Căsătoriile liberţilor aveau trăsăturile caracteristice categoriile de oameni
liberi în care aceştia intraseră prin dezrobire: cetăţeni romani, latini sau
peregrini.
Cât priveşte instituţiile dreptului familial (tutelă, succesiune, adopţiune,
etc.), cetăţenilor romani li se aplica legea romană, iar peregrinilor dreptul local
specific etniei lor (pentru autohtoni, desigur cel geto - dac). Cu timpul, în
procesul sintezei celor două civilizaţii, aceste distincţii se estompează până la
dispariţie.
b) Dreptul de proprietate
În provincia Dacia s-au exercitat în paralel două forme de proprietate
asupra pământului: proprietatea provincială şi proprietatea quiritară.
Proprietatea provincială era exercitată de către locuitorii liberi din
provincii asupra pământului. Pământurile cucerite treceau în proprietatea statului
roman cu titlu de ager publicus, dar atribuite locuitorilor din provincie pentru a-
l cultiva.

38
 Regimul juridic aplicat cetăţenilor romani cu privirile la bunuri era cel
prevăzut de legile romane, cu o singură excepţie: asupra imobilelor ei nu puteau
avea, aşa cum am precizat, o adevărată proprietate. Asupra solului provincial,
cetăţenii romani nu puteau avea decât o posesiune, proprietarul acestuia era
împăratul: întrucât Dacia era
provincie imperială. De aceea ei erau obligaţi să plătească un impozit. La rândul
lor nu puteau dobândi o proprietate romană, decât dacă li se acordă ius comercii.
Cu toate acestea, guvernatorul ocrotea acea proprietate de fapt a peregrinilor în
conformitate cu dreptul ginţilor (ius gentium) sau le acorda acţiuni cu ficţiunea
că ar fi cetăţeni romani.
Peregrinii băştinaşi din Dacia aveau probabil şi o proprietate reglementată
de vechiul drept, adică dreptul geto - dac, în măsura în care dispoziţiile acestuia
din urmă fuseseră recunoscute de Roma biruitoare.
Ce este cert este faptul că în Dacia pământurile s-au aflat multă vreme
într-o dublă proprietate: proprietatea supremă (ager publicus) şi proprietatea
subordonată, exercitată de provinciali.
În domeniul dreptului succesoral, cetăţenii romani erau guvernaţi şi aici
de regulile juridice romane, iar peregrinii de normele lor specifice acceptate de
noua stăpânire din Dacia. Cu toate acestea, peregrinii puteau fi constituiţi ca
moştenitori prin testament de către ostaşii romani, care întotdeauna s-au bucurat
de unele privilegii. Vreo 50 de epitafuri conţin prevederi de drept testamentar,
moştenitorii trebuind să urmeze dorinţele testamentare. Din acest punct de
vedere, cel mai interesant text apare pe o piatră de mormânt de la Sucidava " ...
voiesc şi poruncesc ... ca rodul a două iugăre de vie ... şi folosirea clădirii care
este ataşată mormântului meu să fie lăsate ... îngrijitorilor mormântului meu,
oricare ar dobândi moştenirea dintre descendenţii direcţi sau din acei de grad
mai îndepărtat .. Voiesc şi poruncesc ca moştenitorii mei să pună un nou
îngrijitor al mormântului meu, în locul aceluia care ar deceda sau şi-ar părăsi
serviciul, în aceleaşi condiţii care, mai sus, au fost instituiţi îngrijitorii şi care
să-mi facă serviciul la fel ... Iar oricare îngrijitor, instituit după această
condiţie, ar neglija ceva din voinţa mea, să fie îndepărtat şi înlocuit cu altul, ca
să aibă cine face în fiecare zi sacrificiile la mormântul meu ... Pentru ca acea
vie şi clădirea să fie rezervate pentru îngrijitorii, moştenitorii mei să nu aibă
dreptul să le dea sau să le înstrăineze. Dacă vreunul ar vrea să le vândă sau să
le înstrăineze, ceea ce ar fi împotriva testamentului meu, vinderea sau
înstrăinare a să fie nulă ... ". Prin urmare, îngrijitorului mormântului i se acordă,
potrivit dorinţei testamentare, venitul unei vii şi folosinţa unei case.

c) Dreptul obligaţional
După cum rezultă din tăbliţele cerate descoperite în Transilvania,
aplicarea dreptului roman în materie de obligaţii contractuale apare evidenţă.
Tabelele cerate sunt redactarea materială (instrumenta) a unor contracte
încheiate" între cetăţenii din Dacia. Ele au fost găsite la Roşia Abrudului

39
(Albumus Maior). În această regiune se exploatau numeroase mine de aur la
care lucrau şi colonişti din Dalmaţia, din tribul piruştilor, datorită cărui fapt
localitatea se mai numea vicus Pirustarem (satul piruştilor).
Dintr-un total de 25 de tăbliţe, 12 dintre ele cuprind contracte: de vânzare,
cumpărare, locaţiune, societate, depozit şi împrumut.
După toate probabilităţile, aceste table datează din anii 131 - 167 d.Hr.,
din epoca războaielor cu marcomanii, care au ajuns până la Albamus Maior pe
care l-au distrus. În faţa primejdiei proprietarii minelor din această localitate au
ascuns aceste acte în interiorul minelor, fiind descoperite după multe secole.
Ele au fost publicate şi discutate în Corpus inscriptionorum Latinorum
care spune despre tripticele respective - numite aşa deoarece erau alcătuite din
trei tăbliţe de brad - că serveau ca acte proprietarilor contractelor de vânzare pe
care le încheiaseră
Contractele de închiriere apar în trei tăbliţe şi sunt redactate după regulile
dreptului roman clasic; obiectul contractelor este forţa de muncă pe care
muncitorul o închiriază arendaşului de mine (conductor). Expresia folosită
pentru determinarea închirierii forţei de muncă este următoarea: se locasse et
locavit operas suas (lucrătorul şi-a închiriat persoana sa fizică şi munca sa).
După toate probabilităţile, expresia se locasse era folosită spre a se preciza că
arendaşul avea un drept de constrângere personală asupra lucrătorului.
De notat că, spre deosebire de normele dreptului roman, arendaşii de mine
din Dacia impuneau riscul cazului de forţă majoră pe seama lucrătorului. Astfel,
dacă mina era inundată de ape, muncitorul nu avea drept la salariul din contract.
O altă tăbliţă cuprindea un contract de societate (societas danistaria),
menită să ofere celor interesaţi împrumuturi cu dobândă; e vorba de doi cămătari
care pun în comun un capital, pe care apoi vor să -1 exploateze, dându-l cu
dobândă. La sfârşitul contractului se prevede că diversele clauze pe care le
conţine au fost întărite printr-o stipulaţie. Formele juridice pe care părţile le
folosesc pentru stipulaţie ne îndreptăţesc să credem că aceştia erau cetăţeni
romani.
Tăbliţele cerate cuprind şi un contract de depozit, al cărui obiect este o
sumă de bani; este vorba de un aşa zis depozit de bancă, care iniţial era în
vigoare în provinciile greceşti ale imperiului, ca apoi să sfârşească prin a fi
generalizat în toate provinciile imperiului. În fine, trei tăbliţe cerate, datate în
anul 162, cuprind contracte de împrumut; părţile urmând practica provincială
romană, folosesc situaţia pentru a da valoare juridică atât împrumutului, cât şi
convenţiei de dobânzi care i-a fost adăugată. Părţile contractante ale
împrumutului de mai sus, nu sunt cetăţeni romani ci pelegrini. Cu toate acestea,
modul de contractare a împrumutului este stipulaţia, adică un procedeu tipic
roman. Uşurinţa cu care pelegrinii adoptau un mijloc de contractare roman ne
arată importanţa şi influenţa dreptului roman în această epocă şi în această
regiune, supusă sistemului sclavagist roman. Contractele s-au încheiat astfel
după procedeul roman. Creditorul stipulează de la debitor capitalul împrumutat

40
şi dobânzile respective; (debitorul promite în faţa martorilor că va plăti la
scadenţă). Debitorul era deci obligat la restituirea pe baza acestei convenţiuni
(contract verbal) pe care - l încheia cu creditorul. Deci în actele încheiate cu
pelegrini şi romani se utilizau formele romane de contractare, ceea ce denotă un
oarecare progres în comerţul juridic din Dacia.
Celelalte tăbliţe cerate conţineau contracte de depozit. de vânzare -
cumpărare, contracte de închiriere, contracte de societate şi asociaţiuni.
Tăbliţele sunt scrise cu litere cursive şi redactate într-o limbă latină cu
multe elemente vulgare, iar întocmirea lor materială urmează practicile
încetăţenite în imperiu
Ele sunt redactate de scribi de profesie sau de una din părţile contractante,
ceea ce dovedeşte - în acest din urmă caz - familiarizarea cu terminologia şi
normele juridice.
Cât priveşte conţinutul juridic al acestora, ele arată că dreptul roman s-a
aplicat în Dacia uneori sub o formă simplificată pentru nevoile practicii
cotidiene. Spiritul de promovare a tot ceea ce era roman a fost mereu prezent în
Dacia, dar uneori modelat după cerinţele vieţii sociale provinciale.

d) Dreptul procesual
Procedura de judecată era aceeaşi ca în toate provinciile romane. Cetăţenii
romani ca şi peregrinii erau judecaţi de către guvernator, fie după regulile
procedurii formulate în primul caz, fie după cele ale procedurii extra ordinem, în
ambele cazuri.
În procesele dintre cetăţeni şi peregrini, aceştia din urmă erau socotiţi, pe
durata procesului, ca şi cum ar fi cetăţeni romani, pentru a li se putea aplica, în
acest chip, legile romane.
În materie penală, guvernatorul Daciei avea dreptul de a condamna la
moarte pe locuitorii provinciei, cu excepţia cetăţenilor romani şi a fruntaşilor din
provincie, care nu puteau fi condamnaţi la pedeapsa capitală decât de împărat.
Totodată, trebuie menţionată influenţa dreptului roman şi pătrunderea în
limba română a latinescului lex, cu sensul de lege scrisă - din latinescul lego, -
ere (a citi), în contrast cu normele juridice ale dacilor care erau nescrise,
denumite tot lex (lege), de la ligo - are.
În final, din cele înfăţişate rezultă că dreptul roman a făcut dovada unei
mari capacităţi de adaptare şi astfel a putut supravieţui peste secole multe din
elementele sale componente. Privită în această lumină, sinteza dintre dreptul
geto - dac şi dreptul roman, ne apare ca o componentă a sintezei
atotcuprinzătoare dintre civilizaţia autohtonă şi cea romană. Noul sistem juridic,
pe care îl denumim dreptul daco-roman, a fost experimentat în forma
obiceiurilor juridice şi preluat, în principalele sale componente de obştea
teritorială şi constituie fundamentul juridic al obiceiului pământului.

41
 4. Romanizarea
Romanizarea teritoriului şi a populaţiei geto - dacice prezintă o
importanţă deosebită, deoarece acest proces, desfăşurat în spaţiul carpato -
danubiano - pontic, stă la baza formării limbii şi a poporului român.
În ansamblul ei, romanizarea populaţiilor autohtone constituie un proces
istoric de mari proporţii şi cu consecinţe uriaşe. Relevând însemnătate a şi
complexitatea romani zării ca fenomen istoric, trebuie să remarcăm în acelaşi
timp că, pe lângă trăsăturile sale generale, ea prezintă şi o serie de particularităţi
legate de locul, timpul şi baza etnică pe care s-a altoit.
La fel ca în cazul altor provincii, şi în cazul Daciei în noţiune a de
romanizare se includ două laturi fundamentale ale aceluiaşi proces unitar:
a) colonizarea teritoriului daco - getic cu populaţie romanizată latinofonă,
venită din toate părţile imperiului roman, adică romanizarea prin colonizare.
b) asimilarea băştinaşilor dac o - geţi, în măsura în care aceştia au adoptat
limba latină, şi - au însuşit modul de viaţă roman provincial, au preluat
obiceiurile şi civilizaţia romană, schimbându-şi astfel mentalitatea şi însăşi fiinţa
lor etnică.
În Dacia sub ambele aspecte menţionate, a fost pe deplin posibilă şi a
devenit o realitate demonstrabilă documentar.
Romanitatea dacică se sprijinea pe un fond etno - cultural modem şi
receptiv, pe mulţimea oamenilor pământului, care au atins un nivel ridicat de
civilizaţie, fapt care a facilitat procesul de asimilare al băştinaşilor.
Romanii au introdus în Dacia, relaţiile sociale, formele proprii de
organizare politică, militară şi administrativă, de drept roman, cultura şi
civilizaţia lor, limba latină, într-un cuvânt întregul sistem de organizare şi felul
de viaţă roman provincial. Dar noile structuri social - economice şi politico -
organizatorice, elementele de drept roman, formele de viaţă şi produsele romane
de tot felul ajunse în Dacia au venit în contact cu populaţia dacică cu vechile ei
forme de organizare, cu civilizaţia moravurile şi tradiţiile locale. În provincia
Dacia romană se întâlneau astfel de sisteme sociale şi economice diferite, două
civilizaţii cu nivel inegal de dezvoltare.
După cucerire, în Dacia a început o colonizare masivă. Traian, în primul
rând, dar şi împăraţii următori au încurajat foarte mult colonizarea şi i-au
imprimat un plus şi un caracter organizat.
Romanitatea Daciei, cu toate particularităţile unei provincii mărginaşe,
are în fond un pronunţat caracter occidental. Ea se constată în planul şi
organizarea oraşelor, în construcţia tipică a edificiilor publice sau private
(apeducte, ferme, temple, amfiteatre, vile urbane sau rustice), în metodele şi în
materialele de construcţie folosite, în adoptarea divinităţilor din panteonul
roman şi în organizarea religioasă a comunităţilor, în domeniul artelor şi a
cultelor artistice, în formele juridice, fără a mai vorbi de restul culturii materiale,
care este de pregnantă factură romană provincială.

42
 Dar, cu toată colonizarea romană masivă, de o romani zare durabilă a unei
provincii nu se poate vorbi, numai dacă ea a cuprins şi marea masă a băştinaşilor
. Dacă daco - geţii, prin relaţiile economice, politice şi culturale avute cu statul
roman înainte de cucerire au ajuns în situaţia de a putea recepta relativ civilizaţia
romană de nivel mediu, de a - şi putea însuşi mai uşor limba latină. Cu alte
cuvinte, înainte de constituirea provinciei avem de a face cu o îndelungată
perioadă de penetraţie economică şi culturală romană, cu premisele romanizării,
dar cu romanizarea însăşi. Lumea dacică a intrat în contact cu romanii mai întâi,
în mod paşnic, apoi în mod violent.
Istoricul Vasile Pârvan spunea: "Războaiele împăratului Traian regele
romanilor cu regele Decebal al dacilor, nu a fost începutul, ci încheierea
întemeierii poporului nostru. Cele dintâi semănături cu sămânţa romană la
Dunărea noastră au fost cu 200 de ani mai vechi".
În secolul 1 î.Hr. au avut loc contactele daco-romane din perioada lui
Burebista, această etapă constituind prima fază a convieţuirii şi conlucrării
autorităţilor cu lumea romană. O dată cu cucerirea unei părţi a Daciei şi
transformarea ei în provincie romană la începutul secolului II d.Hr., procesul de
romanizare se accentuează atât în provincie, cât şi în teritoriile dacilor liberi, aşa
încât în intervalul 106 - 271 se formează un nou etnos, cel daco - roman, care a
păstrat şi dezvoltat însuşirile şi virtuţile cele mai bune ale înaintaşilor săi.
După instalarea armatei şi administraţiei romane în Dacia, o parte a
populaţiei a fost mutată din anumite teritorii de importanţă strategică sau din
ţinuturi cu pământuri fertile, care au fost distribuite coloniştilor. Această
dislocare a comunităţii autohtone a contribuit şi ea, chiar de la început, la
cuprinderea elementului băştinaş în circuitul vieţii provinciale. Tot pământul
Daciei devenit ager publicus a fost distribuit după normele romane cunoscute
către colonişti şi trupelor ( lucrate în mare parte de băştinaşi). O parte a
pământurilor, de obicei cele din ţinuturi mai retrase ori mai puţin productive
(ager stipendiorus) au fost lăsate localnicilor supuşi la diferite obligaţii fiscale şi
corvezi.
Mulţi dintre autohtoni şi - au pierdut pământurile avute anterior şi au
ajuns să lucreze pentru cuceritori ca ţărani dependenţi sau sclavi agricoli.
Probabil că în unele zone obştea sătească autohtonă s-a menţinut. Astfel, baza
social-economică a romanităţii în Dacia o formau nu imigranţii, civilii şi
militarii, ci masa băştinaşilor.
Privită în totalitatea ei, cultura materială a provinciei Dacia este romană,
cu oarecare coloratură locală, imprimată de componenţa autohtonă, mai des în
olărie, în caracterul aşezărilor rurale şi în sistemul funerar. Sub acest raport,
romanizarea provinciei apare deplină.
Dar romanizarea nu se reduce numai la schimbări în cultura materială,
oricât de radicale ar fi ele, ci ea este în mai mare măsură o mutaţie lingvistică,
etnică, de mod de gândire şi de viaţă. Este de admis că autohtonii daci care
foloseau cultura materială romană şi aveau obiceiuri provinciale romane, au

43
ajuns să vorbească latineşte relativ timpuriu, după ce au trecut printr-o fază
iniţială de bilingvism, practicat în mediul familial şi în relaţiile particulare.
Latina era cunoscută şi folosită în toate straturile sociale şi s-a impus ca singura
limbă de comunicare.
Limba traco-daci că s-a stins cu încetul, dar nu fără a lăsa în limba română
şi în dialecte balcanice, prin filiera latină, un fond lexical important (circa 10%)
care dovedeşte unitate a fondului etno-lingvistic preroman.
La fel ca în Gallia, Hispania, Pannonia şi în alte provincii, după un secol
şi jumătate de stăpânire romană, în Dacia constatăm efectele şi generalizarea
romanizării pe toate planurile. Romanizarea a fost determinată şi aici de o sumă
de factori cu acţiune general valabilă: armata, comerţul, urbanizarea, recrutarea
locală, circulaţia intensă a oamenilor, a ideilor şi produselor, a căsătoriilor
mixte, contactele zilnice în procesul muncii, cultura, religia, etc.
Acordarea dreptului latin (ius Latii) şi apoi a celui de cetăţenie romană
deplină în timpul domniei lui Caracalla (anul 212), stăruinţa autorităţilor şi
însăşi dorinţa autohtonilor de a deveni "romani", constituiau factori eficienţi în
asimilarea la romanitate.
Se poate spune că, în cele 17 decenii de stăpânire romană efectivă şi
neîntreruptă, romanizarea dacilor a fost un proces real, profund şi durabil. Ea se
oglindeşte nu numai în domeniul etnic şi lingvistic, ci şi în producţia economică,
în sfera vieţii sociale şi spirituale, în artă, în legislaţie şi în instituţiile
provinciale.
Dar romani zarea nu a încetat pe teritoriul fostei provincii o dată cu
retragerea armatei şi administraţiei la sud de Dunăre (271-275), sub domnia
împăratului Aurelian, ci ea a continuat şi s-a desfăşurat ca un proces natural în
sânul populaţiei daco-romane până în secolul al V-lea.
În perioada postaureliană, elementele romanizate de la oraşe, în retragerea
lor treptată spre mediul rural, au continuat să ducă acolo forme de civilizaţie,
limba latină şi modul de viaţă roman, credinţa creştină. La venirea slavilor în
ţinuturile carpato-danubiene, ei au găsit aici o masă compactă de populaţie,
latinofonă şi creştină, extinsă şi asupra dacilor liberi limitrofi.
Popoarele neolatine sunt, fără excepţie, produsul unei sinteze etnice şi
culturale între autohtonii învinşi (ca substrat etnic de bază) şi romanii
învingători ( ca strat), sinteza care a dus la asimilarea băştinaşilor şi la crearea
populaţiilor romane, latinofone: italo-romani, ibero-romani, gallo-romani, daco-
romani. Asimilarea ulterioară a altor neamuri ( în principal germanicii în
Occident şi slavii în Răsărit), ca elemente secundare (adstrat) ale etnogenezei, a
dat o coloratură specifică romanităţii.
În procesul de romanizare, între latina populară şi graiurile indigene nu s-
a produs un amestec, o sinteză, din care să se nască o limbă nouă, ci idiomurile
locale au fost înlocuite de latina populară, care le - a biruit, impunându-se
pretutindeni şi pe toată verticala socială.

44
 Aşadar, după 170 de ani de viaţă romană intensă, Dacia împreună cu
locuitorii săi a devenit Dacia Romană în deplinătatea de sens a noţiunii şi pe
toate planurile: etno - cultural, material, lingvistic, în modul de gândire şi de
viaţă.
S-a produs benefica sinteză daco-romană, baza evoluţiei spre romanitate.
CAPITOLUL III
ÎNCEPUTURILE MEDIEVALE ALE STATULUI ŞI DREPTULUI
ROMÂNESC

Evul mediu românesc acoperă perioada istoriei noastre cuprinsă între

epoca antică şi epoca modernă.
Cuprinde:
- perioada de trecere la evul mediu (anul 275 - secolul al VI-lea);
- începuturile medievale şi statale (secolul VII - mijlocul secolului XIV);
- evul mediu clasic românesc (secolul XIV - XVI);
- perioada de trecere spre epoca modernă (secolul XVII - XVIII).

1. Continuitatea procesului etnogenezei româneşti

Încetarea stăpânirii romane în Dacia constituie un important eveniment în

istoria Imperiului roman, iar prin consecinţele sale reale sau atribuite de către
unii erudiţi, a căpătat treptat o însemnătate excepţională în evoluţia şi în
dăinuirea romanităţii orientale. Nu s-a ajuns nici până acum la unanimitate de
păreri cu privire la data şi mai ales la părăsirea oficială a Daciei, de care ne leagă
nemijlocit - în special de a doua sa latură - îndelungata controversă referitoare la
continuitatea daco - romană şi etnogeneza românilor în spaţiul ponto - carpato -
dunărean. Din modul cum învăţaţii au căutat să prezinte soarta romanităţii de la
nordul Dunării şi din Carpaţi derivă cele două opinii contrare, vechi de peste
două secole, privind locul de închegare a românilor ca popor: teza justă a
continuităţii în Dacia şi teoria meşteşugită despre imigraţia târzie a poporului
român, deplin constituit, din Peninsula Balcanică în teritoriile unde trăieşte el
astăzi.
Divergenţa de păreri provine pe de o parte, din faptul că ştirile literare
antice despre părăsirea Daciei sunt în multe privinţe insuficiente, neclare şi
contradictorii, iar pe de altă parte din împrejurarea regretabilă că întreaga
discuţie (din cauza unor pasiuni politice şi naţionaliste) a alunecat deseori pe o
pantă neştiinţifică şi tendenţioasă, fapt ce a îngreunat stabilirea adevărului pe
baza documentelor existente.
Referitor la data prescrisă în care a avut loc retragerea stăpânirii romane
de la nordul Dunării, succesiunea evenimentelor militare şi politice cunoscute
din izvoarele literare, ca şi date epigrafice şi numismatice, pledează în mai mare

45
măsură pentru părăsirea provinciei la sfârşitul domniei lui Aurelian (anul 274 -
275) decât la începutul ei (271 - 272).
Dacia a fost pierdută de romani nu în urma unor înfrângeri militare la
nordul Dunării, ci a fost pur şi simplu abandonată de Imperiul roman, care,
retrăgându-se pe linia Dunării spera să organizeze o apărare mai bună a
ţinuturilor balcanice împotriva carpilor şi goţilor.
Cine a plecat şi cine a rămas în Dacia traiană? Această întrebare cheie este
direct legată de problema originii şi continuităţii poporului român la nordul
Dunării şi în regiunile carpatice.
Dovezile concludente în această privinţă atestă că odată au armata şi
administraţia civilă romană din Dacia au plecat marii proprietari de pământ,
deţinătorii de ateliere meşteşugăreşti mai importante, stăpânii de sclavi,
negustorii şi orăşenii bogaţi, într-un cuvânt numai aceia care prin interesele lor
sociale, economice şi politice erau legaţi nemijlocit de stăpânirea romană. Ca şi
în alte provincii romane, populaţia săracă, oamenii de condiţie medie de la oraşe
şi sate, care alcătuiau majoritatea populaţiei, au rămas.
Populaţia daco - romană, majoritară, a constituit elementul de continuitate
şi, în contact sau convieţuind cu majoritarii, ea a fost aceea care a format baza
etnică a poporului român.
După retragerea aureliană, Dacia continuă să fie înglobată în sfera
politică, economică şi culturală a Imperiului romano - bizantin, care va menţine
mai multe oraşe fortificate pe malul stâng al Dunării, adevărate capete de pod şi
nu va renunţa în următoarele trei secole, la ideea recuceririi regiunilor
abandonate. Păstrarea fiinţei etnice a autohtonilor daco - romani, ca entitate
aparte în mijlocul unei populaţii de origine şi cu structură diferite, menţinerea
vechilor tradiţii provinciale, relaţiile neîntrerupte cu Dobrogea romană, cu lumea
romano - bizantină din sudul Dunării explică supravieţuirea romanităţii în
teritoriile carpato - dunărene.
În timpul domniei împăratului Diocleţian (281 - 305), Dobrogea a cărei
importanţă strategică sporeşte în urma părăsirii Daciei, este transformată în
provincie autonomă sub numele de Scythia, având reşedinţa la Tomis şi
aparţinând diocezei Tracia.
În reconstituirea felului de trăi şi a structurilor social economice şi politice
ale populaţiei băştinaşe în perioada dintre retragerea aureliană şi aşezarea
slavilor pe teritoriul fostei provincii romane se întâmpină dificultăţi din cauza
insuficienţei surselor documentare.
În plan politic, retragerea aureliană a reprezentat dispariţia statului de pe
acest teritoriu. Populaţia rămasă aici nu a mai avut forţa necesară să constituie
un nou stat, lucru extrem de greu de realizat în condiţiile numeroaselor năvăliri
barbare, în secolele următoare.
Spaţiul carpato - dunărean a rămas un spaţiu deschis lipsit de structuri
politice complexe, de tip statal, în condiţiile în care populaţiile migratoare

46
organizate gentilico - tribal, nu au avut continuitate şi nici nivel superior de
civilizaţie pentru a nu constitui aici un stat.
Bineînţeles, retragerea aureliană nu a însemnat dispariţia bruscă a urmelor
fostei structuri statale de pe acest teritoriu. Deşi a dispărut, administraţia publică
centrală şi locală, specifică organizării statale, elementele fostelor unităţi
administrativ teritoriale romane, mai ales urbane, vor mai dăinui o perioadă.
Viaţa urbană se ruralizează treptat, fenomen care se manifestă nu doar
prin decăderea civilizaţiei ci şi printr-un fenomen de migrare demografică
dinspre vechile centre urbane spre mediul rural. În secolul al VII-lea când se
instalează slavii, oraşele de altădată erau de mult abandonate, iar numele lor date
uitării. În aceste condiţii, centrul de greutate al vieţii politice şi social economice
se mută în cadrul comunităţilor rurale. Însuşi cuvântul românesc sat (aşezare
rurală) derivă din termenul latin fossatum.
Baza asigurării traiului populaţiei băştinaşe îl constituia agricultura,
creşterea animalelor, oieritul, la care se adăugau în mod necesar, meşteşugurile
tradiţionale: torsul, ţesutul, prelucrarea pieilor, lemnăritul, mineritul, olăritul.
Populaţia autohtonă s-a organizat şi trăia în obşti săteşti (vicinale), în care
casa, bunurile mobile şi animalele formau în general proprietatea privată, iar
terenurile arabile, păşunile, pădurile, apele, erau folosite în comun de toţi
membrii obştei.
Pentru secolele IV - VI, nu se găsesc informaţii documentare din care să
reiasă existenţa unor diferenţieri sociale importante, raporturi de dependenţă
colectivă faţă de un stăpân. Acest fenomen de stratificare social - economică va
lua fiinţă mai târziu şi va duce la apariţia formelor de organizare şi de
proprietate cu caracter feudal.
Adus în secolul 2-3 prin intermediul unor colonişti, creştinismul se
răspândeşte masiv în secolul 4 - 5 în provinciile dunărene. Descoperirile cu
evident caracter paleocreştin, în general de factură sud dunăreană, de la Beirtan,
Apulum, Potaisa, Napoca apar cu precădere între frontierele vechii provincii
romane, dovadă că noua religie este îmbrăţişată în primul rând de către populaţia
daco - romană. Majoritatea cuvintelor care se referă la noţiunile fundamentală
ale religiei creştine sunt de origine latină: creştin (christianus), biserică
(basilica), cruce (crux), rugăciune (rogaţionem), Dumnezeu (Domine Deus) ş.a.
Păstrarea acestor termeni până astăzi în limba română, confirmă faptul că
propagarea creştinismului la daco-romani s-a făcut în limba latină, care era
limba vorbită de populaţia autohtonă.
Creştinismul daco - roman, cu precădere în faza sa premergătoare
generalizării, nu a avut structuri organizatorice superioare reducându-se la
însuşirea elementelor esenţiale de credinţă şi la practica simplă a cultului, fără o
ierarhie cristalizată şi o jurisdicţie bisericească. Indiferent de modul de
propagare şi de organizare, creştinismul daco - roman s-a dovedit viabil datorită
romanităţii locale şi a legăturilor neîntrerupte cu lumea romano - bizantină din
dreapta Dunării.

47
 Răspândit şi însuşit în limba latină, creştinismul a contribuit substanţial la
desăvârşirea romanizării în spaţiul ex-provincial dacic, la extinderea şi fixarea
latinei peste graniţele de altădată ale vechii provincii, în lume dacilor liberi.
Creştinismul ca formă morală şi romanizarea ca importantă mutaţie etno-
culturală pe pământul dacic au mers mână în mână reprezentând pilonii de
rezistenţă şi dăinuire a întregii romanităţi nord-dunăre în faţa pericolului
triburilor imigrate. Prin creştinismul propagat în limba latină s-a constituit şi
consolidat populaţia romanică nord danubiană, singura creştină în afara
imperiului, populaţie ce va devenii cu timpul poporul român.
Este un profund adevăr, că românii, ca popor, s-a născut şi au fost cei
dintâi creştini în sud - estul Europei, toate celelalte neamuri vecine creştinându-
se mult mai târziu.
Raporturile populaţiei autohtone cu migratorii. De la retragerea
romană şi până la aşezarea slavilor pe teritoriile dacice ex-provinciale, în
principal cu trei etnii autohtonii au avut contacte directe, au convieţuit şi au
conlocuit în anumite forme. În afară de comunităţile de daci liberi aşezaţi în
fosta provincie, sarmaţii - iuzigi, goţii şi gepizii au fost populaţiile imigrate care
au locuit efectiv împreună cu autohtonii latinofoni.
În legătură cu primele valuri de migratori, importantă apare constatarea că
aceştia în contactul şi în conlocuirea lor cu autohtonii, nu au putut schimba
structurile social - economice şi lingvistice găsite la faţa locului, deoarece erau
mult mai puţini ca număr şi inferiori cultural.
Cu toate că nu există dovezi suficiente şi explicite, în principiu şi analogic
este admis că obştile săteşti autohtone, producătoare a majorităţii bunurilor, se
găseau în raporturi de aservire colectivă - nu individuală sau familială - faţă de
noii stăpâni (goţi, huni, gepizi), cărora erau obligate să le furnizeze tributul
anual în produse agricole şi în vite, să asigure anumite prestaţii în muncă şi
diverse corvezi oneroase. Spre deosebire de localnici şi excluzând pe huni, care
s-au aşezat între Dunăre şi Tisa, stăpânii războinici (goţii şi gepizii) au populat
doar anumite zone din teritoriul fostei provincii romane, de unde ori au plecat
spre alte zări, ori s-au pierdut cu timpul printre oamenii pământului.
Se poate spune că seminţiile migratoare preslave stabilite în fostul spaţiu
provincial roman, aflate în faza finală a dezvoltării lor tribale nu au avut un rol
vrednic de consemnat în procesul general al etnogenezei românilor.
În evoluţia romanităţii nord - danubiene, relaţiile strânse şi multiple cu
sudul Dunării au avut o importanţă primordială. Fără legăturile cu Imperiul
romano-bizantin, populaţia autohtonă din fosta Dacie şi chiar religia creştină în
haină latină ar fi fost periclitată.
Sursele directe de informaţie demonstrează că argumentul tăcerii
izvoarelor literare cu privire la populaţia autohtonă (daco - romano/romanică) îşi
pierde creditul şi valoarea acordată excesiv şi unilateral de adepţii
discontinuităţii romanităţii nord - dunărene. Ele demonstrează din plin că
romanitatea locală la fel ca în Occidentul neolatin - formează adevăratul

48
fundament solid, al prefacerilor istorice din fosta provincie Dacia, migratorii
fiind elemente demografice secundare, supuse asimilării în populaţia romanică
majoritară.
În totalitatea sa, viaţa social - economică autohtonă reflectă trăsăturile
unei societăţi cu structuri bine defini te, capabile să realizeze o producţie
agricolă şi meşteşugărească importantă care, mai ales în secolul al IV-lea, a
necesitat pe lângă troc şi folosirea monedei în schimburile comerciale.
Tradiţia romană şi legăturile permanente cu lumea romano - bizantină au
lăsat o puternică amprentă nu numai în sfera cultural - religioasă, dar şi în
domeniul economiei şi al tehnicii daco - romanilor, ceea ce a creat, în unele
privinţe, o anumită superioritate a acestora faţă de elementele alogene şi faţă de
populaţiile limitrofe care nu au trăit în Imperiul roman. Mai târziu, începând din
secolul al V-lea, tradiţiile romane se pierd, iar cultura materială în ansamblu
„barbarizându-se”, îmbracă treptat haina uniformizării în spaţiul larg nord -
dunărean.
Odată cu aşezarea triburilor balcanice în Dacia şi apoi în Peninsula
Balcanică, după căderea definitivă a limesului dunărean, sub loviturile avaro -
slave, în primii ani ai secolului al VII-lea, începe o nouă perioadă în istoria sud-
estului european. Ea se concretizează în aspectele culturii materiale şi spirituale
dar mai cu seamă în mutaţiile cu caracter demografic şi în procesele de
etnogeneză din aceste regiuni.
Fără îndoială, ca urmare a contactelor cu populaţia romanică din regiunile
carpato - dunărene, dar şi cu realităţile civilizaţiei bizantine, slavii au primit
numeroase influenţe. Şi grupările slave rămase definitiv după anul 602 la nordul
Dunării şi cele care au colonizat teritoriile din imperiu la sud de fluviu şi-au
transformat tot mai mult încă din cursul secolului al VII-lea, cultura materială şi
felul de viaţă, unii întrând într-un larg proces de asimilare etno - lingvistică.
Astfel, ei au putut participa la crearea unei sinteze culturale în care se oglindesc
nu numai bogatele tradiţii traco - dacice şi romane, ci şi unele elemente ale
zonelor de răsărit ale Europei.
În concluzie, datorită aspectelor unitare subliniate şi factorului polarizator
centrat pe Carpaţi, Dunăre şi Mare, acest spaţiu a devenit leagănul unui popor
unitar prin origine, limbă, civilizaţie şi spiritualitate, prin factura sa morală, cum
este poporul roman moştenitor al romanităţii orientale.

2. Începutul Evului Mediu (Secolele VII-VIII)

Dezvoltarea societăţii se concretizează în formaţiuni social - economice

ce se succed într-o evoluţie ascendentă, formaţiuni care înmănunchează
elementele esenţiale care alcătuiesc societatea dintr-o perioadă sau epocă
istorică, dintr-o ţară, dintr-un grup de ţări, dintr-un continent şi chiar din mai

49
multe continente. În raport cu condiţiile concret istorice dintr-o societate
oarecare, evoluţia poate fi mai lentă sau mai grăbită.
Societatea feudală s-a format în general pe două căi principale. În unele
părţi ale lumii, cum a fost de pildă Imperiul roman de apus, feudalismul s-a
format din destrămarea relaţiilor sclavagiste, destrămare grăbită de invaziile
populaţiilor migratoare, aflate în faza finală a structurilor gentilice. Ca urmare a
relaţiilor noii societăţi s-au format, într-o mare parte a Europei, din contopirea
elementelor celor două comunităţi, în condiţiile economiei naturale, dominantă
în ultimele secole ale mileniului 1.
În alte cazuri - populaţiile germanice, slavice şi finice - trecerea la
feudalism s-a făcut direct din stadiul gentilic.
În Imperiul bizantin, atât în partea europeană cât şi în cea asiatică a fost
nevoie de o perioadă mai lungă până când noile relaţii s-au impus faţă de cele
vechi, sclavagiste sau semisclavagiste.
Geneza societăţii feudale înseamnă , în esenţă, procesul - de multe ori
lent, îndelungat, de formare a proprietăţii funciare, prin transformarea
latifundiilor sclavagiste în terenuri lucrate de ţărani dependenţi şi prin contopirea
pământurilor libere, ale obştilor săteşti, ale ţăranilor liberi de către păturile
dominante ale societăţii.
Trecerea la feudalism a variat în timp de la o zonă geografico - politică la
alta.
Abordând situaţia din spaţiul românesc, în această perioadă istorică, se
relevă în cadrul societăţii româneşti o serie de elemente de ordin social,
economic şi politic, care au determinat numeroase şi profunde transformări, cu
consecinţe importante pentru definitivarea structurii interne a comunităţilor
umane, ca şi pentru cristalizarea ulterioară a civilizaţiei specifice spaţiului
carpato - dunărean - pontic.
Este semnificativă constatarea că trăsăturile de caracter romanic care
definesc civilizaţia din acest spaţiu geografic în cursul secolelor VII - IX, atestă
aici o numeroasă populaţie românească, deja constituită etnic şi lingvistic.
Existenţa acesteia în teritoriul carpato - dunărean - pontic este consecinţa
firească a unui proces istoric complex în care continuitatea elementului daco -
roman, trăsăturile esenţial romanice ale civilizaţiei sale, formele superioare de
organizare social-economică şi multiplele sale legături cu lumea romano -
bizantină şi bizantină, au fost principalii factori ai desfăşurării acestui proces.
Desigur, în cadrul evoluţiei societăţii carpato - dunărene din perioada
secolelor VII - IX este necesar să se ţină seama şi de prezenţa temporară a unor
populaţii migratoare, dintre care, în epoca menţionată, o anumită însemnătate o
reprezintă slavii, avarii şi bulgarii.
În ceea ce priveşte structura economică, aceasta a putut fi identificată,
existând numeroase dovezi privind: cultura cerealelor, creşterea animalelor,
exploatarea bogăţiilor miniere, practicile meşteşugăreşti, circulaţia banilor şi
mărfurilor.

50
 A. Obştea sătească teritorială
Spre deosebire de epoca precedentă, centrul de greutate al vieţii
economice îl forma satul. Satul poate fi privit ca unitate administrativă, ca
totalitate a locuitorilor săi şi ca teritoriu aparţinând colectivităţii ce-l locuieşte.
Şi înainte de cucerirea romană, satul era o obşte, adică o comunitate de muncă
organizată în vederea desfăşurării în cele mai bune condiţiuni a formelor sale de
viaţă.
Satul ca realitate demografică, totalitatea locuitorilor săi (săteni şi
consăteni) constituia un tip de obşte de sânge. Numele la forma de plural al
satelor româneşti (Bucureştii, Furculeştii, Petreştii, Vălenii etc.) sugerează "o
asociaţie umană", comunitatea de locuitori şi conduce la organizarea veche
obştească, asociată unui strămoş comun.
Obştea sătească a fost cel mai vechi şi mai neîntrerupt element de
continuitate şi de unitate în istoria noastră. Transformările demografice şi
economico - sociale din obşte au deschis un proces de lungă durată, făuritor de
structuri noi, ce poate fi definit, sintetic şi sugestiv, prin formula de la sat la stat.
Obştea sătească este teritorializată şi se deosebeşte de obştea gentilică, dar
prezintă elemente comune cu ea. Deosebirea decurge din faptul că din obştea
sătească fac parte din aceeaşi comunitate toţi cei care locuiesc pe acelaşi
teritoriu, indiferent dacă sunt sau nu rude de sânge, în timp ce din obştea
gentilică fac parte din aceeaşi comunitate umană toţi cei care sunt rude de sânge.
Asemănarea dintre cele două forme ale obştei decurge din faptul că ele nu
cunosc stratificarea socială.
Pe de altă parte obştea sătească reprezintă asemănări şi deosebiri şi în
raportul cu statul. Asemănarea o constituie faptul că şi obştea şi statul sunt
organizate pe criteriu teritorial, iar deosebirea prin aceea că statul cunoaşte
stratificarea socială, pe când obştea nu o cunoaşte.
Aplicând metoda retrospectivă, dovezile atestă existenţa caracterului
teritorial al obştei în epocile romane, daco - romane şi feudale.
De asemenea, caracterul teritorial al obştei este dovedit şi de dovezile
izvoarelor lingvistice. Astfel, cuvântul sat este de origine latină (fossatum), iar
cătun este de origine tracă. Ambele cuvinte desemnează localităţile rurale
organizate pe criteriul teritorial şi sunt utilizate în evul mediu românesc cu
acelaşi înţeles. Totodată, faptul că cei doi termeni s-au păstrat cu înţelesul lor
originar, în memoria poporului român, demonstra că şi realitatea socială atestată
prin intermediu lor a supravieţuit altfel cele două cuvinte ar fi dispărut din
memoria poporului
În marea lor majoritate, aşezările rurale au dăinuit în epoca următoare
retragerii aureliene, fiind atestate în întreg spaţiul carpato dunărean pontic în
secolele IV - VII. Prezenţa lor este atestată atât în locuri retrase, cât şi pe artere
de mare circulaţie a oamenilor şi mărfurilor pe văile râurilor, pe dealuri sau pe

51
platouri, adică peste tot unde existau terenuri arabile şi păşuni propice, în ciuda
vremurilor extrem de tulburi din epoca marilor migraţii.
Aşezările rurale vor prezenta, pentru mult timp principala formă de
organizare socio - economică şi administrativă.
Populaţia autohtonă s-a organizat şi trăia în obşti săteşti (vicinale), în care
casa, bunurile mobile şi animalele formau, în general proprietatea1 privată, iar
terenurile, animalele, păşunile, pădurile, apele erau folosite de toţi membrii
obştei. Terenurile arabile constituiau fondul obştesc, dat în folosinţă prin tragere
la sorţi.
Faptul că după retragerea aureliană, pe acest teritoriu nu s-a revenit la
organizarea gentilico tribală a conferit un caracter aparte evoluţiei societăţii în
acest spaţiu. Caracterul teritorial al obştilor săteşti din perioada ce a urmat
retragerii romane a făcut ca procesul de trecere la feudalism să capete la
populaţia autohtonă o serie de particularităţi, faţă de cel petrecut la popoarele
vecine. Continuitatea între obştea teritorială dacică şi obştea teritorială romanică
a marcat şi diferenţierea populaţiei între populaţia majoritară şi migratori.
Examinarea structurilor sociale ale comunităţilor săteşti de pe teritoriul
carpato - danubiano - pontic arată că în secolele VII - IX, încă nu se depăşise
nivelul obştii săteşti teritoriale. Ca şi în perioada anterioară, comunitatea
obştească continua să fie guvernată de instituţiile sale de bază, care potrivit
documentului patristic din 374, acestea erau definite de:
a) Adunarea satului, numită şi ca grămada satului sau Adunarea
megieşilor, era formată din totalitatea membrilor maturi ai comunităţii şi avea o
competenţă generală pentru rezolvarea tuturor problemelor comunităţii;
b) Tot ca organ colectiv, dar specializat, exista Sfatul bătrânilor, sau
Oamenii buni şi bătrâni, aleşi dintre megieşi şi aveau sarcini judecătoreşti;
c) Obştea avea şi un organ unipersonal, Judele, care cu timpul se va
manifesta ca adevăratul şef politic şi militar al comunităţii; avea în sarcină paza,
straja sau priveghiul în scopul apărării faţă de străini şi păstrării ordinii interne.
Pe lângă aceştia, existau o serie de împuterniciri ce priveau atribuţii de
pază în sat sau pe ogoare, ori se ocupau cu diverse treburi gospodăreşti. Ei
puteau fi selectaţi având în vedere egalitatea dintre membrii obştii din oricare
dintre aceştia.
Treptat, tipul de organizare amintit pentru secolele IV - VI începe să
dispară, făcând loc unui tip nou de organizare ce va pune bazele sistemului
feudal.
În ceea ce priveşte structura socială, în general, existau două tipuri:
familia pereche corespunzătoare obştii săteşti teritoriale (specifică populaţiei
autohtone) şi marea familie patriarhală corespunzătoare obştii gentilice
(specifică mai cu seamă populaţiilor migratoare). Este vorba fireşte, de tipuri
generale predominante, deoarece formele de manifestare ale acestora erau destul
1
Întrucât termenul de proprietate care aparţine epocii modeme nu are un corespondent general valabil în epocile
anterioare, se va folosi şi pentru societăţile premodeme acelaşi termen.

52
de variate; reminescenţe ale familiei arhaice întâlnindu-se până târziu în epocile
următoare.
Caracterul proprietăţii în cadrul obştii săteşti teritoriale varia în funcţie de
evoluţia în care să găsea comunitatea rurală într-o anumită epocă istorică. În
cadrul obştii bazate, în principal, pe familia patrominică, întregul teren agricol se
afla în proprietatea obştii, el fiind periodic împărţit prin tragere la sorţi,
membrilor comunităţii care aveau numai dreptul de folosinţă asupra loturilor
arabile. Pădurea apele, izlazurile rămâneau în folosinţa colectivă a obştii fiind
folosite în comun. Exista deci, un sistem dualist, format din proprietatea
colectivă a obştii, pe de o parte, iar pe de altă parte de dreptul de folosinţă sau de
posesiune individuală. Acest drept de folosinţă reprezintă, de fapt, germenii
procesului de diferenţiere socială care vor duce la destrămarea caracterului
devălmaş al obştii, prin apariţia mai întâi a stăpânirilor individuale (casa,
anexele, terenul din jurul casei, uneltele de muncă), apoi, permanentizarea
loturilor arabile, fără distribuirea lor periodică prin tragere la sorţi. Ne aflăm
deci în faţa obştii săteşti, caracterizate prin separarea familiilor individuale şi
prin transformarea lor în unităţi economice de bază, alături de care continuă să
existe reminescenţe ale marii familii patriarhale arhaice.
După cum s-a arătat mai sus, în forma sa primară obştea teritorială, ca
instituţie colectivă, prezintă unele caracteristici majore, precum proprietatea
devălmaşă asupra pământului, conducere colectivă, răspundere comună şi mai
cu seamă organizarea colectivă a muncii. În vremea la care ne referim, forma
arhaică a obştii fusese, în mare parte depăşită pe teritoriul românesc.
Dacă proprietatea obştii asupra apelor, a pădurilor şi a izlazului rămânea
mai departe devălmaşă, loturile arabile, deşi constituiau în continuare proprietate
a obştii, treceau în folosinţă individuală prin tragerea periodică la sorţi în prima
etapă şi prin permanentizarea dreptului de folosinţă a lotului arabil respectiv, în
etapele următoare. a serie de dovezi arheologice confirmă existenţa în cadrul
satului a unor stăpâniri individuale, fapt care înscrie obştea pe traiectoria creării
premiselor dezagregării ei. Este vorba de casă ca element al stăpânirii
individuale, de proprietate individuală, precum şi unele anexe legate de acesta:
staule, grădini, vii, vite. Pe de altă parte observaţiile referitoare la modalităţile de
distribuire în teren a locuinţelor din secolele VI - VII, confirmă existenţa unui
fenomen sociologic specific obştii teritorializate într-o anumită fază a evoluţiei:
existenţa familiei nucleu şi a familiei lăstar (casa părintească şi cele ale copiilor
construite în imediata apropiere) cu drept de proprietate asupra vetrelor de casă
şi a zonei imediat înconjurătoare.
Constatarea privind existenţa în fiecare cuib de locuinţe a uneia de mai
mari dimensiuni a fost explicată prin procesul de diferenţiere socială petrecut în
cadrul comunităţii respective, casele mai mari aparţinând elementelor înstărite
sau unor autorităţi din cadrul obştii.

53
 La baza acestor prefaceri din sânul obştii săteşti a stat, fără îndoială,
dezvoltarea economică, progresul general înregistrat de societate şi care a
favorizat diferenţierea socială din cadrul comunităţilor existente.
Prezenţa proprietăţii private a avut drept consecinţă majoră acumularea
treptată de bunuri materiale şi, în final inegalitatea de avere şi diferenţierea
socială, care vor constituii premisele apariţiei proprietăţii funciare private.
Citatul document patristic din 374 atestă limpede existenţa încă din acea
vreme a inegalităţii de avere, în sânul comunităţilor săteşti.
Cadrul social format, a cărui esenţă o constituie consolidarea proprietăţii
private individuale, amplificat de statutul politic impus de impactul marilor
migraţii nu puteau să nu dea naştere la elemente sociale noi: este vorba de
funcţia îndeplinită de unii din membrii comunităţii în rezolvarea problemelor
obşteşti. Dacă în perioada daco - romană această funcţie era îndeplinită de
organul colectiv al obştii, de acel sfat al adunării satului, în noile condiţii din
perioada ulterioară, această funcţie se individualizează. Diferitele atribuţii
obsteşti, sociale, juridice şi militare, chiar inclusiv reglementarea raporturilor
dintre comunitatea autohtonă şi populaţiile migratoare ca forţă militară temporar
dominantă, sunt încredinţate spre rezolvare unora dintre membrii obştilor acelor
"mai mari ai satelor" (seniores vilarum), identificaţi cu jupanii care devin cu
vremea organe de dominaţie a societăţii.
Sintetizând cele expuse mai sus, se poate afirma că pe măsură ce procesul
diferenţierii sociale se accentuează s-au creat condiţii necesare de acaparare a
funcţiei social - politice de către un singur individ. În acest fel, începând
probabil din secolele VI-VII, această funcţie social politică din cadrul obştilor se
individualizează, documentele menţionându-l într-o etapă ulterioară pe acei
jupani, cnezi, voievozi, duci, care reprezentau acum "forţa publică", investiţi de
către comunitate.
Este vorba de conducători social - politici ai acelor uniuni de obşti
"autonomii rurale, romanii populare sau democraţii ţărăneşti", cum le-a numit
Nicolae Iorga, pe bună dreptate ori "obşti de obşti", după expresia unor
documente medievale.
O altă problemă o constituie şi raportul dintre organismele social politice
ale populaţiei locale şi autoritatea politică a migratorilor Dacă în ceea ce priveşte
relaţiile localnicilor cu populaţiile nomadice, acestea au putut îmbrăca forma
unor raporturi de dominaţia politică temporară asupra populaţiei autohtone, cu
menţiunea formelor de organizare tradiţionale ale acesteia, raporturile cu
populaţiile migratoare în curs de sedentarizare (cazul slavilor), au purtat pecetea
procesului de integrare în sânul comunităţilor autohtone.
Cum bine se ştie în momentul pătrunderii lor pe teritoriul românesc, slavii
să găseau în perioada de destrămare a societăţii gentilice, forma de organizare
politică fiind cea a democraţiei militare. Pe măsura integrării slavilor în
comunităţile autohtone, mai cu seamă după trecerea noilor veniţi în masă în

54
sudul Dunării, odată cu asimilarea s-a produs şi integrarea politică, adoptându-se
forma tradiţională locală de organizare.
În acest context, evoluţia procesului de organizare politică pe teritoriul
României în secolele VII - IX se circumscrise între parametrii dezvoltării
structurilor economice şi sociale ale comunităţilor de viaţă din ţinuturile carpato
- danubiano -pontice. Această perioadă începe odată cu menţionarea în
documentele scrise a românilor şi va constitui prin particularităţile sale, o etapă
nouă în istoria poporului român, cea medievală, în care se vor plămădii şi
maturiza elementele definitorii ale societăţii locale.
Ca o consecinţă a acestor stări de lucruri, procesul de organizare politică
va cunoaşte o treaptă superioară definitivă, atât prin tendinţa de creştere ca
suprafaţă a uniunilor prin înţelegere sau prin forţă, cât şi prin amplificarea şi
maturizarea funcţiilor interne şi externe ale acestora la nivelul organismelor
statale.
Se impune precizarea că această etapă dintre secolul al VII-lea şi mijlocul
secolului al IX-lea se constituie din punctul de vedere al dezvoltării societăţii,
cristalizarea vechii culturi materiale şi spirituale a poporului roman, cunoscută
în literatura de specialitate sub numele de cultura Dridu.
Perioada secolelor menţionate reprezintă prima etapă acestei culturi, în
cadrul căreia se definesc principalele structuri social - politice, care vor ajunge
la un mare grad de maturitate în etapa următoare, cea cuprinsă între a doua
jumătate a secolului al IX-lea şi începutul secolului al XI-lea. Din această cauză
prezentarea detaliată a acestor structuri vor fi făcute în cursul următor.
Din documentele existente reiese că suntem deja în cadrul unei societăţi
bazate pe relaţii de aservire, conducătorii acestor unităţi politice, împreună cu
cei din jurul lor, aparţinând clasei superioare suprapuse. Reşedinţele lor
fortificate, două sau mai multe, potrivit uzanţei din epoca medievală, au fost
ridicate cu concursul locuitorilor în cadrul raporturilor de aservire existente.

3. Norme de conduită în cadrul obştei

Obştea fiind o comunitate de muncă, normele fundamentale ale obştei

săteşti s-au statornicit în legătură cu obiectele muncii, inclusiv cu modul lor de
stăpânire (proprietatea) şi cu relaţiile ce se stabilesc în procesul muncii, cu
privire la desfăşurarea principalelor îndeletniciri tradiţionale. Pe baza acestor
două s-au închegat norme referitoare la statutul persoanelor, familie, tranzacţiile
şi diferendele dintre membrii şi procedural) lor de rezolvare, culminând cu
normele de organizare social - politice.

3.1. Normele privitoare la proprietate

a) Stăpânirea devălmaşă. Principalul obiect de muncă în cadrul obştei
săteşti era pământul pe care comunitatea sătească era aşezată, îl locuia

55
permanent şi îl muncea. Asupra pământului comunitatea avea un drept de-a-
valma (în comun), el constituind moşia devălmaşă. În virtutea lui, membrii
obştei aveau un drept de folosinţă comună. Cu toate acestea, aşa cum am mai
arătat la capitolul precedent, proprietatea devălmaşă prezenta unele
particularităţi, decurgând din faptul că ea nu excludea şi o stăpânire personală
asupra terenurilor de cultură, care se numeau sorţi. Atribuirea acestor terenuri
pentru totdeauna marchează primul pas către formarea proprietăţii private,
celelalte terenuri, cum ar fi păşunile, pădurile, animalele, subsolul şi apele au
rămas pe mai departe în stăpânire devălmaşă.
b) Stăpânirea personală. La baza dreptului de stăpânire personală stă
munca proprie depusă asupra unui bun aflat înainte în devălmăşie. Conducerea
obştei autoriza şi încuraja asemenea iniţiative personale ale membrilor săi şi le
recunoştea dreptul de folosinţă exclusivă asupra acestora.
Prima desprindere din fondul devălmaş a fost terenul pe care membrii
obştei şi -au întemeiat casa şi curtea anexă. Procesul consolidării şi extinderii
stăpânirii individuale a dat naştere unor obiceiuri noi, între care şi acela de a
delimita, printr-un gard, terenurile aflate în stăpânire individuală. Gardul în
secolul IV este semnul trecerii gospodăriei casnice în stăpânire personală şi
izolarea de terenurile folosite în comun. Un proces asemănător a parcurs şi
câmpul prin delimitarea unui lot de pământ numit şorţ şi repartizat de către
conducerea obştei aceleiaşi familii din obşte pentru totdeauna. Izolarea cu gard
se face şi la câmpurile cultivate, dar nu cu caracter permanent, ci numai până la
ridicarea recoltelor, când miriştea intră din nou sub regim devălmaşe, pentru
păşunatul comun, ceea ce se numea islăjire. Pădurile ocupau cea mai mare parte
a teritoriului ţării. O muncă uriaşă a fost depusă pentru defrişarea pădurilor şi
pentru transformarea terenurilor defrişate - numite curături, runc-destinate a
devenii ogoare, vii, ţarină prisacă. La fel desţelenirile unor terenuri din fondul
devălmaş de păşunat.
Pe aceleaşi obiceiuri se înscrie şi regimul fondului devălmaş al apelor,
care puteau fi exploatate în colectiv, prin amenajarea unor iazuri în colectiv, în
interesul comunităţii sau interes personal.
Pe această cale s-au format o serie de obiceiuri cu privire la pescuit, la
construirea şi exploatarea morilor de apă, a pivelor şi stezelor. La rândul lor
turmele puteau fi stăpânite în devălmăşie, ca turme comune ale obştei, dar şi cu
titlu individual, în interes personal.
Recoltele culese de pe moşie puteau fi şi ele stăpânite cu titlu individual,
sau în devălmăşie, căci obştea avea obiceiul de a-şi constituii un fond de rezervă
pentru anii cu recoltă slabă.
Subsolul era stăpânit numai în devălmăşie şi era exploatat în interes
colectiv.

3.2. Norma privitoare la relaţiile de muncă

56
 Pornind de la caracterul agrar şi pastoral al obştii săteşti şi de la stăpânirea
devălmaşă a pământului, normele de muncă reglementează, cu precădere,
relaţiile sociale legate de practica agriculturii şi a păstoritului.
Agricultura este atestată prin anumite dovezi, mai ales arheologice,
precum uneltele agricole descoperite (brăzdare de fier, seceri, coase) ca şi
gropile de cereale practicate mai ales datorită năvălirilor barbare.
Obiceiurile practicate relevă norme speciale reglementării procesului
muncii agricole în legătură cu repartiţia câmpurilor de cultură pentru membrii
obştei, stabilirea felului culturii pe fiecare câmp, potrivit asolamentului bienal
sau trienal; timpul de desfăşurare a muncii pentru arat (pornirea plugurilor),
însămânţarea şi recoltatul; distribuirea produselor pentru consumul personal al
membrilor şi pentru fondul de rezervă.
Creşterea vitelor mari (bovine, cabaline) şi mici (ovine) era o altă
îndeletnicire tradiţională.
Vitele erau necesare pentru consum, iar cele mari erau crescute în special
pentru muncile agricole. În legătură cu creşterea oilor, îndeletnicire străveche a
poporului nostru normele principale erau cele referitoare la: pornirea turmelor
pentru păstoritul comun, împărţirea produselor de la turmele comune, stabilirea
traseelor de deplasare şi a locurilor de păşunat, precum şi la împărţirea
produselor.
Un rol deosebit de important l-a avut păstoritul transhumant, cu
străvechile drumuri ale oierilor la munte şi la câmpie, care au permis atât
schimburile comerciale a produselor ovine între diferite zone, dar şi o
uniformizare a culturii materiale şi spirituale pe întregul spaţiu românesc.
Pe lângă îndeletnicirile agrare şi pastorale existau şi alte îndeletniciri,
precum mineritul şi vânătoarea, care erau reglementate prin obiceiuri distincte.
Mineritul era o practică economică care necesita munca în comun şi se
desfăşura conform obiceiurilor specifice acestor activităţi. Această activitate
privea extragerea metalelor, prelucrarea lor şi confecţionarea diverselor obiecte.
Intensitatea acestei îndeletniciri este confirmată de numeroase dovezi
arheologice constând din creuzete şi tipare pentru turnarea metalelor, ateliere cu
tuburi de suflat pentru prelucrarea metalelor, obiecte de metal: arme, vârfuri de
săgeţi, lama de cuţit, mânere din fier, dălţi de fier, catarame de bronz şi fier,
podoabe, etc.
Vânătoarea se desfăşura în comun sau individual după anumite norme.
Astfel, desfăşurarea vânătorii în comun presupunea respectarea anumitor norme
cu privire la formarea cetelor, la stabilirea locului de vânătoare, la perioadele de
timp şi la metodele care urmau să fie aplicate în funcţie de vânat. Această
activitate era practicată pe scară largă, dată fiind bogăţia faunei.
Pe lângă îndeletnicirile de bază prezentate mai sus, bazate în principal pe
munca în comun, obştea sătească a cunoscut şi îndeletniciri cu caracter
predominant individual. Asemenea activităţi presupuneau, de regulă o anumită
specializare şi erau efectuate de meseriaşi pentru uzul personal şi comunitate.

57
Astfel erau: vierii, prisăcarii, olarii armurieri, morarii, ca şi cei care se ocupau cu
fierăria, lemnăria, ţesătoria. Produsele lor erau foarte larg atestate de izvoarele
scrise şi arheologic, mai ales după secolul IV, exemplu: vinul şi miedrul,
ceramica, ceara, săgeţi, mori de apă, războaie de ţesut. Regula care a stat la baza
acestor îndeletniciri a fost îndreptăţirea celor care le produceau de a fi
consideraţi proprietari ai produselor muncii lor - şi în consecinţă puteau să le
valorifice prin vânzare şi schimb, atât în cadrul obştei, cât şi în cadrul târgurilor
către alte persoane din exterior. De asemenea, înmulţirea îndeletnicirilor
personale şi perfecţionarea metodelor de muncă au avut drept urmare o
accentuare a diferenţierii sociale şi de avere.

3.3. Norme cu privire la statutul persoanelor

Egalitatea membrilor obstei. Principiul fundamental al obştei săteşti era
egalitatea dintre membrii săi, determinată de caracterul stăpânirii devălmaşe
asupra pământului şi de participarea tuturor la munca de producere a bunurilor.
Pe plan social egalitatea se manifestă în posibilitatea fiecăruia de a îndeplini
anumite însărcinări date de obşte. Aceeaşi egalitate se manifestă şi în alte
domenii, ca în relaţiile de familie, obligaţii, răspundere.
Totuşi, ca o urmă a vechii organizări sociale, familiile înrudi te, deşi
aveau patrimonii proprii, formau grupuri distincte cu o anumită identitate
proprie în cadrul comunităţii săteşti şi se manifestau ca subdiviziuni ale obştei.
Aceste cete de neam desfăşurau împreună anumite activităţi economice, se
ajutau reciproc şi îşi asumau anumite obligaţii.
Egalitatea în relaţiile de familie. Familia. În secolele IV - IX, drepturile
egale asupra patrimoniului familial, ale soţilor şi copiilor au contribuit la
consolidarea familiei şi la transformarea ei în elementul de bază al convieţuire
din societate. Munca ambilor soţi şi a copiilor în gospodăria casnică era temeiul
drepturilor lor egale asupra patrimoniului familial, ceea ce determină o
puternică solidaritate între membrii familiei. Ea se manifestă în îndatorirea de
întreţinere reciprocă între soţi şi între părinţi şi copii. Aceste principii
tradiţionale în familia dacă vor fi întărite de influenţa preceptelor religiei
creştine răspândite în lumea daco - romană, încă din secolul III.
În gospodăria românească, de cele mai multe opri trăiau trei generaţii:
bătrânii, tinerii şi copii acestora. Mai multe astfel de familii constituiau obştea
sătească, la nivelul căreia s-a realizat "cea dintâi unire etnică şi lingvistică". În
familie şi între familii se stabileau relaţii de rudenie, care puteau fi de două
feluri: rudenia de sânge şi rudenia prin alianţă. În cazul rudeniei de sânge se
făcea distincţie între descendenţi şi colaterali, căci odată cu atingerea
majoratului de regulă în momentul căsătoriei, se constituiau familii noi, cu
patrimoniu şi cu răspundere proprii. Această distincţie s-a păstrat şi în cadrul
cetelor de neam, care, dobândind tot mai mulţi membrii, prin formarea de noi
familii se puteau desprinde şi puteau forma noi obşti săteşti.

58
 Căsătoria se încheia prin liberul consimţământ al soţilor. Ca urmare a
adoptării creştinismului, proces care a avut loc concomitent cu desfăşurarea
etnogenezei româneşti rudenia de sânge, ca şi rudenia prin alianţă, au fost
consacrate prin obiceiuri distincte ca şi relaţii de rudenie duhovnicească,
izvorâte din tainele cununiei şi botezului. Cum aceste obiceiuri creştine s-au
contopit organic cu celelalte obiceiuri ale obştei într-un sistem de sine stătător,
fapt ce explică sinonimia dintre legea românească şi legea creştinească.
Căsătoria se încheia aşa cum am arătat mai sus, prin consimţământul
viitorilor soţi, dar existau şi unele obiceiuri care erau premergătoare căsătoriei şi
care trebuiau respectate pentru a se obţine binecuvântarea părinţilor. Odată cu
generalizarea religiei creştine, încheierea căsătoriei a fost condiţionată şi de
binecuvântarea religioasă, de unde a rămas credinţa ca orice căsătorie se face în
cer.
În cadrul familiei principiul egalităţii şi-a găsit expresia faţă de obligaţia
reciprocă de întreţinere, atât în relaţiile dintre soţi, cât şi în relaţiile dintre bunici
şi copii (nepoţi).
Divorţul. Se putea obţine prin consimţământul soţilor, însoţit de un ritual
religios, care îi dezlega pe cei doi soţi de căsătoria încheiată anterior. Divorţul
era admis la cererea oricăruia dintre soţi, pe baza aceloraşi principii de egalitate.
Succesiunea. Descendenţii aveau o egală vocaţie succesorală a bunurilor
create de familie şi moştenite. De asemenea, spre deosebire de proprietatea
familială, în care anumite bunuri erau dobândite în in diviziune de către
descendenţi, în cazul moştenirii patrimoniului familiei din obşte, patrimoniul se
împărţea de drept în părţi egale între toţi descendenţii. Ca urmare, în familia
românească a supravieţuit până astăzi concepţia străveche, conform căreia
descendenţii se moşteneau pe ei înşişi.

4. Obligaţiile civile, răspunderea penală şi procedura de judecată

Obligaţiuni. Ca şi în epoca anterioară obligaţiile izvorau tot din contracte

şi din delicte. Ca urmare a practicilor economiei naturale, formă specifică
feudalismului timpuriu, schimburile de mărfuri şi de servicii s-au restrâns,
fenomen care a influenţat şi fizionomia izvoarelor de obligaţii. Spre deosebire de
epoca anterioară formalismul caracteristic dreptului roman dispare. Cel mai
răspândit contract era vânzarea. Conform dreptului bizantin are efect translativ
de proprietate, prin simplul consimţământ al părţilor. În această perioadă pare a
se realiza o apropiere între fizionomia contractelor reale şi a celor consensuale
prin utilizarea tradiţiunii. Ea presupune o convenţie a părţilor însoţită de
remiterea obiectului, cu titlu de proprietate, posesiune sau detenţiune. Pe această
cale, unele contracte devin chiar translative de proprietate, spre deosebire de
dreptul roman unde erau numai generatoare de obligaţii. Dovezile arată că se
practicau pe scară largă tezaurele monetare din epocă, precum şi exemplare de

59
balanţe pentru cântărirea obiectelor. Asemenea vânzări se efectuau nu numai în
interior ci şi în târgurile de la graniţă, cum erau "gorodurile" de pe linia Dunări.
Izvoarele bizantine consemnează vânzarea cailor vlahi, brânzei vlahe, cereale,
peşte, vin etc. Se practica pe scară largă, datorită caracterului natural al
economiei, schimbul. Procurarea de bunuri străine este dovedită de podoabe,
cruciuliţe de origine bizantină, descoperite arheologic.
Răspunderea. Răspunderea contractuală sau delictuală a funcţionat pe
baza principiului solidarităţii atât în cadrul familiei, precum şi în cadrul obştei
sau în relaţiile dintre obşti. Răspunderea solidară a fost mai târziu consacrată
prin legea Ţării şi s-a aplicat la nivelul statelor feudale de sine stătătoare, sub
forma răspunderii colective în materie fiscală şi penală.
De asemenea, mai ales în materie delictuală se aplică principiul răzbunării
sângelui care a supravieţuit şi în epoca obştei săteşti şi chiar în epoca medievală,
conform compoziţiunii voluntare, dreptul de răzbunare al victimei putea fi
răscumpărat prin plata unei despăgubiri stabilită prin convenţiile părţilor. Acest
sistem a supravieţuit în întreg evul mediu, dar suma de bani prin care era
răscumpărat dreptul de răzbunare al victimei nu mai se stabilea de către părţi ci
de către stat şi astfel compoziţiunea voluntară s-a transformat în compoziţiune
legală.
La aceste norme tradiţionale de comportare s-a adăugat şi regulile
promovate de biserica creştină.
Procedura de judecată. Instanţele erau aceleaşi pentru cauzele civile sau
penale.
Litigiile dintre persoane erau soluţionate de oamenii buni şi bătrâni, în
frunte cu judele, păstrat cu acest nume din practica romanilor a acelor duumviri
jure discundo; judele era în acelaşi timp conducător al obştei.
Procesul avea loc de la început până la încheiere în faţa judecătorului, aşa
cum se proceda şi în procedura extraordinară care au cunoscut -o romanii în
epoca dominatului. Citarea pârâtului, judecarea procesului şi pronunţarea
hotărârii se făceau, în linii generale, tot în conformitate cu vechile reguli, care au
fost apoi preluate şi în procedura de judecată consacrată prin obiceiul
pământului.
Astfel, citarea pârâtului se făcea de către reclamant, în cooperare cu
judecătorul, iar procesul se desfăşura într-un cadru solemn, pe baza dezbaterilor
orale, probele administrat de părţi erau orale, precum şi hotărârea judecătorească
care se prezentau tot oral.
Probele administrate în faţa instanţelor judecătoreşti din obşte au
supravieţuit, au avut continuitate şi au fost consacrate prin obiceiul pământului.
Avem în vedere jurământul cu brazda şi proba cu jurători. Jurământul cu brazda
era o probă veche de origine tracă şi se aplica în procesele de hotămicie.
Deasemenea, proba cu jurători este de origine traco - scitică şi corespundea
specificului obştei, deoarece dădea glas opiniei colective cu privire la
credibilitatea unora dintre membrii săi.

60
 De menţionat şi faptul că după întemeierea statelor medievale româneşti,
cele două probe străvechi s-au completat cu elementele de religie ortodoxă.
În final, se impun câteva sublinieri.
Obştea sătească fiind o formă de organizare bazată pe apartenenţa
comunităţii la un anumit teritoriu constituie o aplicare a principiului teritorial,
propriu organizaţiilor statale. Prin teritorializarea ei, obştea sătească este mai
aproape ca organizare de stat decât de obştea gentilică, dar până în secolul al IX-
lea îi lipseşte o altă trăsătură a statului, şi anume instituirea unei forţe publice
care nu mai coincide cu populaţia. Totodată, formarea noilor norme de conduită
în cadrul obştei teritoriale a constituit primul pas spre întemeierea dreptului
românesc. Aplicarea noilor reguli de conduită era asigurată de constrângerea
obştească prin autoritatea întregii obşti şi a organelor sale. Toate aceste norme
juridice au avut o largă răspândire în evul mediu românesc.
În condiţiile generalizării obştei teritoriale s-a încheiat procesul de
formare a limbii (secolele VII - VIII) şi a poporului roman (secolele VIII - IX) şi
s-au cristalizat relaţiile cu caracter feudal.

61
 CAPITOLUL IV
TĂRILE SI LEGEA TĂRII IN SECOLELE IX-XIV

Vizează o perioadă de circa cinci secole (secolul IX - începutul secolului

al XIV -lea), cu relevanţă deosebită prin complexitatea şi problematica sa, prin
ceea ce reprezintă in sine şi, deopotrivă, prin ceea ce a însemnat pentru
dezvoltarea ulterioara a societăţii româneşti.

1. Evoluţia societăţii româneşti în condiţiile procesului de feudalizare

În aceste secole se sedimentează şi consolidează noua etnie, poporul

român şi limba sa, structurile sociale se conturează mai pregnant, ca urmare a
prefacerilor din sânul obştilor săteşti şi a evoluţiei societăţii, viaţa materială şi
culturală înregistrează progrese sensibile , organizarea politică şi dezvoltarea
normelor juridice câştigă în complexitate, deschizând noi căi spre maturizarea
structurilor societăţii medievale.
Dovezile în acest sens sunt numeroase şi variate. O importanţă particulară
o au mărturiile care configurează raporturile social-economice, politice si
culturale ale poporului român cu ultimele valuri ale populaţiei în migraţie şi cu
grupurile etnice stabilite în teritoriile locuite de români, pe care le-au influenţat
şi le-au asimilat integral sau în bună parte, poporul român opunând rezistenţă
dârza presiunilor şi încercărilor din afară de a-i fi smulse părţi din teritoriile
locuite de el şi de a-i temporiza evoluţia.
Relaţiile de schimb, materiale şi spirituale, cu unele state existente în
vremea respectiva, cum erau Imperiul bizantin, Moravia Mare, Cnezatul de
Kiev, sunt şi ele dovezi cu privire la stadiul de dezvoltare a societăţii româneşti,
care prezintă, de altfel, similitudini cu societatea bizantină şi cu cea balcanică în
ceea ce priveşte structura comunităţilor săteşti şi unele forme de organizare
politică. Există, totodată, anumite asemănări cu societatea, din centrul şi apusul
Europei, în preajma "Anului o mie", când profitând de o relativă acalmie în
dinamica migraţiilor, colectivităţile româneşti se organizează mai bine din punct
de vedere social-economic, politic şi cultural.

62
 Sporul demografic determină tot mai multe grupuri de populaţie să se
deplaseze spre teritoriile mai deschise, de câmpie, unde condiţiile de mediu
ofereau condiţii de vieţuire.
Agricultura înregistrează o extindere apreciabilă în suprafaţă prin defrişări
şi desţeleniri, dar şi în adâncime, prin aplicarea unor noi tehnici de producţie
agricolă; noi ogoare iau locul terenurilor pustii. Dovezi în acest sens sunt
izvoarele scrise, chiar dacă sunt în general sporadice pentru secolele IX-X, ele
sunt completate de rezultatele obţinute prin săpăturile arheologice. Astfel este
atestată existenţa, în această perioadă, a numeroase comunităţi rurale şi grupări
de comunităţi aşezate, îndeosebi , pe văile apelor şi în locurile mai ferite ale
depresiunilor subcarpatice. În fruntea comunităţilor sau obştilor teritoriale se
găsea sfatul bătrânilor şi un şef militar, jude sau cneaz.

Trebuie menţionat că în afara aşezărilor umane de tip rural, unele aşezări,

situate avantajos din punct de vedere economic, se distanţează de restul şi
păşesc, în această perioadă, la început timid şi mai decis după aceea, spre o viaţă
urbană, mai ales în cetăţile de la Dunăre şi din Dobrogea de origine româno-
bizantină.
Paralel cu evoluţia spre forme superioare de organizare societatea
autohtonă tinde spre structuri de caracter feudal, inclusiv spre organizarea
bisericească la nivelul primelor mitropolii de la Carpaţi şi Dunăre.
Toate aceste elemente înmănuncheate reliefează o civilizaţie proprie
poporului român, care cuprinde, deopotrivă, elemente tradiţionale daco-romane,
îmbogăţite cu experienţa generaţiilor în succesiune şi cu împrumuturile pe bază
de schimburi reciproce din alte civilizaţii: bizantină, sud-est europeană, dar şi
central-europeană şi orientală.
Procesul de organizare politică, desfăşurat pe fundalul realităţilor
demografice şi social-economice, va cunoaşte o noua treaptă, definită atât prin
tendinţa manifestată de creştere ca suprafaţă a uniunilor teritoriale, printr-un
proces de extindere teritorială prin înţelegere sau prin forţă, cât şi prin
amplificarea şi maturizarea funcţiilor interne şi externe ale acestora la nivelul
organismelor statelor feudale incipiente.
O asemenea evoluţie nu putea să nu afecteze structura socială a
comunităţilor de viaţă la dimensiuni care să o situeze la nivelul prefacerilor
economice. Transformările care vor avea loc în fizionomia obştei săteşti
româneşti, precum accentuarea tot mai evidentă a diferenţierilor social-
economice, stratificarea tot mai pronunţată a unor categorii şi pături sociale vor
conduce la un început de spargere a unităţii tradiţionale a obştilor, de cristalizare
a raporturilor de dependenţă socială.
Numeroase dovezi arheologice atestă existenţa în cadrul tipului rural de
structură socială din secolele IX-XI a unor forme de proprietate în măsură să
definească conţinutul social-economic al raporturilor din cadrul procesului de
organizare a producţiei: proprietate colectivă, cu rol principal, a comunităţilor

63
săteşti, atât asupra fondului funciar (terenul arabil din afara vetrei satului)
inclusiv asupra pădurii, a islazului, a apelor, cât şi asupra unor unelte agrare;
posesiune individuală a loturilor agricole distribuite periodic şi apoi cu caracter
permanent, din fondul comun; proprietatea privată cu rol secundar, asupra unor
mijloace şi unelte de producţie şi asupra unor loturi din vatra satului, toate cele
trei forme coexistând în vremea la care ne referim. Existenţa proprietăţii private
va facilita procesul de apariţie a raporturilor de aservire în cadrul societăţii
româneşti.
S-a amintit în cursul anterior că, în zorii evului mediu românesc începe să
se impună o nouă structură teritorială; cea a fortificaţiilor ale căror funcţii
depăşeau cadrul unor simple întărituri defensive. O particularitate a acestor
fortificaţii, evidenţiată de observaţiile prilejuite de investigaţia arheologică, o
constituie faptul că în jurul lor existau aşezări rurale alcătuind împreună un
complex teritorial. Asemenea situaţii sunt concludente la Dăbâca, Silioara, Cluj-
Mănăştur, Alba Iulia, Bucov, Slon şi Dersca. Ţinând cont de constatarea că, în
cadrul acestor fortificaţii, condiţiile de locuire difereau de cele din aşezările
rurale obişnuite, fiind vorba de o categorie socială suprapusă, putem presupune
existenţa unor raporturi socială de dependenţă colectivă între acest grup şi cel
reprezentat de locuitorii satelor din jurul fortificaţiilor. Începând din secolul al
IX-lea, asemenea realităţi nu puteau scăpa autorilor unor scrieri din epocă.
Textele mai vechi din secolele IX-X, folosrte de Anonymus în cronica sa,
pomenesc de existenţa în cadrul celor trei organisme statale din Transilvania a
unor reşedinţe fortificate a unor organizări militare bine închegate, îndeplinind
funcţia de apărare a statului şi care definesc o nouă epocă. Autoritatea lui
Menumorut, pe de altă parte, depăşise studiul unei simple puteri militare, ea
extinzându-se şi asupra persoanei şi asupra pământului supuşilor ei. Fortificaţia
de la Biharea avea rol de reşedinţă a voievodului Menumorut, iar cele de la
Keve-Cuvin sau Orşova aveau funcţia de centru politic a lui Glad. La sud de
Carpaţi, un rol asemănător era îndeplinit de fortificaţia de la Slon precum şi cea
de la Bucov. Pe teritoriile Dobrogei inscripţia de la Mircea Vodă din 943,
amintind pe un jupan Dimitrie, precum şi cea de la complexul monastic de la
Basarabi-Murfatlar, menţionând pe un alt jupan, Gheorghe. Acelaşi rol este
posibil să fi îndeplinit, pe teritoriul Moldovei, fortificaţiile de la Dersca, Fundul
Herţii şi altele.
Numele unor asemenea conducători ai unor organisme politice erau
pomeniţi şi pe teritoriul Banatului, precum Voila şi Vataul, jupani amintiţi pe
un vas din tezaurul de la Sânnicolau Mare din secolul al X-lea. Mărturiile
cronicarului bizantin Skylitzes, reproduse şi de Kedrenos, despre existenţa în
stânga Dunării, tot în secolul X, a unor fortificaţii servind drept reşedinţe ale
unor căpetenii politice, sunt probe despre stratificarea socială pronunţată, pe care
o avea societatea de atunci.
Însemnătatea deosebită pentru istoria noastră medievală pe care o exprimă
secolele IX-XI privitor la structura socială mai, poate fi subliniată şi printr-un alt

64
argument: este vorba de organizarea ecleziastică, biserica reprezentând un
colaborator apropiat al păturii conducătoare înzestrată cu un patrimoniu bogat,
inclusiv cu un fond funciar şi o administraţie corespunzătoare, biserica devine
un factor activ în procesul de aservire a obştilor săteşti. Alba Iulia sau Dăbâca
secolelor IX-X, precum şi Cenadul de la începutul secolului XI, constituie centre
ale puterii politice şi religioase în acelaşi timp.
Începutul secolului al XI-lea aduce şi primele dovezi scrise ale societăţii
feudale în curs de maturizare pe teritoriul Transilvaniei, în principal: la curtea
lui Ahtum existau, după cum ne informează legenda hagiografică a Sf.Gerard
( Legenda Sancti Gerardi), mari feudali, denumiţi nobiles, care posedau moşii
întinse, curţi proprii şi numeroase turme de animale îngrijite de oameni
dependenţi.
Această perioadă, a secolelor IX-XI, care începe odată cu menţionarea în
izvoarele scrise a românilor, constituie, prin particularităţile sale o epocă nouă în
istoria poporului român, în care se vor maturiza elementele fundamentale ale
societăţii medievale. Ca o consecinţă, procesul de organizare politică va
cunoaşte o nouă treaptă, diferită atât prin tendinţa manifestată de creşterea în
suprafaţă a uniunilor teritoriale existente printr-un proces de extindere teritorială
şi prin amplificarea funcţiilor interne şi externe la nivelul organismelor cu
caracter statal.
Prezenţa unor asemenea structuri este atestată şi de documentele
scrise(cronici, inscripţii). Una dintre cele mai vechi atestări a românilor la
nordul Dunării o datorăm cronicii lui Nestor (,,Poveste vremurilor de demult ''),
care vorbind despre slavii de la Dunăre, aminteşte de populaţia de origine
romanică din acea zonă sub numele de volohi, care nu puteau fi decât români.
Unul dintre izvoarele ce relatează pe larg situaţia formaţiunilor politice
româneşti din Transilvania la sfârşitul secolului al IX-lea şi la începutul
secolului al X-lea este cronica lui Anonymus.
Din relatările lui Anonymus, coroborate cu ştirile din alte cronici,
completate de rezultatele cercetărilor arheologice , se poate întregi tabloul istoric
al primelor formaţiuni statale autohtone şi lupta lor pentru autonomie împotriva
ungurilor.
Este vorba de acele organisme statale de pe teritoriul Transilvaniei de
tipul voievodatelor (ducatelor) sau ţărilor conduse de voievozi( duces).
Astfel în secolele IX-X sunt atestate în Transilvania şi Banat următoarele
formaţiuni statale incipiente: voievodatul(ducatul) lui Menumorut în Crişana;
voievodatul lui Glad între Mureşul inferior şi Dunăre; voievodatul lui Gelu între
Someş şi Mureş. Din relatările cronicarilor rezultă că, aceste formaţiuni au opus
o dârză rezistenţă împotriva ungurilor. Ca urmare, cucerirea Transilvaniei de
către unguri are loc în etape şi se încheie în jurul anului 1200, iar părţile nordice,
Maramureşul, abia în secolul al XIV-lea.
Alte ştiri scrise din epocă, precum mărturiile scriitorului bizantin
Kedrenos, converg şi ele în sensul existenţei în secolul al X-lea, în stânga

65
Dunării, deci pe teritoriul muntean, a unor fortificaţii servind drept reşedinţe ale
unor căpetenii politice care se supun împăratului bizantin. Aşa cum s-a subliniat
existau numeroase fortificaţii din secolele VIII-XI pe întreg teritoriul ţării.
În legătura cu procesul unificării unora dintre aceste organizări prestatale,
ca în cazul celor descrise de Anonymus, se poate presupune că un asemenea
fenomen a avut loc şi în alte părţi ale ţării. Aşa, de pildă, se pare că gruparea de
sate din jurul Iaşilor s-a extins înglobând mai multe aşezări.
Definirea conţinutului instituţional al acestor organisme statale din
secolele VIII-XI situează structura politică internă a acestora pe o treaptă
superioară, comparativ cu cea a formaţiunilor anterioare. Acestea prezintă o
serie de caracteristici, pe care le vom prezenta, în continuare:
a) Principiul eligibilităţii conducătorului, dominant în etapele anterioare
este înlocuit treptat cu alegerea conducătorului politic din cadrul unei singure
familii, cu tendinţa de a se transforma într-un drept ereditar. Un exemplu îl
constituie urmaşul lui Glad, pe nume Ahtum, aparţine aceleaşi familii.
b) Aparatul de ordine din preajma autorităţii politice îşi asumă acum
funcţii publice permanente, utile pentru sporirea bunurilor personale. Pentru
întreţinerea acestui "aparat" public, darurile obişnuite pe care populaţia le acorda
în epocile precedente, nu mai sunt suficiente, impunându-se dări şi prestaţii cu
caracter social obligatoriu.
c) Oastea, ca instituţie a statului, se conturează, pe deplin în această
perioadă.
Cei trei conducători din Transilvania, menţionaţi de Anonymus, opun o
dârză rezistenţă oştilor maghiare, cu ajutorul unui aparat militar care îndeplinea
o importantă funcţie a statului, cea de apărare. Oşti însemnate aveau şi
conducătorii organismelor statale de la nordul Dunării, menţionaţi de scriitorii
bizantini la sfârşitul secolului al X-lea, fortificaţiile existente îndeplinind şi
funcţia de apărare a statului, precum şi cei din Dobrogea care se măsoară cu
puterea bizantină. De asemenea, o cronică veche turcă (Oguzname) arată cum
"ţara românilor" n-a vrut să se supună detaşamentelor cumane şi să le plătească
tribut, poziţie care demonstrează forţa militară a formaţiunilor româneşti de la
est de Carpaţi.
e) O altă caracteristică a acestor formaţiuni pot fi socotite şi strădaniile lor
de a întreţine legături economice, politice şi culturale cu statele mai dezvoltate,
vecine sau chiar mai îndepărtate. Obiectele de provenienţă bizantină descoperite
în diferite aşezări din Transilvania şi de la Dunărea de Jos; comerţul cu produse
bizantine, ruseşti, moraviene şi ungureşti desfăşurat, sunt tot atâtea dovezi cu
privire la asemenea legături.
Astfel, finele mileniului I şi începutul celui următor marchează o nouă
etapă şi în organizarea politică şi militară din cadrul societăţii româneşti prin
cristalizarea instituţiilor specifice autorităţii statale la nivelul ţărilor, al
voievodatelor, diferenţiate între ele prin aria lor geografică şi prin nivelul
organizării lor politice. Alături de organisme noi cuprinzătoare de tipul ţărilor şi

66
voievodatelor existau şi unele grupări politice mai mici, atât ca suprafaţă
teritorială cât şi ca, evoluţie a structurii lor social-economice şi politice,
amintindu-ne de cele din epoca anterioară. Problema este de a definii tipul de
organizare politică a acestor organisme. De la început, trebuie exclusă
apartenenţa lor la societatea anterioară gentilică, indiferent de forma
organizatorică pe care au îmbrăcat-o. Ne conduce la aceasta analiza structurilor
economico-sociale ale comunităţii de viaţă de pe teritoriul carpato-danubiano-
pontic, care pune în evidenţă o societate în care începuseră să se cristalizeze
relaţiile de aservire feudală, iar stratificarea socială constituia o realitate, în
special în secolele X-XI. În consecinţă, şi structura politică a organismelor
constatate, conţinutul lor instituţional, ne conduc la concluzia definirii
caracterului lor drept organisme cu caracter statal în curs de maturizare. Lipsa
unor forme politico-administrative centralizatoare, a unei autorităţi la nivelul
întregii ţări sau al provinciilor istorice, nu trebuie înţeleasă ca incompatibilă cu
existenţa statului ca formă de organizare politică. Dacă la structura lor interioară
adăugăm o suprafaţă teritorială depăşind 4000 km2, nimeni nu se poate îndoi de
caracterul statal al acestor ţări şi voievodate. Constituirea lor reprezintă una
dintre cele mai însemnate etape ale procesului îndelungat de organizare, acele
uniuni teritoriale de mică întindere, la organismele statale de tipul ţărilor şi
voievodatelor în secolele VIII-XI şi de aici la statele feudale independente de la
mijlocul secolului XIV.
Împrejurări istorice diverse au favorizat sau, dimpotrivă, au frânat
procesul cristalizării politico-statale pe teritoriile româneşti, determinând de-a
lungul secolului al XII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIII-lea, soarta
formaţiunilor închegate în etape anterioare. Un reper cu caracter nodal, cu
consecinţe imediate, dar şi de durată, îl reprezintă invazia mongolă din anii
1241-1242.
Valurile migratoare venite dinspre stepa răsăriteană a Europei au impus
de timpuriu coabitarea cu populaţia autohtonă românească în pofida faptului că
elementul alo gen a umbrit multă vreme existenţa celui local.

2. Generalizarea „ţărilor” româneşti în secolele XI-XIII

2.1. Menţiuni despre forma de organizare „ţară”

Organizarea întemeiată pe obşti s-a menţinut pe întreg teritoriul românesc
şi în pragul creării organismelor statale propiu-zise, dăinuind în condiţiile
statului medieval şi fiind supuse acestuia. Atât izvoarele scrise pentru secolele
XII-XIII, cât şi datele toponimiei şi ale geografiei istorice înregistrează, în
spaţiul medieval, stadiul avansat din viaţa obştilor săteşti, acela al confederării
lor, coagulări teritorial-săteşti tradiţionale sau uniuni de obşti.

67
 Aşa cum s-a văzut deja, uniunile de obşti erau denumite cu un termen
general numit "ţări"(terrae zemlja) şi astfel le înregistrează vechile izvoare
scrise; până astăzi, ca nomenclatură geografică, amintirea uniunilor de odinioară
este percepută pe întreg teritoriu românesc(Ţara Maramureşului, Ţara Oaşului,
Ţara Zarandului; Ţara Oltului, Ţara Loviştei, Ţara Severinului, Ţara Bârsei,
Ţara lui Tatos ş.a.). Asemenea formaţiuni, fixate teritorial, dar pe graniţe
elastice, au existat pretutindeni, în munţi şi în depresiuni, în zonele de podiş şi
de câmpie, pe dealuri şi în lunca dunăreană; cu predilecţie ele acoperă văile unor
ape şi bazinele acestora.
Semnificativ, tocmai în această ultimă privinţă, teritoriul dintre Carpaţi şi
Dunăre va cunoaşte viitoarele judeţe medievale cu denumire de ape curgătoare -
Motru, Argeş, Ialomiţa, semne evidente că vetrele lor de existenţă erau acoperite
de uniuni de obşti corespunzătoare. Alteori, denumirile lor trădează spectrul
cadrului fizico-geografic: Pădureţi, Muscel, şi chiar Vlaşca( cu VIăsia, întinsa
pădure a românilor).
Diploma ioaniţilor din 1247 este un tipic contract feudal cu clauze
reciproce de sfat şi ajutor, de caracter economic, dar şi politic, militar şi juridic,
prin care părţile conveneau între ele, în principal, cu referire la români.
Semnificaţia principală a documentului constă în faptul că ne dezvăluie
formaţiunile existente la sud de Carpaţi. În Oltenia şi Muntenia: „ţara”
Severinului; „ţara” lui Litovoi, "ţara" Litua în nordul Olteniei şi "ţara"
Haţegului; cnezatele lui Ioan şi Farcaş între Jiu şi Olt; voievodatul lui Seneslau
în stânga Oltului.
O seamă de concluzii, de ordin general istoric, se desprind din acest
document de la mijlocul secolului al XIII-lea. Se confirmă, înainte de toate că
teritoriul românesc dintre Carpaţi şi Dunăre era împânzit de "ţări", ce dăinui au
acolo din vechime, de generaţii întregi înainte de 1247. Diploma ioaniţilor
indică şi un anume statut politico-juridic al acestor "ţări", prin cele două termene
folosite: "cnezat" şi "voievodat", chiar nominalizându-i pe cei aflaţi în fruntea
lor - cnezii Ioan şi Farcaş, voievozii Litovei şi Seneslau, primii depinzând de
Ţara Severinului, tocmai de aceea există, teoretic, până la râul Olt, iar ultimii -
voievozii români, păstrându-şi autonomia politică, dar depinzând de regele Bela
al IV-lea al Ungariei, ca vasali ai acestuia.
În al doilea rând, strict geografic, se constată că partea de la vest de Olt,
aflată în orbita Ţării Severinului, era mai frământată teritorial, organică, până
dincolo de izvoarele Jiului, atingând Haţegul, menţionat în document.
Cât priveşte cele două cnezate, cel al lui Farcaş ar putea fi localizat cu
centrul la Vâlcea, iar cel al lui Ioan spre sud.
Cât priveşte ţara Cumaniei, localizată la est de Olt, este grăitor modul în
care diploma din 1247 o menţionează, deşi „toată Cumania” se afla în titlul
regelui arpadian; chiar dacă împotriva ei nu erau exc1use acţiuni militare, în
care ar fi trebuit să fie angajaţi şi cavalerii ioaniţi, de notă că regalitatea ungară
suferise încă de atunci un eşec în politica sa de expansiune spre sud şi spre sud-

68
est de regat. Aşadar, se poate afirma cu temei că Ţara lui Seneslau se afla în
interiorul "Cumaniei", şi anume în colţul de nord-vest, respectiv între Olt şi
Carpaţi, cu centrul în judeţele medievale la Argeş-Muşcel. Indiscutabil în
compunerea voievodatului intrau mai multe stăpâniri cneziale, dar coloana
vertebrală a cestei vechi ţări era valea Argeşului. Acolo, la Argeş voievodul
Seneslau moştenise curtea veche ctitorită de înaintaşi, cu cel puţin doua generaţii
înainte de el.
Decalajul cronologic numai de circa trei decenii între momentul
închegării armăturii statale în Ţara Românească şi Moldova, ca şi evoluţia lor
paralelă şi în mare parte identică de-a lungul întregului ev mediu, ridică în mod
firesc problema unei similitudini în organizarea vieţii social-politice din cele
doua regiuni româneşti încă din primele două secole ale mileniului al II-lea. Din
păcate, pentru Moldova nu se cunoaşte nici un izvor care să reflecte atât de
explicit realităţile politice ca diploma ioaniţilor. Ca urmare, vechea istoriografie
românească şi străină preluând ecourile tradiţiei istorice locale înregistrate de
literatura cronicărească a acreditat ideea că formarea statului moldovenesc ar
reprezenta fructul unui "descălecat" de peste munţi, proces care excludea
preexistenţa formaţiunilor locale de caracter statal şi presupunea transplantarea
unor structuri politice dintr-o zonă în alta a regiunilor carpato-dunărene.
În literatura istorică mai veche, între formaţiunile locale de tip prestatal de
la est de Carpaţi au fost incluse şi aşa-zisele "ţări" 'ale berladnicilor şi
brodnicilor. În legătură cu acestea se impune observaţia că, din relatările
izvoarelor narative şi diplomatice, rezultă că ele duceau o viaţă nomadă sau
seminomadă, asemănătoare cu cea a cumanilor, alături de care au participat la
acţiuni prădalnice şi expediţii militare, într-un spaţiu foarte întins, cuprinzând
regiunile nord-pontice şi nord-dunărene. Acest mod de viaţă şi ţinuturile foarte
largi în care erau dispersate face improbabilă presupusa lor origine românească.
De altfel, în câteva izvoare sunt desemnaţi sub denumirea de valahi.
La nord de Moldova, în teritoriile revendicate de Cnezatul halician,
letopiseţele ruseşti semnalează la mijlocul secolului al XIII-lea pe cnezii
bolohoveni. După anumite opinii numele lor ar deriva de la valah, prin care
slavii răsăriteni îi denumeau pe români, ceea ce ar pleda pentru originea
românească a bolohovenilor.
Pentru realităţile etnice şi politice de la est de Carpaţi din zorii mileniului
I, informaţiile izvoarelor scrise şi arheologice sunt puţine şi sărace în date
precise, dar în pofida acestui fapt, ele oferă elemente preţioase despre anumite
alcătuiri politice. Aceste înjghebări politice cu caracter prestatal reprezintă
urmarea firească a evoluţiei societăţii şi a structurilor sale, ele fiind o necesitate
şi pentru asigurarea apărării comunităţilor româneşti în faţa presiunii triburilor
nomade şi a tendinţelor agresive ale statelor vecine în special a celor manifestate
de cnezatele ruseşti (Kiev şi Halici-Volonia), de Regatul ungur şi Hoarda de
Aur.

69
 Tot din afara arcului carpatic proveneau cetele româneşti ce fuseseră
solicitate de Asăneşti să-i sprijine la sfârşitul secolului al XII-lea în luptele
împotriva Bizanţului. Cu acest prilej se înregistrează în izvoare cea dintâi
conlucrare dintre românii de pe cele două maluri ale Dunării.
Un nucleu politic cu alte trăsături s-a constituit, însă, în partea de sud-est a
Moldovei, în zona curburii Carpaţilor, regiune aflată în sfera intereselor
cavalerilor teutoni, în perioada staţionării lor în Ţara Bârsei (1211-1225) şi
inclusă din 1228 în cuprinsul Episcopiei cumanilor. Într-o scrisoare din 1234
adresată de papa Grigore al IX-lea lui Bela, prinţul moştenitor al Ungariei,
înaltul pontif deplângea tendinţele de autonomie manifestate de valahii
(Walathi) care, nu numai că refuzau recunoaşterea episcopului, dar atrăgeau de
partea lor grupuri de unguri şi germani din Transilvania. În aceeaşi scrisoare se
specifică faptul că românii dispun de propriile lor pseudoepiscopi. Aşadar,
existenţa unei ierarhii bisericeşti în sânul clerului local în zona curburii
Carpaţilor a trebuit să fie precedată de o organizare politică a societăţii
româneşti, capabilă să-i asigure securitatea.
Un alt indiciu asupra existenţei unor cristalizări politice în regiunile est
carpatice ne este dat de binecunoscuta epopee germană Nibelungenlied
(Cîntecul Nibelungilor) din jurul anilor 1200, unde o strofă menţionează un
"duce" numit Râmunc din "tara vlahilor".
De asemenea, faptul că în unele cronici orientale sunt menţionate luptele
dintre români şi tătari, iar între ţările învinse şi supuse de mongoli în urma
campaniei din 1241 - 1242 este enumerată şi Valahia, arată că în regiunile
extracarpatice năvălitorii asiatici întâlniseră un organism politic puternic.
Dacă în legătură cu numărul formaţiunilor prestatale ce s-au constituit în
spaţiul delimitat de Carpaţi, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră, este greu de
stabilit în ceea ce priveşte localizarea lor dovezile atestă existenţa formaţiunilor
prestatale, cu precădere, în partea de nord - vest a teritoriului dintre Carpati şi
Nistru.
În interiorul arcului carpatic sunt atestate mai bine de 20 de ţări româneşti
care şi-au păstrat pe durata secolului al XII-lea şi până la invazia mongolă din
1241-1242, forme interne de organizare şi de structurare social politică.
Cea mai mare parte a acestor "ţări" a continuat să existe, chiar în condiţii
de diminuare a autonomiei lor interne şi în epoca ulterioară, când au fost supuse,
mai ales în secolul al XIV-lea, măsurilor de unificare politico-administrative şi
juridice, promovate de regii unguri din dinastia angevină.
La începutul celui de-al doilea mileniu, Thema Paristrion (Paradunavon)
s-a bucurat mai bine de un sfert de secol de o viaţă paşnică şi prosperă, poate cea
mai înfloritoare din istoria acestei provincii bizantine de la frontiera Dunării de
Jos.
Pe platforma prebalcanică şi cu deosebire în Balcani trăiau la sfârşitul
mileniului I şi la începutul celui următor, alături de Bulgari, numeroşi români,
urmaşi ai populaţiei romanizate din fosta provincie Moesia.

70
 Vlahi este un alt nume cu care erau denumiţi foştii locuitori ai imperiului
roman, provenit de la numele unui trib celt (volcae). De la celţi, numele de vlahi
a fost preluat de germani de la care a fost împrumutat şi de slavi. În această
formă "vlahi" a fost utilizat şi de Bizanţ sau diverse popoare cu unele schimbări:
volohi - la slavii meridionali; valachi - la catolicii din Occident, Blach - Olahok
la unguri, Bloch - la saşi, Walaszi - la polonezi. Adoptarea unanimă a denumirii
"vlahi" dovedeşte încheierea procesului de etnogeneză a românilor. Identitatea
dintre ei este întărită şi de referirile la ocupaţiile lor tradiţionale: "brânza vlahă",
"femeia vlahă ţese la război", "clăile de grâu ale vlahilor", "caii vlahilor".
De semnalat că abia spre sfârşitul secolului al XIII -lea se menţionează
apariţia unui sens secundar al termenului de "vlah", anume acela de păstor.
Ei se îndeletniceau cu agricultura, mai ales cu creşterea vitelor, economia
acestor colectivităţi româneşti fiind determinată de condiţiile naturale ale
ţinuturilor pe care le locuiau. Existenţa acestor români fiind consemnată în
izvoarele bizantine din secolele XI-XII. Astfel, Anna Comnena referindu-se la
invaziile cumanilor din 1094 relatează cum acel Paudilas (Bădilă), căpetenie a
unei comunităţi vlahe l-a înştiinţat pe împăratul Alexios I Comnenul de
traversarea Dunării de către năvălitori. Şi tot Anna Comnena arată că după ce
cumanii au trecut fluviul ei au fost călăuziţi de români prin pasurile Munţilor
Balcani. Virtuţile militare ale românilor balcani era cunoscute bizantinilor de
vreme ce unul dintre cronicari notează că aveau "fortăreţe care sunt foarte
numeroase şi ridicate pe stânci abrupte" şi că de multe ori s-au războit
împotriva romeilor.
Din punct de vedere politico - administrativ, regiunea dintre Dunăre şi
Munţii Balcani aparţinea Bizanţului. Ea făcea parte din Thema Paristrion
(Paradunavon), themă cu capitala la Dristra (Silistra), care îngloba şi teritoriul
Dobrogei. Formaţiunile politice din Dobrogea secolului XI, având conducători
pe Tatul, Satza şi Sestlav, şi-au continuat aspiraţiile spre independenţă în ciuda
numeroaselor impedimente. Ultimul val de migratori a cauzat şi societăţii
româneşti din acest spaţiu inerente dificultăţi, în special marea invazie a
mongolilor care şi-au instituit dominaţia politică asupra principalelor centre
economice ponto - danubiene, fapt ce a încetinit încercările micilor formaţiuni
politice existente să încerce unificarea lor.

2.2. „Ţara” - forma specifică românească de organizare politică

a) Originea şi structura denumirilor

Dovezile scrise şi nescrise confirmă şi un anume statut politico-juridic, al
"ţărilor", prin denumirile utilizate: jupele, câmpurile, cnezatele şi voievodatele.
Acestea se generalizează pe teritoriul locuit de români, ca urmare a evoluţiilor
sociale, economice şi politice ireversibile ce avuseseră loc în cadrul obştilor şi
uniunilor de obşti.

71
 Ţara, cuvânt provenit din latinescul terra, care a fost preluat în limba
română cu sensul de organizare statală, spre deosebire de celelalte limbi
romanice unde are înţelesul de pământ. La noi cuvântul pământ provine din
latinescul pavimentum. De menţionat şi faptul că, chiar şi atunci când cuvântul
românesc „ţară” are înţelesul secundar de pământ, sensul său se referă la
teritoriul unei organizaţii statale. În zilele noastre, cuvântul "tară" mai are
semnificaţia, de a desemna mediul rural în contrast cu cel urban.
Cnezatul este denumirea formaţiunii politice aflată sub conducerea unui
cneaz.
Denumirea acestuia provine din cuvântul de origine vizigotă, kunig. Mai
târziu, ca şi cuvântul "ţară", termenul "cnez" a dobândit înţelesul social de ţăran
liber.
Voievodatul este o denumire care aparţine terminologic limbii slave şi
desemnează tot o "ţară": terra Szeneslai Woievoda. Voievodatul avea în
compunere mai multe cnezate.
Câmpulung este o denumire românească cu caracter arhaic, păstrată în
forma sa originală şi folosită până astăzi, care desemnează un anumit fel de
structură social politică de tipul uniunilor de obşti săteşti, situate într-o
depresiune de formă alungită de pe cursul superior al unui râu ce izvorăşte din
munţi. Situaţia se verifică în cazul Câmpulungului de la izvoarele Tisei, în cel al
Câmpulungului de la izvoarele Moldovei sau al Câmpulungului din părţile
argeşene. Câmpul lui Dragoş din părţile vest - centrale ale Moldovei, cu un
teritoriu echivalent hotarelor a 20 de sate, pare să fi fost şi el la origine o
structură teritorială de tipul "câmpulungurilor" aici evocate.
Jupa constituie o altă denumire care are aceeaşi semnificaţie ca
denumirile celorlalte formaţiuni politice. Originile şi conţinutul acestei denumiri
a constituit obiectul multor studii, autorii lor, români şi străini, căutând să
explice geneza şi semnificaţia lor social - politică, în funcţie de documentaţia
avută la dispoziţie.
După cum s-a precizat în studii recente, termenul de jupan şi cel
desemnând instituţia corespunzătoare aparţin lumii slave, ele întâlnindu-se la
numeroase etnii, cu excepţia ruşilor, precum şi la unele popoare cu care slavii au
venit în contacte de mai mare durată, de pildă la români şi la unguri.
Primele atestări scrise ale prezenţei jupei şi jupanilor datează din ultimele
secole ale primului mileniu.
Pe teritoriul românesc, instituţia jupanatului apare ca un prim orizont de
stratificare social politică la nivelul formaţiunilor politice cu caracter statal
incipient. Odată cu evoluţia acestora spre forme superioare mai cuprinzătoare de
tipul voievodatelor, al ţărilor, vechea instituţie va fi inclusă şi subordonată
acestora, ea devenind unitatea administrativă în cadrul noilor structuri.
Procesul de feudalizare a societăţii româneşti se realizează în contextul în
care dezvoltarea treptată a unei puteri statale, prevăzută cu toate atributele sale
specifice, nu a ajuns la stadiul de cristalizare a unei vieţi statale maturizate, fapt

72
ce a determinat o întârziere a feudalizării la scara întregului spaţiu românesc a
relaţiilor feudale pe deplin constituite. Aceasta va conferi feudalismului
românesc particularităţi aparte de formare şi existenţă. Totodată, apariţia puterii
politice statale va însemna şi conturarea treptată a unui aparat statal menit să
realizeze funcţiile în curs de amplificare şi maturizare a noilor organizaţii
politice.
În fruntea acestuia, diversele izvoare atestă existenţa unor şefi civili şi
militari purtând diverse denumiri - cneaz, juzi, jupan, voievod, dux - ce deţineau
puterea politică şi ale căror reşedinţe se situau, după tipicul vremii în cetăţi
fortificate.
b) Conducătorii politici, deşi purtau denumiri diferite, aveau în esentă
atribuţii similare. În jurul conducătorului există un aparat, în continuă dezvoltare
ce îşi asumă treptat, funcţii permanente în statul feudal - judecătoreşti, politice,
militare, eclaziastice - şi pentru a cărei întreţinere se impune aşezarea unor dări
şi prestaţii cu caracter social obligatoriu. Acest aparat era format din acei "mai
mari ai ţării" (maiores terrae, potentes), proveniţi din vechile căpetenii ale
uniunilor de obşti şi formând noua clasă a stăpânilor feudali şi dintr-un număr de
oameni de profesie, alcătuind o ceată militară în jurul conducătorului. Unii
dintre aceşti dregători erau delegaţi cu puteri judecătoreşti, iar alţii adunau
dările, supravegheau (în voievodatele din zona Apusenilor) exploatarea aurului
şi a sării, precum şi transportul acestora. La nivel teritorial existau, probabil, o
serie de subalterni meniţi să ducă la bun sfârşit sarcinile asumate de acei "mai
mari ai pământului".
Juzii erau magistraţi aleşi dintre megieşii obştei libere ca judecători ai
acestei comunităţi, dar şi ca şefi militari ai acestora. Denumirea lor provine din
magistratura acelor duumviri iure dicundo din provincia Dacia romană, fiind
preluat în vocabularul populaţiei daco - romane după retragerea romană.
Instituţia judelui este de origine daco-romană, atât prin tradiţia atribuţiilor
de judecător cât şi a acelora de conducător militar, în condiţiile când obştile au
fost nevoite să-şi organizeze singure mijloace de apărare împotriva migratorilor.
Mai târziu, în feudalismul dezvoltat, denumirea de jude se dădea celor care
exercitau atribuţii judecătoreşti şi administrative (jude) sau avea situaţia de
ţărani liberi (judec).
De la numele judelui, va proveni mai târziu numele de judeţ, dat
circumscripţiilor administrative locale.
Cnezii, a cărui denumire deriva, fie de la kunig, fie de la latinescul cunrus,
aveau aceleaşi atribuţii ca şi juzii (judecătoreşti sau militare) peste mai multe
sate. Nu trebuie confundaţi cnezii (cnezii de vale )cu cnezii săteşti, care erau în
principiu aleşi şi care s-au transformat, cu timpul, într-o pătură mai avută a
ţărănimii săteşti.
Voievozii erau comandanţi militari şi judecători peste o confederaţie de
cnezate. De precizat că, deşi voievod este o denumire de origine slavă, instituţia
voievodatului este de origine românească, constituit înainte de sosirea slavilor şi

73
a ungurilor, adică în timpul decăderii puterii avare. Ungurii nu au cunoscut
instituţia voievodatului, au găsit-o în Ardeal ca o creaţie a românilor şi au trebuit
să-i accepte existenţa în continuare. De asemenea, în timp ce la ruşi, sârbi,
bulgari, cneazul era sinonim cu principele, iar voievodul îi era subordonat
acestuia, la români cneazul era subordonat politic voievodului. În plus,
voievodul românilor continuă pe un plan superior atribuţiile judecătoreşti ale
juzilor şi cnezilor, ajungând în feudalismul dezvoltat să fie alăturat titlului de
domn, purtat de principii ţărilor române, după ce instituţia voievodatului a
dispărut.
Jupanii purtau o denumire străveche, de origine tracă, devenită titlu de
nobleţe acordat boierimii din statele feudale româneşti; erau investiţi cu atribuţii
judecătoreşti şi militare.
c) Oastea: Numeroase dovezi scrise şi nescrise confirmă existenţa
structurilor militare de apărare din ţările româneşti, care aveau în frunte juzii,
cnezii şi voievozii. Aceste structuri militare continuau tradiţia obştilor săteşti de
a-şi organiza apărarea.

3. Legea ţării: dezvoltarea normelor juridice

3.1. Conceptele de lege şi dreptate

Legea nescrisă şi legea scrisă. Normele tradiţionale ale obştilor, întărite
prin autoritatea aparatului politic s-au transformat în norme juridice. La acestea
s-au adăugat noi norme juridice create în condiţiile noi, apărute odată cu "ţările".
Toate aceste norme au fost numite de români "lege", cu înţeles de normă
nescrisă care a provenit din cuvântul latinesc re - ligio, adică a lega dinăuntru
prin credinţă şi conştiinţă, ceea ce la români era mos - obicei.
La români, lex însemna numai legea scrisă (derivă de la cuvântul legere -
a citi) şi se impune prin constrângerea aparatului politic.
Legea scrisă a început să fie numită lege, odată cu apariţia pravilelor -
coduri de legi scrise - apărute în secolul al XVII-lea, când românii au trebuit să
deosebească dreptul scris de cel nescris, care s-a numit cu precădere obiceiul
pământului sau de lege a ţării.
Legea creştină. Un alt sens pe care legea îl are la români este acela de
credinţă religioasă, creştină ortodoxă. Legea creştină a influenţat conţinutul
moral al conştiinţei românilor încă din timpul etnogenezei româneşti.
Când au apărut legile bisericeşti (nomocanoanele) românii le-au numit
"legea dumnezeiască" sau "legea lui Dumnezeu". Istoriografia românească
cuprinzând studiile ştiinţifice referitoare la instituţiile juridice ale românilor,
aprecia, aşa cum am arătat mai sus la delimitarea între sistemul dreptului scris şi
sistemul dreptului nescris. La aceste două categorii de sisteme de drept, în
conştiinţa românească se impune şi noţiunea de dreptate (în sensul echităţii
sociale) preluată din tradiţia "oamenilor buni şi bătrâni" ai obştilor săteşti.

74
 Lege şi dreptate. În perioada "ţărilor" feudalismului timpuriu, conştiinţa
juridică cuprindea: moştenirea daco-romano, influenţele bizantine, influenţele
moralei creştine.
Într-adevăr, conceptul "lege şi dreptate" are o veche tradiţie în procesul
înfăptuirii justiţiei de către strămoşii noştri şi aceasta reprezintă o constanţă a
permanenţei şi continuităţii civilizaţiei românismului ce poartă pecetea istoriei
lui multimilenare. O definiţie din acele vremuri căruia îi sunt proprii virtuţile
"vitejiei şi dreptăţii" este cea datorată lui Celsius, care concepea "dreptul ca ars
boni et aequi". Binele (bonus) este binele social, care ocroteşte valorile sociale
fundamentale, iar achitarea (algui) înseamnă dreptatea socială. Corespunzător
acestor cerinţe, legea trebuie să fie elaborată de către legiuitor şi aplicată
organelor puterii judecătoreşti în spiritul binelui social (dreptăţii) şi echităţii
sociale.
Românii păstrând vreme îndelungată instituţia "oameni buni si bătrâni"
aveau aceeaşi concepţie cu privire la lege şi dreptate, iar în conştiinţa lor
"oamenii buni si bătrâni" erau tocmai cei care prin conducătorii lor exprimau
"binele şi echitatea socială" şi de aceea ei erau chemaţi să înfăptuiască în
societate justiţia socială civilizatoare.
În spiritualitatea românească ideea de dreptate înseamnă şi echitate
socială, adică ceea ce corespunde principiilor etice unanim admise de normele
religioase ortodoxe, moralei creştine dreptului român.
3.2. Dezvoltarea normelor juridice cu numele "legea ţării"
Normele juridice cu numele "legea ţării" purtătoare a regulilor cutumiare,
păstrate din epoca obştilor săteşti (dreptul popular - Nicolae Iorga) şi a celor
create de marile organe legiuitoare, constituia sistemul de drept aparţinând
ţărilor române.
După cum românii îşi creează structuri politice denumite "ţări", identice
sub aspect politic şi social, tot aşa normele juridice existente în fiecare "ţară" au
conţinut asemănător şi aparţin aceluiaşi sistem de drept.
Dacă "ţările" apărute purtau denumiri diferite (cnezat, câmpulung,
jupanat, voievodat), în schimb sistemul de drept, acelaşi pretutindeni, nu putea fi
decât acelaşi în cadrul legii ţării.
Conţinutul unitar al sistemului de drept reprezintă premisa trăsăturilor
definitorii caracteristice "legii ţării". Normele vechi s-au adaptat noilor situaţii
politice şi s-au dezvoltat în două direcţii: crearea unor norme noi, modificarea şi
completarea unor norme vechi.
a) Norme noi
- Instituţia cnezatului prezintă norme noi. La început, cneazul sau judele
era ales de obştea sătească, dar cu timpul, ca urmare a unirii mai multor obşti
săteşti au apărut uniunile de obşti devenite cnezat, fapt ce a impus alegerea în
fruntea lor a unui cneaz ce avea un statut nou faţă ce cneazul obştii săteşti. Cu
timpul, prin realegeri repetate ale cnezilor de uniuni obşteşti, instituţia

75
cnezatului devine ereditară. Aşadar, vechea normă a electivităţii este înlocuită cu
noua normă a eredităţii.
Evoluţia ulterioară a cnezatelor a condus la unificarea mai multor cnezate
în ţări mai mari (voievodate) şi la întărirea poziţiei cneazului întrucât devine un
organ politic subordonat autorităţii superioare a voievodatului.
- Instituţia voievodatului fiind ulterioară apariţie cnezatului, norma
juridică fundamentală a voievodatului constă în alegerea voievodului din rândul
cnezilor, de către adunarea acestora.
În Transilvania, ca urmare a rezistenţei îndelungate opusă de români
împotriva cuceritorilor unguri, ea a fost recunoscută şi acceptată de către aceştia
ca o normă juridică românească.
Voievozii aveau şi ei tendinţa de a-şi permanentiza funcţia lor în familie,
fapt dovedit şi de geneologia voievozilor care confirmă aplicarea sistemului
electivo-ereditar.
b) Schimbări ale vechilor norme
- Dreptul de proprietate a fost marcat de progresele economice, care au
avut drept consecinţă o sporire a proprietăţii personale. Astfel, există multe
terenuri lucrate de o singură familie, care caută să le scoată de sub regimul
devălmaş, cu toate că obştea continuă să-şi exercite dreptul ei asupra familiilor
celor care le-au lucrat prin muncă proprie. Totodată, în locul normei care
interzicea cu desăvârşire membrilor obştei înstrăinarea unor părţi din teritoriul
ei, intervine o modificare sub forma dreptului protimis, care, prevedea că în caz
de înstrăinare a terenului se acordă rudelor celui care înstrăina, precum şi
celorlalţi membri ai obştei prioritatea la cumpărare şi dreptul la răscumpărare a
înstrăinărilor efectuate prin nerespectarea regulilor protismului, pentru a evita
trecerea terenurilor la persoane din afara obştei.
- Statutul persoanelor este determinat de inegalităţile de avere care se
conturează în această perioadă şi poziţiei diferenţiale pe care le ocupă membrii
societăţii. Efectul a fost o stratificare socială caracteristică feudalismului
timpuriu românesc. Ca urmare, o pătură superioară - juzi, jupani, cnezi,
voievozi - care îşi exercită drepturile de distribuire a justiţiei şi de exercitare a
comenzii militare, cu privilegiul de a fi judecaţi la rândul lor cu o procedură
specială şi de a se beneficia de anumite terenuri şi venituri încasate de la
populaţie, constituia noua aristocraţie feudală.
Ţărănimea era formată din ţărănimea liberă, care forma marea masă a
populaţiei şi ţărănimea aservită, aflată în relaţii de dependenţă feudală.
Robii constituiau o categorie socială care a apărut înainte de secolul XI,
dar ulterior era formată din tătari şi ţigani.
O categorie socială care va cunoaşte o dezvoltare continuă va fi populaţia
târgurilor şi legat de aceasta, creşterea aşezărilor orăşeneşti.
Odată cu apariţia acestor categorii feudale au luat naştere norme de drept
prin care sunt reglementate privilegiile, drepturile şi îndatoririle fiecăruia,
constituind sistemul statutar caracteristic stărilor feudale.

76
 - Relaţiile contractuale. Creşterea proprietăţii private, sporirea şi
diversificarea producţiei agricole şi a celei meşteşugăreşti, precum şi a
comerţului în târguri şi centre orăşeneşti au condus la creşterea relaţiilor
contractuale între parteneri, conform unor reguli juridice noi care indică
începuturile unui drept comercial.
- Justiţia menţine, în general, normele tradiţionale privind instanţa
oamenilor buni si bătrâni şi probele cu jurători, jurământ şi mărturii. Elementul
de noutate în constituie, competenţa de judecată a cnezilor, juzilor şi
voievozilor.
Toate aceste norme juridice se vor păstra şi vor avea o sferă largă de
aplicabilitate în condiţiile feudalismului dezvoltat, când vor suferi şi alte
modificări spre a se adapta noilor situaţii.

4. Caracterizarea legii ţării

a) Legea "ţării" - creaţie românească. Normele juridice cu numele

"legea ţării" purtătoare a regulilor cutumiare obişnuite care s-au transmis din
epoca obştilor gentilice şi a celor care s-au cristalizat în perioada feudalismului
timpuriu, au format un sistem unitar de drept care s-a numit de către români
Legea Ţării. Faptul că românii se organizează în "ţări" cu condiţii asemănătoare
sub aspectul vieţii economice, politice şi sociale, tot aşa normele juridice în
fiecare ţară, aveau un conţinut asemănător, ceea ce reflectă puternica unitate
etnică a românilor.
Sistemul de drept feudal "legea tării" cuprinzând ansamblul normelor
juridice destinate românilor organizaţi în state, numite ,,ţări” are în acelaşi timp
un caracter teritorial, iar nu personal cu erau normele din sistemul popoarelor
migratoare sau cele din sistemul "Jus Valahicum". Fiind legea unei ţări, deci şi a
unui teritoriu locuit de o populaţie organizată politic, ea are implicit un caracter
teritorial, iar nu personal, cum erau normele popoarelor migratoare. Această
caracteristică a legii ţării este întărită şi de atenţia cu care este reglementată
proprietatea imobiliară, în primul rând asupra pământului. Din timpuri străvechi
ea este precis hotărnicită - de exemplu proprietatea obştii, iar mai târziu
proprietatea personală a familiilor - iar normele prevăd proceduri speciale pentru
stabilirea şi apărarea hotarelor şi rezolvarea conflictelor rezultate din încălcarea
sau stricarea lor. Acestea certifică caracterul sedentar al poporului român, cu
proprietăţi stabile agrare, ce se transmiteau din generaţie în generaţie.
O altă caracteristică a constituit-o originalitatea "legii ţării" izvorâtă din
modul de viaţă al strămoşilor, dezvoltată de români în condiţiile organizării lor
în obşti săteşti şi în formaţiuni politice cu caracter feudal. Istoricul savant
Nicolae Iorga arată că acest drept s-a format în această epocă în care nu mai era
dominaţia romană şi în care "nu există încă principele care conducea ţara,
adresându-se într-un fel sau altul dreptului român sau bizantin ... S-ar spune că

77
din acest vechi (trunchi) s-a scurs seva juridică, astfel cum se scurge răşina
dintr-un brad, care puţin câte puţin a ajuns să capete forme stabile şi tocmai de
aceea acest drept popular n-a rămas niciodată fără perspective de noi
dezvoltări ... "
La fel de clară este şi originalitatea instituţiilor cnezatului şi voievodatului
la români, cu conţinut şi evoluţie total diferită faţă de cele similare slave.
Aşadar, normele juridice cu privire la cnezat şi voievodat, alcătuiesc
începutul dreptului public al ţărilor române.
Influenţele străine sunt inevitabile în condiţiile convieţuirii cu alte
popoare, fapt reflectat prin existenţa unor aşezări asemănătoare, dar mai ales la
terminologie. Aşa cum în epoca anterioară o serie de termeni din latină au dublat
pe cei de origine geto-dacă (exemplu: dava - fossatum, moş - veteranus, bătrân),
tot aşa termenul slav baştină a dublat pe cel autohton moşie, sau cel slavon
voievod pe latinescul judex. Totodată, trebuie precizat că influenţa slavă, mult
exagerată într-o anumită perioadă pentru a combate latinitatea, e infirmată de
studiile comparative care s-au elaborat ulterior şi mai ales, prin lucrările
consacrate moştenirii traco - dacice prin care s-a demonstrat netemeinicirea
şcolii slaviste, căci la venirea slavilor, instituţiile româneşti erau deja constituite.
De asemenea, a fost semnalată o influenţă germană exercitându-se numai
asupra organizării aşezărilor orăşeneşti în formare.
O altă influenţă mai puternică a exercitat Bizanţul prin intermediul
slavilor din Balcani, dar şi direct.

b) Sistemul juridic "Jus Valahicum (Vlahiile)"

Dreptul românesc (valah), numit "Jus Valahicum" sau dreptul românilor
(valahiilor) cuprinde norme obişnuite ale obştei săteşti pe care un stat feudal
străin, în perioada lui de treptată consolidare, l-a receptat recunoscându-i
valabilitatea în rândul populaţiei (valahiilor) româneşti stabilită pe teritoriul
acestei ţări. Este vorba de grupurile compacte de români stabiliţi în Polonia
(Galiţia), în Ungaria, în Croaţia, Dalmatia şi Moravia, numite vlahii şi al căror
sistem juridic este "Jus valahicum". La fel se numea în Transilvania şi Banat
dreptul românilor. În realitate acest sistem de drept juridic avea conţinut
asemănător cu sistemul juridic autohton Legea ţării; păstrat de românii din
străinătate deoarece era recunoscut de statele respective. Diferenţa de denumire
este legat de faptul că odată cu receptarea acestor denumiri juridice de către
statele străine s-a avut în vedere caracterul etnic al valahiilor şi au admis
normele lor juridice ca fiind un sistem de drept personal, în timp ce poporul
român organizat în cadrul unor formaţiuni politice proprii au numit sistemul său
de drept Legea tării, potrivit caracterului ei teritorial şi politic.
În ceea ce priveşte aria de răspândire, se cunoaşte că în evul mediu,
grupuri compacte de români locuiau şi în afara teritoriului carpato-dunărean-
pontic. Aceştia (din sudul Dunării, sudul Poloniei, Ungariei, Slovaciei,

78
Moraviei) constituiau vlahiile enclave - în cadrul statelor întemeiate în acest
spaţiu geografic.
Vlahiile se conduceau după norme juridice proprii în viaţa internă a
comunităţilor lor, dar în raporturile cu statele pe teritoriile cărora se aflau ţinea
seama de statutul fixat de către acestea.
Astfel, la vlahii din sudul Dunării se menţionează existenta unor
"universitas vlahorum", compuse fiecare din mai multe sate, conduse de
cnezi, judecători aleşi de ei. Aşadar, satele lor se conduceau după "legea
vlahilor".
Acelaşi "Jus Valahicum", cunoscut ca "Lex Olachorum" era recunoscut
în Transilvania şi Banat. De altfel, românii au menţinut caracterul unitar al
"Legii Ţării" şi în regiuni îndepărtate de spaţiul românesc, atât cât au permis
condiţiile istorice.
În final subliniem originalitatea organizării politice a românilor în forma
ţărilor române, cât şi faptul că Legea "ţării" reprezintă opera creaţiei
spiritualităţii româneşti civilizatoare în vatra strămoşească.

79
 CAPITOLUL V
STATUL ŞI DREPTUL ÎN EVUL MEDIU CLASIC ROMÂNESC

1. Geneza statului medieval românesc

Unitatea spaţială şi temporală a evoluţiei istorice a poporului român,

încadrează şi procesul de constituire şi consolidare a statului şi dreptului feudal
pe teritoriul patriei noastre.
Statul avea în spaţiul românesc o tradiţie îndelungată de la statul geto -
dac al lui Burebista şi apoi obştile "romaniile populare", cnezatele şi
voievodatele. Expresie a vitalităţii şi continuităţii poporului român, acestea au
asigurat pe parcursul mileniului I, cadrul de organizare a societăţii româneşti,
lupta de rezistenţă împotriva migraţilor, existenţa neîntreruptă a fiinţei etnice şi
propriei civilizaţii.
Răspunzând unor cerinţe obiective ale societăţii locale, constituirea
statelor româneşti de sine stătătoare - fenomen de însemnătate decisivă în istoria
noastră - a corespuns cronologic acelei etape din istoria feudalismului european
în care structurile sociale, economice, politice, juridice sau culturale ale acestuia
erau pe deplin formate, în unele zone de mai multă vreme maturizate cu note
comune, dar şi deosebite, de la o regiune la alta, şi în primul rând, cu diferenţe
importante între apusul şi răsăritul continentului.
În chip firesc, având în vedere unitatea relativă a evoluţiei istorice din
întreaga Europă medievală, unele trăsături majore, specifice feudalismului
apusean din secolele XIII - XIV, vor fi regăsite cu particularităţi, iarăşi fireşti în
sfera socială, economică sau politică - în părţile central - estice şi estice şi sud-
estice ale continentului. Civilizaţiile slave din spaţiul ceho - boem şi polonez,
din Rusia şi Peninsula Balcanică, precum şi civilizaţia ungară sau cea bizantină
şi, nu în ultimul rând, aceea a românilor din spaţiul carpato - dunăreano - pontic
au configurat aici, în continuare, sub semnul catolicismului apusean sau sub
acela al ortodoxiei orientale, principalele arii de viaţă istorică.
S-a produs şi în această parte a Europei fenomenul anarhiei feudale
specific în a doua jumătate a secolului al XIII-lea şi la începutul celui următor,
aşa cum a fost cazul Bizanţiului marcat de două războaie civile, Bulgariei,
Ungariei, cnezatelor ruseşti şi chiar al Hoardei de Aur. Totuşi, paralel cu această
realitate, ca un rezultat al victoriei forţelor centralizatoare, se produce şi
fenomenul conturării unor state vaste şi mai puternice, în care are loc procesul

80
unificării teritoriale, precum în Polonia, în marele cnezat al Lituaniei, în
cnezatele Rusiei de nord-est sau în regatul Serbiei, în prima jumătate a secolului
al XIV -lea.
Pe de altă parte, ca o trăsătură comună a epocii începute cu invazia
mongolă din 1241 - 1242 şi încheiate prin aşezarea pe pământ balcanic a turcilor
osmanlâi în 1354, Europa de Est şi Sud - Est, avea să cunoască, tot mai profund,
creşterea însemnătăţii factorului militar, nomad şi seminomad din Orient cu o
serie de implicaţii economice, politice şi culturale, ce o vor deosebi radical de
Europa Apuseană.
Alături de acest factor oriental este importantă şi prezenţa celui occidental
din secolele XIII - XIV, ilustrată nu de o forţă militară ci de una economică. Un
rol de frunte l-au jucat în acest sens corăbierii şi negustorii italieni veniţi din
cetatea- republică- a Genovei.
Cadrul general în care apăreau statele româneşti de sine stătătoare spre
mijlocul secolului al XIV-lea se completează cu cele trei regate catolice din
părţile est-centrale şi centrale ale continentului, cel polonez, cel ungar şi cel
ceho-boem.
Factorii externi precum puterea mongolă (tătară), dar mai ales politica
expansionistă a regilor maghiari au marcat puternic întregul proces de închegare
statală românească de sine stătătoare şi a impus poporului român ca în paralel cu
construirea statalităţii să desfăşoare o grea luptă împotriva agresiunii străine.
Aceşti factori au contribuit, de asemenea, la organizarea în spaţiul românesc nu
a unui stat ci a mai multe, care aveau să coexiste, să coopereze, având structuri
identice sau asemănătoare şi aceleaşi obiective externe în împrejurările
expansiunii unor forţe externe precum, Ungaria, Polonia şi Imperiul otoman,
mai târziu.
Constituirea ţărilor române ca state independente sau autonome
(Transilvania) a fost expresia politică şi militară a caracterului său românesc, un
proces cvasiconcomitent pe întreaga arie de locuire a poporului român.
Formarea statelor feudale româneşti este rezultatul unui proces de
unificare treptată a formaţiunilor prestatale într-o formaţiune statală propriu-zis
mai cuprinzătoare, mai puternică.
Acest proces îndelungat şi complex s-a înfăptuit pe trei căi: paşnică - prin
contopirea unei formaţiuni cu alta într-un proces de extensiune, îndeobşte a
formaţiunilor mai puternice asupra celorlalte şi recunoaşterea, de bună voie de
către formaţiunea mai slabă a autorităţii celei mai puternice; pe cale autoritară -
voievodul mai puternic i-a silit pe cei mai slabi să-i recunoască autoritatea;
mixtă - într-o primă etapă, voievodul mai puternic îşi impune autoritatea, apoi
ceilalţi voievozi şi cnezi i-o recunosc de bună voie sau de nevoie, fără a se mai
recurge la forţă.
Indiferent de calea urmată, procesul de unificare a fost în genere,
rezultatul dezvoltării societăţii din teritoriile respective din punct de vedere
economic, social, politic şi cultural - instituţional, precum: o relativă dezvoltare

81
a agriculturii, dovedită de folosirea forţei hidraulice pentru punerea în mişcare a
morilor, numărul mare al morilor de apă şi de vânt fiind atestate documentar pe
întreg teritoriul locuit de români; dezvoltarea mineritului, dovedită de cuptoarele
de redus minereu de fier, descoperite, de asemenea pe întreg teritoriul românesc,
precum şi obiecte de fier, aur şi argint; olăritul, cizmăritul, coiocăritul s-a
dezvoltat puternic. Producţia internă întrecând de multe ori nevoile comunităţii,
se lărgeşte schimbul de produse pe zone tot mai întinse ale aceleiaşi ţări, cu
statele vecine româneşti, în primul rând.
Alături de ştirile scrise cunoscute până acum, descoperirile monetare
întregesc relaţiile comerciale pe care ţinuturile româneşti le-au avut atât între ele
cât şi cu vecinii lor în decursul secolelor XIII - XIV. De asemenea, apariţia
alături de moneda străină a celei autohtone a contribuit la creşterea volumului de
mărfuri necesare schimbărilor comerciale şi la antrenarea în aceste relaţii a
diferitelor elemente aparţinând unor categorii sociale tot mai diverse.
Căile de comunicaţie pe uscat constituiau drumuri importante care
străbăteau pământul locuit de români, erau drumuri vechi, unele încă din epoca
romană, altele din epoci ulterioare.
La rândul lor, căile de comunicaţie pe apă, alături de drumurile
continentale şi completându-le în mod armonios, au jucat un rol important în
dezvoltarea economică a spaţiului carpato-dunărean. În acelaşi timp, ele au
îndeplinit şi funcţia de catalizator în favoarea procesului de unificare a micilor
formaţiuni prestatale româneşti, înfiripate mai ales pe văile unor râuri ca Oltul,
Argeşul sau Moldova.
Caracterul complementar al mărfurilor produse în ţinuturile româneşti au
creat de timpuriu o comunitate economică a ţărilor româneşti.
A doua jumătate a secolului al XIII-lea şi primele decenii ale celui
următor constituie şi din punctul de vedere al structurilor sociale o intensificare
a procesului de destrămare a unităţii obştilor rurale teritoriale, prin contopirea
acestora de către marii stăpânitori de pământ intraţi în interiorul comunităţilor
rurale prin diferite procedee, mai cu seamă în Transilvania.
De pildă, la 1247 un mare stăpân feudal pătrunsese deja în obştea
haţegană, acoperindu-i proprietăţile, iar în a doua jumătate a secolului al XIII-
lea, procesul de contopire a obştilor din părţile sudice ale Transilvaniei continuă
în ritm susţinut. Asemenea situaţie se semnalează şi în Ţara Făgăraşului, unde
marii feudali, cu concursul regalităţii ungare reuşesc să intre în posesia
pământului obştilor, transformându-i pe membrii obştii din oameni liberi în
ţărani dependenţi.
De aceea, la sfârşitul secolului al XIII-lea se produce o modificare a
sensului termenului de populi, care înainte era sinonim cu cel de oameni liberi;
acum el devine sinonim cu iobagi (iobagiones). O asemenea modificare se
producea şi cu termenul de ţărani (rustici), sinonim cu cel de iobag (rusticus).
Alte prefaceri au loc şi în cadrul altor categorii sociale, precum în cazul
cnezilor şi al juzilor săteşti. Aşa cum am subliniat în cursul anterior, originea

82
cnezilor trebuie căutată în obştile săteşti, în acei membrii ai obştei care erau aleşi
în anumite dregătorii şi care după un timp, categoria cnezilor juzi a reuşit să se
ridice la o situaţie socială şi materială superioară celorlalţi membrii de rând ai
obştii. Îndeosebi în regiunile mărginaşe şi cu relief înalt ale Transilvaniei, cnezii
constituiau, în această vreme, o pătură socială destul de însemnată, deoarece şi
ţărănimea liberă se menţinea încă numeroasă. Era interesul puterii centrale
(ungare) de a îngădui formele vechi de
viaţă pentru a cointeresa populaţia românească în apărarea acelor părţi
transilvănene în faţa invaziilor dinspre est şi sud. A mai contribuit la această
stare de lucruri şi apropierea de ţările române de la sud şi est de Carpaţi, unde
majoritatea populaţiei trăia în obşti săteşti, în condiţii de libertate.
S-a desfăşurat un lung şi dramatic proces între obştile care îşi apărau
libertatea şi pământul şi forţele feudale, adică puterea centrală, biserica,
nobilimea şi o parte din cnezime. În aceste cazuri, cnezii colaboratori ai forţelor
feudale s-au detaşat de obşti, devenind stăpânii acestora, iar locuitorii au fost
aserviţi.
Supravieţuirea instituţiilor româneşti este reflectată şi în organizarea
administrativ - teritorială sub formă de districte, menţionate documentar în
secolul al XIV-lea în diferite părţi ale Transilvaniei. Districte au devenit şi acele
"ţări" pomenite în secolul al XIII -lea, iar în cazul "ţărilor" mai întinse, în
cuprinsul lor au apărut mai multe districte.
Astfel de districte româneşti aparţin secolului al XIV-lea şi a celui
următor, precum districtele: Făgăraş, Haţeg, Devei, Căpâlna, Hălmagiu, Sebeş,
Lugoj, Abrud, Beiuş, s.a. Dar cel mai important din toate punctele de vedere a
fost districtul Maramureşului.
Îndoita structură politico - administrativă, aceea a cnezatului şi a
voievodatului autohton, devenite din punct de vedere administrativ districte şi
aceea a comitatului introdus de regalitatea ungară, au coexistat în tot evul mediu,
cele dintâi neputând fi înlocuite din cauza rădăcinilor lor adânci în solul ţării, cel
de-al doilea făcând eforturi necontenite pentru a se impune.
Pe teritoriul extracarpatic procesul de feudalizare a societăţii româneşti s-
a desfăşurat mai lent, constituirea marilor domenii, a ierarhiei feudale în general,
petrecându-se mai târziu în special în ultima parte a perioadei analizate.
Raporturile de vasalitate faţă de coroana maghiară, în care se găseau ţările şi
voievodatele româneşti de la sud şi est de Carpaţi, nu îngăduiau potrivit
uzanţelor vremii danii ale voievozilor către cei apropiaţi lor pentru generalizarea
procesului de formare a marilor domenii. Se constată şi aici procesul de
accentuare a relaţiilor feudale, cristalizându-se deplin cele două categorii
fundamentale, definite prin diploma din 1247 prin "rustici" şi "maiores terrae"
sau prin cel de "viteji", cu sensul de feudal înzestrat cu domenii în primele
documente modoveneşti. În aceste zone procesul de feudalizare s-a desfăşurat,
în principal, prin contopirea pământurilor obştilor săteşti de către elementele

83
suprapuse infiltrate în cadrul obştei, prin diferite procedee şi prin abuzurile
acestora.
Cele arătate mai sus demonstrează că şi pe teritoriul viitoarelor state
medievale Moldova şi Ţara Românească, procesul de feudalizare continuă să se
desfăşoare, vizând aservirea ţărănimii libere, care rămânea totuşi o importantă
categorie socială, existenţa ei constituind o particularitate a evului mediu
românesc.
Nivelul unei asemenea structuri sociale nu putea să nu determine noi
violenţe în sfera organizării politice, să amplifice şi să consolideze funcţiile
interne şi externe ale vechilor organisme cu caracter statal, funcţii solicitate de
nivelul dezvoltării sociale.
1.1. Constituirea Transilvaniei
În secolele XII - XIII, Transilvania se constituie ca stat autonom de sine
stătător. Procesul se explică prin dezvoltarea în continuare a formaţiunilor
statale româneşti în spaţiul intracarpatic, eforturile regalităţii maghiare pentru
organizarea acestui teritoriu şi prin tendinţa de autonomie a voievodului faţă de
puterea regală.
După stabilirea în Panonia la finele secolului al IX-lea, ungurii au adoptat
credinţa Romei şi şi-au extins dominaţia asupra unor teritorii învecinate, inclusiv
asupra Transilvaniei.
La sfârşitul secolului al X-lea, armatele maghiare sunt oprite în
expansiunea lor spre Vest (Bătălia de la Lechefeld - 955) de Oto cel Mare,
încoronat împărat în anul 968.
Ştefan I, încoronat rege apostolic al Ungariei la 1001 reia acţiunile de
penetraţie spre est în Transilvania şi spre sud, unde se loveşte de Imperiul
Bizantin, cucerind totuşi în secolul XII, Croaţia şi Dalmaţia.
Rezistenţa poporului român organizat în cnezate şi voievodate proprii a
făcut ca procesul de extindere a dominaţiei maghiare asupra ţinuturilor
transilvane să dureze multă vreme. Noii veniţi au încercat uneori cu succes, iar
alteori fără rezultate concludente, să înlocuiască vechile realităţi social,
economice, politice, culturale şi instituţionale autohtone cu altele transplantate.
Rezultatul a fost suprapunerea peste instituţiile vechi a altora noi, a coexistenţei
lor, realitate care a conferit istoriei Transilvaniei o seamă de particularităţi
distincte ce explică dezvoltarea autonomă a acestei provincii în întreg evul
mediu.
Pe la finele secolului al XI-lea şi la începutul celui următor, statul maghiar
a reuşit să reocupe teritoriile cucerite de Stefan I şi chiar să le extindă şi să le
organizeze. Înfrângerea pecenegilor a creat condiţii extinderii statului maghiar
pe văile râurilor Someş, Mureş şi Tâmave, teritorii pe care au încercat să le
organizeze din punct de vedere politico administrativ. Întâmpinând rezistenţa
populaţiei româneşti, statul maghiar s-a străduit să atragă de partea lor pe
fruntaşii localnicilor, pe acei voievozi, duci, cnezi, atestaţi drept conducători ai
populaţiei româneşti înainte de venirea ungurilor în Panonia. Căutând să

84
suprapună peste organizaţiile tradiţionale ale populaţiei româneşti pe cele
maghiare, documentele scrise înregistrează la 1111 pentru prima oară pe
teritoriul Transilvaniei, un conducător politic al acesteia, cunoscut sub numele
de "Mercurius princeps Ultransylvanus", despre care nu se ştie mai nimic. Nu se
ştie, deoarece se pare că n-a jucat vreun rol în istoria Transilvaniei, după cum se
pare, iarăşi, că nici nu şi-a exercitat vreodată atribuţiile de principe. A fost un
titlu "in partibus", cum se numeau titlurile ecleziastice (episcopi, arhiepiscopi),
care adesea nu se concretizau niciodată, în sensul că titularii lor nu-şi ocupau
diocezele. Mercurius nu şi-a putut probabil exercita practic atribuţiile de
principe. Nici instituţia principatului nu a găsit un teren de afirmare, ea fiind
respinsă, deoarece era străină tradiţiilor româneşti care se împotriveau înlocuirii
vechilor sale instituţii.
Cnezatele şi voievodatele locale, pe văile râurilor sau în regiunile
naturale, în ţările româneşti, prezente pe întreg cuprinsul Transilvaniei şi
organizaţia politică mai cuprinzătoare a voievodatului Transilvaniei desigur că
au existat şi au evoluat fără întrerupere şi după 1113.
Voievodatul Transilvaniei, instituţie a populaţiei româneşti, completată cu
alte instituţii de aceeaşi origine, şi-a păstrat parţial autonomia în întreg evul
mediu, autonomie exprimată în organizarea politico administrativă, în orientarea
economică şi în tendinţele sale de a se separa de Regatul ungar.
Cea dintâi victoria a eforturilor de autonomie a voievodatului
Transilvaniei a fost însăşi impunerea instituţiei în rivalitate cu acea de principat,
încercată, aşa cum am arătat mai sus, la începutul secolului al XII - lea de
regalitatea ungară. Aceasta a fost nevoită după mai mult de o jumătate de secol
de încercări, să accepte şi să recunoască instituţia voievodală care, de la 1176 şi
până la 1541, se va menţine fără întrerupere. Însemnătatea instituţiei voievodale
mai rezultă şi din faptul că voievodul Transilvaniei era, în acelaşi timp şi comite
suprem al unuia sau chiar al mai multor comitate importante, iar uneori
îndeplinea şi funcţia de comite al secuilor, ceea ce însemna un spor de autoritate.
Cel dintâi dregător cunoscut, care a primit titlul de voievod al
Transilvaniei, a fost Leustachius, pomenit la 1176. Acesta şi urmaşii săi se
socoteau "suverani", iar tendinţele voievozilor în acest sens s-au accentuat în
perioada de criză a puterii centrale a regatului ungar. O asemenea situaţie este
foarte vădită în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, când Transilvania era
caracterizată drept regnum, o ţară deosebită de regatul ungar. Începutul este
sesizabil, îndată după marea invazie mongolă, când Laurenţiu, voievodul
Transilvaniei, a cârmuit această ţară timp de un deceniu fără întrerupere (1242 -
1252).
Se cuvine subliniat, faptul că în perioada următoare Transilvania s-a
bucurat de o autonomie largă, de multe ori aproape de suveranitate.
În secolele XII - XVI, în faţa rezistenţei româneşti dar şi din considerente
economice, regii maghiari au încercat să spargă blocul etnic pe căi demografice,

85
prin colonizări de populaţii alogene, aşa cum a fost cazul secuilor, saşilor şi
cavalerilor teutoni.
Secuii au fost aduşi primii, în secolul al XII-lea, şi aşezaţi în estul
Transilvaniei cu scopul apărării împotriva cumanilor şi tătarilor.
Saşii au fost colonizaţi începând din a doua jumătate a secolului al XII-lea
şi organizaţi în scaune săseşti, compact în jurul Sibiului, Mediaşului şi
Sighişoarei.
Cavalerii teutoni au fost aşezaţi în Ţara Bârsei în anul 1211 în
următoarele scopuri: militare pentru a apăra graniţa de sud - est a Transilvaniei
împotriva năvălirilor cumane; social politice pentru sprijinirea regalităţii şi
feudalităţii în consolidarea puterii lor; de prozelitism - aducerea sub ascultarea
Romei a populaţiei româneşti ortodoxe din aceste părţi. La scurt timp au intrat în
conflict cu regele ungar şi au fost izgoniţi în 1225.
În concluzie, voievodatul Transilvaniei s-a cristalizat în condiţiile
rezistenţei dârze a românilor, păstrării formelor tradiţionale autohtone de
organizare politico -administrative şi strânsele legături cu celelalte ţări
româneşti, ceea ce a permis ca în perioada de început a Evului Mediu,
Transilvania autonomă să nu devină parte componentă a regatului ungar.

1.2. Tara Românească

Conţinutul izvoarelor scrise din prima jumătate a secolului al XIII-lea şi,
îndeosebi, Diploma ioaniţilor (1247), precum şi multitudinea informaţiilor
obţinute din alte surse au dezvăluit acea lume de la sud de Carpaţi, aflată în
stadiul organizării social - politice, respectiv în ţări sau mai exact în cnezate şi
voievodate. Pornind de la această realitate, a doua jumătate a secolului al XIII -
lea şi prima jumătate a secolului următor, reprezintă o nouă etapă a procesului
de organizare politică a ţinuturilor româneşti de la sud şi de la est de Carpaţi.
Este vremea în care sunt evidente semnalele maturizării politice în sânul
societăţii româneşti, în strânsă legătură cu evoluţia anumitor factori externi,
printre care, numărându-se, cu rol deosebit de favorabil pentru români starea de
decadenţă al Regatului ungar şi accentuarea autonomiei Transilvaniei care
tindea atunci să devină un adevărat regnum.
Un alt factor, marea invazie tătară din 1241 - 1242 şi incursiunile
ulterioare ale Hanatului Hoardei de Aur asupra întregului spaţiu românesc a avut
un rol negativ prin marile distrugeri produse, dar s-a dovedit a fi şi pozitivă prin
loviturile date regalităţii ungare pe care a îndepărtat-o de la hotarele noastre
pentru câteva decenii, iar la sfârşitul secolului a XIII-lea, când regalitatea
maghiară va relua expansiunea la sud de Carpaţi ea va întâlni aici formaţiuni
politice româneşti consolidate şi întărite.
Şi în teritoriile de la sud de Carpaţi , voievozii români dispuneau de o
armată organizată, aveau o curte de dregători, în condiţiile în care regii
maghiari se considerau suveranii cnezilor şi voievozilor din aceste teritorii.

86
 Între 1273 - 1277, Litovoi refuză recunoaşterea suzeranităţii regelui
maghiar Ladislau Cumanul şi plata tributului, pentru ca în 1277 să se ajungă la
lupte în tara Haţegului. În acest conflict, Litovoi cade în luptă, iar fratele său
Barbat, făcut prizonier, se răscumpără cu o mare sumă de bani.
Este recunoscută suzeranitatea regelui maghiar, fără ştirbirea teritoriului şi
a autonomiei. Slăbirea dominaţiei Hoardei de Aur, precum şi politica din regatul
maghiar, facilitează tendinţa de autonomie, de organizare politică a
formaţiunilor dintre Carpaţi şi Dunăre.
Deşi izvoarele scrise sunt sărace în informaţii explicite, cercetările
arheologice confirmă o sporire a forţei politice şi militare a centrului voievodal
de la Curtea de Argeş, care îşi asumă rolul de a aduna în jurul său celelalte
formaţiuni teritoriale sud carpatice şi de a deveni, astfel leagănul principal al
statului denumit apoi Ţara Românească.
Cu alte cuvinte, ceea ce au încercat cu mijloace proprii voievozii Litovoi
şi Bărbat în anii 70 ai veacului al XIII-lea, eşuând, prinde contur la est de Olt, în
aria fostului voievodat al lui Seneslau, coincizând cu nucleul noului stat sud
carpatic.
Sărăcia izvoarelor scrise au încurajat mai târziu tradiţia istorică a
explicării împrejurării apariţiei Ţării Româneşti pe seama unui făuritor de stat
numit Negru Vodă, iar apoi Radu Negru Voievod. În realitate evenimentele care
au avut loc în anul 1290, înfăţişat de cronici ca an al "descălecatului" din
Făgăraş, ne permite să-l identificăm, în mod real, pe Tihomir voievod, care
acoperă la scara timpului finalul veacului al XIII-lea şi data pretinsului
"descălecat".
Anonimatul ascensiunii lui Tihomir voievod poate fi explicat prin
simplitatea actului de constituire a Tării Româneşti, fără proclamaţii festive şi
mai ales fără confruntări militare. În circumstanţe neştiute, probabil o adunare
de cnezi şi voievozi, a acceptat consensul instituirii unui singur voievodat, iar
cel ales ar fi putut fi Tihomir (menţionat într-o diplomă medievală abia în anul
1332).
Pe de altă parte nereceptarea formală a apariţiei unui nou stat pe harta
sud-estului european îşi găseşte explicaţia plauzibilă prin faptul că statele şi
puterile din jur se luptau şi se sfâşiau între ele, slăbindu-le atenţia cu situaţia de
la sud de Carpaţi.
În rezumat, se pot reconstitui etapele genezei statale munteneşti,
asemănătoare, până la un punct, cu cele ale voievodatului transilvănean: în
ambele cazuri avem de-a face cu ţări "străvechi", unele cu originea în mileniul 1,
sau cu voievodate întemeiate, ca existenţă istorică, pe uniuni de obşti săteşti,
ancorate, la rândul lor, pe sate libere şi pe stăpâniri cneziale, documentate ca
atare, pe parcursul secolelor XII - XIII. În secolul XIII, respectiv spre final, se
poate distinge tendinţa de unificare teritorială (momentul Litovoi, circa 1272 -
1277); eforturile în aceeaşi direcţie se reiau în pragul secolului al XIV-lea, de un
voievod cvasianonim Tihomir din Argeş.

87
 Unificarea, împlinită către 1300, a pornit dinspre vest, odată cu includerea
Severinului în componenţa firească a statului de la sud de Carpaţi, poate cu
ajutorul voievodului Bărbat, printre primii care vor fi acceptat supremaţia
voievodului de Argeş. Trecerea de la "ţară" la Ţara Românească s-a făcut pe
"tăcute" nefiind oglindită în documentele vremii.
Cel care a ridicat prestigiul voievodatului de la sud de Carpaţi a fost
Basarab, recunoscut ca mare voievod, urmaş al lui Tihomir.
Creşterea prestigiului domniei Ţării Româneşti şi câştigarea autonomiei
nu convenea însă marilor feudali maghiari şi clerului catolic superior, care îşi
vedeau zădărnicite planurile de expansiune teritorială şi de catolicizare a
populaţiei ortodoxe româneşti.
Regele ungar Carol Robert porneşte război împotriva lui Basarab, dar este
înfrânt în lupta de la Posada între 9 - 12 noiembrie 1330 şi Ţara Românească
dobândeşte independenţa.

1.3. Moldova
Un proces asemănător în liniile sale principale, s-a desfăşurat la est de
Carpaţi, aproximativ în aceeaşi vreme.
Retragerea tătarilor în anul 1242 şi statornicirea limitelor apusene ale
hanatului Hoardei de Aur au divizat teritoriul extracarpatic românesc în zone
distincte în ceea ce priveşte raporturile cu tătarii. Dacă pe teritoriul dintre
Carpaţi şi Dunăre dominaţia tătară era mai uşoară, pe teritoriul Moldovei era
mai grea fiind exercitată direct. Totuşi, datorită faptului că puterea tătară a fost
zdruncinată de mai multe crize politice grave prin slăbirea presiunii acesteia
asupra populaţiei locale, evoluţia societăţii de pe teritoriul Moldovei
înregistrează tendinţe de unificare a organismelor politice existente.
Pe de altă parte, este de precizat faptul că a doua jumătate a secolului al
XIII-lea a reprezentat o epocă de criză şi pentru Regatul maghiar.
În acest context, procesul de unificare a formaţiunilor politice de la est de
Carpaţi a căpătat contururi mai puternice.
Cel de-al doilea stat creat pe teritoriul nord - dunărean, în care, ca şi în
cazul celui dintâi, locuitorii aveau conştiinţa că ei constituie o ţară românească,
o "Romanie", o "Valahie", s-a numit Moldova, aceasta pentru a se deosebi de
Ţara Românească. Numele era acela al unui râu, ce evoca nucleul de unde a
pornit naşterea statului, care era tot o ţară românească, o "valahie", cum este
numită Moldova în cancelaria papală, ca şi în cea polonă, încă din a doua
jumătate a secolului al XIV-lea, pentru a nu se face o confuzie cu cealaltă
"Valahie".
Ca şi în cazul Ţării Româneşti, Moldova s-a constituit din unirea
organizaţiilor politice existente în cadrul acestei provincii. Un rol important de
liant l-au jucat aici elementele româneşti coborâtoare din Maramureş. În
perioada evului mediu timpuriu, pe măsură ce se adâncea procesul de
feudalizare, instituţiile îmbrăcau un caracter similar pe cele două laturi ale

88
Carpaţilor Răsăriteni. Instituţia "vitejilor" care desemnează stăpânii cu domenii
şi atribuţii politico - militare corespunzătoare este cunoscută şi în Maramureş, ca
de altfel şi în Tara Românească.
În primii ani ai secolului al XIV-lea, pe teritoriul viitorlui stat românesc
situaţia politică era dominată de "vitejii" din nord-vestul Moldovei şi din
Maramureş, din Valahiile situate în aceste părţi şi de forţele feudale din Podişul
şi din Câmpia Moldovei, între care în loc însemnat l-au jucat şi cele din regiunea
Bârladului sau din Vrancea.
Lărgirea schimburilor comerciale, favorizată de apariţia târgurilor şi a
oraşelor, precum şi comerţul de tranzit a contribuit la pregătirea premiselor
economice, ce au impulsionat unificarea politică.
În primii ani ai secolului al XIV-lea este pomenită în părţile nordice
existenţa unei "ţări a românilor" (Walachenland) condusă de un domn (Herr)
"peste ceilalţi", adică peste alţi conducători politici din zonă. Se pare că acest
voievod moldovean a preluat sarcina unificării formaţiunilor politice din zonă.
De asemenea, formarea Ţării Româneşti a exercitat o influenţă puternică
în grăbirea procesului de închegare a unui stat asemănător şi pe teritoriul
Moldovei.
În 1352 - 1353, în urma victoriilor obţinute de regele Ungariei Ludovic I
de Anjou, cu sprijinul populaţiei locale, împotriva tătarilor, s-a constituit pe
valea râului Moldova un fel de marcă militară de graniţă cu centrul probabil la
Baia. Ca o recunoaştere a aportului românilor maramureşeni la îndepărtarea
tătarilor şi cu asentimentul căpeteniilor locale în fruntea acestei mărci a ajuns
Dragoş, voievod român din Maramureş.
Dependenţa lui Dragoş şi a urmaşilor săi Saş şi Balc de coroana ungară a
provocat nemulţumiri ale clasei stăpânitoare autohtone care l-a răsturnat pe Balc
cu sprijinul voievodului maramureşean Bogdan din Cuhea.
Anul 1359 marchează un moment important în procesul emancipării
statului românesc de la est de Carpaţi de sub suzeranitatea ungară.
În vremea domniei lui Bogdan noul stat românesc, format în nord-vestul
Moldovei şi-a extins hotarele prin înglobarea treptată a altor formaţiuni.
Spre sfârşitul secolului al XIV-lea în vremea voievodului Roman I, statul
românesc de la est de Carpaţi atinsese în întinderea sa ţărmul Mării Negre şi
Cetatea Albă.
Ridicarea ţării româneşti a Moldovei - a Moldovlahiei - în vremea lui
Bogdan I la o viaţă independentă, ca şi întărirea ei sub dinastia ce i-a pus bază,
au determinat pe urmaşii săi să-i atribuie lui Bogdan "întemeierea" Moldovei,
după cum lui Basarab I i s-a atribuit întemeierea Ţării Româneşti.
Constituirea, în secolul al XIV-lea, a statelor de sine stătătoare a condus la
sporirea potenţialului uman, economic şi militar, al ţărilor române, a pregătit
lupta pentru neatârnare din secolele următoare.

1.4. Dobrogea

89
 Teritoriul românesc dintre Dunăre şi Marea Neagră, cunoscut sub numele
de Dobrogea, a avut şi el un destin asemănător sub aspectul organizării politice.
Formaţiunile politice din secolul al XI-lea, având conducători pe Tatul, Satza şi
Sestlav şi-au continuat aspiraţiile spre independenţă, în ciuda numeroaselor
greutăţi. Ultimul val de migratori a cauzat dificultăţi, în special marea invazie a
mongolilor, care şi-au instituit dominaţia asupra marilor centre.
O dată cu slăbirea dominaţiei mongole, către mijlocul secolului al XIV-
lea, micile formaţiuni politice existente încearcă o unificare a lor, constituindu-
se într-un organism statal independent de Bizanţ, centrul acestui stat fiind
teritoriul dintre Vama şi Caliacra, cunoscut sub numele de ţara Cavarnei. Având
conducător pe Balica şi apoi pe fiul acestuia Dobrotici, acesta intervine în
evenimentele din Bizanţ, favorizând acordarea titlului de strateg lui Dobrotici şi
apoi cel de despot în 1357. Dobrotici este acela care şi-a extins stăpânirea asupra
întregului teritoriu dintre Dunăre şi Mare (mai puţin ţinutul Dârstorului). În
această calitate de conducător al întregului spaţiu arătat, Dobrotici a întreţinut
legături cu voievozii Ţării Româneşti.
După 1386, lui Dobrotici i-a urmat la domnie, fiul său Ivanco, care în
urma expediţiei otomane asupra teritoriului Dobrogei din 1388, cade în luptă. În
aceste împrejurări, Mircea cel Bătrân, domnul Ţării Româneşti, înfrângând oştile
otomane, intră în posesia teritoriului dintre Dunăre şi Marea Neagră, unificând
astfel spaţiul românesc de la Marea cea Mare la Severin.
Astfel, în decurs de secole, spaţiul românesc îşi găseşte identitatea sa
politică prin constituirea statelor medievale de sine stătătoare.

2. Însemnătatea constituirii statelor medievale româneşti

Formarea statelor medievale româneşti este rezultatul unui proces de

unificare a formaţiunilor prestatale preexistente, pe măsura dezvoltării societăţii
din punct de vedere social, economic şi politic, într-un paralelism sincronic. Una
dintre consecinţele marii invazii mongole din 1241 - 1242 a fost reorganizarea
teritoriilor româneşti în raport cu noile condiţii istorice: retragerea tătarilor din
Transilvania, dominaţia acestora mai slabă la sud de Carpaţi şi mai apăsătoare la
est de Carpaţi.
În această situaţie, la 1247, pe teritoriul dintre Carpaţi şi Dunăre existau
formaţiuni politice - ţări, voievodate şi cnezate - nu lipsite de însemnătate, iar la
răsărit de Carpaţi se aflau conducători locali supuşi tătarilor.
În perioada imediat următoare, aceste formaţiuni profită de criza dinastică
din Regatul ungar şi reuşesc să-şi consolideze situaţia politică şi economică.
Dobândirea independenţei Ţării Româneşti la 1330 a grăbit nu numai
procesul de consolidare a acestui stat, dar a contribuit şi la accelerarea închegării
statului medieval Moldova, prin extensiunea de la nord - vest spre sud - est,
precum şi la consolidarea voievodatului Transilvaniei cu tendinţe autonome.

90
 Apariţia pe harta continentului european a acestor state la dimensiunea
provinciilor istorice româneşti a reprezentat şi o dovadă cu privire la dezvoltarea
societăţii locale.
De asemenea, întemeierea statelor româneşti, rezultat al unui proces intern
continuu şi îndelungat a fost impulsionată consistent şi de aportul demografic şi
politic oferit de Transilvania, ca urmare a legăturilor neîntrerupte între români.
Acest aport a fost intens începând de la sfărşitul secolului al XIII-lea şi până la
mijlocul secolului următor, în sensul că din cauza ofensivei feudalităţii maghiare
împotriva autonomiilor româneşti din sudul şi din nordul Transilvaniei, o parte a
populaţiei în frunte cu voievozii locali au trecut munţii şi s-au aşezat la sud şi la
est de Carpaţi. Stabilirea voievodului maramureşean Bogdan în Moldova la
mijlocul secolului al XIV -lea a fost un fapt atestat de numeroase izvoare interne
şi externe.
O asemenea trecere a avut loc şi din Ţara Făgăraşului în Ţara
Românească, pe la sfârşitul secolului al XIII-lea sub conducerea unui voievod
local numit în izvoare şi legende Negru Vodă. În acest sens trebuie înţeles
descălecatul de care vorbeau cronicarii şi istoricii mai vechi.
Cucerirea independenţei ţărilor române de la sud şi est de Carpaţi,
dovedeşte în acelaşi timp existenţa unui potenţial uman, economic şi politico
militar important.
Urmare acestei dezvoltări a fost consolidarea politică şi militară a ţărilor
române. Domnia şi-a organizat treptat instituţiile politice şi administrative
necesare şi oastea proprie, şi, totodată, le-a asigurat independenţa faţă de Hoarda
de Aur.
Dezvoltarea politică a ţărilor române a fost ilustrată de cuprinderea între
hotarele Ţării Româneşti, până la vremea lui Mircea cel Bătrân, a Ţării
Făgăraşului în timpul lui Vladislau Vlaicu, a domeniului cetăţii Bologa din
centrul Transilvaniei, la sfârşitul secolului al XIV-lea şi, în sfârşit, a Dobrogei,
pe câtă vreme între hotarele Moldovei era cuprins întregul teritoriu "de la munte
până la mare" în vremea lui Roman I.
Organizarea instituţiilor bisericeşti proprii a constituit o altă dovadă în
sensul consolidării politice a Ţărilor Române. La 1359, Patriarhia de la
Constantinopol a consimţit întemeierea Mitropoliei Ţării Româneşti, numindu-l
în fruntea sa pe Iachint de Vicina, iar peste câţiva ani a luat fiinţă o nouă
mitropolie la Turnu Severin. Acelaşi drum a fost urmat în mare şi în Moldova,
unde după o perioadă a fost acceptat de către patriarhie numirea pe jilţul
mitropolitan a unui cleric român.
Consolidarea şi dezvoltarea ţărilor române a fost în acelaşi timp rezultatul
legăturilor de colaborare economică şi politică între ele.
În decursul timpului, ţările române desfăşoară o politică internaţională
destul de activă, care completată cu efortul militar de apărare, le-a impus ca
factor esenţial al istoriei sud - est europene în această perioadă.

91
 3. Domnia şi legea ţării

Spre deosebire de societăţile moderne, bazate pe dezvoltarea până la

exacerbare a individualismului, lumea medievală s-a constituit pe temeiul
solidarităţii moştenite şi cristalizate de-a lungul timpului în diversele sale părţi
componente.
Aşa s-au consolidat aşezămintele social - politice cu instituţiile medievale,
a căror chintesenţă a fost reprezentată de stat, ca expresie a unei ierarhii interne
şi internaţionale. În baza acestei viziuni creştinătatea trăia într-o singură
stăpânire, al cărei rang imperial, constituit după modelul Împărăţiei Cereşti a Lui
Dumnezeu s-a manifestat mai mult pe plan ideal decât în cadrul unei relaţii
directe, pentru cele mai multe societăţi ale acestor vremuri. Totuşi, indiferent de
situaţia lor concretă în plan politic sau geografic, aceste societăţi se raportau cel
puţin în mod ideal, la factorii supremi de legitimitate a puterii în evul mediu,
anume Imperiul Universal şi Biserica, deşi realitatea istorică a creat în timp două
asemenea perechi supreme universale, de legitimitate: una răsăriteană a
Imperiului bizantin şi alta apuseană sau a Imperiului medieval occidental,
ambele avându-şi sorgintea în separarea Imperiului roman târziu în cele două
părţi, care au cunoscut ulterior o evoluţie paralelă cu elemente comune, dar şi cu
deosebiri accentuale în timp.
În această lumină, evul mediu românesc reprezintă o parte integrantă a
evului mediu general, a lumii care moştenise tradiţia politică şi ideologică a
Imperiului roman târziu, fiind însă eliberată de constrângerile birocratice ale
acestui stat şi dând frâu liber unui avânt spontan de creativitate. Instituţiile
româneşti medievale trădează nu numai străvechea ordine romană, ci şi un fond
autohton care vine din substratul traco - dacic, la care s-au adăugat însă
puternice influenţe venite din ariile de cultură învecinate: sud - slavă, maghiară,
polonă, cu un loc privilegiat ariei greceşti medievale sau bizantine. De
asemenea, în ciuda faptului că pe toate planurile, de la cel instituţional politic,
până la cel cultural -spiritual, aceste influenţe sunt evidente, realitatea din
spatele lor ni se dezvăluie în forme care poartă amprenta unei creaţii originale a
poporului român. Aceste forme originale încep chiar cu instituirea supremă a
domniei.

3.1. Apariţia şi originalitatea domniei

Similitudinea dezvoltării societăţii româneşti pe întregul spaţiu carpato-
dunărean - pontic în perioada feudalismului timpuriu a determinat apariţia la
români a unor forme de organizare politică asemănătoare, culminând cu statele
feudale româneşti de sine stătătoare.

92
 Odată cu consolidarea statelor medievale, în calitatea ei de putere
centrală, domnia s-a substituit voievozilor locali, cărora le-a preluat autoritatea
şi le-a dezvoltat-o.
Domnia devine instituţia centrală supremă în aparatul de stat. Devenind
"mare voievod", adică voievod suprem, mai marele celorlalţi voievozi locali,
domnul întrunea în acest titlu şi calitatea de conducător al întregii oştiri a ţării,
căreia îi era şi stăpân, îndeplinind astfel toate atribuţiile suveranităţii.
În fruntea celor două Ţări Române, extracarpatice se afla domnul, numit
şi voievod, mai exact "mare voievod". Rădăcinile termenului domn derivă din
latinul "dominus" (fapt care duce la ipoteza unei legături mai speciale cu
"dominatul" din Imperiul roman târziu), iar cel de voievod este de origine slavă,
desemnând calitatea sa de comandant militar, echivalent cu latinul "dux belli"
sau cu grecescul strategos. Evident că pentru autoritatea supremă a armatei,
adică latinul "imperator", aceasta a lăsat limbii române ca moştenire noţiunea de
împărat, care nu a avut însă valoare oficială în societatea românească, circulând
doar în lumea poveştilor populare, care în mod semnificativ cunosc de regulă
doi împăraţi, transpunere pe plan legendar a unei realităţi concrete a istoriei
medievale, dar depărtat pentru români şi pierdute de ei în negura timpului.
Vulturul imperial roman a decăzut aici la condiţia corbului, prezent în stema
Ţării Româneşti, până în secolul al XVII-lea.
Aşadar, rădăcinile domniei sunt vechi, la care s-a adăugat elemente noi ce
au fost integrate între cele tradiţionale. La aceasta a contribuit şi cadrul juridic -
"Legea ţării" în care s-a realizat o veche sinteză între vechi şi nou. Apariţia
domniei este semnalată odată cu întemeierea Ţării Româneşti şi Modovei.
Primului domn al Ţării Româneşti i s-a spus "marele Basarab Voievod",
iar urmaşului său Nicolae Alexandru, patriarhia ecumenică îi acordă, în 1359,
titlul de "mare voievod şi singur stăpânitor a toată Ungrovlahia ... domnul
Alexandru".
Cel mai cuprinzător titlu de domn al Ţării Româneşti "din mila lui
Dumnezeu" a fost cel al lui Mircea cel Bătrân din 1406. Impresionantul titlu
arată natura divină a puterii domneşti, aşa cum era considerată monarhia în toate
statele medievale. Titlul de "singur stăpânitor" îl traducea pe bizantinul
"autokrator" şi indica situaţia de independenţă a statului condus de domn. Cât
priveşte titlul de herţeg de la germanul "Herzog" adică duce al Amlaşului şi
Făgăraşului, acesta a fost purtat de toţi domnii munteni până la Vladislav al II-
lea (1446 - 1456) care a pierdut cele două posesiuni.
Înainte de numele voievodului, urmat de cele două titluri obişnuite de
"mare voievod" şi "domn", se afla particula io care ar reprezenta forma
prescurtată a numelui "sfânt" (nomen sacrum) sau teofor Ioan, însemnând "cel
dăruit de Dumnezeu" (cu domnia) sau "cel ales de Dumnezeu" (spre a domni).
Această particulă utilizată în Ţara Românească până la 1828, iar în Moldova
până în vremea lui Mihail Sturza (1834 - 1849) inclusiv - a fost atribuită
domnului de către biserică, în cadrul unei ceremonii solemne, care consta în

93
mirungerea ce avea loc la urcarea pe tron. Ea urmărea să ridice prestigiul
domniei de drept divin.
Cât priveşte Moldova în primul document intern care s-a păstrat,
domnului i se spunea "Petrus Waivoda, Dei graţia dux Terre Moldavie". În loc
de dominus (redat în limba slavonă de gospodar sau gospodin), se foloseşte aici
dux, adică duce. Alexandru cel Bun avea să poarte însă titlul de "Alexandru
voievod, domnul Ţării Moldovei". Particula IO a fost introdusă în Moldova prin
intermediul Ţării Româneşti, fiind însă înlocuită uneori cu pronumele de
majestate noi (latinus nos sau slavonul mbi) preluat pe filiera polonă - ungară.

3.2. Legitimitatea domniei. Principiile Legii "ţării"

Aşa cum am arătat mai înainte, domnia ca instituţie centrală supremă, nu
a fost impusă din afară, ci s-a afirmat ca o dezvoltare în plan superior a
instituţiilor anterioare tradiţionale în luptă cu puterile străine.
Principiile care au stat la temelia domniei aveau o lungă tradiţie la români.
Dintre ele, două erau fundamentale: alegerea şi ereditatea.
a) Principiul alegerii era practicat în obştea sătească încă din vremea
dacilor şi a continuat să fie respectat şi după cucerirea romană şi apoi după
retragerea aureliană.
Obştea sătească liberă şi uniunea de obşti liberă continuă să
supravieţuiască chiar şi după întemeierea statelor feudale.
b) Ereditatea. În lunga existenţă a obştilor săteşti principiul alegerii a
suferit transformări când un alt principiu al eredităţii a început să se afirme.
Ereditatea se afirmă în cnezate şi voievodate şi consacră moştenirea
tronului pe linie familială, atât descendentă cât şi colaterală.
Aşadar, succesiunea la tron se baza pe un sistem mixt, ereditar, electiv,
întemeiat pe drepturile ereditare ale unei familii domnitoare (Basarabii în Ţara
Românească, Muşatinii în Moldova), dar şi pe dreptul de alegere al boierilor, în
primul rând, ca şi al păturilor libere care alcătuiau "tara".
Încă de la început (secolele XIV - XV), nu a existat un sistem bine
statornicit de succesiune la tron, transmiterea sa depinzând în mare măsură de
voinţa boierilor, care îl puteau alege ca domn - cu egală îndreptăţire - pe unul
sau altul dintre membrii familiei domnitoare; aceştia puteau fi fii legitimi sau
naturali sau fraţi - buni ori vitregi ai domnului aflat până atunci în scaun.
Legitimând pretenţia oricui se considera "os domnesc" de a ocupa tronul,
această situaţie a favorizat luptele pentru domnie şi a slăbit autoritatea puterii
centrale.
Pentru a consolida dreptul de moştenire (principiul eredităţii) înlăturând
concurenţa pretendenţilor, ca şi pentru a da un caracter tot mai formal dreptului
boierilor de a alege, unii domni au căutat să-şi desemneze urmaşii încă din
timpul vieţii, prin asocierea acestora la domnie; aşa au procedat Basarab cu fiul
său Nicolae Alexandru, Mircea cel Bătrân cu fiul său Mihail, Alexandru cel Bun

94
cu fiul său Iliaş, urmând să asigure succesiunea la tron a unuia dintre fii şi să
evite luptele dintre ceilalţi fii şi partizani ai acestora.
În afară de asocierea la tron a fiilor domnului aflat în scaun se practica
uneori şi asocierea fraţilor. Această asociere fiind mai mult o consecinţă a
presiunilor sau chiar a conflictelor dintre partizanii fratelui asociat şi aceia ai
domnului aflat pe tron. Vlaicu Vodă l-a asociat pe fratele său Radu I, care i-a
urmat la domnie, Dan I, pe fratele său Mircea cel Bătrân, iar în Moldova Petru I
Muşat şi-a asociat pe fratele său Roman I, care apoi i-a urmat la tron. Cazul cel
mai cunoscut de altfel de asociere este acela al lui Iliaş şi Ştefan, fii ai lui
Alexandru cel Bun, care şi-au împărţit domnia şi teritoriul Moldovei în urma
unor lupte.
Totuşi, exceptând acest caz, asocierile la domnie, nu au dus, de regulă, la
divizarea teritoriului ţării între domnii asociaţi, ci doar la împărţirea temporară a
suveranităţii. Practica asocierii a fost mai generală în epoca medievală, fiind
cunoscută atât în Apus cât şi în Răsărit, în sud - estul Europei având ca model
instituţia din Bizanţ. În Ţările Române, asocierile fiilor de către domni au fost,
în general reuşite, asigurând succesiunea domniei în descendenţă directă. Cele
de fraţi au dus însă la conflicte şi chiar crime, fapt aflat probabil la originea
proverbului ,,în dragoste şi-n domnie nu încape tovărăşie”.
Constituţionalitatea sistemului electiv - ereditar, aplicat conform vechiului
drept cutumiar român, avea caracter constituţional, nu în sensul modem al
concepţiei despre constituţie, ca o lege scrisă care să determine precis
succesiunea la tron, ci în sensul de norme juridice fundamentale pentru
organizarea statului.
Nicolae Bălcescu spunea că acest sistem "a ţinut multă vreme locul şi de
constituţie politică şi de condică civilă şi criminală".
Aşa cum se arată mai sus acest sistem avea unele neajunsuri, dar avea şi
avantaje determinate de faptul că succesiunea la tron a unui frate, văr, fiu
nelegitim cu calităţi deosebite, faţă de alte state care aplicau principiul
primprogeniturii (prea tineri sau prea vârstnici).
De asemenea, cei ce uzurpau tronul cu încălcarea sistemului electiv -
ereditar erau consideraţi uzurpători.
Reşedinţele domneşti. În ţările române, capitalele nu au fost mereu
aceleaşi, ele s-au mutat în funcţie de evoluţia teritorială a statului şi de interesele
politice ale domniei.
În Ţara Românească succesiunea a fost următoarea: Câmpulung, Curtea
de Argeş, Târgovişte (de la sfărşitul veacului al XIV -lea) şi Bucureşti (în
vremea lui Vlad Tepeş).
În Moldova, de la Baia capitala s-a mutat după o etapă intermediară la
Siret, la Suceava în vremea lui Petru Muşat, iar mai târziu, în secolul al XVI -
lea, la Iaşi. În afara acestor reşedinţe stabilite existau numeroase alte curţi
domneşti, răspândite pe cuprinsul ţării, unde domnii poposeau din când în când
pentru a rezolva probleme ale administraţiei locale sau pentru a împărţi

95
dreptatea. Asemenea curţi se aflau la Târgşor, Gherghiţa şi Piteşti în Ţara
Românească, precum şi la Hârlău, Bacău, Vaslui, Piatra Neamţ, Dorohoi, s.a., în
Moldova, unde cele mai multe au fost construite de Ştefan cel Mare.
În privinţa Transilvaniei, din a doua jumătate a secolului al XVI-lea,
capitala principatului a fost la Alba Iulia. Alături de instituţia domniei care
reprezenta puterea centrală mai existau adunările de stări şi sfatul domnesc.
Adunările de stări. Reprezintă instituţia semnalată încă din secolul al XV-
lea, purtând şi numele de marea adunare a ţării în Ţara Românească şi în
Moldova. În împrejurări deosebite când era nevoie de luarea unei hotărâri foarte
importante, care depăşeau puterile domnului sau ale acestuia şi ale sfatului
restrâns era convocată adunarea tării.
În Moldova sunt cunoscute cel puţin patru asemenea adunări, dintre care
amintim aceea din 1457 la Direptate, lângă Suceava, când era proclamat domn
Ştefan cel Mare. Şi în Ţara Românească au fost astfel de adunări, care i-au ales
domni pe unii din urmaşii lui Mircea cel Bătrân. Adunarea ţării se compunea din
marii boieri, din clerul înalt (mitropolitul, episcopii şi egumenii principalelor
mănăstiri), din boierimea mijlocie şi mică, precum şi din curteni sau o parte a
acestora.
Aceasta nu a devenit o instituţie permanentă în Moldova şi Ţara
Românească, ci numai una sporadică şi episodică.
În Transilvania, aceste adunări se numeau congregaţii generale.
Sfatul domnesc a fost un organ de conducere al Moldovei şi Ţara
Românească care îi asista pe domni la conducerea statelor îndeplinind un rol
important. Era alcătuit în primul rând din stăpânii de domenii. La sfat mai
participau uneori mitropolitul şi episcopii tării, precum şi conducătorii
mănăstirilor stăpâne de domenii. În Moldova sunt menţionaţi uneori şi fii
domnului.
Principalele acte ale domniei nu aveau putere dacă lipsea consimţământul
boierilor din sfat.
Numărul membrilor Sfatului domnesc era mai mare în Moldova (până la
20-30 de boieri) decât în Ţara Românească (de obicei 10-15 boieri). Prin
comparaţie cu celelalte societăţi medievale se poate afirma că Sfatul domnesc s-
a constituit pe de o parte, prin obligaţia boierilor, ca vasali ai domnului de a-i
acorda acestuia sfat, iar pe de altă parte, prin nevoia domnului de a avea
dregători şi de a întreţine fastul curţii sale.
Organizarea Sfatului domnesc vădeşte o puternică influenţă bizantină.
Dintre dregătoriile de curte, logofătul, vistierul şi probabil, comisul şi spătarul,
sunt preluate din Bizanţ, denumirea de logofăt pentru grecescul "logothetes"
indicând filiera sud slavă prin care a venit această denumire. De asemenea,
faptul că era folosită slavona ca limbă de cancelarie, unele denumiri de
dregătorii au împrumutat haina slavonă-este cazul cu vornic, stolnic, clucer s.a.,
fără a însemna că ele sunt de origine slavă, întrucât se întâlnesc şi în Bizanţ şi
Europa Apuseană, dar sub alte denumiri.

96
 Majoritatea dregătoriilor - aproape toate comune celor două state - au
apărut în primul secol după întemeierea lor. La unii mari dregători (banul,
logofătul, vornicul, vistierul, pârcălabul) predominau atribuţiile de ordin public,
în timp ce alţii (postelnicul, paharnicul, stolnicul e.t.c.) prestau slujbe la Curtea
domnească.

a) Dregătorii publice:
Banul era de la sfârşitul secolului al XV-lea, conducătorul administraţiei,
în Oltenia şi cel mai de seamă între dregătorii Ţării Româneşti, singurul care
avea dreptul să pronunţe pedepse capitale, dar numai în Oltenia. El a fost
precedat de banul de Severin care apare în sfatul domnesc al lui Mircea cel
Bătrân.
Logofătul era conducătorul cancelariei domneşti, purtătorul sigiliului
domnului şi îndeplinea importante atribuţii judecătoreşti şi răspundea de
hotărnicia moşiilor.
Vistierul avea în grija sa finanţele ţării.
Spătarul era un dregător cu rosturi militare în Ţara Românească,
conducătorul călărimii; el purta spada domnului în timpul ceremoniilor,
simbolul puterii sale de comandant al oştirii. În Moldova, dregătoria a crescut în
valoare în timpul lui Ştefan cel Mare, apărând în sfat după pârcălabii cetăţilor,
dar înaintea vistierului.
Pârcălabii îndeplineau importante atribuţii administrative şi judecătoreşti,
limitate teritorial la ţinutul ce li se dădea în grijă. Ei au jucat un rol important în
Moldova.
Armasul apare în a doua jumătate a secolului al XV-lea fiind dregătorul
care aducea la îndeplinire pedepsele hotărâte de domn şi de sfatul său, inclusiv
pedepsele capitale.
Portarul se ocupa de hotarnicii şi de primirea solilor, atribuţiile militare
ale portarului Sucevei au fost preluate din veacul al XVI-lea de către hatman.

b) Dregătorii de Curte îndeplinea, majoritatea, diverse atribuţii la Curtea

domnească.
O primă categorie era formată din cei care prestau servicii personale
domnului.
Cel mai apropiat era postelnicul, fiind cel mai apropiat domnului, era tălmaciul
său. Strâns legat de persoana domnului era şi medelnicerul, el îi turna apă
domnului pentru a-şi spăla mâinile la masă. Între dregătorii care se ocupau de
aprovizionare şi ospeţele domneşti, paharnicul se ocupa de aprovizionarea cu
vin a pivniţelor domneşti.
Stolnicul răspundea de masa voievodului şi de servirea acestuia la
ospeţele domneşti şi de aprovizionarea cu alimente.
Clucerul avea cheia cămărilor şi depozitelor cu provizii ale curţii.

97
 Pitarul pregătea pâinea pentru domn şi slujitorii corpurilor de oaste cu
raţia zilnică de pâine.
Slugerul era însărcinat cu aprovizionarea şi distribuirea raţiilor de carne.
Grija cailor şi a grajdurilor domneşti o avea comisul. Rolul acestora în
sfat sau la Curtea domnească a variat în raport cu autoritatea şi prestigiul
domnului.
În secolul al XVI-lea apar noi dregători. Şetrarul avea în grija sa corturile
armatei în timp de război. Alt dregător apărut a fost aga, mai întâi în Ţara
Românească (1567), apoi în Moldova (1592).
Între schimbările aduse de veacul al XVI -lea în domeniul dregătoriilor se
menţionează apariţia celor doi vornici în Moldova ca membrii ai Sfatului
domnesc începând cu 1569. De asemenea, decăderea cetăţilor ca puncte
importante de apărare a dus la scăderea rolului pârcălabilor, care din dregători
cu atribuţii predominant militare au devenit conducători civili ai administraţiei şi
judecătorii principali al locuitorilor din ţinuturile încredinţate de domnie.

98
 CAPITOLUL VI
ORGANIZAREA DE STAT A TĂRII ROMÂNEŞTI ŞI A
MOLDOVEI ÎN EPOCA DE ÎNNOIRI ÎN SPIRIT EUROPEAN (1601-
1711/1716)

1. Evoluţia situaţiei internaţionale şi interacţiunea ei cu spaţiul

românesc de la Mihai Viteazul la fanarioţi

Secolul al XVII-lea în Europa, un secol de tranziţie lentă de la Evul

Mediu târziu spre Epoca Modernă, conservator, a rămas definitoriu în istoria
umanităţii pentru naşterea statelor moderne în Occident, unde, în acelaşi timp,
începând din Franţa, are loc trecerea de la monarhia autoritară medievală spre
cea absolutistă. Rămâne un secol contradictoriu şi controversat, ca toate epocile
de tranziţie, cu mari realizări pe plan ştiinţific, cultural şi spiritual, cu o primă
"revoluţie industrială" în Apus, dar şi cu neaşteptate rămâneri în urmă în planul
vieţii materiale. Evoluţia societăţii nu a fost uniformă în secolul al XVII-lea nici
măcar în cadrul celor două jumătăţi, apuseană şi răsăriteană, ale Europei. Europa
secolului al XVII-lea este încă o societate preponderent rurală, 85% din
populaţia ei locuieşte în afara oraşelor, depinzând de producţia agricolă, de
variaţiile imprevizibile ale acesteia, care aduc, periodic parcă, epoci de foame.
De unde şi încercările de introducere pe scară largă în acest veac a unor culturi
noi, cum ar fi cartoful în Apus, porumbul sau o seamă de legume din Imperiul
Otoman în Ţările Române. În ultimii patru sute de ani populaţia Europei s-a
dublat, dar veniturile şi mijloacele ei de existenţă au crescut doar în mică
măsură. Progresul în secolul al XVII-lea s-a manifestat la scară continentală,
mai cu seamă în domeniul spiritual, artistic şi oarecare în măsură în cel politic.
În mod cert, istoria europeană a secolului al XVII-lea nu cunoştea
împărţirile actuale, datând din secolele XIX-XX: Occident, Europa Centrală, de
Sud - Est, Peninsula Balcanică etc. Nu existau decât state numite în mod curent
regate şi imperii. Apusul era dominat în prima jumătate a secolului de Spania,
Ţările de Jos, Imperiul romano - german condus de Casa de Austria, iar spre
răsărit de Imperiul Otoman, Uniunea polonă - lituaniană şi Ţaratul moscovit,
care erau vag acceptate în noţiunea de Europa şi mai adesea la cele din est li se
refuza acest statut în secolul al XVII-lea. În a doua jumătate a secolului al XVII-
lea şi în primul deceniu al veacului al XVIII-lea în partea apuseană a Europei a
fost evidentă primatul Franţei. În fapt, adevărata "hegemonie" europeană a
Franţei în această perioadă nu a fost cea politică şi militară, ci culturală şi
spirituală, ba chiar şi lingvistică, după pacea de la Westfalia, franceza devenind
limba diplomatică internaţională înlocuind latina şi păstrându-şi acest statut până
în prima jumătate a secolului al XX-lea.
În acest timp, dincolo de interese comune şi evoluţii paralel fireşti, Europa
Centrală şi cea Răsăriteană au problemele lor specifice, deosebite de cele ale

99
jumătăţii apusene. Ameninţarea principală care vine din partea Imperiului
Otoman, şi două ligi, cea Creştină (1553 - 1606) şi cea Sfântă (1684 - 1699),
jalonează naşterea şi sfârşitul secolului al XVII-lea.
Moartea lui Mihai Viteazul la 9/19 august 1601 n-a constituit sfârşitul
unei epoci, ci a marcat doar o etapă în cadrul istoriei politice a Ţărilor Române
de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi din primele decenii ale celui următor.
Linia politică imprimată de Mihai Viteazul desfăşurării istoriei spaţiului
românesc n-a putut fi lichidată de forţele politice externe: otomane, polone şi
imperiale, interesate în stăpânirea Ţărilor Române.
Deceniile patru - şase ale secolului al XVII-lea, cunoscute de obicei sub
numele de "epoca lui Matei Basarab, Vasile Lupu şi a Rakoczeştilor" reprezintă
o vreme de afirmare plenară a Ţărilor Române atât pe plan intern, cât şi pe cel
extern, unul dintre momentele de vârf ale vieţii politice din secolul al XVII-lea
în spaţiul românesc. Sfârşitul ei a fost legat de pregătirea reluării ofensivei
otomane spre Viena şi Polonia, când Înalta Poartă nu putea tolera existenţa unor
principate româneşti puternice cu virtuţi de politică externă activă, în spatele şi
la flancurile înaintării sale în Europa. În aceste condiţii în scaunul Moldovei
(1658), respectiv al Ţării Româneşti (1659), marele vizir aduce un domn din
afara vechilor familii domneşti, pe albanezul Gheorghe Ghica, ceea ce anticipa
într-o măsură mai mare decât în cazul lui Gasper Gratini, viitoarele domnii
fanariote.
Ceea ce conferă secolului al XVII-lea o semnificaţie particulară de
perioadă de sfârşit a evului mediu, ca preludiu al epocii moderne, sau, mai
comod, ca perioadă de tranziţie între aceste două epoci sunt fenomenele noi de
ordin politic, social-economic, juridic şi cultural care au loc în cursul lui şi care
determină schimbări durabile pe toate planurile societăţii prin evoluţii ulterioare.

2. Structuri economice, sociale şi politice

Deşi împrejurările istorice vitrege au împiedicat existenţa unei singure
formaţiuni de stat în teritoriile locuite de români, obligând poporul român să
trăiască multe secole în formaţiuni de sine stătătoare, neamul românesc s-a
dezvoltat unitar în întreaga sa istorie. Factorii care au asigurat dezvoltarea
unitară a poporului român în evul mediu s-au concretizat în: existenţa în ţările
române a unei singure etnii, cea românească, chiar dacă avem de-a face cu un
pluralism statal; conştiinţa originii comune a unităţii etnice de cultură şi de
limbă; alcătuirea geografică şi unitară a teritoriului care a favorizat ocupaţii
unitare şi complementare; multiple şi permanentele legături între ţările române,
precum şi similitudinea organizării social-politic.
Dezvoltându-se într-un asemenea cadru, unitar, societatea românească
feudală a înregistrat importante progrese de ordin economico - social şi cultural-
spiritual, chiar dacă condiţiile concrete istorice au făcut ca la noi feudalismul să
îmbrace, pe lângă caracteristicile clasice fundamentale, anumite forme specifice.

100
 2.1. Caracteristici ale vieţii economice
Tabloul evoluţiei în spaţiul românesc din secolele XVI-XVII este amplu
conturat de abundenţa informaţiilor istorice din această perioadă. Cu toate
dificultăţile impuse de vecinătatea statelor expansioniste, ţările române au
înregistrat progrese în dezvoltarea producţiei şi, în ansamblu, a economiei
medievale.
Componenta de bază a procesului transformator se axează pe
multiplicarea şi consolidarea legăturilor reciproce între ţările române. Continuă
să evolueze economia agrară.
Agricultura ca sector fundamental al economiei Ţării Româneşti şi
Moldovei, cu ramurile ei principale, cultivarea plantelor cerealiere şi creşterea
animalelor, la care se adaugă legumicultura, pomicultura, apicultura, cultivarea
plantelor textile (inul şi cânepa), creşterea păsărilor domestice etc, a constituit,
în tot cursul evului mediu şi la începutul epocii modeme, osatura vieţii
economice, generatoare de alte activităţi cu caracter economic, printre care
schimbul de produse şi comerţul în general.
Secolul al XVII-lea şi începutul celui următor reprezintă în comparaţie cu
epoca anterioară, o perioadă de transformări în ceea ce priveşte tehnica agrară, a
productivităţii cerealiere şi a produselor animaliere, structura comunităţilor
săteşti, statul social - juridic al ţărănimii, ca urmare a noilor condiţii social -
politice din cele două Ţări Române extracarpatice.
Relieful variat, clima favorabilă, fertilitatea solului au favorizat
dezvoltarea principalelor ramuri ale economiei româneşti: agricultura, cu
diferitele ei sectoare amintite mai sus.
Sistemul de cultură nu era unitar. Se continuă rotaţia cerealelor pe două
sole (rotaţie bienală), prin alternarea a două cereale şi continuarea sistemului
desţelenirii permanente. Documentele reflectă această situaţie prin menţiuni
frecvente: ogorul de sus, ogorul de jos sau cel din deal, cel din vale, denumiri ce
presupun o împărţire teritorială a hotarului arabil al obştii săteşti, în vederea
realizării rotaţiei bienale.
Încă nu se poate vorbi de un asolament propriu zis, deoarece lipseşte aşa
numitul "ogor negru", care desemnează cea de-a treia solă lucrată, dar
neînsămânţată în primul şi al doilea ciclu agrar.
Alături de grâu se cultivă meiul şi secara, cu rol fundamental în
alimentaţie, iar pentru hrana vitelor, ovăzul şi orzul. Specificul secolului al
XVII-lea este cultivarea porumbului, care este introdus în Ţara Românească în
vremea banului Mihail Cantacuzino, iar în Moldova la sfârşitul secolului al
XVII-lea de către Constantin Duca. Porumbul înlocuieşte total meiul.
Dintre plantele textile se cultivă inul şi cânepa. O plantă nouă, care se va
extinde în secolele următoare este tutunul.
O mare extindere cunoaşte în secolul al XVII-lea cultura de viţă de vie,
atestată în toate cele 17 judeţe ale Ţării Româneşti şi în majoritatea ţinuturilor
moldovene.

101
 O dezvoltare apreciabilă în secolul al XVII-lea înregistrează pomicultura,
legumicultura, apicultura, creşterea vitelor, pescuitul şi vânătoarea.
Meşteşugurile tradiţionale şi exploatarea bogăţiilor minerale (sarea, aurul,
fierul, arama, păcura, silistra, sulful) au rămas ocupaţii importante, mai ales în
Transilvania.
Meşteşugurile s-au dezvoltat în continuare, atât în mediul rural, cât şi cel
urban, principalele ramuri ale producţiei fiind la început pielăria, textilele,
prelucrarea metalelor, lemnului, olăritul, iar din secolul al XVII-lea numărul
acestora creşte, apărând noi meserii şi noi produse.
97

Se înfiinţează fabrici de postav şi hârtie în Transilvania şi Muntenia, apoi

cuptoare şi chiar furnale de topit minereu în Banat ( Oraviţa, Bocşa, Reşiţa) şi în
Haţeg (Hunedoara, Teliuc) care se bucurau de privilegii ale principiilor
transilvăneni, încă de la 1685.
Manufacturile au fost create îndeosebi de domnitori şi principi precum:
Matei Basarab, Vasile Lupu, Gabriel Bethlem, Gheorghe Rakoczi I, Şerban
Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu. Se dezvoltă o adevărată industrie de
armament la: Alba Iulia o turnătorie de tunuri care asigură necesităţile celor trei
principate şi turnătoria de tunuri de la Târgovişte. De asemenea, construcţia
fortificaţiilor a impulsionat exploatarea carierelor de piatră.
Se pun bazele unor importante ateliere de reparaţii în sectorul viilor şi
construcţiilor de vase la Giurgiu, Galaţi şi Brăila.
Bazat pe dezvoltarea meşteşugurilor a crescut numărul locuitorilor unor
oraşe precum: Cluj, Bucureşti, Sibiu, Braşov, Bistriţa, Oradea, Timişoara,
Suceava, Iaşi, Brăila ş.a.
De asemenea, se dezvoltă un însemnat număr de târguri şi oraşe mici, fapt
ce a creat condiţii unui schimb mai organizat de produse şi afirmării pieţei
locale.
În domeniul comerţului intern se constituie adevărate asociaţii
negustoreşti.
Pe temeiul privilegiilor princiare în Transilvania s-au înfiinţat adevărate
companii comerciale: Sibiu (1636) şi Braşov (1678) în care erau reuniţi
negustori greci, români sud - dunăreni, dar mai ales din ţările române.
Comerţul exterior a fost îngrădit în evul mediu de monopolul Imperiului
Otoman, principalele produse, în cantităţi tot mai mari luând drumul
Constantinopolului (ţările române "cămara Imperiului Otoman").
Se exportau la preţuri scăzute cereale, vite, lemn, ceară, miere, unt,
brânzeturi, aramă, sare, tutun ş.a.
Se importau în schimb, din ce în ce mai mult produse de lux: mătăsuri,
mirodenii, bijuterii, untdelemn, armament, postavuri etc.
Cel mai activ comerţ se practică, însă, între, cele trei ţări româneşti,
datorită complementarismului dezvoltării lor economice, unor strânse legături

102
etno-culturale. Balanţa comercială a fost excedentară, negoţul cu Poarta fiind
principala sursă de venit pentru acoperirea datoriilor externe, a cheltuielilor
curente, ca şi pentru tezaurizare.
Dezvoltarea comerţului a dus implicit la dezvoltarea comunicaţiilor şi
transporturilor. Către mijlocul secolului al XVII-lea au fost organizate serviciile
de poştă, menzilurile şi caii de olac în Transilvania şi Moldova, iar în Muntenia
se vor organiza în veacul următor. Tot acum se organizează transporturile pe
apele interioare (Olt, Prut) ca şi pe Dunăre şi mare, ţările romane având
permanent dreptul de navigaţie sub pavilion propriu.
Şi în aceste secole principatele îşi menţin dreptul suveran de a bate
monedă proprie, remarcându-se emisiunile de ducaţi de aur ale principilor şi
oraşelor transilvănene, bătute mai ales la Baia Mare, moneda de argint, în
Moldova şi din 1658 (Mihnea al III-lea) în Muntenia. În paralel circulau monede
din aproape toate statele europene semn al racordării spaţiului românesc la
comerţul continental.
Transilvania, din punct de vedere economic a gravitat permanent spre cele
două principate: 16 drumuri străbăteau Carpaţii Orientali şi Meridionali, în care
Braşovul avea rol de placă turnată a legăturilor economice între ţările române.
Un aspect important al legăturilor economice între ţările române îl
constituie păstoritul - transhumanţa.

2.2. Relaţiile de proprietate

Natura lor a determinat fizionomia vieţii economice. Caracteristica
feudalismului dezvoltat constă în existenţa în paralel a multor forme de
proprietate. Noua proprietate feudală completă asupra pământului şi incompletă
asupra rumânilor şi vecinilor a fost, forma dominantă; apăruse dinainte, din
perioada procesului de descompunere a obştei feudale.
Ca surse de constituire avem: moştenirea, după constituirea statelor
feudale; se adaugă dania domnească; achiziţiile prin cumpărare, donaţia şi
schimb; în plus s-a extins fenomenul cotropirii, acapararea pământului prin
forţă, încălcându-se dreptul străvechi al acestora.
Orice domeniu feudal era împărţit în rezervă (1/3), aflat în stăpânirea
absolută a proprietarului, se lucra prin munca ţăranilor aserviţi şi loturile (2/3),
delniţe sau jrebii, date spre folosinţă aceloraşi ţărani.
În această ordine de idei, termenul social cel mai extins, mai durabil în
timp, până în zilele noastre este cel de "ţăran", derivat din latinescul "terra" şi
desemnând adevăratul "om al pământului".
Proprietatea obştilor săteşti a supravieţuit marii proprietăţi funciare, dar a
dobândit unele caractere noi, apropiindu-se tot mai mult de proprietate privată.
Astfel, vatra satului (gospodăriile sătenilor) şi loturile de cultură se aflau în
proprietatea privată, rămânând în proprietatea devălmaşă numai păşunile,
pădurile şi apele din hotarul satului. Fiecare ţăran avea, fireşte, pământ, mai mult
sau mai puţin, în mod individual, dar mai ales în comun cu alţii, cu obştea

103
satului; împreună cu toţi membrii acesteia sau ca descendent al unei mari
familii, care avea un strămoş comun el stăpânea un moş de pământ. De la moş a
derivat cuvântul "moşie", în zilele noastre o proprietate de pământ.
Proprietatea ţăranilor liberi care nu făceau parte din obşti, se exercita
asupra gospodăriei, pământului de cultură, uneltelor şi vitelor de muncă. Şi
această formă de proprietate a fost treptat acaparată de către marii feudali.
Proprietatea meşteşugarilor era exercitată asupra atelierelor şi uneltelor de
muncă.
Proprietatea ţăranilor aserviţi se exercita asupra gospodăriilor, vitelor şi
uneltelor de muncă; pământurile pe care aceştia le primeau în folosinţă se aflau
în proprietatea boierilor.
Proprietatea robilor avea ca obiect, de regulă, sălaşul, iar în cazul robilor
care practicau meserii şi uneltele de muncă.

2.3. Organizarea socială

Clasele sociale care au dat specificul societăţii feudale erau formate din
stăpânii feudali şi ţăranii aserviţi. În secolul al XVII-lea structurile şi relaţiile
sociale continuă, în general, evoluţia din secolul anterior.
Boierii reprezintă nobilimea din Ţările Române extracarpatice, însă o
nobilime fără diplome, cu privilegii statornicite prin tradiţie şi în raport cu
autoritatea domnească. Adevărata diplomă de nobleţe o constituia aici mărimea
domeniului boieresc şi numărul satelor cuprinse în el. Dincolo de mărimea
averii, în secolul al XVII-lea, boieria e legată de domnie, chiar noţiune a de
boier era sinonimă cu cea de dregător.
A boieri înseamnă în secolul al XVII-lea a numi pe cineva într-o slujbă.
Vremurile de pace erau prielnice îngrijirii averilor, de aceea boierii nu
agreau de regulă domnii războinici, de felul lui Mihai Viteazul sau Mihnea al
III-lea, iar din a doua jumătate a secolului al XVII-lea mai ales, pârăsc la Poartă
domnii pe care nu îi agreează.
Tendinţa manifestată de boieri de a creşte renta în muncă a ţăranilor
aserviţi, o dată cu rezerva seniorială nu trebuie exagerată.
O categorie socială distinctă o forma clerul, în special vârfurile
conductoare ale bisericii şi mănăstirilor care deţinea domenii întinse şi se bucura
de numeroase privilegii.
Cea de-a doua clasă socială fundamentală era formată din ţărănimea
aservită.
Ţăranii fără pământ (săracii) se aflau în dependenţa personală faţă de
feudali pe moşia cărora locuiau, datorându-le ascultare, dar se puteau muta pe
altă moşie pentru a se închina altui stăpân.
Încă din secolul al XV-lea, ţăranii dependenţi erau numiţi rumâni în Ţara
Românească şi vecini în Moldova, iar condiţia lor juridică se înrăutăţeşte,
mutarea lor pe altă moşie fiind condiţionată de efectuarea unor grele prestaţii în

104
bani sau în natură ca o răscumpărare. La sfârşitul secolului al XVI-lea şi
începutul secolului al XVII-lea, dreptul de strămutare a fost desfiinţat,
consfinţindu-se legarea lor de pământ.
Ţăranii liberi, proprietari de pământ, erau numiţi moşneni în Ţara
Românească şi răzeşi în Moldova.
Pe ansamblu, în evul mediu dezvoltat se menţin structurile sociale
specifice feudalismului timpuriu cu uşoare modificări în interiorul claselor
sociale şi în raporturile dintre ele.
Pentru ţăranii aserviţi renta în muncă nu era limitată, făcându-se de obicei
după pretenţiile stăpânului de moşie prin lucrări agricole şi prin cărăuşie, la care
se adăugau uneori lucrul la mori, iazuri sau drumuri şi în cele din urmă clacă. La
acestea se adaugă găleata şi datul din produsele cerealiere, respectiv animale
mici, în timp ce ţăranii liberi plăteau dijma, respectiv desetina. Renta în bani era
mai puţin răspândită.
Orăşenii erau formaţi din meşteşugari, negustori şi proprietari de case şi
pământuri aflate în hotarele acestor oraşe. În oraşe locuiau şi săracii sau mişei
(drepturi limitate) precum şi o categorie de oameni aflaţi, în relaţii de
dependenţă personală.
Din sânul populaţiei libere se desprinde o categorie de meşteşugari bogaţi
(patriciatul). Oraşele erau dependente de domn în Ţara Românească şi Moldova,
pe când în Transilvania ele se bucurau de autonomie. Ţiganii (robii) formau o
categorie socială cu regim juridic aparte. Erau fie ai boierilor, fie ai mănăstirilor
sau ai domnului şi practicau, de regulă, diferite meserii.
Puteau fi vânduţi, schimbaţi, lăsaţi moştenire şi daţi ca zestre. Nu puteau
fi omorâţi. Condiţia de rob se transmitea ereditar atât la bărbaţi cât şi la femei.
În Ţările Române, robii erau ţigani sau tătari. Întrucât termenul de "ţigani"
derivă de la grecescul "athinganoi" ("cei ce nu trebuie atinşi" în traducere
liberă), iar în actele bizantine din ultimele veacuri li se mai spune şi "egiptenii",
faptul arată direcţia din care şi - au făcut apariţia cetele de ţigani nomazi în
Peninsula Balcanică în veacul al XIII-lea, pornind din îndepărtata Indie şi
trecând prin unele zone din nord-estul Africii.
Pe lângă ţigani, în Moldova există şi un număr mult mai mic de robi
tătari, capturaţi în urma luptelor purtate împotriva Hoardei de Aur.
Robii trăiau în sălaşe, care cuprindeau mai multe familii.
Dezvoltarea economică - socială a ţărilor române în evul mediu a fost
frânată de menţinerea suzeranităţii otomane. Statele medievale româneşti
plăteau sume imense, sub forma unor dări precum: tributul, haraciul,
peşcheşurile, mucarerul (confirmarea în domnie), cumpărarea domniei precum şi
o serie întreagă de alte obligaţii nereglementate oficial (plocoane).
Fluctuaţiile (creşterile) celei mai importante dări - tributul au atins
apogeul spre sfârşitul secolului al XVI-lea, iar apoi sub influenţa victoriilor lui
Mihai Viteazul să devină mai puţin apăsătoare în primele decenii ale veacului al

105
XVII-lea, pentru ca la jumătatea acestui secol să cunoască iar salturi
necontrolabile.
Pe ansamblu însă, Imperiul Otoman nu a reuşit să distrugă structurile
social-economice vitale ale capacităţii de rezistenţă românească şi să desfiinţeze
statutul de autonomie al acestora.

3. Instituţiile statului
3.1. Instituţiile centrale şi locale
În domeniul instituţional secolul al XVII-lea reprezintă o lungă perioadă
de tranziţie între sistemul instituţiilor medievale clasice din veacurile XIV-XVI
şi epoca reglementărilor fanariote din perioada următoare. Fireşte, balanţa dintre
vechi şi nou înclină încă tot spre trecut, vechile structuri medievale se schimbă
greu. Acest fapt este caracteristic întregii Europe în secolul al XVII-lea.
Sub aspect socio-instituţional Ţările Române extracarpatice nu se
deosebesc de celelalte state din Europa Centrală şi de Răsărit.
Instituţiile centrale şi locale din cele trei ţări ale spaţiului românesc sunt
bine definite şi consolidate în secolul al XVII-lea. Variaţiile şi unele schimbări
în evoluţia lor în timp se datorează mai mult activităţii unor persoane sau a
amestecului din afară, otoman sau habsburgic.
A) Domnia ca instituţie supremă dispune de puteri nelimitate pe plan
intern, cel puţin teoretic, pentru că practic nu putea conduce singur, avea nevoie
de consensul "tării", în primul rând al unei grupări boiereşti credincioase, pe ai
cărei exponenţi îi' aducea în dregătoriile cheie ale statului sau divanului
domnesc. În afara perioadelor de criză politică autoritatea domnească se bucura
de recunoaşterea tuturor categoriilor sociale. Acest sistem care presupune
drepturi şi obligaţii atât pentru domn cât şi pentru supuşii săi, are fără îndoială o
origine romană.
Ca şef al statului, domnul exercita atribuţii privind conducerea politico-
administrativă, militară, judecătorească şi legislativă.
Ca şef suprem al administraţiei, domnul hotăra în domenii ca: împărţirea
administrativ-teritorială a statului, numirea dregătoriilor, încasarea dărilor şi
efectuare prestaţiilor către domnie sau baterea monedei.
În domeniul vieţii religioase exercita o tutelă asupra bisericii, având
dreptul de a confirma pe mitropoliţi, episcopi şi egumeni.
În domeniul vieţii internaţionale, el încheia tratate de alianţă sau
comerciale şi declara starea de război sau de pace în relaţiile cu alte state.
În domeniul militar exercita comanda militară în calitate de voievod.
Rolul militar al domnului consta în coordonarea armatei, formată în principal
din steagurile boierilor, începând din secolul XV, ca o expresie a centralizării
puterii, domnul îşi creează o armată proprie, condusă de dregători cu atribuţii
speciale în acest sens.

106
 Domnul era judecător al tuturor supuşilor săi, iar hotărârile se bucurau de
forţă juridică pe timpul vieţii acestuia.
Pe bună dreptate observa istoricul Nicolae Iorga: "La noi Statul a fost
Stat, Domnul a fost Domn, legea a fost lege. Nimănui nu i-a fost îngăduit să se
amestece în lucruri care nu -l privesc, atunci când este vorba de interesul
general. Acesta a fost un popor guvernat de la început şi care din cauza
aceasta, împotriva tuturor uneltitorilor, acceptă guvernarea, chiar atunci când
ea nu satisface întru totul nevoile sale. Aici nu este un împrumut de la Bizanţ,
deşi am fi vrut să-l avem, pentru că era roman, ci instinctul popular este
păstrătorul cum o arată limba şi aşezămintele, ale acestei tradiţii romane".
În secolul al XVII-lea în Ţările Române extracarpatice se menţine în bună
măsură sistemul dual al reşedinţelor domneşti principale. Aceasta atât din
motive politice, unii domni preferând o reşedinţă mai apropiată sau mai
îndepărtată de turci, respectiv de poloni, dar şi faptul că una dintre ele suferise la
un moment dat distrugerii care necesitau folosirea celeilalte.
În Ţara Românească reşedinţele au fost la Bucureşti şi Târgovişte, iar în
Moldova în principal la Iaşi şi uneori la Suceava.
Succesiunea la tron în secolul al XVII-lea nu mai respectă decât vag şi din
ce în ce mai diluat până la completa dispariţie la sfârşitul secolului, principiul
osului domnesc, cu atât mai puţin pe cel al sângelui domnesc (succesiunea prin
femei), care nu a fost invocat decât în cazul Movileştilor şi exclusiv din motive
de prestigiu de către Nicolae Mavrocordat la începutul epocii fanariote. Totuşi
boierii nu au renunţat la alegerea domnului, chiar dacă acesta nu mai avea loc în
sânul aceleiaşi familii, o dată cu aceasta dispărând în veacul al XVII-lea si
instituţia alegerii la domnie.
Principalele însemne domneşti erau pe plan intern în secolul al XVI-lea
coroana şi sceptrul.
Domniile erau în general scurte, determinate de amestecul Porţii în
punerea sau scoaterea domnilor din scaun.
B) Locotenenţa sau caimăcămia domnească era o instituţie reglementată
în Ţările Româneşti extracarpatice prin norme consuetudinare, formată în
secolul al XVII-lea şi la începutul celui din următor, de obicei, din doi sau trei
boieri dregători sau foşti dregători, care aveau menirea să tină locul domnului
când acesta nu se afla în scaun din diferite motive, fiind astfel numit în izvoarele
latineşti externe, locotenenţa domnească. În relatările interne însă este cunoscută
prin numirea turcească de caimăcămie, care se impune în veacul al XVII-lea.
Deşi în secolul XVII-lea nu întâlnim regente propriu - zise, deoarece s-a evitat
existenţa unor domni minori, totuşi tinereţea şi lipsa de experienţă a unor
Movileşti de la începutul veacului a făcut ca divanul domnesc să fie condus de
un boier bătrân, rezultând astfel un sistem similar regenţei.
C) Adunarea de stări.
În Ţara Românească şi în Moldova era o instituţie reprezentativă a stărilor
sociale privilegiate.

107
 Adunările de stări din Ţara Românească şi Moldova erau la dispoziţia şi
sub ascultarea domnului, un instrument chemat de obicei să sprijine deciziile
acestuia.
Cu toate că au stat la baza parlamentului românesc modern, mai bine zis a
marii adunări obşteşti din perioada Regulamentului Organic, adunarea de stări
din Ţara Românească şi Moldova din secolul al XVII-lea şi prima jumătate a
secolului următor nu dispunea de prerogative deliberative şi mai ales de control
al aplicării hotărârilor, era mai degrabă un organ de consultanţă, menit să dea
greutate hotărâri lor domneşti stabilite.
Adunarea de stări din Ţările Române extracarpatice fiind rareori
convocată în totalitatea stărilor care o compuneau cel puţin teoretic este greu de
deosebit de sfatul domnesc lărgit. Ea avea o compoziţie unicamerală, dominată
de boierime din sfatul domnesc, cu toate că se considera reprezentanta întregii
"ţări" în sens larg, din ea lipseau de regulă exponenţii "stării a treia" în sens larg,
ţăranii liberi şi orăşenii. Participarea la ea nu era electivă, ci stabilită de domn,
care pe lângă boierimea convoca de obicei reprezentanţii stărilor sau categoriilor
sociale interesate în problemele dezbătute, ce erau indicate în poruncile de
convocare.
În concluzie, adunările de stări, chiar dacă în secolul al XVII-lea au reuşit
în unele cazuri să - şi impună punctul de vedere, au rămas un instrument ajutător
al domniei, nedispunând de mijloace pentru aplicarea hotărârilor lor.
D) Sfatul domnesc, divanul de judecată, sfatul lărgit.
Pentru împlinirea actelor de conducere şi de justiţie domnul dispunea în
secolul al XVII-lea de un aparat consultativ şi executiv bine pus la punct în
veacurile precedente. Cel mai important organ consultativ era sfatul domnesc;
divanul de judecată al domnului şi sfatul domnesc lărgit, primele două
funcţionând cu o periodicitate cunoscută, al treilea fiind convocat după
împrejurări. Sfera cea mai extinsă o avea sfatul lărgit, care cuprindea atât sfatul
domnesc şi divanul cât şi alte componente ale unor stări sociale, de pildă
soborul, adică sfatul bisericesc.
Structura sfatului domnesc, ca, de altfel, şi cea a divanului era bine
definită în veacul al XVII-lea. Toţi membrii săi, cu excepţia mitropolitului, erau
dregători, cu funcţii temeinice stabilite, atât în slujba domnului cât şi în cea a
ţării.
Faţă de secolele trecute schimbările nu au fost majore. Dacă în Ţara
Românească sfatul domnesc a cuprins 12 mari dregători (mari boieri), cu
tendinţe de creştere a numărului lor din a doua jumătate a secolului al XVII-lea,
în Moldova acesta număra doar opt dregători, la care se adăuga mitropolitul.
Cifra 12 avea în
Evul Mediu o semnificaţie simbolică (cei 12 apostoli, etc), astfel că tot
atâţia membrii cuprindea şi sfatul împărătesc din Bizanţ, consiliul regal din
Polonia etc.
Marii dregători din secolul al XVII-lea erau:

108
 - marele ban;
- marele logofăt;
- marele vornic;
- marele spătar;
- hatmanul;
- marele vistier ( vistiernic în Moldova);
- marele postelnic;
- marele paharnic;
- marele comis;
- marele stolnic;
- marele clucer;
- marele sluger;
- marele pitar.
Aşadar, în secolul al XVII-lea cei 12 mari dregători din Ţara Românească
şi cei 8 din Moldova, formau sfatul domnesc.
Divanul de judecată sau marele divan, cuprindea pe lângă boierii de sfat
amintiţi şi pe cei de divan, care doar asistau la lucrările acestuia.
În anumite împrejurări domnul convoacă sfatul domnesc lărgit, instituţie
care cuprindea pe lângă membrii divanului una sau mai multe categorii
privilegiate dintre boierii mazili, fii de boieri, soborul bisericesc, căpetenii
militare, fără a se ajunge la o adunare de stări propriu-zisă. Convocarea uneia
sau mai multor căpetenii privilegiate, care nu făceau parte în mod obişnuit din
marele divan, conferea adunării caracterul de sfat domnesc lărgit. Erau chemate
tocmai categoriile implicate în ceea ce forma obiectul de discuţie al sfatului.

4. Organizarea fiscală, militară, bisericească şi administrativ - teritorială

4.1. Organizarea fiscală
Fiscalitatea a reprezentat în secolul al XVII-lea o sarcină grea pentru
contribuabilii de rând, dar şi pentru unele categorii privilegiate. Cauzele
fiscalităţii împovărătoare au fost determinate mai cu seamă de cererile tot mai
mari ale Înaltei Porţi.
Ţăranii liberi şi dependenţi erau obligaţi la plata tuturor dărilor, la
efectuarea muncilor şi a slujbelor către visterie, respectiv domnie.
În târguri şi oraşe meşteşugarii şi negustorii au fost obligaţi până la
sfârşitul secolului al XVII-lea să achite mai toate dările categoriile
neprivilegiate.
Curtenii, roşii, subordonaţii marilor dregători şi slujitorii de toate felurile,
aşadar, categoriile cu obligaţii militare permanente, erau obligaţi în rest doar la
plata unor dări în bani.

109
 Clerul înalt, mitropolitul şi episcopii, la care se adaugă stareţii
mănăstirilor, aveau din punct de vedere fiscal statutul marilor boieri dregători în
ceea ce priveşte proprietăţile de care dispuneau.
În sfârşit, ultima categorie de contribuabili importanţi o formau marii
boieri şi mazilii. În principal, în secolul al XVII-lea aceştia ar fi trebuit să
plătească toate dările vremii, dar în fapt domnul îi putea scuti total sau parţial.
Însă nevoia de bani şi înmulţirea boierilor dregători a făcut ca domnul să acorde
foarte rar şi temporar scutiri.
Dările erau fixate în natură, în muncă şi bani.
Dările constituiau principalul mijloc de sporire a veniturilor ţării şi a
domnului. Numărul lor a sporit în acest secol de la 20 până spre 60 pe an,
predominând cele în bani fată de cele în natură, o parte având caracter temporar,
iar cele mai multe permanent. În acest veac fiscalitatea încă nemaiîntâlnită până
atunci, dublată de considerabila sporire a aparatului fiscal a fost însoţită de o
reformă în domeniul respectiv.
Birurile aşezate în Ţara Românească şi Moldova după posibilităţile de
plată ale contribuabilului, numite şi dări de repartiţie, erau plătite în bani, având
mai multe denumiri, în funcţie de scop, de categoria care o plătea, de obiectul
impozat sau de termenele de plată.
Dijmele pe produse înregistrează şi ele o sporire considerabilă în secolul
al XVII-ea, iar majoritatea nu se mai achitau în natură, ci în bani.
Strângerea dărilor se făcea în cea mai mare parte de către dregătorii ţării
printr-un numeros aparat fiscal subordonat şi într-o oarecare măsură prin
arendarea, în cazul celor pe produse naturale. Pe baza evidenţei aflată la
vistierie, actualizată prin recensăminte fiscale, de obicei la trei ani, mai rar
anual. La primirea banilor strângătorii de dări, până la marele vistier eliberau
dovezi ("răvaşe") de primire.
Toţi aceşti strângători de dări, interesaţi şi în profituri proprii de pe urma
slujbei lor, recurgeau la orice mijloace, inclusiv tortura, pentru a obţine banii de
la contribuabili.
Când nu se reuşea astfel, pe urmele lor erau trimişi aprozii pentru a
strânge "rămăşiţele" de dări şi armaşii, cei care în ultimă instanţă aplicau de
obicei "caznele" pentru a stoarce dări. De altfel, strângătorii de dări erau însoţiţi
întotdeauna de slujitorii (oşteni) din judeţe, fapt ce determină pe mulţi indivizi
să fugă în alte locuri din ţară sau peste hotare.
Soluţia pentru ca visteria să nu - şi piardă veniturile a fost introducerea
măsurii extreme a răspunderii colective la toate nivele fiscale.
În esenţă, sistemul fiscal din Ţările Române s-a dovedit un instrument
bine pus la punct, ai cărui beneficiari au fost Înalta Poartă, domnul ţării şi marii
boieri.

110
 4.2. Organizarea militară
Din punct de vedere militar secolul al XVII-lea poate fi socotit în Ţara
Românească şi Moldova cel al slujitorilor, termen ce însemna oşteni aşa cum
cele precedente au fost ale curtenilor. În fapt cele două categorii coexistă şi în
această vreme, dar ponderea lor în structura oştilor se schimbă. În timp ce
slujitorii apăruţi la sfârşitul secolului al XVI-lea evoluează în tot cursul celui
următor, curtenii se menţin în Moldova până în secolul al XVIII-lea, chiar dacă
în Ţara Românească după mijlocul secolului al XVII-lea încep să fie cunoscuţi
chiar sub numele de slujitori. Mai mult chiar, mercenarii(lefegii), cea de-a treia
componentă principală a oştilor româneşti în veacul al XVII-lea evoluează în
acest răstimp spre aceeaşi structură slujitorească.
Trebuie precizat că oştile din Ţara Românească şi Moldova nu s-au
diminuat treptat până aproape de totala lor dispariţie în preajma epocii fanariote,
cum afirmau o parte a istoriografiei româneşti pentru că Poarta nu s-a opus
acestui lucru, ba chiar a încurajat aceasta în diferite perioade, contând pe
folosirea lor în lupte, amenajări genistice, repararea s-au ridicarea unor cetăţi.
Transformarea treptată în cursul secolului al XVII-lea a vechiului sistem
militar românesc curtenesc din veacurile XV-XVI în cel slujitoresc a început de
fapt, cum am arătat, spre sfârşitul secolului al XVII-lea, atât în Ţara
Românească cât şi în Moldova prin alcătuirea de către ţăranii liberi a primelor
corpuri de slujitori: dorobanţii români şi fustaşii din gărzile domneşti. Cele două
sisteme militare care de fapt convieţuiesc o parte din secolul al XVII-lea au
unele puncte comune, dar şi deosebiri. Ambele foloseau categorii militare pe
care le-am numit cu obligaţii permanente. Numai că în timp ce curtenii în Ţara
Românească numiţi şi roşii erau legaţi de curţile domneşti, de cetăţi (în
Moldova) sau de conducătorii judeţelor şi ţinuturilor, slujitorii erau recrutaţi din
rândul ţăranilor liberi şi al orăşenilor, fiind organizaţi în bresle militare, grupaţi
în sate sau oraşe, înscrişi în catastifele visteriei şi ale căpitanilor lor.
Noua oaste a slujitorilor avea o altă organizare teritorială decât cea a
curtenilor, determinând în cele din urmă şi schimbarea acesteia.
Constituirea unităţilor de slujitori, numite însă tot cu vechiul termen de
"steaguri", din oamenii proveniţi din acelaşi sat sau oraş, cunoscuţi între ei,
ducea la coeziune.
În Ţara Românească marele spătar era considerat căpetenia oştirii şi avea
în subordine toată oastea călare a slujitorilor, în timp ce marele agă era
comandantul oştilor pedeştri.
În Moldova, hatmanul conducea toată oastea, adică atât călăraşii cât şi
pedeştrii.
În secolul al VXII-lea unităţile militare, steagurile, au fost grupate în
căpitănii conduse de căpitani. Aceştia aveau în subordine pentru unităţile lor
sutaşii în Ţara Românească şi vătafii în Moldova, echivalenţi locotenenţilor,
sergenţii sau caporalii şi stegarii. Steagul număra 50 - 80 de oameni, iar
căpitănia avea de la 3 la 6 steaguri, adică câteva sute de oameni.

111
 Serviciul militar al slujitorilor în timp de pace, când asigurau îndeplinirea
poruncilor domneşti, strângerea dărilor, paza unor hotare etc. şi în timp de
război, era răsplătită de domnie prin scutire de la unele dări, folosirea
pământului domnesc.
Ultima componentă principală a oştilor din Ţara Româneasca şi Moldova
în secolul al XVII-lea era reprezentată de mercenarii (lefegii) străini şi români.
Efectivele armatelor din Ţara Românească şi Moldova au variat mult în
secolul al XVII-lea, care sub aspect militar face o lungă trecere de la oştile
medievale la cele de tip modem. Dacă la începutul secolului, în epoca lui Radu
Şerban, efectivele din Ţara Românească şi Moldova ajung în fiecare până la
15.000 - 20.000 de oameni, ele sporesc cu circa 15.000 în vremea lui Matei
Basarab şi Vasile Lupu.
Mobilizarea, pentru campanie se făcea oricând la porunca domnului, iar
durata slujbei militare în caz de război nu era limitată.
Armamentul din dotare era la nivelul epocii, diferenţiat după categoriile
militare.
Temeinic organizate, echipate şi înarmate, oştile de slujitori şi curteni ale
Ţării Româneşti şi Moldovei, cu importante atribuţii şi în asigurarea bunului
mers al administraţiei şi fiscalităţii interne, au constituit unul din stâlpii de bază
ai statului în secolul al XVII-lea.

4.3. Organizarea administrativă locală

Împărţirea administrativă a Ţării Româneşti în judeţe şi a Moldovei în
ţinuturi, ambele fără subdiviziuni, s-a menţinut şi în veacul al XVII-lea. Limitele
precise ale acestora sunt greu de stabilit, cu toate că o dată cu înmulţirea
numărului de aşezări s-a răspândit obiceiul ca la numele satului să se adauge şi
judeţul din care făcea parte, ceea ce uşura identificarea.
La conducerea judeţelor s-au aflat până la sfârşitul secolului al XVII-lea,
marii vătafi, care erau de fapt comandanţii curtenilor din judeţe, după care în
vremea lui Mihai Viteazul şi Radu Şerban au fost înlocuiţi cu căpitani, care erau
conducătorii slujitorilor. Această înlocuire reflectă de fapt schimbarea ponderii
militare în judeţe, care a trecut de la curteni la slujitori, căpitanii acestora ca şi
marii vătafi din trecut, având atribuţii judecătoreşti, fiscale şi administrative.
Cum în Ţara Românească, spre deosebire de Moldova, nu au existat pârcălabi
sau staroşti cărora să le fie subordonaţi, căpitanii au rămas conducătorii
judeţelor, numiţi de domni pe parcursul unui veac.
În Moldova, unde ţinuturile s-au format mai mult în legătură cu unele
localităţi, conducerea era dublă. Pe de o parte vechii pârcălabi ai cetăţenilor sau
staroşti de ţinuturi, pe de o parte marii vătafi, conducătorii curtenilor, înlocuiţi
apoi cu căpitanii şi apoi cu marii căpitani de ţinuturi, comandanţi ai curtenilor,
respectiv ai slujitorilor.
Ca reprezentanţi ai domniei numiţi de către acesta pârcălabii sau staroştii,
câte doi de regulă, în ţinuturile care avuseseră sau mai aveau cetăţi, aveau

112
atribuţii judecătoreşti ca instanţă locală, pentru felurite judecăţi, inclusiv cele
penale. Aveau de asemenea atribuţii fiscale, sprijinind strângerea dărilor şi
efectuarea obligaţiilor în muncă ce reveneau ţinuturilor, controlând pe agenţii
fiscali, oprind fuga birnicilor şi veghind trecerea hotarelor. Nu erau plătiţi, dar
aveau venituri însemnate în vremea judecăţilor, a încasării amenzilor etc.
Marii vătafi, conducătorii curtenilor, de la sfârşitul secolului al XVII-lea,
căte doi de ţinut, aveau cam aceleaşi atribuţii ca pârcălabii şi staroştii, cu
accentul pe intervenţiile cu forţe armate pentru păstrarea liniştii în ţinuturi. Spre
mijlocul secolului al XVII-lea marii pârcălabi au fost înlocuiţi cu căpitanii de
ţinut şi aceştia fiind înlocuiţi spre sfârşitul veacului cu marii căpitani de ţinuturi,
câte unul în fiecare din cele 19 ţinuturi, care comandau slujitorii.
Administraţia oraşelor şi târgurilor din veacul al XVII-lea nu înregistrează
schimbări însemnate faţă de veacul trecut. Ele nu aveau autonomie propriu-zisă
faţă de autoritatea domnească, ci doar privilegii din partea acesteia şi se
conduceau după "obiceiul pământului".
În Ţara Românească, obştea oraşului, formată din meseriaşi şi negustori,
uneori slujitori, niciodată însă boieri, alegea anual pe cei 12 pârgari (consilieri)
în locuri publice, în pieţe sau răspântii, care la rândul lor alegeau pe judeţ. Tot
aşa în Moldova cei 12 pârgari alegeau anual pe şoltuz.
Comunităţile străine mai însemnate îşi alegeau propria lor conducere după
modul celei autohtone.
Pârgarii (consilierii) erau subordonaţi juzilor sau şoltuzilor. Conducerea
orăşenească avea un sediu, o cancelarie cu unul sau doi logofeţi şi o arhivă, iar
pecetea orăşenească era păstrată de jude sau şoltuz.
Atribuţiile judelui sau şoltuzului şi pârgarilor priveau în primul rând
apărarea intereselor comunităţii orăşeneşti, asigurau paza localităţilor, cea a
hotarelor, întăreau toate actele de vânzare - cumpărare din interiorul comunităţii.
Aveau de asemenea atribuţii fiscale şi atribuţii judecătoreşti ca instanţă locală.
Satul care în secolul al XVII-lea se confruntă în bună măsură cu obştea
ţărănească, avea în frunte un organ deliberativ colectiv, adunarea "oamenilor
buni şi bătrâni", adică a celor în stare materială bună şi experienţă bogată de
vârstă. Acest organ hotăra în toate problemele legate de proprietatea colectivă a
satului, de răspunderea fiscală comună, de paza aşezării şi a culturilor, de
repartiţia anuală a pământurilor cultivate, de judecata pricinilor uşoare şi a
hotărniciei.
Ca organ executiv, aflat în subordinea conducătorului de judeţ sau a
stăpânului satului, se află în satele libere, respectiv aservite din Ţara
Românească pârcălabul de sat. Acesta era pe de o parte conducătorul
administrativ al statului, pe de altă parte cel care executa ordinele domneşti sau
pe cele ale stăpânului boier sau mănăstire.
Pârcălabul de sat era ales în statele libere şi numit de stăpân în cele
aservite.
O situaţie asemănătoare numai în parte se întâlneşte în Moldova.

113
 Aici atât satele libere, inclusiv ale răzeşilor cât şi cele aservite alegeau în
fruntea lor un vataman, dar în cele nelibere pe lângă acesta se mai afla ca
reprezentant numit de stăpân un vornicel, vornic de sat sau urednic; aşadar, în
satele moldovene din secolul al XVII-lea la conducerea celor aservite se aflau
doi dregători.
Atât pârcălabul muntean cât şi vatmanul se îngrijeau de asigurarea liniştii
publice la sate atât în cele libere cât şi în cele aservite, pedepseau cu voia
domniei chiar abuzurile dregătorilor domneşti, asigurau cu mijloace armate
readucerea ţăranilor fugari la locurile lor, prindeau pe tâlhari, supravegheau
orice tranzacţie imobiliară în cadrul satului şi vegheau ca sătenii aserviţi să nu se
ridice împotriva stăpânilor. Aveau şi atribuţii fiscale şi în domeniul justiţiei
puteau împăca părţi aflate în conflict.
Reprezentantul stăpânului satului în Moldova, vornicelul era preocupat
numai de respectarea intereselor proprietarului care îl numea.
În secolul XVII-lea Ţara Românească şi Moldova dispuneau de un sistem
instituţional bine pus la punct, capabil să facă faţă oricăror situaţii interne şi
externe, în bună parte original şi conservator în multe privinţe.

4.4. Organizarea bisericii

Împrejurările politice în care au fiinţat Ţările Române în secolul al XVII-
lea, realităţile vieţii interne, raporturile cu lumea răsăriteană au marcat existenţa
Bisericii.
Stăruitoare în menţinerea credinţei şi a conştiinţei apartenenţei la arealul
ortodoxiei, instituţia ecleziastică a îndeplinit însemnate rosturi nu numai în
apărarea dogmaticii, dar şi a tradiţiilor şi a legii străbune, adevăraţi factori de
identitate, ce i-au individualizat pe români între popoarele din Balcani, cu
deosebire prin unitatea lor de neam şi limbă.
În scaunul Mitropoliei de la Târgovişte, stabilit apoi la Bucureşti (1668) s-
au succedat zece arhierei, începând cu Eftimie (1594 - 1603), cei mai mulţi fiind
români. Ei îşi exercitau jurisdicţia asupra judeţelor istorice Argeş, Dâmboviţa,
Ialomiţa, Ilfov, Muscel, Olt, Prahova, Teleorman şi Vlaşca.
Legăturile cu clerul monahal şi parohial din celelalte eparhii s-au
desfăşurat sub autoritatea Episcopiei de Râmnic şi de Buzău şi Episcopia
Strehaiei, (care a funcţionat o vreme scurtă).
Aceleaşi structuri organizatorice sunt cunoscute şi Bisericii din Moldova.
Cu sediul la Suceava şi apoi din a doua jumătate a secolului XVII-lea la Iaşi. Au
funcţionat eparhiile Romanului, Rădăuţilor şi Hotinului şi a Huşilor.
Mitropoliţii erau numiţi în scaun de către domnie din rândul episcopilor.
Sub autoritatea puterii centrale, dar la propunerile capului Bisericii erau
confirmaţi sau revocaţi şi episcopii, egumenii şi protopopii.

114
 Aflată sub îndrumarea arhiereilor şi ierarhilor care au păstorit eparhiile
celor două state, şi în Ţara Românească şi în Moldova, Biserica a cunoscut în
secolul XVII-lea o mai amplă comunicare şi prezenţă în cadrul societăţii.
Beneficiind de sprijinul domniei, Biserica, instituţie centrală a statului, s-a
afirmat ca for justiţiar, participând la sfatul ţării, adoptând în sobor norme şi
hotărâri de interes obştesc. Şi aceasta, pe lângă faptul că şi-a exercitat paralel
dreptul de jurisdicţie, în special, în probleme canonice, dar şi penale şi civile în
eparhiile aparţinătoare.
În sprijinul instituţiei ecleziastice, domnia şi ierarhii eparhiilor, împreună
cu egumenii mănăstirilor au acordat o atenţie cuvenită aşezării vieţii monastice
după vechile canoane, obştile călugăreşti constituindu-se în adevărate focare ale
credinţei.
Ierarhii din Ţările Române au participat şi la alte activităţi de interes
economic, politico-diplomatic din viaţa celor două state.
În contextul realităţilor vremii, mitropoliţii, episcopii, egumenii dar şi
protopopii sau preoţii au participat la ceremonialul curţilor princiare, făcându-se
prezenţi prin diferite rosturi şi atribuţii îndeosebi la căsătorii voievodale sau ale
unor mari dregători.
Fiind una din reprezentantele de seamă ale creştinătăţii răsăritene,
împreună cu Bisericile greacă şi rusă, instituţia ecleziastică din Ţara
Românească şi Moldova va fi confruntată în plan confesional cu prozelitismul
Reformei care pătrunsese în Transilvania.
Exigenţe ce ţin de evoluţia în plan intern a Ţării Româneşti şi a Moldovei,
ca şi legăturile cu popoarele din jur au implicat o neîntreruptă activitate în
structurile ecleziastice, care le-au asigurat o însemnată influenţă în viaţa
societăţii. Este calea pe care s-au angajat cele două mitropolii, ca şi centrele
episcopale din subordine cu eparhiile aparţinătoare. Ele au păstrat strânse relaţii
cu egumenii sutelor de mănăstiri şi schituri, iar prin intermediul protopopilor de
la judeţe şi ţinuturi cu miile de parohii din aşezările săteşti şi orăşeneşti.

115
 CAPITOLUL VII
LEGEA ŢĂRII ŞI INSTITUŢIILE SALE ÎN EVUL MEDIU
CLASIC

1. Sisteme juridice
Obiceiul ca prim sistem juridic este fundamental într-o societate cu o
structură statală incipientă şi dominată de mistica trecutului, a vechimii, a
tradiţiei şi a legăturii cu strămoşii: este vorba de obiceiul, vechi, din bătrâni, din
veac, de totdeauna, din moşi şi strămoşi şi răstrămoşi. El se numea uneori şi
lege, îndeosebi şi legea ţării, fapt care indica teritorializarea şi unitatea spre care
tindea pe plan ideologic acest sistem de origine istorică destul de complexă.
Rezultând din practica îndelungată a corpului social, obiceiul avea o formă
originală obligatorie. La întemeierea sa, statul medieval românesc a preluat
majoritatea obiceiurilor de obşte existente, înlăturându-le însă pe cele care
veneau în contradicţie cu noile sale structuri sau adaptându-le acestora într-un
mod ce denota creativitatea. S-au adăugat noile obiceiuri impuse de o practică
unanim acceptată. Actele domniei, chiar scrise de la o vreme se puteau şi ele
transforma în obicei. În raporturile cu Imperiul Otoman s-au creat, de asemenea,
o serie de obiceiuri, care justificau plângerea cronicarului conform căruia orice
dar făcut la Poartă, turcul "Îl face obicei".
Aşadar, în condiţiile evului mediu clasic românesc, deşi în instituţiile
juridice respective s-au integrat norme noi, s-a păstrat şi vechea terminologie
juridică, cum se va vedea în cele ce urmează cu privire la Ţară, Legea Ţării şi
Ţăran.
Ţară este denumirea generalizată pentru toate formele de organizare
politică existente pe teritoriul românesc în perioada feudalismului timpuriu:
uniuni de obşti, jupe, câmpulunguri, cnezate, voievodate. Şi statele feudale
româneşti vor prelua această denumire: Ţara Românească, Ţara Moldovei şi
Ţara Ardealului. Au supravieţuit în cadrul acestora numeroase ţări, precum: Ţara
Făgăraşului, Ţara Haţegului, Ţara Vrancei, ş.a.
Acest termen ţară provenit din latinescul terra avea în limba română
sensul politic de Ţară.
Legea tării este denumirea care s-a generalizat încă din perioada
feudalismului timpuriu şi s-a păstrat şi în feudalismul dezvoltat, pentru
ansamblul normelor juridice în cadrul uniunilor de obşti - a "ţărilor românilor" -
fără vreun determinativ teritorial- geografic sau etnic, ceea ce denotă caracterul
unitar al acestor norme.
Aşa cum denumirea de "ţară" a continuat să se aplice şi statelor feudale
româneşti, după întemeierea lor, tot aşa "Legea Ţării" a continuat să denumească
totalitatea regulilor de drept aplicate în viaţa juridică a acestor state.
O altă denumire des utilizată alături de Legea Ţării este aceea de
"Obiceiul Ţării". Cuvântul "obicei", de origine slavă pătrunsese de multă vreme
în limba română.

116
 În documentele slavoneşti Legea Ţării a fost tradusă prin zacon zimli sau
zakon zemski, iar Obiceiul Ţării prin obicei zemli; uneori în loc de zemlea se
folosea şi grecescul Hora.
Un alt termen slavon a fost pravo, folosit în acelaşi scop, sub forma
zemsko pravo. Zakon a avut sensul de "lege", iar pravo pe acela de "drept".
În documentele latineşti din Transilvania, Banat şi Polonia, Legea Ţării
este prezentată sub aspect etnic ca "Legea Românilor".
Apariţia legislaţiei scrise la mijlocul secolului al XVII-lea a provocat o
altă schimbare în terminologia vechiului nostru drept.
"Lege" şi zakon au început să fie denumite numai normele juridice scrise,
iar cele nescrise s-au numit "Obicei".
Pravilele din secolul al XVII-lea îndeplineau un rol subsidiar în raport cu
Legea sau Obiceiul Ţării. Legea Ţării a constituit un drept complet al societăţii
feudale româneşti, al tuturor relaţiilor feudale, după cum a arătat Nicolae
Bălcescu: "a ţinut multă vreme locul şi de constituţie politică şi de condică civilă
şi criminală".
Al doilea sistem juridic al lumii medievale româneşti a fost cel bizantin,
receptat inclusiv sub formă de drept iustinian, un drept scris ce preluase şi
moştenirea juridică a antichităţii şi care, alături de obiceiul nescris a fost
perceput în istorie ca drept romano-bizantin. El a fost prezent atât sub forma
dezvoltată a Basilicalelor sau a Legiuirilor, dar mai ales sub cea a compendiilor
ulterioare, care în Bizanţul târziu uniseră canoanele ecleziastice cu legile laice,
rezultând de aici nomocanoanele, într-o perioadă istorică în care Europa
Occidentală operase deja o distincţie netă între domeniul laic şi cel ecleziastic.
Receptat în acest mod, dreptul bizantin a îndepărtat perspectivele modernităţii
din orizontul societăţii româneşti medievale unde predominant a laturii laice a
fost întârziată
Dreptul bizantin a fost aplicat masiv îndeosebi de către Biserică. Domnia
îl aplica la rândul său, fără a face vreo referire expresă, încă de la sfârşitul
veacului al XIV-lea, în cauze legate de protimisis, de efecte patrimoniale, de
dreptul de ctitorie ş.a. La români pravila bizantină pare să fi fost aplicată mai
mult în dreptul penal decât în cel civil. În privinţa celui din urmă este probabil
ca unele norme juridice să fi pătruns din timpuri îndepărtate în dreptul
obişnuelnic, pe fondul comun al moştenirii romane, pentru ca mai târziu, abia în
seolele XVII-XVIII, dreptul scris bizantin să fi adus precizări şi nuanţări pe care
practica orală a dreptului obişnuelnic le pierduse din vedere sau poate nu le
înregistrase niciodată până atunci.
În orice caz, dreptul consuetudinar a predominat la început în societatea
medievală românească, pentru ca începând mai cu seamă din veacul al XVI-lea
acesta să cedeze terenul în favoarea pravilei scrise. Nu au lipsit nici situaţii
conflictuale între obicei şi normele dreptului scris, victorios în cele din urmă, dar
destul de târziu, adică abia atunci când începea să răsară zorii modernităţii.

117
 Al treilea sistem juridic prezent în evul mediu românesc a fost dreptul
domnesc, care cataliza şi dezvolta obiceiul şi pravila, uşurându-le aplicarea. Atât
pravila, dar mai ales obiceiul erau confirmate şi cenzurate prin acesta. Până la
sfârşitul veacului al XVII-lea, dreptul domnesc nu s-a manifestat prin acte
normative generale (aşezăminte, legături, întocmiri), ci prin acte cu caracter
individual (hrisoave, cărţi, porunci).
Cele trei sisteme de drept au dus la un pluralism juridic, care a imprimat
originalitate sintezei româneşti în domeniu.
În realizarea acestei sinteze, un rol important l-a jucat existenţa unei
literaturi juridice, care în perioada respectivă a circulat numai în manuscrise,
dacă facem abstracţie de unele tipărituri coresiene. Această literatură era
alcătuită din texte sau culegeri juridice traduse în limba de cultură şi de cult a
vremii, care era slavona.
Alte aspecte ale pluralismului juridic se evidenţiază în funcţie de criteriul
social (existând un drept al domnilor, unul al boierilor sau drept stăpânesc, unul
boieresc, altul orăşenesc, unul al ţăranilor dependenţi sau legea rumânilor, altul
al robilor), ca şi cel ideologic (aici fiind vorba de un drept divin, distinct de cel
natural, de unul domnesc, unul al neamurilor - ius gentium - în sfârşit, de un
drept canonic şi de un altul laic ).

2. Regimul persoanelor, rudeniei, familiei, căsătoriei şi succesiunii

A. Persoanele. Persoana fizică sau juridică este din punct de vedere juridic
un subiect de drepturi şi obligaţiuni. În acest sens, persoana este investită cu
capacitatea juridică încă de la începutul existenţei sale, precum şi capacitatea de
exerciţiu a drepturilor şi obligaţiunilor, conform normelor legale în vigoare.
Orice persoană se identifică prin numele şi domiciliul său. Ca persoană fizică,
omul în feudalism este încadrat în diverse stări sociale, al căror regim statutar,
făţiş inegal, se răsfrânge şi asupra sferei capacităţii sale juridice.
Boierii reprezintă nobilimea din Ţările Române extracarpatice, însă o
nobilime fără diplomă, cu privilegii statornicite prin tradiţie şi în raport cu
autoritatea domnească. Adevărata diplomă de nobleţe o constituia aici mărimea
domeniului boieresc, numărul satelor cuprinse în el. Boierii aveau o capacitate
juridică deplină în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile publice şi private,
fără o deosebire prea mare între ei la începutul feudalismului. Cu timpul, în
Moldova şi Ţara Românească, în raport cu drepturile lor publice s-au stratificat
în boieri mari şi mici, de curte, de ţară şi fără slujbe.
Dincolo însă de mărimea averii, boieria e legată de domnie, chiar noţiunea
de boier e sinonimă cu cea de dregător.
A boieri înseamnă în secolul al XVII-lea a numi pe cineva într-o slujbă.
Domnul putea boieri pe oricine, indiferent de originea acestuia şi oricine
îl slujea pe domn "căpăta drepturile şi privilegiile boiereşti".

118
 Chiar şi în Transilvania, în condiţiile ocupaţiei străine, în secolul al XIV-
lea erau încă recunoscute boierilor români privilegiile legate de "dreptul
boieresc", păstrate mai târziu numai cu condiţia maghiarizării şi părăsirii religiei
ortodoxe.
Clerul avea ca şi boierii o situaţie privilegiată, cu atribuţii de drept public
de participare la treburile ţării, în Sfatul Domnesc, în adunările de stări, cu
competenţa de a judeca în anumite procese civile, penale şi canonice, conform
ierarhiei sale bisericeşti şi monahale. O restrângere a drepturilor sale suferea
clerul ortodox din Ardeal, prin dispoziţiile legilor Aprobate et compilatae
constitutiones, care calificau religia ortodoxă ca "tolerată". O oarecare
ameliorare a adus actul unirii unei părţi a bisericii ortodoxe române din Ardeal
cu Roma.
Orăşenii aveau şi ei drepturi de a participa la administrarea oraşelor şi
târgurilor, de a dispune de bunurile lor şi de a-şi rezolva diferendele lor
judiciare. Uneori, domnia ridica dregători din rândul orăşenilor. Atât în Moldova
cât şi în Ţara Românească cei mai mulţi dintre ei erau meşteşugari, unii dintre ei
ocupându-se şi cu lucrul pământului.
Dinamica aşezărilor urbane înregistrează de - a lungul secolelor o creştere
semnificativă. Din secolul al XVII-lea în oraşe apar asociaţiile de meseriaşi,
vătăşii şi bresle sau companii pentru străini, uliţe de meşteşugari şi de negustori,
cu nume specifice, hanuri domneşti şi mănăstire şti, locuri de târguri specializate
pe produse, se fac lucrări edilitare.
Ţăranii liberi. (moşnenii şi răzeşii) aveau şi ei o situaţie asemănătoare în
ceea ce priveşte administrarea satelor şi dispoziţia asupra bunurilor ce le
aparţineau.
Uneori ei erau denumiţi pur şi simplu "ţărani", spre a fi deosebiţi de cei
aserviţi. Unii domni au ridicat şi dintre ei dregători.
Ţăranii liberi sunt încă numeroşi în veacul al XVII-lea în Ţările Române
extracarpatice, dar numai unii şi - au păstrat delniţele, cei fără pământ fiind
nevoiţi să lucreze cu învoială pe pământurile boiereşti sau mănăstireşti, dând
dijmă în produse şi prestând unele muncii.
Ţăranii aserviţi. (rumânii şi vecinii), puteau dispune de bunurile pe care le
mai păstrau în proprietatea lor, dar erau excluşi de la exerciţiul drepturilor
publice. Ei puteau reveni la starea de oameni liberi prin răscumpărarea şi iertare
de rumânie.
Pentru ţăranii aserviţi renta în muncă nu era limitată, făcându-se de obicei
după "învăţătura" stăpânului de moşie, prin lucrări agricole pe tot timpul anului
şi prin cărăuşie (obligaţia de transport a unor produse), la care se adăugau uneori
lucrul la mori, iazuri sau drumuri, de pe moşie şi în cele din urmă claca (lucrul
colectiv).
Spre mijlocul veacului al XVII-lea situaţia ţăranilor de orice fel se
înrăutăţeşte.

119
 Boierii ajung să schimbe rumânii cu ţigani "cap pentru cap". Cei care se
răscumpără din rumânie o fac doar cu "capetele", fără pământ, în timp ce unii
boieri ajung să lipească "moşie lângă moşie". Ţăranii fugari din pricina
neachitării datoriilor erau urmăriţi cu străşnicie.
Robii erau tătarii si ţiganii. Erau cu toţii robi, fie ai boierilor, fie ai
mănăstirilor sau ai domnului. Ei trăiau sub regimul unui "drept al robilor" sau al
unui "drept ţigănesc". Robia la noi este mai veche decât venirea acestei etnii, ea
datează încă din vremea pecenegilor şi cumanilor.
Nu toţi ţiganii stăteau pe lângă curţile boiereşti şi mănăstireşti. Ca şi cei
domneşti, mulţi erau "rătăcitori", trecând chiar şi la sud de Dunăre, practicând
drept meserii fierăria şi zlătăria, zlătorii plătind o dare către doamna ţării. Puteau
fi vânduţi, schimbaţi, lăsaţi moştenire şi daţi cu zestre, individual sau ca sălaşe
(familii). Erau consideraţi o avere de către stăpânii lor şi înmulţirea lor nu era
stânjenită.
Robii ţigani nu puteau fi omorâţi, iar dacă se întâmpla, ucigaşul era
pedepsit cu moartea, dacă între timp nu se înţelegea cu proprietarul victimei. În
schimb, nu puteau sub nici o formă scăpa de condiţia de rob, care se transmitea
ereditar atât la bărbaţi cât şi la femei.
Străinii aveau un regim juridic bine precizat în Legea ţării. Era un regim
tolerant.
Astfel, în veacul al XVII-lea, în spaţiul moldav sau în cel muntean, alături
de români şi-au dus viaţa, în special în aşezări urbane, dar şi în comunităţi săteşti
grupuri de populaţie alogene: armeni, unguri, poloni, greci, ruteni, evrei ş.a.
Ei se puteau naturaliza - "împământeni" - prin numirea de către domn într-
o dregătorie sau prin căsătorie cu o "pământeancă".
Despre evrei, Dimitrie Cantemir, în "Descriptio Moldaviae" arată că "sunt
socotiţi supuşi", plătind anual un bir mai mare decât cel obişnuit şi că "pot avea
oriunde sinagogi, dar de lemn, nu de piatră".
O situaţie deosebită o aveau turcii care, potrivit capitulaţiilor, nu se puteau
stabili în ţară, nici să dobândească moşii şi nici să construiască geamii. În
general se interzicea străinilor să dobândească pământ în proprietate.
B. Rudenia. Este o relaţie între persoane, fie izvorâtă dintr-o comună
origine biologică - rudenia de sânge - fie bazată pe anumite principii religioase
cum este rudenia prin alianţă ce se creează între grupul de rude al unui soţ cu
grupul celuilalt soţ (cuscria), fie rezultată în urma botezului şi cununiei (naşi -
fini) numită rudenie spirituală, întrucât îşi are sorgintea în cele două taine.
Rudenia naturală (de sânge), a păstrat străvechi structuri în organizarea sa,
moştenite de la strămoşii daco - romani, în tiparul social de secole al obştei
săteşti, cum este cazul cetelor de neam existente în cadrul acesteia.
Rudenia de sânge se socoteşte în funcţie de autorul comun pe linie directă,
suitoare şi coborâtoare (ascendenţi şi descendenţi) şi pe linie colaterală, fiecare
cu grade sau trepte numerotate după numărul generaţiilor ce se interpun între
rudele respective. Ea a creat drepturi şi obligaţiuni de ajutor reciproc şi

120
întreţinere, precum şi de vocaţie succesorală. În acelaşi timp: ea a impus anumite
impedimente la căsătoria persoanelor înrudite prin sânge, în scopul bunei
dezvoltări a funcţiei umane şi a evitării degenerării sale fizice, prin căsătoria
rudelor de grad apropiat.
Biserica a întărit cu rigurozitate asemenea impedimente prin hotărârile
conciliilor egumenice, condamnând incestul, căsătoriile între rude până la un
anumit grad. În plus, biserica a intervenit în scopul purificării moravurilor, prin
stabilirea unor norme morale de comportament între rudele prin alianţă (ex.
căsătoria între fraţi cu două surori).
Doctrina creştină a creat apoi temeiul tainelor botezului şi a cununiei o
familie spirituală, cu impedimente tot atât de puternice ca şi cele naturale. Alte
forme de rudenie sunt cele derivate din înfiere şi înfrăţire. Forma de încheiere a
căsătoriei era beneficţiunea religioasă, de unde credinţa că ea este scrisă "în cer".
Nu se încheia un act scris la oficierea căsătoriei.
Zestrea, de tradiţie geto-dacă după cum arăta şi numele, era un drept al
ambilor tineri, ea reprezentând un echivalent al muncii depuse de ei în
gospodăria familiei.
Un impediment tipic feudal la căsătorie era starea de robie a unuia dintre
soţi, care potrivit Legii ţării atrăgea căderea în robie a soţului liber şi a copiilor
rezultaţi dintr-o asemenea căsătorie mixtă.
În ceea ce priveşte fiii, ei puteau fi legitimi, naturali (din afara căsătoriei),
adoptaţi (fii de suflet), vitregi (aparţinând unuia din soţi, dinainte de căsătorie),
la care se pot adăuga şi cei "înfrăţiţi".
C. Familia. Este grupul format din rudele cele mai apropiate, având ca
nucleu pe părinţii şi copii. Tradiţia geto-dacă a transmis familiei româneşti unele
trăsături apreciate ca democratice în comparaţie cu familia română socotită
aristocratică: în timp ce aceasta este dominată de patria potestas a lui pater
familias, cu situarea soţiei loco sororis şi cu dreptul absolut asupra copiilor,
dreptul cutumiar românesc stabilea o anumită egalitate între soţi, izvorând şi din
condiţiile de viaţă ale obştei săteşti.
Aşa de exemplu, ambii soţi exercitau puterea părintească asupra copiilor,
iar soţia supravieţuitoare putea deţine singură tutela asupra copiilor minori, fără
asistenţa consiliului de familie sau (în dreptul modem) supravegherea
tribunalului. De asemenea, părinţii nu aveau un drept absolut asupra copiilor şi
nici nu-i puteau vinde. Accentul cădea dimpotrivă pe obligaţia de întreţinere şi
protecţie.
D. Căsătoria. Creează o relaţie maritală între soţi cu drepturi şi obligaţia
reciproce, atât între ei, cât şi între părinţi şi copii. Căsătoria păstrează multe
elemente tradiţionale daco-romane (a se vedea terminologia membrilor familiei),
precum şi influenţe ale bisericii.
O trăsătură caracteristică de tradiţie geto - dacă, prezintă consimţământul
liber al tinerilor, concretizată în prerogativele încheierii căsătoriei; "vederea în
fiinţă" şi "urmarea de vorbă" care permit tinerilor să se cunoască şi să cadă de

121
acord, spre deosebire de unele legiuiri bizantine care dădeau drept numai
părinţilor de a decide căsătoria copiilor.
E. Succesiunea. Transmiterea bunurilor mortis causa, numită ca un termen
tradiţional moştenirii (tr. moş, moşie) se făcea pe cale legală (în lipsa
manifestării de voinţă a lui cujus) şi testamentară.
Potrivit moştenirii legale, copii legiuiţi şi adoptivi (de suflet), atât băieţi
cât şi fete, aveau o egală vocaţie succesorală a bunurilor de baştină sau de
cumpărătură ale părinţilor lor decedaţi. Copiii naturali succed numai la
moştenirea mamei lor. Se admitea reprezentarea succesibililor decedaţi înainte
de deschiderea succesiunii de către urmaşii acestora. Copilul vitreg (siastru) are
aceleaşi drepturi de moştenire ca şi cel legitim, dar numai la succesiunea
părintelui bun propriu şi nu la aceea a soţului sau soţiei acestuia.
În Ţara Românească se făcea simţită o influenţă a privilegiului
masculinităţii, păstrat şi în statutele Ţării Făgăraşului.
Ţăranii au evitat însă îndepărtarea fetelor de la moştenirea pământului,
prin procedura înfrăţirii care, în mod simbolic considera fetele ca băieţii.
Legea ţării şi soţului supravieţuitor un drept de moştenire, în concurs cu
copiii.
Datoriile succesorale treceau asupra moştenitorilor.
Moştenirea testamentară se deschidea pe baza testamentului oral sau
scris(diota).
Atât testamentul oral numit "limba de moarte", cât şi cel scris se făcea în
prezenţa martorilor. Părinţii puteau dezmoşteni pe fiii răufăcători sau lipsiţi de
respect. Se admitea, de asemenea, substituţia fideicomisară, prin care se
impunea prin testamentul scris să păstreze bunurile moştenite, în scopul de a le
transmite la decesul său unei alte persoane indicate de testator.

3. Regimul bunurilor: dreptul de proprietate

Proprietatea asupra pământului cu structura sa ierarhizată şi complexă

constituie temelia instituţiilor publice şi juridice feudale. Complexitatea este
determinată de îmbinarea unor forme de stăpânire devălmaşă şi personală,
diferenţiate şi prin regimul lor deosebit, ca şi prin poziţia diferită a titlurilor pe
scena socială.
Unele forme vin din feudalismul timpuriu şi continuă să existe şi în
feudalismul dezvoltat, cum este mai ales proprietatea ţăranilor organizaţi în
obşte alături de care se dezvoltă, acele forme de proprietate care aparţin
domnilor, boierilor, mănăstirilor, orăşenilor.
3.1. Proprietatea ţărănească asupra pământului corespunde stadiu lui de
dezvoltare a obştei, care păstrează modul de stăpânire devălmaşă, dar cu
accentuarea tendinţei de desprindere din devălmăşie şi de creştere a stăpânirilor
personale. Datorită marelui număr de bunuri stăpânite în comun s-au consolidat

122
diferite solidarităţi, mai ales rurale, în condiţiile de atunci, extinse pe diferite
cercuri săteşti, familiale ori de simplă vecinătate, cu scopul de a asigura
menţinerea bunurilor stăpânite de aceste cercuri în proprietatea lor şi de a opri
înstrăinarea acestor bunuri pe diverse căi, mai ales prin vânzare - cumpărare.
Obştile sunt de două feluri: libere sau aservite feudalilor, prin cotropirea
celor libere or înfiinţarea unor "slobozii" din iniţiativa lor.
A. Dreptul de proprietate în obştea liberă are un caracter mixt: pe de o
parte este un drept de stăpânire în devălmăşie asupra păşunii, pădurii şi apelor
ce fac parte din hotarul satului, iar pe de altă parte un drept de stăpânire
personală asupra unor terenuri amenajate prin munca proprie a unor membrii ai
obştii; casa de locuit şi curtea, câmpul de arat, curăturile, prisăcile, viile, livezile
cu pomet, grădinile de legume, fâneţele şi poienile, iazurile, vadurile şi morile,
etc.
În principiu Legea ţării permitea înstrăinarea pământurilor din obşte, atât
a celor devălmaşe, cât şi a celor personale, dar în anumite condiţii. Aşa s-a
dezvoltat un drept de cumpărare preferenţială (ius praeemptionis), sau de
precumpărare, recunoscut rudelor, coproprietarilor unui bun deţinut în
indiviziune sau chiar simplilor vecini, de a cumpăra cu prioritate bunul scos la
vânzare. Atunci când acest bun era stăpânit de mai multe persoane, în
indiviziune, situaţie foarte frecventă în cazul moştenirilor patrimoniale deţinute
în comun de mai mulţi fraţi (sau de alte rude mai îndepărtate) sau al obştilor
săteşti, persoana interesată să - şi înstrăineze dreptul de proprietate nu putea
vinde acel bun în mod concret, delimitat de al altora, ci numai în mod abstract:
în cadrul obştii, această persoană deţinea în loturi separate de ale celorlalţi pe
teren, adică hotărnicie, ci de regulă o parte sau câtimea ce - i revenea şi din
bunul deţinut împreună cu ceilalţi membrii ai obştii. Era deci cât se poate de
firesc ca oferta de cumpărare să fie făcută în primul rând, coproprietarilor
bunului stăpânit în comun, apoi proprietarilor de bunuri învecinate cu acel bun şi
abia în final străinilor, adică a celor care se situau în afara oricărui cerc de
solidaritate obştească ( familială, socială, fiscală sau vicinală).
Aşa s-a cristalizat acest drept de preemţiune, zis în Bizanţ de promitises
(grec. = cumpărare preferenţială) sau de vecinătate ("plesiasmos"), întrucât pe
fundamentul dreptului roman, această normă a găsit dezvoltări şi precizări în
dreptul romano-bizantin, care stabilea cinci trepte de prioritate în asemenea
cazuri, ultima dintre ele fiind cea a simplilor vecini.
Mai puţin evoluat şi precizat ca în Bizanţ, acest drept de preemţiune a fost
prezent şi în societatea românească medievală, documentele atestându-i o largă
răspândire, mai ales în perioada secolelor XVI-XVIII, precum şi faptul că el era
de multe veacuri înrădăcinat în tradiţia ei orală, fiind integrat chiar şi în dreptul
cutumiar românesc ( ius Valachicum). Aceasta arată că protimisisul evoluase
aici independent de lumea bizantină, cu care contactul teritoriilor situate la
nordul Dunării de Jos a fost mai de grabă mijlocit decât nemijlocit, oricum cel
mai adesea sporadic.

123
 Dreptul de preemţiune nu a oprit destrămarea obştilor atât din interior, cât
şi din afara lor. După o vreme, prevederile sale au avut ca efect tocmai disoluţia
stăpânirii în comun a pământului. Pătrunzând în interiorul obştii, boierii şi
mănăstirile şi-au delimitat apoi părţile ce le reveneau, acaparând treptat întregul
pământ al sătenilor, pe care în majoritatea cazurilor îi şi aserveau.
Căile prin care marii proprietari au pătruns în obşte au fost cumpărarea,
înfrăţirea, dania, zălogirea, plata birului sătenilor etc. Înfrăţirile, dăruirile şi
zălogirile erau, de cele mai multe ori, vânzări deghizate, meni te a ocoli dreptul
de preemţiune al celorlalţi membrii ai obştii.
Copleşiţi de lipsuri şi împovăraţi de dări, ţăranii devălmaşi încălcau
obiceiul protimisisului, înfrăţind pe partea lor de ocină străini, îndeosebi boieri.
În alte cazuri, ei ajungeau chiar să renunţe la pământul pe care nu-l mai putea
plăti de biruri. Sub imperiul unor nevoi presante, ţăranii îşi zălogeau deseori
ocina pe termene scurte, în schimbul unor sume de bani cu mult sub valoarea ei;
neputând înapoia banii la termen, ocina trecea pe seama creditorului.
Proprietatea deplină purta denumirea de ocină, baştină sau dedină, toţi
termenii de origine slavă ( "oţet" şi "basta" însemnând "tată", iar diad
desemnând pe "bunic"), ilustrând caracterul ei patrimonial, deci ereditar şi
deplin, pe care îl putea avea şi o mică proprietate ţărănească. Fiind moştenită de
la părinţi era liber s - o vândă, s - o lase moştenire, s - o dăruiască lăcaşurilor
sfinte sau unor mireni.
Spre deosebire de obştea liberă, proprietatea ţărănească cuprindea şi
obştea aservită.
B. Dreptul de proprietate în obştea aservită aparţinea stăpânului feudal, fie
că era o obşte iniţial liberă sau o slobozenie (întemeiată de feudal cu aprobare
domnească) şi în acest caz obştea a continuat să existe ca atare în stare de
aservire după ce teritoriul ei a devenit proprietatea feudalului. Procesul aservirii
s-a desfăşurat în sensul restrângerii numărului obştilor libere şi al sporirii celor
aservite.
Ţăranul aservit îşi păstra stăpânirea asupra casei, avea posibilitatea de a
lucra pe delniţa pe care o avusese ca proprietate, dispunea de bunurile create de
el şi avute în stăpânire personală: curături, prisăci, vii, iazuri, vad cu moară,
branişte, precum şi asupra inventarului agricol, a vitelor mari şi mici, diverse
îmbunătăţiri personale, dar plătind stăpânului zeciuiala cuvenită întrucât se
efectua pe pământ străin.
Aşadar, dependenţa ţăranilor faţă de stăpân avea o latură social -
economică, dar şi una personală.
Alături de "proprietatea" moştenită, după organizarea domniei au apărut
forme noi de proprietate, precum cea laică de danie, dar mai ales cea
bisericească, în special mănăstirească.

3.2. Proprietatea nobiliară

Avea ca obiect moşiile boiereşti, bisericeşti şi domneşti.

124
 Proprietatea nobiliară s-a extins pe două căi: prin acapararea proprietăţilor
ţărăneşti sau prin exploatarea muncii ţăranilor.
Din punct de vedere istoric, proprietatea nobiliară este continuarea,
stăpânirilor pe care le-au avut cnezii şi voievozii din perioada feudalismului
timpuriu. Întărită şi extinsă continuu în perioada feudalismului dezvoltarea se
bucură de anumite privilegii, ceea ce o deosebeşte esenţialul de proprietate
ţărănească.
A. Proprietatea boierească provenită din moştenire era întărită de domn şi
se înstrăina cu respectarea dreptului protimis al rudelor. O sursă importantă de
creştere a proprietăţii boiereşti o constituia donaţia domnească pentru cei care
se distingeau pe câmpul de luptă sau în îndeplinirea unor misiuni importante
prin răsplătirea cu danii în sate şi pământuri. Deţinătorii "proprietăţii" de danie -
desemnată în diploma moldovenească prin termenul visluienia, după un cuvânt
polon - deveneau dacă nu erau deja, slugi nemijlocite ale domnului, similari
vasalilor din apusul Europei.
La rândul lor, marii boieri puteau să dăruiască pământuri, creându-şi, în
acest fel, şi ei vasali (slugi), de care erau înconjuraţi şi în fruntea cărora porneau
la război.
Stăpânirea funciară a crescut începând chiar cu veacul al XIV-lea
consolidându-se treptat şi accentuându-şi caracterul ierarhic. Ierarhia funciară
era, totodată, o ierarhie militară şi politică.
Domeniile feudale erau foarte diferite ca mărime. Unele cuprindeau zeci
de state, răspândite pe un teritoriu de zeci de mii de hectare. La sfârşitul
secolului al XVI-lea, în Moldova şi Ţara Românească existau numeroase
domenii întinse, cuprinzând între 20 şi 50 de sate. Dacă unele domenii au
crescut, altele au scăzut, ca urmare a împărţirii între moştenitori, precum şi a
influenţei defavorabile a factorilor politici. Este cazul domeniului deţinut în
Moldova de Luca Arbore sau de Craioveşti în Ţara Românească.
Marele domeniu era format din două părţi: o parte rezervată stăpânului,
rezerva seniorială, corespunzând cu terra indominicata din Europa Occidentală,
care cuprindea curtea şi locuinţa, atât al stăpânirilor, cât şi al "slugilor" lor,
precum şi o parte din termenul agricol, pusă în valoare de ţăranii dependenţi, pe
baza muncii sub formă de dacă. Restul domeniului - cea mai mare parte,
corespunzând cu terra mansionaria din lumea apuseană - era formată din vetrele
satelor - unde se găseau locuinţele ţăranilor - şi delniţele ţărăneşti, terenurile
agricole aflate în posesia ţăranilor, păşuni şi păduri. Această împărţire a
domeniului era specifică societăţii medievale şi o regăsim la toate popoarele din
Europa vremii.
Pentru a face ca pământul să producă venituri, seniorul - în cazul nostru
boierul-trebuia să aibă pe terenul său ţărani, care să dispună de o parcelă de
pământ, de inventar agricol şi de vite. Gospodăria proprie a ţăranilor şi lotul lor
era o condiţie a existenţei marelui domeniu, având scop să - i asigure ţăranului
mijloace de subzistenţă şi de a garanta, totodată stăpânului forţă de muncă.

125
 Pe marile întinderi de pământ ale boierilor şi ale mănăstirilor din Ţara
Românească şi Moldova lucrau ţărani, care îţi aveau delniţele lor, socotite ca
posesiuni străvechi. Numai rezerva seniorială se găsea în proprietatea deplină a
boierilor; asupra delniţelor ţărăneşti avea un drept limitat.
Dreptul de stăpânire al boierului asupra pământului făcea ca să rămână pe
seama rezervei boiereşti delniţele ţăranilor care mureau fără moştenitori; boierul
putea să lase delniţele altor ţărani spre folosinţă.
Întregul sistem de exploatare ce asigură veniturile stăpânilor de pământ se
întemeia pe o îmbinare a diferitelor ramuri de producţie economică în
gospodăria ţărănească, îndeosebi pe îmbinarea agriculturii şi meşteşugurilor,
fapt oglindit în izvoarele istorice medievale. În secolele XIV-XV, când
domeniul se înfăţişa ca o unitate economică, stăpânii dispuneau de o serie de
drepturi numite "monopoluri senioriale". Monopolurile senioriale constituiau
pentru boieri şi mănăstiri, pe lângă surse importante de venituri şi mijloace de
constrângere a ţăranilor dependenţi.
Astfel, ţăranii care căutau să se sustragă obligaţiei de a măcina la moara
stăpânului erau pedepsiţi.
Veniturilor însemnate, care se realizau din monopolurile senioriale, li se
adăugau cele de la vămile interne, existente pe domeniu.
B. Proprietatea bisericii s-a născut din daniile domneşti sau boiereşti,
sporind apoi prin alte danii şi cumpărări, ca, de altfel, şi cea laică.
Mănăstirile au primit în stăpânire pământuri, sate, munţi, branişti, mori,
precum şi scutiri de dări pentru bunurile lor. Totodată, mănăstirile şi înalţii
prelaţi obişnuiau să facă cu cheltuiala lor vii, grădini, mori etc, care rămâne au
în patrimoniul lor.
Domnii mai dăruiau mănăstirilor diferite obroace - bani, miere, vin, ceară,
sare, parte din birul unor state - pentru hrana călugărilor şi pentru procurarea de
fonduri băneşti.
Mănăstirile beneficiau mai mult decât boierii de drepturi largi de judecată
a satelor din domeniul lor şi de încasarea amenzilor şi a altor venituri de pe urma
judecăţilor.
Închinarea mănăstirilor româneşti către lavrele de la muntele Athos le-a
lipsit de cea mai mare parte din veniturile lor, care iniţial fuseseră donate pentru
opere pioase.
C. Proprietatea domnească ocupa locul principal în cadrul ierarhiei
funciare medievale. Ea cuprindea atât satele stăpânite direct de domn, cât şi pe
cele care aparţineau domniei ca instituţie. În stăpânirea domnului mai intrau
locurile pustii, braniştile (locurile de graniţă sau pădurile de la marginea
moşiilor rezervate vânatului etc.), hotarele târgurilor şi ale oraşelor, cu vremea
chiar şi oraşele, ocinele care se confiscau boierilor pentru diferite vinovăţii,
precum şi pământurile cumpărate de domnie. În secolele XIV - XV nu se făceau
deosebire între "proprietatea" domniei ca instituţie şi cea personală a domnului.
Toate veniturile de pe moşiile domneşti (prin aceasta înţelegându-se atât moşiile

126
personale ale domnului, cât şi cele ale domniei) erau folosite atât pentru nevoile
statului, cât şi, mai ales, în interesele personale ale domnului.
Domnul urmărea orice schimbare în stăpânirea pământului, în calitatea sa
de "autocrat a toată ţara" şi în virtutea dreptului sau de supremă stăpânire sau de
stăpânire superioară asupra întregului pământ al ţării (dominium eminens). În
legătură cu acest drept al său, în Ţara Românească au existat două instituţii, care
aveau aplicabilitate în domeniul proprietăţii laice: prădalica (domnească) şi
darea calului.
Prădalica era dreptul domniei de a lua pe seama sa proprietatea al cărei
stăpân deceda fără să aibă urmaşi în linie bărbătească.
Darea calului se cuvenea domniei în cazurile în care aceasta - în urma
solicitărilor boierilor - le confirma stăpânirea asupra pământului. Darea calului
apare ca o răscumpărare de la domnie a moşiei, pe care ea o confirma celor care
cereau asta. Simbolică la început, această dare s-a transformat cu vremea într-o
veritabilă "răscumpărare" a pământului de la domnie.

3.3. Imunitatea feudală era un atribut al marelui domeniu, în condiţiile

economiei naturale şi ale fărâmiţării feudale. Boierii şi mănăstirile care se
bucurau de imunitate concentrau în mâna lor exerciţiul tuturor drepturilor
suverane pe teritoriul pe care îl stăpâneau. Imunitatea constă în două clauze
esenţiale, foarte bine oglindite în documentele vremii. Cea dintâi constă în
scutirea pentru locuitorii de pe domeniul stăpânului cu drept de imunitate, de
dările - în natură şi în bani - ca şi de muncile datorate domniei.
În al doilea rând, imunitatea atrăgea după sine interdicţia reprezentanţilor
puterii centrale, dregători şi "slugi" domneşti, cu atribuţii judecătoreşti,
administrative şi fiscale, de a intra pe domeniul care se bucura de privilegiul
imunităţii. Atributele suverane, de judecată, administrativ şi fiscal, treceau
asupra stăpânului de domeniu, care le exercita cu ajutorul "slugilor" sale.
Beneficiarul privilegiului de imunitate se prezenta, astfel, pe teritoriul stăpânit
de el ca un adevărat suveran.
Datorită atribuţiilor largi şi a mijloacelor materiale pe care le aveau,
stăpânii de domenii provocau adesea stări de anarhie, situaţie care a născut
necesitatea creării ierarhiei feudale. Ierarhia feudală s-a manifestat sub forma
instituţiei vasalităţii.
Potrivit acesteia, stăpânii de moşii se recunoşteau "vasali" - în diplomatica
slavo-română - "slugi" - faţă de un stăpânitor mai puternic, căruia îi încredinţau
o autoritate superioară, numită în terminologia apuseană suzeranitate. Acest
stăpân superior sau suzeran era în Tara Românească şi Moldova domnul, numit
şi mare voievod, care era şi el un mare boier stăpânitor de sate şi de "curţi", cel
mai mare dintre boierii tării.

127
 4. Obligaţii si contracte

Legea ţării ca izvor al obligaţiilor, contractele şi delictele.

4.1. Forme de răspundere colectivă. Au existat forme de răspundere
colectivă în materie fiscală, penală şi de comerţ internaţional.
a) Cisla. Un sistem de impozit în care satul era impus la plata unei sume
globale, repartizată apoi pe gospodării, în funcţie de puterea lor economică, pe
baza unui recensământ trienal. Creşterea continuă a dărilor, ca şi abuzurile
răbojarilor de a impune pe unii ţărani "peste puterile lor" în timp ce pe alţii cu
averi îi scuteau prin trecerea lor în categoria "săracilor" au adus pe mulţi ţărani
în situaţia de a nu-şi putea plăti cota parte, ori de a fugi din sat ("a da bir cu
fugiţii").
Cei rămaşi în sat trebuiau să împlinească întreaga cislă, cu dreptul de a se
despăgubi din bunurile părăsite de cei fugiţi sau aflaţi în imposibilitatea de a
plăti.
b) Duşegubina era amenda în vite dată celor vinovaţi pentru fapte penale
grave produse pe teritoriul satelor (care după întemeierea statelor feudale nu se
mai judecau la nivelul obştii ci prin reprezentanţi ai aparatului de stat).
Dacă satul nu reuşea să găsească şi să predea vinovatul, satul întreg
suporta însă duşegubina.
c) Despăgubirea de la altul era o modalitate de răspundere colectivă pe
plan internaţional extinsă la categorii sociale mai largi decât colectivitatea
sătească.
Negustorii şi românii care plăteau în ţara străină în contul acestor datorii
primeau acte doveditoare a sumelor plătite şi întorşi în patrie erau despăgubiţi de
adevăraţii datornici. În dreptul modern, această practică veche e înlocuită cu
procedura specială a exiguaturului, pe bază de hotărâri judecătoreşti executate în
ţări străine.

4.2. Forme de răspundere civilă personală, contractele

Contractele sunt acte juridice constitutive din drepturi şi obligaţii pentru
părţile contractante. Majoritatea poartă aceleaşi denumiri ca şi cele din dreptul
modern, dar în condiţiile feudalismului ele prezintă unele trăsături distinctive.
a) Contractul de vânzare - cumpărare este cel mai folosit. Este un contract
consensual, translativ de proprietate. Elementele sale esenţiale -
consimţământul, obiectul, preţul - prezintă fiecare anumite particularităţi.
Consimţământul contractanţilor trebuie să fie liber, de bună voie - nesilit -
fără vicii şi irevocabil. La vânzarea pământului era necesar şi consimţământul
rudelor, vecinilor, încuviinţarea domnului pentru moşiile boierilor, cu
respectarea normelor privitoare la darea calului sau a cupei şi a celor privitoare
la preadalică.
Obiectul vânzării îl constituie cel mai des pământul. O caracteristică a
vânzării feudale era aceea că obiectul său putea fi şi persoana umană; ţăranii

128
liberi, care îşi vindeau stăpânilor feudali libertatea devenind români sau vecini,
precum şi robii care nu erau liberi, dar putea fi obiect de transfer de la un stăpân
la altul.
Preţul vânzării era menţionat în bani - monedele care circulau în ţările
române fiind asprii, unghii, talerii, zloţii, florinii, leii - dar şi în natură: vite mari
şi mici, cereale, miere, vin, etc.
Preţul se plătea integral în momentul convenţiei, dar uneori şi parţial,
când se fixa un termen pentru plata preţului restant "sub sancţiunea rezilierii în
caz de neplată".
Se practică, pentru garantarea plăţii la termen sistemul zălogului.
Contractul putea fi reziliat în caz de evicţiune ("val"), când bunul a fost
"cumpărat nou" (de la un neproprietar).
Forma de încheiere
Contractul de vânzare se făcea în scris şi verbal, întotdeauna în prezenţa
martorilor, uneori şi a garanţiilor şi aldămăşarilor
Când actul scris era întocmit între particulari - zapis - cuprindea numele şi
prezenţa părţilor, martorilor şi aldămăşarilor; plata integrală sau parţială de către
cumpărător; garanţiile reale (zălog) sau garanţii personale (chezaşi); predarea
actelor de proprietate de către vânzător; invocarea către părtinitori de a nu strica
vânzarea.
b) Contractul de donaţie, contract real, prezintă în general, aceleaşi
trăsături ca şi cel de vânzare - cumpărare, în ceea ce priveşte consimţământul
donatorului şi obiectul donaţiei. În cazul donaţiei domneşti intenţia de a gratifica
a domnului are în vedere, fie răsplătirea unor boieri pentru slujba credincioasă,
fie ajutorarea unor mănăstiri.
c) Contractul de schimb avea ca obiect aceleaşi bunuri ca la vânzare şi
donaţie mai ales sate, terenuri cu construcţii şi cu culturi speciale. Schimbul se
făcea, de obicei, prin zapis, dar când el avea ca obiect sate, zapisele se prezentau
spre întărirea domnului şi sfatului domnesc.
d) Contractul de împrumut bănesc se încheia între creditorul care preda
debitorul o sumă de bani, cu obligaţia acestuia de a o restitui la un anumit
termen - zi, soroc, vadea - fixat mai ales la o sărbătoare însemnată: Crăciun,
Arhangheli etc, ori după o perioadă de timp calculabilă în săptămâni, luni etc.
Dobânda numită mai târziu bas putea fi capitalizată, luându-se astfel dobândă,
"bas peste bas".
e) Contractul de comodat, un contract real, unilateral, cu singura obligaţie
pentru cel ce primea spre folosinţă gratuită bunuri, unelte sau vite de muncă, de
a le restitui la termen.
i) Zălogul era un mijloc legal mult practicat în feudalism pentru a garanta
obligaţiunile izvorâte din contracte, cum erau cele de vânzare - cumpărare,
împrumut bănesc, etc.

129
 El consta din bunuri mobile şi imobile - mai ales pământ - şi din iobagi cu
delniţele lor. Îndeplinirea la termen a obligaţiei garantate atrăgea răscumpărarea
zălogului.

5. Elemente de drept penal

În reglementarea penală Legea ţării păstrează unele reminiscenţe din

epocile anterioare, dar în principal apără valorile şi relaţiile interesând ordinea
feudală şi anunţă, totodată, unele începuturi de modernizare juridică. Statul
caută să pună stavilă practicii învechite a talionului, prin aplicarea pedepsei
numite zavească (amendă), celor care ar cuteza să mai recurgă la răzbunarea
privată.
Se consacră făţiş inegalitatea în faţa legii penale, după starea socială a
făptaşului şi a victimei aceleiaşi fapte, fiind apreciate în mod diferit ca şi
pedepsele.

5.1. Infracţiunile se numesc fapte şi se clasifică după gravitate, în mari şi

mici.
Ele erau împărţite în infracţiuni împotriva statului şi infracţiuni împotriva
persoanelor şi proprietăţii.
A. Infracţiuni împotriva statului Erau socotite ca cele mai grave.
a) Hiclenia, trădarea, comisă de boieri împotriva domnului, personificare
a statului, prin care ei îşi călcau jurământul de credinţă depus la înscăunarea
domnului: comploturile pentru detronarea domnului, însuşirea pe nedrept a
banilor victimelor, fuga în ţara străină, atingerea adusă bunurilor domneşti. Se
pedepsea cu moartea şi confiscarea averii celui hiclean, căci, în conformitate cu
Legea ţării "după dreptate şi după lege dacă piere cineva în hiclenie, iar
agonisita lui şi averile să fie domneşti". Bunurile confiscate erau dăruite de
domn boierilor credincioşi şi mănăstirilor.
O altă faptă gravă interesând ordinea feudală era:
b) Osluhul. care constă în neascultarea faţă de poruncile domneşti,
pedepsită cu moartea sau hatalm - o amendă în vite - şi luarea ocinelor. Tot ca
osluh era socotită şi neîndeplinirea de către ţăranii aserviţi a îndatoririlor faţă de
stăpânii feudali, care era pedepsită cu gloaba (amenda în vite) şi cu bătaie.
B. Infracţiuni împotriva persoanei
a) Omuciderea se pedepseşte cu moartea. În caz de nedescoperire a
autorului se aplică despăgubirea asupra proprietarului locului unde s-a petrecut
fapta sau asupra satului dacă locul faptei era pe teritoriul satului. Uneori
vinovaţii se răscumpărau prin bani şi ocine.
b) Rănirile se numeau şi "sânge" şi se pedepseau cu gloabe, tot aşa şi
c) lovirile. Dacă lovirea cauza moartea, pedeapsa era moartea sau
închisoarea şi pierderea ocinelor.

130
 d) Sadalma cuprindea insultele aduse demnităţii personale.
e) Răpirea se pedepsea cu moartea sau duşegubina.

B. Infracţiuni împotriva proprietăţii

a) Furtul era conceput ca luarea pe ascuns a unui mobil aparţinând altei
persoane, trăsătură care s-a menţinut şi în legiuirile scrise ulterior. Furtul se
pedepsea cu moartea prin spânzurătoare.
b) Tâlhăria. Când furtul se comitea cu violenţa, în bandă, cu arme, la
drumul mare sau prin pătrunderea cu forţă în casă se numea tâlhărie (hoţ, tâlhar,
sunt cuvinte de origine tracă) pedepsită cu spânzurătoarea, de obicei la locul
faptei.
Pentru furtul simplu se aplicau duşegubine şi despăgubiri făptaşului, iar
dacă el nu putea fi aflat plăteau satele respective.
c) Hotărnicia falsă şi mutarea hotarelor era tot o infracţiune împotriva
proprietăţii, asimilată cu furtul şi se pedepsea cu gloabă şi probă în folosul celor
înşelaţi.
d) Incendierea şi distrugerile cauzate avutului altuia constituiau fapte care
expuneau pe făptaşii lor în primul rând la despăgubirea celui dăunat şi la
pedepse penale pentru neplata acestora.
e) Erezia şi ierosilia (furtul obiectelor din biserică), precum şi unele fapte
împotriva moralei sunt considerate infracţiuni.
Legea ţării îngăduia o aplicare a compoziţiunii, prin care se puteau
răscumpăra cele mai multe infracţiuni. Chiar şi pedeapsa cu moartea se putea
răscumpăra.

5.2. Pedepsele erau, fie a) fizice prin tăierea capului, spânzurătoare, fie b)
închisoare la ocnă, la temniţă sau puşcărie, fie c) băneşti: gloabă, duşegubină,
pradă zaviască.
După Legea ţării pedeapsa capitală pentru boierii hicleni se executa prin
lovirea lor cu buzduganul de către domn, dar au fost domni care, le-au aplicat şi
tăierea capului şi spânzurătoarea.
În afară de domn, puteau pronunţa pedeapsa cu moartea şi marii vomici,
marele ban, mănăstirile investite cu competenţele de a judeca în satele lor orice
faptă mare sau mică, intervenţia crescândă a statului în sancţionarea infractorilor
se oglindeşte în constituirea unui vast aparat de slujitori speciali, care urmăreau
infractori şi asigurau executarea pedepselor, numiţi de obicei după numele
acestora: duşegubinari, osluhari, pripăşari, gonitori din urmă.
Uneori se aplicau şi pedepse infamante: purtarea şi bătaia pe uliţă a
infractorului, tăierea bărbii.
Legea ţării nu prevedea ca pedeapsă tortura.

131
 6. Procedura de judecată

Organizarea şi desfăşurarea procesului are multe particularităţi, unele

tradiţionale, altele determinate de realităţile societăţii feudale din Ţările
Române.
Legea ţării se remarcă şi în procedura de judecător prin caracterul unitar al
normelor juridice în toate cele trei ţări româneşti.
La sate s-au păstrat instanţele formate din oameni buni şi bătrâni, la
târguri şi oraşe, şoltuzii (juzii) cu cei 12 pârgari, peste care s-au suprapus
organele de stat, dregătorii: vornici, pârcălabi, bani din conducerea judeţelor şi
ţinuturilor, judecători în circumscripţiile lor administrative, mari vornici şi
marele ban.
Toţi aveau o competenţă generală-civilă şi penală-la care se adaugă
competenţa specializată a dregătorilor ca şi a boierilor şi mănăstirilor, precizată
în actele domneşti de delegare a atribuţiilor lor judecătoreşti.
De regulă, dregătorii îndeplineau concomitent atât sarcini judecătoreşti cât
şi administrative.
Nu există apelul cu alte trepte ca astăzi dar părţile nemulţumite de o
hotărâre, dată puteau să redeschidă procesul la aceeaşi instanţă sau la organele
de stat superioare inclusiv sfatul domnesc şi domnul ţării.
Ferâia consta din o sumă de bani pe care câştigătorul procesului o
depunea în visteria domnească sau în mâna dregătorilor care judecaseră, urmând
ca în caz de rejudecare, partea care a pierdut procesul să-i înapoieze
câştigătorului suma depusă.
Concepţia care stă la baza procedurii judiciare este ca judecata să se
realizeze "după lege şi dreptate", "după dreptate şi după obiceiul ţării noastre".
Legea sau obiceiul sunt Legea ţării, iar dreptatea este morala epocii.
Domnii care au respectat acest principiu au fost socotiţi buni judecători şi
apreciaţi ca: Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare şi Sfânt, Petru Rareş şi Radu
cel Mare ş.a.

Probele erau scrise şi orale

Probele scrise erau cele oficiale - hrisoave, diresele şi cărţile domneşti şi
zapisele particulare.
Probele orale erau, pe lângă mărturia simplă, jurătorii şi jurământul cu
brazda.
a) Jurătorii erau persoane, iniţial din aceiaşi categorie socială cu partea
din proces pentru care jurau, mai târziu cu precădere boieri. Ei erau indicaţi de
domn, fie numeric - de obicei 6 - 12 - 24 - 48, fie normal. Ei depuneau în
biserică un jurământ, precum că vor proceda cu dreptate.
b) Jurământul cu brazda mai mult simbolism judiciar, arhaic pornind de la
concepţia pământului zeificat. Cel angajat să meargă corect pe hotarul în litigiu
purta pământul într-o traistă, pe cap sau pe umeri.

132
 A fost combătut de biserică, ca obicei păgân şi înlocuit cu jurământul
creştinesc în locul pământului purta o carte de blestem.
c) Chezaşii erau cei care aveau sarcina de a supraveghea pe cei care ar
intenţiona să sustragă de la judecată.
Aveau obligaţia să - i aducă la termenul fixat. În caz de neprezentare, erau
pedepsiţi chezaşii.

133
 CAPITOLUL VIII
ORGANIZAREA DE STAT A TRANSILVANIEI ÎN EPOCA
VOIEVODATULUI ŞI PRINCIPATULUI

În epoca medievală, Transilvania a evoluat ca stat, la început în contact

direct şi sub influenţa regalităţii ungare, iar apoi a imperiilor otoman şi
hapsburgic. Pe ansamblu, cu diferenţierile de rigoare se disting două mari
perioade ale organizării de stat a Transilvaniei.

1. Voievodatul (1176 -1541)

1.1. Viaţa economică
Varietatea reliefului, clima potrivită şi solul fertil au constituit condiţii
prielnice pentru dezvoltarea unei economii agrare de veche tradiţie, moştenită de
la strămoşi.
Cultura cerealelor a deţinut un loc important în cadrul ocupaţiilor agrare şi
al economiei în general, deoarece prin ea se obţineau nu numai produsele de
bază necesare alimentaţiei, ci de ea se leagă mai strâns creşterea animalelor şi
furniza, totodată, materia primă pentru unele activităţi cu caracter "industrial".
Cele mai importante plante cerealiere erau grâul şi meiul.
Creşterea animalelor a reprezentat o îndeletnicire tradiţională legată de
celelalte ramuri ale gospodăriei săteşti.
Valorificarea bogăţiilor naturale ale solului Transilvaniei a căpătat
începând cu secolele XII-XIII noi valenţe datorită în special interesului crescând
al autorităţii regale pentru exploatarea minereurilor şi a altor substanţe de primă
necesitate.
Economia Transilvaniei prezintă unele trăsături specifice care decurg din
dezvoltarea mai accentuată a meşteşugurilor şi comerţului şi, în general a vieţii
urbane, în această provincie, faţă de cele două state româneşti.
Drept urmare, se constată o mai intensă participare a Transilvaniei la
comerţul european pentru valorificarea mai eficientă a produselor solului,
subsolului şi ale activităţii meşteşugăreşti. Aceasta a permis dezvoltarea mai de
timpuriu decât în celelalte zone româneşti, a unor intense reţele de drumuri
comerciale orientate în general spre sud şi sud est, deci spre celelalte două ţări
româneşti, Muntenia şi Moldova, dovadă stând principalele centre comerciale
ale Transilvaniei Sibiu, Braşov, Odorhei şi Bistriţa, aşezate de-a lungul
graniţelor cu acestea, în timp ce comerţul cu Ungaria era îndreptat mai mult spre
Vestul şi Nordul Europei.

1.2. Structura socială

Progresele realizate în societatea românească pe parcursul secolelor IX-
XI, în direcţia maturizării noilor relaţii de tip feudal, întemeiate pe dezvoltarea
în continuare a proceselor productive şi pe sporul demografic constant, nu a avut
totuşi drept urmare, generalizarea, în etapa imediat următoare a noilor rânduieli

134
social-economice. Întârzierea în cristalizarea unor structuri feudale proprii s-a
datorat, pe de o parte puternicei rezistenţe opuse de obştile libere la tendinţele
aservirilor, iar pe de altă parte împrejurărilor de istorie politică pe care le-a
cunoscut Transilvania în faţa expansiunilor Regatului ungar.
Faptul că formaţiunile politico militare din secolele IX-XI nu au ajuns la
stadiul de cristalizare a unei vieţi statale maturizate, prevăzute cu toate atributele
sale specifice, a lipsit societatea românească din secolele XII-XIII de cadrul
instituţional necesar unor progrese mai substanţiale pe drumul definirii relaţiilor
feudale. Gradul de maturizare a noilor relaţii sociale şi stadiul organizării
politice s-au intercondiţionat de altfel, pe teritoriile locuite de români, ca şi în
alte părţi ale Europei, unde condiţiile social-istorice mai favorabile au
determinat în această vreme generalizarea la scara întregii societăţi a relaţiilor
feudale pe deplin constituite.
Supravieţuirea obştilor săteşti libere şi rezistenţa lor la acţiuni de aservire
promovate de feudalitatea românească în curs de formare, precum şi de
feudalitatea maghiară laică şi ecleziastică - acest din urmă fenomen cu
consecinţe mult mai grave s-au întemeiat pe structura şi coeziunea internă a
vechilor organisme social-economice săteşti.
Potrivit obiceiurilor feudale, teritoriile cucerite erau declarate proprietate
a puterii centrale, în cazul Transilvaniei al regalităţii ungare. S-a format astfel,
prin contopirea pământurilor obşteşti şi prin ocuparea domeniilor cetăţilor şi ale
fruntaşilor populaţiei locale, proprietatea regală. Proprietatea regală era în
veacul al XIII-lea mai însemnată decât cea nobiliară, laică şi bisericească.
Cetăţile mai vechi, centre politice, economice şi administrative, încă mai înainte
de ocuparea Transilvaniei de către statul ungar, ajung în stăpânirea regelui. Atât
cetăţile vechi, cât şi cele noi aveau întinse domenii care formau proprietatea
regelui.
Din întinsele sale domenii, regele dăruia unor credincioşi laici şi clerici
numeroase moşii drept răsplată pentru sprijinul acordat regalităţii. Care urmare a
daniilor regale tot mai numeroase, cu cât înaintăm în timp, proprietatea regală se
micşorează, sporind proprietatea feudală. Întărindu-se astfel clasa feudală,
aceasta nu se mai mulţumeşte cu dania regală, ci îşi sporeşte domeniile, fără să
mai ţină cont de interesele puterii centrale. Această creştere a puterii nobilimii
mari devenea ameninţătoare pentru nobilimea mică.
În linii generale, clasele şi păturile sociale din Transilvania sunt cele
specifice lumii medievale.
a) Marea nobilime. Procesul stratificării sociale a început înainte de
venirea ungurilor, în cadrul formaţiunilor politice româneşti menţionate în
Cronica notarului anonim de la curtea regelui Bela al IV-lea. Pe întreg teritoriul
Transilvaniei şi chiar în Câmpia Panonică erau constituite numeroase cnezate şi
voievodate româneşti, încă din secolul al IX-lea.
Intrarea Transilvaniei, sub dominaţia mai mult sau mai completă a regilor
unguri s-a făcut în etape succesive pe fondul luptei formaţiunilor politice

135
româneşti pentru independenţă. Totodată, s-a dat o ascuţită luptă între boierimea
ridicată din rândul formaţiunilor juzilor şi o nobilime desprinsă din rândul
cotropitorilor, care încerca să se suprapună prin violenţă, nobilime formată din
unguri, saşi şi secui.
Judecând în ansamblu relaţiile particulare oglindite de documentele mai
târzii, regula pentru soarta acestor mici feudali români, în curs de afirmare, nu a
fost transformarea lor în stăpâni feudali efectivi ai obştilor săteşti, ci decăderea
treptată prin întoarcerea în mijlocul colectivităţii, în condiţiile apariţiei unui
feudal străin, în sensul teritorial sau etnic, sprijinit sau privilegiat mai cu seamă
de autorităţile regale în Transilvania.
Pentru a stăvili această luptă, nemeşimea maghiară şi reprezentanţii
saşilor sau secuilor au promulgat la 1437 Unio trium naţionum, act
segregaţionist, prin care nobilii unguri, secui şi saşi au hotărât să-i excludă pe
români de la viaţa politică. Din acest moment, românii care formau majoritatea
populaţiei din Transilvania au fost supuşi fără excepţie unui regim de umilinţă şi
cumplită exploatare de către nobilimea celor trei naţiuni exploatatoare.
Alături de mognoţi, conţi sau boieri numiţi şi nemeşi, cu un termen
generic, în Transilvania voievodală a existat şi o nobilime ecleziastică formată
din înalţi prelaţi ai bisericii catolice, care promova politica Vaticanului de
reprimare a românilor ortodocşi schismatici, paralel cu o intensă exploatare
feudală.
Integrată teritoriilor aflate sub stăpânirea coroanei ungare, Transilvania a
cunoscut o evoluţie feudală de tip apusean, direcţie accentuată în veacul al XIV-
lea când locul regalităţii arpadiene a fost luat de cea angerină, care pentru
întărirea propriei sale autorităţi a sprijinit formarea unei noi nobilimi. Noua
nobilime şi-a sporit considerabil puterea reuşind să întemeieze adevărate dinastii
de mari dregători.
Tulburările interne ce au urmat atât după stingerea dinastiei arpadiene
(1301), cât şi după moartea lui Ludovic I de Anjou (1382) au consolidat puterea
noii mari nobilimi, în serviciul căreia au fost constrânşi să intre mulţi nobili de
rând în calitate de slujitori şi familiari sau răsplătiţi cu o parte din veniturile
slujbelor încredinţate lor.
b) Mica nobilime era formată din cei aflaţi în dependenţă faţă de nemeşi şi
înaltul cler, conform sistemului vasalităţii feudale, din persoane înnobilate de
rege pentru serviciile militare pe care le-a adus, din comandanţii militari secui,
precum şi din elementele scăpătate ale marii nobilimi.
Datorită procesului de stratificare economică a ţărănimii, o pătură subţire
şi-a creat o situaţie materială mai bună, în timp ce marea sa majoritate a sărăcit.
Fenomenul a cuprins şi obştile ţărăneşti din ţinuturile mărginaşe (Banat, Haţeg,
Făgăraş, Maramureş şi scaunele secuieşti). O parte a cnezilor şi voievozilor ca şi
a fruntaşilor secui au reuşit să pătrundă în rândurile nobilimii, obţinând chiar
diplome de proprietate asupra satelor libere. Colaborând cu puterea centrală, unii
cnezi şi voievozi români au devenit nobili înzestraţi cu privilegii acordate prin

136
diplome regale. Aşa au fost familiile Drăgoşeştilor şi Giuleştilor maramureşeni
ori ale Huniazilor etc.
Prin diploma regelui Ludovic I din anul 1366, cnezul întărit în cnezatul
său printr-o diplomă regală era socotit ca un adevărat nobil, iar cnezul de rând ca
un jude (sătesc). Această deosebire subliniază starea socială diferită între cele
două pături ale cnezilor: cei de rând aveau să reprezinte mai departe interesele
obştilor, ameninţate de voievozii ori cnezii înnobilaţi sau de alţi stăpâni nobili.
Până în secolul al XV-lea, cnezii şi voievozii români au ocupat un loc
important în sânul micii nobilimi.
Cu timpul, atribuţiile pe care aceştia le aveau în teritoriul pe care îl
conduceau le-au fost limitate, dat fiind statutul acordat românilor de "naţiune
tolerată" de către regalitatea maghiară.
Formarea proprietăţii funciare feudale a jucat un rol hotărâtor în istoria
populaţiei rurale, a trasat un hotar vizibil între stăpânii de moşii şi populaţia de
la sate. Stăpânii domeniilor feudale au ocupat întinderi însemnate din pământul
ţăranilor şi au aservit ţărănimea aşezată pe acest pământ. În acelaşi timp stăpânii
feudali şi -au atras o parte dintre ţăranii siliţi să părăsească obştea şi i-a
transferat în populaţie aservită. Astfel s-au format trei pături de bază ale
populaţiei rurale: ţăranii care îşi mai păstrează proprietatea obştească şi
libertatea social juridică, ţăranii ajunşi în dependenţă feudală şi robii. Fireşte că
în sânul acestor pături de bază existau anumite categorii mai mult sau mai puţin
conturate.
Oricare şi oricâte ar fi mai mari sau mai mici deosebirile dintre diferitele
pături ale ţărănimii, acesteia îi este proprie caracteristică de a fi producător
direct, posedând anumite mijloace de producţie proprii, necesare pentru
realizarea muncii sale şi pentru agonisirea mijloacelor de existentă.
În ceea ce priveşte situaţia lor juridică, ţăranii pot fi agricultori liberi şi
dependenţi în diferite grade şi forme de stăpânii feudali, atât laici cât şi
ecleziastici. Tendinţa generală în ceea ce priveşte starea juridică a ţăranului din
perioada de feudalizare a societăţii este transformarea lui din om liber în om
dependent, dar îşi păstrează totuşi caracteristica economică de plugari.
c) Ţăranii aserviţi. În Transilvania ţăranii dependenţi erau numiţi iobagi.
Alături de iobagi - care posedau o sesie, deci o gospodărie proprie,
formând categoria socială cea mai numeroasă - existau şi jelerii, al căror număr
sporise foarte mult încă din a doua jumătate a secolului al XIV -lea, ca urmare a
popularizării masei ţărăneşti. Mai puţin însemnate erau slugile de la curţile
feudale.
Jelerii, erau în general ţăranii fără sesie, fără gospodărie proprie, trăind în
marea lor majoritate în comunitate, mai rar făcându-şi apariţia şi în scaunele
secuieşti. Iniţial, ţăranii dependenţi se puteau muta de pe o moşie pe alta, cu
respectarea anumitor condiţii. Ei aveau obligaţia de a presta rentă feudală, sub
cele trei forme ale sale: în produse (nuna), în muncă (robotă) şi în bani.

137
 În afara obligaţiilor în muncă, în produse şi în bani către stăpânii de
pământ care au urmat în ansamblu o linie ascendentă, politica fiscală a Regatului
ungar, angajat în multe războaie, concura serios nobilimea în condiţiile de
sporire a obligaţiilor ţărăneşti. Pentru a fi pe placul acesteia, decretul din 1351 al
regelui Ludovic I stabilea darea în produse în proporţie de unu la nouă (nona), în
loc de unu din zece, cât fusese până atunci. Se mai adăugau diverse abuzuri şi
silviciile săvârşite de nobili împotriva ţăranilor uneori fizice. Acestea au atins şi
dreptul de liberă strămutare a iobagilor după îndeplinirea obligaţiilor şi plata
dării pentru pământ care începea să fie tot mai îngrădit.
d) Ţăranii liberi (homines libere condiţiones) deţinea în continuare o
pondere însemnată, fiind dominantă în secuime, unde era în vigoare ius
Sicularum, în scaunele săseşti care se bucurau de ius Theutonicum, ca şi în ţările
locuite mai cu seamă de români, precum Ţara Făgăraşului, a Haţegului, a
Maramureşului ori în Munţii Apuseni, unde pricinile se rezolvau după ius
valachium, despre care primele menţiuni scrise datează din secolul al XIV-lea.
O numeroasă ţărănime liberă se mai păstra pe domeniile cetăţilor sau ţinuturile
de margine, ca: Rodna, Ţara Oaşului, a Maramureşului, Banat, Făgăraş, ş.a.
Ca şi alte categorii sociale nici ţărănimea liberă nu era omogenă.
Consolidarea relaţiilor de producţie feudale a avut drept consecinţă
reducerea numărului ţăranilor liberi şi generalizarea procesului de aservire.
e) Orăşenii au constituit în Transilvania o categorie socială mai importa
decât în Ţara Românească şi Moldova.
Ei erau organizaţi în bresle şi aveau unele obligaţii în muncă, produse şi
bani precum şi obligaţii militare.
Şi în sânul acestei categorii se produc importante mutaţii unii intrând
chiar în clasa nobililor. Marea masă a orăşenilor suportau toate îndatoririle faţă
de oraş, voievod sau rege.
Organizarea socială, relaţiile dintre clase şi dintre români şi naţiunile
privilegiate din Transilvania au evoluat în strânsă legătură cu structura
proprietăţii.

1.3. Organele centrale ale statului

A. Voievodatul Transilvaniei - instituţie a populaţiei româneşti,
completată cu alte instituţii de aceeaşi origine şi-a păstrat parţial autonomia în
întreg evul mediu, autonomie exprimată în organizarea politico - administrativă,
în orientarea economică şi în tendinţele sale de a se separa de Regatul ungar.
Cea dintâi victorie în eforturile de autonomie a voievodatului Transilvanie
fost însăşi impunerea instituţiei în rivalitate cu cea de principat, încercată
începuturile secolului al XII-lea de regalitatea ungară. Aceasta a fost nevoită
după mai mult de o jumătate de secol de încercări să accepte şi să recunoască
instituţia voievodală, care de la 1176 şi până la 1541, se va menţine fără
întrerupere. Însemnătatea instituţiei medievale mai rezultă şi din faptul că
voievodul Transilvaniei era în acelaşi timp şi comite suprem al unuia sau chiar

138
mai multe comitate importante. (Dăbâca, Solnac, Alba, Timiş, Maramureş etc.).
uneori voievodul îndeplinea şi funcţia de comite al secuilor, ceea ce însemna un
spor autoritate.
Cel dintâi dregător cunoscut care a primit titlul de voievod al Transilvanie
fost Leustachius pomenit la 1176. acesta şi urmaşii săi se socoteau suverani,
tendinţele voievozilor în acest sens s-au accentuat în perioadele de criză ale
Regatu ungar. O asemenea situaţie era foarte vădită în a doua jumătate a
secolului al XIII-lea când Transilvania era caracterizată drept Regnum, o ţară
deosebită de regatul ungar. Aşa a fost cazul voievozilor Roland şi Ladislau
Borşa, iar unii voievozi au format adevărate dinastii (Lackfy, Csaky, Finta,
Iancu de Hunedoara).
În această vreme, autoritatea voievodului a crescut şi mai mult: acesta
judecă, anulează hotărâri regeşti şi acordă altele ca un suveran. Voievodul
Transilvaniei îşi stabileşte rangul în ierarhia demnitarilor Regatului ungar, ocupă
locul al patrulea după Palatin, cancelar şi banul Sloveniei.
Transformările din viaţa politică a voievodatului transilvănean de la
sfârşitul secolului al XIII-lea au constat mai ales din lărgirea autonomiei sale şi
din tendinţele de a se constitui într-un stat suveran.
Autoritatea voievodului s-a extins şi asupra altor prerogative regale prin
care aceea de numire a comiţilor comitatelor, pe care nu numai că o exercită, dar
o şi proclamă în scris, în acte cu caracter public.
Roland Borşa, revenit a treia oară în fruntea voievodatului, în 1288,
autoritatea sa în calitate de voievod al Transilvaniei a sporit în prestigiu, s-a
apropiat şi mai mult de suveranitate sau independenţă. Chiar în cel dintâi act
păstrat ( această a treia domnie, datat 8 iunie, voievodatul Transilvaniei este
caracterizat ca regnum transilvanum, deci o ţară suverană din punct de vedere
constituţional, iar cârmuitorul ei emitea porunci şi hotărâri în litigiile dintre
feudali şi biserică, avea un vicevoievod numit din familia sa, care îndeplinea
atribuţiile palatinului de la curtea regelui. Vicevoievodul, la rândul său avea un
locţiitor şi probabil o mică curte, cu dregători absolut necesari: un vistier, un
cancelar etc.
În acelaşi an (1288), voievodul Roland Borşa a organizat şi instituţia
reprezentativă şi anume "adunarea obştii nobililor din ţara Transilvaniei care
îndeplinea atribuţiile dietei din Ungaria.
Congregaţia nobililor (adunarea obştii nobililor) era o adunare
reprezentativă pe stări corespunzătoare adunărilor extraordinare din Ţara
Românească şi Moldova la lucrările cărora participau reprezentanţii categoriilor
sociale privilegiate. În Transilvania această adunare nu avea caracter permanent,
în sensul că era convocată doar periodic. În prima etapă la aceste adunări
participau şi nobilii români.
Ultimul document cate menţionează participarea nobililor români la
lucrările congregaţiei datează din anul 1291. Această adunare cu participare

139
românească a fost convocată la Alba Iulia chiar de regele Ungariei Andrei al III-
lea. Congregaţia adoptă hotărâri în domeniul administrativ, fiscal şi judiciar.
După anul 1437, când s-a constituit Unio trium naţionum a fost interzisă
în mod expres participarea românilor la viaţa politică, inclusiv la Congregaţia
nobililor.
Organizarea fiscală. Ţăranii liberi aveau obligaţii fiscale numai faţă de
stat, pe când cei aşezaţi aveau în plus obligaţia să presteze cele trei forme ale
rentei feudale faţă de nemeşi şi faţă de biserică. Este interesant că odată cu
autonomia Transilvaniei, voievodul care strângea dările pentru rege avea dreptul
să reţină o mare parte din ele. Principala obligaţie fată de stat era prestată iniţial
în natură, apoi în bani. Ţăranii aveau şi obligaţia de a plăti o dare funciară
numită terragium. În situaţii deosebite regele impunea dări suplimentare numite
subsidia. Ţăranii români aveau în plus obligaţia de a plăti quinquagessima
oavium (o oaie cu un miel din 50).
Întrucât îndeplineau îndatoririle militare, secuii erau scutiţi de dări, totuşi
cu ocazia încoronării regelui, a primei sale căsătorii şi a primului său născut,
erau obligaţi la darea boilor (un bou de fiecare familie).
Regimul fiscal al saşilor era distinct, ei având îndatorirea de a plăti 500 de
mărci de argint de argint anual, prin contribuţia tuturor gospodăriilor (darea
Sfântului Martin).
Organizarea armatei. Voievodul era comandantul armatei. În Transilvania
a funcţionat pe parcursul întregului ev mediu, dată fiind organizarea autonomă o
armată a regelui şi o armată a feudalilor locali. Din armata regelui făceau parte
marii dregători, cei aflaţi în slujba acestora ca şi unele contingente întreţinute de
orăseni şi de categoriile sociale privilegiate, la care participau şi un număr de
iobagi stabiliţi prin reglementările succesive ale regilor Ungariei.
Feudalii laici si bisericeşti participau la oastea regelui cu un număr de
oşteni proporţional cu întinderea proprietăţilor funciare pe care le deţineau şi cu
numărul iobagilor pe care îi stăpâneau.
La începutul secolului al XV-lea armata Transilvaniei a fost reorganizată
pe principiul banderiilor (steaguri). Potrivit acestui sistem, marii dregători,
nobilii, comitatele, oraşele, secuii şi saşii întreţineau banderii proprii. Armata
proprie a feudalilor era formată din slujbaşii acestora şi participa numai la
războaie de apărare, pe când armata regelui avea obligaţia de a participa la toate
războaiele, inclusiv la cele purtate în afara statului.
Organizarea bisericii. În secolul al IX-lea, când în Transilvania pătrund
ungurii, biserica ortodoxă se afla în plin proces de organizare ierarhică, la fel ca
şi în celelalte teritorii româneşti. Ea şi-a desfăşurat activitatea neântrerupt,
asigurând continuitatea credinţei religioase a românilor.
Biserica catolică a fost organizată treptat, pe măsura pătrunderii ungurilor,
fiind susţinută de feudali şi de regii Ungariei, era subordonată regalităţii şi
beneficia de numeroase facilităţi şi privilegii. Aceasta a constituit un puternic
instrument de maghiarizare forţată a românilor.

140
 1.4. Organizarea administrativ teritorială
Românii din Transilvania erau organizaţi încă dinainte de expansiunea
maghiară în structuri politice şi administrative proprii. Alături de districtele
româneşti aflate pe teritoriile unor vechi cnezate şi voievodate, au fost introduse
în unităţi administrative noi formate din comitatele ungureşti şi scaunele
secuieţti şi săseşti.
Districtele româneşti erau subdiviziuni administrativ teritoriale, conduse
de cnezi, voievozi şi juzi, precum şi de adunări ale nobililor şi cnezilor. Aveau o
populaţie exclusiv românească şi au fost răspândite mai ales în zonele de
margine neafectate de ocupaţia maghiară, precum Făgăraş, Almaş, Haţeg,
Hunedoara şi chiar Banat şi Maramureş.
Regiunile din Transilvania în care printre populaţia românească au
pătruns şi ungurii, au fost organizate din comitate, conduse de către comiţi,
ajutaţi de vicecomiţi. Fiecare comitat avea o adunare formată din nobilimea
locală.
Scaunele secuieşti constituiau unităţi administrative distincte, având o
organizare cu caracter militar. Denumirea de scaune vine de la vechile scaune de
judecată ale românilor, pe care le-au preluat şi secuii, ca de altfel şi saşii. Cu
timpul termenul a căpătat sensul de unitate administrativ teritorială. Obştea
secuilor (Universitat Siculorum) cu capitala la Odorhei, se afla sub conducerea
unui comite numit de rege. Apoi voievodul Transilvaniei a devenit şi comite al
secuilor, ştirbindu-le autonomia.
Scaunele se aflau sub conducerea unor căpitani cu atribuţii militare
administrative şi judecătoreşti, ajutaţi în problemele juridice de juzii scăunali.
Începând din anul 1426, comitele secuilor era reprezentat în scaune de un jude
regal cu atribuţii de control judiciar.
Scaunele săseşti s-au constituit în prima jumătate a secolului al XIV-lea în
cadrul unei unităţi administrativ teritoriale autonome (Universitatea Saxonum).
În fruntea fiecărui scaun se afla un jude regal, ajutat de vicejude. Localnicii
aveau dreptul de a alege un jude scăunal.
Universitatea Saxonum se afla sub conducerea unui comite care îl
reprezenta pe rege, dar în fapt se afla sub autoritatea voievodului. Conducerea
scaunelor săseşti se făcea de un comite ales de obştea saşilor. Din secolul XV
toate scaunele săseşti au fost puse sub conducerea unui comite ales de
comunitatea saşilor care se întrunea la Sibiu.
Organizarea oraşelor. Conducerea oraşului revenea judelui (judex) care o
exercita împreună cu un Consiliu Municipal format din 12 juraţi. În fiecare an
comunitatea oraşului alegea o nouă conducere, populaţia urbană era stratificată
între mari categorii sociale: patriciatul, format din patroni şi negustori bogaţi,
păturile mijlocii în care intrau meşteşugarii, micii negustori şi în fine, sărăcimea
care forma plebea oraşelor.

141
 Satele româneşti erau conduse de cnezi care exercitau unele atribuţii,
strângeau impozitele şi chemau oamenii la oaste.

2. Principatul (1541-1683)

În prima jumătate a secolului a secolului al XVI-lea, după cucerirea

Belgradului (1521) de către turci şi victoria acestora împotriva ungurilor la
Mohacs (1526), statul ungar şi-a încetat activitatea.
Partea mijlocie a Ungariei (Câmpia Dunării), împreună cu fosta capitală
Buda a fost transformată în paşalâc turcesc, iar partea de apus a intrat în
stăpânirea lui Ferdinand, fratele lui Carol Quintul. După ce Ungaria a fost
desfiinţată, Transilvania a trebuit să accepte dominaţia otomană, împărtăşind
soarta celor două Ţări Române extracarpatice de al căror statul politic s-a
apropiat considerabil, prin recunoaşterea supremaţiei otomane, chiar dacă
formele şi obligaţiile inerente acestei recunoaşteri au fost în cazul ei mult mai
mici decât în cel al Moldovei şi mai ales al Ţării Româneşti.
Chiar dacă a trebuit să accepte suveranitatea otomană, teritoriul
intracarpatic al Transilvaniei a continuat să joace un rol considerabil în istoria
românilor: dacă în veacul al XIV-lea de aici se propagase impulsul creator al
celor două state româneşti în teritoriul extracarpatic, apropierea statutului ei
politic de către cel a Ţării Româneşti şi al Moldovei a favorizat acum tendinţele
de unitate românească medievală, ca şi o primă, dar efemeră realizare a lor.
Crearea principatului autonom al Transilvaniei a favorizat şi mai mult
intensificarea legăturilor cu Ţara Românească şi Moldova, în cadrul unei
interdependenţe politice care a culminat cu prima Unire a celor trei ţări române
sub Mihai Viteazul.
Istoria politică a Transilvaniei în această perioadă, ca şi după aceea, s-a
caracterizat prin lupta pentru consolidarea autonomiei interne. Această luptă se
desfăşoară în condiţiile confruntării dintre Imperiul otoman şi cel habsburgic, ca
şi ale consolidării dominaţiei Porţii în zona sud-estului european şi a expansiunii
acestuia către centrul Europei. În cadrul factorilor externi de consolidare a
autonomiei principatului, un loc aparte l-au ocupat legăturile sale cu Moldova şi
cu Ţara Românească, state interesate în strângerea relaţiilor cu ea.
Statornicirea şi definitivarea statutului internaţional al principatului
autonom al Transilvaniei, mai ales în relaţiile cu cele două imperii rivale, s-a
desfăşurat în condiţiile luptei dintre partida care vedea asigurată această
autonomie în strânsă alianţă cu imperiul habsburgic şi aceea care vedea că o
asemenea alianţă nu putea garanta menţinerea statutului respectiv în faţa
otomanilor.
Pronunţând o politică de recunoaştere a suveranităţii otomane, această
ultimă partidă căuta să limiteze dependenţa faţă de Poartă la plata tributului
anual. Dacă Imperiul Otoman părea mulţumit cu stabilirea suveranităţii sale

142
asupra Transilvaniei, Casa de Habsburg tindea să o includă în imperiul său, sub
pretextul moştenirii coroanei ungare, aşa cum făcuse cu teritoriile apusene şi
nordice ale regatului Ungariei, care nu fuseseră cucerite de turci în momentul
constituirii paşalâcului de la Buda.

2.1. Viaţa economică şi socială

Epoca principatului transilvănean dependent de Poartă se caracterizează
pe plan economic prin creşterea producţiei de mărfuri şi prin utilizarea muncii
salariate, iar pe de altă parte prin goana după zile de muncă, robotă rămânând
astfel predominantă faţă de darea în bani.
Evoluţia economică a Transilvaniei este strâns legată de structurile de tip
feudal care persistă în principat şi cuprind acum în angrenajul lor noi teritorii
sate şi gospodării până atunci libere. Prin deposedări de libertăţi şi pământuri,
răpiri de sate, danii ale puterii centrale (princiare) în favoarea nobilimii din
Principat, cele mai multe sate româneşti, dar şi dintre cele secuieşti sunt aduse în
stare de aservire.
Iobăgia înregistrează o nouă fază, nu numai că se extinde teritorial-
geografic, ci se consolidează. Nobilimea impunând hotărâri şi măsuri agravante,
de la nivel central, al principelui şi adunării ţării, mărimea obligaţiilor ţăranului
iobag faţă de stăpânul (domnul) de pământ - în natură, bani şi tot mai multă
muncă - pentru a putea fi pusă în valoare rezerva seniorială (alodiul).
Cerinţele nobilimii maghiare în Principat, categorie socială numeroasă, în
creştere şi rămasă în continuare neimpozabilă devin tot mai mari în noua
perioadă istorică. Sunt lărgite curiile nobiliare şi ridicate altele noi, pe măsura
diviziunii familiale; pe de altă parte în secolul al XVII-lea nobilimea pătrunde
tot mai mult în oraşele Transilvaniei, unde îşi ridică palate. Toate acestea
solicitau cheltuieli mari care erau acoperite din veniturile obţinute prin eforturile
ţărănimi şerbite, asupra iobagului, fiind astfel impuse obligaţii tot mai mari.
Ţărănimea, care alcătuia cea mai mare parte a populaţiei Principatului, era
totodată principala categorie socială contribuabilă la susţinerea statului şi a
obligaţiilor solicitate de Poarta otomană. Războaiele antiotomane şi războaiele
antihabsburgice în care s-a găsit antrenată Transilvania au adus alte împovărări
asupra gospodăriilor ţărăneşti.
Domeniul nobiliar transilvănean înregistrează în structura sa schimbări
notabile. În primul rând se încearcă, prin vânzări, cumpărări şi schimburi de
posesiuni comasarea lui.
În alt rând, este prezentă preocuparea pentru punerea în valoare a tuturor
terenurilor din hotarele satelor, din cuprinsul domeniilor transilvănene pentru
exploatarea lor raţională. Continuă defrişarea suprafeţelor de păduri şi
transformarea lor în păşuni, dar mai ales în pământ arător, sporind producţia
agricolă.
Se practica, deasemenea, sistemul rotaţiei culturilor, asolamentul bienal
generalizându-se. Unitatea economică de bază continuă şi în epoca principatului

143
să fie reprezentată de gospodărie ţărănească. În cazul satelor libere, producţia
agricolă era parte consumată, ceea ce prisosea valorificându-se pe piaţă, în
târgurile şi oraşele mai apropiate. Din gospodăria iobăgească o parte a producţiei
era trecută în contul obligaţiilor faţă de stăpânul de pământ, diminuându-se mult
din ceea ce rămânea în beneficiul său.
Creşterea animalelor continuă să constituie ramura anexă cea mai strâns
legată de agricultură. Creşterea vitelor mari (cai) vite (cornute) precum şi a oilor
era o îndeletnicire economică a locuitorilor Transilvaniei.
Păstoritul oierilor ardeleni în celelalte ţări române constituia un fapt
important pentru legăturile economice şi comerciale dintre provinciile
româneşti, fiind semnificativ şi în privinţa contactelor interumane dintre românii
locuitori pe cele două versante ale Carpaţilor. Vânătoarea şi pescuitul completau
mijloacele de subsistenţă ale locuitorilor.
Mineritul - extracţie fierului şi metalelor preţioase, precum şi a sării din
Transilvania şi Maramureş - constituia un monopol principal şi importantă sursă
de venituri pentru stat.
Meşteşugurile. Breslele.
Meşteşugurile din Principatul Transilvaniei înregistrează fenomenul
multiplicării lor, iar pe de altă parte a specializării. Creşte numărul breslelor în
care erau organizaţi meşteşugarii, cu deosebire în perioada de calm politic din
timpul Principelui Gabriel Bethlem şi al Racoczeştilor. Specialitatea
meşteşugurilor pe de altă parte, a creat premisele favorabile pentru creşterea
producţiei meşteşugăreşti şi trecerea treptată la cea manufacturieră.
Desprinderea Transilvaniei şi a unor părţi vestice din regatul Ungariei,
după evenimentele militare şi politice din anii 1526-1541 şi consolidarea ei ca
Principat de sine stătător, până în vremea lui Mihai Viteazul şi sub autoritatea
domnului român unificator, au adus noi deschideri în privinţa comerţului
provinciei şi orientării lui. Comertul Transilvaniei se orientează acum mai mult
spre sud şi răsărit, vizând în noul context politic, Imperiul Otoman, care trebuia
aprovizionat. Dar în prima linie erau situate Ţara Românească şi Moldova, cu
care Transilvania avea legături economice - comerciale tradiţionale şi care se
intensifică acum.
Drept consecinţă, rolul oraşelor transilvănene situate pe drumurile
comerciale care legau cele trei ţări române cum erau Braşovul, Sibiul, Bistriţa
cresc.
Braşovul continuă să deţină rolul cel mai important în practica comerţului
între cele trei principate.
Transilvania avea monetărie proprie şi deopotrivă metale preţioase (aur şi
argint) din care să poată fi bătută moneda, încât principii au susţinut emisiunile
monetare menite să faciliteze schimburile de mărfuri.

144
 2.2. Instituţii centrale şi locale din Transilvania
a) Principele
În contextul evenimentelor ce au urmat luptei de la Mohacs (1526) şi până
în anul 1541, când a fost ocupată Buda de către turci, s-a înscris şi evoluţia
voievodatului Transilvaniei spre un stat de sine stătător, autonom, dar sub
suzeranitatea Porţii, proces complex şi de durată. Stările de voievodat, cu mai
vechile lor tendinţe spre autonomie faţă de regatul Ungar, au înţeles să se
folosească de împrejurările politice externe favorabile şi să-şi constituie o
structură politică proprie.
Sinuozitatea procesului de constituire statală se regăseşte şi este ilustrată
şi de evoluţia până la fixarea definitivă a titlului de principe dat conducătorului
noului stat. În mod obişnuit se consideră că anul 1541 reprezintă începutul
constituirii Principatului Transilvănean.
Aşa cum s-au dezvoltat propriile instituţii ale noului stat sub presiunile
cumulate şi venite atât din interior, din partea Stărilor, cât şi din exterior, tot aşa
s-a constituit treptat şi titlul de principe.
Primul principe al Transilvaniei a fost Ioan Sigismund Zapolya, fiul
fostului rege Ioan Zapolya.
Principele era ales de Dieta Transilvaniei şi confirmat de sultan. Dreptul
de a-l alege pe principe a fost recunoscut în mod expres de către Poartă, dar cu
toate acestea, Imperiul otoman a încălcat regula numindu-l pe principe fără
alegerea prealabilă de către Dietă.
Prerogativele principelui cuprindeau toate compartimentele vieţii de stat:
executiv, judecătoresc, legislativ, financiar, militar, politică externă, bisericesc
etc. Principele îşi exercita atribuţiile cu ajutorul unui Consiliu princiar.
În chestiuni executive principele are puteri depline; îşi numeşte de cele
mai multe ori Consiliul princiar, generalul suprem, desemnează preşedintele
Tablei princiare, marele vistiernic; numeşte comiţii în fruntea comitatelor,
confirmă juzii aleşi în scaunele săseşti şi secuieşti.
În problemele referitoare la justiţie şi legislaţie, atribuţiile sunt complexe.
Este judecătorul suprem atât în pricini civile cât şi penale, poate amnistia
sau graţia, poate comuta pedepsele. Are iniţiative legislative prin intermediul
acelor propuneri pe care le înaintează adunării stărilor. În domeniul financiar are
dreptul de a dispune de dări, de veniturile din dijme, din domeniile fiscale etc.
Principele este conducătorul suprem al armatei. Prerogativele de politică
externă au fost multiple, dar circumscrise de ahdnamele şi "condiţiile" stărilor.
În problemele religioase atribuţiile principelui sunt mai speciale. În cazul
religiilor recepte era cel care confirma numirea înalţilor prelaţi, iar în cazul altor
religii nerecepte, cum a fost cea ortodoxă amestecul a depăşit limitele
prerogativelor sale de principe de rit reformat.
Din însumarea tuturor prerogativelor rezultă că a beneficiat de autoritate
deplină în probleme de politică internă, iar în politica externă, cu toate că avea

145
dreptul de a încheia tratate de pace, de a declara război etc., era nevoie de
acordul Porţii.
b) Principatul autonom al Transilvaniei s-a constituit sub suveranitatea
otomană în septembrie 1541.
Transformarea voievodatului în principat s-a făcut pe parcursul mai
multor decenii, timp în care în plan intern s-au dezvoltat instituţiile şi
organismele specifice, iar în plan extern s-a dobândit recunoaşterea
internaţională a noului stat.
În privinţa numelui păstrat pe tot parcursul existenţei sale, stăruie formula
de ţara Transilvaniei, doar în anumite împrejurări, foarte rar se foloseşte
termenul de principat.
Un moment important în evoluţia spre individualitate statală l-a constituit
formarea, preluarea şi dezvoltarea propriilor instituţii statale. S-a plecat de la
sistemul de instituţii din epoca voiavodatului la care s-au adăugat altele.
Astfel, în locul fostelor Adunări nobiliare, convocate de voievod,
activează fără întrerupere sub nume oscilante congregaţia, dieta, convenţius,
apoi comitia, termen care se va statornicii în cele din urmă, Adunarea stărilor
din cele trei naţiuni privilegiate. Locul vechii cancelarii voievodale este luat de
Cancelaria princiară.
Pentru chestiuni juridice s-a constituit, ca instanţă superioară de judecată
Tabla princiară.
c) Consiliul princiar este un organism prin mijlocirea căruia cele trei
naţiuni privilegiate, nobilii, saşii şi secuii au încercat să influenţeze şi chiar să
controleze politica princiară.
d) Cancelaria princiară a fost una din cele mai importante instituţii
centrale, prin intermediul căreia principele a condus ţara.
e) Adunarea de stări a fost instituţia reprezentativă ale celor trei naţiuni
privilegiate (nobili, saşi şi secui) şi patru religii recepte (catolică, calvină sau
reformată, luterană sau evanghelică şi unitariană). Iniţial numele sub care s-au
întrunit Stările a fost de dietă (1538), congregaţie (1540), comitia (1542),
congragaţia sau dietă (1543) şi gyules (1566). Era convocată anual sau de câte
ori se impuneau împrejurările tulburi.
f) Dregătorii de curte au avut un rol important la curtea principelui,
aflându-se în serviciul acestuia şi îndeplinind slujbe publice.
g) Tabla princiară - instanţa superioară ce judeca în apel pricinile înaintate
de comitate, scaunele secuieşti, oraşele libere regeşti şi în mod excepţional
pricinile înaintate de scaunele şi districtele săseşti.
Organizarea judecătorească cunoaşte şi ea pe de o parte o continuare a
unor practici anterioare şi, pe de altă parte, o evoluţie şi modificări cerute de
noile probleme.
Prerogativa supremă în materie judecătorească revine principelui, ce are
dreptul de judecată în ultimă instanţă şi de graţiere. În activitatea juridică

146
principele era ajutat de Tabla princiară, preşedintele căreia era membru al
Consiliului princiar.
La nivel de comitate, scaunele secuieşti, scaunele şi districtele săseşti
existau instanţa proprii de judecată formate din scaunul general de judecată
prezidat de comitele suprem în cazul comitatelor, de judele regal la secui ca şi la
scaunele săseşti. Alături de aceşti preşedinţi în scaunele de judecată mai intrau
un notar şi un număr variabil de asesori juraţi, aceştia în proporţie reprezentativă
pentru religiile recepte. Se întrunea de patru ori pe an, în diferite localităţi,
nefiind un sediu fix.
Tot ca favoruri judecătoreşti cu competenţe speciale sunt şi forurile
ecleziastice. Pentru români se vorbeşte de scaunul de judecată protopopesc şi un
număr de preoţi juraţi.
Organizarea fiscală. Unul din principalele venituri ale principatului era
format din dările adunate de la supuşi, de obicei în bani, iar uneori completate cu
dări în natură. Potrivit hotărârile luate de Adunarea Stărilor, toate veniturile,
contribuţiile taxele, reveneau principelui pentru acoperirea nevoilor ţării, fiind
adunate de cei numiţi iniţial strângători şi date în mâna unor administratori.
Principala unitate fiscală după care se percepea darea o reprezenta în epocă
"poarta", făcându-se periodic un fel de conscriere a părţilor fiscale existente în
Transilvania.
Alături de darea pentru Poartă sau darea obişnuită şi-au făcut locul o serie
de alte dări numite taxe suplimentare, care sunt impuse pe întreg teritoriul, fără
distincţii în funcţie de privilegii sau scutiri. Aceste dări suplimentare s-au dat în
natură, dar şi în bani de foarte multe ori.
A crescut preocuparea pentru o evidenţă cât mai exactă a dării prin
introducerea sistemului registrelor de socoteli.
Alături de dările obişnuite şi cele suplimentare o sursă importantă de venit
pentru fisc au format-o dijmele.
Potrivit reglementărilor luate de Adunarea ţării dijma se dădea din vin,
grâu, diferite leguminoase, porci, oi, albine. Darea se dădea în natură cu
posibilităţi de răscumpărare în bani. De asemenea, în această perioadă s-a mai
impus şi un impozit plătit de către românii ortodocşi de către biserica catolică.
În general se poate constata că în special în secolul al XVII-lea, sistemul
de arendare al dijmelor s-a extins şi perfecţionat cu ajutorul unui aparat de
slujbaşi proprii, aflat în grija şi administrarea unui arendator suprem al dijmelor,
demnitar de seamă al visterei princiare.
Organizarea militară
În principatul Transilvaniei, principele era comandantul suprem al
armatei. În această calitate el se afla în fruntea oastei ţării atât în campaniile din
interiorul ţării cât şi în exterior, în timp de război, iar la pace se preocupa şi
participa la convocările periodice de verificare şi instruire.
Alături de principe funcţiona apoi generalul suprem al armatei, numit de
multe ori şi căpitan suprem, al doilea comandant militar după principe.

147
 Componenţa esenţială a oastei princiare permanentă o forma garda, sau
oastea personală a principelui aflată în jurul curţii şi avea în timp de pace un
efectiv de 1000 de persoane.
Armata era structurată pe trei compartimente din punct de vedere al
provenienţei: secuii formau un grup distinct format din pedeştrii şi călăreţi; saşii
constituiau un alt corp de oaste în armata ţării, fiind numeric inferior secuilor; al
treilea corp masiv de armată era format din oastea ridicată de nobilimea din
comitate.
La oaste participau şi oraşele libere regesc, iar din secolul al XVII-lea s-a
dezvoltat sistemul de oaste bazat pe mercenari, în special de etnie maghiară.
O atenţie importantă în organizarea militară a fost acordată sistemului de
apărare bazat pe o vastă reţea de cetăţi şi locuri întărite ridicate de-a lungul
graniţelor.
Organizarea administrativ - teritorială
Împărţirea administrativă a principatului în comitate, scaune secuieşti şi
săseşti, districte româneşti şi săseşti nu a suferit modificări esenţiale faţă de
perioada anterioară. Teritoriul din principat ocupat de turci pe parcursul
secolelor XVI-XVII a fost organizat în paşalâcuri. A funcţionat astfel paşalâcul
de Timişoara cu sediul la Timişoara, iar după căderea Oradei s-a constituit
paşalâcul de la Oradea, cu sediul în cetatea cu acelaşi nume.
Comitatele nobiliare vor continua să formeze principala formă de
organizare administrativă condusă de nobilimea privilegiată. Alături de
împărţirea în comitate s-a perpetuat şi organizarea teritoriului locuit de secui în
scaune, saşi în scaune şi districte. Populaţia românească majoritară, neinclusă în
cele trei naţiuni privilegiate, se regăsesc pe teritoriul tuturor formelor de
organizare administrative pomenite: comitate, scaune, districte. Cu toate acestea
a reuşit să-şi păstreze şi unele forme specifice de organizare, precum districtele
dezvoltate în special în jurul unor cetăţi de margine. Au funcţionat astfel
districtul Făgăraş, Chioar scaunele Sălişte şi Tălmaciu, ca şi enclava românească
din secuime formată din satele Vlăhiţa şi Căpâlniţa.
În ceea ce priveşte oraşele s-a menţinut clasificarea lor în trei mari
categorii: oraşe libere regeşti, oraşe sau târguri nobiliare şi târguri.
În fruntea oraşului sau a târgului s-a aflat un jude primar sau jude suprem
ales anual. Era ajutat în conducere de un număr de juraţi numiţi şi senatori, de
obicei în număr de 12, la care se adăuga adunarea celor 100 de bărbaţi.
Organizarea bisericii
Biserica românilor ardeleni aparţine istoriei mai generale a structurilor
confesionale aşa cum s-au constituit acestea în principatul autonom al
Transilvaniei. Astfel, religiilor mai vechi, catolică şi ortodoxă, s-au adăugat
noile religii rezultate de pe urma succeselor reformei, anume luteranismul,
calvinismul şi unitarianismul.
Catolicismul a reprezentat până la Reformă religia privilegiată, atât prin
caracterul său de religie oficială, cât şi prin imensele sale bunuri.

148
 Progresul rapid al Reformei în principat se explică atât prin legăturile
strânse pe care le avea Transilvania cu Europa Apuseană, în special cu
Germania, cât şi cu condiţiile proprii care au favorizat înnoirile în sânul bisericii.
Cauzele politice au jucat un rol însemnat şi au asigurat succesul Reformei,
constituirea principatului echivalând, printre altele cu voinţa Stărilor de a se
emancipa de sub absolutismul regal şi constrângerile ierarhiei catolice.
Cei dintâi care au îmbrăţişat Reforma în Transilvania au fost saşii şi
aceştia îşi alegeau primul lor superintendent în sinodul din anul 1553. Nobilimea
maghiară a îmbrăţişat şi ea pentru o scurtă durată ideile lui Martin Luther,
convertindu-se apoi la calvinism şi unitarianism.
Astfel, s-a ajuns la cele patru religii recepte - calvină, luterană, unitariană
şi catolică - care vor întregi de acum sistemul constituţional al celor trei naţiuni
politice sau privilegiate. Era inaugurat un regim de largă toleranţă între aceste
religii, în timp ce locuitorii cei mai numeroşi ai ţării, românii, cu religia lor
ortodoxă, rămâneau excluşi de la acest regim şi prejudiciaţi în statutul lor politic.
Religia ortodoxă a continuat să fie socotită schismatică. Acum, totuşi se
înregistrează constituirea ierarhiei acesteia. Astfel s-a constituit Mitropolia
Bălgradului sau a Ardealului şi structurarea instituţională unitară în cadrul
acesteia a celor două episcopii, respectiva Prislopului şi a Vadului. Primul
mitropolit care a fost instaurat de Mihai Viteazul a fost Ioan de la Prislop (1585
- 1605), un colaborator devotat domnului muntean.

149
 CAPITOLUL IX
ÎNCEPUTURILE ŞTIINŢEI DREPTULUI ŞI FORMAREA
CONŞTIINŢEI
JURIDICE ÎN CELE TREI ŢĂRI ROMÂNE

1. Apariţia pravilelor şi evoluţia dreptului scris pana în secolul al

XII-lea

Din problematica abordată în cursurile anterioare s-a putut desprinde că în

evul mediu românesc principalul izvor de drept în ţările române l-a constituit
Legea Ţării sau Obiceiul Ţării. ca ansamblu de norme nescrise sau păstrate din
epoca veche, încă din perioada obştilor sau a uniunilor de obşti. Pe măsura
dezvoltării societăţii româneşti, unii domni având sprijinul bisericii ortodoxe şi
în acord cu marile prefaceri europene, au început, din nevoia de a-şi întări
autoritatea să introducă, pentru o mai bună guvernare şi legislaţia scrisă prin
care se statorniceau reglementări şi norme unitare în toate domeniile vieţii,
economice şi sociale pe întreg teritoriul statului. Fenomenul se generalizează în
secolul al XV-lea prin elaborarea a numeroase acte cunoscute în istoria dreptului
sub denumirea de pravile.
Obiceiul pământului - cutuma - denumit în istoriografia juridică
românească "legea ţării", chiar în epoca apariţiei "legii scrise" a avut cel puţin în
acea etapă istorică, rolul dominant, fiind invocată în viaţa socială a românilor
înaintea legii scnse.
Legea scrisă, denumită în Ţara Românească şi Moldova "pravilă", iar în
Transilvania "Constituţie", "decret", "statut" a apărut sub forma pravilelor
religioase sau a codificării cutumei (obiceiului pământului) şi a reuşit prin
intermediul conducerii statului să pătrundă în cele trei ţări româneşti.
Codificând obiceiurile şi normele juridice mai vechi dar adăugând şi
norme mai moderne pentru acele vremuri stabilite de unii domnitori luminaţi sau
împrumutate din legislaţia mai avansată din unele state europene pravilele
elaborate au fost în general laice şi bisericeşti.
Este important de subliniat că având izvoare comune pravilele s-au
aplicate pe teritoriul tuturor celor trei ţări române, cu diferenţierile de rigoare, în
raport cu situaţia politică concretă a fiecăreia în parte contribuind la întărirea
unităţii româneşti.
Înainte de a analiza instituţiile caracteristice dreptului scris, facem câteva
precizări în legătură cu unele susţineri existente în istoriografia din trecut, cu
privire la originea vechiului drept românesc.
Ce este, aşadar, vechiul drept românesc? În sens larg, prin vechiul drept
românesc, istorici contemporani înţeleg dreptul fie scris, fie nescris, după care s-
a orânduit viaţa societăţii româneşti din timpuri străvechi şi până către mijlocul

150
secolului al XIX-lea, când în viaţa acestei societăţi îşi face loc dreptul modern
care dăinuie şi astăzi.
În sens restrâns, prin vechiul drept românesc se înţelege dreptul nescris,
consuetudinar (cutuma), după care s-a orânduit viaţa societăţii româneşti din
epoca străveche şi până spre jumătatea secolului al XVII-lea, când are loc
generalizarea dreptului scris. Odată definite aceste noţiuni se pune întrebarea:
până unde se cunoaşte în timp istoricul vechiului drept românesc scris? Pe bază
de documente istoricii vechiului drept scris consideră că numai începând din
secolul al XIII-lea în ceea ce priveşte pe românii din Transilvania şi decât prin
secolul al XIV-lea în ceea ce priveşte Moldova şi Ţara Românească. Aceasta nu
înseamnă că înlătură sau şterge originea geto-dacă deoarece "dreptul cel nou",
cel scris, nu a putut înlocui dreptul cel vechi, cel nescris, românesc, autohton ale
cărei începuturi se aflau în epoca premergătoare întemeierii statelor feudale
româneşti. Aşa după cum arăta marele savant Nicolae Iorga "S-ar spune că, din
acest trunchi (dreptul cutumiar românesc -n.n.) s-a scris seva juridică, astfel cum
se scurge răşina dintr-un brad care, puţin câte puţin, a ajuns să capete forme
stabile şi tocmai de aceea acest drept n-a rămas niciodată fără perspective de noi
dezvoltări".
În procesul formării vechiului drept românesc nu putem nega însă
existenţa influenţelor dreptului roman, slav sau bizantin, dar fără a diminua
izvoarele sale geto-dacice, adică acelui vechi trunchi, strămoşesc, autohton.

1.1. Apariţia primelor pravile

În întreaga epocă medievală românească, biserica a jucat un rol deosebit
de important în societate, ea bucurându-se în tot ceea ce întreprindea de un larg
sprijin din partea domnitorilor. Datorită organizării sale ierarhice şi a rolului
principal de factor cultural religios în epoca medievală românească, Biserica
ortodoxă era instituţia în măsură să sprijine domnitorii interesaţi în consolidarea
statului şi înzestrarea sa cu instituţii juridice uniforme prin elaborarea sistemului
de norme cu caracter juridic obligatoriu pentru locuitorii statului, asigurate la
nevoie cu puterea ei spirituală şi autoritatea statului.
Aşadar, normele de conduită ale credinţei creştine ortodoxe, cu
aplicabilitate în întreg spaţiul de locuire românească veneau în sprijinul întăririi
autorităţii domnitorului şi aparatului de stat, precum şi al centralizării puterii.
De aceea primele izvoare de drept scrise apar la noi sub forma pravilelor
bisericeşti. Concepţia specifică feudalismului potrivit căreia reglementările
juridice se aflau sub jurisdicţia bisericii, la care se adaugă adeziunea totală a
domnitorului la normele elaborate de biserică au asigurat un caracter oficial cu
aplicabilitate, atât în domeniul religios propriu zis, cât şi cel laic al primelor acte
de drept scrise.
Acestea au fost normele morale specifice domeniului religios, cât şi
reglementări de drept penal, civil sau procesual.

151
 Cum biserica ortodoxă română s-a aflat de la începuturile ei sub
autoritatea patriarhului de la Constantinopol, în organizarea şi funcţionarea
statului şi a instituţiilor sale, inclusiv ale bisericii, au fost preluate o serie de
elemente bizantine, ceea ce ne conduce la concluzia că primele izvoare ale
dreptului scris românesc s-au inspirat din experienţa şi dreptul bizantin. Fapt
demonstrat de existenţa numeroaselor cuvinte şi termeni din limbajul religios al
primei perioade a evului mediu în limba latină, pentru ca ulterior, datorită
receptării influenţelor bizantine prin filiera slavă, limba slavonă să devină
predominantă, atât în cancelaria domnească cât şi în biserică la practicarea
cultului şi a slujbelor religioase. Abia pe la jumătatea veacului al XVI-lea
pravilele bisericeşti au început să fie redactate şi în limba română. La început
atât cele în limba slavonă, cât şi cele în limba română au fost multiplicare şi au
circulat sub formă de manuscrise, pentru ca din secolul al XVII -lea să se
editeze primele pravile tipărite.
a) Pravilele scrise în limba slavonă
Întrucât societatea medievală românească s-a condus după "legea ţării",
adică dreptul obişnuelnic, zis şi consuetudinar sau cutumiar, chiar şi după
întemeierea celor două state medievale extracarpatice, dreptul scris a apărut
destul de târziu în cuprinsul lor, afirmându-se încet, treptat şi cu destulă
timiditate. Drept urmare, despre primele începuturi ale literaturii juridice putem
vorbi abia după un veac de la crearea celor două state medievale, când sunt
documentate primele manuscrise slave, conţinând texte juridice, care nu
reprezintă altceva decât traduceri ale unor prototipuri bizantine. Original ele
bizantine, cele mai gustate în lumea românească au fost, ca şi în lumea slavă de
altfel, textele clasice, elaborate în perioada romano - bizantină ori în cea de
apogeu a Bizanţului, care operau o distincţie netă între legile laice (nomoi) şi
canoanelele ecleziastice (kanones) pe de altă parte şi rezumatele scurte din
perioada târzie, de declin a Bizanţului, când confuzia sporită dintre laic şi
ecleziastic a făcut loc unor prelucrări sintetice şi prescurtate de norme juridice
care contopeau legile laice şi canoanele bisericeşti în aşa-numitele nomocanoane
pe care societatea medievală românească le-a cunoscut sub numele de pravile
bisericeşti. Ele nu cuprindeau prin urmare numai norme de drept bisericesc, ci,
în egală măsură şi rânduieli de drept civil şi penal cu aplicabilitate la întregul
spectru al vieţii sociale.
Primul nomocanon slav scris în Ţările Române şi păstrat în Biblioteca
"Saltykov-Scedrin" din Sankt-Petesburg datează din 1451, când gramaticul
Dragomir a copiat Zakonik-ul ( Pravila), la Târgovişte pentru domnitorul
Vladislav al II-lea. În Moldova ieramonahul Ghervasie de la Neamţ copia
Syntagma lui Matei Vlastares din porunca lui Ştefan cel Mare. Tot epocii lui
Ştefan cel Mare îi aparţin şi alte transcrieri după acelaşi text, cum ar fi aceea a
lui Iacov de la Putna (1475) sau a gramaticului Damian pentru biserica Sf.
Nicolae Domnesc din Iaşi (1475). Veacul al XVI-lea, iar al XVII-lea în mai
mică măsură au condus şi la alte copii la aceeaşi Syntagma, dintre care una a

152
episcopului Macarie de Roman, cunoscut cronicar, mort în 1558. Alte scrieri de
drept canonic: Pravila de la Putna (1581), Pravila de la Mănăstirea Bistriţa
(Moldova) din 1618, Pravila de la Galaţi (începutul secolului XVII) şi Pravila de
la Mănăstirea Bistriţa (Oltenia) din 1636.
b) Pravilele scrise în limba română. În veacul al XVI-lea s-au făcut şi
primele traduceri româneşti de pravile, cum ar fi Pravila retorului Lucaci din
1581 scrisă cu cheltuiala fostului episcop Eustahie de Roman, ca şi
Nomocanonul lui Ioan Postitorul (Nesteures, patriarh bizantin în perioadâ 1582 -
1595) tipărit de Coresi în 1570 - 1580, sub titlul Pravila Sfinţilor Apostoli şi
descoperit în Codicele de la Ieud.
O serie de elemente de conţinut ale acestei pravile au fost reproduse şi în
Moldova în secolul următor şi folosite ca atare de către domnitori şi biserică în
conducerea statului.
Legată nemijlocit de realităţile societăţii timpului, tipărirea în limba
română a normelor de drept din cele două Principate, cu adaptările cerute de
realităţile socio-culturale, devenise o necesitate impusă de dezvoltarea
instituţiilor laice şi bisericeşti, de caracterul mai complex al raporturilor
economice şi de schimb, de sporirea actelor de judecată civilă şi mai ales penală.
Astfel, în domniile lui Matei Basarab şi Vasile Lupu au fost alcătuite
primele coduri de legi (pravile), prin traducerea unor nomocanoane din slavonă
şi greacă. Prima ieşită de sub teascul tipografic a fost Pravila de la Govora
(1640), cu contribuţia lui Udrişte Năsturel, alcătuitorul versurilor la stema ţării,
al egumenului Meletie Macedoneanul, a monahului Ştefan din Ohrida,
tălmăcirea din slavonă fiind efectuată de ieromonahul Mihail Moxa de la
Mănăstirea Bistriţa (Vâlcea).
La întocmirea ei s-au folosit izvoare mai vechi ale dreptului nostru scris.
Prin conţinut se detaşează de celelalte pravile, având dispoziţii de drept canonic,
cât şi laic.
Necunoaşterea de către majoritatea poporului român a limbii slavone a
constituit un serios impediment în utilizarea şi răspândirea pravilelor în această
limbă, grăbind traducerea unora dintre ele sau apariţia celor în limba română,
care, având la bază aceleaşi izvoare, adresându-se aceluiaşi popor, circulând şi
aplicându-se în toate cele trei ţări române au determinat creşterea importanţei
dreptului scris, contribuind la formarea conştiinţei naţionale.
c) Conţinutul, importanţa şi aplicarea primelor pravile
Prin conţinutul lor se remarcă varietatea prescripţiunilor cuprinse în aceste
documente, de la texte generale din cele mai diverse domenii, precum: extrase
din lucrările religioase, date istorice despre sinoade, date biografice despre
autorii pravilelor, cronici, textele de calculare a timpului şi diferite formulare de
acte la dispoziţii cu caracter juridic.
Dispoziţiile juridice propriu-zise nu sunt redate sistematic pe ramuri şi
instituţii, normele de drept canonic alternând cu cele de drept laic, sau cele de
drept civil cu cele de drept penal ş.a.m.d.

153
 Cele mai multe norme cuprinse în pravile sunt cele referitoare la condiţia
juridică a personalului (familie, căsătorie, divorţ, rudenie); materia contractelor
(vânzare, împrumut, depozit etc.); norme de drept penal (în special infracţiuni şi
pedepse) şi unele chestiuni legate de procedura de judecată, în special probele.
De exemplu Pravila de la Govora (1640) cuprinde canoanele Apostolilor,
ale Soboarelor şi ale Părinţilor Bisericii şi unele capitole cu privire la mireni.
Aşa cum se arată în prefaţă, cartea avea rostul unei "îndreptătoriu de lege"
pentru uzul clerului; aşadar nu trebuie citită de laici sau de "măscărici", lucru
explicabil într-un secol al "teologiei", în care grija pentru apărarea credinţei
ortodoxe şi pentru îndrumarea clerului erau preocupări de căpătâi. Pravila era şi
un manual de educaţie pentru reglementarea raporturilor între oameni şi a
comportării lor corespunzătoare, manual aplicat şi interpretat de preoţi şi
duhovnici. O ediţie anume a acesteia a fost tipărită pentru mitropolitul Ghenadie
al Ardealului şi enoriaşii săi de la nord de Carpati.
În Moldova, Vasile Lupu tipărea la 1646, pe cheltuiala domniei şi cu
ajutorul lui Eustaţie logofătul, Carte românească de învăţătură de la pravilele
împărăteşti şi de la alte judeţe, legiuire complexă şi modernă, în care normele de
drept bisericesc traduse din greceşte li s-au adăugat cele de drept penal întocmite
de jurisconsultul italian Prospero Farinaci (1544 - 1618), bazate pe vechile
Basilicale. După cum se sublinia în predeslavia cărţii, era necesară o legislaţie
care să servească ordinii sociale pentru a fi "un izvor de viaţă tuturor rodului
românesc", într-o vreme în care nu se mai putea trăi fără învăţătură, iar
dregătorii nedreptăţeau şi asupreau pe locuitori. Pravila lui Vasile Lupu
cuprindea dispoziţii de drept canonic, civil, penal şi prevederi referitoare la
vămi, la fiscalitate şi la relaţiile internaţionale. Cea mai amplă operă juridică
tipărită în epocă va fi însă Îndreptarea Legii - Târgovişte (1652).
Ca importanţă, trebuie subliniat că prin conţinutul lor religios şi
discriminările sociale pe care le propovăduiau pravilele au contribuit la
consolidarea relaţiilor feudale.
În istoria dreptului românesc ele au marcat începutul procesului de
receptare scrisă a instituţiilor juridice române, adaptate la realităţile bizantine.
Într-o perioadă anterioară, sinteza dintre dreptul autohton dac şi cel roman a dat
naştere dreptului nescris românesc.
Dezvoltarea proprietăţii private şi a producţiei de mărfuri în feudalism au
impus aplicarea unor principii de drept conform cu individualismul care începe
să se opună tot mai mult principiului solidarităţii obştii. Aceste principii erau
deja elaborate în opera legislativă a lui Iustinian, pe care împăraţii bizantini au
preluat-o şi dezvoltat-o, aşa încât se poate afirma că peste primul strat al
influenţei romane exercitată în epoca naşterii poporului român s-a adăugat acest
al doilea strat (cel bizantin dar tot de origine română) determinat de cerinţele
începutului economiei de schimb. În fapt, procesul de receptare a ideilor şi
instituţiilor juridice române se desăvârşeşte prin preluarea, în această nouă etapă,
a principiilor şi normelor juridice în forma lor scrisă.

154
 Aşa cum rezultă din conţinutul pravilelor, având aceleaşi izvoare, dreptul
scris românesc, încă de la apariţie se prezenta unitar, mergând până la identitate
în cele trei ţări române. Aceasta atestă persistenţa unităţii de concepţie, ca parte
integrantă a conştiinţei unitare a poporului român. Folosirea acestor pravile la
elaborarea dreptului laic scris de mai târziu, a contribuit, de asemenea, la
păstrarea şi consolidarea dreptului românesc.
Pravilele bisericeşti, atât cele în limba slavonă, la vremea lor, cât şi cele în
limba română mult mai răspândite, s-au dovedit bune îndreptare pentru
reglementarea activităţilor tuturor instituţiilor statului, mai ales a celor juridice.
Din păcate se păstrează puţine documente care să ateste utilizarea lor în
adoptarea hotărârilor de judecată. Şi aceasta deoarece în materie de drept
familial sau penal hotărârile se dădeau în formă orală şi sau atunci când erau
consemnate în scris, nu corespundeau în text denumirea pravilei pe care se
întemeiau. În schimb, faptul că pravilele au avut o finalitate practică în
activitatea juridică, se atestă prin numeroase documente referitoare la rezolvarea
litigiilor privind proprietatea, care se încheiau prin hotărâri scrise pe care părţile
aveau tot interesul să le păstreze.
d) Hrisoavele legislative.
O altă formă incipientă a dreptului românesc scris utilizată din veacul al
XVI-lea a constituit-o documentele permanente de la cancelaria domnească sub
denumirea de hrisoave legislative.
În prima etapă a apariţiei lor (secolul al XVI-lea) acestea erau documente
emanate de la domnie menite a impune aplicarea Legii Ţării, în cazurile ce
cădeau strict în sfera de responsabilitate a domnitorului. De aici şi caracterul lor
limitat, individual. De la sfârşitul secolului al XVI-lea aceste acte încep să fie
generalizate, aplicându-se cu caracter de norme pe întreg teritoriul ţării. Cel mai
reprezentativ din această categorie de documente este Aşezământul din 1595
prin care Mihai Viteazul aducea reglementări faţă de cele cuprinse în Legea
Ţării, în cazurile ce cădeau strict în sfera de competenţă a domnitorului cu
referire la relaţiile dintre boieri şi ţăranii aserviţi. Pericolul otoman intensificat în
ultimele decenii ale secolului al XVI-lea a făcut ca mulţi ţărani aserviţi pe
moşiile din Muntenia să fugă în cea mai mare parte în Oltenia şi în zonele mai
sigure dinspre munte. Conform preceptelor cuprinse în Legea Ţării "rumânia era
imprescriptibilă, vecinii putând fi urmăriţi oriunde şi readuşi pe moşie". Această
regulă o modifică Mihai Viteazul prin aşezământ, stabilind ca ţăranii care au
fugit înainte de data elaborării documentului să nu mai poată fi urmăriţi, ci să
rămână acolo unde se află ("care pe unde va fi, să fie vecin pe veci"). Aşadar,
legarea ţăranului aservit de moşie nu aparţine domnului unirii aşa cum eronat s-a
apreciat de către unii istorici, ci era anterioară elaborării aşezământului, de
vreme ce Mihai a fost nevoit pentru întărirea ţării, să impună interzicerea
urmăririi şi aducerii pe moşii a ţăranilor fugiţi înainte de 1595.

155
 Prin aplicarea aşezămintelor, însă, sfera rumâniei a fost extinsă, în sensul
că puteau fi legaţi de pământ şi oamenii liberi aflaţi pe moşii la acea dată. Pe
aceştia îi întâlnim în documente sub denumirea de "rumânii de legătură".
Hrisoave legislative cu conţinut asemănător celui lui Mihai Viteazul au
dat şi domnii Moldovei Ştefan Tomşa şi Miron Bamovski.

e) Cartea românească de învăţătură şi Îndreptarea legii

La jumătatea veacului al XVII-lea pe fondul preocupărilor domnitorilor
de consolidare a puterii centrale se publicau în ţările române primele acte de
natură juridică, cele mai importante izvoare ale dreptului nostru scris din epoca
medievală, Cartea românească de învăţătură la 1646 şi Îndreptarea legii la 1652.
Acestea reprezintă cele dintâi coduri de legi care au fost tipărite în Europa în
limba naţională.
Cartea românească de învăţătură este prima codificare legislativă cu
caracter laic din istoria dreptului nostru. Preluând din legislaţia romano-
bizantină numai acele chestiuni juridice care se puteau adapta la viaţa populaţiei
autohtone a devenit o operă de sinteză cu trăsături originale. Termenul de
învăţătură era folosit în document, nu în sens didactic, ci în acela de poruncă
domnească cu caracter juridic de obligativitate pentru toţi supuşii.
Îndreptarea legii (1652), cea mai amplă operă juridică tipărită în epocă,
care va purta apoi denumirea de Pravila cea Mare, cuprinde „judecata
arhierească şi împărătească pentru toate vinile preoţeşti şi mireneşti" ş.a. A fost
întocmită la Târgovişte din porunca lui Matei Basarab prin strădania
mitropolitului Ştefan, traducerile din limba greacă datorându-se lui Daniil
Monahul Panonianul. Este aproape identică în conţinut cu Cartea românească de
învăţătură din Moldova, folosind acelaşi izvor bizantin, în plus este scrisă într-
un stil mult mai clar şi mai cursiv şi cuprinde în ultima parte şi unele probleme
de interes mai general din domenii ca medicina, gramatica, filozofia, alături de
diverse chestiuni canonice.
Ambele documente sunt structurate în pricini, glave şi zaciale (capitole
secţiuni, articole) cu prinzând dispoziţii asemănătoare.
Codul de legi, adaptat nevoilor şi realităţilor româneşti cuprinde
Nomocanonullui Manuil Malaxos, comentariul lui Alexios Aristeu la
Sinopisullui Ştefan din Efes, şi alte texte juridice, de pilda Sintagma lui Matei
Vlastares şi părţi din Cartea de învăţătură publicată de Vasile Lupu.
Astfel, partea I-a a legiuirii intitulată: "Pravile tocmite alese pentru toţi
lucrătorii pământului: pentru plugari, pentru lucrătorii viilor, pentru năimiţi şi
pentru pastori, arătând împreună giudeţul şi cearta ce li se va da fiecărui după
deala (fapta) sa carii vor imbla cu nedreptate", de caracter laic înmănunchează
42 de capete, urmată de judecata arhierească şi împărătească, totalizând 417
capete. Sunt cuprinse norme juridice care reglementează relaţiile feudale din
agricultură, precum: dispoziţii privind legarea ţăranilor de pământ, dreptul
boierilor de a-i urmării pe ţărani şi a-i readuce pe moşie, interdicţia de a primii

156
ţăranii fugari pe domeniile feudale şi obligaţia boierilor de a-i preda adevăraţilor
stăpâni obligaţiile ţăranilor aserviţi faţă de boieri, precum şi unele dispoziţii
privind paza bunurilor agricole.
Partea a II -a cu denumirea generică de "Pravile împărăteşti", care
cuprinde 77 de glave şi un total de 902 articole (capete) este cea mai importantă,
cuprinzând principalele reglementări de drept civil penal şi procesual. Apare
aici, pentru prima dată în dreptul românesc, o clasificare a bunurilor mobile
(arme, bani) şi imobile (moşii), cele din urmă fiind mult mai preţioase şi drept
urmare protejate cu mai multă grijă. Totodată se făcea distincţie între bunurile
stăpânite conform dreptului laic şi cele stăpânite conform dreptului bisericesc
("sfinţite"). Tot aici mai sunt cuprinse şi unele dispoziţii privind modul de
dobândire a proprietăţilor.
Persoanele erau clasificate după criteriul social. Obrazele (persoanele
fizice) se împărţeau în două mari categorii: oameni liberi şi robi. Din prima
categorie făceau parte în primul rând boierii cu subdiviziunile: oameni domneşti
şi rudă bună, aleasă, (nobilii) şi de folos ţării, apoi ţăranii şi săracii socotiţi
inferiori, iar din a doua categorie făceau parte robii aflaţi juridic în proprietatea
stăpânului şi care îşi puteau dobândi libertatea prin dezrobire sau denunţarea
stăpânului când acesta comitea anumite infracţiuni.
În domeniul relaţiilor de familie (căsătorie, desfacerea căsătoriei,
logodnă) era preluate dispoziţiile din pravilele anterioare. La fel, în materia
obligaţiilor, unde apar şi principii mai specifice caracterului individual al
răspunderii, izvoarele obligaţiilor rămân tot contractele (tocmeală) şi delictele
(nesocotinţă, înşelăciune). Actele puteau fi încheiate şi prin reprezentanţi
(ispravnici, pristavi). Sunt cuprinse aceleaşi forma de contracte din epoca
medievală clasică, cu o mai clară consacrare atât a garanţiilor personale
(chezăşia) cât şi cele reale (zălogul). Cât priveşte succesiunea şi moştenitorii se
menţin mai vechile norme din Lega Ţării.
Principii noi şi modeme erau cuprinse în dispoziţiunile penale. Astfel,
infracţiunile erau numite vini sau greşeli şi se clasificau în mari şi mici. La
încadrarea faptelor se avea în vedere aspectul infracţional, locul, timpul
comiterii şi caracterul flagrant sau neflagrant. Dispoziţii modeme sunt,
deasemenea, cele referitoare la tentativă, concursul de infracţiuni, complicitatea
şi recidiva, precum şi cele referitoare la faptele care înlătură răspunderea penală
(nebunia, legitima apărare, vârsta sub 7 ani, ordinul superiorului), sau stările
care micşorează răspunderea precum: ignoranţa, mânia, pasiunea,
somnambulismul şi greşeala fără înşelăciune. Tot de domeniul dreptului penal
erau pedepsele cuprinse în aceste prime coduri de legi româneşti. Acestea erau:
fizice - decapitarea, spânzurătoarea, tragerea în ţeapă, arderea în foc şi
mutilarea; pedepse privative de libertate - ocna, temniţa, surghiunul la
mănăstire; pedepse care în expuneau pe cel vinovat la oprobiul public - purtarea
prin târg; pedepse religioase - afurisenia, oprirea de la biserică şi amenzile sau
gloabele. Acestea se aplicau în continuare diferenţiat în raport de starea socială a

157
celui vinovat. Cele mai frecvente fapte incriminate în pravile erau: viclenia,
calpuzania (falsificarea de bani), furtul, omorul, mărturia mincinoasă, răpirea,
incestul, bigamia, adulterul şi erezia. În conceptul de furt se includea pe lângă
sustragerea unui lucru şi neîndeplinirea obligaţiilor de către debitor.
Instanţele de judecate erau laice şi bisericeşti. Nu se realiza încă o
specializare a acestora, toate procesele, indiferent că erau penale sau civile, erau
soluţionate de aceeaşi dregători.
Ca mijloace de probă erau admise în continuare: înscrisurile, martorii şi
mai nou expertizele. Acţiunea putea fi intentată fie de victimă, fie de către o
terţă persoană (părinte pentru copil, soţ pentru soţie ş.a.).
Atât Cartea românească de învăţătură cât şi Îndreptarea legii s-au aplicat
în perioada următoare în ambele principate române până la introducerea
dreptului civil în 1865. Ele, sau numai anumite părţi sau capitole ale lor, au
constituit, totodată, un important izvor şi model pentru mai toate documentele de
drept, complementare elaborate în perioada domniilor fanariote şi ulterior în
prima jumătate a veacului al XIX-lea.

2. Dreptul scris în Transilvania medievală

În Transilvania, vechile obiceiuri juridice ale autonomiilor româneşti,

secuieşti şi săseşti au fost înlocuite tot mai mult cu legiuirile scrise ale statului
ungar.
Ca şi în celelalte două ţări româneşti, şi în Transilvania medievală, dreptul
scris a apărut pe măsura consolidării relaţiilor medievale, având la bază dreptul
nescris, obiceiurile sau cutuma, care practicate îndelungat, s-au impus ca norme
obligatorii, care au fost apoi codificate prin documente purtând denumiri
diferite. Evoluţia dreptului scris cunoaşte două perioade distincte: cea a
voievodatului şi cea a principatului autonom.
În prima etapă, ce a voievodatului, caracteristica principală a acestui
fenomen a constituit-o tendinţa factorilor locali (româneşti) de a consolida
autonomia voievodatului în faţa politicii centralizatoare accentuată, promovată
de regatul ungar. Pe acest fond, formaţiunile politice româneşti şi-au apărat
tradiţiile şi instituţiile juridice autohtone consacrate de ius valachicum
(voievodatul, ţările, districtele, unele scaune de judecată şi unele obiceiuri
juridice), recunoscute ca atare de autoritatea maghiară, dar îngrădite sistematic,
urmărindu-se chiar înlocuirea lor cu dreptul regal maghiar. În acest sens,
începând din secolul al XVI-lea vârfurile celor trei naţiuni dominante (maghiari,
saşi şi secui) şi statul maghiar au impus un sistem juridic discriminator
neacceptat însă şi nerecunoscut niciodată de populaţia românească majoritară.
În perioada voievodatului, dreptul scris aplicat a fost cuprins în decrete
regale, pentru ca după constituirea principatului autonom al Transilvaniei
acestea să fie înlocuite cu hotărârile Dietei, aprobate de principi, în calitate de
suverani autonomi ai Transilvaniei.

158
 Trebuie însă specificat că decretele regale au ocupat un loc secundar în
sistemul de drept din Transilvania. Menţionăm în acest sens: Decretul regelui
Andrei al II-lea din 1222 privitor la privilegiile nobilimii, Decretul lui Carol
Robert referitor la organizarea financiară sau Decretul lui Ludovic I din anul
1351 prin care s-a reorganizat armata şi s-au fixat obligaţiile iobagilor.
Regii Ungariei au procedat la unele încercări de codificare a dreptului
nescris şi scris, aşa cum a fost cazul lui Matei Corvin ("Decretul Maius") din
1486, care din dorinţa regelui de a înlătura dezordine a şi abuzurile nobilimii,
sintetiza un sistem de norme de drept stabilite de drept public, de procedură şi
câteva de drept privat. Exemplul i-a fost urmat de Vladislav al II-lea, care
publică şi el un Decretum majus, cu conţinut asemănător, doar că elimină acele
reforme introduse de Matei Corvin prin care fuseseră suprimate unele privilegii
ale nobilimii. O acţiune mai amplă de codificare a dreptului o va întreprinde
regele Vladislav al III-lea, care pa baza hotărârii Dietei din 1498 i-a încredinţat
juristului Ştefan Werboczy sarcina de a întocmi o colecţie de legi de drept prin
valorificarea izvoarelor scrise şi nescrise existente.
Secolul al XVI-lea a marcat triumful definitiv al dreptului scris asupra
celui consuetudinar, cel dintâi tinzând să-l înglobeze, să-l amendeze şi să-l
fixeze pe cel de-al doilea. Legislaţia lui Werboczy a reprezentat, astfel,
momentul trecerii către această etapă mai modernă a dreptului, cu inevitabile
consecinţe unificatoare ale procedurii, care au agravat starea claselor sociale
asuprite.
Colecţia intrată în istorie sub denumirea de Tripartitullui Werboczy,
apărută în anul 1517 nu a fost publicată oficial, dar s-a aplicat în practica
instanţelor până la 1848. Ea cuprinde dispoziţii privitoare la drepturile nobilimii,
procedura de judecată, condiţia juridică a iobagilor, de pământ. Pe baza lui, în
perioada următoare, nobilimea a adoptat hotărâri privind înăsprirea asupririi
sociale şi naţionale în Transilvania.
Cea mai importantă hotărâre, prin consecinţele sale sociale şi politice a
fost cea adoptată de Sfatul de la Căpâlna din septembrie 1437, cu care ocazie s-a
constituit fără consultarea românilor şi împotriva lor Unio Trium Nationum. În
baza acesteia, puterea politică în stat urma să fie exercitată de către nobilimea
maghiară , patriciatul săsesc şi mica nobilime secuiască. Pe viitor, nobilimea
celor trei naţiuni minoritare urma să acţioneze unită împotriva românilor
majoritari, pe care îi numea cu cinism "duşmanul răzvrătiţi lor din ţară".
Toate aceste izvoare de drept scris cuprind dispoziţii privind materia
contractelor, familia, succesiunile, dreptul penal şi procedura de judecată.
Principalele contracte reglementate în dreptul scris al Transilvaniei voievodale,
sunt vânzarea, schimbul, donaţia, împrumutul, închirierea şi locaţia de serviciu.
Relaţiile de familie (căsătoria, adopţia, tutela, curatele) se aflau sub
incidenţa dreptului canonic al bisericii catolice.
În domeniul dreptului succesoral s-a introdus un sistem care funcţiona în
raport cu poziţia socială a părţilor şi cu provenienţa bunurilor. Instituţiile

159
dreptului procesual şi penal reprezintă o serie de asemănări cu cele din Ţara
Românească şi Moldova. Au funcţionat în Transilvania şi alte izvoare de drept
specific româneşti, preluând norme din Legea Ţării aşa cum este cazul Statutelor
Tării Făgăraşului.
Românii din Ţara Făgăraşului, ca şi din alte regiuni ale Transilvaniei şi-au
apărat vechile instituţii, tradiţiile şi normele de conduită proprii. Ţara
Făgăraşului numită la origine Terra Vlachorum s-a bucurat de o largă autonomie
până către sfârşitul secolului al XV-lea când a fost trecută sub administrarea
teritoriilor săseşti. Această încălcare a drepturilor străvechi s-a lovit de rezistenţa
dârză a românilor, culminând cu răscoalele din 1503 şi 1508 care aveau drept
revendicare principală tocmai recunoaşterea vechilor obiceiuri şi codificarea
acestora.
În cuprinsul acestor statute se arată expres că ele s-au elaborat la
propunerea românilor. Normele cuprinse în aceste Statute sunt vechi obiceiuri
juridice româneşti. Statutele au fost redactate în limba latină şi ele consacră
stratificarea socială prin utilizarea unor terminologii similare cu cea din Ţara
Românească. Astfel, nobilii români sunt desemnaţi prin termenul de boyarones
(boieri), iar ţăranii sunt denumi ţi rustici, walachi.
Statutele cuprind şi reglementări legate de relaţiile de familie: căsătoria,
divorţul, regimul bunurilor dotale. În domeniul succesoral reglementările sunt
identice sau similare cu cele din Ţara Românească şi Moldova.
Dispoziţiile penale cuprinse în statute sunt conforme cu reglementările
vechilor obiceiuri româneşti. Faptele penale incriminate sunt: furtul, denunţarea,
jurământul fals, vătămarea corporală, comerţul clandestin.
Din dispoziţiile reglementate în statutele Ţării Făgăraşului se desprind
concluzii importante privind evoluţia dreptului românesc, astfel: obiceiul
românesc având o unitate de conţinut a fost aplicat de către toţi românii din toate
cele trei ţări; autorităţile au fost constrânse să recunoască şi să codifice
obiceiurile românilor, datorită rezistenţei îndârjite de care s-a lovit.
Dreptul scris în Transilvania - principat autonom
Odată cu intrarea Transilvaniei sub suveranitatea Imperiului otoman şi
organizarea sa sub forma principatului, autonomia sa s-a manifestat pe de o
parte, prin exercitarea prerogativelor de către principe, iar pe de altă parte prin
activitatea adunărilor dietei principatului, având atribuţii cu predilecţie
legislative.
În perioada principatului, Dieta constituia principalul organ constituţional
al statului. Numai în primul secol de funcţionare a principatului (1540 - 1653) au
avut loc 210 adunări ale Dietei, prilej cu care au fost elaborate numeroase acte
legislative. Acestea aveau printre altele ca izvoare şi vechile documente din
perioada voievodatului, între care un număr mare de legi elaborate de Curtea
regală.
În acest context dieta întrunită la Sighişoara în 1540 a hotărât că
Transilvania se va conduce după legi proprii. Astfel, legile impuse de Ungaria

160
îşi încetează activitatea, cu excepţia Tripartitului lui Verboczy. Acesta nu se
aplică ca o lege oficială, ci ca o simplă culegere cu caracter privat. De asemenea,
Unio trium naţionum rămânea fundamentul dreptului.
Totodată, Dieta a adoptat numeroase hotărâri cu caracter divers, precum:
organizarea de stat, procedura de judecată, organizarea bisericii, dreptul civil şi
dreptul penal. Prin toate acestea se promovau interesele categoriilor sociale
privilegiate şi ale religiilor recepte. Erau tratate foarte amănunţit obligaţiile
iobagilor faţă de nobili, biserică şi stat. Prin aceste obligaţii, situaţia românilor
aserviţi s-a înrăutăţit şi mai mult. Ei erau declaraţi toleraţi şi suportaţi pro
tempora. Preoţii români erau asimilaţi ţăranilor aserviţi şi aveau îndatoriri
iobăgeşti. Din cauza numărului mare de legi şi al conţinutului lor extrem de
variat, din secolul al XIII-lea s-a trecut din iniţiativa principelui Gheorghe
Rakoczi al II-lea (1648-1657) la sistematizarea lor prin gruparea cronologică.
Comisia însărcinată de principe cu selectarea lor şi gruparea, atât a celor
vechi care mai prezentau interes, cât şi a celor noii elaborate de diete, a clasificat
documentele pe cinci părţi: I Dreptul ecleziastic; II Chestiuni privitoare la
principe, ţară şi fisc; III Chestiuni referitoare la locuitorii ţării; IV Pricinile
privind judecata; V Edictele publice. Cele cinci părţi au fost împărţite în titluri şi
articole. După încheiere, această lucrare a fost promulgată de principe la 15
martie 1653 şi cuprinde legile adoptate până la acea dată sub denumirea
Aprobatal Constituţiones Regni Transilvaniae et Parţium Ungariae eisdem
anexorum, iar cea publicată în 1757 fiind o continuare a cele dintâi,
încorporează legile adoptate între 1653 - 1669, sub numele Compilate
Cosntituţiones.
Această sistematizare formează o lucrare unică denumită Approbatae et
Compilatae Constituţiones.
După înfăptuirea Unirii de către Mihai Viteazul a celor trei ţări române s-
au adoptat unele măsuri legislative prin care au consacrat la cererea ţăranilor
români anumite dispoziţii ale obiceiului românesc. Astfel, în Dieta din iulie
1600 au fost recunoscute drepturile românilor de a-şi paşte vitele în hotarele
satelor săseşti şi ungureşti. Preoţii români au fost scutiţi de robotă şi alte munci
iobăgeşti.
Normele de drept scrise şi cutumiar ale oraşelor săseşti au fost codificate
în Statutele municipale săseşti. Ele au fost adoptate între anii 1570 - 1580 şi
aprobate de principele Transilvaniei în anul 1583. Ele cuprind norme privitoare
la materia obligaţiilor, dispoziţii de drept penal şi procesual. Au fost alcătuite şi
alte culegeri de drept, precum Statutele Odorheiului sau Zarandului.
Toate documentele de drept enunţate se constituie în adevărate izvoare ale
dreptului scris de mai târziu, contribuind prin însăşi conţinutul lor, dar mai ales
prin aplicare, la începutul formării conştiinţei juridice naţionale la românii din
cele trei principate, proces ce se va adânci şi dezvolta continuu în veacurile
următoare.

161
 CAPITOLUL X
ORGANIZAREA DE STAT A ŢĂRILOR ROMÂNE ÎN TIMPUL
REGIMURILOR FANARIOT ŞI HABSBURGIC: STRUCTURI
INSTITUŢIONALE

1. Cadrul de evoluţie a Moldovei, Ţării Româneşti Dobrogei,

Transilvaniei si Banatului
1.1. Moldova şi Tara Românească
Schimbările produse în raportul de forţe ale marilor puteri în înfruntările
pentru afirmarea supremaţiei lor în spaţiul dunărean au determinat Poarta
otomană, care a cunoscut în epocă pierderi şi înfrângeri teritoriale, să instituie
regimul domniilor fanariote în Moldova (1711) şi în Ţara Românească (1716),
ca o cale de a le menţine sub o mai puternică autoritate. Aceasta a agravat starea
de dependenţă a Principatelor pe plan politic şi economic faţă de Imperiul
otoman, ceea ce a dus la ştirbirea drepturilor deţinute în baza statutului de
autonomie de care au beneficiat până atunci, deşi pe plan internaţional a fost
păstrată formal recunoaşterea suzeranităţii, cu plata unui tribut.
Domnii numiţi, acum, erau recrutaţi direct de marii demnitari otomani din
clientela politică a Fanarului constantinopolitan, fără consultarea boierimii şi a
înaltului cler românesc, ca în epocile anterioare când erau aleşi de ţară şi
primeau doar confirmarea de la Istanbul.
În condiţiile instaurării regimului fanariot în cele două state româneşti au
sporit obligaţiile şi cererile necontenite ale Porţii, cu grave urmări în creşterea
fiscalităţii, dar şi a abuzurilor slujbaşilor din aparatul administrativ şi a
creditorilor.
Domnii înscăunaţi de Poartă, de teama unor defecţiuni sub aspect politic,
în favoarea imperiilor rus şi habsburgic, adversare ale Imperiului otoman, au
fost nevoiţi să reducă efectivele corpurilor de slujitori. Asistăm, de asemenea la
întărirea monopolului Porţii asupra exportului de produse ale Moldovei şi Ţării
Româneşti, care a provocat neajunsuri situaţiei lor economice.
Totuşi, deşi exista acest monopol şi Principatele se găseau într-o zonă de
confruntări militare între marile puteri, procesul general de dezvoltare care au
avut loc în structurile lor socio-economice au provocat destrămarea rânduielilor
medievale şi au asigurat trecerea în ritmuri lente spre modernitate a Ţărilor
Române.
În răstimpul scurs între 1711 şi 1821, domnia a fost acordată de Poartă
reprezentanţilor a 11 familii din Fanar sau greco-române fanariotizate, şi anume:
Callimachi (Călmaşul) Caragea, Ghica, Hangerli, Ipsilanti, Mavrocordat,
Mavrogheni, Moruzi, Racoviţă, Giani - Ruset şi Şuţu.
Între principii fanarioţi unii s-au dovedit adevărate personalităţi, iniţiatori
şi susţinători de programe reformatoare desfăşurate în epocă. Avem în vedere pe
Nicolae Mavrocordat fondator al regimului, om cultivat şi fiul său, Constantin
cel care avea să-şi lege numele de desfiinţarea rumâniei în Ţara Românească şi a

162
veciniei în Moldova, deci de abolirea regimului de servitute al ţăranilor,
transformaţi teoretic în oameni liberi. Acelaşi Constantin Mavrocordat a
reformat oştirea, a dat o primă legiferare statutului boierimii, a susţinut Biserica,
învăţământul şi justiţia. Un alt reprezentant de prestigiu al fanarioţilor a fost
Grigore al II-lea Ghica, protector al învăţământului, culturii, ctitor de şcoli şi
spitale şi apărător al intereselor Principatelor împotriva abuzurilor tătarilor. În
rândul acestora se situează Grigore al III-lea Ghica, apărătorul Bucovinei,
Alexandru Ipsilanti, un reformator, bun gospodar şi administrator, ca şi fiul său
Constantin, socotit "ca cel mai însemnat om al Fanarului", care a nutrit chiar
gândul realizării "Daciei", prin unirea celor două Principate sub coroana sa, dar
într - un stat clientelar Imperiului rus. Alţi domnitori, ca Alexandru Moruzi,
Mihail Şuţu, Nicolae Caragea, Scarlat Calimachi, sunt cunoscuţi prin încercările
lor administrativ - edilitare şi judecătoreşti de renovare a statului.
La polul opus rămân domeniile nepopulare ale lui Ştefan Cehan Racoviţă,
Nicolae Mavrogheni, Constantin Hangerli sau Ioan Caragea.
O particularitate în epocă a constituit-o strămutarea la intervale scurte de
timp a principilor fanarioţi dintr-o ţară în alta, procedeu care în plan economico-
fiscal, mai ales, a avut urmări grele. Această practică a fost totuşi bună pentru
dezvoltarea unitară a instituţiilor în amândouă statele, ca şi procesul unificării
lor politice.
Din punct de vedere al poziţiei lor politice, se constată până la 1774 o
fidelitate a domnilor fanarioţi faţă de Poartă. Slăbirea puterii şi autorităţii
Imperiului otoman au condus la apariţia "defecţiunilor" în rândul fanarioţilor, în
contextele agravării "problemei Orientale" şi a pierderilor teritoriale continue ale
Imperiului otoman în faţa adversarilor săi. Domni ca Grigore al III-lea
Alexandru Ghica, Alexandru Mavrocordat, Constantin Ipsilanti ş.a. contestă
atotputernicia Porţii, se ridică împotriva ei, sprijinindu-se pe ruşi, chiar dacă unii
plătesc cu capul nesupunerea faţă de Istanbul.
Schimbările de domni fanarioţi, uneori pe scurte perioade de timp, de
circa 38 de ori în Ţara Românească şi Moldova în 110 ani a dat naştere
sistemului scoaterii la mezat a tronului, politică bazată pe corupţie şi venalitate,
întreţinută de creditorii domnilor şi de unii dintre marii dregători de la Poartă,
susţinători ai lor. Aceasta a făcut ca domnia să nu fie acordată după merit ci mai
ales după pungile vărsate la Istanbul, schimbarea principilor la intervale scurte
aducea mari profituri slujbaşilor Porţii şi în acelaşi timp provocând creşterea
continuă a obligaţiilor locuitorilor.
În conducerea treburilor statului domnii fanarioţi erau înconjuraţi de o
clientelă grecească, dar în viaţa internă preponderenţi ca număr şi putere
rămâneau tot boierii autohtoni.
Regimul fanariot se dezvăluie, aşadar, ca un sistem de contraste
învederând deopotrivă decădere şi emancipare pe multiple planuri.
Evoluţia vieţii de stat şi politice, deşi s-a desfăşurat într-un nou cadru, şi-a
păstrat identitatea naţională care a rămas preponderent românească. Numai

163
slăbiciunea militară a Porţii otomane în faţa vecinilor ei a îngăduit răşluirea
hotarelor Principatelor, între 1711 şi 1821, lipsite de posibilitatea de a riposta,
dar condamnând ruperea din trupul ţării a Olteniei (din fericire vremelnică), apoi
a Bucovinei de către austrieci şi a Basarabiei de către ruşi.
Viaţa economico-socială. Boierimea n-a constituit o clasă omogenă; ea
apare stratificată în mai multe categorii, pornind de la protipendada
conservatoare şi tradiţională, până la pătura mijlocie reformistă, ce includea
dregătorii de treaptă a doua sau treia, şi la boiernaşii animaţi de idealuri
înaintate, apropiaţi burgheziei.
Burghezia din secolul XVIII-lea se află de-abia la începuturile ei,
remarcându-se mai mult prin activităţi comerciale.
În structurile ei şi-au aflat locul negustorii şi deţinătorii de întreprinderi,
cămătarii şi alţi posesori de capital.
Compoziţia socială a acestei clase în devenire este extrem de diversă: de
la boieri şi clerici arendaşi, practicând negoţ sau figurând în postură de
proprietari de manufacturi şi prăvălii pentru desfacerea mărfii proprii, până la
negustori specializaţi; la nivelul cel mai jos sunt întâlniţi în număr mare
negustori şi meseriaşi mărunţi ce desfăceau bunuri cu bucata, de natură agro
alimentară sau vestimentară în dughenele de pe uliţele târgurilor şi oraşelor sau
marfă inferioară deservind şi lumea rurală. În rândurile negustorilor se aflau şi
destui alogeni (greci, germani, armeni şi evrei), organizaţi în bresle separate.
Această categorie socială nu putea alcătui o stare a treia în secolul al XVIII-lea,
lipsindu-i nu numai coeziunea, dar şi acea pătură de intelectuali liberi
profesionişti, capabili să-i asigure individualitatea prin făurirea unei ideologii
proprii.
De abia spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-
lea, prin influenţa iluminismului pătruns în Transilvania şi promovat de Şcoala
Ardeleană, apoi prin receptarea ideilor Revoluţiei franceze, în Principate se
constată o anumită radicalizare a ideologiei politice; apar medici, profesori,
ingineri topografici sau agronomi şi alte categorii de intelectuali, care
alăturându-se altor categorii îşi propun un program de revendicări alături de
boierimea şi negustorimea liberală, bazat pe aspiraţiile de regenerare a naţiunii
române, de ridicare a ţăranului aservit, de înlăturare a regimului fanariot, de
încordare a Principatelor pe calea capitalismului.
De asemenea, interesat de analizat este rolul şi influenţa clerului - de la
înalţii ierarhi la umilii preoţi de ţară - rol jucat pe plan politic, religios şi cultural
în general în epoca fanariotă. S-a observat astfel că dacă în Ţara Românească se
poate constata o anumită influenţă a clericilor greci în poziţii mai radicale, în
schimb în înalta ierarhie din Moldova numărul şi rolul lor a fost neglijabil. Dar
chiar şi dintre mitropoliţii şi episcopii greci din Muntenia s-au detaşat figuri
remarcabile - cum a fost aceea a lui Neofit I Cretanul, colaboratorul cel mai
apropiat al lui Constantin Mavrocordat ce s-au apropriat de valorile spirituale ale
poporului nostru şi au sprijinit îndeosebi cultura în limba naţională.

164
 Problema cea mai acută, care a frământat Ţările Române în decursul
secolului al XVIII-lea a fost aceea a raporturilor dintre ţărani şi stăpânii de
pământ. În această perioadă boierimea a intensificat exploatarea ţărănimii
dependente de pe moşiile ei şi a căutat să aservească păturile moşneneşti.
Locuitorii satelor trebuiau să facă faţă unui regim fiscal istovitor, pentru ca
domnii fanarioţi să poată împlini cererile sporite ale Porţii.
Reformele pe plan economic şi social iniţiate în Principate de Constantin
Mavrocordat, între care desfiinţarea "rumâniei" şi "veciniei", în 1746 şi 1749, au
reprezentat în ansamblul dispoziţiilor fiscale şi administrative luate de domnie
un act de justiţie realizat împotriva opoziţiei boierimii; de aceea, foştii "rumâni"
şi "vecini", în noua situaţie de clăcaşi, continuau să fie dependenţi printr-o serie
de obligaţii şi de persoana stăpânitorului de moşii.
Viciile din sistemul relaţiilor agrare ale societăţii româneşti a secolului al
XVIII-lea, exploatarea fiscală, ca şi agravarea dominaţiei otomane au accentuat
conflictele sociale ale ţărănimii. În această perioadă se accentuează destrămarea
societăţii vechiului regim, fapt vădit şi de apariţia primelor ateliere manufacturi
ere în principalele centre urbane din Moldova şi Ţara Românească, un început
de specializare a meşteşugurilor. De asemenea, prin dezvoltarea comerţului
intern şi extern, negustorii şi târgoveţii înstăriţi încep să-şi impună puterea pe
plan economic şi să vestească zorii capitalismului.
Cadrul social al epocii şi-a avut repercursiunile sale şi în planul creaţiei
literare şi ştiinţifice româneşti din secolul al XVIII-lea, zămislite în condiţiile
lipsei de libertate a majorităţii populaţiei.
Pe plan politic general, dominaţia otomană a fost agravată, în perioada
regimului fanariot de creşterea exploatării la care erau supuse datorită adâncirii
crizei Imperiului otoman. Războaiele dintre imperiile austriac şi rus cu cel
otoman din secolul al XVIII-lea şi primele decenii ale celui de-al XIX-lea s-au
desfăşurat pe teritoriul principatelor, cu repercursiuni grave asupra populaţiei
româneşti.
Accentuarea exploatării ţărilor noastre, mai cu seamă în primele decenii
ale secolului al XIX-lea a provocat în 1821 izbucnirea mişcării revoluţionare de
sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, care a dus la înlăturarea regimului
fanariot în Moldova şi Ţara Românească.

1.2. Dobrogea
În secolul al XVIII - lea, structura administrativă a Dobrogei, ca provincie
de graniţă a Imperiului otoman şi-a conservat forma anterioară de eyalet,
înglobând şi raialele de la nordul Dunării (Turnu, Giurgiu, Ismail şi Chilia); era
condusă de un seraskier, cu sediul la Silistra, echivalent în rang cu un vizir cu
trei tuiuri, ceea ce dovedea importanţa sa deosebită în plan militar.
Principalele kazale (plase sau districte turceşti conduse de kadii) de pe
teritoriul Dobrogei de la nord până la linia Mangalia - Ostrov au rămas în număr
de opt până în secolul al XIX-lea şi anume: Tulcea, Hârşova, Isaccea, Babadag,

165
Karasu (ulterior Medgidia), Mangalia, Silistra şi Constanţa (Kustenge). Întreg
aparatul administrativ-militar al kazalelor se recruta numai din elementele clasei
dominante sau islamizate, turci şi tătari, deoarece Dobrogea aparţinea sistemului
otoman al oastei de provincie.
Pentru populaţia creştin - ortodoxă a eyaletului, alcătuită din români
majoritari, bulgari, greci şi ruşi minoritari, supuşi (raiale) autorităţilor otomane,
autoritatea spirituală supremă o deţinea un mitropolit cu sediul la Brăila, dar cu
reşedinţa şi la Silistra, precum şi un episcop din Cernavodă.
În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, ferită de zonele de conflict
militar, Dobrogea a cunoscut o dezvoltare simţitoare. Situaţia se înrăutăţeşte
spre sfârşitul secolului datorită transformării ei în teatru de război.

1.3. Transilvania
După 150 de ani principatul român iese de sub suzeranitatea Porţii
otomane şi intră sub stăpânire habsburgică pentru mai bine de un secol şi
jumătate.
Documentul prin care se legifera stăpânirea Transilvaniei îl constituie
Diploma Leopoldină din 4 decembrie 1691, consfinţită prin Pacea de la
Karlowitz din 1699, care punea capăt conflictului dintre Liga Sfântă şi Imperiul
Otoman.
Teritoriul intracarpatic continuă să fie organizat în Principat până în 1765,
când sub împărăteasa Maria Tereza statutul Transilvaniei era ridicat la acela de
Mare Principat. Împăratul conduce provincia în calitate de principe (apoi de
mare principe) al Transilvaniei, solicitând tot mai puţin puterea nobiliară şi
instituţiile din teritoriu. Nobilimea transilvăneană nu mai are dreptul să-l mai
aleagă pe principe şi nici măcar pe guvernator. Împăratul numeşte apoi
comandantul general al armatei imperiale din Principat, precum şi pe tezaurarul
acestuia. Dieta ţării este limitată în funcţiile sale, convocată tot mai rar şi din
1762 deloc. Guvernul Transilvaniei devine doar un organ executiv al puterii
centrale, care îndeplineau măsurile Curţii de la Viena. Subordonarea instituţiilor
ţării faţă de cancelaria aulică a Transilvaniei, înfiinţată în 1794 cu sediul la
Viena, lângă împărat şi a comandantului militar general al provinciei direct
Consiliului de Război al Curţii imperiale asigurau conducerea provinciei de
către împăratul habsburg.
Curtea de la Viena intervine şi în plan confesional prin unirea unei părţi a
românilor ortodocşi din Transilvania cu Biserica Romei şi crearea instituţiei
Bisericii Unite a românilor (greco-catolică).
Pe linia organizării militare se remarcă întărirea fortificaţiilor existente şi
ridicarea altora noi şi dispunerea de regimente imperiale în interior. Pe fâşia de
graniţă sunt înfiinţate regimente speciale, grănicereşti din populaţia locală.
Astfel, din Banat şi până în Bucovina s-au creat două regimente româneşti de
infanterie şi unul de dragoni, trei regimente secuieşti de infanterie şi unul de

166
cavalerie, împreună cu regimentul româno-iliric din Banat asigură după 1762 -
1764 paza frontierei din aceste părţi.
Curtea de la Viena întreprinde o serie de reforme în administraţie şi
finanţe, în structurile şi viaţa economică, în domeniile culturii şi învăţământului.
O primă etapă este cea a reformismului terezian (1740-1780) şi al lui Iosif al II-
lea (1780-1790), când se încearcă impunerea limbii germane în administraţie şi
înlăturarea autonomiilor locale în care nobilimea se opune a măsurilor Curţii. În
1784 Iosif al II-lea a decis o nouă împărţire administrativ-teritorială a Marelui
Ducat al Transilvaniei prin care sunt desfiinţate autonomiile nobiliare maghiare,
ale saşilor şi secuilor.
Pe fondul acestui conflict dintre nobilime şi Curte s-a desfăşurat răscoala
lui Horea (1784 - 1785), cea mai mare ridicare ţărănească din imperiul în acel
secol. Urmarea directă a răscoalei e patenta imperială din 1785 de desfiinţare a
iobăgiei (legării de glie) în Transilvania.
Moartea împăratului Iosif al II-lea (1790) a oprit cursul reformelor în
imperiu, nobilimea deschizând lupta pentru vechile privilegii.
O nouă fază se înregistrează acum în lupta politico-naţională a românilor
transilvăneni prin actul numit Supplex Libellus Valachorum, înaintat
împăratului de la Viena, dar înapoiat de acesta dietei reacţionare de la Cluj. El
rămâne cel mai important act al românilor transilvăneni din secolul al XVIII-lea,
în cuprinsul căruia printr-o argumentaţie temeinică se cereau drepturi pentru
naţiunea română.
Este de menţionat că în întreaga perioadă 1691-1867 Transilvania nu s-a
aflat sub stăpânirea Ungariei, ea avea dietă proprie separată de Ungaria, care la
rândul ei era subordonată Imperiului habsburgic.
1.4. Banatul. După Pacea de la Karlowitz (1699), Imperiul habsburgic
continuă acţiunile antiotomane printr-un război între 1716-1718, pe care îl
câştiga şi în urma Păcii semnate la Passarowitz obţine Banatul şi Oltenia.
Odată intrat sub stăpânirea habsburgilor, Banatul primeşte o organizare
aparte, ca domeniu al Coroanei.
Încorporarea Banatului la Ungaria în 1778 şi împărţirea lui în trei
comitate (Caraş, Timiş şi Torontal) în 1779 îndrumă provincia pe altă cale de
evoluţie în perioada următoare.

2. Instituţiile ţărilor române

2.1. Moldova şi Ţara Românească
a) Domnia. Sfatul domnesc şi Adunarea ţării. Organizarea administrativ-
teritorială.
Domniile fanariote erau instaurate prin numirea de către sultanul Ahmed
al II-lea a lui Nicolae Mavrocordat în Moldova (1711 - 1715), întronat apoi în
Ţara Românească (1715 - 1716). De-a lungul a peste o sută de ani au fost numiţi

167
în cele două ţări 33 de reprezentanţi ai 11 mari clanuri familiale din mediul
grecesc al Constantinopolului, mulţi schimbaţi dintr-o ţară în alta.
De obicei, domniile erau acordate pe trei ani, putând fi reconfirmate de
sultan prin plata mucarerului (taxa de reinvestire), fapt ce a dus la o adevărată
competiţie de pretendenţi pentru ocuparea scaunelor Principatelor Române, cu
grave consecinţe în plan economic şi social.
Ca o expresie a dominaţiei otomane, instituţia domniei se transformă într-
un instrument destinat să organizeze jefuirea sistematică a ţărilor române.
Domniile erau foarte scurte deoarece numirea se făcea în schimbul unor mari
sume de bani.
Sfatul domnesc a continuat să fie şi în această epocă principala instituţie a
statului în sprijinul domniei, în privinţa organizării şi conducerii vieţii interne, în
probleme financiare, judecătoreşti, administrative şi, în mică măsură în politica
externă datorită supravegherii tot mai atente a Porţii otomane.
Alcătuit cu deosebire din boieri autohtoni, ca şi din dregători străini,
dintre rude şi apropiaţi ai principilor fanarioţi, ei erau numiţi de către aceştia în
diferite demnităţi.
În componenţa Sfatului s-au aflat, de regulă, aici, în Ţara Românească
doisprezece sfetnici, de la marele ban - rezident din 1761 numai la Bucureşti-,
apoi vornicul, logofătul, spătarul, vistierul, elucerul, postelnicul, paharnicul,
stolnicul, comisul, slugerul şi pitarul. Primii cinci formau protipendada,
reprezentând sfatul de taină al domnului. La lucrări participau şi mitropolitul cu
episcopii, mai ales când discuţiile priveau Biserica şi rosturile ei.
În Sfatul domnesc din Moldova erau prezenţi opt sau zece mari dregători
şi patru înalţi prelaţi, începând însă cu marele logofăt, urmat de obicei de vornic,
portar sau hatmanul Sucevei, de spătar, postelnic, vistier, paharnic, stolnic, agă,
elucer, sluger.
Când Sfatul îndeplinea competenţe de judecată, atât la Bucureşti, cât şi la
Iaşi, figura în documente sub numele de Divan.
Divanul lărgit a funcţionat în împrejurări deosebite.
Sfatul de obşte - soborul, spre deosebire de Sfatul Domnesc sau divanul
lărgit, era mai cuprinzător, întrunind pe lângă boierii divăniţi, pe mitropolitul
ţării şi episcopii eparhiilor, pe egumenii mănăstirilor şi alţi dregători ai curţii, de
obicei 36 de persoane. Era cu deosebire o adunare cu caracter nobiliar, în care
partea boierească şi cea bisericească erau chemate să găsească rezolvări unora
din marile probleme, mai ales de viaţă internă - privind instituirea unor dări
suplimentare sau desfiinţarea de sarcini fiscale, etc.
Aceste forumuri nu aveau competenţe judiciare, ci deliberative în
probleme organizatorice, administrative, fiind convocate şi pentru alegerea
mitropoliţilor, episcopilor sau în ceea ce priveşte rezolvarea unor probleme ale
Bisericii.

168
 Sub ultimii domnitori fanarioţi, sfatul de obşte a fiinţat ca adunare
reprezentativă a marilor demnitari şi a fruntaşilor clerului, fără a avea un
caracter oficial.
Adunarea ţării - adunarea stărilor(marea adunare a ţării).
S-a constituit într-o instituţie fundamentală a statului, cu rosturi
deliberative, chemată să dea temei aşezămintelor stabilite.
Impresionante sunt două adunări pentru desfiinţarea rumâniei în Ţara
Românească (5 august 1746) şi a veciniei în Moldova (6 august 1749) dezbătute
în mari adunări de stări în cele două state.
Organizarea administrativ - teritorială. În cadrul structurilor socio-
economice, politice şi administrative ale Principatelor Române, ţinuturile din
arealul moldav şi judeţele din Muntenia au constituit principalele unităţi
teritoriale ale celor două state dunărene. Buna întocmire şi desfăşurare a
activităţilor oferea domniei graniţa înfăptuirii unor proiecte importante pentru
viaţa internă a ţării şi anume îndeplinirea obligaţiilor fiscale ale contribuabililor,
păstrarea legăturilor dintre instituţiile centrale şi cele locale, exercitarea
atribuţiilor judecătoreşti, dar şi în plan militar ş.a.
În primele decenii ale secolului al XVIII-lea - sub cârmuirea principilor
din Fanar - a existat, în general, o continuitate din epoca precedentă atât în
privinţa menţinerii configuraţiei teritoriale ţinutale şi judeţene, cât şi sub
aspectul funcţionării aceloraşi categorii de dregători şi slujbaşi ce au fiinţat şi
înainte.
Astfel, cele 19 ţinuturi ale Moldovei se aflau sub autoritatea pârcălabilor,
a staroştilor, precum şi a serdarilor, ca şi a marilor căpitani de margine.
Dregătorii ţinutali erau numiţi şi revocaţi de puterea centrală. Ţinuturile erau
împărţite, pentru o mai bună administrare, în ocoale, termen înlocuit ulterior cu
acela de plasă.
În privinţa Ţării Româneşti, aici, în primele decenii ale secolului al
XVIII-lea au luat fiinţă 17 judeţe, dintre care cinci în partea Oltului.
Dregătorii cu funcţii administrative din fruntea judeţelor erau vornicii şi
marii căpitani, teritorial ele fiind organizate pe plaşi sub cârmuirea unor zapcii
(cele din zona de câmpie) şi pe plaiuri sub autoritatea vătafilor (cele dinspre
munte).
Pe calea reformelor promovate în Ţara Românească (1740) şi în Moldova
(1741), Constantin Mavrocordat a pus bazele instituţiei ispravnicului, aşezând la
cârma judeţelor şi ţinuturilor ispravnici din rândul boierilor de treapta I şi a II-a.
Atribuţiile erau îndreptate în special spre problemele fiscale,
judecătoreşti, administrative, militare, ş.a.
b) Instituţiile urbane
La începutul secolului al XVIII-lea, conducerea oraşelor şi târgurilor erau
încredinţate unui reprezentant al obştii ales anual de acesta şi confirmat de
domnul ţării, numit judeţ în Ţara Românească şi şoltuz (voit) în Moldova. El

169
conducea în colaborare cu un consiliu alcătuit din 12 pârgari desemnaţi tot de
obşte.
Atribuţiile conducerii obştii erau: administrarea oraşului, strângerea
dărilor şi îndeplinirea prestaţiilor datorate domniei, încasarea veniturilor
rezultate din taxe pentru mărfurile străine, supravegherea desfăşurării bâlciurilor
şi târgurilor, apărarea proprietăţi orăşeneşti precum şi scutirile şi privilegiile
acordate de domnie.
Aşezările urbane din cele două Principate s-au bucurat de o domnie
relativă, deoarece alături de organele lor de conducere mai funcţionau şi
dregători numiţi de puterea centrală, având unele atribuţii fiscale, vamale şi
juridice.
c) Satul si instituţiile săteşti
La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi la începutul celui următor se
conturaseră mai multe categorii de sate şi anume: sate foarte mici, având de la
una la zece case; sate mici, între 11 şi 30 de locuinţe; sate mijlocii, cu 31 - 60 de
case; sate mari, de 61 - 100 de locuinţe; sate foarte mari, care ajung şi la 350 de
case.
În privinţa instituţiilor săteşti, aşezările rurale din Principate aveau o
organizare proprie, ca şi cele urbane, reprezentanţii lor bucurându-se de aceleaşi
prerogative. În Ţara Românească ei se numeau pârcălabi, iar în Moldova
vatamani şi vornici.
În linii generale conducătorii satelor se îngrijeau de: păstrarea ordinii
publice, urmărirea transferului de proprietate din hotarul satului; apărarea
intereselor sătenilor împotriva stăpânilor de moşii, ale agenţilor fiscali şi
slujbaşilor administraţiei judeţului sau ţinutului; strângerea dărilor pentru
stăpânul moşiei şi puterea centrală; executarea tuturor poruncilor domniei
ispravnicilor şi ale stăpânilor domeniului pe care era aşezat satul; judecarea
pricinilor mărunte ale membrilor comunităţii, ş.a.
d) Biserica
În Moldova şi Ţara Românească, sub autoritatea domniilor fanariote, rolul
Bisericii a sporit, afirmându-se ca o instituţie fundamentală în stat.
Rosturile importante îndeplinite de Biserică şi de ierarhi în slujba
Ortodoxiei, în raporturile cu domnia, cu alte instituţii, ca şi în plan social sau în
sprijinul centrelor ecleziastice din Balcani au implicat o bună organizare a vieţii
clericale.
Ca şi în trecut, eparhiile s-au aflat sub îndrumarea mitropoliei şi a
episcopiilor.
e) Organizarea instanţelor judecătoreşti
Modernizarea sistemului judiciar începută de către Constantin
Mavrocordat a fost desăvârşită de Alexandru Ipsilanti. În primele cinci titluri
din Pravilniceasca Condică, adoptată în 1775 este reglementată organizarea
instanţelor judecătoreşti. Judecătoria de la judeţ, compusă dintr-un judecător,
ajutat de un logofăt avea competenţa de a judeca procesele civile dintre ţărani,

170
precum şi unele pricini penale mărunte. Ispravnicii puteau şi ei judeca, fie
singuri, fie împreună cu judecătorul.
Departamenturile erau instanţe care judecau procesele civile şi penale.
Procesele civile erau judecate de către două departamente egale în grad, compus
unul din 7, celălalt din 8 judecători. Procesele penale erau judecate de către
departamentul "vinovaţilor" .
"Departamentul veliţilor boieri", compus din boieri din prima categorie şi
în funcţie şi trei mazili veliţi judeca în primă instanţă, procesele dintre boieri în
apel hotărârile celorlalte departamenturi.
Instanţa supremă era Divanul domnesc compus din boieri veliţi sub
preşedinţia domnului. Divanul domnesc judeca procese penale şi civile, fie în
primă instanţă, fie în apel. Pe lângă agie şi spătărie funcţionau instanţe speciale.
Şi în Moldova s-a făcut în mai multe etape o reorganizare a instanţelor
judecătoreşti similară cu cea din Muntenia. Procesele civile de importanţă mai
mare erau judecate de către Divanul judecătoresc.
Procesele penale erau judecate de către Departamentul Criminalicesc.
Atât în Muntenia cât şi în Moldova au fost înfiinţate departamente
speciale care judecau localnici şi străini.
2.2. Transilvania
a) Instituţiile centrale ale Principatului Transilvania
Guberniul. Consacrarea juridică a statului Transilvaniei ca parte a
Imperiului habsburgic s-a realizat prin Diploma leopoldină cu valoare
constituţională din 4 decembrie 1691. În baza acesteia împăratul se comportă ca
un adevărat principe, numindu-şi un locţiitor cu titlul de guvernator, desemnat
iniţial din candidaţi propuşi de Dietă şi apoi după propria-i voinţă.
Guvernatorul avea obligaţiile precizate prin instrucţiunile imperiale:
păstrarea credinţei faţă de împărat, informarea periodică a acestuia despre
situaţia din Ţară, respectarea instituţiilor şi a legilor Principatului, colaborarea
cu generalul-comandant al armatei imperiale în caz de război şi nu în ultimul
rând, supravegherea, controlul şi asigurarea expedierii decretelor şi
dispoziţiunilor imperiale la toate nivelurile administraţiei provinciale.
Guvernatorul, numit mai târziu preşedinte al Guberniului administra
provincia în numele Împăratului, cu ajutorul Consiliului gubernial regesc.
Potrivit Diplomei leopoldine instituţia urma să fie alcătuită din 12 membrii,
dintre care cel puţin trei trebuiau să fie catolici, restul să aparţină celorlalte
confesiuni recepte.
Prerogativele şi componenţele guvernatorului şi ale Guberniului, ca
instituţii supreme ale Principatului, vizau o diversitate de probleme, în măsura în
care acestea nu ţineau de resortul unor instituţii specializate, precum Tabla
Regească, Tezaurariatul, Comisariatul şi Exactoratul, Prefectura Armelor ş.a.
În domeniul ecleziastic sau religios Guberniul se ocupa de relaţiile dintre
religiile recepte, dintre acestea şi cele tolerate.

171
 În sfera problemelor politice intrau raporturile cu oficiile aulice,
transmiterea dispoziţiilor acestora în teritoriu, elaborarea de instrucţiuni şi
regulamente pentru oficii le din subordine, organizarea alegerii acestora şi
oficializarea lor, etc. Atributiile judiciare vizau diferite cauze civile şi penale. În
materie economică, Guberniul urmărea dezvoltarea agriculturii şi a noilor
culturi; repartiţia dărilor şi modul de adunare; verifica politica preţurilor
produselor, perceperea vămilor, ş.a.
Din analiza evoluţiei funcţiilor şi a modului de funcţionare a instituţiilor
guvernatorului şi a Guberniului, rezultă că sub stăpânirea habsburgică au
cunoscut schimbări esenţiale.
Tabla Regească. Instanţa supremă de judecată în principat. Tabla
Regească continuă, în secolul al XVIII-lea, mai vechea Tablă princiară,
constituind un for de apel pentru pricinile înaintate de Scaunele generale de
judecată ale comitatelor şi scaunelor secuieşti, precum şi a celor înaintate de
oraşele regeşti libere.
Tabla Regească avea în frunte un preşedinte care, în secolul al XVIII-lea,
era şi preşedinte de drept al Dietei, având, totodată, calitatea de consilier
gubernial. În alcătuirea sa cuprindea şi trei protonotari, din care unul trebuia să
fie catolic şi un număr de 12 asesori, dintre care trei catolici.
Comisariatul Suprem Provincial şi Exactoratul a apărut încă din 1691 ca
instituţie nouă cu atribuţii în stabilirea şi strângerea contribuţiilor militare, în
rezolvarea problemelor legate de încartiruirea şi aprovizionarea trupelor străine,
în asigurarea plăţii sumelor de bani la care Ţara s-a obligat faţă de conducerea
acestora şi în apărarea populaţiei faţă de excesele şi abuzurile autorităţilor de
ocupaţie. Va funcţiona pe tot parcursul secolului al XVII -lea în subordinea
directă a Guberniului.
Activitatea Comisariatului Suprem Provincial se baza pe munca celor
câteva zeci de perceptori regali prezenţi câte unul în fiecare cerc comitatens,
scăunal şi districtual şi câte unul în fiecare oraş regesc liber, târg nobiliar şi loc
taxalist.
În ideea sporirii veniturilor statului şi a unui control mai riguros asupra
aparatului fiscal s-a înfiinţat la 1730 un Exactorat provincial, adică un oficiu
contabil de control a mânuirii încasărilor şi cheltuielilor din dări. Exactoratul
avea în frunte un prim socotitor ajutat de trei adjuncţi şi alţi auxiliari.
Cancelaria provincială a reprezentat în secolul al XVIII-lea una din
instituţiile centrale de care Guberniul s-a folosit în conducere.
Tezaurariat era o instituţie centrală cu rosturi economico - financiare care
se ocupa de administrarea veniturilor regaliene ale ţării rezultate din saline şi
mine, baterea monedei, vămi, domenii fiscale şi dijme ecleziastice secularizate.
Prefectura Armelor. Armata. Principatul Transilvaniei a ajuns sub
stăpânirea austriacă prin diplomaţie şi armată. Aceasta din urmă trebuia să
devină reazemul noului regim politic, de unde şi atenţia acordată instituţiilor

172
militare. Diploma leopoldină, chiar dacă păstra teoretic oastea ţării, punea în
prim plan trupele imperiale cu comandantul lor general, obligatoriu german.
A fost înfiinţat la Sibiu un comandament militar al noilor forte staţionate
în Principate, o Prefectură a armelor în frunte cu un comandant general
subordonat nemijlocit Consiliului Aulic de război. Acestea dispunea de o
Cancelarie de război condusă de un secretar ajutat de mai mulţi cancelişti şi
accesişti. Pe lângă comandamentul armatei funcţiona şi un Comisariat de Război
provincial aflat în subordinea Comisariatului Suprem de Război de la Viena.
Sub comanda Prefecturii Armelor de la Sibiu se găseau şi cele două regimente
grănicereşti româneşti, respectiv trei secuieşti, primele cu reşedinţa la Orlat şi
Năsăud, având comandă proprie şi deosebită de a trupelor presidiale din cetăţile
şi fortificaţiile de la Sibiu, Braşov, Cluj, Alba Iulia, Tumu Roşu, Deva, Făgăraş
şi Miercurea Ciuc.
Cancelaria Aulică. Avea sediul la Viena şi asigura legătura între
instituţiile centrale ale imperiului şi autorităţile provinciale din Transilvania. În
frunte era un cancelar aulic care era şi consilier intim al împăratului, ajutat de
consilieri şi referenţi, registratori, secretari, etc. În competenţa sa intrau
problemele administrative, judiciare, religioase, precum şi o parte din cele
camerale ale ţării.
Dieta a fost una dintre instituţiile principale ale Transilvaniei pe care le-a
recunoscut Diploma leopoldină, dar cele trei naţiuni politice şi patru religii
recepte îşi pierd rolul pe care îl aveau înainte.
Dezbaterile Dietei erau conduse de preşedintele Tablei Regeşti de
judecată care avea şi calitatea de consilier gubernial.
Era convocată odată pe an pentru soluţionarea problemelor publice
curente ale ţării, pentru administrarea justiţiei şi în general pentru dezbaterea
problemelor regale.
Legile şi dispoziţiile adoptate în Dietă intrau în vigoare numai după
sancţionarea lor de către împărat.
Cu toate limitările prerogativelor tradiţionale ale Dietei, totuşi aceasta
rămâne pentru mai bine de o jumătate de secol şi sub noua stăpânire o instituţie
reprezentativă şi consultativă a stărilor, a cărei evoluţie însă va duce la
transformarea sa într-un organ executiv al politicii imperiale absolutiste.
Organizarea administrativ-teritorială. În stăpânirea habsburgică în
Transilvania s-a păstrat aproape neschimbată, până în epoca tereziană şi
iosefiană, organizarea în comitate şi districte nobiliare, în scaune secuieşti şi în
scaune şi districte săseşti.
Banatul dobândit de Habsburgi de la turci prin Tratatul de la Passarowitz
(1718) a fost considerat un bun nou - dobândit ocupat în temeiul dreptului
războiului (iure belli), motiv pentru care a fost pus sub autoritatea nemijlocită a
forurilor centrale vieneze, fiind încredinţat unei Administraţii a ţării cu caracter
militar şi civil până în 1751, numai civil după care, până în 1778, când Banatul a
fost integrat Ungariei.

173
 În desfăşurarea activităţii sale guvernatorul, numit preşedinte în timpul
administraţiei civile a fost ajutat de un colegiu de patru consilieri, câte doi
militari şi toţi atâţia civili şi de oficii înfiinţate la Timişoara şi care îi erau direct
subordonate.
Prin decretul aulic din 1718 teritoriul Banatului a fost împărţit în 13
districte, reduse în 1720 la 11 şi aveau în fruntea lor câte un administrator
districtual.

b) Instituţiile orăşeneşti
Prima Diplomă leopoldină din 1691 a reglementat statutul oraşelor libere
regeşti, a oraşelor şi târgurilor privilegiate din cuprinsul principatului.
În secolul al XVIII-lea, oraşul era condus de un Sfat orăşenesc numit
Magistrat sau Senat, în frunte cu doi juzi, unul reprezentând comunitatea, altul
puterea centrală.
Pe lângă juzi, sfatul românesc sau Magistratul rămânea autoritatea
executivă supremă a oraşului. În componenţa sa intrau 12 juraţi aleşi anual.
c) Organizarea judecătorească
Prin Diploma leopoldină împăratul recunoştea şi se angaja să respecte
legile Aprobatelor şi Compilatelor, Decretul tripartit al lui Verboczi,
Constituţiile şi dreptul orăşenesc în vigoare ale saşilor, altfel spus întreaga zestre
juridică a ţării. De asemenea, se angaja să lase totul neschimbat în autoritatea
Tablei de judecată, a magistraţilor protonotari şi asesorilor, precum şi a
tribunalelor inferioare în privinţa administrării justiţiei, cu păstrarea însă a
dreptului de apel la împărat în cauzele mai însemnate.
Principiul separării puterilor în stat lipseşte în secolul al XVIII - lea încât
funcţionarii publici aveau atribuţii multiple de la cele administrative şi fiscale la
cele juridice.
Organizarea justiţiei a urmat în evoluţia sa structura instituţională a
administraţiei.
În Transilvania prerogativa supremă în materie judecătorească revenea
împăratului, acesta judecând în ultimă instanţă cauzele în apel mai importante şi
avea dreptul de graţiere.
d) Biserica
În Transilvania viaţa religioasă este marcată de reţinerea vechilor
raporturi confesionale. In plus, consemnăm că Biserica Catolică este favorizată
politic şi material de noul regim. De asemenea, regimul austriac sprijină, în noile
împrejurări unirea Bisericii Romei şi întăreşte noua instituţie a Bisericii Greco -
Catolice.
Biserica Ortodoxă transilvăneană traversează, în asemenea context, o
perioadă extrem de dificilă până la mijlocul secolului al XVIII - lea. Ortodcşii
nu au avut în Transilvania, până la 1761 nici un episcop. Abia acum Curtea de la
Viena a acceptat să fie ales un episcop, dar nu român ci sârb. Din 1809 a putut fi

174
ales primul episcop român al Bisericii Ortodoxe din Transilvania, în persoana lui
Vasile Moga.

3. Evoluţia dreptului românesc în principate sub regim fanariot şi în

Transilvania sub dominaţia habsburgică
3.1. Evoluţia dreptului sub regimul fanariot(1711/1716 -1821)
Instaurarea regimului fanariot în Ţara Românească şi Moldova a
reprezentat formula politică, adoptată de Poarta otomană, pentru a contracara
ofensiva victorioasă a imperialilor încununată de cucerirea Transilvaniei (1699)
şi întâia trecere a Nistrului (1711) de către trupele ostile ruse, precum şi dorinţei
elitei politice moldo - muntene de a scoate cele două Principate de sub
dominaţia otomană.
În imposibilitatea de a recurge la formula unei administraţii directe,
Poarta a menţinut statutul internaţional de autonomie al celor două Principate şi
a investit pe domnii fanarioţi cu o putere superioară faţă de domniile pământene.
Atenţia domnilor fanarioţi s-a îndreptat, deopotrivă, spre elita politică
moldo-munteană - boierimea - şi spre clasa cea mai numeroasă a societăţii -
ţărănimea.
Ansamblul măsurilor luate de domnii fanarioţi în toate sferele vieţii
sociale a constituit politica de reformă devenită trăsătura definitorie a secolului
fanariot.
În prima etapă a regimului fanariot (1711/1716-1774) normele juridice au
îmbrăcat forma hrisoavelor domneşti şi a anaforelor adoptate de Divan.
a) Reformele lui Constantin Mavrocordat
În şirul domnilor fanarioţi Constantin Mavrocordat este, desigur, nu
numai cel mai important prin amploarea reformelor înfăptuite, dar şi
personalitatea cea mai luminoasă. El deţine un adevărat record în rândurile
fanarioţilor, având şase domnii în Ţara Românească şi patru în Moldova, în
desfăşurarea cărora se conturează direcţiile principale ale strategiei sale
reformatoare.
Începutul reformelor l-a constituit marele hrisov din 7 februarie 1741 a
cărui promulgare a fost legată de consecinţele războiului ruso - austro - turc din
1735-1739 şi de alipirea Olteniei. Marele hrisov cuprindea măsuri de
reorganizare în domeniul fiscal, agrar, administrativ şi juridic.
Preocuparea de căpetenie a domnului era fiscalitatea, care a avut ca
principiu de bază generalizarea ruptei.
Rupta era o înţelegere încheiată de visterie cu un grup de contribuabili,
prin care se stabilea cuantumul dării şi termenele de achitare.
A doua componentă a reformei fiscale a fost stabilirea unei riguroase
evidenţe a contribuabililor şi o restrângere a diverselor categorii de privilegiaţi
fiscali. De scutiri au continuat să beneficieze boierii, mănăstirile şi clerul.

175
 În plan social, măsurile luate de Constantin Mavrocordat în sfera relaţiilor
agrare a urmărit două obiective: eliminarea autorităţii senioriale exercitate de
boieri şi egumeni asupra ţăranilor şerbi şi uniformizarea regimului de obligaţii
faţă de stăpânii de domenii, pentru a suprima deplasarea ţăranilor.
Constantin Mavrocordat a dorit un ţăran liber din punct de vedere juridic,
având un regim de obligaţii fixat de domnie.
Între anii 1746 - 1749 în Ţara Românească şi Moldova s-au adoptat
reformele cu privire la desfiinţarea rumâniei şi veciniei.
Reorganizarea sistemului fiscal şi măsurile luate în sfera relaţiilor agrare a
fost completată cu aşezarea pe baze noi a organizării administrative şi
judecătoreşti. Principalele măsuri au vizat numirea a doi ispravnici la judeţe şi
(ulterior) la ţinuturi şi introducere remunerării dregătorilor.
Deşi reprezentant al Porţii şi grec de neam, Constantin Mavrocordat a
promovat limba română în administraţie.
Pentru Mavrocordat, justiţia era un mijloc de a dovedi ţăranului
contribuabil că în orice împrejurare îşi poate cere dreptatea până la domn.
Apropierea judecătorului de împricinat, prin împărţirea dreptăţii în fiecare
capitală de judeţ (ţinut), a făcut ca divanul domnesc să devină o instanţă de apel.
În acelaşi timp, domnul a modernizat procedurile prin obligativitatea redactării
hotărârilor în dublu exemplar şi înscrierea lor în condici, cu foi pecetluite.
Totuşi, domniile scurte ale lui Constantin Mavrocordat, fiscalitatea
excesivă şi corupţia practicată de mulţi dintre urmaşii săi, au condamnat la eşec
reformele sale; ele rămân însă cel mai amplu efort de modernizare întreprins în
cele două state în secolul al XVIII-lea.
b) A doua etapă care marchează perioada fanariotă o constituie reformele
lui Alexandru Ipsilanti.
Întocmai ca şi Constantin Mavrocordat, după Pacea de la Belgrad şi
Alexandru Ipsilanti a avut de făcut faţă urmărilor războiului ruso - turc încheiat
prin pacea de la Kuciuk - Kainargi (1774).
Ca şi acesta, şi Alexandru Ipsilanti s-a angajat într-o operă legislativă,
materializată în numeroase aşezăminte ("hrisoave") care a fost încununată de
primul cod de legi al perioadei fanariote, Pravilniceasca Condică, redactată în
limbile română şi greacă, promulgată în 1780.
Pravilniceasca Condică rămâne în spaţiul juridic tradiţional: ea este o
sinteză între dreptul bizantin (basilicolele) şi dreptul consuetudinar ("obiceiul
pământului") a instanţelor de judecată. Preocuparea pentru reglementarea
raporturilor agrare este atestată de, Pravilniceasca Condică, care fixa o clacă de
12 zile anual. În afara clăcii, ţăranii erau îndatoraţi la dijmă din produsele şi
taxele obişnuite pentru oi şi porci; era reafirmat dreptul exclusiv al stăpânului
moşiei de a vinde vin şi rachiu.
Mai important decât codul de legi - oricum greu de aplicat într-o societate
fără cultură juridică - a fost reorganizarea structurilor judiciare. În acest
domeniu, Alexandru Ipsilanti a fost un inovator: pentru prima dată s-a introdus o

176
separare între litigiile civile şi comerciale şi cele penale, prin înfiinţarea a trei
"departamenturi" pentru judecarea celor dintâi şi un al patrulea - de
"cremenalion"- pentru cele din urmă. Se suprimă tortura şi se stabilea salarizarea
întregului corp judecătoresc.
Pravilniceasca condică s-a aplicat până la adoptarea Codului Caragea
(1818), dar a fost abrogată abia în 1865 când a intrat în vigoare Codul civil
român.
Codul Calinachi (Condica ţivilă a Moldovei) a fost elaborat de către mai
multe comisii de jurişti formate din anul 1813 la iniţiativa domnului Scarlat
Calimachi. Principalele izvoare au fost: Obiceiul român, dreptul bizantin, codul
francez (1804) şi codul civil austriac. Cele 2032 de articole sunt structurate în
trei părţi, precedate de o introducere.
Legiuirea Caragea a fost întocmit şi publicat în 1818, urmând să intre în
vigoare în anul următor. Cuprinde norme de drept civil, de drept penal şi de
procedură. Prima parte a codului tratează despre obraze, cea dea doua despre
lucruri, partea a treia despre tocmeli, cea dea patra despre daruri şi moştenire,
partea a cinci a despre vini iar ultima judecăţile. S-a aplicat până la intrarea în
vigoare a Codului Civil Român.
Pe lângă legiuirile care au îmbrăcat forma unor coduri s-au adoptat şi legi
cu caracter special, care reglementau numai anumite aspecte legate de evoluţia
societăţii româneşti. Menţionăm în acest sens sobornicescul hrisov dat în 1785
de către Alexandru Mavrocordat. În realitate este vorba despre hrisoave
domneşti de întărire a unor anaforale ale Sfatului de obşte.
Astfel, primul hrisov din 14 august 1785 hotăra ca pe viitor să nu se mai
întocmească acte meşteşugite de înstrăinare a pământurilor către boieri, iar al
doilea hrisov din 12 septembrie prevedea măsuri pentru asigurarea unităţii
familiilor de robi ţigani.
Politica de reformă a domnilor fanarioţi apare ca o variantă românească a
"despotismului luminat", caracteristic Europei secolului al XVIII-lea. Cadrul
istoric în care s-au înfăptuit măsurile monarhilor europeni consideraţi drept
despoţi luminaţi şi cele ale domnilor fanarioţi a fost cu totul deosebit.
Astfel, ca o expresie a continuităţii dreptului nostru se realizează în noile
izvoare şi codificarea Obiceiului ţării. Codificările realizate până la 1821 privesc
în mod special organizarea instanţelor, procedura de judecată şi dreptul civil.
Noile legiuiri au fost desemnate prin termenul de condică, codică sau cod,
potrivit tradiţiei române şi practicii europene.
c) Fizionomia principalelor instituţii juridice pe calea modernizării.
Ca urmare a evoluţiei societăţii româneşti şi a influenţei unor reglementări
juridice europene moderne în Principate se consacră instituţii cu elemente noi,
încât asistăm la un început de delimitare a ramurilor de drept, fapt de natură să
indice o tendinţă clară spre formarea sistemului de drept burghez.
Dreptul de proprietate evoluează în direcţia degajării proprietăţii feudale
de dreptul străvechi de folosinţă al ţăranilor. Acest proces îşi are originea în

177
reforma lui Constantin Mavrocordat, potrivit căreia ţăranii dobândesc accesul la
folosirea pământului în baza unui contract şi în baza unui drept recunoscut de
Obiceiul ţării. Ulterior, codurile care s-au adoptat au prelucrat din dreptul
bizantin (basilicolele) şi au consacrat şi noţiunea dreptului absolut asupra
pământului de proprietate. Dreptul de proprietate absolută a boierilor s-a extins
şi asupra pădurilor.
Prin interpretarea tendenţioasă a unor instituţii juridice domnii fanarioţi
şi-au propus să desfiinţeze drepturile de proprietate, nu numai ale ţăranilor ci şi
pe ale boierilor. Astfel, Scarlat Calimachi pretinde că la origine toate
pământurile au aparţinut domnului şi ca atare nu poate exista proprietate privată
fără hrisov de domnie şi ca atare cele fără hrisov să treacă în proprietatea
domnului. Sfatul obştei a respins o asemenea interpretarea, deoarece obţinerea
pământului de către boieri sau ţărani s-a făcut prin uzucapiune.
Şi în domeniul împărţirii persoanelor, principala clasificare a persoanelor
fizice este aceea care se face "după noroc" în slobozi, robi şi sloboziţi. Un
element nou este dat de faptul că ţăranii care munceau pe moşii nu mai erau
numiţi vecini sau rumâni, ci locuitori sau clăcaşi.
Legislaţia adoptată în această perioadă dă expresie interesului boierilor de
a spori numărul zilelor de clacă de la 6 până la 12. Un fenomen semnificativ este
creşterea numărului poluşnicilor si scutelnicilor, care se aflau în dependenţă
personală faţă de boieri, dar nu aveau obligaţii faţă de stat.
Robii erau asimilaţi formal cu lucrurile, dar aveau totuşi o anumită
capacitate juridică, în măsura în care aceasta era în interesul proprietarilor.
Persoanele juridice sunt reglementate prin dispoziţii cuprinse în capitole
distincte, fapt ce se explică prin apariţia primelor societăţi comerciale. În
Pravilniceasca condică şi în Legiuirea Caragea ele sunt desemnate prin termenul
de tovărăşie iar în Codul Calimachi sunt numite persoane moraliceşti.
Familia, rudenia si căsătoria sunt reglementate, în mare parte conform
vechilor dispoziţii ale dreptului bizantin. Elementele noi apar în materia
răspunderii civile şi penale, la baza căreia se aşează principiul răspunderii
personale.
Succesiunea era în continuare diferită: fără testament sau prin testament.
Vocaţia succesorală aparţinea celor trei categorii de sânge. Soţul supravieţuitor
primea o parte virilă în uzufruct (egală cu a unui copil), dar numai spre folosinţă
când venea în concurs cu copiii s-au cu o cotă variind 1/6 şi 1/3 în plină
proprietate, când nu existau copii sau veneau în concurs cu copii din altă
căsătorie a soţului defunct. În lipsa unor rude succesorale, soţul supravieţuitor
dobândea întreaga moştenire, iar în lipsa şi a lui, moştenirea devenea vacantă şi
era însuşită de către stat.
Obligaţiile, conform codurilor Calimachi şi Caragea se dezvoltă o
adevărată teorie a obligaţiilor, prin receptarea celor mai noi reglementări în
materie.

178
 Izvoarele obligaţiilor sunt: legea tocmeala (contractul) şi vătămarea adusă
cuiva ( delictul).
Contractele se clasifică după formă: în scrise şi nescrise, iar după efecte:
în unilaterale şi bilaterale.
În domeniul dreptului penal reglementarea este mai puţin evoluată, astfel
încât vechile dispoziţii sunt preluate, în linii mari şi de noile coduri. Elemente
noi sunt legate de noile practici economice şi de noua organizare socială. Astfel,
dacă în vechile reglementări era pedepsită numai nesupunerea faţă de slujbaşi şi
dregători, Pravilniceasca condică incriminează şi fapte ale acestora cum ar fi
abuzurile faţă de locuitori, corupţia şi mita.
În dreptul procesual au loc mari transformări ca: modernizarea instanţelor,
introducerea condicelor de judecată, formularea în scris a hotărârii, probele
scrise şi cu martori. Se introduce şi "Condica siretilor" (un început de cazier
judecătoresc).
Ca urmare a modernizării procedurii de judecată, o serie de instituţii
tradiţionale ca: ordaliile, zaesca, jurătorii dispar ca practici juridice sau trec pe
plan secund.

3.2. Dreptul în Transilvania sub dominatia habsburgică(1691 - 1848)

a) Izvoare. Dreptul în Transilvania a păstrat mai accentuat decât în
celelalte două ţări româneşti trăsăturile feudale, atât în formă, cât şi în conţinut.
Dezvoltarea capitalistă a impus şi unele reglementări juridice noi de tip burghez
cu care coexistă cu cele vechi.
Patenta lui Iosif al II - lea (1785) privitoare la desfiinţarea iobăgiei
coexistă cu norme tipic feudale, cum ar fi Codul Verboczi. Pe de altă parte, se
constată un conflict tot mai acut între linia luministă promovată de Viena sub
presiune populară şi atitudinea retrogradă a celor trei naţiuni din Transilvania.
O trăsătură caracteristică pentru dreptul din Transilvania o constituie
existenţa a două rânduieli juridice: obiceiul pământului creat şi aplicat de
populaţia românească majoritară şi de un drept suprapus creat prin hotărâri ale
Curţii de la Viena şi ale Dietei Transilvaniei
Au fost preluate şi s-au aplicat principalele legiuiri feudale anterioare
conform Diplomei leopoldine din 1691.
O altă categorie de norme juridice este formată din dispoziţiile (diplome,
patente, rescripte, ordonanţe) pe care monarhia habsburgică le-a dat cu privire la
organizarea de stat a Transilvaniei sau la raporturile dintre nobili şi ţărani.
Astfel, cele mai importante izvoare privind organizarea de stat sunt: Diploma
leopoldină, Tabla Regească, Codul terezian, Edictul de toleranţă (1781).
Rezoluţiunea alvintiană şi cu privire la crearea şi competenţa Camerei
Aulice a Transilvaniei, Pragmatica sancţiune referitoare sistemului de
succesiune la conducerea Transilvaniei. Actele normative emise de Dieta
Transilvaniei (articole,dietale) erau supuse confirmării de împărat.

179
 În 1847, sub presiunea maselor ţărăneşti, Curtea imperială a somat Dieta
şă pună în vigoare proiectul de împroprietărire a ţăranilor, căci în caz contrar va
fi impus pe cale administrativă. În urma acestei somaţii Dieta a definitivat
proiectul, dar într-o formă modificată. Conform acestei hotărâri, întregul pământ
aparţinea nobililor, iar dreptul de folosinţă al ţăranilor asupra oricărui teren urma
să fie dobândit numai pe baza contractului încheiat cu nobilii.
b) Evoluţia principalelor instituţii juridice.
Persoane. Prevederile referitoare la condiţia juridică a persoanelor au
suferit unele modificări, pe de o parte datorită consolidării poziţiilor elementelor
burgheze, pe de altă parte datorită transformărilor intervenite în relaţiile dintre
nobili şi ţărani, care s-au răsfrânt asupra situaţiei juridice a acestora din urmă.
Nobilimea a căutat să-şi apere şi chiar să-şi consolideze poziţiile şi
privilegiile stabilite prin Diploma leopoldină. Statutul juridic a nobililor a fost
fixat prin diplomele date de Maria Tereza (1746, 1747, 1767) prin care se
recunoaşte nobililor români uniţi dreptul de a ocupa funcţii publice. La rândul
său, clerul şi-a păstrat privilegiile din epoca feudalismului dezvoltat.
Deoarece religia ortodoxă a majorităţii nu era recunoscută, ci numai
tolerată, românii au dus o luptă îndelungată pentru a obţine recunoaşterea
oficială a religiei ortodoxe, ca şi a dreptului de a avea o mitropolie românească.
Categoria ţăranilor liberi a devenit mai numeroasă şi mai puternică, odată
cu organizarea regimentelor grănicereşti. Condiţia juridică a ţăranilor aserviţi a
fost elementul dominant al vieţii sociale din Transilvania, iar lupta pentru
desfiinţarea iobăgiei a fost marcată de adânci frământări, culminând cu răscoala
lui Horia, Cloşca şi Crişan de la 1784.
Prin Patenta numită Certa puncta (1769) Maria Tereza a reglementat în
amănunt drepturile şi obligaţiile iobagilor şi ale jelerilor faţă de nobili, cu scopul
de a îngrădi abuzurile acestora. La rândul său, Iosif al II-lea, prin actele din 1783
şi 1785 a desfiinţat dependenţa personală a ţăranilor. Dreptul ţăranilor de a se
muta de pe o moşie pe alta a fost confirmată şi de Leopold al II-lea în 1790.
Familia şi rudenia. Un element nou introdus prin reforma lui Iosif al II-lea
de desfiinţare a dependenţei personale care permite căsătoria ţăranilor, chiar fără
consimţământul nobiliar pe moşia cărora se afla. Regulile privitoare la rudenie,
comune cu cele din ţările române reprezintă încă o expresie a unităţii dreptului
în toate cele trei ţări române.
Bunurile. S-au păstrat vechile reglementări privind proprietatea, folosinţa
şi posesiunea. Cât priveşte regimul bunurilor aflate în stăpânirea ţăranilor din
regimentele grănicereşti au fost necesare noi dispoziţii deoarece se afla în relaţie
cu obligaţiile militare.
Obligaţiile. Dezvoltarea capitalistă a adus o serie de modificări.
Elementele noi sunt legate în special de introducerea unor procedee juridice mai
bine adaptate cerinţelor economiei de schimb, cum ar fi normele privind relaţiile
comerciale de tip capitalist sunt adoptate sub aspectul formei, elementelor şi
efectelor noilor cerinţe.

180
 Cele mai importante modificări au intervenit în fizionomia contractului de
vânzare, de zălogire, de arendare, de închiriere şi împrumut. Adoptarea Codului
civil austriac (1811) a exercitat o puternică influenţă asupra dreptului
obligaţional, cu toate că acel cod s-a aplicat efectiv în Transilvania după 1818.
Succesiunea. Nu s-au produs schimbări la clase privilegiate (nobili, cler,
orăşeni). Unele noutăţi au intervenit în privinţa dreptului iobagilor de a dispune
de bunurile lor, fie prin acte între vii, fie prin testament (Patenta lui Iosif al II -
lea din 1785). În districtele de margine se putea dispune prin testament numai de
bunurile imobile.
Dreptul penal. S-au întocmit mai multe legi şi coduri penale în care
figurau instituţii şi idei noi. Dintre acestea sunt de menţionat: Decretul Mariei
Tereza din 1776, Codul Penal al lui Iosif al II -lea (Iosefina) şi Codul penal
austriac (1803).
Noi dispoziţii penale: sancţionarea faptelor ce contraveneau intereselor
burgheziei în ascensiune, cum este cazul bancrutei frauduloase.
Alte dispoziţii penale au fost adoptate în scopul pedepsirii unor fapte
(dezertarea) comise de către militari. Această categorie de norme s-a aplicat şi în
districtele grănicereşti.
Cele mai semnificative modificări au intervenit în materia pedepselor, în
sensul că vechile pedepse (corp orale, privative de libertate, privative de drepturi
etc.) se montează sub aspectul încadrării, se agravează sau se atenuează.
În concluzie, în materie de drept, secolul al XVIII-lea şi începutul celui
următor, cu toate restricţiile impuse de dominaţia străină, marchează în
principatele române saltul de la medieval la modem.

4. Mişcarea de emancipare naţională în ţările române.

Românii din cele trei principate s-au manifestat în tot secolul al XVIII-
lea şi prima parte a celui următor printr-o multitudine de forme împotriva
dominaţiei străine.
În Muntenia şi Moldova lupta pentru emancipare a românilor a avut ca
obiectiv principal înlăturarea dominaţiei otomane şi cucerirea independenţei
naţionale. Acţiunile cele mai importante subordonate acestui ideal s-au
concretizat într-o intensă mişcare memorandistă, pe de o parte şi participarea
efectivă a voluntarilor din cele două principate la războaiele purtate din marile
imperii pe teritoriul naţional. Boierii români din ambele principate au folosit
orice prilej pentru a adresa marilor puteri, în general cu prilejul congreselor de
pace, memorii cuprinzând revendicări identice, precum: eliberarea de sub
stăpânirea otomană şi independenţă naţională ca obiective fundamentale şi mai
concret înlăturarea domniilor fanariote şi restabilirea domniilor pământene;
crearea armatei pământene; reducerea obligaţiilor faţă de Poartă; limitarea
abuzurilor; oprirea accesului supuşilor otomani în principate; înlăturarea

181
elementelor greceşti din funcţiile publice; restabilirea controlului pământean
asupra mănăstirilor închinate, ş.a. Astfel, încă din 1716 - 1718 se înaintau Porţii
memoriile boierimii din Muntenia pentru înlocuirea domnului fanariot Nicolae
Mavrocordat, din cauza abuzurilor curţii acestuia şi ale celor din Moldova
pentru înlocuirea din aceleaşi motive, a domnului fanariot Mihai Racovită.
Între 1736-1739, boierii munteni se adresau Rusiei cu cererea de sprijin
pentru eliberarea principatelor de sub dominaţia otomană. Momentele de apogeu
ale mişcării memorandiste s-au atins în timpul războaielor din 1768 - 1774 şi
1789 - 1791.
Din 1802 memoriile românilor se îndreaptă spre Napoleon I, cerându-i
sprijin pentru unirea Moldovei şi Munteniei şi formarea "Daciei" sau "Valahia
Mare".
O contribuţie nemijlocită la lupta de emancipare a românilor a adus-o
ţărănimea şi celelalte pături sociale care au participat ca voluntari la războaiele
antiotomane (1768-1774, 1791, 1806-1812).
Concomitent cu memoriile înaintate peste hotare şi participarea cetelor de
voluntari români la războaiele antiotomane, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi
începutul celui de-al XIX-lea se înmulţesc şi propunerile despre diferite forme
de guvernare a statului, de la cele ale absolutismului luminat şi de monarhie
constituţională până la republică, atestând o anumită maturizare a spiritului
public şi, implicit, o schimbare de mentalitate vizibilă în mişcarea ideologică a
timpului. În această racordare cu spiritul modern al Europei contemporane de
până la 1821, se afirmă cu putere conştiinţa etnică ce însufleţeşte patriotismul şi
conştiinţa naţională. Aşa apar unele planuri din Moldova ale unui mare boier ca
Dumitrache Sturdza, legate de înfăptuirea unei republici "aristo- democraticeşti"
la 1802; de asemenea în Ţara Românească opt boieri din protipendadă îşi arogă
în mod solemn, la 2 octombrie 1812, dreptul de a înfiinţa o "soţietate" pentru
buna cârmuire a statului şi apărarea intereselor sale.
Aşadar mişcarea de emancipare naţională din Principate vădeşte tot mai
insistent, în primele decenii ale secolului al XIX-lea, preocuparea de a găsi o
soluţie politică favorabilă emancipării Moldovei şi Ţara Românească de sub
dominaţia Imperiului otoman, fixându-şi, ca prim obiectiv, înlăturarea regimului
fanariot, compromis în faţa naţiunii române.
În Transilvania, lupta de emancipare naţională a românilor a fost mult mai
radicală, îmbinând mobilurile eliberării naţionale cu cele ale eliberării sociale şi
confesionale. Încă din 1704 mişcarea de eliberare de sub stăpânirea habsburgică
se declanşează sub forma războiului curuţilor (1704 - 1711), apoi răscoala de la
Dobra (1721), Banat (1724 - 1725), Abrud (1727) ş.a.
Un ecou deosebit l-au avut răscoalele ce îmbrăcau haina religioasă care,
pornite împotriva catolicismului au avut în esenţă aceleaşi ţeluri, de eliberare
naţională, socială şi confesională. Aşa au fost răscoalele conduse de călugărul
Visarion în 1744, Sofronie (1759 - 1760), dar mai ales mişcarea din deceniile
trei şi patru condusă de Inochentie Micu - Klein, veritabil precursor al

182
iluminismului românesc, pentru drepturi politice şi naţionale. Revendicările
episcopului Inochentie Micu - Klein, reluate şi amplificate de la un memoriu la
altul, mai apoi sintetizate în Supplex Libellus din 1743, au fost înaintate Curţii
de la Viena şi Dietei Transilvaniei. Deşi lupta sa a eşuat totuşi a reuşit în cele
câteva decenii petiţionare, să conceapă obiectivele luptei naţionale, să ofere
acesteia un program politic bine articulat şi modem argumentat care va rămâne
drept moştenire generaţiilor viitoare, cu deosebire celei de la 1791.
Au urmat apoi răscoalele regimentelor de graniţă româneşti din perioada
1767-1773, care au culminat cu declanşarea marii răscoale din 1784, condusă de
Horia, Cloşca şi Crişan.
Semnificaţia răscoalei ţărăneşti din 1784 - 1785 au depăşit încă în epocă
cadrele naţionale ale societăţii româneşti. Răscoala ţărănească şi românească, a
celor ortodocşi şi greco-catolici, împotriva nobilimii maghiare şi de altă
confesiune, dezvăluie planurile care s-au suprapus în cursul mişcării din 1784,
relevându-i complexitatea.
În contextul răscoalei ţărăneşti, Curtea de la Viena se vede obligată să reia
acţiunea de reformă socială în Transilvania, să reglementeze raporturile dintre
iobagi şi nobili. Este publicată, astfel, la 22 august 1785, petenta imperială prin
care se desfiinţa servitutea personală, dependenţa ţăranilor care se puteau
căsători fără consimţământul domnului de pământ, aveau dreptul să se mute pe
alte moşii, să înveţe carte şi meserii.
La sfârşitul secolului XVIII-lea mişcarea de eliberare socială şi naţională
din Transilvania a căpătat noi dimensiuni, prin elaborarea în 1791 a programului
politic de luptă a românilor - Supplex Libellus Valachorum (1791) act
fundamental al mişcării de emancipare naţională.
Sub acest titlu, care s-ar putea traduce cu jalba românilor", sintetiza
programul politic al naţiunii române astfel: 1) să fie revocate şi desfiinţate în
chip public, ca nedemne şi nedrepte, numirile odioase şi pline de ocară la adresa
românilor, ca acelea de toleraţi, iar naţiunea română să fie repusă în toate
drepturile civile şi religioase; 2) să fie respectate drepturile naţiunii române la
egalitate cu celelalte naţiuni; 3) clerul atât cel care s-a unit, cât şi cel care nu s-a
unit, nobilimea şi plebea atât cea orăşenească, cât şi cea rurală să fie socotite ca
părtaşe la aceleaşi beneficii de care se bucură celelalte naţiuni; 4) în dietă, în
comitate, în scaune, districte şi oraşe naţiunea română să fie reprezentată
proporţional cu numărul ei, la fel numirile în slujbă; 5) unităţile administrative
cu majoritate românească să aibă şi numire românească, celelalte să poarte nume
mixte, ori să - şi păstreze numele după râuri şi cetăţi.
Aceste postulate sunt precedate de o amplă argumentaţie luată din trecutul
istoric, naţiunea română este cea mai veche şi cea mai numeroasă.
Acest memoriu a fost înaintat împăratului la Viena, dar acesta l-a returnat
Dietei care l -a respins.
Actul se va dovedi şi în posteritate unul fundamental pe drumul afirmării
poporului român ca naţiune.

183
 În încheiere, mişcarea de emancipare naţională a românilor din cele trei
Principate a constituit un proces unitar în premisele şi finalitatea sa, ea pregătind
astfel etapa următoare, cea a luptei pentru unitate politică şi naţională a tuturor
românilor.

184
 CAPITOLUL XI
STATUL ŞI DREPTUL SUB SEMNUL PRIMEI MODERNIZĂRI ŞI
AL REVOLUŢIEI (1821-1849)

1. Semnificaţia politico - juridică a revoluţiei de la 1821

Revoluţia din 1821 s-a produs pe un fond de agitaţie şi un context general,

care avea la bază o adâncă stare de nemulţumire pricinuită de un regim social-
politic detestat de întreaga societate, în ceea ce priveşte Principatele Române,
dar şi într-un climat de nemulţumire şi a altor ţări europene.
Refuzul de a ieşi la muncă, fuga de pe moşii, dar şi haiducia şi tulburările
cu caracter local ori răscoala pandurilor olteni din anii 1814-1815, au premers şi
într-un fel au anunţat explozia anului 1821. De asemenea, constituirea Eteriei la
Odessa în 1814 a contribuit la sporirea stării de efervescenţă.
Important a fost şi faptul că a apărut şi o personalitate capabilă de a
conduce o acţiune revoluţionară în Ţara Românească, slugerul Tudor
Vladimirescu, principalul conducător al pandurimii oltene, care se ridicase din
rândul ţărănimii libere, învăţase carte, se implicase în afaceri de comerţ, având
serioase cunoştinţe juridice şi dând dovadă de o desăvârşită cinste şi de multă
intransigenţă.
Insurecţia pe care Vladimirescu a iniţiat-o în 1821 şi care s-a transformat
într-o adevărată revoluţie, prin participarea mulţimilor, prin program, prin
desfăşurare şi urmări a marcat începutul epocii noastre moderne.
Declanşată la 21 ianuarie /2 februarie 1821, prin lansarea de către Tudor
Vladimirescu a proclamaţiei de la Padeş mulţimilor strânse la chemarea sa.
Proclamaţia pregătită la Bucureşti era adresată "către tot norodul omenesc din
Bucureşti şi din celelalte oraşe şi sate ale Ţării Româneşti", către "fraţii
locuitori" ai ţării "veri de ce neam" ar fi şi chiar "către toţi căpitanii care purtau
arme". Ea depăşea prin conţinut atât ţelurile de diversiune ale eteriei, cât şi
planurile boierilor "făgăduiţi" şi-l dezvăluiau pe Vladimirescu ca pe un adevărat
conducător.
În momentul în care oastea revoluţionară pornea spre Bucureşti,
programul revoluţiei, deşi amplificat în perioada următoare cu alte proclamaţii
(16 martie din Bolintin Vale, de la Bucureşti din 20 şi 23 martie, dar mai cu
seamă prin "Cererile norodului românesc" din 9 aprilie 1821), era definit.
Programul era, înainte de toate, opera lui Tudor Vladimirescu. Era un program
în care fuseseră folosite atât unele idei mai vechi, prezentate în memoriile şi
proiectele de reformă anterioare, cât şi ideile proprii ale lui Tudor Vladimirescu.
Era un program care îmbrăţişa problemele fundamentale din epocă ale poporului
român.
Programul revoluţionar poate fi reconstituit în temeiul "Cererilor
norodului românesc", care, potrivit versiunilor păstrate, au cunoscut o
îmbogăţire în cursul evenimentelor. Din păcate, varianta lor în 48 de articole,

185
definită drept o Constituţie de un ziar britanic încă n-a fost descoperită. În
schimb, obiectivele interne şi externe mai sunt dezvăluite şi în celelalte
documente enumerate.
Reorganizarea sistemului social - politic către statul modern este reflectat
în program. În domeniul fiscal se cerea scutirea de dări pe trei ani, eliminarea a
două dintre cele şase dăjdii, "întocmite" de Caragea, interzicerea sporirii
oieritului, suprimarea havaetului "tuturor vitelor şi mărfurilor" ca şi a vămilor
interne, ş.a.
O deosebită grijă era manifestată faţă de problema unei aşezări pe noi
baze a administraţiei. Se cerea restabilirea domniilor pământene şi ca
dregătoriile "atât cele politiceşti cât şi cele bisericeşti, de la cea mai mare până la
cea mai mică să nu mai fie cu dare de bani", considerând că această cumpărare a
dregătoriilor provocase jafuri şi abuzuri.
Măsurile preconizate privind justiţia, reflectau deasemenea, poziţii
modernizante. În afara reducerii numărului funcţionarilor judiciari, importante
erau cerinţa privind reducerea taxelor judiciare, precum şi cea privind abrogarea
Legiuirii lui Caragea, pe considerentul că nu reflectă voinţa poporului.
O atenţie deosebită era dată organizării militare. Se preconiza desfiinţarea
spătăriei şi a unităţilor dependente de ea, în schimb, organizarea unei oştiri de
4000 de panduri şi 200 de arnăuţi, scutiţi de dări şi cu o mică soldă.
Problemelor bisericii li se acordau toată atenţia, în sensul unor eliminări a
elementelor neîmpământenite şi a utilizării, cel puţin în parte a fondurilor în
interesul ţării.
Dar programul revoluţiei din 1821 cuprinde şi obiective externe. Tudor
Vladimirescu a urmărit să-şi elibereze patria ori cel puţin să-i îmbunătăţească
statutul internaţional.
Programul revoluţiei, deşi în principiu se referă numai la Ţara
Românească, n-a fost destinat numai acestei ţări, deoarece cele mai multe
prevederi ale "cererilor norodului" corespundeau şi necesităţilor Moldovei.
Evenimentele din 1821 au arătat şi prin dimensiunile şi implicaţiile lor, că
era revoluţiilor moderne fuseseră inaugurată în Ţările Române. Revoluţia de la
1821 a deschis drumul Revoluţiei din 1848. Dacă urmarea imediată a revoluţiei
a fost înlăturarea sistemului fanariot, consecinţele ei au fost cu mult mai
profunde. Procesul de "destrămare" al vechiului regim s-a accentuat şi s-a impus
imperioasa necesitate de a se găsi un cadru mai adecvat pentru dezvoltarea
societăţii româneşti.
Revoluţia de la 1821 a fost înăbuşită prin represiune militară externă, dar
un proces istoric fusese inaugurat ireversibil şi înnoirii i-a fost deschis un drum
mai larg.

186
 2. Principatele române în perioada 1821-1849
2.1. Mutaţii în evoluţia organizării de stat
Început în secolul al XVIII-lea procesul de transformare pe cale modernă
şi-a accelerat cadenţa la începutul celui următor şi mai cu seamă după instituirea
domniilor naţionale şi în perioada Regulamentului organic, în cursul căruia
dezvoltarea modernă a căpătat un caracter instituţionalizat.
Perioada cuprinsă între cele două revoluţii - 1821 şi 1848 - poate fi
împărţită în două etape distincte sub raportul orizontului politic şi ritmului de
dezvoltare economică.
a) Etapa domniilor pământene (naţionale) (1822 - 1828)
La 1/13 iulie 1822 au fost numiţi domni - Ioniţă Sandu Sturdza în
Moldova şi Grigorie Dimitrie Ghica în Ţara Românească. Schimbarea regimului
politic deschidea calea dezvoltării moderne, pe linie naţională, a ambelor
principate, considerate ca făcând corp comun în regimul lor juridic şi în
raporturile cu Poarta. A fost o perioadă de clarificare a programelor de reformă,
în sensul marcat de Revoluţia de la 1821. Greutăţile provocate în interior de
consecinţele revoluţiei, de jafurile eteriste în Moldova, amplificate de rigorile
ocupaţiei otomane, li s-au adăugat frământările politice care au determinat o
acută instabilitate internă. În această primă etapă, realizările pe calea
progresului, a modernizării nu au fost spectaculoase, s-a produs doar o
acumulare, în cursul căreia s-a schimbat programul şi s-au stabilit poziţiile şi
orientările etapei ulterioare, marcată de prevederile Convenţiei de la Akerman
(1826).
Confruntaţi cu necesitatea unei reforme capabile să modifice structurile
societăţii, domnii nu au avut nici răgazul, nici mijloacele de a realiza o
asemenea sarcină. Cei doi domni patronând acţiunea "restituţiilor" au adoptat
unele măsuri administrative de natură să tempereze abuzurile, nu să reformeze
instituţiile.
Grigore Ghica a dispus elaborarea unui "Regulament administrativ"
(1822), care stabilea atribuţiile şi veniturile dregătorilor, realizând totodată o
nouă împărţire teritorială. Domnul Moldovei, la rândul său, a dispus elaborarea
unor regulamente pentru funcţionarea Divanului, a tribunalelor şi a vistieriei. De
asemenea, au fost fixate atribuţiile sameşilor de ţinuturi şi a conducerilor
principalelor instituţii ale ţării (Hătmănie, Agie, Visterie). Încercarea de a trece
averile mănăstirilor închinate sub controlul statului a fost zădărnicită de opoziţie
Rusiei.
Evaziunea fiscală era generalizată ca urmare a extinderii abuzive a
scutirilor de dări de care beneficiau numeroşi dajnici, scutiri care se făceau în
favoarea categoriilor privilegiate.
Perioada istorică a domniilor pământene reliefează trăsăturile
contradictorii ale acesteia. Restaurarea domniilor naţionale au solicitat înnoirea
aşezărilor economice, sociale, administrative şi politice. Aceste schimbări erau
vizibile în extinderea economiei de schimb şi în integrarea proprietăţii funciare

187
şi a gospodăriilor ţărăneşti în cuprinsul acesteia, în stratificarea populaţiei
săteşti, în consecinţele actelor de eliberare, în activitatea şi în noile funcţii ale
oraşelor, în extinderea comerţului, în rolul activ al meşterilor şi negustorilor ş.a.
Dezvoltarea noilor forme nu a fost uniformă, s-a realizat sincopat,
neuniform, reliefând discontinuităţile sistemului de tranziţie. În aceste condiţii,
forţele politice şi-au tăcut simţite prezenţa, elaborând programe de organizare a
societăţii, în acord cu interesul naţional. Sinteza acestor proiecte avea să-şi
găsească expresia mai apoi în regulamentul organic, ce urma să creeze cadrul
necesar unei organizări moderne şi unitare.
b) Principatele Române sub ocupaţie rusească şi reorganizare (1828 -
1834)
Sistemul domniilor pământene a fost suspendat începând din 1828 când,
în urma războiului ruso - turc, ţările române au fost ocupate de trupele ruse până
în anul 1834.
Între cele două puteri beligerante, a fost încheiat Tratatul de la Adrianopol
(2/14 septembrie 1829). Un act separat anexat tratatului, prevedea restituirea
către Principate a raialelor din stânga Dunării, stabilirea graniţei pe talvegul
fluviului, domni aleşi pe viaţă, interdicţia pentru musulmani de a stăpânii
pământuri în Principate, stabilirea unui cordon sanitar şi al carantinelor şi a unui
corp înarmat pentru paza acestora, libertatea navigaţiei pe Dunăre, recunoaşterea
autonomiei celor două Ţări Române. În afară de haraci, acestea trebuiau să
plătească Porţii în continuare, dările cunoscute sub numele de rekiabe, precum şi
o sumă egală cu valoarea tributului la fiecare domnie nouă. În sfârşit, Poarta se
obliga să confirme regulamentele administrative elaborate în timpul ocupaţiei
ruse. Un alt act, separat, stabilea părţile eşalonate ca despăgubiri de război şi
cele două Principate să rămână sub ocupaţie militară până la achitarea sumei.
c) Regulamentele organice. Aşa cum s-a putut constata reformarea
regimului celor două Principate devenise o chestiune implicită, odată cu
acceptarea de către Poartă a abolirii regimului fanariot şi Rusia conduce lucrările
comisiilor de reformare a administraţiei interne.
În iunie 1829, generalul Jeltuhin a instituit cele două comisii pentru
redactarea proiectelor Regulamentelor organice. Fiecare comisie era alcătuită
din patru membri - doi aleşi de divan, iar doi de autoritatea puterii de ocupaţie,
la care se adăugau câte un secretar. Începute în timpul guvernării generalului
Jeltuhin, lucrările comitetului de redactare au continuat sub succesorul acestuia
generalul Pavel Kiselev. Celor opt membri li s-au mai adăugat încă doi.
Făcându-se abstracţie de obiectivele politice urmărite de Kiselev, care
avea convingerea că graniţa Rusiei este la Dunăre, măsurile administrative
iniţiate de generalul rus s-au înscris pe linia modernizării structurilor societăţii
româneşti. Proiectele Regulamentelor organice au fost aprobate în 1830 de către
Adunările obşteşti extraordinare ale celor două Ţări Române şi apoi au intrat în
vigoare în 1831 în Ţara Românească şi 1832 în Moldova.

188
 De la început însă, contradicţia dintre adevăratele nevoi ale societăţii
româneşti şi limitele impuse procesului de dezvoltare de prevederile
Regulamentului organic au fost evidente. Alcătuită de marii stăpâni de domenii,
pe baza unor instrucţiuni ale Curţii de la Sankt Petesburg, sub supravegherea
generalului Kiselev, noua legiuire restrângea progresul în limite comparabile cu
interesele boierimii şi cu obiectivele politice ale Rusiei, devenită oficial
protectoare a celor două ţări române.
Regulamentele organice au fost adevărate acte constituţionale care
reglementează pentru prima dată principiul separaţiei puterilor în stat. Puterea
legislativă fiind încredinţată unei adunări obşteşti, cea executivă fiind exercitată
de domnitor, ajutat de un sfat administrativ alcătuit din trei membrii. De
asemenea, sistemul judecătoresc a fost organizat pe baze moderne.
Domnul şi instituţia domniei. Potrivit Regulamentelor organice instituţia
domniei era electivă, nobiliară şi viageră.
Teoretic, domnii trebuiau aleşi dintre marii boieri de către Adunarea
Obştească Extraordinară, confirmaţi de Poartă şi comunicaţi puterii protectoare,
Rusia. În fapt, primii domni, însă au fost numiţi pe termen de şapte ani de către
Poarta otomană cu acordul Rusiei.
Domnul avea prerogative legislative, executive şi judecătoreşti. Pentru
executarea funcţiei executive, domnul numea un număr de miniştri, de regulă,
şapte: interne, finanţe, justiţie, armată, culte şi secretariat de stat. Trei dintre
aceştia, respectiv, miniştrii de interne, finanţe şi secretariatul de stat, alcătuiau
Sfatul Administrativ, care rezolva problemele curente privind ordinea publică,
finanţele şi comerţul.
Avea iniţiativă legislativă, precum şi dreptul de a aproba sau respinge
legile votate de Adunarea Obştească Ordinară. De asemenea, avea puterea de a
acorda şi ridica titlurile nobiliare, dreptul de graţiere şi comutare a pedepselor.
În privinţa atribuţiunilor judecătoreşti, domnul nu avea dreptul de a
judeca, ci numai de a întări hotărârile judecătoreşti rămase definitive.
Divanul domnesc, recunoscut şi de Tudor Vladimirescu, continuă să fie
organ al puterii de stat şi în epoca Regulamentului organic, însă Adunarea
Obştească Ordinară prelua prerogativele sale în domeniul administraţiei.
Divanul domnesc şi-a păstrat numai prerogativele judecătoreşti (în Moldova) ca
tribunal suprem condus de domn.
Adunările obşteşti
Adunarea Obştească Extraordinară, conform Regulamentului organic
reglementează procedura alegerii domnului. Aceasta este compusă în Ţara
Românească din 130 de membri, iar în Moldova din 132, toţi boieri, afară de 27
şi respectiv 21 de reprezentanţi ai breslelor de negustori şi meseriaşi. Ţăranii nu
aveau nici un reprezentant în aceste adunări.
Adunarea Obştească Obişnuită, potrivit art. 45 din Regulamentul
organic, constituia un Parlament unicameral cu atribuţii. de legiferare, care se
numeşte Adunarea Obştească Obişnuită, compusă din 42 de membrii în

189
Muntenia şi 35 în Moldova. Toţi deputaţii acestui parlament unicameral
proveneau din rândurile boierimii, a negustorilor şi meseriaşi lor înstăriţi.
Ca organ legislativ avea un mandat de cinci ani, iar actele normative erau
adoptate prin vot de către deputaţi, iar domnul le sancţiona / promulga pentru a
intra în vigoare.
Justiţia în virtutea principiului separării puterilor primeşte o organizare
independentă, constituite în mod ierarhic şi specializate pe domenii de
competenţă. Judecătorii erau numiţi de domn pe o perioadă de trei ani, cu
posibilitatea pentru cei care s-au dovedit capabili pentru încă trei ani.
Tribunalele de primă instanţă la nivelul ţinuturilor şi judeţelor, formate
dintr-un preşedinte şi doi judecători, având competenţă generală, ca instanţe de
drept comun.
Divanurile judecătoreşti aveau în compunere două secţii: secţia civilă şi
secţia criminală; erau considerate instanţe de apel, judecând apelurile făcute
contra hotărârilor date de tribunalele de primă instanţă.
Înaltul Divan, ca instanţă supremă, funcţiona la Bucureşti şi Iaşi şi judeca
apelurile făcute contra hotărârilor divanurilor judecătoreşti şi a judecătoriilor de
comerţ.
În privinţa instanţelor speciale de judecată erau prevăzute organizarea
judecătoriilor de la sate, compuse din preotul satului şi trei juraţi aleşi pentru
patru ani; acestea aveau competenţa de a judeca cauzele de mai mică importanţă.
De asemenea, funcţionau tribunale de poliţie cu competenţă să judece
faptele de încălcare a ordinii publice şi tribunalele de comerţ ca instanţe de apel
contra hotărârilor pronunţate de tribunalele de judeţ (ţinut) în materie
comercială.
Organizarea administrativ teritorială se păstrează cea anterioară
Regulamentelor organice. Element de noutate îl constituie acordarea
personalităţii juridice pentru oraşele care nu se aflau pe domeniile feudale.
Alte prevederi ale Regulamentelor organice sunt:
- înfiinţarea secţiilor notariale pe lângă tribunale, a oficiilor de stare civilă
şi
arhivele de stat;
- desfiinţarea vămilor interne;
- se stipula înfiinţarea Băncii Naţionale;
- constituirea unui Comitet al Sănătăţii la Bucureşti şi Iaşi pentru
supravegherea carantinelor şi stării de sănătate a întregii populaţii;
- obligativitatea creării de şcoli primare în capitala fiecărui judeţ şi ţinut şi
a unui colegiu la Bucureşti pentru pregătirea noii administraţii;
- crearea miliţiei naţionale, cu atribuţii de menţinere a ordinii publice, de
strângere a dărilor şi executare a ordinelor guvernului;
- modernizarea sistemului financiar, fixarea unei capitaţii unice,
desfiinţarea numeroaselor categorii fiscale, adoptarea principiului de alcătuire a
bugetului ş.a.

190
 Legiuirea, ne definind conceptele fundamentale pe care se întemeia
statutul internaţional al Principatelor (autonomia, suveranitatea, protectoratul) a
îngăduit ingerinţele fără limită ale Rusiei, care au obstrucţionat sensibil
progresul.
d) Mutaţii în evoluţia dreptului şi a instituţiilor juridice
O caracteristică importantă a evoluţiei social - istorice a celor două
Principate o constituie în această epocă, pe lângă existenţa aceleiaşi organizări
de stat şi instituţii juridice identice.
O altă caracteristică a evoluţiei dreptului şi a instituţiilor juridice o
constituie consacrarea principiului supremaţiei în societate, prin care statul
impune respectarea legii de către toate persoanele, indiferent de poziţia lor social
- politică.
Alte elemente de noutate se referă la: preocuparea constantă pentru
pregătirea juridică de specialitate a cadrelor necesare aplicării dreptului prin
organizarea cursurilor de drept în ţară, paralel cu trimiterea tinerilor la studii
juridice în străinătate. Astfel, la Colegiul Sf Sava din Bucureşti, se preda dreptul
roman, dreptul penal şi comercial, iar la Academia Mihăileană din Iaşi cursul de
legislaţie publică şi privată, alături de Teoria dreptului, dreptul judecătoresc şi
procedura de judecată; creşterea rolului dreptului scris, în raport cu cel nescris,
materializată în codurile juridice apărute, în prima jumătate a secolului al XIX-
lea; aplicarea principiului legalităţii; construirea unui nou sistem de drept
modem, prin realizarea diviziunii între dreptul public şi dreptul privat.
Normele juridice şi instituţiile juridice adoptate şi, respectiv,
reglementate, dau contur şi configurează ramurile dreptului modern: dreptul
constituţional, dreptul civil, dreptul penal şi dreptul comercial.
Dreptul constituţional O noutate în domeniul dreptului public este faptul
că Regulamentele organice având conţinut identic au imprimat celor două state
române aceeaşi organizare politică. Deşi au valoare de lege fundamentală,
Regulamentele organice nu reprezintă, totuşi, constituţia celor două state
române, întrucât au fost legiferate din dispoziţia imperiilor rus şi otoman, fără
consultarea poporului român şi nu consacră drepturi şi libertăţi fundamentale
pentru locuitorii Principatelor. Totuşi, Regulamentele organice prevăd separarea
puterilor în stat şi consacră regimul juridic comun cu privire la circulaţia liberă
dintr-o ţară în alta, dispoziţii din care se deduce că românii erau consideraţi
cetăţenii aceluiaşi stat.
Dreptul civil continuă să-şi menţină instituţiile juridice promovate în
cadrul codurilor legislative care au fost consolidate prin norme din cuprinsul
Regulamentelor organice. O semnificaţie aparte prezintă acea prevedere a
Regulamentelor organice, conform căreia românii aveau dreptul să achiziţioneze
proprietăţile de orice fel în ambele Principate.
Dreptul comercial Prevederea Regulamentului organic (art. 14) din Ţara
Românească de a se institui o comisie care să traducă "Condica de comerţ a
Franţei" din 1808 s-a materializat în redactarea Codului comercial român

191
(1840). Acesta cuprindea întregul domeniu de activitate de comerţ din cele două
ţări române, completat cu legiuirile ulterioare intervenite până în anul 1859.
Dreptul penal Ca şi celelalte ramuri juridice unele schimbări apar şi în
domeniul dreptului penal. Condica criminalicească cu procedura ei a fost
elaborată în două etape: în 1820 prima parte se referea la "cercetarea faptelor
criminaliceşti" şi conţinea numai dispoziţii de procedură penală, iar partea a
doua, redactată în 1826 reglementa regimul acţiunilor şi pedepselor aplicate
făptuitorilor pentru infracţiunile săvârşite.
În 1851 este publicată în Ţara Românească lucrarea "Condica
criminalicească cu procedura ei", operă elaborată în lumina vechiului drept
penal românesc şi a Codului penal şi de instrucţie criminală din Franţa (1832).
Noile legiuiri menţin incriminările din legislaţia penală precedentă privind
infracţiunile tradiţionale: omuciderea, tâlhăria, furtul etc. şi ca noutate
incriminează infracţiunile contra comerţului. O altă noutate a constituit-o
desfiinţarea torturii ca pedeapsă corporală, dar o incriminează ca infracţiune.
Înfierarea a continuat să se aplice şi astfel, hoţii sau tâlharii înainte de a fi trimişi
la ocnă erau înfieraţi în frunte cu semn distinctiv. Bătaia a continuat să existe ca
pedeapsă penală şi să fie aplicată în diferite forme.
Dreptul procesual Prin noile legiuiri procesuale s-au adus reglementări
noi sistemului probator, în special a probelor scrise necesare stabilităţii
contractelor între părţi. Importante s-au dovedit, de asemenea, reglementările
legale cu privire la inamovibilitatea judecătorilor şi a principiului egalităţii
tuturor în faţa legii.

3. Transilvania, Bucovina, Basarabia, Dobrogea şi Românii din

Dreapta Dunării (1821 - 1848)
3.1. Transilvania
a) Organizarea politico - instituţională. Transilvania se compunea din
punct de vedere administrativ din mai multe entităţi cu instituţii şi subordonări
specifice.
Marele Principat al Transilvaniei (1765) includea 11 comitate, 4
districte, 5 scaune secuieşti, 9 scaune săseşti şi 11 oraşe libere regeşti. Organul
suprem de administrare a provinciei era Guvernul Regesc cu sediul la Cluj,
condus de un guvernator numit de împăratul Austriei, asistat de cancelarul
provincial, generalul comandant al armatei imperiale din Transilvania,
tezaurarul, preşedintele Tablei Regeşti şi 12 consilieri desemnaţi din rândul
celor patru religii recunoscute oficial.
Pe plan local, în fruntea comitatelor, scaunelor şi districtelor se aflau
comiţii şi respectiv juzii supremi, asistaţi de vicecomiţi (vicejuzi), juzi nobiliari
şi asesori.
Din punct de vedere al administraţiei justiţiei funcţionau aşa numitele
Table Continue, prezidate de comitele (judele) suprem. Organul legislativ al

192
Marelui Principat rămâne şi în această perioadă Dieta, reconvocată după o
întrerupere după 34 de ani la Cluj. Ea era compusă din reprezentanţi aleşi ai
comitatelor, scaunelor, districtelor şi oraşelor libere, precum şi de aşa-numiţii
regalişti, desemnaţi de Curtea de la Viena într-un număr care egala şi chiar
depăşea pe cei aleşi.
Legătura administraţiei provinciale cu conducerea centrală imperială era
asigurată prin Cancelaria Aulică Transilvăneană de la Viena, având în frunte un
cancelar aulic desemnat de împărat.
Românii din Transilvania au dus o luptă susţinută pentru dobândirea
egalităţii în drepturi cu celelalte naţiuni şi pentru desfiinţarea servituţilor
feudale. Astfel au fost adresate Curţii de la Viena o serie de memorii prin care se
solicita recunoaşterea drepturilor istorice ale românilor. Memoriile înaintate în
1791, 1792, 1834 au rămas fără rezultat. După această mare experienţă, românii
din Transilvanie au înţeles că victoria în lupta pentru dreptate depinde numai de
ei înşişi, aşa că au pus temelia revendicărilor formulate principiului
naţionalităţilor, ca o expresie a dreptului natural al popoarelor.
b) Evoluţia dreptului în Transilvania
O caracteristică definitorie pentru dreptul din Transilvania este şi în
această perioadă existenţa a două rânduieli juridice: obiceiul pământului creat şi
aplicat de populaţia românească majoritară şi un drept suprapus, creat prin
hotărâri ale Curţii de la Viena şi Dietei Transilvaniei.
Obiceiurile juridice ale românilor nu au dispărut din conştiinţa poporului
român şi nici din practica unor instanţe judecătoreşti. Fireşte, faţă de legile pe
care monarhia habsburgică şi Dieta Transilvaniei, le-au impus ca pe o orânduială
juridică suprapusă obiceiului pământului, acesta din urmă nu s-a mai putut
aplica în practica tuturor instanţelor, ci numai în cele inferioare (săteşti şi
domeniale). În acest mod aplicarea oficială a obiceiului pământului s-a limitat la
procesele de mai mică importanţă, judecat potrivit procedurilor orare sau
sumare.
O categorie de norme juridice este formată din dispoziţiile (diplome,
patente, rescripte, ordonanţe) pe care le-a dat monarhia cu privire la organizarea
Transilvaniei sau raporturile dintre nobili şi ţărani.
Actele normative emise de Dieta Transilvaniei purtau numele de articole
dietale şi erau supuse confirmării împăratului.
c) Principalele instituţii juridice
- Statutul juridic al persoanelor. Diploma leopoldină din 1691,
considerată o adevărată constituţie petru Transilvania timp de 150 ani, defineşte
în primul rând statutul nobilimii, căreia i se recunosc şi îi sunt asigurate toate
privilegiile. Unele modificări au apărut ca urmare a consolidării poziţiilor
elementelor burgheze şi a transformărilor intervenite în relaţiile dintre nobili şi
ţărani.
Înfiinţarea regimentelor de graniţă şi desfiinţarea stării de dependenţă
personală a ţăranilor faţă de stăpânii de moşii, au condus la creşterea numărului

193
de ţărani liberi, dar lipsiţi de pământ. Un statut juridic special au avut ţăranii
liberi aşezaţi în zonele de graniţă, care au fost militarizaţi şi încadraţi în
districtele grănicereşti. Aceştia aveau pământ în folosinţă şi drept de folosinţă
asupra bunurilor obşteşti comunale (păduri, păşuni, ape).
- Regimul juridic al familiei şi rudeniei cunoaşte unele modificări faţă
de reglementările anterioare determinate de aplicarea reformelor. Un element
nou a fost introdus prin reforma lui Iosif al II-lea, de desfiinţare a dependenţei
personale care permite căsătoria ţăranilor chiar fără consimţământul nobilului pe
a cărui moşie se află.
De asemenea, prin crearea regimentelor grănicereşti, cu un statut special,
s-au introdus noi reguli în privinţa organizării familiei şi a raporturilor dintre
membrii ei. Căsătoria se încheia în fata forurilor ecleziastice fiind condiţionată
de autorizaţie eliberată de autorităţi, pentru că încheierea căsătoriei avea efecte
asupra dreptului de folosinţă asupra pământului acordat grănicerilor.
Cu privire la raporturile de familie, soţul deţinea rolul principal, soţia
având statut de subordonat.
Regulile privitoare la rudenie erau comune cu cele din ţările române
extracarpatice.
- Regimul juridic al proprietăţii a continuat să funcţioneze potrivit
normelor şi reglementărilor vechi. Singurul element de noutate în acest domeniu
l-a constituit punerea în aplicare a Regulamentului grăniceresc, care a introdus
dispoziţii noi cu privire la regimul bunurilor aflate în stăpânirea ţăranilor,
deoarece aceste bunuri se aflau în relaţie de interdependenţă cu obligaţii militare
ale personalului grăniceresc.
În materie de obligaţii, elemente noi sunt legate în special de introducerea
unor procese juridice mai bine adaptate cerinţelor economiei de schimb.
La rândul lor, contractele sunt adaptate noilor cerinţe impuse de
operaţiunile de vânzare, zălogire, arendare, închiriere şi împrumut. Adoptarea
Codului civil austriac (1811) a exercitat o puternică influenţă asupra dreptului
obligaţional, cu toate că acest cod s-a aplicat efectiv în Transilvania după 1848.
Jurisdicţia specială privitoare la dreptul de proprietate şi de folosinţă
asupra pământurilor grănicereşti se baza pe principiul potrivit căruia împăratul
avea asupra teritoriului graniţelor o proprietate supremă, iar grănicerii un drept
de folosinţă, întemeiat pe obligaţia îndeplinirii serviciului grăniceresc.
- Regimul juridic al succesiunii are un element nou datorită desfiinţării
stării de dependenţă personală a ţăranilor faţă de nobili, recunoaşterea
drepturilor ţăranilor de a dispune de bunurile lor, prin acte între vii sau prin
testament. Reglementările privitoare la regimul juridic al terenurilor grănicereşti
au produs unele schimbări în instituţia succesiunilor. Astfel, în districtele de
graniţă, la moartea titularului sesiei aceasta revenea la cei mai apropiaţi
moştenitori de sex masculin, fiind în acelaşi timp pater familias. În lipsa
descendenţilor direcţi de sex masculin, orice bărbat care exista în familie,
devenea titularul sesiei, cu obligaţia prestării serviciului grăniceresc.

194
 - Dreptul penal şi instituţiile sale fundamentale sunt reglementate de:
Codul penal (1776) şi Codul penal austriac de la 1803, care conţin dispoziţii
moderne în materie penală; clasificarea infracţiunilor, felul pedepselor,
egalitatea în faţa legii, in fracţiuni specifice zonei de graniţă.
Regimul pedepselor nu cunoaşte modificări importante: pedeapsa cu
moartea se aplică în cazul infracţiunilor de trădare şi omor; pedepsele corporale
se aplică infracţiunilor cu un pericol mai redus; furturile, vătămările corporale,
tâlhăriile etc.
Pedeapsa complementară, cea mai des aplicată era a confiscării: în cazul
infracţiunilor silvice şi vamale se dispunea confiscarea bunurilor care au făcut
obiectul infracţiunilor.

3.2. Bucovina sub stăpânirea habsburgică (1775 - 1848)

Până la 1775 teritoriul Bucovinei făcea parte din principatul Moldovei,
constituit din ţinutul Cernăuţilor şi cea mai mare parte din ţinutul Sucevei.
Aceste două ţinuturi au fost ocupate de habsburgi şi unite într-o provincie
numită iniţial Moldova austriacă şi apoi Bucovina. În perioada 1775-1786,
Bucovina a fost condusă de administraţia militară austriacă, iar între 1786-1849
înglobată în provincia Galiţia din imperiul Habsburgic, iar din 1849 şi până la
1918 Bucovina are statut autonom, ca provincie a imperiului.
Imperiul habsburgic şi-a exercitat dreptul lor de a stăpânii, introducând
prin reforme concepţiile lor politice şi administrative. Sistemul Metternich s-a
concretizat în Bucovina prin o serie de măsuri complexe şi uneori contradictorii.
Paralel cu restrângerea reformelor iosefine, promovarea aproape exclusivă în
funcţiile politico-administrative a elementelor conservatoare - nobiliare, sporirea
aparatului represiv, desfiinţarea obligativităţii învăţământului primar şi
reinvestirea Bisericii catolice cu controlul reţelei şcolare, a avut loc şi o
modernizare a proprietăţii în sens burghez, ca şi încurajarea dezvoltării
agriculturii, meşteşugurilor, industriei şi comerţului şi modernizarea instituţiilor
culturale.
Potenţialul demografic a sporit până la mijlocul secolului al XIX-lea nu
pe cale naturală ci cu precădere din colonizări şi imigrări cu: germani, evrei,
polonezi, maghiari, lipoveni şi slovaci.
Pe plan social au avut loc mutaţii importante corelate unor transformări
economice. Numărul zilelor de clacă a sporit de la 24 la aproape 150 de zile pe
an, fapt care a determinat pauperizarea şi stratificarea ţărănimii. În ajunul
Revoluţiei de la 1848 se constatau următoarele categorii de clăcaşi: gospodari
sau podani, mijlocaşi, cosaşi şi zilieri.
Boierii, pe lângă impozitul funciar aveau şi alte obligaţii: să întreţină
închisorile şi spitalele locale, perceptorii din zonă, întreţinerea drumurilor şi
podurilor, repararea sau construirea locaşurilor de cult. Pentru a atrage
boierimea locală, au fost acordate acesteia, în urma plăţii unor taxe titluri
specifice din imperiu, de cavaler, baron şi conte.

195
 Sub impulsul mutaţiilor economice a avut loc şi dezvoltarea categoriilor
sociale mijlocii, a burgheziei. A crescut numărul intelectualităţii, alături de
preoţi şi cadre didactice. Organizarea administrativ teritorială a Bucovinei
cuprindea două ţinuturi: Cernăuţi şi Suceava, conduse de către un pârcălab. În
fruntea oraşelor Cernăuţi, Suceava şi Siret erau şoltuzii şi pârgarii, care aveau
atribuţii edilitare şi judecătoreşti. Ispravnicul ţinutului era împuternicit cu
judecarea cazurilor potrivit procedurilor cuprinse în pravilele moldoveneşti.
Satele erau conduse de un vornic, asistat de 1-3 vatmani, care aveau şi
atribuţii judecătoreşti a pricinilor mici între locuitori.
Starostele ţinutului era căpetenia trupelor militare şi de poliţie compuse
din 80 de portărei, 30 de umblători şi 10 arnăuţi călări. În 1786 Bucovina a fost
incorporată la provincia Galiţia, iar conducerea a fost asigurată de un căpitan
care avea în subordinea sa doi directori ai districtelor Cernăuţi şi Suceava. Cele
două districte erau împărţite în ocoale.
Justiţia pentru populaţia de rând se realiza de către căpitanul cercului (era
noua denumire a Bucovinei) şi directorii districtelor. Boierii se judecau în faţa
instanţei de la Liov, numită forum nobilium. Limba oficială era germana. Toate
ordonanţele şi legile austriace trebuiau traduse în limba română, a populaţiei
majoritare.
Prin reformele modernizatoare ale regimului iosefinist şi postiosefinist,
orientate spre integrarea şi topirea provinciei în structurile imperiului şi spre
formarea unei utopice naţiuni de stat s-a urmărit deznaţionalizarea românilor.
Treptat, Bucovina s-a transformat într-un mozaic etnic, în care principiul divide
et impera şi-a aflat un câmp propice de afirmare.

3.3. Basarabia
Anexată de Rusia în 1812, Basarabia a fost supusă iniţial unei perioade de
tranziţie în vederea integrării în Rusia. Basarabiei i s-a acordat titlul de oblastie,
fiindu-i respectat caracterul etnic şi împărţirea anterioară anexării în cele 12
ţinuturi, cu ocoalele corespunzătoare. Conducerea provinciei a fost încredinţată
unui guvern provizoriu cu reşedinţa la Tighina şi din 1818 la Chişinău.
Ispravnicii ţinuturilor erau numiţi de guvernator din rândul boierilor credincioşi
noii stăpâniri.
În 1818 "Aşezământul obrazovaniei oblastiei Basarabiei" promulgat la
Chişinău de către ţar exprimase intenţia de a se respecta autonomia provinciei şi
guvernarea acesteia în conformitate cu obiceiurile vechi, dar moartea tarului
Alexandru I a pus capăt erei liberale în Basarabia. Începând din 1825 sub
conducerea ţarului Nicolae I, s-a impus în Basarabia un regim de restricţii
politice, opresiune şi chiar exterminare naţională.
Prin aşa-zisul "Regulament al lui Voronţov" din 1829, care a înlocuit
Aşezământul din 1818, autonomia Basarabiei a fost desfiinţată, iar întreaga
putere a trecut în mâna guvernatorului general. Deţinerea slujbelor în
administraţie a fost condiţionată de cunoaşterea limbii ruse, iar limba română a

196
fost înlăturată din efectuarea actelor publice. Basarabia avea să fie administrată
la fel ca guberniile ruse.
Imperiul rus după anexare, urmărind deznaţionalizarea şi dislocarea
populaţiei româneşti, a practicat o politică sistematică de colonizare masivă a
Basarabiei cu alte populaţii care au fost atrase prin acordarea unor largi
privilegii.
Cu toate acestea, românii au dominat, iar satul românesc din Basarabia şi-
a păstrat multă vreme structurile şi practicile tradiţionale. Dar alături de
rusificarea oraşelor, colonizarea, prin consecinţele sale economice, sociale şi
politice a reprezentat un fenomen care a contribuit la dislocarea românilor,
servind interesele Rusiei.
Structura socială din Basarabia înfăţişa clasele sociale tradiţionale.
Nobilimii prin aşezămintele din 1818 şi 1829 i s-a fixat statutul, boierii români
fiind asimilaţi nobililor ruşi.
Ţăranii români, în majoritatea lor, şi-au păstrat omogenitatea şi vechiul
statut juridic avut înainte de anexare, precum şi libertatea de a încheia contracte
cu boierii (nobilii) pe moşiile cărora erau aşezaţi. Ţăranii plăteau dările către
stat. În afara capitaţiei (impozitul direct), ei erau obligaţi să plătească şi
impozitele indirecte în raport cu veniturile din creşterea vitelor (goştina),
albinăritul (deseatina) şi din produsele viilor. De asemenea, în afara dijmei din
produse ţăranii aveau obligaţia să presteze havalelele rânduite asupra satelor.
Răzeşii nu erau consideraţi categorie socială distinctă. Erau proprietari în
indiviziune pe pământurile lor, ocupând ţinuturile centrale ale provinciei. De
asemenea, categoriile ţăranilor dajnici repartizaţi boierilor pentru slujbe -
scutelnicii, breslaşii şi slugile.
Economia Basarabiei a fost mai ales agrară.
Fondul funciar era repartizat între moşierii laici şi ecleziaşti, răzeşi şi stat.
Cea din urmă proprietate a apărut ca urmare a trecerii în proprietatea
statului a pământurilor tătăreşti din sudul Basarabiei, care fuseseră cuprinse în
raiaua Benderului.
Biserica ocupa o poziţie importantă în viaţa provinciei. Din 1813 fusese
înfiinţată noua arhiepiscopie a Chişinăului şi Hotinului, care cuprindea
Basarabia şi gubernia Chersonului. În cuprinsul provinciei se aflau 12 mănăstiri
şi 13 sihăstrii, precum şi 700 de biserici.
Până la mijlocul secolului al XIX-lea limba română a continuat să fie
utilizată în biserici.

3.4. Dobrogea
Situată de patru veacuri în afara cadrului statului muntean, Dobrogea
aparţinea totuşi spaţiului românesc prin o bună parte a locurilor ei.
Drum de răscruce sau coridor de trecere pentru imperiul otoman sau rus,
Dobrogea a trecut prin momente grele, mai ales în 1828 - 1829, când a fost
cuprinsă în zona operaţiilor militare. Ca urmare a stăpânirii provinciei de patru

197
veacuri, turcii şi tătarii reprezentau populaţia majoritară a provinciei, ultimii
având în frunte un han cu reşedinţa iniţială la Carasu, iar apoi, după războiul din
1828 - 1829, la Cetal-Orman.
Pe plan economic, în Dobrogea se desfăşurau activităţi economice,
păstoritul oilor realizat mai ales de mocani veniţi mai ales din sudul
Transilvaniei, activităţi de meşteşugari şi comerţ. Locuitorii Dobrogei, raiele ale
Imperiului, s-au bucurat de largi libertăţi. Dijma a reprezentat cea mai
importanţă reverenţă datorată de cultivatori. În schimb aceştia puteau să-şi
exercite posesiunea asupra pământului şi a instrumentelor de producţie. Efectul
reformelor succesive, efectuate de sultani în prima jumătate a secolului al XIX-
lea au fost resimţite şi în Dobrogea. Dacă proclamarea egalităţii juridice între
musulmani şi creştini nu a putut să fie respectată în practica vieţii; trecerea
proprietăţii imobiliare pe seama statului a avut importante consecinţe.
Proprietatea particulară şi cea a Bisericii a fost înlocuită cu proprietatea de stat.
În schimbul unei taxe de punere în posesie se conferea un drept de folosinţă
veşnică. Ţăranii români, care aveau regimul raialelor, în afara impozitului anual
aveau obligaţia de a da dijma în produse şi a efectua un anumit număr de zile de
lucru. În etapa analizată, a apărut şi primul proiect al unui canal Dunărea -
Marea Neagră, care urma să traverseze provincia în partea ei cea mai îngustă,
pentru a se evita greutăţile de navigaţie pe Sulina, din cauza obstrucţiilor Rusiei.
Paralel cu această tentativă a circulat şi ideea construirii unei căi ferate pe
acelaşi traseu.
De asemenea, existau în Dobrogea câteva zeci de biserici neîndoielnic
geamii, dar şi sinagogii şi chiar capele protestante sau catolice. La Babadag s-a
zidit în 1828 o biserică românească.

3.5. Românii din dreapta Dunării

La începutul vremurilor modeme, românii balcani erau împărţiţi în
grupuri distincte. In părţile central - sudice, în special în Tesalia, Munţii Pind,
Macedonia, Epir şi Albania trăiau aromânii (macedoromânii). Unele ramificaţii
ale acestora se întindeau înspre nord în ţinuturile Serbiei, Bosniei şi chiar ale
Dalmaţiei. Într-o zonă învecinată spre răsărit, în Tracia, se afla grupul
meglenoromânilor. În părţile nord-vestice ale Peninsulei trăiau istroromânii.
Un alt grup, cel al românilor timoceni, locuiau în apropiere de Belgrad şi spre
răsărit până la Vidin şi chiar mai departe. Dacă celelalte grupe aveau dialecte
proprii, românii bănăţeni şi cei timoceni vorbeau daco-romana.
Românii balcanici se aflau într-un proces dublu: cel al trecerii de la
realităţile medievale la cele modeme, de la tradiţie la noi forme de viaţă, dar şi
cel al asaltării continue a fiinţei lor etnice, cu alte cuvinte al existenţei între
afirmare şi alienare naţională. Continuau tot felul de ocupaţii şi moduri de viaţă
tradiţionale, ţinând de păstoritul transhumant, practicarea agriculturii, dar şi a
diferitelor meşteşuguri. Totodată, la jumătatea secolului ai XIX-lea românii erau

198
cei mai de seamă exponenţi ai unei burghezii regionale ce se forma şi începea să
se afirme.
Deşi reprezentau minorităţi aceştia se afirmau cu energie în mijlocul
populaţiei în care trăiau. Românii timoceni au beneficiat sub stăpânirea otomană
de autonomie locală, de o administraţie proprie şi de libertate religioasă.
Dacă istroromânii şi meglenoromânii reprezentau grupuri mai restrânse,
în schimb aromânii erau mai numeroşi şi practicau activităţi rurale şi mai ales
pastorale.
Distrugerea importantului centru de la Moscopole în 1788 avusese drept
consecinţă răspândirea aromânilor pe o largă arie din Europa şi evident şi în
Principatele Române.
Dintre marile personalităţi ale aromânilor amintim pe episcopul şi apoi
mitropolitul transilvănean Andrei Şaguna, ca şi magnatul Emanoil Gojdu.

4. Semnificaţia revoluţiei române de la 1848 - 1849

Revoluţia de la 1848 - fenomen general european - a deschis un capitol

nou în istoria omenirii. Spaţiile româneşti s-au încadrat şi ele în procesul
general, înnoitor, european. Împrejurările au părut favorabile pentru a putea
scoate problema românească în noul context politic din încorsetările normelor
juridice care le reglementau fiinţarea politică.
Revoluţionarii din Principate nu s-au ridicat împotriva suveranităţii
otomane şi nu s-au opus făţiş nici protectoratului Rusiei. Însă, în conformitate cu
autonomia, recunoscută prin Tratatul de la Adrianopol ei şi-au luat libertatea de
a se organiza în acord cu trebuinţele şi opţiunile politice naţionale. Din aceste
raţiuni în programele revoluţionare oficiale, care ar fi urmat să fie soluţionate de
cele două puteri tutelare (şi de Curtea de la Viena în ceea ce priveşte
Transilvania), nu a figurat problema unităţii naţionale, una din problemele
fundamentale ale mişcării politice româneşti. În timp ce pentru puterile tutelare
Regulamentul organic şi regimul impus de acesta reprezentau pragul peste care
nu se putea trece, pentru români, autonomia (în spatele căreia vedeau
independenţa) însemna dreptul de a se putea organiza în acord cu spiritul
veacului.
Deşi revoluţia s-a desfăşurat separat în ţările române, ea a fost
manifestarea unică a naţiunii, aceeaşi, omogenă.
Programul revoluţiei de la 1848 a fost expus în mai multe documente
oficiale, pe care le menţionăm: "Petiţiunea - Proclamaţiune a boierilor şi
notabilor moldoveni din Moldova" (27 martie 1848); "Programul naţional al
revoluţiei române din Transilvania", cuprins în Petiţia ţării (2 mai 1848),
"Principiile noastre pentru reformarea patriei" (Braşov, 11 mai 1848); "Petiţia
ţării din Bucovina" (8 mai 1848); "Proclamaţia de la Izlaz" (9 iunie 1848);
"Dorinţele partidei naţionale în Moldova" (1849).

199
 Revoluţia română de la 1848, prin obiectivele cuprinse în programele
prezentate, decantează, organizează şi formulează cerinţele de dezvoltare socială
şi naţională ale societăţii, în acord cu "spiritul veacului", cu nevoile şi specificul
societăţii româneşti, profilându-le spre viitor. Practic întreaga dezvoltare
ulterioară a istoriei moderne a românilor, care a dat expresie ideilor înnoitoare
ale liberalismului, a stat sub semnul programului de la 1848.
Revoluţia a fost un test de afirmare a naţiunii române. În Principate
revoluţia nu a fost realizată printr-o înfruntare între clase, ci prin colaborarea
acestora. În Moldova, mai cu seamă, burghezia era prea puţin dezvoltată pentru
a-şi asuma rolul conducător. Acesta a revenit boierimii liberale. Colaborarea a
fost impusă şi de nevoile de a realiza transformările pe cale paşnică, în condiţiile
în care statutul juridic internaţional impunea o serie de servituţi şi concesii şi
când primejdia intervenţiei armate din exterior a planat necontenit.
Dacă în Moldova vecinătatea imediată a Rusiei imperiale şi apoi
intervenţia acesteia au împiedicat desăvârşirea procesului revoluţionar,
moldovenii fiind însă principalii elaboratori de programe (Culminând cu
Dorinţele partidei naţionale din Moldova, programul lui M. Kogălniceanu) în
Ţara Românească a fost instaurat şi menţinut timp de trei luni un regim
revoluţionar. Conducătorii acestuia, provenind în primul rând din rândurile
tinerei boierimi cu vederi liberale şi chiar radicale, au integrat puternic Revoluţia
- prin program, scenariu şi desfăşurare - în cadrul procesului general
revoluţionar european, reprezentând un moment important al acesteia şi,
totodată, au pregătit viitoarea constituirea a României.
În Transilvania, problematica socială s-a împletit strâns cu cea naţională.
Aici au existat două revoluţii: una a maghiarilor care avea şi obiectivul
unirii Transilvaniei cu Ungaria, şi o altă revoluţie, a românilor, care luptau
pentru recunoaşterea individualităţii naţionale şi politice, respingând unirea cu
Ungaria.
În cazul românilor transilvăneni s-a urmărit înlăturarea legăturilor
tradiţionale, sociale şi politice dintre statul străin, dominant şi masa populaţiei
româneşti. Mişcarea naţională a românilor a căutat să pună bazele unor relaţii
noi, democratice, prin promovarea unui nou tip de comunitate, acea a egalilor în
drepturi şi obligaţii. Mişcarea naţională a încorporat libertatea politică, dar şi
modelul liberal de stat.
Puternică sinteză a năzuinţelor de eliberare şi reaşezare socială, ca şi a
aspiraţiilor naţionale şi a dezvoltării istorice, Revoluţia de la 1848, deşi înfrântă
prin intervenţie străină, a lăsat posterităţii o bogată moştenire.

200
 5. Organizarea de stat a ţărilor române după 1848

După înfrângerea revoluţiei şi ocuparea vremelnică a Principatelor,

puterea suverană şi cea protectoare au ajuns la o înţelegere, reflectată în
stipulaţiile Convenţiei de la Balta - Liman, încheiată între Rusia şi Imperiul
Otoman la 19 aprilie /1 mai 1849. Înţelegerea avea în vedere măsuri
extraordinare şi eficace pentru a face faţă tulburărilor revoluţionare şi anarhice,
dar şi pentru a stăvili "abuzurile de putere care paralizau execuţia legilor", ceea
ce reprezenta o critică indirectă a regimului anterior.
Cele două puteri au hotărât restabilirea în vigoare a Regulamentului
organic, dar, totodată, au decis, contrar stipulaţiilor sale, ca în fruntea
principatelor să fie domni aleşi de ele şi nu de Obştile Adunări Extraordinare, pe
şapte ani şi nu pe viaţă. Regulamentul organic nu era deci respectat în privinţa
domniei. După ce domnia era redusă ca durată, aceste adunări erau suspendate,
iar în locul lor urmând a fi formate "consilii sau divanuri ad-hoc" din care să
facă parte doar boierii cei mai însemnaţi şi câţiva membri ai clerului. Atribuţiile
acestor adunări erau limitate, stabilindu-se să se ocupe mai ales de impozite şi
buget.
Cele două imperii au mai stabilit constituirea în fiecare ţară a câte unui
comitet de revizie căruia îi revenea sarcina revizuirii Regulamentului organic,
iar rezultatul lucrărilor celor două comitete urma să fie supus Porţii, care după
consultarea Rusiei urma să-l sancţioneze printr-un hatişerif.
Supuse controlului direct al celor două puteri, Moldova şi Ţara
Românească rămâne au sub ocupaţie militară, într-o primă fază 25000 - 35000
de oameni, iar în a doua fază, corpul de ocupaţie să fie redus la câte 10000 de
oameni fiecare. În final, trupele de ocupaţie urmau să fie retrase în apropierea
graniţelor Principatelor pentru a putea oricând să intervină din nou represiv. Mai
era avută în vedere şi o reorganizare a armatelor celor două ţări, tot ca o garanţie
de "menţinere a ordinii legale".
Convenţia mai stabilea ca, în timpul ocupaţiei militare, în Principate să fie
prezenţi un comisar extraordinar otoman şi altul rus pentru a urmări mersul
lucrurilor şi de a oferi domnilor "avizurile şi sfaturile lor" şi de a desemna pe
membrii comitetelor de revizie.
Deşi Convenţia de la Balta Liman se încheiase între marele vizir şi
ministrul de externe al Porţii cu trimisul Rusiei doar pe şapte ani, ea scotea
Principatele, pentru acest răstimp, din cadrul lor legal de fiinţare, supunându-le
unui regim de control şi represiune.
Cele două puteri au procedat la desemnarea noilor domni, întrerupându-le
domnia lui Mihail Sturdza, deşi el fusese numit pe viaţă cât şi a caimacamului
Constantin Cantacuzino. În locul lor au fost numiţi Barbu Ştirbei - frate al
fostului domn Gheorghe Bibescu şi Grigore Alexandru Ghica, domn al
Moldovei.

201
 Timp de aproape doi ani Principatele s-au găsit sub un regim de ocupaţie
militară. La 28 aprilie / 10 mai 1851 se anunţă efectuarea retragerii trupelor ruse
şi otomane din Bucureşti, dar în timp ce trupele otomane s-au aşezat la sud de
Dunăre, cele ruse au fost masate de-a lungul Prutului, gata de a reveni.
La începutul anului 1850 comisia de revizie din Ţara Românească şi-a
încheiat lucrările, ea preocupându-se de probleme ca numirea în funcţii, pensia,
alegerea membrilor Obşteştii Adunări, alegerea subcârmuitorilor, recrutarea, ori
zile de lucru pentru şosele.
La rândul său, Gr. Al. Ghica a realizat o operă de reformă în numeroase
domenii. Dezvoltarea armatei, a forţelor de ordine publică, atenţia acordată
spitalelor, învăţământului, lucrărilor edilitare, pot fi consemnate ca realizări.
Intrarea în activitate în fiecare ţară a Divanului general alcătuit dintr-un
grup restrâns de persoane subordonate ori dependente de domn (mitropolit,
miniştri, înalţi prelaţi) cu sesiuni scurte au motivat tendinţa domnilor de a fi ei
legislatorii reformelor.
Convenţia de la Balta Liman impusese o reînnoire a relaţiilor agrare.
Ambii domni au constituit câte o comisie formată din boieri. Revizuirea a fost
concepută de comisiile formate din boieri ca o modalitate menită a dezlipi pe
ţăranii clăcaşi de pământ, facilitându-se posibilităţile de strămutare, dar şi cele
de izgonire de către stăpânii de moşii. Pozitive au fost: desfiinţarea plocoanelor,
deschiderea pădurii folosinţei ţăranilor şi eliberarea de chitanţe pentru a avea
evidenţa clăcii prestate. Noile legiuiri au fost promulgate în 1851 şi s-au aplicat
din 1852.
La ordinea zilei se impunea şi chestiunea desfiinţării complete a robiei.
Problema finanţelor apărea la începutul regimului de la Balta Liman, deosebit de
apăsătoare. Barbu Ştirbei a căutat ca şi Grigore Al. Ghica să obţină pentru buget
un sfert din veniturile mănăstirilor. Prin măsurile luate cei doi domni au izbutit
să îndrepte situaţia financiară, reuşind chiar o treptată reducere a deficitului şi a
datoriei publice.
Opera de reformă a fost dusă în diverse direcţii. În Ţara Românească a
fost constituită o nouă ierarhie a Bisericii, iar în Moldova avea să fie acordat
dreptul de împământenire a catolicilor şi protestanţilor, şi totodată au fost
adoptate măsuri pentru apărarea mănăstirilor.
Pentru înnoirea actului de justiţie s-a trecut la pregătirea unor noi coduri.
În ambele ţări a avut loc o armonizare a legislaţiei civile, iar în ţara Românească
s-a promulgat un nou cod penal şi cel de procedură criminală.
Astfel, în anul 1852 este elaborată în Tara Românească "Condica
criminalicească cu procedura ei", alcătuită din două părţi: prima parte cuprindea
dispoziţii generale de drept penal (instituţia infracţiunii, pedepsei, despre
recidivă, circumstanţe atenuante şi agravante, coautorat) şi dispoziţii de drept
penal special (sunt clasificate infracţiunile şi se arată tratamentul sancţionar al
acestora).

202
 Se remarcă introducerea principiului răspunderii personale: nimeni nu
poate fi pedepsit pentru fapta altuia.
Partea a doua a condici cuprinde regulile de procedură penală privind
identificarea şi descoperirea autorilor de infracţiuni, instrumentarea cauzelor
penale de către organele de urmărire penală şi judecarea făptuitorilor.
Aceasta s-a aplicat până în 1865, când au intrat în vigoare Codul Penal şi
Codul de Procedură Penală elaborate în timpul domniei lui Alexandru Ioan
Cuza.
Tot în 1852, în Ţara Românească a fost elaborată "Condica penală
ostăşească", inspirată din codul militar francez, adaptat particularităţilor armatei
române. Aceasta reglementează abaterile disciplinare, infracţiunile săvârşite de
militari, pedepsele aplicate şi modalităţile de executare a acestora. În partea a
doua sunt reglementate procedurile specifice instanţelor militare: faza de
cercetare penală efectuată de un ofiţer desemnat special sau în cazuri mai grave,
de comisii constituite din trei ofiţeri. Judecata se efectua de instanţe militare
speciale.
Armata s-a bucurat de o atenţie specială, motivată şi de dorinţa de a se
obţine astfel încetarea mai grabnică a ocupaţiei. A avut loc o sporire apreciabilă
a efectivelor, dar şi o reorganizare. Gr.Al. Ghica a transformat la 3 aprilie 1850
Corpul slujitorilor în Corp de jandarmi, iar Barbu Ştirbei a creat Corpul
dorobanţilor şi cel al grănicerilor. Modernizări au avut loc şi în domeniul
economiei.
În 1853 a izbucnit războiul Crimeei care s-a soldat cu ocuparea celor două
Principate de către armatele ruse şi otomane, apoi se continuă operaţiile militare
în Crimeia, unde se încheie în 1854 cu înfrângerea Rusiei.
La 25 februarie 1856 au început lucrările Congresului de pace de la Paris,
care a hotărât ca cele două Principate Româneşti să rămână sub suveranitatea
Imperiului otoman şi să intre în garanţia colectivă a celor şase state semnatare
ale tratatului (Franta, Anglia, Austria, Prusia, Sardinia şi Rusia).
În articolele 15 - 27 din Tratatul de Pace de la Paris s-au stabilit
următoarele:
a) instituirea Comisiei Europene a Dunării, cu sediul la Galaţi şi Sulina,
urmând să exercite poliţia Dunării maritime;
b) se reglementează navigaţia pe Dunăre;
c) constituirea unei comisii speciale cu reprezentanţi ai puterilor, care să
examineze starea actuală a Principatelor şi să propună bazele organizării viitoare
a acestora;
d) Turcia şi-a luat obligaţia să convoace în fiecare Principat un Divan ad-
hoc alcătuit din reprezentanţii claselor sociale; ele trebuiau să exprime Dorinţele
poporului în ceea ce priveşte organizarea politică şi socială a ţărilor române;
e) Comisia Internaţională, alcătuită din reprezentanţii puterilor cu sediul
la Bucureşti va transmite dorinţele exprimate de cele două Divanuri la Paris;

203
 f) viitoarea Convenţie de la Paris va avea să consacre aceste dorinţe, care
vor fundamenta organizarea acestor state;
g) sublima Poartă se angajează să păstreze pentru statele române o
administraţie independentă şi naţională, libertatea cultului, a legiferării, a
comerţului şi a navigaţiei;
h) Principatele române au dreptul la o armată naţională în scopul de a
menţine siguranţa teritoriului şi paza frontierelor.
În primăvara 1857s-au constituit Divanurile ad-hoc din Muntenia şi
Moldova. Aceste divanuri erau alcătuite din reprezentanţii tuturor categoriilor
sociale, aveau caracter temporar şi o misiune limitată. Ele au fost primele organe
politice româneşti recunoscute pe plan internaţional.
Hotărârile adoptate în Divanurile ad - hoc au fost trimise împreună cu un
raport al Comisiei Europene reprezentanţilor puterilor garante, care s-au întrunit
la Conferinţa Internaţională de la Paris în 1858. Cu această ocazie a fost
adoptată la 7/19 august 1858 Convenţia cu privire la organizarea
Principatelor Române, având ca anexă o lege electorală. Convenţia de la Paris
înfăţişa statutul internaţional şi viitoarea organizare internă a Principatelor.
Deşi la articolul 1 al Convenţiei era stipulată denumirea de "Principatele
Unite Moldova şi Valahia", totuşi acestea au fost menţinute ca două state
distincte, având fiecare un domn, guvern şi adunare electivă, cu administraţie şi
cu legi separate. Elementele comune prevăzute prin Convenţie erau puţine:
Comisia Centrală de la Focşani care elabora proiecte de legi comune, o Curte de
Casaţie unică, alegerea unui comandant unic, prin rotaţie, pentru cele două
armate şi aplicarea unor banderole albastre la drapelele de stat.
Legea electorală, anexată Convenţiei de la Paris introducea un sistem
cenzitar care favoriza marea boierime. Dispoziţiile Convenţiei veneau în
contradicţie cu stipulaţiile electorale anexate acesteia, care restrângea dreptul de
vot direct la câteva mii de oameni, tocmai când era necesar să se treacă la o
operă de înnoire. În ansamblu, Convenţia de a Paris de la 7/19 august 1858, deşi
nu acorda Unirea, apropia pe români de momentul realizării unificării celor două
principate. Ultimul act nu era încă jucat. Convenţia de la Paris reprezenta ceea
ce Europa putuse oferi naţiunii române. Revenea acum rolul românilor să ducă
la capăt procesul de unificare.

204
 CAPITOLUL XII
FORMAREA STATULUI NAŢIONAL ROMÂN ŞI A SISTEMULUI
DE DREPT MODERN

1. Evoluţia organizării de stat în perioada 1859 -1864

1.1. Realizarea şi desăvârşirea Unirii Principatelor Române
Problemă fundamentală a naţiunii române, dar, totodată, problemă de
importanţă naţională, chestiune a Unirii Principatelor avea să-şi găsească
rezolvarea prin fapta împlinită a românilor.
Realizarea Unirii de la 1859 prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza
a constituit un act de curaj şi de demnitate naţională ce a necesitat uriaşe eforturi
pe plan intern şi internaţional.
Dacă în Ţara Românească împrejurările nu păreau să favorizeze
îndeplinirea obiectivelor naţionale, în Moldova domnea o atmosferă optimistă.
Când la 28 decembrie 1858 / 9 ianuarie 1859 au fost deschise lucrările Adunării
elective, poporul i-a salutat pe deputaţi cu strigăte de "Trăiască Unirea!"
Partida naţională dispunea de majoritate în Adunarea electivă, dar
compoziţia ei era eterogenă şi ea nu dispunea până aproape în momentul alegerii
domnului de un candidat propriu. În ziua hotărâtoare de 5/17 ianuarie 1859,
Adunarea electivă l-a ales domn, printr-un vot deschis, prin unanimitatea
voturilor celor 48 de deputaţi prezenţi, pe Alexandru Ioan Cuza. Entuziasmul a
fost general.
Victoria repurtată în Moldova, a reprezentat fără îndoială, un puternic
stimulent pentru unioniştii din Tara Românească, care au reuşit să-l impună
drept candidat pe Alexandru Ioan Cuza. Într-o atmosferă de entuziasm patriotic
toţi cei 64 de deputaţi din Adunarea electivă l-au votat la 24 ianuarie 1859 tot pe
Alexandru Ioan Cuza ca domn al Ţării Româneşti.
Dubla alegere a lui Al. I. Cuza a reprezentat rezultatul concret al
eforturilor generaţiei paşoptiste. Avea dreptate Mihail Kogălniceanu când avea
să califice evenimentul, câţiva ani mai târziu, drept "actul energic al întregii
naţiuni române".
Istoria naţională s-a încadrat firesc şi chiar mai accentuat decât în
perioadele anterioare istoriei universale. Nici nu putea fi altfel înţeles procesul
de constituire a României, care a avut loc în corelare cu marile momente ale
istoriei continentului european.
Constituirea României n-a însemnat numai ruperea unor cătuşe şi o
strângere laolaltă a românilor, ci, totodată, trecerea într-o nouă etapă a existenţei
lor istorice, cu eforturi evidente de aliniere şi integrare în procesele generale
evolutive ale ţărilor celor mai înaintate ale lumii.
Actele istorice de la 5 şi 24 ianuarie au avut drept consecinţă instaurarea
unei ordini politici noi în Principatele Române, aflate nu numai în faţa

205
procesului de unificare a structurilor lor, ci şi în faţa necesităţii inexorabile a
constituirii statului nou, modern.
În anii 1859 - 1861, activitatea politică a celor două tări au avut un
caracter comun, deşi s-a menţinut separat din punct de vedere administrativ. În
Moldova a fost numit prim-ministru Ion Ghica şi în Ţara Românească
moldoveanul Manole Costache Epureanu. Guvernele îndrumate de domnitor
acţionau în acelaşi sens. Aşadar, din punct de vedere politic, unitatea a fiinţat din
ianuarie 1859. Desăvârşirea unităţii celor două ţări a constituit în aceşti ani
principalul ţel al politicii Principatelor, condiţie de bază pentru realizarea
întregii platforme de înnoiri. Odată cu eforturile ce s-au depus, în acest sens pe
plan extern, s-a trecut practic la realizarea unificării în sectoarele în care se putea
realiza acest lucru. Serviciile de vămi ale celor două ţări s-au contopit într-o
singură direcţie generală, cursul monedelor din Principate a fost unificat,
administraţiile telegrafelor au fost contopite. Municipalitatea şi poliţia din
Focşani, oraş situat pe fosta graniţă au fost unificate. Când s-a luat în discuţie
problema capitalei ţării, Bucureşti - calificat de Kogălniceanu "inima României"
- s-a impus drept Capitală.
De altfel, oraşul a adoptat, din 1859 stema vulturului şi a zimbrului. Între
autorităţile celor două ţări s-au stabilit legături directe, fără a se mai folosi
Ministerul de Afaceri Străine. Renunţându-se la sărbătorirea celor două zile de
alegere a lui Al. I. Cuza, s-a fixat doar 24 ianuarie zi de sărbătoare natională.
Comisia centrală lucra la unificarea legilor şi regulamentelor administrative.
Procesul de integrare s-a desfăşurat şi în domeniul militar prin
uniformizarea structurilor militare, a instrucţiei, a uniformelor militare şi
numirea unui ministru comun, în 1860, în persoana generalului Ion Emanoil
Florescu.
În cei trei ani următori dublei alegeri, procesul de constituire a statului
naţional român s-a desfăşurat pe diferite planuri. Nerealizarea deplinei unificări
politico-administrative, instabilitatea politică şi puterea de care au beneficiat
conservatorii au întârziat realizarea reformelor fundamentale. Realizarea Unirii
politico-administrative, începând cu sfărşitul anului 1861, va crea însă premisele
necesare pentru desăvârşirea proceselor înnoitoare.
Politica externă a Principatelor Unite a înregistrat în anii 1859-1861 un şir
de succese. Unirea a fost desăvârşită, autonomia întărită şi, totodată, se pregătea
viitoarea neatârnare.
La 24 ianuarie / 5 februarie 1862, Al. I. Cuza a deschis Adunarea
României, deputaţii munteni şi moldoveni strângându-se laolaltă. Cu două zile
înainte, domnitorul a format cel dintâi guvern al României, încredinţat
conservatorului Barbu Catargiu adversar al împroprietăririlor ţăranilor şi al
lărgirii dreptului de vot
Deşi momentul decisiv, în care unificarea a fost acceptată de puterea
suverană şi puterile garante a fost poluat prin frământări şi agitaţii, procesul de
formare a statului naţional a intrat într-o nouă şi hotărâtoare etapă. Toate

206
piedicile care mai stăteau în calea deplinei unificări a celor două ţări urmau să
fie grabnic înlăturate, constituindu-se un singur stat, cu un guvern, o
administraţie şi o adunare. Unificarea administrativă a întregului aparat de stat,
pentru care erau create condiţiile, nu reprezenta însă, în noua etapă istorică ce se
deschidea, decât prima parte a unui vast program.
Timp de trei ani, nedesăvârşirea Unirii stânjenise dezvoltarea luptei
pentru restructurarea multilaterală a statului. Bazele electorale restrictive
stabilite de convenţie asigurând conservatorilor dominarea Adunărilor, le
îngăduiseră să împiedice o radicală reorganizare a statului. În consecinţă, odată
cu formarea statului unit se impunea reaşezarea lui pe noi baze, corespunzătoare
stadiului de dezvoltare al societăţii, intensificarea procesului de dotare cu
instituţii moderne şi, mai ales, rezolvarea problemei agrare. Vădită mai era şi
necesitatea de a adopta un regim electoral larg, prin care să fie substanţial
extinsă baza electorală.
Măsurile de unificare se îmbinau cu dezvoltarea operei de reaşezare a
ţării. S-au reorganizat departamentele ministeriale, s-au promulgat legile pentru
construirea căilor ferate, votate de Adunare; s-a constituit Consiliul Superior al
Instrucţiunii Publice; a fost adoptat un regulament de navigaţie, s-a organizat
corpul inginerilor civili, s-au luat măsuri pentru exploatarea sistematică a
pădurilor, prin înfiinţarea de pepeniere pe domeniile statului şi pentru
reorganizarea Şcolii de Silvicultură. Totodată, s-au depus străduinţe pentru a se
înlătura corupţia din justiţie şi din administraţia publică.
Domnitorul Al. I. Cuza şi colaboratorii săi au fost nevoiţi să depună mari
eforturi şi să recurgă la politica faptului împlinit pentru asigurarea autonomiei
legislative, judecătoreşti şi administrative.
Din păcate, desăvârşirea Unirii a fost urmată de dispute acerbe asupra
unor reforme propuse de Al. I. Cuza, fapt ce a dus la cristalizarea, în primele
luni ale anului 1863, a monstruoasei coaliţii, alianţă a conservatorilor cu unele
grupări liberale, inclusiv cu radicalii. De asemenea, între sprijinitorii lui Al. I.
Cuza şi liberalii - radicali s-a produs o ruptură determinată de lupta pentru
conducere.

1.2. Organizarea statului naţional român

În perioada anilor 1859-1866, organizarea statului român s-a întemeiat pe
Convenţia de la Paris din 1858 şi Statutul dezvoltător al Convenţiei, din 1864.
Formarea monstruoasei coaliţii şi surda luptă politică a acesteia cu Al I.
Cuza şi principalii săi colaboratori privind ritmul înnoirilor s-au adâncit pe
parcursul anului 1863. Criza se adânceşte la începutul lunii martie 1864, când se
desfăşoară ultimele lucrări ale Adunării, când bugetul nu a fost adoptat, dar, în
schimb, Adunarea a adoptat un vot de blam împotriva guvernului Nicolae
Kretzulescu. Ca urmare, la 2/14 martie 1864, Adunarea a fost închisă, mesajul
domnesc reproşând deputaţilor timpul pierdut "în discuţiuni politice, în lupte de
partide, sau de persoane". Domnitorul avea acum în faţă peste jumătate de an de

207
linişte, până la sesiunea ordinară. El şi -a păstrat miniştrii, neţinând seama -
potrivit prevederilor Convenţiei - de votul de blam şi şi-a afirmat intentiile
autoritare.
Lupta dintre cele două tabere se desfăşura acum pe faţă. Fruntaşii
majorităţii Adunării, devenit acum un organ al coaliţiei, întreprind o adevărată
campanie împotriva guvernului şi a domnului. În acelaşi timp, guvernul îşi urma
programul. Pe plan financiar, bugetul era pus în vigoare printr-un decret. De
asemenea, au fost luate o serie de noi măsuri pregătitoare pentru secularizare; s-
a interzis oficierea în limba greacă.
Surda luptă politică şi situaţia ilegală din punct de vedere constituţional
stingherea totuşi ritmul înnoiriloL Al. I. Cuza se pregătea însă să-şi asigure o
poziţie mai puternică. Corespondenţa cabinetului princiar cu agenţia de la
Constantinopol, reflectă această preocupare, iritând pe opozanţi; astfel la 25
martie, ziarul "Românul" publica ştirea privind întocmirea unui memoriu
referitor la obţinerea de către domnitor a puterilor extraordinare. La 14/26 mai
1863, N. Kretzulescu a propus lui Cuza dizolvarea Adunării, formarea unui
Consiliu de Stat pentru elaborarea legilor şi alegerea după un timp a altei
Adunări, în temeiul unei noi legi electorale. Totuşi, şovăind încă, domnitorul a
încercat o împăcare cu latura dreaptă a monstruoasei coalitii.
De remarcat că, evenimentele extreme contribuiau şi ele la ascuţirea
contradictiilor interne.
Între timp, planul unei reorganizări a statului se contura. La 15/27 iunie
1863, Al. I. Cuza scria lui C Negri, expunându-i intenţiile sale privitoare la
dizolvarea Adunării şi formarea, pentru o perioadă, a unui consiliu administrativ
alcătuit din 70 de membri numiţi. Pentru viitor, el propunea scăderea censului
electoral, fuziunea colegilor existente, limitarea atribuţiilor noii Adunări, un
Senat numit şi un Consiliu de Stat, menit să elaboreze proiecte de legi. Proiectul
domnesc a fost adus la cunoştinţa Porţii şi a ambasadelor Franţei şi Marii
Britanii de la Constantinopol. În urma sugestiilor acestora, el a fost concretizat
într-un proiect de Constituţie, trimis lui Negri la 30 iulie /11 august. Proiectul
utiliza în bună măsură Constituţia lui Ludovic Napoleon Bonaparte din ianuarie
1852. El a fost supus discuţiei la Constantinopol, domnitorul acceptând apoi
unele modificări la începutul lunii octombrie.
Negocierile întreprinse de Al. I. Cuza n-au scăpat opoziţiei, având ca
urmare o intensificare a activitătii monstruoasei coalitii.
Totodată, întârzierea reformai agrare şi a altor reforme mărea
nemulţumirea publică. Al. I. Cuza a căutat să grăbească înfăptuirea reformelor,
încercând încă o dată să obţină concursul forţelor politice pentru a preveni o
"revoluţie agrară".
În aceste condiţii, domnitorul a hotărât demisia guvernului N. Kretzulescu
şi înlocuirea acestuia la 11/23 octombrie 1863 cu Mihail Kogălniceanu.
România intra acum într-o etapă deosebit de importantă a existentei ei.
Înfăptuirea programului de înnoiri, pe care şi-l propune a noui guvern, se bucura

208
de sprijinul naţiunii, care, deşi ţinută, în mare majoritate, de viaţă politică - prin
sistemul electoral de atunci - urmărea cu viu interes şi susţinea orice realizări
înainte, aşteptând încununarea acestora prin reforma agrară şi prin cea
electorală. M. Kogălniceanu a ţinut să precizeze, într-o circulară, că problema
agrară - "cea mai vitală pentru ţară" - urma să fie dată în dezbaterea Adunării.
Dar Al. I. Cuza nu renunţase, odată cu formarea guvernului
Kogălniceanu, la planul întăririi autorităţii sale în stat. El considera că ostilitatea
conservatorilor împotriva reformei agrare prin împroprietărire nu putea fi
înfrântă decât pe această cale.
În ultimele luni ale anului 1863, chestiunea poloneză, crease o situaţie
încordată între marile puteri ale Europei. Se discută eventualitatea unui război.
Încercând să preia din nou iniţiativa pe tărâmul diplomaţiei, Napoleon al III-lea
propunea, la 23 octombrie / 14 noiembrie, convocarea unui congres european,
dar celelalte mari puteri n-au dat curs invitaţiei. Ţinând seama de împrejurările
externe şi de planurile sale autori tare în politica internă Al. I. Cuza a luat
legătura cu Napoleon al III-lea prin intermediul lui V. Alecsandri, angajându-se
să se pună la dispoziţia Franţei într-un război pentru salvarea Poloniei, resursele
şi armata României. Deşi Napoleon al III-lea a dat un răspuns evaziv, totuşi
România a acordat un sprijin eficient Revoluţiei poloneze în anii 1863 - 1864.
La 3/15 noiembrie 1863 s-a deschis Adunarea cu un mesaj conciliant al
Domnitorului, Domnitorul declara că numise un guvern hotărât să respecte atât
drepturile puterii executive cât şi acelea ale celei legislative şi anunţa Adunării
că-i vor fi date în dezbatere o serie de legi de seamă: legea rurală, legea
electorală, legea pentru organizarea puterii armate, legea comunală, legea
instrucţiunii publice etc. Mesajul se încheia cu un apel la unitate pentru
"organizarea şi întărirea României".
Deşi coaliţia parlamentară opoziţionistă apărea destrămată şi deşi
Adunarea, în ansamblu, nu punea piedici lucrărilor, Al. I. Cuza, convins că nu
poate învinge opoziţia decât prin forţă, a intenţionat să declanşeze lovitura de
stat în ziua de 30 noiembrie / 12 decembrie, dar la sfatul lui Kogălniceanu şi
Bolintineanu s-a renunţat în ultimul moment.
La 13/25 decembrie 1863, Kogălniceanu a prezentat Adunării proiectul de
lege prin care averile mănăstirilor erau secularizate. Proiectul a fost adoptat cu
93 de voturi contra 3, iar peste două zile legea a fost promulgată.
În urma secularizării şi a faptului că puterea executivă renunţase să dea
lovitura de stat, relaţiile dintre guvern şi Adunare s-au îmbunătăţit pentru un
timp. La 8/20 ianuarie 1864, Kogălniceanu îndemna Adunarea să fie "mama
organizaţiunei ţării". Totuşi la 18/30 ianuarie cu prilejurile dezbaterii asupra
legii pentru organizarea armatei, opoziţia a făcut o serie de amendamente printre
care era înfiinţarea gărzii naţionale, fapt ce a creat tensiuni. Deşi proiectul de
organizare a armatei, inclusiv cu amendamentele incluse a fost adoptat la 17/19
februarie 1864 cu o mică majoritate, el nu va fi sancţionat de domnitor din cauza
acestor amendamente.

209
 Recrudescenţa animozităţii dintre guvern şi majoritatea Adunării, care a
avut loc cu prilejul dezbaterii proiectului de organizare a armatei, va creşte odată
cu punerea în discuţie a problemei agrare. După ce conservatorii au dat la 13
aprilie 1864 un vot de blam guvernului, Al. I. Cuza a respins la 15/27 aprilie
demisia guvernului şi anunţa convocarea Adunării la 2/14 mai 1864 într-o
sesiune extraordinară numai pentru a discuta proiectul de lege electorală depus
de guvern. Noul proiect acorda dreptul de alegător la un cens scăzut; în special
pentru sate, iar cei ce ştiau să scrie şi să citească deveneau alegători direcţi. Faţă
de prevederile electorale restrictive anexate Convenţiei, noul proiect însemna un
mare pas înainte.
În ziua de 2/14 mai, Kogălniceanu s-a prezentat în faţa Adunării şi i-a
cerut să voteze legea electorală şi să autorizeze cheltuielile guvernului până la
15 august 1864, când urma să fie convocată noua Adunare. Dar, neţinând cont
de mesajul domnesc, opoziţia anunţă că nu acceptă discutarea legii electorale
decât cu un alt guvern, şi, atunci când noţiunea urma să fie votată, Kogălniceanu
a anunţat dizolvarea Adunării şi astfel lovitura de stat era înfăptuită.
Domnitorul a adresat o proclamaţie poporului român, în care aducea
învinuiri opoziţiei, reproşându-i greutăţile puse în calea reorganizării şi
îndeosebi votul de blam dat guvernului pentru proiectul de lege rurală şi a celei
electorale. Anexat decretului de dizolvare, domnitorul şi guvernul prezentau
naţiunii textul Statutului dezvoltator al Convenţiei de la Paris şi al noii legi
electorale, chemându-i să le aprobe într-un plebiscit ce urma să aibă loc în zilele
de 10/22 - 14/26 mai.
Odată cu adoptarea Statului dezvoltator al Convenţiei de la Paris , în mai
1864, a fost adoptată şi legea electorală.
Lovitura de stat de la 2 mai 1864 a avut urmări deosebite atât pe plan
intern cât şi pe plan extern. Opoziţia a fost paralizată. Prin actul de la 2/14 mai
se creau condiţii pentru intensificarea ritmului de desăvârşire a construcţiei pe
toate planurile, a statului naţional burghez şi, mai ales, pentru înfăptuirea
împropietăririi. Dar, totodată, actul de la 2/14 mai a avut trăsătura negativă de a
nu fi dat posibilitatea unei rezolvări democratice, ample a reformelor ce urmau.
Actul de la 2/14 mai a fost înconjurat de primejdii atât din afară, cât şi
dinăuntru. La graniţe Austria şi Rusia aveau masate unităţi militare, ministrul de
Externe al Marii Britanii era dispus să accepte o ocupare a ţării de către otomani,
iar ministrul de Externe al Porţii cerea, la 6 mai, să se stăvilească "încălcările"
prinţului Cuza. Totuşi, rivalitatea dintre puteri a făcut ca aceste măsuri şi
declaraţii să nu aibă măsuri practice, mai ales că domnitorul beneficia în această
privinţă de sprijinul naţiunii.
În privinţa primejdiilor din interior, monstruoasa coaliţie din 1863 deşi
ostilă loviturii de stat, era incapabilă de ripostă.
În aceste condiţii a fost organizat şi desfăşurat plebiscitul la datele
stabilite.

210
 Cel din urmă comunicat asupra rezultatului votului declara 682621 de
voturi da 1307 voturi nu şi 70220 de abţineri. La 21 mai rezultatul plebiscitului
a fost prezentat în mod solemn domnitorului. Dată fiind situaţia internaţională a
României a fost necesar ca domnitorul să plece la Constantinopol pentru a
obţine recunoaşterea actului de la 2/14 mai 1864. Cuza s-a bucurat de o primire
deosebită la Constantinopol şi a obţinut printr-un protocol semnat cu Poarta la
16 iunie 1864 prin care se recunoştea Statutul şi legea electorală. Vizita la
Constantinopol, constituind prin rezultatele obţinute, un evident succes, întărea,
nerândoielnic, autonomia statului român.
Atât protocolul de la 16/20 iunie, cât şi problemele complicate ale politicii
internaţionale au ajutat la recunoaşterea de către Europa a noii stări de fapt din
România.
Statutul dezvoltator al Convenţiei de la Paris, adoptat în urma
plebiscitului din zilele de 10-12 mai 1864, prin natura lui juridică, prin
conţinutul său constând în organizarea de stat, precum şi la reformele
caracteristice, poate fi considerat ca un act, având valoare şi forţă juridică de
constituţie, constituie prima constituţie a statului naţional român.
Potrivit legilor adoptate , organele centrale ale statului erau:
Parlamentul ţării. Aşa cum am arătat la începutul cursului, acest organ a
fost constituit în baza prevederilor Convenţiei de la Paris din 1858. Adică,
puterea legislativă trebuia exercitată colectiv de domn şi Adunarea electivă din
fiecare principat şi Comisia centrală nou instituită cu sediul la Focşani.
Prin Statutul dezvoltător, puterea legiuitoare se împărţea între domn,
corpul ponderator şi Adunarea electivă, celui dintâi revenindu-i o poziţia
dominantă.
Aşadar, o primă inovaţie a statutului dezvoltător este organizarea
bicamerală a parlamentului român şi într-o oarecare măsură lărgirea corpului
electoral, fără a se introduce votul universal, egal direct şi secret.
Cele două camere ale Parlamentului român erau:
a) Corpul Ponderator (Senatul), cuprindea, conform art. 7 şi 8 din
Statutul dezvoltător, pe lângă mitropoliţi şi episcopi, preşedintele Curţii de
Casaţie şi generalul cel mai vechi în grad şi 64 de membri, numiţi de domn,
parte dintre persoane "recomandabile prin meritul şi experienţa lor" şi parte
dintre membrii consiliilor judeţene.
Deoarece domnitorul avea singur iniţiativa legilor, a căror elaborare cădea
în sarcina Consiliului de Stat, nou înfiinţat, Corpului ponderator îi era îngăduit,
la sfârşitul sesiunilor, să propună îmbunătăţirile socotite necesare.
Potrivit regulamentului de funcţionare, acesta adopta sau respingea
proiectul de lege supus dezbaterii. Dacă proiectul era adoptat fără modificări,
legea era înaintată către domn pentru promulgare. În situaţia în care proiectul era
amendat de către Corpul ponderator (Senatul), el era restituit Adunării Elective
şi, dacă acesta aproba amendamentele, legea era înaintată şi supusă sancţionării
de către domnitor.

211
 b) Adunarea electivă era constituită din deputaţi aleşi prin scrutin de
două grade, corpul electoral fiind împărţit, după avere, în alegători primari
indirecţi şi alegători direcţi cu dispensă de cens, format mai ales din intelectuali.
În această categorie intrau preoţii, profesorii academiilor şi colegiilor, doctorii în
ştiinţe şi licenţiaţii facultăţilor, avocaţii, inginerii, arhitecţii şi conducătorii unor
instituţii culturale, ştiinţifice etc.
Preşedintele Adunării elective era numit de guvern, care întocmea şi
regulamentul de funcţionare a acesteia.
Şeful statului român. Convenţia de la Paris din 1858 stipula că domnul
urma să fie ales în Moldova şi Ţara Românească "pe viaţă" de către Adunarea
electivă. Domn putea fi fiecare muntean sau moldovean, cu un venit de 3000 de
galbeni şi având îndeplinite funcţii publice timp de 10 ani şi vârsta minimă de 35
de ani, dispoziţii pe care Statutul dezvoltator nu le-a schimbat.
Şeful statului cumula prerogative executive şi legislative, putând emite
decrete fără consultarea parlamentului, ori de câte ori situaţia impunea luarea
unor măsuri urgente.
Domnul, unic şef al puterii executive, îşi păstra rolul activ în guvernare
conferit de Convenţie, având în subordinea sa guvernul.
În plan militar, prin unificarea structurilor militare şi crearea unui
Minister de Război unic, domnitorul Al. I. Cuza a devenit comandantul ei
suprem.
Prin Statutul dezvoltător, puterea legiuitoare se împărţea între domn,
Corpul ponderatic şi Adunarea electivă, celui dintâi revenindu-i o poziţie
dominantă. Domnitorul era singurul care avea iniţiativa legilor, a căror elaborare
cădea în sarcina Consiliului de Stat. Proiectele de legi elaborate erau prezentate
şi susţinute în parlament de către miniştri sau membrii ai Consiliului de Stat.
Prin această atribuţie, Consiliul era mai mult auxiliar al domnului.
Guvernul României. Actele istorice de la 5 şi 24 ianuarie 1859 au avut
drept consecinţă instaurarea unei ordini politice noi în Principatele Române,
aflate nu numai în faţa procesului de unificare a structurilor lor ci şi în faţa
necesităţii inexorabile a constituirii statului nou, modern. Convenţia de la Paris
din 1858 fixa organizare separată pentru fiecare dintre cele două ţări
componente, dar dubla alegere dăduse acestora un singur domn şi poporul
român din Moldova şi Ţara Românească cerea realizarea deplinei unităţi.
La trei ani după dubla alegere a lui Al. I. Cuza, acţiunile pentru
desăvârşirea unirii celor două ţări s-au finalizat prin formarea celui dintâi guvern
unic al României la 22 ianuarie 1862, încredinţat conservatorului Barbu
Catargiu. Odată cu aceasta, Bucureştiul a devenit capitala noului stat unitar, fapt
îndreptăţit de poziţia sa strategică, de importanţa sa economică şi administrativă.
Recunoaşterea internaţională a noii forme de stat permitea desăvârşirea
mult aşteptată a unităţii administrative. La nivelul administraţiei publice centrale
acest lucru s-a realizat printr-un proces de centralizare administrativă şi de
concentrare a departamentelor ministeriale la nivelul capitalei unice. Acest

212
proces s-a desfăşurat în etape, pentru a nu se crea disfunctionalităţi în activitatea
administrativă a Moldovei.
Într-o primă fază departamentele ministeriale moldoveneşti au fost
menţinute ca directorate ministeriale conduse de directori ministeriali numiţi de
domn şi aflaţi în subordinea miniştrilor de la Bucureşti. Pe măsură ce reforma
aparatului de stat a evoluat, directoratele ieşene au fost treptat desfiinţate,
ultimile dispărând directoratele Ministerelor de Interne şi Justiţie, în iulie -
august 1862.
Odată ce procesul de unificare s-a încheiat, reforma s-a concentrat asupra
reorganizării pe baze moderne a departamentelor ministeriale.
Ministerele au rămas aceleaşi, păstrându-se din Moldova Ministerul
Lucrărilor Publice, iar din Ţara Românească, Ministerul Controlului.
Reroganizarea s-a făcut de către guvern prin decrete, în baza unei autorizaţii
date de către Adunarea electivă.
Cel mai important minister, rămânea Ministerul de Interne, atât datorită
numeroaselor servicii pe care trebuia să le realizeze, cât şi datorită faptului că
ministrul său era şeful direct al agenţilor guvernului în teritoriu, precum şi
organul superior de tutelă al administraţiei locale. Realizarea de către acest
minister a importantei funcţii a ordinii şi liniştii publice şi rolul jucat în aplicarea
legilor la nivelul teritoriului au crescut prestigiul acestui minister.
Tot lui îi reveneau sănătatea, ocrotirile sociale, agricultura, economia
naţională, educaţia şi comunicaţiile. Pe măsură ce a avut loc reorganizarea, mai
vechile servicii ale Ministerului de Interne au fost scoase din structura acestuia
şi trecute la alte ministere.
La 27 iulie /8 august 1862 a luat naştere noul Minister al Afacerilor
Străine, împărţit în patru secţii: Afaceri Consulare, Politică, Contencios şi
Trebile străine.
Ministerul Finanţelor a fost şi el reorganizat. Aşadar, statul naţional
român dispunea de instituţii politico-juridice moderne.

2. Formarea sistemului de drept român modern

2.1. Activitatea reformatoare. Cea mai importantă coordonată a domniei

lui Al. I. Cuza o constituie activitatea reformatoare. Acţiunile de reformă şi de
realizare a unei legislaţii moderne au fost întreprinse prin intermediul
instituţiilor abilitate de regimul politic să realizeze acest lucru.
Comisia Centrală de la Focşani creată în baza prevederilor Convenţiei de
la Paris şi-a desfăşurat activitatea între 1859 şi 1861, iar misiunea sa a fost de a
realiza unificarea legislativă şi administrativă a Principatelor Unite. Comisia a
realizat mai multe proiecte, dintre care doar şase legi au fost promulgate.
Urmează activitatea legislativă desfăşurată după constituirea guvernului unic (22

213
ianuarie 1862) şi a Adunării Elective (24 ianuarie 1862) şi încheiate cu marile
reforme înfăptuite după 2 mai 1864.
Un impact puternic asupra societăţii româneşti, dar şi a evoluţiei domniei
lui Al I. Cuza a avut-o problema agrară a cărei rezolvare va fi materializată prin
legea rurală.
Legea rurală. Actul de la 2/14 mai fiind acceptat de puteri şi refuzul
majorităţii conservatoare a Adunării de a vota împropietărirea fiind motivarea
principală a loviturii de stat, se cerea să se rezolve neântârziat problema agrară.
Reforma agrară constituia o necesitate economică şi era impusă de necesitatea
de a se evita puternice frământări sociale.
La 2/14 iulie 1864, Consiliul de Stat a primit sarcină de a elabora un
proiect de lege rurală. Proiectul, amendat de guvern şi care era în mare măsură
cel din primăvara lui 1864 al lui Kogălniceanu, a fost apoi adoptat la 12/24
august la Consiliul de Stat.
Legea rurală, care urma să intre în vigoare la 23 aprilie / 5 mai 1865,
elibera pe ţărani de sarcinile feudale (claca, dijma, corvezile, zilele de meremet,
slujbaşii volnici din Moldova) desfiinţa monopolurile feudale înăuntrul satelor,
hotărând totodată plata unei despăgubiri către proprietari. Ţăranii urmau să
achite anual timp de 15 ani, drept preţ de răscumpărare a clăcii şi a celorlalte
sarcini feudale, între 51 de lei şi 36 de parale şi 133 lei, în funcţie de categoria în
care se încadrau şi de regiune. Legea stabilea şi drepturile de despăgubire ce
urmau să fie încasate de proprietari, prin intermediul unei case de despăgubiri,
dându-li-se şi o dobândă anuală de 10%. Suma despăgubirilor depăşea preţul
pământurilor din acea vreme. Legea rurală hotăra împroprietărirea pe loturi
legiuite, deci în cantităţi diferite pentru Ţara Românească, Moldova şi judeţele
Cahul, Bolgrad şi Izmail, stabilind cuantumul pământului alocat ţăranilor după
numărul vitelor fiecărui sătean, loturile oscilând între 20578 m2 şi 867325 m2.
Se prevedea ca pământul expropriat să nu depăşească două treimi din întinderea
moşiilor şi timp de 30 de ani se interzicea vânzarea loturilor de pământ "decât
către comună sau către vreun alt sătean".
Prin legea rurală au fost împropietăriţi 406429 ţărani cu 1654964 ha, iar
alţi 60651 au primit numai loturi de casă şi de grădină. 108063 familii (48342
însurăţei etc. plus 59721 văduve fără copii, săteni care n-au fost agricultori etc.)
n-au obţinut decât locul de casă şi alte 133546 de familii au primit doar loturi
mici de 1-2 ha, insuficiente pentru a le asigura existenţa. Aplicarea legiuirilor s-a
încheiat în linii mari, în 1865. După reformă, proprietatea ţărănească reprezenta
aproximativ 30 % din suprafaţa ţării, iar proprietatea moşierească şi a statului
aproximativ 70%.
Reforma rurală din 1864 a avut importante consecinţe pe plan social şi
economic, dând ţărănimii o motivaţie cetăţenească şi naţională şi favorizând
dezvoltarea economică modernă. Pământul distribuit ţărănimii - în medie 3,74
ha de familie - nu a fost însă îndestulător, iar cei împroprietăriţi nu au fost ajutaţi
să se transforme în fermieri moderni.

214
 Cu toate limitele sale, legea rurală, a reprezentat unul dintre cele mai de
seamă evenimente din istoria modernă a României şi numele domnitorului Al. I.
Cuza a rămas legat în mentalul colectiv al ţărănimii de eliberarea şi
împroprietărirea ei.

Reforma electorală
După lovitura de stat din 2/14 mai 1864, domnitorul Al. I. Cuza a adresat
o proclamaţie poporului român, în care aducea învinuiri "oligarhiei tulburătoare"
din Adunare, reproşându-i greutăţile puse în calea reorganizării şi îndeosebi
votul de blam dat guvernului pentru înfăţişarea proiectului legii rurale şi refuzul
de a discuta legea electorală. Anexat decretului de dizolvare, domnitorul şi
guvernul prezentau naţiunii textul Statutului dezvoltator al Convenţiei şi al noii
legi electorale, chemând-o să le aprobe prin plebiscitul fixat în zilele de 10 - 14
mai.
Noul aşezământ electoral, aprobat prin plebiscit, împărţea pe alegători în
primari şi direcţi. Alegătorii direcţi erau cei ce plăteau o contribuţie de cel puţin
patru galbeni, ştiau să scrie şi să citească şi aveau 25 de ani (de asemenea,
intelectualii şi pensionarii cu o pensie minimă de 2000 lei pe an). În ceea ce
priveşte alegătorii primari, care votau prin delegaţi, erau contribuabili de la sate
care plăteau 48 de lei impozit, contribuabilii cetăţeni care plăteau un impozit de
80 de lei în oraşele cu 3000 - 15000 de locuitori şi 110 lei în oraşele cu peste
15000 de locuitori.
Listele electorale trebuiau întocmite de autorităţile comunale, reclamaţiile
rezolvându-le prefecţii, iar apoi justiţia.
Alegătorii primari alegeau prin vot pe faţă pe alegătorii direcţi delegaţi,
care împreună cu ceilalţi alegători direcţi alegeau pe deputaţi, prin vot secret, la
reşedinţa judeţului. Erau eligibili cetăţenii în vârstă de cel puţin 30 de ani, care
plăteau impozit de 4 galbeni, fiind scutiţi de această prevedere profesorii şi
institutorii, preoţii, licenţiaţii, liberii profesionişti şi pensionarii cu o pensie
anuală de minim 2000 lei.
Legea lărgea puternic baza electorală, dar, totodată, subsuma în bună
măsură, puterii executive procesul electoral.
Opera reformatoare înfăptuită în timpul lui Al. 1. Cuza a vizat toate
domeniile societăţii româneşti.

2.2. Opera legislativă a lui Al. I. Cuza pentru realizarea sistemului

român de drept modern
Amplul proces reformator desfăşurat în timpul domniei lui AL. I. Cuza, a
realizat în linii generale sistemul de drept modem necesar ţării noastre.
Valorificând valorile perene aparţinând vechiului drept românesc şi având
ca model unele state civilizate, sistemul român de drept realizat în epoca lui
Cuza a plasat România în rândul celor mai avansate state europene, cu ale căror
legislaţii a reuşit să se sincronizeze.

215
 Caracterul de sistem al noului drept s-a manifestat prin amplul proces de
codificare generală de tip modern a dreptului scris, care tinde să cuprindă toate
sectoarele vieţii social - economice şi politice, iar codurile sunt specializate pe
ramurile lui devenite tradiţionale. Codificarea a avut drept rezultat lichidarea
sistemului cutumiar. Astfel, obiceiul pământului, legea ţării, încetează să mai
constituie un sistem de drept valabil prin el însuşi şi capătă în mod vădit rolul
secundar, derivat, din dreptul marginal, autorizat de lege scrisă. În cadrul acestui
proces de marginalizare a cutumiei ca sursă directă şi producătoare de drept,
acţiunea unificatoare a dreptului oficial s-a manifestat nu fără riscul de a se
îndepărta de tradiţiile juridice româneşti, fapt relevat pe larg în istoriografia
juridică românească.
Aşadar, sistemul de drept naţional român format în timpul domniei lui Al.
I. Cuza se întemeia pe legile elaborate de parlamentul ţării, şi cuprinde
ansamblul instituţiilor juridice reglementate de Codul civil, Codul penal, Codul
de procedură civilă, Codul de procedură penală şi pentru prima dată apar
elemente ale dreptului agrar român.
a) Dreptul agrar român
Încă din 1848 rezolvarea chestiunii agrare se înscrisese la ordinea zilei, iar
punerea ei în discuţie a dat naştere la o înfrigurată activitate politică. Odată cu
făurirea statului naţional modern devenise evident că o soluţie trebuia găsită şi în
această privinţă, fiind vorba de o reformă fundamentală a cărei soluţionare o
recomandaseră şi puterile garante prin Convenţia de la Paris din 1858. La
aceasta se adăuga starea de agitaţie a ţărănimii care considera reforma ca pe o
eliberare şi o împlinire. Întreaga ţară era preocupată de această problemă.
Împotriva reformei s-a ridicat însă majoritatea conservatoare, care, totuşi,
în primăvara anului 1864 au acceptat principiul împroprietăririi, dar pe o
suprafaţă redusă, în vreme de majoritatea liberal radicală se pronunţa pentru
cantitatea de pământ pe care ţăranii o aveau în folosinţă.
Începând cu şedinţa de la 10 aprilie 1864, dezbaterile din Adunare au
devenit furtunoase, iar la 13 aprilie lupta se dădea pe faţă în chestiunea agrară
între majoritatea conservatoare şi ceilalţi. Din poziţiile acestora se desprind o
serie de elemente ale dreptului agrar. Astfel, majoritatea conservatoare critica
proiectul guvernului acceptând doar împroprietărirea pe circa patru pogoane în
locul pogoanelor legiuite şi cerând achitarea despăgubirilor în 7 ani cu o
dobândă de 8%, nu în 20 de ani cu o dobândă de 5%, cum se preciza în proiectul
guvernului. Ei mai solicitau ca proprietarii să fie autorizaţi ca, în locul
pământului dat ţăranilor, să poată lua suprafeţe echivalente din moşiile statului.
La rândul său minoritatea liberală propunea să se dea ţăranilor numai pământul
pe care îl avea în folosinţă de fapt, ceea ce însemna, în unele cazuri, suprafeţe
mai mici decât cele menţionate în proiectul guvernului.
Situaţia încordată care s-a creat a dus la lovitura de stat din 2 mai 1864,
care a permis în final, promulgarea Legii rurale la 14 august 1864.

216
 Potrivit acestei legi, la art. 1 se preciza că "ţăranii clăcaşi sunt şi rămân
deplin proprietari pe locurile supuse posesiunilor, în întinderea ce se hotărăşte
prin legea de faţă". Prin această lege s-a desfiinţa regimul clăcăşiei, în schimbul
unei despăgubiri pe care ţăranii urmau să o plătească boierilor în termen de 15
ani (art. 3).
Din dispoziţiile acestei legi rezultă că statul român, recunoscând vechiul
drept de folosinţă al ţăranilor clăcaşi asupra loturilor de pământ aflate în posesia
lor din partea obştilor săteşti, a decis ca respectivele terenuri să aparţină ţăranilor
"cu titlu de proprietate deplină". Recunoscând un drept de proprietate
preexistent, înseamnă că legea s-a aplicat în mod retroactiv asupra tuturor
situaţiilor care fac obiectul reformei agrare. Pe de altă parte, legea decide
împroprietărirea ţăranilor cu loturile de pământ avute în folosinţă până la data
apariţiei reformei, iar pe de altă parte, Legea rurală hotărăşte desfiinţarea stării
de dependenţă (clăcăşie) a ţăranilor faţă de boieri în schimbul unei despăgubiri
civile ce putea fi plătită în termen de 15 ani.
Toate acestea ne conduc la concluzia că este neîntemeiată susţinerea
acelora care afirmă că "recunoscând un drept preexistent", în realitate, legea
reformei agrare nu a înfăptuit nici o împroprietărire a ţăranilor la 1864.
b) Codul civil
În baza acordării de către Convenţia de la Paris din 1858 a dreptului la
iniţiativă pentru şeful statului, Al. I. Cuza a solicitat Comisiei Centrale de la
Focşani să eleboreze Codul Civil şi Codul de procedură civilă.
Pentru elaborarea Codului civil român, membrii Comisiei Centrale de la
Focşani au utilizat pe lângă izvoarele româneşti şi surse legislative externe,
precum: proiectul Codului civil italian Pissanelli şi Codul civil francez
napoleonean din 1804.
Codul civil român realizat pe baza izvoarelor româneşti şi sincronizat cu
legislaţia modernă europeană a fost adoptat de parlament şi a intrat în vigoare la
1 decembrie 1865.
Codul civil român cuprinde în cartea întâi - regimul persoanelor, iar în
cartea a doua - regimul bunurilor şi în cartea a treia - regimul proprietăţii.
În partea preliminară intitulată: "Despre efectele şi aplicarea legilor în
genere" se prevedea că: "Legea dispune numai pe viitor, ea nu are nici o putere
retroactivă" (art. 1).
Cartea întâi intitulată "Despre persoane", reglementează în titlul I
drepturile persoanelor fizice, punând la baza condiţiei juridice a cetăţenilor
români, principiul egalităţii tuturor oamenilor în faţa legii. Majoratul a fost
prevăzut la vârsta de 21 de ani, însă potrivit regimului emancipării cetăţeanul nu
putea încheia acte şi îşi putea angaja răspunderea civilă chiar înainte de vârsta
majoratului.
Codul civil român cuprindea dispoziţii cu privire la regimul juridic cu
scop lucrativ şi fără scop lucrativ. Potrivit acestui cod, regulamentul persoanelor
juridice cu scop lucrativ urma să fie cel reglementat de dreptul comercial.

217
Urmând regimul Codului civil, persoanele juridice fără scop lucrativ (instituţii
din domeniul culturii, artei, învăţământului, ştiinţei etc.) se înfiinţau prin decret
emis de domnul ţării.
Tot în cartea întâi se prevede: însuşirile şi condiţiile necesare căsătoriei
(cap. 2); despre opoziţii la căsătorie şi cereri de nulitate (cap. 3-4); despre
drepturile şi datoriile soţilor (cap. 5-6) şi despre cererea căsătoriei (cap. 7).
Acestor reglementări le urmează dispoziţiile din titlul VI intitulat: "Despre
despărţenie" (cauze, efecte etc.).
În privinţa familiei, Codul civil român a adoptat principiul reformei
dreptului anterior, excluzând normele dreptului canonic din regimul juridic
legal: căsătoria devine astfel un act pur civil, fiind deplin valabilă dacă a fost
celebrată în faţa ofiţerului stării civile, fără a mai fi necesară cuvântarea bisericii
oficiale în stat. Împiedicările la căsătorie neavând atâta gravitate, nerespectarea
acestora atrage, după caz, nulitatea absolută sau nulitatea relativă (art. 127, 208
Cod civil român). Spre deosebire de Codul civil francez, Codul civil român a
menţinut divorţul pe baza unor legislaţii anterioare şi a prevăzut regula egalităţii
de tratament a soţilor în cazul desfacerii căsătoriei pentru adulter.
În cartea a doua consacrată regimului proprietăţii, Codul civil român,
menţine regula tradiţională a clasificării bunurilor în "bunuri mobile şi bunuri
imobile" (art. 461-475). Proprietatea, ca drept fundamental ocrotit de legislaţia
civilă modernă, este definită ca fiind "dreptul ce are cineva de a se bucura şi a
dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut însă în limitele prevăzute de
lege" (art. 480). Alături de aceasta, codul reglementează şi celelalte drepturi
reale: uzufructul (art. 517) servituţile (art. 576) etc.
Diferitele moduri prin care se dobândeşte şi se transmite proprietatea face
obiectul dispoziţiilor prevăzute în cartea a treia a Codului civil. Potrivit acestor
dispoziţii legale, proprietatea bunurilor se dobândeşte şi se transmite prin
succesiune, prin legate, prin convenţie şi prin tradiţiune (art. 644 şi urm.).
Modurile enunţate în acest text de lege cuprinde reglementările amănunţite în
cuprinsul cărţii a treia a Codului.
Codul civil român din anul 1864 acordă o atenţie deosebită reglementării
materiei obligaţiilor şi contractelor. Corespunzător exigenţelor legislative
moderne , Codul civil român instituie principiul potrivit căruia: "răspunderea
civilă este fie contractuală, fie delictuală" (art. 998 şi urm.; art. 1081 şi urm.).
Potrivit art. 998: "Oricine produce un prejudiciu altuia este obligat a-l repara".
Unul din principiile moderne care şi-a găsit consacrarea este cel al răspunderii
personale. Menţionând unele reglementări tradiţionale din Legea Ţării, Codul
civil din anul 1864 admite în mod excepţional răspunderea pentru fapta altuia, şi
anume: în cazul părinţilor pentru prejudiciul cauzat de copii minori şi în cazul
prejudiciului cauzat de animale etc. (art. 1001 ).
Alături de problemele arătate, amintim prevederile art. 1912 potrivit
cărora: "Codicii Domnilor Calimach şi Caragea, şi orice alte legi civile
anterioare, ordonanţe domneşti şi instrucţiuni ministeriale din ambele principate

218
Unite, sunt abrogate în tot ce nu este conform regulilor prescrise în prezentul
codice".
c. Codul penal
În cadrul bogatei activităţi legislative penale a statului naţional unitar
român, în vremea lui Al. I. Cuza a fost elaborat Codul penal român şi pus în
aplicare la 1 mai 1865 la întocmirea căruia pe lângă legislaţia anterioară, s-a
avut în vedere Codul penal francez din anul 1810 şi Codul penal prusian din
anul 1851. Elaborat în condiţiile în care legislaţiile statelor europene erau
dominate de principiile şcolii clasice penale (fondator Francisco Carrara), Codul
penal român purta amprenta trinităţii -liber arbitru - culpabilitate - pedeapsă.
Pornind de la postulatul că oamenii raţionali au capacitatea de a alege între ceea
ce este permis şi nepermis (liberul arbitru), Codul penal român din 1865
consideră că infractorii sunt dominaţi de porniri antisociale ( culpabile), şi, ca
atare, ei trebuie pedepsiţi şi excluşi din societate.
Dominaţi de principiile şcolii clasice de drept penal, autorii Codului penal
român au reglementat infracţiunea şi pedeapsa ca simple entităţi juridice,
problemă care a făcut obiectul unor ample cercetări în cadrul studiilor
întreprinse de mari penalişti români Ioan Tanoviceanu şi Vintilă Dongoroz. Deşi
era dominat de concepţii obiectiviste ce vor fi înlăturate în epoca următoare de
Şcoala pozitivistă penală fondată de C. Lambroso, E. Ferri şi R. Garofalo, Codul
penal român din anul 1865 a adus contribuţii importante la apărarea valorilor
supreme ale societăţii româneşti din acea vreme, valori în centrul cărora se afla
statul naţional unitar format odată cu Unirea.
Asemănător altor legiuiri moderne, Codul penal român din 1865 cunoaşte
o sistematizare riguroasă. În cartea întâia Codul cuprinde sistemul pedepselor
penale, în cartea a doua cuprinde sistemul crimelor şi delictelor, iar în cartea a
treia sistemul contravenţiilor şi sancţiunilor contravenţionale.
Rezultă, aşadar, că dreptul penal român modern a adoptat clasificarea
faptelor periculoase pentru societate în: crime, delicte şi contravenţii.
Corespunzător acestei clasificări tripartite, pedepsele prevăzute în Codul penal
erau: pedepse criminale, pedepse corecţionale şi pedepse poliţieneşti.
În raport cu gravitatea faptelor, partea specială a Codului penal incrimina
infracţiunile în mai multe categorii, şi anume: crime şi delicte contra siguranţei
statului; crime şi delicte contra ordinii constituţionale; crime şi delicte contra
intereselor particularilor.
Pentru faptele penale din categoria crimelor legea incrimina tentativa pe
care o sancţiona cu pedeapsa infracţiunii consumate. În sistemul reglementării
participanţilor la infracţiuni, complicele era sancţionat ca şi autorul faptei.
Codul penal din anul 1864, cu modificările survenite ulterior, s-a aplicat
în România până în anul 1936.
d. Codul de procedură civilă
Elaborat în vremea domniei lui AL. I. Cuza şi din dispoziţia sa, Codul de
procedură civilă a intrat în vigoare odată cu Codul civil român. Având ca

219
izvoare codul de procedură al Cantonului Geneva, Codul de procedură francez,
legea belgiană cu privire la executarea silită şi vechile legiuiri româneşti, Codul
de procedură civilă din anul 1864 cuprinde în cele şapte cărţi: procedura în faţa
judecătorilor de plasă, tribunalelor judeţene, curţilor de apel, arbitrilor judiciari,
executarea silită, precum şi unele proceduri speciale, urmate de "dispoziţii finale
generale".
Cartea întâi a rămas fără obiect, întrucât atribuţiile judecătorilor de plasă,
din lipsă de magistraţi au fost date, în competenţa subprefecţilor până în 1879,
iar apoi au fost abrogate prin legea pentru organizarea judecătoriilor comunale şi
de ocoale. Tribunalele judeţene primesc prin legea nou apărută o competenţă
judiciară generală, limitată, însă, în cauze civile, de un plafon valoric.
Curţile înfiinţate la Bucureşti, Iaşi, Craiova, Focşani (apoi la Galaţi)
judecau apelurile împotriva hotărâri lor instanţelor inferioare.
Codul de procedură civilă prevede în cazul sistemului căilor de atac:
apelul, opoziţia, recursul şi contestaţia. Instanţa sesizată prin apel, judeca din
nou procesul, iar cea investită cu judecarea recursului şi contestaţiei, verifica
dacă legea a fost corect aplicată. Cu alte cuvinte, regimul instituit prin Codul de
procedură pentru exerciţiul căilor de atac avea ca obiectiv major asigurarea
legalităţii în procesul civil român, cerinţă fundamentală a justiţiei moderne
instaurate odată cu întemeierea statului unitar naţional România.
Corespunzător acestor exigente civilizatoare, procedura dezbaterilor
judiciare era orală, publică şi contradictorie. In scopul aflării adevărului judiciar,
Codul din anul 1864 admite administrarea în procesul civil atât a probelor orale
(martori, judecători etc.), cât şi a probelor scrise (acte, expertize judiciare etc.).
În scopul administrării justiţiei pe baza legii şi a cauzei adevărului, procesul
civil parcurgea o dublă judecată a cauzei, în faţa primei instanţe şi a instanţei de
apel, după care urma judecata cauzei în faţa instanţei de recurs. Deşi Codul de
procedură civilă adoptat în anul 1864 constituie o lege modernă, superioară celor
existente în trecut, aplicarea lui în practică a întâmpinat numeroase dificultăţi.
Din cadrul operaţiunilor ivite, menţionăm, între altele, desfăşurarea greoaie a
procesului civil din cauza termenelor lungi de judecată, taxelor judiciare
ridicate, limitelor ivite în administrarea probelor etc. Ştiinţa dreptului civil
românesc din epoca următoare a avut contribuţii remarcabile la înlăturarea
limitelor legislaţiei şi ale practicii judiciare şi a ridicat calitatea procesului civil
la exigenţele proprii statului de drept instaurat în România.
e. Codul de procedură penală
Tot în cadrul operei legislative înfăptuite sub domnia lui Al. I. Cuza a fost
elaborat şi Codul de procedură penală, intrat în vigoare la 30 aprilie 1865,
legislatorii având în vedere procedura română anterioară şi codul de instrucţiune
criminală al Franţei (1808).
Receptând procedura de judecată modernă corespunzătoare Codului penal
român, Codul de procedură din 1865 cuprinde: cartea întâia consacrată

220
descoperirii, urmăririi şi cercetării (instrucţiei)penale, şi cartea a doua consacrată
procesului pena1.
Descoperirea crimelor şi a delictelor era de competenţa poliţiei judiciare,
care sesiza procurorul. În cauze complexe, procurorul înainta dosarul
judecătorului, care efectua ancheta penală (instrucţia), după care sesiza instanţa
pentru judecarea procesului.
Potrivit acestor reglementări moderne, procesul penal parcurgea faza
descoperirii, urmării şi instrucţiei şi faza judecăţii. În faza judecăţii, Codul din
1865 a introdus reguli moderne: publicitatea şi contradictorialitatea dezbaterilor
judiciare. În virtutea acestor reguli moderne instanţa administra probele
solicitate de părţi, în scopul aflării adevărului judiciar.
Potrivit Codului de procedură penală din 1865, organizarea
judecătorească cunoştea: judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene, Curţile de
juri şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României. Ca şi în domeniul justiţiei
civile, atribuţiile judecătorilor de plasă au fost încredinţate subprefecţilor
judeţelor. Delictele, erau în competenţa tribunalelor judeţelor, iar crimele în
competenţa Curţilor de juri (formate din magistraţi şi cetăţeni asistenţi).
Asemănător Codului penal român şi Codul de procedură penală a fost în vigoare
până în 1936.
Din cele ce preced, rezultă că în vremea domnitorului A1.I. Cuza şi din
dispoziţia acestuia, s-a format sistemul de drept modem aparţinând statului
unitar naţional român. Cerinţa firească a mersului societăţii româneşti pe calea
progresului omenirii, opera legislativă Al. L. Cuza a plasat România în spaţiul
statelor europene civilizate şi a deschis cale liberă întemeierii orânduirii
democrate în ţara noastră. Supuse unor cercetări laborioase din partea marilor
profesori de drept şi oameni de ştiinţă români din a doua jumătate a secolului al
XIX-lea şi începutul secolului XX (1859-1918), codurile de legi apărute în
vremea şi din dispoziţia domnului Al.I. Cuza, au cunoscut perfecţionări demne
de prestigiul şi autoritatea şcolii juridce româneşti întemeiate de savanţi ca:
Dem. Alexandresco, Matei Cantacuzino, Nicolae Titulescu, Ioan Tanoviceanu,
Vintilă Dongoroz ş.a.

221
 CAPITOLUL XIII
STATUL ŞI DREPTUL MODERN ÎN VECHIUL REGAT AL
ROMÂNIEI (1866-1918)

1. Organizarea politică
Consideraţii generale
Orice analiză a acestei perioade va fi dominată de problematica
modernizări. De acea răspunsul la întrebarea ce reprezintă modernizarea, în
general, sau în cazul României - devine dificil. În ultimă instanţă, în cadrul
acestei discuţii vom prezenta o viziune de sinteză. Astfel, modernizarea devine o
grilă de interpretare pentru transformările spectaculoase dintr-o anumită epocă
istorică aşa cum a fost evoluţia României de la 1859 - şi mai ales de la 1878
până la 1914.
Înainte de a discuta trăsăturile modernizării României în aceste decenii
putem accepta că, o posibilă definiţie nu poate exclude industrializarea,
raţionalizarea, secularizarea şi birocratizarea. Din aceiaşi perspectivă a
metodologiei cercetării putem accepta şi etapizarea procesului de modernizare a
României, stabilite de istoricul Lothar Maier: 1829-1853; 1856-1875; 1878-
1907 si 1918-1938.
În această etapizare el acordă o mare importanţă unor evenimente externe
si interne: pacea de la Adrianopol, Războiul Crimeii, Războiul de Independenţă,
Răscoala de la 1907 şi Primul Război Mondial.
O problemă esenţială este cea care priveşte modul în care elita politică
românească a perceput şi dirijat procesul de modernizare, de integrare a ţării în
Europa vremii.
Constituirea statului Român modern şi apoi cucerirea independenţei de
stat a obligat elita politică să analizeze contextul integrării în concertul statelor;
modernizarea impunea adaptarea la cerinţele şi ritmul Europei dezvoltate.
Liberali au susţinut deviza "prin noi înşine", în timp ce conservatorii
susţineau o dezvoltare lentă, fără zguduiri sociale.
Prin urmare dacă dorim să sintetizăm procesul de modernizare a
României în această perioadă formula ar putea fi: "Prin intervenţia statului şi
ritm accelerat".
Mai multe argumente în acest sens va oferi prezentarea trăsăturilor
modernizării.
1.1. Trăsături ale modernizării
Din această perspectivă considerăm că între trăsăturile modernizării
României se află: independenţa naţională-modernizare; intervenţia statului;
evoluţia raportului; industrie/agricultură; ritmul accelerat; confruntarea cu
presiunile străine.
a) Interdependenta naţională/modernizare. Pentru epoca modernă această
trăsătură îşi găseşte expresia în programul Revoluţiei Române de la 1848, care

222
prin obiectivele sale au călăuzit mersul naţiunii române până la marea unire.
Politica de reformă a domnitorului Al. I. Cuza a creat cadrul necesar
modernizării care a fost completat prin adoptarea Constituţiei de la 1866 - iar
cucerirea independenţei de stat a asigurat condiţii pentru consolidarea sistemului
politico-internaţional, pentru promovarea unei politici interne şi externe
favorabile accelerării procesului de înnoire.
Modernizarea statului român s-a făcut, aşadar, sub semnul naţionalului, al
asigurării în final a premiselor desăvârşirii unităţii de stat. Acest proces complex
impunea adaptarea la cerinţele şi la ritmul Europei dezvoltate.
Grija de a proteja interesele naţionale era împărtăşită atât de liberali cât şi
de conservatori, deşi între cele două partide de guvernământ se desfăşura o
aprigă luptă asupra direcţiilor, căilor şi ritmurilor de înfăptuit.
Manifestarea interdependenţei naţional/modernizare în această perioadă
este confirmată şi de preocuparea românilor de dincolo de Carpaţi pentru
modernizarea României, pentru integrarea în Europa şi împlinirea idealului
naţional.
b) Intervenţia statului reprezintă o trăsătură a ţărilor care au păşit mai
târziu pe calea modernizării. Statul era obligat să substituie incoerenţa şi
lipsurile economiei de schimb, slaba forţă economică a întreprinderilor, să
corijeze neajunsurile unei economii în plin proces de transformare.
Rolul statului s-a manifestat în trei direcţii: secularizarea (etatizarea);
crearea instituţiilor moderne (birocratizarea); implicarea în viaţa economică.
Pentru secularizare, cea mai importantă măsură a fost legea din decembrie
1863, prin care 25 - 26% din teritoriul arabil reintra în proprietatea statului.
Procesul de organizare a instituţiilor moderne a fost declanşat în timpul
domniei lui Al. I. Cuza prin legislaţia privind contabilitatea, consiliile judeţene,
comunale, pensiile, justiţia, armata, instrucţiunea publică ş.a.
În perioada următoare au fost adoptate măsuri în scopul modernizării
instituţionale, din care desprindem: crearea sistemului monetar naţional (1867);
introducerea sistemului zecimal metric (din 1864 şi aplicată de la 1 ianuarie
1866); Legea asupra mărcilor de fabrică şi de comerţ (1879); Codul de comerţ
(1866); Legea brevetelor de invenţie (1906) ş.a. Au fost, în acelaşi context al
modernizării instituţionale, înfiinţate şi reorganizate instituţii centrale şi locale.
Implicarea statului în viaţa economică a fost una dintre problemele
esenţiale ale confruntării dintre liberali şi conservatori asupra direcţiilor, căilor
şi ritmului modernizării.
Statul s-a implicat în viaţa economică prin întreaga legislaţie adoptată în
această perioadă - în primul rând prin legea de organizare a industriei din 1887 -
prin construirea căilor ferate, a gărilor, a posturilor, prin înfiinţarea
monopolurilor ş.a. O semnificaţie aparte prezintă Legea pentru înfiinţarea de
edificii şi construcţiuni publice (1882), pusă în practică până la Primul Război
Mondial. Principalele edificii din ţară - civile, economice, militare - dintre care
multe există şi astăzi, au fost construite în baza acestei legi.

223
 1.2. Transformări sociale. Procesul de modernizare s-a reflectat în
structura societăţii, având consecinţe pentru fiecare clasă sau pătură socială.
Luând în considerare două criterii: ocupaţiile şi veniturile, structura
ierarhică a societăţii româneşti în această perioadă era următoarea: ţărănimea,
clasa de mijloc, muncitorii salariaţi, marii proprietari (funciari, din industrie,
bănci, comerţ ş.a.).
Conform tuturor statisticilor, ţărănimea reprezenta peste 80% din
populaţia ţării. Reforma agrară din 1864 i-a transformat pe ţărani în proprietari
ai pământului fapt cu urmări importante pentru dezvoltarea economiei capitaliste
în România.
"Clasa de mijloc", constituită treptat odată cu transformările declanşate
de Tratatul de la Adrianopol, a cunoscut în aceste decenii cele mai semnificative
mutaţii. "Ancheta industrială din 1901 - 1902" indică peste 71000 de
întreprinderi incluse la "industria mică" (meşteşugărească) şi industrii speciale
(mari, ferăstraie etc.) ceea ce înseamnă un număr egal de patroni, reprezentanţi
ai "clasei de mijloc".
Un alt segment al clasei de mijloc îl reprezintă profesiunile libere. Spre
exemplu: avocaţi, profesori, învăţători, medici, funcţionari din administraţia
publică., depăşeau cu mult 100000 persoane, dintre care jumătatea aveau
venituri care-i plasau în "clasa de mijloc", iar ceilalţi mai aproape de muncitorii
salariaţi.
La sate "clasa de mijloc" era reprezentată de ţăranii care posedau 10 - 50
ha de pământ, negustorii, preoţii învăţătorii. O categorie aparte era cea a
arendaşilor, însă o parte a acesteia prin venituri era mai aproape de marii
proprietari.
Muncitorii salariaţi din industrie şi transporturi reprezentau, în preajma
declanşării Primului Război Mondial, o pătură socială care prin număr - peste
250000 de persoane, tinde a să devină o clasă a societăţii; pentru că dacă se
adaugă cei peste 120000 de mici meseriaşi se ajunge la aproape 400000 de
lucrători în domeniul industriei, transporturilor, comerţului.
Marii proprietari pot fi grupaţi în două mari categorii, cei funciari şi cei
din industrie, bănci, comerţ, asigurări etc.
La începutul secolului al XX-lea, marii proprietari de pământuri -
moşierii, reprezentau o importantă hartă economică şi politică a ţării care
deţineau aproximativ 60% din terenul agrosilvic; existau peste 2000 de
proprietari cu proprietăţi mai mari de 500 ha şi peste 3300 cu suprafeţe între 100
şi 500 ha.
Marii proprietari din industrie, bănci, comerţ, asigurări ş.a. - denumiţi în
istoriografie ca marea burghezie - şi-au consolidat poziţiile după adoptarea
Legii de încurajare a industriei din 1887, înfiinţarea Băncii Naţionale din
1880 şi organizarea întregului sistem de credit după adoptarea Legii minelor din
1905 şi, în general, ca urmare a intensificării ritmului de modernizare a tării.

224
 În preajma declanşării Primului Război Mondial, societatea românească
din Vechiul Regat era în plină transformare. Acest proces a fost accelerat de
marile reforme din anii 1918-1921, ajungându-se la o mai evidentă delimitare a
claselor şi păturilor sociale în România interbelică.

1.3. Implicaţii economice ale modernizării

Problema agrară. "Regimul agrar" al acestei perioade a fost caracterizat
cu formule variate: "semifeudal", "semiobag", "neiobag" ş.a. în fapt, esenţa sa
era dată de relaţiile de dejună, statuate prin legislaţia învoielilor agricole,
jurisdicţie specială de reglementare a raporturilor contractuale dintre moşieri şi
ţărani. Dijma putea fi de mai multe forme: la tarla, în produse, în bani sau
variante combinate. Acest "regim agrar" a favorizat pe toţi cei implicaţi în
producţia şi circulaţia produselor agricole cu excepţia ţăranului, care a beneficiat
cel mai puţin.
Un alt fenomen caracteristic în reprezintă arendăşia. În 1913 aproximativ
55% din suprafaţa moşiilor mai mari de 1000 ha era arendată, care a avut efecte
negative asupra vieţii ţăranilor. O mare amploare luase în lumea satelor
cămătăria, afectând viaţa ţărănimii din cauza dobânzilor.
Situaţia din lumea satelor a fost agravată de crizele economice şi de
secete.
Foametea obliga ţăranii să-şi amaneteze forţa de muncă pentru ani în şir.
Datele statistice demonstrează că, la sfârşitul secolului al XIX şi începutul
secolului XX nivelul de trai al ţărănimii era unul dintre cele mai scăzute din
Europa.
Menţinerea şi agravarea problemei agrare mai era determinată şi de
preţurile foarte mici ale produselor agricole.
Probleme agrară trebuie înţeleasă în strânsă legătură cu cea privind
democratizarea vieţii politice. Lipsa pământului era însoţită de lipsa drepturilor
politice. Soluţionarea problemei agrare, presupunea, pe lângă o reaşezare a
structurilor social - economice şi modificarea cadrului politic.
Răscoalele ţărăneşti, care - cu începere din 1888 - au agitat întreaga
perioadă, având un deznodământ dramatic în 1907 au contribuit la adâncirea
dezbaterilor în jurul problemei agrare şi la clarificarea acesteia, grăbindu-i o
soluţionare radicală prin realizarea reformei agrare, însoţită de introducerea
votului universal.
Industrializarea S-au cristalizat două orientări exprimate în doctrina
liberală şi respectiv conservatoare. Liberalii susţineau necesitatea creării unei
industrii mari, chiar cu sprijinul statului - prin protecţie şi încurajare - şi
sacrificarea consumatorilor (care urmau să cumpere produse mai scumpe şi
uneori de o calitate mai inferioară celor străine), întrucât era singura cale pentru
obţinerea independenţei economice.
Conservatorii - care-şi vedeau ameninţate interesele economice (din cauza
contramăsurilor statelor industrializate faţă de exportul produselor agriculturii

225
româneşti, ca şi de efectele creşterii preţurilor la produsele industriale) - erau
împotriva creării unei industrii "artificiale", susţinută de stat şi consumatori.
Participarea capitalului străin la procesul de modernizare a României a
devenit de o importanţă majoră prin împrumuturile externe.
Deşi aceste împrumuturi aduceau grupărilor creditoare profituri uriaşe de
300%, iar României mari deficite bugetare, trebuie subliniat că împrumuturile
străine "au fost singura soluţie de modernizare a tării".

1.4. Repere ale evoluţiei economice

Agricultura. Conform recensământului din anul 1912, aproape 80% din
populaţia ţării lucra în agricultură, iar aproximativ 85% din export era
reprezentat din produse oferite de aceasta. Deşi nu s-au petrecut transformări
spectaculoase în deceniile cuprinse între reformele din timpul lui Al. L. Cuza şi
Primul Război Mondial, este exagerată formula "România - ţară eminamente
agrară".
În această perioadă ca împliniri se pot reţine: creşterea suprafeţelor
arabile, creşterea suprafeţelor cultivate cu cereale; creşterea producţiei cerealiere
şi a productivităţii; asigurarea a aproximativ 85% din export; sprijinul statului
pentru agricultură prin sporirea importului de maşini şi unelte agricole;
dezvoltarea învăţământului agricol etc.
La limite se regăsesc: dezechilibrul dintre marea şi mica proprietate;
stagnarea înregistrată la creşterea vitelor; desfăşurarea lucrărilor agricole pe cea
mai mare parte a suprafeţelor arabile cu unelte şi după metode tradiţionale;
decalajul la productivitate faţă de ţările industrializate; creşterea lentă a
suprafeţelor cultivate cu plante alimentare şi industriale.
Industria. Prin adoptarea tarifului vamal protecţionist în anul 1886 şi
apoi prin Legea de încurajare industriei din 1887 s-au creat condiţii pentru un
real "demaraj industrial". Cele trei decenii până la sfârşitul Primului Război
Mondial trebuie judecate prin prisma efortului statului de a încuraja şi proteja o
industrie naţională, dar şi a factorilor interni şi externi prea puţin favorabili:
sărăcia capitalului autohton; lipsa cadrelor tehnice ca şi a muncitorilor calificaţi,
concurenţa străină etc.
În anul 1914, România avea o industrie care acoperea în medie 25 - 30%
din cerinţele de bunuri de consum necesare pieţei interne, prin comparaţie acest
procent ajunsese la 80% în anul 1938. Industria acoperea încă o poziţie
secundară în economia ţării; ea deţinea doar aproximativ 20% din venitul
naţional; iar unele ramuri precum siderurgia şi construcţiile de maşini nu luaseră
încă fiinţă, necesităţile fiind acoperite prin importuri, în special din Germania.

Transporturile, comunicaţiile şi telecomunicaţiile

În 1915 România avea peste 3500 km de cale ferată, simplă cu 404 staţii
şi 39 de halte, 932 locomotive, 1497 vagoane de călători şi 25736 vagoane de
marfa. De asemenea, ţara dispunea de drumurile de 46000 km, din care peste

226
5000 km şosea naţională, aproximativ 5000 km şosea judeţeană, iar restul de
36000 km drumuri comunale.
Activitatea de poştă, telegraf şi telefon a cunoscut o dezvoltare
impresionantă. Progrese însemnate a înregistrat navigaţia fluvială şi maritimă. În
anul 1890 s-au înfiinţat Navigaţia Pluvială Română, iar în anul 1895 Serviciul
Maritim Român. De asemenea, s-au modernizat porturile Constanţa, Brăila,
Galaţi, Giurgiu ş.a., fiind conexate la reţeaua de căi ferate.
Pentru evoluţia telegrafului reţinem mărimea traseelor de la 3954 km , în
anul 1877, la 9062 km, în anul 1913. Numărul de posturi telefonice a crescut de
la 177, în anul 1894, la 17979, în anul 1913.
Şi corespondenţa poştală a contribuit la intensificarea modernizării şi
integrării României între ţările dezvoltate ale Europei şi ale lumii.
Datele statistice demonstrează ritmul accelerat de dezvoltare al
transporturilor, comunicaţiilor şi telecomunicaţiilor.
Sistemul bancar şi de credit a beneficiat de măsuri legislative abia după
instaurarea dinastiei străine şi, mai ales după cucerirea Independenţei de stat.
Legea din 1867 introducea leul nou, divizat în 100 de bani, ea se întemeia pe
bimetalism, respectiv aur şi argint.
Momentul esenţial în crearea sistemului bancar modem l-a reprezentat
înfiinţarea Băncii Naţionale a României în anul 1880, având menirea de a emite
moneda metalică şi bancnote; de altfel, în anul 1882 au fost retrase din circulaţie
biletele ipotecare ale statului, fiind înlocuite cu bilete de bancă emise de Banca
Naţională a României sau alte instituţii stabilite de stat.
În anul 1889 s-a adoptat Legea pentru introducerea sistemului
monometalist (etalon - aur) - aplicată din 1990 - prin care se elimina argintul,
prevedere benefică pentru circulaţia monetară.
La baza circulaţiei monetare a stat prevederea că cel puţin 1/3 din
emisiune să aibă acoperire în aur sau devize, această condiţie a fost îndeplinită
de BNR până în 1916, fiind chiar depăşită.
Sucursale B.N.R. funcţionau în Brăila, Galaţi, Constanţa, Iaşi, Craiova
Piteşti ş.a.
Până la începutul secolului al XX-lea, au mai fost înfiinţate 27 de bănci,
dintre care: Banca Generală Română (capital german); Banca Comerţului din
Craiova (capital românesc); Banca de Scont din Bucureşti (capital românesc);
Banca Agricolă (capital românesc); Banca de Credit Român (capital austriac);
Banca Marmorosh -Blank (capital german, francez, ungar, românesc), Banca
Comercială Română, Banca Românească (capital românesc).
Organizarea şi activitatea sistemului bancar şi de credit a fost intens
sprijinită de către stat prin participarea cu capital sau prin garantarea
operaţiunilor financiare.
Bugetul. Reprezintă o "cheie de control" pentru dinamica şi dimensiunile
evoluţiei social - economice. Evoluţia bugetului în această perioadă a înregistrat
creşteri atât la venituri cât şi la cheltuieli. Cu puţine excepţii - din anii de criză

227
economică - deficitele erau relativ mici, în raport cu excedentele, care au fost
semnificative.
Cea mai mare parte a cheltuielilor s-a realizat cu construirea căilor ferate,
podurilor, gărilor, edificiilor administrative etc, dar şi cu fortificaţiile militare,
prea puţin utile în timpul războiului.
Datele statistice demonstrează efortul statului de a realiza o infrastructură,
absolut necesară pentru modernizarea ţării şi integrarea în Europa civilizată.
Comerţul exterior. Perioada aflată în atenţia noastră este delimitată de
anul 1866, când s-a trecut de la regimul liberului schimb la politica
protecţionistă. Volumul şi structura comerţului exterior reflectă, în linii generale,
profilul şi capacitatea unei economii. Pentru România, anul 1914 încheia o
epocă în care agricultura era ramura dominantă, asigura aproape 90% din
produsele de export şi, ca urmare, costurile modernizării. Relaţiile dintre
economia românească şi cea europeană avea un caracter "complementar -
dependent" exprimat de exportul de materii prime şi importul de produse
fabricate.
În final, o primă concluzie ne arată că procesul de sincronizare cu
civilizaţia europeană - început cu aproape un secol în urmă - a cunoscut în
această perioadă un ritm accelerat şi a cuprins toate laturile vieţii social -
economice şi politice. România a devenit o ţară europeană conexată prin toate
"canalele" de comunicare la lumea civilizată. În preajma declanşării Primului
Război Mondial, organismul economico-social al României, luat în general, prin
conţinut, tendinţe şi perspectivele dezvoltării, în mediul extern capitalist
european, se afirmă a fi de tip capitalist.
Coordonatele dezvoltării României la sfârşitul secolului al XIX-lea şi
începutul secolului al XX-lea se vor regăsi - într-un nou context social -
economic şi politic - în perioada interbelică. Între cele două perioade există o
continuitate organică.

2. Monarhia constituţională parlamentară

2.1. Organele centrale ale statului
În afara activităţii partidelor politice, a guvernelor, a Parlamentului, viaţa
politică mai avea un important component: monarhul.
În cadrul monarhiei constituţional - parlamentare, inaugurată la 1866,
locul central în viaţa de stat era deţinut de către domn (devenit din 10 mai 1881
rege), guvern şi parlament.
Cel dintâi "titlu" al Constituţiei proclamai dreptul ţării de a-şi purta
denumirea pe care i-o conferiseră locuitorii ei şi, mai ales, respingându-se ori
tendinţă separatistă, se reafirmă cu vigoare principiul unităţii statului român.
Titlul III se referă la organizarea statului proclamându-se, prin art. 31, că
„toate puterile statului emană de la naţiune”. Puterea legislativă era acordată
domnitorului şi Reprezentanţei naţionale - deci adunării Deputaţilor şi Senatului

228
- prevăzându-se însă, pentru a se asigura un echilibru, că "orice lege cere
învoirea a câte trei ramuri ale puterii legiuitoare". Sancţionarea unei legi era
condiţionată de discutarea şi acceptarea ei, în prealabil, prin vot, de către
majoritate, atât de către Adunarea Deputaţilor, cât şi de către Senat. Dreptul de
iniţiativă legislativă îl aveau atât domnitorul cât şi Adunarea Deputaţilor şi
Senatul. Puterea executivă era asigurată domnitorului, dar acesta o exercita prin
intermediul miniştrilor. Prin art. 92 limitele puterii domnitorului erau puse în
evidenţă, fiind stabilit că "nici un act al domnului nu poate avea tărie dacă nu va
fi contrasemnat de către un ministru". În sfârşit puterea executivă era exercitată
"în numele domnului" de către "curţi şi tribunale".
Constituţia din 1866 marca trecerea de la domnia electivă la domnia
ereditară şi de la domnii pământeni la principele străin. Prin art. 82 se proclama
nominalizat Carol de Hohenzollern-Sigmaringen ca domnitor al României şi se
asigurau "puterile constituţionale" lui şi - ereditar - urmaşilor săi, "în linie
coborâtoare directă şi legitimă ... , din bărbat în bărbat prin ordinul de
primprogenitură şi cu exclusiunea perpetuă a femeilor şi coborâtorilor lor"; prin
art. 83 se oferea eventualitatea unei succesiuni a domnitorului prin fraţii săi şi
descendenţii lor. La suirea pe tron, domnitorul trebuia să presteze jurământul de
credinţă către ţară, angajându-se "a păzii Constituţiunea şi legile poporului
român" şi "de a menţine drepturile lui naţionale şi integritatea teritoriului".
Domnitorului îi revenea să sancţioneze şi să promulge legile, putând să le
refuze sancţionarea; tot lui în revenea să numească ori să revoce miniştri, avea
drept de amnistiţie. Dar, totodată, se stipula că domnitorului i se interzicea "a
intervenii prin nici un mod în administraţia justiţiei". Nu i se îngăduia a crea o
funcţie publică decât în virtutea unei legi.
Domnitorul era "capul puterii armate" şi lui îi revenea a conferii gradele,
dar numai în conformitate cu legea. Constituţia menţiona dreptul domnitorului
de a bate monedă şi de a conferi decoraţii. Domnitorului îi mai revenea să
convoace, să deschidă şi să închidă Adunarea Deputaţilor şi Senatul. Avea şi
dreptul de a le dizolva, dar cu obligaţia de a reconstitui, în temeiul unor noi
alegeri.
Prin art. 96 se preciza că "domnul nu are alte puteri, decât acele date prin
Constituţiune" .
Un capitol al Constituţiei era consacrat miniştrilor, care erau răspunzători
direcţi de actele de guvernământ. Legea fundamentală, precum şi celelalte legi
ulterioare au reglementat însă responsabilitatea miniştrilor, în mod deosebit
răspunderea penală şi civilă implicit, cea politică, datorită dreptului
parlamentului de a controla guvernul.
Organizarea ministerelor - ca instituţii moderne - a fost iniţiată în timpul
domniei lui Al. I. Cuza, fiind completată printr-o serie de legi şi modificări până
la Primul Război Mondial.
Activitatea guvernelor şi Parlamentelor a reprezentat în această perioadă,
în fapt, forma de manifestare cea mai concretă a vieţii politice. Majoritatea

229
proiectelor de legi erau propuse de guvern şi susţinute de el în Parlament. De
regulă, majorităţile parlamentare erau ale partidului care formase guvernul şi
proiectele de legi se transformau în legi fără probleme deosebite.
Ministerele exercitau conducerea administrativă în domeniul respectiv de
activitate cu sarcina de control şi supraveghere asupra autorităţilor locale. În
cadrul lor funcţionau diverse compartimente structurate dintre care unele au
executat activităţi de profil foarte bine conturate, având prin natura funcţiei, o
competenţă ce depăşea limitele directei subordonări.

2.2. Organizarea locală - teritorială

Izvorul juridic al organizării locale îl reprezintă Legea din 11 aprilie 1864
pentru înfiinţarea consiliilor judeţene şi de organizare comunală cu modificările
ulterioare, care au avut ca rezultat o organizare administrativă modernă. În
conformitate cu prevederile legii menţionate mai sus, unităţile administrativ
teritoriale erau: judeţele şi comunele.
Împărţirea administrativ teritorială cuprindea 42 de judeţe şi 320 plăşi
comune.
Comunele erau clasificate în urbane şi rurale, iar printr-o lege din 1908 au
fost reglementate şi comunele suburbane, comune care se subordonau oraşelor
care le administrau. Numărul comunelor suburbane (oraşe) erau de 28, având
statut de oraşe libere şi egale, iar 1526 formau comunele rurale care mai
administrau şi un număr de 4325 de sate şi cătune.
Comunele erau conduse de un primar ca organ executiv însărcinat cu
administraţia curentă şi de un consiliu comunal ca organ deliberativ. Primarul
avea dublă calitate: şef al administraţiei comunale şi cea de reprezentant al
administraţiei centrale în teritoriu.
La fel ca şi consiliul comunal, primarul era ales de către locuitorii
comunei. În calitatea sa de şef al administraţiei se îngrijea de bugetul comunei,
având atribuţii în administrarea şi păstrarea proprietăţii comunale şi controlul
aparatului administrativ.
Prin legea comunală din 1874 s-a hotărât numirea primarului de către
prefect, după ce acesta era ales de consiliul comunal.
După adoptarea legii învoielilor agricole, în 30 martie 1866, administraţia
centrală a stabilit că primarul legaliza învoielile agricole, care din acel moment
deveneau obligatorii şi urmărea executarea sa, putând lua măsuri de
constrângere cu ajutorul aparatului în caz de neîndeplinire a obligaţiilor.
Consiliul comunal era format din membrii aleşi de un corp electoral
format dintr-un singur colegiu, constituit după criteriul centului în valoare de 80
- 100 lei, plătit de cetăţenii români. Cele mai importante hotărâri care urmau a fi
adoptate de consiliul comunal erau supuse aprobării reprezentanţilor locali ai
guvernului în teritoriu (prefecţi şi subprefecţi), ceea ce demonstra o delimitare a
atribuţiilor consiliului comunal.

230
 Plăşile erau administrate de către pretori, numiţi de prefect sau de
ministerul de interne şi aveau atribuţii de supraveghere şi contro, asupra
activităţii organelor comunale rurale şi de aplicare a deciziilor organelor
judeţene.
Judeţele au fost administrate de către un consiliu judeţean şi de către un
prefect. Prefectul era reprezentantul guvernului în judeţ, cu rolul de a asigura
realizarea politicii partidului de guvernământ. Acesta era numit prin decret al
domnitorului (regelui după 1881) la propunerea ministrului de interne. Fiind
numit de guvern, prefectul avea largi prerogative de conducere politică şi
administrativă, exercitând îndrumarea şi controlul asupra tuturor organelor
administrative, cumulând şi funcţia de şef al poliţiei, calitate prin care ordona
intervenţia organelor de poliţie şi jandarmerie pentru restabilirea ordinii şi
liniştii publice.

3. Evoluţia dreptului în perioada 1866 - 1918

Sistemul de drept a evoluat în această perioadă în strânsă legătură cu

transformările produse în viaţa social - economică şi politică.
Principalele izvoare ale dreptului românesc le-au constituit Constituţia din
1 iulie 1866 şi Codurile adoptate în epoca lui Alexandru Ioan Cuza. În baza
acestor izvoare au fost adoptate o serie de legi speciale, care fie că dădeau
expresie unor principii progresiste din Constituţie sau coduri, fie încălcau în
mod voit în funcţie de dinamica raporturilor dintre forţele speciale.

3.1. Transformările survenite în ramurile dreptului

3. 1.1. Dreptul constituţional
Constituţia din 1866 a fost aplicată până în anul 1923, cu unele
modificări, fiind
structurată pe 8 titluri:
1. Despre teritoriul României;
2. Despre drepturile românilor;
3. Despre puterile statului;
4. Despre finanţe;
5. Despre puterea armată;
6. Dispoziţii generale;
7. Despre revizuirea Constituţiei;
8. Dispoziţii tranzitorii şi suplimentare.
Teritoriul este indivizibil şi inalienabil. în acelaşi timp, se consemna
interdicţia colonizării teritoriului cu populaţie de gintă străină şi se organiza
împărţirea administrativ teritorială în judeţe, judeţele în plăşi, plăşile în comune,
aceste sub diviziuni neputând fi schimbate sau ratificate decât prin lege.

231
 Despre drepturile românilor, în titlul II în afară de caracterul declarativ al
acestor drepturi şi libertăţi, apar două reglementări specifice acestei perioade:
- garantarea proprietăţii de tip capitalist;
- limitarea dreptului de proprietate asupra pământului.
Pentru respectarea prevederilor Tratatului de la Berlin, din 1878, textul
articolului 7 din Constituţie a fost modificat, admiţându-se cetăţenilor străini,
indiferent de credinţa religioasă sau confesiune, dreptul de a dobândi şi exercita
drepturi civile şi politice.
Prin articolul 23 libertatea învăţământului nu era garantată de către stat,
iar caracterul obligatoriu al învăţământului primar, n-a demonstrat un vădit
progres, neexistând numărul de şcoli necesare şi nici personal didactic suficient.
Potrivit articolelor 5 8 - 6 3 din Constituţie, pentru alegerea deputaţilor,
corpului electoral era împărţit în fiecare judeţ, în patru colegii, iar articolul 68 şi
următoarele, prevedeau pentru alegerea senatorilor două colegii, constituite după
criteriul averii şi originii sociale. Aceste dispoziţii au fost modificate prin legea
electorală din 1884 care preciza că pentru Adunarea Deputaţilor se alegeau la
colegiul 1, în toate judeţele, mai mulţi deputaţi decât la colegiul II, asigurându-
se majoritatea în Adunarea Deputaţilor a marilor boieri şi a capitaliştilor. Pentru
corpul senatorilor, alegerea lor s-a organizat în două colegii.
Colegiul I, format din cei care aveau venituri funciare, rurale sau urbane
de cel puţin 2000 lei şi colegiul II, format din cei care aveau un venit anual de
cel puţin 800 lei, precum şi comercianţii şi industriaşii care plăteau o patentă de
clasa 1 sau de clasa a II -a.
În anul 1884 la 21 iunie, ca urmare a proclamării regatului, s-au revizuit şi
mai multe articole referitoare la şeful statului, la teritoriu, la regimul presei şi la
proprietăţile rurale.
Tot în urma Tratatului de la Berlin din 1878, ca urmare a integrării
Dobrogei în teritoriul românesc s-a introdus un nou articol 133, potrivit căruia
dispoziţiile Constituţiei se vor putea aplica prin legi speciale şi în partea
României de peste Dunăre.
În anul 1917, la 12 iulie în preajma Marii Uniri şi înainte de încheierea
primului război mondial s-au modificat articolele 19, 57 şi 67 prin care se
socotea termenul generic de "împroprietărire", care însemna de fapt vânzarea
pământului către ţărani, prin forma despăgubirii către boieri, introducându-se
"noţiunea de utilitate naţională". Această măsură a fost necesară, din punct de
vedere juridic pentru a realiza o dreaptă şi prealabilă împroprietărire a ţăranilor.
Ultima modificare a Constituţiei de la 1866 s-a realizat prin decretul lege
din 23 noiembrie 1918, când a fost introdus "votul obştesc, egal, direct şi secret,
pe baza reprezentării proporţionale", text care va fi preluat şi de Constituţia din
1923, care va permite o mai largă participare a maselor populare la viaţa
politică.

232
 3.1.2. Dreptul civil
În perioada 1866 - 1918 ş.a. aplicat prevederile din Codul civil român al
lui Alexandru Ioan Cuza, dar care va fi supus modificărilor pentru adaptarea sa
la realităţile timpului şi a concluziilor desprinse din practica judiciară.
Materia proprietăţii a fost permanent în atenţia statului, pentru a putea
permite dezvoltarea întreprinderilor industriale şi în mod deosebit după
cucerirea independenţei în anul 1877.
Pentru încurajarea dezvoltării industriei naţionale, în anul 1887 s-a
adoptat o primă lege, prin care au fost precizate condiţiile necesare pentru
înfiinţarea de întreprinderi şi avantaje create de stat pentru întreprinderi. S-au
stabilit facilităţi pentru importurile de maşini, utilase şi materii prime, asigurarea
transportului lor pe calea ferată, scutirea de taxe şi impozite, precum şi
asigurarea de terenuri din proprietatea statului pentru construcţia spaţiilor
necesare. Aceste facilităţi s-au acordat celor ce aveau un capital social de 50000
lei şi asigurau de lucru unui număr de cel puţin 25 de muncitori. Lacuna acestei
legi a constat în faptul că, aceste condiţii nu puteau fi îndeplinite decât de
persoanele cu venituri mari, iar de cealaltă parte nu se făcea distincţie între
capitalurile româneşti şi străine, lucru ce avantaja mai mult pe investitorii străini
care beneficiau de mari capitaluri.
Pentru a se crea în continuare avantaje proprietarilor de spaţii industriale,
în care lucrau cel puţin 20 de muncitori sau care dispuneau de orice utilaj cu
motor de cel puţin 5 cai putere, meseriaşilor care aveau cel puţin 4 calfe, precum
şi societăţilor din agricultură cu un capital de cel puţin 2000 lei şi 10 lucrători
sau asociaţi, s-au acordat scutiri de vamă, scutiri de taxe, posibilitatea dobândirii
de terenuri rurale cu plata preţului în rate, prin Legea din 1912.
Prin această lege s-a urmărit avantajarea capitaliştilor români, în raport cu
cei străini.
Pentru întrebuinţarea materiei prime din ţară şi obţinerea de produse
pentru export s-au acordat alte facilităţi, faţă de cei care foloseau materie primă
din import.
Apărarea mărcilor de fabrică a impus adoptarea altei legi, în anul 1879.
însuşirea pe nedrept a unei mărci străine era sancţionată şi era calificată
contrafacere. Această faptă era pedepsită cu plata unei mari despăgubiri, pentru
acoperirea prejudiciului produs.
În anul 1906 se emite Legea brevetelor şi invenţiilor, care a avut ca scop,
stabilirea ordinii şi priorităţilor în fabricarea lor, dar şi protejarea autorului.
Totuşi aceasta nu avantaja autorul, în cazul în care acesta vindea brevetul, ci mai
bine era protejat cumpărătorul.
Pentru protejarea bogăţiilor sub solului în 1895, s-a dispus delimitarea
proprietăţii solului de cea a subsolului. în această situaţie statul va deveni
proprietarul zăcămintelor miniere şi petroliere.

233
 În materia persoanelor, s-au adus reglementări noi, în mod deosebit cu
privire la persoanele juridice. Aceste reglementări au fost adoptate prin Legi
speciale pentru modificarea Codului de comerţ.
După modificări succesive ale Codului comercial din 1887, suferite în
1895,
1900, 1902 şi 1906, acesta a fost structurat pe patru cărţi:
1. Despre comerciu în genere.
2. Despre comerciu maritim şi despre navigaţie.
3. Despre faliment.
4. Despre exerciţiul acţiunilor comerciale şi despre durata lor.
Prin creşterea numerică a muncitorilor, pentru apărarea drepturilor şi
intereselor lor, a apărut necesitatea constituirii şi organizării sindicatelor şi
asocierea acestora.
Constituirea şi organizarea sindicatelor a fost reglementată juridic în anul
1902. Această lege continua să apere interesele patronilor pentru că aceştia
trebuiau să facă parte din sindicat, iar la conducerea lor urmau a fi numiţi
reprezentanţi ai statului, cu atribuţii de control.
Răspunderea civilă contractuală a suferit noi modificări, datorită
evenimentelor petrecute în procesul muncii în cazul accidentelor de muncă. Din
acest motiv, în anul 1912 s-au introdus reglementări noi cu referire la
răspunderea pentru riscuri. Astfel muncitorii accidentaţi în procesul muncii
trebuiau să răspundă conform prevederilor contractuale sau delictuale să i se
facă dovada că patronul a încălcat o prevedere contractuală, ori a săvârşit o faptă
de natură să provoace accidentul de muncă.
Legea pentru organizarea meseriilor a creditului şi asigurărilor sociale
adoptate în anul 1912, vine să amelioreze raporturile de muncă ale muncitorilor
cu patronul, acesta fiind răspunzător de accidentele care aveau loc în timpul
procesului muncii. Motivele care au stat la baza acestei reglementări juridice au
fost că, patronul era proprietarul utilaj ului, precum şi faptul că acesta era
principalul beneficiar al produsului muncii prestate de muncitor.
Patronul era degrevat de obligaţii, când putea demonstra că accidentul s-a
produs numai din cauza muncitorului.
Pentru impunerea unor măsuri cu privire la durata zilei de muncă,
repausul duminical, conflictele de muncă, jurisdicţiile de muncă s-au adoptat
unele măsurii astfel:
Legea pentru asigurarea serviciului sanitar din 1878, legea sanitară din
1885, Legea industriei insalubre din 1894, au reuşit în mică măsură să apere
interesele muncitorilor, pentru că ea se referea la o restrânsă categorie de
muncitori şi nu prevedea sancţiuni care să oblige şi să impună patronilor
respectarea lor. În aceste condiţii durata zilei de muncă ajungea adesea la 16 ore,
iar repausul duminical introdus în 1887 a fost stabilit la o jumătate de zi.
Datorită crizei economice şi creşterea acţiunilor revendicative în anul
1909, Legea conflictelor de muncă suferă o primă modificare, interzicând

234
participarea la grevă a muncitorilor şi funcţionarilor, iar în 1912 patronului i s-a
acordat posibilitatea să desfacă contractul de muncă oricând acesta aprecia că se
"primejduia" situaţia fabricii.
Legea pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor
muncitoreşti, este completată în 1912 cu obligaţia patronului de asigurare a
muncitorilor care lucrau şi foloseau utilaje şi dispozitive acţionate mecanic.

3.1.3. Dreptul penal

Ca şi dreptul civil, dreptul penal a avut ca izvor Codul penal din 1865,
adoptat în perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Acesta a suferit puţine
modificări, în comparaţie, cui celelalte instituţii de drept. În principal s-au
codificat anumite prevederi din legi speciale care au fost adoptate împotriva
muncitorilor şi pentru pedepsirea unor in fracţiuni în legătură cu starea de
război, în preajma declanşării războiului balcanic.
Legea contra sindicatelor, asociaţiilor profesionale a funcţionarilor
statului, judeţelor, comunelor şi stabilimentelor politice, conţinea încadrarea ca
infracţiune şi pedepsită cu privare de libertate până la doi ani, încetarea lucrului
din cauza grevei. În 1906 a fost adoptată o lege specială prin care s-a interzis
lucrătorilor în mine să participe la greve, iar în anul 1909 s-a interzis tuturor
categoriilor de muncitori şi funcţionari să declanşeze asemenea mişcări
revendicativ.
În preajma războiului balcanic, pe linie militară se instituie legi penele
speciale care incriminau faptele de natură să aducă atingere securităţii interne şi
externe a statului. Aceste fapte care constituiau infracţiuni, cu privire la starea de
război erau: spionajul, trădarea de patrie, nerespectarea obligaţiilor cu privire la
păstrarea secretului de stat, sabotajul, dezertarea etc.

3.1.4. Dreptul procesual

Ambele coduri de procedură civilă şi penală au continuat să se aplice,
fiind şi ele supuse unor modificări, astfel:
În 1900, cu ocazia republicării Codului de procedură civilă de la 1866, s-
au introdus noi prevederi, care au urmărit îmbunătăţirea tehnicii de redactare a
textelor, prin aplicarea celor mai noi şi moderne tehnici de legislaţie în materia
procedurii.
Pentru soluţionarea mai rapidă a litigiilor au fost introduse proceduri
inspirate din codurile altor state, dar şi din practica judiciară a instanţelor
noastre, renunţându-se la principiile dreptului procesual tradiţional.
Se renunţă la forma obişnuită de soluţionare a litigiilor între părţi, bazată
pe lupta juridică, ale căror interese erau opuse. în şedinţă publică, pe baza
principiilor oralităţii şi contradictorialităţii se adoptă forma de dezbatere în
camera preşedintelui instanţei, fără dezbateri ample şi fără formele folosite
interior, putându-se adopta hotărâri rapide şi acordarea de soluţii în scurt timp.

235
 În domeniul procedurii penale, elocvente au fost organizarea şi
funcţionarea instanţelor judecătoreşti care până în 1879 au fost: judecătoriile de
plasă, tribunalele judeţene, curţile de apel, curţile cu juri (pentru crime) Înalta
Curte de Casaţie.
Judecătoriile de plasă care nu au putut fi organizate şi funcţiona din cauza
lipsei personalului specializat au fost desfiinţate în 1879.
Prin dispoziţiile legii pentru organizarea judecătorească din 1909
instanţele de judecată au fost: judecătoriile de ocoale, tribunalele de judeţ,
curţile de juraţi şi Curtea de Casaţie. Judecătoriile de ocoale erau compuse dintr-
un judecător, un ajutor de judecător sau un magistrat stagiar, un grefier şi un
arhivar şi au fost de două categorii: urbane şi rurale.
Tribunalele de judeţ şi secţiunile sale, erau compuse dintr-un preşedinte,
trei judecători şi un supleant sau un magistrat stagiar.
Curţile de apel funcţionau la Bucureşti, Craiova, Galaţi şi Iaşi. Curtea de
la Bucureşti avea 4 secţiuni, iar celelalte câte două.
Fiecare secţiune se constituia în curte de sine stătătoare şi era compusă
dintr-un preşedinte şi cinci consilieri.
Curţile cu juraţi au funcţionat la fiecare judeţ, sub reşedinţa unui consilier
de la Curtea de apel, din componenţa sa făcând parte doi judecători de la
tribunalele de judeţ şi o comisie formată din doisprezece juraţi. Aceste curţi
judecau faptele penale săvârşite de persoane.
Instanţa supremă, Curtea de Casaţie care funcţiona la Bucureşti, era
alcătuită dintr-un prim preşedinte, trei preşedinţi de secţie şi 24 consilieri.
Anul 1913 aduce o nouă modificare a Codului de procedură penală, prin
legea care prevedea o procedură specială pentru soluţionarea în faţa instanţelor
corecţionale a delictelor flagrante.
Persoanele care săvârşeau infracţiuni în flagrant, puteau fi arestate pe loc
şi aduse în faţa procurorului, care le interoga şi le trimetea în faţa judecătorului
de ocol sau tribunal, şi trebuia să se pronunţe cu o hotărâre urgenţă de judecare
în aceeaşi zi, fără parcurgerea fazelor premergătoare procesului penal:
constatare, urmărire, instrucţie.
Această modificare a fost şi în defavoarea muncitorilor, pentru că ea a fost
aplicată împotriva lor în cazul conflictelor cu patronii, al demonstraţiilor,
manifestaţiilor de stradă, a grevelor şi nu numai împotriva infracţiunilor de drept
comun.

3.1.5. Legislaţia muncii.

Formarea statului român modern, a generat dezvoltarea forţelor de
producţie ca rezultat al relaţiilor capitaliste. Până la declanşarea primului război
mondial cele două categorii sociale nou apărute, patronatul şi muncitorii, au
ocupat locul principal în domeniul relaţiilor de muncă. Aceste relaţii nu au fost
reglementate de o ramură a dreptului muncii, ci numai de o legislaţie specială,
care a fost necesar a fi modificată, în raport cu evoluţia şi necesităţile vremii.

236
 a) Dreptul de asociere şi organizare.
Constituţia din 1866 prin articolul 27 reglementa dreptul la organizare şi
asociere, dar această prevedere a avut în prima parte un caracter formal, pentru
că nu a fost o lege cu caracter special. Primele încercări au fost în anul 1870
odată cu înfiinţarea primelor "Asociaţii profesionale", când s-a făcut primul pas
pe linia organizării pe principii de clasă şi la scară naţională, impunând
necesitatea organizării în sindicate pe baza unor statute şi programe proprii, ce
trebuiau însă să primească aprobarea organelor centrale ale administraţiei de
stat, în principiu din partea Ministerului de Interne, care în general adopta o
poziţie negativă, respingând asemenea documente, iar când erau avizate le
impunea anumite condiţii.
Prima măsură legislativă a fost întreprinsă abia în anul 1902, prin
adoptarea Legii pentru organizarea meseriilor. Pentru obţinerea personalităţii
juridice de către sindicate, s-a manifestat consecvent opoziţia patronatului. În
principiu s-a permis constituirea de corporaţii, însă cuprindeau în rândul lor şi
patronii, care făceau parte din consiliile de conducere. Mai mult în anul 1909
prin Legea contra sindicatelor asociaţiilor profesionale şi a funcţionarilor
statului, judeţelor, comunelor şi stabilimentelor publice a fost interzis dreptul la
organizare pentru o importantă categorie de salariaţi. Pentru îngrădirea
drepturilor şi libertăţilor, în anul 1912 s-a adoptat Legea privind dispoziţii
speciale, aplicabile în caz de război, prin care muncitorilor le-a fost interzisă
libertatea de acţiune. În anul 1914, printr-o nouă lege specială, se prevedea
luarea de măsuri excepţionale, la fel şi prin legea stării de asediu din 27 august
1916 şi Decretul regal nr. 2798 din aceeaşi zi . în teritoriile vremelnic ocupate de
germani s-a aplicat ordinul nr. 23 din 1917 al comandamentului german.
b) Munca minorilor şi femeilor. Repausul legal. Durata zilei de muncă.
Primele reglementări ale acestei activităţi sunt conţinute în Legea sanitară din
1885 şi regulamentul pentru industriile insalubre din 1894, dar numai cu privire
la munca minorilor şi a femeilor. Prin Regulament, munca acestora în ateliere,
mici fabrici, şantiere şi cariere nu putea începe înainte de ora 5 a.m. şi nu putea
dura decât până cel târziu la orele 8.30 p.m. Pentru lucrătorul major, se prezuma
că a acceptat toate condiţiile impuse de patron.
În anul 1906 a fost elaborată legea asupra minorilor şi femeilor, care fixa
vârsta minimă pentru persoane şi angajare de 12 ani împliniţi, iar pentru lucrări
periculoase la 15 ani băieţii şi 17 ani fetele. Munca de noapte a fost interzisă
pentru aceleaşi vârste prezentate anterior. Timpul de lucru a fost stabilit la 8 ore
pentru copii în vârstă de 11-15 ani, la 10 ore pentru cei între 15-18 ani, iar
femeile chiar peste 18 ani nu puteau fi obligate la mai mult de 11 ore pe zi.
Munca primejdioasă şi cea de noapte era interzisă băieţilor până la 15 ani şi
fetelor până la 17 ani. Repausul săptămânal şi al sărbătorilor legale a fost numai
un deziderat. Prin Legea promulgată la 12 martie 1887, a declarat ziua de
duminică repaus legal şi 14 sărbători din timpul anului. În prevederile Legii din
23 aprilie 1910, se stabilesc 24 de ore duminica şi alte 11 zile sărbători legale.

237
 c) Contractele de muncă. Jurisdicţia muncii.
Până la primul război mondial nu au fost cunoscute decât două forme de
contracte de muncă: individual şi de ucenicie.
Contractul individual de muncă era încheiat în conformitate cu articolele
147 şi 1472 din Codul civil român, dar muncitorul era la discreţia patronului,
odată încheiat, avea putere de lege între părţile contractante, iar în caz de
conflict, patronul era crezut pe "cuvânt .
Contractul de ucenicie a fost reglementat pentru prima dată prin Legea
pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor muncitoreşti din 1912,
care prevedea câteva reguli despre modul de obţinere al calificării şi destul de
sumar şi limitat, a reglementat responsabilitatea patronilor care aveau obligaţia
să-i înveţe pe ucenici mesena.

3.2. Legislaţia învoielilor agricole.

Consideraţii preliminare. Problema agrară a reprezentat o componentă
esenţială a evoluţiei istorice în această perioadă. Naţiunea Română, creaţie a
acestei epoci era alcătuită în majoritate din ţărani, iar în agricultură erau angajate
două categorii esenţiale ale societăţii: ţăranii şi stăpânii (proprietarii)
pământului.
În opera reformatoare întreprinsă de domnitorul Al. I. Cuza, reforma
agrară din 1864 s-a situat pe primul plan. Eliberând uriaş a forţă de muncă a
ţăranilor, precum şi proprietatea funciară de sarcinile care o grevau şi
împroprietărindu-i pe ţărani, reforma a deschis calea dezvoltării modeme.
Cu toate limitele sale care au decurs din condiţiile în care s-a aplicat,
legea românească nu putea merge mai departe decât modelele europene din care
s-a inspirat.
În urma reformei, marea proprietate financiară a rămas atotputernică.
Împreună cu domeniile statului (şi ale bisericii), acesteia îi reveneau 85 % din
suprafaţa arabilă, fânat şi pădure ale ţării, în timp ce totalitatea ţăranilor
beneficiau doar de aproximativ 15 % din această suprafaţă.
La lipsa de pământ resimţită de ţărani s-a adăugat şi incapacitatea
societăţii, a statului de a soluţiona numeroasele probleme legate de agricultură şi
viaţa ţăranului.
Intervenţia statului pentru satisfacerea lipsei de pământ, pentru
reglementarea relaţiilor agrare printr-o legislaţie a învoielilor agricole ş.a. nu au
fost pe măsura nevoilor. Decalajul între cele două societăţi s-a adâncit mereu,
întreţinând o acută tensiune socială care şi-a găsit expresie într-un lanţ
neîntrerupt de mişcări şi răscoale ţărăneşti.
Evoluţia particulară a situaţiei din agricultură nu este o consecinţă a lipsei
de interes a claselor conducătoare faţă de agricultură, de ţărănime şi a
problemelor sale. Rezolvările nu puteau depăşi însă, mijloacele existente. Ele
trebuiau înscrise în limitele consemnate de legea din 1864 şi de Constituţia din
1866. Proprietatea sacră şi inviolabilitatea a fost consacrată de actul fundamental

238
în proporţiile stabilite de reforma din 1864. Organizarea agriculturii şi
transformările ulterioare trebuiau realizate pornindu-se de la această stare de
lucruri.
Legislaţia învoielilor agricole până la Primul Război Mondial
În această perioadă statul şi-a asumat rolul de principal instrument de
construcţie şi organizare a structurilor interne. Intervenţia în organizarea şi
reglementarea agriculturii şi a relaţiilor agrare a fost firească.
a) Legea învoielilor agricole din 1866
Deşi Legea agrară din 1864 a constituit un moment important în
rezolvarea problemei agrare, totuşi, unele prevederi şi modalităţi de transpunere
în practică a generat o serie de nemulţumiri, în special partea ţăranilor cu pământ
insuficient sau deloc. Pe fondul nemulţumirilor manifestate după 1864 în
relaţiile agrare dintre ţărani şi moşieri, statul a intervenit prin elaborarea unei
legi a învoirilor agricole.
Principala prevedere a legii se referă la contractele sau învoielile dintre
moşier şi ţăran privind arendarea unor suprafeţe de pământ.
Învoiala încheiată între moşier şi ţăran era transcrisă într-un registru care
era ţinut la sediul primăriei comunale. Conform legii, contractul devenea
autentic şi era investit cu formulă executorie, din momentul redactării
contractului ( învoielii ), la simpla cerere a moşierului.
Primarul decidea punerea în executare, fără nici o judecată, printr-un
sistem care se abătea în mod vădit de la prevederile Codului civil şi Codului de
procedură civilă. Prima, în conformitate cu textele Codului civil, obliga ţăranul
care nu-şi executase obligaţiile faţă de boier, la plata unei despăgubiri, iar în
cazul în care nu putea plăti, boierul avea dreptul să ceară scoaterea la vânzare a
bunurilor debitorului.
A doua cale era angajarea altor persoane în locul acelui ţăran care nu şi-a
executat obligaţia de a munci, urmând ca plata celor angajaţi să fie efectuată de
ţăranul obligat prin contract, la tarifele percepute în timpul acelui contract.
Cea de-a treia formă constă în obligaţia autorităţilor comunale de a-i
îndemna pe ţărani să presteze muncile la care s-au angajat prin învoielile
agricole, adică de a-i constrânge să-şi respecte obligaţia de a munci. Dat fiind că
termenul de "a-i îndemna" pe ţărani la muncă nu era suficient de clar precizat în
legea învoirilor agricole din 1866, s-au adus noi clarificări prin amendamentele
aduse acesteia în 1872. Astfel, legea modificată în 1872 preciza că, pentru a-i
determina pe ţărani să-şi îndeplinească obligaţia de a munci pe moşia boierului,
autorităţile comunale erau abilitate să recurgă la constrângerea cu forţa armată.
Această prevedere a constituit o abatere gravă de la reglementările modeme,
inclusiv ale Codului civil român.
Ulterior, factorii de decizie politică au abrogat prevederea privitoare la
folosirea dorobanţilor şi a jandarmilor, iar durata contractului încheiat între ţăran
şi moşier a fost limitată la un an, pentru a da posibilitatea ţăranilor să încheie
după un an şi cu alţi boieri.

239
 Analiza relaţiilor agrare din această perioadă, relevă că sistemul
răspunderii pentru obligaţiile contractuale stabilite prin legea învoielilor
agricole, a rămas deosebit de apăsător, ceea ce a determinat frecvente mişcări
ţărăneşti, culminând cu marile răscoale ţărăneşti din 1888 şi 1907.
Alte încălcări au avut loc în legătură cu proba ţăranilor privind datoriile
acestora, care lipsea, în timp ce boierul avea un registru personal în care
consemna datoriile ţăranilor şi era acceptat ca probă în judecată.
Mai existau şi alte derogări în privinţa litigiilor dintre moşieri şi ţărani.
Potrivit legii pretenţiile formulate de ţărani erau înaintate spre soluţionare
autorităţilor administrative din localitatea în care s-a încheiat contractul,
conform unei proceduri speciale. În situaţia în care ţăranul formula o pretenţie
faţă de boier, trebuia să intenteze acţiune a în justiţie, fapt care presupunea
pentru ţăran riscul unor deplasări lungi şi cheltuieli.
Trebuie avut în vedere faptul că, în marea lor majoritate pământurile erau
lucrate cu forţa de muncă şi cu atelajele ţăranilor, în cadrul învoielilor pe care
aceştia le încheiau, pentru a-şi completa necesarul de pământ.
Aşadar, în regimul de tranziţie instaurat după reforma din 1864 în care
capitalismul se legitima doar prin proclamarea libertăţii proprietăţii, a muncii şi
a persoanei, cele două categorii de gospodării, dependente una faţă de cealaltă,
realizau producţia printr-o variată gamă de mijloace vechi.
Legea învoielilor agricole din 1866, modificată în 1872 şi 1882, a fost din
nou modificată în 1893, învoielile intrând în cadrul jurisdicţiei ordinare. Prin
conţinut, dar şi prin abuzurile săvârşite în aplicarea lor, legile învoielilor
agricole au reprezentat una din cauzele principale ale înrăutăţirii situaţiei
ţăranilor şi a menţinerii tensiunilor sociale.
b) Modificarea legii învoielilor agricole după 1907
Crizele economice de la începutul secolului al XX-lea, la care s-au
adăugat ani succesivi de secetă, forţarea exportului de cereale şi înrăutăţirea
condiţiilor de existenţă a ţăranilor, sporirea considerabilă a arenzilor, ca urmare
a monopolizării terenurilor agricole de către trusturi arendăşeşti, ineficienţa
sistemului de credit ş.a. au agravat, într-o măsură fără precedent, situaţia în
lumea satelor.
Răscoala din 1907 s-a declanşat pe fondul acestei crize şi tensiuni
generale.
Începutul a fost marcat de o largă mişcare petiţionară de la Flămânzi-
Botoşani-(8/21 februarie 1907), extinsă, apoi, în numeroase sate din judeţele Iaşi
şi Dorohoi împotriva învoielilor impuse de arendaşii trusturilor din regiune.
Mişcările s-au extins şi au crescut în amploare cuprinzând Moldova, Muntenia şi
Oltenia.
Întreaga societate românească a fost zguduită. Reacţia a fost pe măsură.
Răscoala a grăbit adoptarea legislaţiei în domeniul agrar, pe care o notăm:
Legea pentru învoielile agricole; Legea pentru mărginirea dreptului de a
ţine moşii în arendă; Legea pentru înfiinţarea Casei Rurale; Legea pentru

240
arendarea moşiilor statului Casei Şcolilor, Casei Bisericii, judeţelor, comunelor
şi aşezămintelor de binefacere şi de cultură naţională, la asociaţiunile ţărăneşti
sau pentru exploatarea lor în regie ( din 1908, 1909, 1910), care au în vedere
organizarea obştilor săteşti de arendare.
Principalele modificări operate prin legea învoielilor agricole constau în:
stabilirea maximului de arendă şi minimului de retribuţie ce urma să revină
ţăranilor; a fost desfiinţată dijma obligatorie de a lucra boierului o suprafaţă
egală cu cea arendată; pentru creşterea vitelor s-a hotărât asigurarea islazurilor
pentru păşunat; înfiinţarea unui corp de inspectori regionali, cu atribuţii de a
asigura respectarea dispoziţiilor legale privind raporturile dintre ţărani şi boieri;
întocmirea şi distribuirea de către Ministerul Agriculturii de formulare tip, care
erau autentificate de primarul comunal în prezenţa executorului comunal ş.a.
Răscoala a lăsat urme adânci în conştiinţa societăţii româneşti, stimulând
dezbaterile în legătură cu modalităţile de rezolvare a problemei agrare.
După mai multe încercări avansate de partidele politice un moment
deosebit a fost în 1917, când, Adunarea Constituantă a reluat dezbaterile în jurul
exproprierii moşiilor şi împroprietăririi ţăranilor. De la ideea exproprierii
parţiale a moşiilor de peste 1000 ha teren cultivabil. În cele din urmă, a fost
adoptată soluţia aplicată în 1921, în acord cu care, la nivelul întregii ţări, în
hotarele din 1918, s-a legiferat exproprierea a circa 6 milioane ha.

241
 CAPITOLUL XVI
STATUL ŞI DREPTUL TRANSILVANIEI, BUCOVINEI ŞI
BASARABIEI SUB DOMINAŢIA IMPERIILOR STRĂINE ÎN
PERIOADA 1849-1918

1. Statul şi dreptul în Transilvania (1849-1918)

1.1. Perioada neoabsolutismului (1849-1859)
După înfrângerea Revoluţiei, societatea românească a fost confruntată cu
o situaţie economică precară, provocată de pierderile umane şi materiale în
timpul evenimentelor, cu o tensiune socială ce s-a prelungit toată vara anului
1849, generată de atitudinea foştilor proprietari şi de echivocul legislaţiei agrare,
de revenirea în fruntea jurisdicţiilor locale ale foştilor privilegiaţi.
La 7/18 iulie 1849 a fost numit guvernator al Transilvaniei Ludovic
Wohlgemuth, cu misiunea de a dezarma populaţia civilă si unităţile ţărăneşti, de
a pacifica Principatul.
Guvernatorul a început reorganizarea Transilvaniei în spiritul politicii
centraliste si absolutiste promovate de regimul Bach. A fost restaurată
autonomia Marelui Principat al Transilvaniei, ce includea acum si fostele
comitate Solnocul de Mijloc, Crasna, Zarand, districtul Chioar si oraşul Zalău.
Corpul etnic românesc a rămas mai departe divizat în unităţile politico-
administrative diferite.
Prin Constituţia din februarie 1849 s-a constituit Voivodina Sârbească şi
Banatul timişan, cu o populaţie majoritar românească.
Transilvania a fost reorganizată la 8/20 septembrie 1849 în şase districte
militare, împărţite în cercuri şi subcercuri: Sibiu, Alba Iulia, Cluj, Odorhei,
Reteag şi Făgăraşi. În fruntea jurisdicţiilor locale au fost aduşi funcţionari din
alte provincii şi au fost promovaţi reprezentanţi ai fostelor naţiuni dominante.
Pe plan politic a avut loc o revenire la tactica petiţionarismului politic,
orientat spre Viena, de la care fruntaşii românilor aşteptau satisfacerea
dezideratelor naţionale.
Memoriile urmăreau să dea conţinut proiectatei autonomii naţionale
româneşti în plan politic, economic, cultural şi bisericesc.
Refuzul sistematic al Vienei de a lua în considerare cererile românilor a
generat o criză a mişcării petiţionare şi o schimbare de atitudine a foştilor
conducători ai revoluţiei de la 1848.
Suprimarea Constituţiei din februarie 1849, pe principiile căreia s-au
bazat memoriile româneşti din perioada 1849-1851, prin patenta imperială din
19/31 decembrie 1851 şi instaurarea regimului noului absolutism a agravat criza
româno-austriacă.
Instaurarea absolutismului în Imperiul habsburgic nu a însemnat însă
restaurarea regimului anterior Revoluţiei 1848-1849, noul absolutism şi-a
asociat o componentă reformistă promovând o serie de reforme în anumite

242
domenii, de natură să încurajeze individualităţile naţionale, dar fără să afecteze
unitatea Imperiului.
Pentru români, regimul noului absolutism a însemnat un incontestabil
progres faţă de perioada anterioară revoluţiei, chiar dacă nu la nivelul
aspiraţiilor. Epoca a fost dominată de personalitatea de excepţie a episcopului
Andrei Şaguna, care a patronat un program de construcţie naţională, bazându-se
pe ascendentul său în faţa cercurilor aulice. Noua orientare a elitelor româneşti,
de a canaliza militantismul s-a manifestat cu predilecţie pe plan social-
economic, cultural şi bisericesc.
Încă din martie 1849 episcopul Andrei Şaguna a cerut patriarhului sârb
Raiacic să susţină independenţa politică şi confesională a românilor. La sfârşitul
aceluiaşi an publică la Viena "Pro memoria despre dreptul istoric al autonomiei
bisericii naţionale a românilor de religie răsăriteană în chesaro-regeştilor
provincii ale monarhiei austriece", unde a adus dovezi în favoarea organizării
mitropoliei româneşti. Ideea unei mitropolii ortodoxe pentru toţi românii din
Imperiul austriac era susţinută şi de episcopul Aradului şi de cel al Bucovinei,
fiind concepută ca un mijloc de a-i uni pe credincioşii români ortodocşi, divizaţi
în unităţi etnice şi administrative diferite.
În anul 1850, Andrei Şaguna a publicat o a doua broşură "Adaus la
Promemoria", un expozeu istoric ce sintetiza argumentele istorice şi canonice în
favoarea restaurării autonomiei Bisericii Ortodoxe Române şi a mitropoliei
acesteia.
În 7/19 decembrie 1853, Papa a anunţat înfiinţarea mitropoliei greco-
catolice condusă de mitropolitul Al. Sterca - Suluţiu, cu sediul la Alba Iulia.
Înfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe a fost încă împiedicată de opoziţia
ierarhiei sârbeşti, a regimului de stări şi ordine, a ministrului Cultelor, Leo Thun.
Între 1850-1855 a existat o confruntare directă între Şaguna şi Leo Thun
care s-a împotrivit proiectului iniţiat de Andrei Şaguna. În politica reformistă a
regimului reglementarea problemei ţărăneşti a avut o importanţă mare, nu numai
pentru liniştirea populaţiei, dar si pentru realizarea reformei economice şi
formarea unei economii unitare. După revoluţie, Transilvania a fost înglobată în
Uniunea Vamală Austriacă. Pentru reformarea finanţelor s-a preconizat
introducerea impozitului financiar pentru toate categoriile de proprietăţi
funciare.
Patentele imperiale din 1853 pentru Banat şi 1854 pentru Crişana,
Maramureş şi Transilvania au reglementat chestiunea agrară din aceste teritorii,
aproape identică. Patenta recunoştea dreptul de proprietate al ţăranilor iobagi
eliberaţi şi dreptul de a dispune liber de pământurile lor. De asemenea, prin
patentă s-au organizat judecătoriile urbariale, care au început să funcţioneze din
1857.
Pe plan economic şi social, eforturile elitei româneşti s-au concentrat spre
apărarea şi consolidarea proprietăţii funciare româneşti, constituită în urma
petentelor din 1853-1854.

243
 Progresele româneşti în anii regimului absolutist s-au realizat şi în alte
domenii.

1.2. Transilvania în anii liberalismului habsburgic (1860-1867)

Renunţarea Imperiului habsburgic la sistemul absolutist s-a făcut în urma
înfrângerilor suferite pe plan extern, a contestaţiilor formulate de popoarele
monarhiei, precum şi unificarea Principatelor Dunărene şi a Italiei, au obligat
Casa de Habsburg să-şi reconsidere orientarea politică prin aducerea la
conducere a unei formaţiuni liberale.
Înlocuirea în august 1859 a lui Bach simbolul regimului absolutist au
pregătit calea Patentei imperiale din 8/20 octombrie, care marchează, prin
recunoaşterea autonomiei tradiţionale a principatelor istorice ale imperiului,
ruptura deschisă cu trecutul absolutist. Era recunoscută acum legal autonomia
Marelui Principat al Transilvanie, fapt crucial pentru români, precum şi aceea a
Bucovinei, dar prin măsuri ulterioare, provincia nou creată în anul 1849 a
Banatului timişan şi vechiul Parţium vor fi încorporate Ungariei. A urmat o nouă
Patentă constituţională la 14/26 februarie 1861, cu puternic caracter centralist.
Acestea vor fi actele de guvernământ sub imperiul cărora se va desfăşura, până
la 1867 viaţa politică a Transilvaniei, cea a Bucovinei şi cea a românilor din
Banat, Crişana şi Maramureş, care făceau parte din statul maghiar.
În acest cadru nou, social, economic şi juridic , societatea românească, în
ansamblul ei a realizat prefaceri care înfăţişează un adevărat salt: o reţea relativ
compactă de şcoli elementare, trei gimnazii, trei preparandii, trei seminarii noi,
societatea culturală "Astra" în 1861, noi tipografii. Sfărşitul anului 1861 a adus
cu sine, prin numirea unui nou cancelar şi guvernator, a regionalizării
gubernului, prin emiterea altor instrucţiuni privind organizarea unităţilor
administrative, un nou curs al vieţii publice a Transilvaniei.
O nouă acţiune favorabilă românilor a constituit-o convocarea de către
împărat la 1 iunie 1863 a Dietei Transilvaniei la Sibiu, pe baza unei legi
electorale provizorii, din 1863, care avea la bază reprezentarea proporţională a
naţionalităţilor. În acest scop, guvernul Vienez a emis cu titlu provizoriu, un
regulament electoral liberal. Potrivit acestuia, dieta urma să se compună din 125
de deputaţi aleşi şi din 40 de persoane numite direct de împărat (regalişti).
Dreptul de vot se acordă tuturor bărbaţilor care plătiseră în 1861 un impozit de
minimum 8 florini, ceea ce însemna o reducere la aproximativ o jumătate a
censului. Numărul alegătorilor ajunge în septembrie 1862, la 82693, desemnaţi
toţi pe baza averii.
Se muta astfel centrul de greutate al electoratului Transilvaniei dinspre
nobilimea maghiară, ostilă noului curs politic vienez, înspre marea masă a
ţărănimii române.
Bilanţul alegerilor din iunie-iulie 1863 a fost următorul: 48 de deputaţi
(35 în comitate şi în districtele Năsăud şi Făgăraşi, 8 în scaunele săseşti şi 5 în
opide), 44 deputaţi maghiari şi 33 deputaţi saşi. Acestora li se vor adăuga 10

244
regalişti români, 11 saşi şi 12 maghiari. Din punct de vedere social, dintre
deputaţi români , 37 erau funcţionari de stat, nouă erau clerici şi abia doi
(Axante Sever şi Ioan Raţiu) erau independenţi economic.
Deschiderea forului legislativ, după o întrerupere de peste 15 ani, s-a făcut
la 3/15 iulie, într-un cadru solemn la Sibiu, în prezenţa a 101 deputaţi şi regalişti
români şi saşi, fără cei maghiari care au boicotat lucrările.
Dintre toate cele 11 proiecte de legi înaintate la Sibiu, cea mai mare
importanţă a avut-o cel privitor la recunoaşterea politică a naţiunii române şi a
celor două confesiuni ale sale, cea ortodoxă şi cea greco-catolică. În schimbul
abandonării de către români a principiului unei autonomii afective şi a acceptării
celui al intangibilităţii instituţiilor politice austriece, a fost acordat de către
împărat, drept principală compensaţie, statutul mitropolitan pentru românii
ortodocşi din Transilvania şi Ungaria sub conducerea mitropolitului Andrei
Şaguna.
Rolul firesc al integrării politice a naţiunii române era introducerea în
sfera vieţii publice a limbii acestuia.
Este cea de-a doua lege a Dietei, care a stipulat egalitatea celor trei limbi
ale ţărilor: maghiară, germană şi română, în viaţa publică, posibilitate nelimitată
a cetăţenilor de a se adresa forurilor administrative şi juridice în oricare dintre
ele, obligaţia oficialităţilor de a răspunde fiecăruia în limba sa, dreptul
neîngrădit al comunităţilor urbane şi rurale de a-şi stabili ele însele limba lor
oficială. Nu lipsesc nici aici ca şi în cazul primei legi, tendinţele centralizatoare:
comunicarea cu forurile militare, inclusiv cea a satelor, urma să fie exclusiv în
limba germană, iar limba oficială internă a autorităţilor centrale, Cancelaria
aulică, Guberniul, Tabla regească, ca şi limba corespondenţei lor cu guvernul
central urma să fie stabilită pe cale administrativă, deci tot în limba germană.
Cea de-a doua sesiune a Dietei, dintre 11 mai şi 17 octombrie 1864 s-a
desfăşurat într-un climat mai încordat. Ca realizare, amintim, acceptarea de către
guvernul central a cererii românilor pentru înfiinţarea unui Tribunal Suprem al
Transilvaniei, dar a decis ca reşedinţa acestui for să fie tot la Viena.
Cea mai mare parte a timpului s-a consacrat, după finalizarea dezbaterilor
asupra Tribunalului Suprem, legii electorale care în final adoptă regulamentul
electoral provizoriu din 1863.
Şi problema agrară a prilejuit ample dezbateri în Dieta de la Sibiu. Astfel,
deputatul Ioan Raţiu a propus trei proiecte de legi favorabile ţăranilor: primul
proiect se referă la raporturile dintre nobili şi ţărani, cel de-al doilea preconiza
adoptarea unor principii noi echitabile pentru împărţirea păşunilor, iar cel de-al
treilea avea în vedre împărţirea pădurilor din regiunile muntoase între nobili şi
ţărani, potrivit unui sistem favorabil pentru ţărani.
La rândul său Guberniul Transilvaniei a propus, un proiect de lege care
avea în vedere aducerea unor modificări neesenţiale Patentei din 1854. În esenţă,
se propunea crearea în fiecare cerc administrativ a unor comisii formate din

245
reprezentanţii ţăranilor şi ai nobililor, iar răscumpărarea pământurilor de către
jeleri să se facă în 40 de rate plătibile în 20 de ani.
Datorită sistemului greu de dezbatere, cele trei proiecte n-au fost adoptate
până la închiderea Dietei de la Sibiu (septembrie 1865). În schimb a fost adoptat
proiectul oficial prin care s-a dat curs numai unor doleanţe ale ţăranilor fără vreo
semnificaţie deosebită pentru statutul lor social.
Preparativele pentru instaurarea dualismului austro-ungar erau în plină
desfăşurare, iar după impunerea acestuia, în Transilvania a început o perioadă de
oprimare fără precedent.
Orientarea împăratului Francisc Iosif spre un compromis cu maghiarii,
începută la sfârşitul anului 1864 se va finaliza cu realizarea dualismului austro-
ungar din 1867.

1.3. Dualismul austo-unnar din 1867-1918 şi consecinţele lui

Tratativele dintre liderii politici maghiari şi austrieci s-au încheiat prin
compromisul din 1867, care a pus bazele statului dualist austro-ungar.
La 5 februarie împăratul a restabilit constituţia Ungariei şi legile din 1848.
În martie 1867 guvernul Ungariei a primit aprobarea Parlamentului pentru a-şi
institui suveranitatea deplină asupra tuturor problemelor Transilvaniei.
Dualismul a fost consfinţit prin încoronarea lui Francisc Iosif I ca rege al
Ungariei, act ce legitima noua formă de stat.
Prin noul sistem de stat se crea două entităţi politice distincte, Austria şi
Ungaria, care îşi administra separat afacerile interne. Compromisul anula
autonomia Transilvaniei, care a fost inclusă între "Ţările coroanei ungare",
alături de Croaţia, Slovacia şi Voievodina.
La 8 iunie 1867, împăratul a dizolvat Dieta Transilvaniei şi a anulat
hotărârile Dietei de la Sibiu.
În urma încorporării Transilvaniei în structurile politice şi administrative
ale regatului Ungariei, aceasta a dispărut ca entitate politică.
Organizarea administrativă a Ungariei a fost definitivată prin legile din
1870 şi 1876, cu care se încheia integrarea administrativă a Transilvaniei în
structurile regatului Ungariei. Vechile comitate, districte şi scaune au fost
înlocuite prin noile comitate, organizate unitar, având ca subdiviziuni plăşile.
Comitatele erau deopotrivă unităţi administrative teritoriale şi politice
prin intermediul lor exercitându-se puterea executivă pe plan local. Acestea
aveau sub autoritatea lor comunele urbane şi rurale. La baza organizării
comitatelor a stat legea municipiilor din 1870. Organul suprem al comitatului
era, consiliul municipal care se întrunea în adunări generale şi avea competenţa
construirii drumurilor, a edificiilor publice, aprobarea cheltuielilor,
administrarea bunurilor s.a.
Comitele Suprem era numit de Guvern şi era reprezentantul acestuia în
comitat; era ajutat şi de un vicecomite.

246
 Prin legea din 1870 oraşele au fost împărţite în municipii, oraşe cu consilii
sau magistre. Organizarea administrativă teritorială a Ungariei a întărit
centralizarea şi a asigurat dominaţia guvernului etnic maghiar la nivelul
administrativ local, plasând naţionalităţile pe poziţie inferioară
Dezvoltarea economică a Transilvaniei în sens capitalist după 1867 a fost
stimulată de măsurile favorabile luate înainte de regimul absolutist, de
investiţiile pe care statul austriac le-a realizat în diferite zone din Transilvania şi
Banat.
Integrarea Transilvaniei în structurile politice ale regatului Ungariei a avut
drept consecinţă extinderea partidelor politice centrale, dispariţia organizaţiilor
politice autonome proprii Transilvaniei.
Mişcarea naţională românească de contestare a noului regim politic s-a
dezvoltat treptat, în cadrele legale existente, manifestându-se atât prin lupta
parlamentară, cât şi prin rezistenţa extraparlamentară, prin efortul de organizare
a unor instituţii politice proprii, de tipul partidelor politice moderne, menite să
coordoneze lupta politică în sistemul politic existent.
Într-o primă fază, deputaţii români intraţi în Dieta încoronării au susţinut
autonomia Transilvaniei şi au combătut dualismul.
Aniversarea a 20 de ani de la întrunirea adunării naţionale de la Blaj din
1848 a oferit elitei româneşti prilejul de a redacta un protest împotriva
dualismului cunoscut sub denumirea de Pronunciamentul de la Blaj.
Protestul redactat de Gheorghe Bariţiu în trei puncte susţinea obiectivele
programatice formulate la 3/15 mai 1848, autonomia Transilvaniei,
recunoaşterea legilor votate de Dieta Sibiană şi redeschiderea Dietei
Transilvaniei pe baza unei reprezentări reale.
Un alt moment de contestare a pactului dualist l-a constituit dezbaterea
parlamentară asupra proiectului de lege a naţionalităţilor din 12 noiembrie 1868.
La începutul anului 1869 s-a trecut şi la organizarea politică a românilor
din Transilvania, finalizate prin crearea a două partide naţionale ale românilor
din Banat şi Transilvania, care aveau să se unifice la 30 aprilie 1881 sub numele,
Partidul National Român.
La conferinţa Partidului Naţional Român din 1884 s-a propus efectuarea
unor demersuri pentru menţinerea problemei Transilvaniei în atenţia opiniei
publice internaţionale, iar modalitatea aleasă a fost întocmirea Memorandumului
şi difuzarea sa în Europa. După discuţii îndelungate la 5 octombrie 1890 a fost
adoptat proiectul de Memorandum elaborat de I. Coroianu, iar la Conferinţa
Naţională din 8 ianuarie 1892 s-a hotărât plecarea la 16 mai 1892, a unei
delegaţii de 300 de oameni, conduşi de preşedintele Partidului Naţional Român,
Ion Raţiu, la Cancelaria Imperială. Cererea lor de a fi primiţi în audienţă a fost
respinsă şi s-a început cercetarea penală împotriva conducătorilor români.
Procesul memorandiştilor a început la Cluj, în ziua de 25 aprilie 1894,
unde la 13 mai 1894 cei 25 de inculpaţi au fost condamnaţi la închisoare. În

247
final, decisivă a fost intervenţia regelui Carol I care a reuşit să obţină
amnistierea acestora de către împărat.
Anii 1892-1895 au adus pe scena acţiunii politice masa poporului român,
fapt dovedit de larga audienţă a Memorandumului. Conştiinţa naţională, ideea
unităţii stimulate de Memorand şi de către mişcarea generată de el au cunoscut
un continuu proces de creştere şi afirmare, pregătind înfăptuirea României Mari.
Unirea cea Mare, realizată în 1918 a fost un rezultat al acestei acumulări,
sporite de consecinţele Primului Război Mondial.

2. Bucovina în perioada 1849 - 1918

După explozia revoluţionară din 1848-1918, în Bucovina a fost reinstaurat

autoritarismul şi nonabsolutismul (1851-1860). Din 1861 a fost obţinută de elita
românească separarea Bucovinei de Galiţia, aplicată din 1862, dobândindu-se
autonomia provincială, dietă locală şi separarea puterilor. Împărţit fie în opt, fie
în 11 districte, ducatul autonom mai depindea de Galiţia prin Curtea de Apel şi
administraţia căilor ferate.
În fruntea ducatului se găsea un guvernator numit de împărat. Dieta era
alcătuită din 30 de deputaţi, din care 17 erau români. Ca organ executiv local
funcţiona un Comitat al Tării, format din patru deputaţi şi un căpitan sau
preşedinte, aleşi dintre membrii Dietei. În atribuţiile acestuia intrau: bugetul,
problemele agriculturii, industriei şi comerţului, întreţinerea drumurilor,
învăţământul primar, servicii sanitare, orfelinatele. În Parlamentul de la Viena,
Bucovina trimitea - până în 1873 - cinci deputaţi; apoi numărul lor a crescut.
Între individualităţile etnice din Bucovina nu s-a putut realiza un
echilibru, deşi Constituţia dualistă garanta drepturi egale fiecărei naţionalităţi.
Viaţa economică a Bucovinei a continuat să fie dominant agro-silvică. În
domeniul agriculturii şi al relaţiilor agrare, au fost înregistrate mutaţii
importante.
La 1848-1849 s-a desfiinţat claca, angaralele feudale şi au fost
împroprietăriţi un număr de zilieri. Între 1849-1858 au fost împroprietăriţi
îndeosebi ultimele categorii de ţărani cu peste 80.000 ha din fondul bisericesc, şi
s-au desfiinţat zilele de clacă, dijma, taxele, prestaţiile şi dările urbariale.
Alte realizări în deceniile şase şi şapte: crearea după 1849 a unei largi
reţele şcolare. Un moment aparte l-a constituit crearea Universităţii din Cernăuţi
în 1875.
Episcopul Eugenie Hacman devenit în 1873 mitropolit al Bucovinei şi
Dalmaţiei. Nicăieri ca în Bucovina nu a ieşit în relief, cu atâta putere, politica
duplicitară a Curţii de la Viena, în încercarea de a-şi menţine autoritatea prin
învrăjbirea naţionalităţilor, prin politica "divide et imperia". Fărâmiţarea
corpului electoral în cinci fracţiuni, pe criterii naţionale a reprezentat o culme a

248
compromisului politic, în care românii majoritari au fost cei mai defavorizaţi de
politica centrală.
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul celui următor organizarea
şi conducerea administrativ-teritorială a fost realizată şi modificată în strictă
legătură cu adâncirea crizei politice. Iniţial, după constituirea Ducatului (1862),
Dieta Bucovinei, reprezentând puterea legislativă locală era alcătuită din 30 de
deputaţi, iar în 1904 a crescut la 59, din care românilor le reveneau 22; restul era
împărţit între ucraineni (17), evrei (10), germani (6) şi polonezi (4). Prin noua
lege electorală din 1910 s-a ajuns la fărâmiţarea corpului electoral în cinci
corpuri de alegători pe criterii etnice (români, ruteni, germani, evrei, polonezi) şi
pe liste separate de candidaturi.
Numărul deputaţilor Bucovineni în Parlamentul de la Viena sau în
Consiliul imperial a sporit de la 5 (1873) la 16 (în ajunul Primului Război
Mondial).
Transferul de proprietate în favoarea statului austriac a coloniştilor şi a
imigranţilor, prin procedee ilegale, a reprezentat o sursă de puternice frământări,
care au marcat istoria socială a Bucovinei timp de un secol. Astfel, numărul
marilor proprietari funciari români a scăzut dramatic ca urmare a pierderii
pământurilor; în 1914 reprezentau circa 1/3 din totalul marilor proprietari
funciari şi deţineau doar 3,5% din pământul agricol al Bucovinei.
Se cuvin a fi reliefate eforturile intelectualilor români pentru ridicarea
nivelului cultural al satelor cu ajutorul a numeroase societăţi culturale, dintre
care amintim:
"Societatea pentru Cultura şi Literatura Română din Bucovina" (1862),
"Societatea Academică Junimea" (1878), "Societatea Academică Dacia" (1905),
"Şcoala Română" (1888) ş.a.
Sfârşitul secolului a marcat o intensificare a vieţii politice româneşti,
drept urmare, în 1882 s-a constituit Partidul National Român şi apoi altele.
Un larg ecou a stârnit în rândul românilor din Bucovina, mişcarea pentru
tricolor. De asemenea, biserica a avut un rol important în apărarea identităţii
românilor şi în cultivarea valorilor naţionale.
Disputată între Austria, care voia s-o păstreze şi Rusia ce dorea s-o
anexeze, Bucovina a suferit în anii Primului Război Mondial calvarul
transformării sale în teatru al operaţiunilor militare.
Râvnită în timpul războiului şi a tratativelor din 1918 de austrieci, ruşi,
polonezi şi ucraineni, în primăvara lui 1918 Bucovina se află într-o stare incertă,
pe care avea să o înlăture dorinţa şi voinţa românilor bucovineni, în toamna
anului 1918, prin hotărârea de a se uni cu patria mamă, România, după 144 de
ani de stăpânire habsburgică.

249
 3. Basarabia sub stăpânirea Imperiului Rus

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-a intensificat procesul de

rusificare a Basarabiei, devenind în 1871 de la statutul de oblastie (provincie
privilegiată) la cel de gubernie, asimilată celorlalte regiuni ale imperiului.
Procesul de integrare a provinciei (răpită de Imperiul rus în 1812), în structurile
imperiale era aproape desăvârşit, iar limba română eliminată aproape total din
administraţie, din şcoală şi biserică.
Accelerarea şi finalizarea procesului de integrare au fost consecinţe atât
ale crizei interne din imperiu, cât şi al noilor realităţi internaţionale. Desfiinţarea
servaiului şi organizarea zemstvelor, care au întreţinut iluzia autonomiei şi a
liberalizării sistemului administrativ şi politic al Rusiei au fost urmări ale
înfrângerii Rusiei în Războiul Crimeii.
Zemstvele au fost introduse în Basarabia cu cinci ani întârziere, în 1869 şi
de asemenea şi reforma justiţiei a fost adoptată în acelaşi an; totodată a fost
desfiinţată pedeapsa corporală, s-a adoptat noua organizare a oraşelor (1870) şi
s-a introdus serviciul militar obligatoriu (1874).
Procesul de rusificare a fost mai intens în mediul urban. Administraţia
rusă s-a străduit să transforme târgurile existente în oraşe şi să le confere un
caracter rusesc.
În Basarabia reforma agrară a fost aplicată mai târziu. Decretul de
emancipare a iobagilor din 1861 nu a avut efect şi asupra ţăranilor moldoveni.
Sub incidenţa acestuia au intrat doar un număr de 12.000 de iobagi, aduşi din
Rusia şi angajaţi în diferite ocupaţii. Pentru ţăranii români a fost important
Statutul din 1868, apreciat drept principalul act de reformă pentru Basarabia. El
viza structura proprietăţii funciare şi prevedea modalităţile de răscumpărare a
pământului obţinut prin împroprietărire. Suprafeţele de pământ ale ţăranilor
români au fost însă mult mai mici în raport cu cele atribuite coloniştilor.
Potrivit ucazului, împroprietărirea - realizată prin despăgubire s-a făcut pe
lotul aflat în folosinţă de la proprietar, cu un termen de răscumpărare fixat la 20
de ani. Consecinţele au fost: împrumuturile oneroase, pierderea pământurilor şi
emigrarea multor ţărani români. De asemenea, ţăranii români au beneficiat
foarte puţin şi de noua împroprietărire din 1906.
Basarabia a păstrat un pronunţat caracter agrar, cu toate consecinţele
sociale care decurg de aici.
Frământările legate de prezenţa limbii române în Biserică, ce ameninţau
să capete caracter politic, naţional, au avut drept consecinţă ucazul din iulie
1913, care îngăduia slujba în limba română în biserică.
În provincie cultura românească nu s-a putut manifesta la fel ca în
Transilvania şi Bucovina. În condiţiile specifice de aici, viaţa spirituală
românească a fost mai puternică până la 1871, când limba română şi şcoala au
putut să transmită şi valorile etnice, naţionale. În ultimul sfert al secolului al
XIX-lea, instrumentul principal de comunicare, limba a fost suprimat.

250
 La începutul Primului război mondial, 300.000 de basarabeni au luptat
sub steagul Rusiei.
Revoluţia din februarie 1917 a cuprins şi Basarabia. Începutul mişcărilor
sociale şi politice a fost făcut de Congresul general al cooperativelor săteşti care
s-a întrunit la 6-7 aprilie 1917, solicitând autonomia administrativă, şcolară şi
religioasă a Basarabiei, precum şi convocarea unei adunări legislative, care să
voteze legile. La 18 aprilie, la Odessa, s-a desfăşurat un mare miting al ostaşilor,
la care au participat circa 1000 soldaţi moldoveni. Cu acest prilej a fost cerută
autonomia Basarabiei şi constituirea de unităţi militare, care să asigure ordinea
publică.
Membrii corpului didactic, preoţii şi reprezentanţii altor asociaţii obşteşti
au cerut convocarea unei adunări naţionale - a unui Înalt Sfat, cu atribuţii
legislative şi executive. În acelaşi sens s-a pronunţat la 16 iulie 1917, Comitetul
central al ostaşilor cu scopul de a se elabora un proiect de autonomie naţională şi
teritorială. Partidul Naţional Moldovenesc (creat în aprilie 1917) şi organul
acestuia - "Cuvântul Moldovenesc" - a acţionat în acelaşi sens.
La 27-28 octombrie 9-10 noiembrie 1917, Congresul ostăşesc din
Chişinău, la care au luat parte 9000 ostaşi basarabeni, a hotărât autonomia
Basarabiei şi convocarea Adunării Naţionale a Sfatului Tării.
După alegeri, la 2/15 decembrie 1917, Basarbia a fost proclamată
Republica Democrată Federativă Moldovenească, puterea executivă fiind
încredinţată unui Consiliu Director. Pentru a se pune capăt anarhiei provocate de
trupele bolşevice, a fost solicitat sprijinul armatelor române, acordat la 13/26
ianuarie 1918.
La 24 ianuarie /16 februarie 1918, Parlamentul Basarabiei a votat în
unanimitate independenta Republicii Moldoveneşti.
În noile condiţii: ca urmare a intensificării mişcării în favoarea Unirii cu
România, la 27 martie /9 aprilie 1918, Sfatul Ţării a hotărât unirea acesteia cu
Regatul României.

251
 CAPITOLUL XV
STATUL ŞI DREPTUL ÎN PERIOADA 1918 - 1938

1. Organizarea politică

1.1. Făurirea statului naţional unitar român

România întregită s-a înfăptuit pe cale democratică, prin adunări cu
caracter plebiscitar. Hotărârile adoptate la 27 martie /9 aprilie 1918 la Chişinău,
15/28 noiembrie 1918 la Cernăuţi şi 18 noiembrie / 1 decembrie 1918 la Alba
Iulia au exprimat poziţia naţiunii în epocă; consemnând Unirea, ele au precizat
şi sensul dezvoltării societăţii, prevăzându-se, explicit sau implicit, reforma
agrară, votul universal, egalitatea tuturor cetăţenilor, indiferent de etnie, limbă şi
religie, etc. Actele de Unire au fost străine de orice şovinism, poporul român
făcând dovada unei remarcabile maturităţi politice, în concordanţă cu spiritul de
înţelegere şi toleranţă care l-a animat întotdeauna.
Marea Unire a însemnat un eveniment de importanţă capitală pentru
destinele naţiunii române, a marcat sfârşitul unei etape şi intrarea societăţii
româneşti într-o nouă etapă a evoluţiei sale istorice, întreruptă brutal la începutul
celui de-al doilea război mondial. De la mijlocul secolului al XIX-lea, procesul
de modernizare s-a desfăşurat într-un ritm accelerat în anumite direcţii. De-a
lungul a aproximativ 75 de ani, au fost înfăptuite obiectivele stabilite de
revoluţia de la 1848: Unirea Principatelor, Independenţa, Marea Unire,
eliberarea şi împroprietărirea ţărănimii, dezvoltarea comerţului şi a industriei,
înfiinţarea Băncii Naţionale şi a altor instituţii de credit, învăţământ de toate
gradele, egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor, adunarea naţională aleasă
prin vot universal şi altele. O parte din aceste obiective au fost duse la
îndeplinire prin Actele Unirii şi prin reformele înfăptuite în anii imediat
următori, în mod deosebit în 1918 - 1923.
Teritoriul ("pământul românesc") şi populaţia au reprezentat elemente
esenţiale ale statului. România realizată în anul 1918 avea un caracter naţional
unitar şi prin structura populaţiei, etnia română reprezentând majoritatea
absolută. În raport, însă, cu situaţia din vechea România, locul şi rolul
minorităţilor au crescut, în cadrul unui proces complex de înţelegere şi acceptare
a noii realităţi. Poziţii extremist-naţionaliste s-au manifestat (cu consecinţe ce nu
trebuie minimalizate), dar ele nu au avut acces la putere decât la sfârşitul
perioadei interbelice. Unele categorii sau elemente din cadrul minorităţilor, au
încercat, pe diferite căi, să-şi menţină privilegiile, să se folosească numai de
drepturi, nesocotind îndatoririle şi angajându-se chiar să sprijine tendinţe
revizioniste din exterior.
Marea Unire a condus la creşteri însemnate de la aproximativ 137500
Km2, suprafaţa ţării la 295000 km2, iar populaţia s-a mărit de peste două ori
ajungând în 1920 la, 15.540.000 locuitori, în 1930 la peste 18.000.000 şi în 1939

252
la aproape 20 milioane de locuitori (cifre rotunjite). Suprafaţa arabilă a sporit de
la 6650000 ha la 14000000 ha, iar cea acoperită cu păduri la 7300000 ha. Forţa
industriei a crescut cu 235%; au sporit resursele de materii prime şi energie,
lungimea căilor de transportat etc. România era a zecea ţară din Europa (din cele
28) în ce priveşte suprafaţa şi a opta după numărul locuitorilor.
Până a se ajunge la punerea în valoare a noului potenţial, România a fost
confruntată cu mari greutăţi, ca urmare a efortului de război. În primul rând,
pierderea celor 1,5 milioane de vieţi omeneşti pe întreg teritoriul României
întregite a avut consecinţe imediate grave în ce priveşte populaţia activă şi
procesul de refacere postbelic.
În continuarea şi accelerarea procesului de modernizare, în cei aproape 22
de ani de existenţă a României Mari, ca urmare directă sau indirectă a marelui
act naţional, s-au obţinut rezultate notabile, chiar strălucite în unele domenii.
În perioada 1918-1920, România pe plan extern a avut ca obiectiv
principal, recunoaşterea prin tratate internaţionale a făuririi statului naţional
unitar român.
Primul şi cel mai important tratat semnat la Conferinţa de Pace a fost cel
cu Germania de la Versailles. Dată fiind problematica sa, tratatul a fost negociat
de marile puteri învingătoare fără să ţină seama de interesele aliaţilor săi mai
mici. O importanţă deosebită aveau, pentru România, articolele referitoare la
obligaţia Germaniei de a recunoaşte noua ordine teritorială ce urma a fi stabilită
prin tratatele de pace. La 28 iunie 1919 s-a semnat la Versailles tratatul de pace
cu Germania, consacra responsabilitatea celui de al doilea Reich pentru
declanşarea războiului, prevederile politice, teritoriale, militare, economice
reflectând acest fapt.
Delegatul României la Conferinţa de Pace, generalul C. Coandă, a semnat
la 10 decembrie 1919 la Saint-Germain-en-Laye tratatul cu Austria şi cel al
minorităţilor. Partea pozitivă a prevederilor Tratatului de la Saint-Germain se
referea la desfiinţarea monarhiei dualiste austro-ungare şi la recunoaşterea
proceselor revoluţionare care avuseseră loc pe teritoriul fostului imperiu în
cursul anului 1918. Prin tratatul minorităţilor, România se angaja să acorde
minorităţilor acelaşi regim ca şi cetăţenilor săi, fapt ce a detensionat relaţiile
dintre marile puteri şi România.
Tot la 10 decembrie 1919 a fost semnat tratatul cu Bulgaria la Neuilly-
sur-Seine, care conţinea clauza restabilirii, între cele două ţări, a graniţei din
1913.
Una din cele mai discutate probleme la Paris a fost aceea a încheierii
tratatului de pace cu Ungaria. După tratative dificile, la 4 iunie 1920 s -a încheiat
tratatul de la Trianon cu Ungaria prin care s-a recunoscut actul istoric al unirii
Transilvaniei cu România.
La 28 octombrie 1920 România a semnat la Paris un tratat cu Franţa,
Anglia, Italia şi Japonia prin care s-a recunoscut Unirea Basarabiei cu România.

253
 Conceput în spiritul Pactului Societăţii Naţiunilor, Tratatul de la Paris din
28 octombrie 1920 recunoştea actul plebiscitar din 27 martie /9 aprilie 1918, el
încadrându-se în ansamblul de tratate internaţionale care consacra de iure
desăvârşirea statului naţional unitar român.
După elaborarea şi semnarea tratatelor de pace în vara anului 1920,
Corpurile legiuitoare din Bucureşti au dat, din punctul de vedere al statului
român, consacrarea juridică sistemului de la Versailles, care a stat la baza
raporturilor internaţionale din perioada interbelică.

1.2. Viata economică şi socială

Perioada interbelică, în care România a înregistrat progrese incontestabile,
a fost scurtă pentru a produce transformări radicale, mai ales dacă avem în
vedere că, din cele două decenii, doar cca 10 ani au reprezentat o creştere peste
nivelul antebelic, restul de 10 ani au fost ocupaţi de refacerea postbelică - 1919 -
1924 şi criza economică prelungită - 1929 - 1933. Procesele de modernizare
economico - socială, de industrializare s-au manifestat la scară restrânsă, în
principal la nivel urban unde locuia doar o cincime din populaţia ţării.
Societatea românească în evoluţia sa ascendentă pe calea economiei de
piaţă se afla încă în etapa adâncirii polarizării economice şi sociale, a bogăţiei şi
sărăciei; era departe încă de etapa istorică a predominării civilizaţiei industriale
şi preponderenţei claselor mijlocii în viaţa economică.
România la borna anului 1938, se afla pe traseul evoluţiei între societatea
agrară tradiţională, întârziată şi cea economiceşte dezvoltată, industrializată şi
urbanizată a cărei edificare necesită eforturi de investiţii de zeci de ori mai mari
până atunci şi timp de recuperare de mai multe decenii.
În toată perioada modernă România a evoluat pe un mod de creştere
complementar cu ţările industriale, ca toate statele agrare, cu foarte slabe şanse
de apropiere de nivelul lor Ca atare, România a Constituit mai ales o piaţă de
desfacere a produselor fabricate ale producătorilor externi, o sferă de plasament
a capitalurilor străine, o sursă pentru pieţele externe de materii prime, agricole şi
extractive şi de combustibil pe care le ofereau condiţiile sale naturale.
Examinarea economiei româneşti până la 1938 arată o disparitate
considerabilă între potenţialitatea de resurse naturale şi umane, pe primele locuri
în Europa, şi nivelul şi gradul redus de valorificare a lui.
Decalajele economiei româneşti în raport cu cea a ţărilor industriale sunt
reflectate de o serie de indicatori economici şi mai ales de indicatorul ce
exprima sintetic venitul naţional pe locuitor, indicator care constituia atunci
măsura nivelului de dezvoltare economică a unei ţări. Astfel, în anul 1938, pe
locuitor, Anglia producea valori de 378 dolari, Germania de 337 dolari, Franţa
de 236 dolari, Polonia 104 dolari, Grecia 80 dolari, România 76 dolari, Bulgaria
68 dolari, ş.a.
În consecinţă, cu toate regresele incontestabile de dezvoltare şi
modernizare obţinute, de recuperare a unor părţi importante din decalajele care

254
ne separau, economia românească, în perioada interbelică, se plasa încă pe
ultimele locuri pe scara dezvoltării continentului nostru.
Deşi în anul 1938 constituie anul de vârf al dezvoltării economice a
României în sistemul social capitalist din secolul XX, din argumentele de mai
sus reiese că supraestimarea acestei perioade nu corespunde realităţii istorice.
Perioada următoare, a rapturilor teritoriale şi al războiului al doilea
mondial, va provoca economiei româneşti mari solicitări, grave pagube şi
distrugeri care îi vor reduce, până la încheierea păcii, la jumătate potenţialul şi
capacitatea de producţie.
Societatea românească a devenit în perioada interbelică mult mai
complexă, ca urmare a unirii provinciilor cu patria-mamă, a mutaţiilor survenite
în structura economiei naţionale, a accelerării procesului de modernizare a
statului şi instituţiilor sale. Viaţa românilor a evoluat între tradiţionalism şi
modernitate. În general, satul a rămas un mediu tradiţional, conservator, în timp
ce oraşul a fost mult mai receptiv la modernitate, la nou.
Satul sau comuna era o comunitate umană de mici dimensiuni. La
recensământul din 1930, România avea 15200 de sate, cu un număr mediu de
949 de locuitori, mărimea satelor varia de la o provincie la alta.
Principalele clădiri ale satului românesc erau: primăria, şcoala, postul de
jandarmi, cârciuma, uneori dispensarul şi căminul cultural. Cele mai multe
localuri publice construite în perioada interbelică erau şcolile.
Străzile sau uliţele erau, de regulă, înguste şi neîngrijite. Iluminatul public
era o excepţie. Odată cu lăsatul serii, peste satele româneşti se întindea liniştea şi
întunericul şi se înviora dimineaţa.
Oraşul constituia un mediu de locuire mai complex. Populaţia urbană a
crescut în anii 1918-1940, iar cifra medie de locuitori era de 21.117.
Viaţa cotidiană a orăşenilor era organizată şi dirijată de Primărie prin
serviciile sale, care acopereau câte un sector.
Existau edificii publice, clădiri pentru gospodării colective (cazărmi,
internate, închisori, aziluri de bătrâni etc.); cele mai multe construcţii aparţineau
gospodăriilor individuale.
În perioada interbelică s-au ridicat edificii moderne, între care Palatul
Regal din Calea Victoriei, Palatul Patriarhiei, Consiliul de Miniştrii, bănci,
instituţii de învăţământ ş.a. După 1918 se constată o accelerare a procesului de
modernizare a oraşelor. Fiecare oraş avea un parc sau o grădină publică, unde în
zilele de sărbătoare se organizau diferite concursuri şi petreceri.
Datele statistice arată potrivit recensământului din 1930 că există o paletă
largă de ocupaţii, dar majoritatea românilor se ocupau cu agricultura şi în acelaşi
timp se remarcă creşterea ponderii lucrătorilor din industrie.
Reforma agrară a avut un caracter social - urmărind satisfacerea dorinţei
de pământ a unui număr cât mai mare de ţărani, unul naţional - pentru o anumită
uniformizare a distribuţiei proprietăţii agrare pe întreg teritoriul României, unul

255
politic - pentru câştigarea electoratului de către partidele politice, dar nu şi un
caracter economic.
Drept urmare predominante au devenit proprietăţile mai mici de 5 ha, care
potrivit specialiştilor nu erau viabile din punct de vedere economic.
Curând după 1921 s-a înregistrat fenomenul înstrăinării loturilor primite
din reforma agrară un mare număr de ţărani şi-au pierdut pământul şi unii au
părăsit satul în căutare de lucru la oraş. Dar oraşul nu a putut absorbi decât o
mică parte din forţa de muncă disponibilă, astfel că în toată perioada interbelică
a existat o suprapopulaţie rurală, o mână de lucru foarte ieftină.
Moşierul care înainte de 1918 fusese prezenţă dominatoare în satul
românesc aproape că a dispărut din lumea rurală. El şi-a păstrat cele 100 de ha
prevăzute de lege (în funcţie de zonă putea deţine până la 500 de ha) şi conacul.
După reforma agrară, existau circa 10000 de mari proprietari (dintre cei vechi),
la care se adăugau 1500 agronomi, 635 medici veterinari şi 950 ingineri publici.
În perioada interbelică a crescut numărul muncitorilor şi nivelul de
pregătire profesională a acestora. Conform recensământului din 1930, muncitorii
calificaţi deţineau o pondere de 38,1 % din totalul forţei de muncă ocupată în
industrie.
O caracteristică a perioadei interbelice o constituie angajarea în activităţi
industriale a femeilor, în industria textilă procentul acestora ajungând la 35-40%
din totalul lucrătorilor.
Şomajul a afectat o parte a forţei de muncă; numărul cel mai mare de
şomeri s-a înregistrat în 1932, circa 300000, în perioadele de avânt economic
numărul lor era mic, de exemplu, în 1937 erau circa 22000 şomeri.
Burghezia a cunoscut în perioada interbelică o adevărată înflorire. Ea a
beneficiat cel mai mult de politica guvernamentală, vizând dezvoltarea ramurilor
de activitate economică. Burghezia a avut un rol hotărâtor în evoluţia României
după 1918, în dezvoltarea economiei şi societăţii, a învăţământului, ştiinţei şi
culturii. Asigurând conducerea politică a ţării burghezia a contribuit la
consolidarea statului naţional unitar.
Funcţionarii au cunoscut o spectaculoasă creştere numerică după 1918, ca
urmare a modernizării aparatului de stat şi a necesităţilor resimţite de noile
provincii.
Intelectualitatea era puţin nervoasă în România. Cei mai mulţi dintre
intelectuali erau învăţătorii şi profesorii; aceştia au contribuit la ridicarea
nivelului de instrucţie publică a cetăţenilor, la dezvoltarea ştiinţei şi culturii.

1.3. Evoluţia partidelor politice

Primul deceniu interbelic s-a caracterizat prin mutaţii profunde în viaţa
partidelor politice; unele dintre ele nu au putut supravieţui efervescenţei politice
de la sfârşitul războiului mondial, altele au traversat o perioadă dificilă, dar s-au
menţinut la suprafaţa vieţii publice; în acelaşi timp, au apărut noi partide, unele

256
dobândind rapid o largă popularitate, în timp ce altele s-au impus cu greu, dar
ferm pe scena politică a României.
În noua atmosferă politică de după Marea Unire, partidele conservatoare -
aflate în criză încă din primul deceniu al secolului al XX-lea au intrat într-un
rapid proces de dezagregare. La sfârşitul primului război mondial existau partide
conservatoare: Partidul Conservator şi Partidul Conservator - Naţionalist.
Partidul Naţional Liberal era în esenţă exponentul burgheziei, a cărei
putere economică s-a întărit considerabil după primul război mondial. Acest
partid avea o puternică bază economică, dispunând de un mănunchi de cadre
temeinic pregătite, exercitând o influenţă covârşitoare asupra regelui Ferdinand,
a reuşit să se adapteze cu uşurinţă realităţilor postbelice, să fie promotorul
unităţii statale şi al reformelor agrară şi electorală. Neavând până la sfârşitul
anului 1926, un rival pe măsură, Partidul Naţional Liberal a dominat cu
autoritate scena politică a României în primul deceniu interbelic.
După anul 1926 s-a realizat o importantă regrupare de forţe, conducerea
statului fiind exercitată, alternativ, de către cele două mari grupări politice:
Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc.
Partidul Naţional Ţărănesc a luat fiinţă prin fuziunea Partidului Naţional
cu Partidul Ţărănesc la 10 decembrie 1926. Partidul Naţional Ţărănesc s-a
dovedit a fi capabil să înfrunte cu succes dominaţia politică a Partidului
Naţional Liberal pornind, din toamna anului 1927, o vastă companie de
răsturnare a guvernului liberal, care se va încheia cu obţinerea puterii politice în
noiembrie 1928.
Partidul Social Democrat din România şi-a luat numele, încă din
noiembrie 1918 de Partidul Socialist adoptând şi un nou program.
Minorităţile naţionale au avut posibilitatea să-şi creeze organizaţii politice
proprii.
În România, ca şi în alte state, s-au înfiinţat partide de extrema stângă şi
extrema dreaptă, care propuneau să lichideze sistemul democratic, parlamentar
constituţional. Extrema stângă era reprezentată de Partidul Comunist Român,
creat la 9 mai 1921 şi scos în afara legii în 1924 datorită orientării sale politice
antinaţionale.
Şi în România, ca o replică la extremismul de stânga, a apărut
extremismul de dreapta prin Liga Apărării Naţional-Creştine la 4 martie 1923,
apoi Legiunea Arhanghelul Mihail la 24 iulie 1927 şi în 1930 Garda de Fier.
După 1933, partidele politice au cunoscut o viaţă politică agitată, mai ales
datorită confruntărilor dintre forţele democratice şi cele prodictatoriale. Timp de
patru ani scena politică a fost dominată de grupări şi regrupări, sciziuni şi
fuziuni.
Confruntările politice din timpul guvernării liberale au vizat, în principal,
evoluţia regimului politic. Forţele de dreapta şi de extrema dreaptă au cunoscut
o reală ascensiune, speculând carenţele regimului democratic şi acreditând ideea
că un regim autoritar era o necesitate pentru a asigura o guvernare eficientă,

257
precum şi pentru mobilizarea tuturor forţelor naţionale în vederea apărării
statului român. În contextul deteriorării vieţii internaţionale şi a creşterii
presiunilor statelor revizioniste vizând anularea tratatelor din anii 1919 - 1920.
După primul război mondial evoluţia regimului politic din România a fost
influenţată de contextul internaţional, de mutaţiile survenite în cadrul statelor
europene, cu deosebire a celor din zona centrală şi de sud - est, unde s-au
înregistrat ample mişcări sociale şi politice. Regimurile democratice erau
ameninţate de la stânga de comunism, iar de la dreapta de autoritarism (fascism).
În concluzie, rezultatele au fost, în esenţa lor, pozitive. S-a înregistrat o
creştere a locului şi rolului industriei în ansamblul economiei naţionale, cu unele
realizări de excepţie (avioanele produse la IAR - Braşov).
În plan social, s-au diminuat discrepanţele uriaşe din perioada anterioară,
mai ales în lumea rurală, şi a continuat procesul de constituire a clasei de mijloc.
Din punct de vedere politic, România a evoluat pe o cale democratică,
forţele extremiste - de dreapta şi de stânga - nereuşind să câştige o aderenţă
consistentă. Abia după 1930, când ţara era înconjurată de state cu regim
autoritar, de diferite nuanţe, şi mai ales după 1933, când totalitarismul de
dreapta se afla în plină ofensivă pe plan european, extremismul a început să
câştige teren.
Pentru menţinerea actelor de Unire din 1918, a păcii stabilite prin sistemul
tratatelor de la Versailles din anii 1919 - 1920 România a promovat o politică
activă. Anii 1918-1940 au reprezentat, în esenţă, o perioadă fastă în istoria
poporului român, un reper pentru generaţiile următoare.

2. Evoluţia dreptului

2.1 .Unificarea legislativă

Încheierea operaţiunilor militare ale primului război mondial şi suita celor
trei acte de unire din 1918, încununate prin Marea Unire de la 1 Decembrie,
reprezentau şi, totodată, erau pentru România începutul unei epoci noi în
dezvoltarea sa istorică. Cei 22 de ani care vor urma constituie perioada
interbelică, distinctă de existenţă a României întregite sub raport statal.
A existat, desigur, o continuitate a vieţii materiale şi spirituale, care s-a
amplificat în noile condiţii, când nu mai existau hotare impuse de stăpâniri
străine în interiorul spaţiului românesc. Energiile şi capacităţile umane au putut
fi mai bine valorificate, în noul cadru politico - statal, fapt ce explică - în bună
parte - puternica dezvoltare a României în perioada interbelică.
În acelaşi timp, au apărut probleme noi, între care integrarea provinciilor
unite în cadrul României, elaborarea unui ansamblu legislativ - în primul rând al
unei noi Constituţii - care să asigure dezvoltarea statului, modernizarea
economiei naţionale, dezvoltarea învăţământului şi a culturii în pas cu procesele

258
generale înregistrate pe plan european, stabilirea unor raporturi echilibrate între
majoritari şi minoritari (cu minorităţile etnice în primul rând).
În perioada interbelică se impun ca principale izvoare ale dreptului
Constituţia din 1923, Codul penal şi cel de procedură din 1936, Codul comercial
din 1938, Codurile civile din 1939 şi 1940 şi Codul de procedură civilă din
1939. Prin aceste izvoare s-a urmărit, după 1918, realizarea unificării dreptului
românesc.
Existenţa unor reglementări paralele, în toate ramurile dreptului, în
provinciile istorice care s-au unit cu Ţara la 1918, a generat un dificil şi
îndelungat proces de unificare legislativă, care în unele domenii ale dreptului s-a
prelungit până în preajma celui de-al doilea război mondial. Drept urmare, s-au
canalizat eforturile în asigurarea unităţii de reglementare în planul dreptului
constituţional şi al dreptului administrativ, deoarece ea viza în mod nemijlocit
organizarea puterii şi a administraţiei de stat.
Pentru stabilirea modului de realizare a unificării administrative a fost
creată în anul 1920 o comisie alcătuită din magistraţi şi jurişti, care în baza
prevederilor constituţionale au propus realizarea acesteia prin două metode. O
primă metodă a constat în extinderea aplicării unor legi din vechea Românie pe
întreg teritoriul cuprins în hotarele României Mari. Această metodă avea
avantajul că asigură în ritm rapid unificarea, administrativă, dar şi unele
dezavantaje generate de anumite particularităţi ale provincii lor istorice care s-au
unit cu Ţara.
Cea de-a doua metodă a constituit o elaborarea unor acte normative noi,
unice, prin care au fost înlăturate reglementările paralele existente după
realizarea Marii Uniri. Această cale era superioară prin conţinut, deşi prezenta
dezavantajul că era necesară o perioadă mai lungă de la elaborare şi până la
transpunerea sa în practică.
În procesul unificării legislative, dându-se prioritate prevederilor
constituţionale, metoda revizuirii a fost aplicată în materie penală, iar în celelalte
ramuri ale dreptului cea a extinderii.
De remarcat, menţinerea pentru mai multă vreme a unor reglementări
paralele în dreptul civil şi dreptul procesual penal, precum şi adoptarea unui
număr foarte mare de legi speciale, în toate ramurile dreptului.
În final, prin utilizarea celor două metode s-a realizat sistemul unic de
drept al României.

2.2. Dreptul constituţional

La baza organizării politice statale a României moderne s-a aflat
Constituţia din 1866. De-a lungul anilor, aceasta a cunoscut unele modificări
semnificative: în 1881 - când România a devenit Regat. În 1884 - când numărul
colegiilor electorale s-a redus de la patru la trei, în 1917 - când s-a adoptat
principiul votului universal şi cel al reformei agrare.

259
 După 1918 s-a susţinut nevoia adoptării unei noi Constituţii, ca urmare a
unirii Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei, precum şi a mutaţiilor survenite în
societatea românească după 1866. Toate forţele politice din ţară au recunoscut
necesitatea unei noi Constituţii, disputele vizând unele elemente oarecum
particulare şi partidul îndreptăţit să iniţieze şi să adopte un act de o asemenea
importanţă.
Proiectul de constituţie, elaborat de Partidul Naţional Liberal, aflat la
guvernare, a fost prezentat în parlament de I.I.C.Brătianu la 19 martie 1923, iar
votul final a avut loc la 26 şi 27 martie. Constituţia României a fost promulgată
la 28 martie şi publicată la 29 martie 1923.
Constituţia României din 1923 cuprindea 8 titluri (Despre teritoriul
României, Despre drepturile românilor, Despre puterile statului, Despre finanţe,
Despre puterea armată, Dispoziţii generale, Despre revizuirea Constituţiei,
Dispoziţii tranzitorii şi suplimentare) şi 138 articole.
Constituţia din 1923 consacra existenţa statului naţional unitar român şi
caracterul său indivizibil.
Articolul 1 prevedea: "Regatul României este un Stat naţional unitar şi
indivizibil". Iar articolul 2 avea următoarea formulare: "Teritoriul României este
nealienabil. Hotarele Statului nu pot fi schimbate sau rectificate decât în virtutea
unei legi".
În cel de-al doilea titlu erau prevăzute drepturile şi libertăţile cetăţeneşti
specifice unui stat democratic: "Românii, fără deosebire de origine etnică, de
limbă sau de religie, se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea
învăţământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de
asociaţie şi de toate drepturile şi libertăţile stabilite prin legi"(art.5). În acelaşi
spirit se preciza: "deosebirile de credinţe religioase, de origine etnică şi de limbă
nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturile civile şi politice şi a
le exercita"(art.7).
Constituţia garanta libertatea individuală a cetăţenilor: inviolabilitatea
domiciliului, libertatea conştiinţei, libertatea de a comunica şi publica ideile şi
opiniile prin viu grai, prin scris şi prin presă, libertatea muncii, secretul
scrisorilor, telegramelor şi convorbirilor telefonice etc.
În Constituţie erau înscrise articole referitoare la proprietate. Spre
deosebire de Constituţia din 1866, care prevedea că proprietatea de orice natură,
precum şi toate creanţele asupra statului "sunt sacre şi inviolabile"(art.19) noua
lege fundamentală stabilea: "Proprietatea de orice natură, precum şi creanţele
asupra statului sunt garantate"(art.17). Cu alte cuvinte se renunţa la principiul
proprietăţii "sacre". O prevedere nouă faţă de Constituţia din 1866 era inclusă în
art.19: "Zăcămintele miniere, precum şi bogăţiile de orice natură ale subsolului
sunt proprietatea statului". Se menţiona că o lege specială a minelor va
determina normele şi condiţiile de punere în valoare a acestor bunuri. Totodată,
Constituţia prevedea că spaţiul atmosferic, căile de comunicaţie, apele
navigabile şi flotabile "sunt de domeniu public". Statul putea interveni, prin legi,

260
în raporturile dintre factorii de producţie (patron şi lucrători) pentru a preveni
conflictele economice sau sociale.
Constituţia din 1923, care de fapt prelua textul legii fundamentale din
1866, prevedea, la art. 33: "Toate puterile statului emană de la naţiune, care nu
le poate exercita decât numai prin delegaţiune şi după principiile şi regulile
aşezate în Constituţia de faţă". Ea avea la bază principiul separării puterilor în
stat: puterea legislative, puterea executivă şi puterea judecătorească".
După 1918 s-a menţinut Parlamentul bicameral, dar au survenit
importante modificări în privinţa modului de alegere a acestuia, ca urmare a
introducerii votului universal.
Constituţia din 1923 prevedea: "Puterea legislativă se exercita în colectiv
de rege şi Reprezentanţa naţională. Reprezentaţiunea naţională se împarte în
două Adunări: Senatul şi Adunarea Deputaţilor"( art.134). Se făcea precizarea că
"membrii Adunărilor reprezintă noţiunea"(art.42) fapt ce le conferea calitatea de
exponenţi ai puterilor statului. Adunarea se compunea din deputaţi aleşi de
cetăţeni români majori prin vot universal, egal, direct, obligatoriu şi secret.
Legea electorală prevedea că dreptul de vot, ca şi drepturile politice în
general, era acordat numai pentru bărbaţii majori (de la 21 de ani în sus). În
privinţa femeilor, se stabilea că legi speciale vor determina condiţiile sub care
femeile pot avea exerciţiul drepturilor politice.
Drepturile politice ale femeilor se stabileau pe baza deplinei egalităţi a
celor două sexe.
Pentru a fi eligibil în Adunarea Deputaţilor, potrivit Constituţiei din 1923
se cerea: a fi cetăţean român, a avea exerciţiul drepturilor civile şi politice, a
avea vârsta de 25 de ani împliniţi, a avea domiciliul în Bucureşti.
Senatul se compunea din senatori aleşi şi senatori de drept. Prima
categorie era aleasă de cetăţenii români care aveau vârstă de 40 de ani împliniţi,
precum şi de membrii consiliilor judeţene şi de membrii consiliilor comunale şi
urbane (câte unul de fiecare judeţ), de membrii Camerelor de Comerţ, de
Industrie, de Muncă şi de Agricultură - câte unul din fiecare circumscripţie şi
pentru fiecare categorie; de fiecare categorie; de fiecare Universitate - câte un
senator, ales prin votul profesorilor.
Erau membrii de drept ai Senatului, în virtutea înaltei situaţii deţinute în
stat şi în biserică: moştenitorul tronului de la vârsta de 18 ani împliniţi, episcopii
Bisericii ortodoxe Române şi Greco - catolice; capii confesiunilor recunoscute
de stat, câte unul de fiecare confesiune, precum şi reprezentantul superior
religios al musulmanilor din Regat; preşedintele Academiei Române. Mandatul
înceta odată cu calitatea sau demnitatea ce le atribuia dreptul. Deveneau senatori
de drept: foştii preşedinţi ai Consiliului de Miniştrii dacă aveau o vechime de
patru ani în această funcţie; foştii miniştrii având o vechime de cel puţin şase
ani; foştii preşedinţi ai Corpurilor legiuitoare; foştii senatori şi deputaţi aleşi în
cel puţin zece legislaturi; foştii prim-preşedinţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie; generalii în rezervă şi în retragere; cei care au exercitat comanda unei

261
armate în faţa inamicului timp de cel puţin trei luni; cei care au îndeplinit funcţia
de şef al Marelui Stat Major sau de inspector general de armată, în timp de pace
cel puţin patru ani; foşti preşedinţi ai Adunărilor Naţionale de la Chişinău,
Cernăuţi şi Alba Iulia, care au declarat Unirea cu România. Legea electorală din
27 martie 1926 a sporit numărul senatorilor de drept adăugând şi pe preşedintele
Consiliului Dirigent din Ardeal. Elemente noi introduse se refereau la
centralizarea rezultatelor şi repartiţia mandatelor. Astfel, gruparea care obţinea
cel mai mare număr de voturi, dar cel puţin un procent de 40% faţă de alte
grupări obţinea 50% din mandate, cealaltă jumătate se împărţea între toate
grupările care obţinuseră peste 2% din totalul voturilor.
Iniţiativa legislativă aparţinea executivului (regelui, prin intermediul
guvernului) şi parlamentarilor.
Parlamentul avea drept de control asupra puterii executive. Deputaţii şi
senatorii se bucurau de imunitate parlamentară.
Guvernul conducea treburile curente ale statului. Constituţia din 1923
prevedea la articolul 92 că guverna puterea executivă în numele regelui. Modul
de alcătuire a guvernului nu era foarte clar stabilit prin Constituţie.
Justiţia era cea de-a treia putere în stat.
Potrivit articolului 40 din Constituţie, puterea judecătorească se exercita
de organele ei, iar hotărârile ei se pronunţă în virtute a legii şi se execută în
numele regelui.
Există o singură Curte de Casaţie şi Justiţie care avea dreptul să judece
constituţionalitatea legilor. Judecătorii erau inamovibili.
În sistemul politic al tării regele ocupa un loc central. Regele României
era, din 1914, Ferdinand 1, iar moştenitor - fiul său mai mare principele Carol.
În 1918,1919 şi 1925 principele Carol a renunţat la calitatea sa şi la 31
decembrie 1925, Consiliul de Coroană a acceptat. În ziua de 4 ianuarie 1926,
Adunarea Naţională Constituantă a primit renunţarea lui Carol şi a proclamat ca
succesor pe Mihai; deoarece acesta era minor, s-a hotărât instituirea unei
Regente, compusă din trei persoane care au intrat în funcţiune după moartea lui
Ferdinand 1 la 20 iulie 1927. După trei ani, în ziua de 6 iunie 1930, principele
Carol a sosit în ţară şi la 8 iunie 1930, Parlamentul a anulat legile din 4 iulie
1926, astfel a devenit rege sub numele Carol al II - lea.
Obiectivul central al regelui Carol al II - lea a fost creşterea rolului
monarhiei în viaţa de stat, drept pentru care a acţionat pentru dezagregarea
sistemului politic existent. Acest obiectiva fost atins la 10 februarie 1938 când a
recurs la o lovitură de stat, impunând apoi, la 27 februarie 1938 o nouă
Constituţie prin care prerogativele Regelui erau sporite.

2.3. Dreptul administrativ

În perioada interbelică, ca şi în alte domenii, dreptul administrativ a
cunoscut importante modificări pentru realizarea unificării reglementărilor
juridice privind aparatul de stat la nivel central şi local.

262
 Marea problemă a organizării administraţiei publice după primul război
mondial nu a mai reprezentat-o, în primul rând, edificarea unei administraţii
publice moderne pe bazele ultimelor principii în materie de organizare
administrativă, ci modul în care, ţinând totuşi cont de aceste principii, să se
realizeze o administraţie publică locală uniformă pe întreg teritoriul României,
fapt care consfinţea caracterul unitar al noului stat.
În acest context, menţinerea vechii legislaţii administrative în noile
provincii româneşti nu se dorea a fi permanentizată, ci, în condiţiile în care se
dorea să existe România ca stat unitar, ea reprezenta o simplă etapă spre editarea
unei legislaţii unice pe întreg teritoriu.
Problema aparţinea nu numai legislaţiei administrative, ci tuturor
ramurilor de drept. De acest fapt erau conştienţi oamenii politici de la Bucureşti
care aveau în spate experienţa unificării administrative din Dobrogea.
După realizarea unirii noilor provincii la Regatul României, în
Transilvania, Bucovina şi Basarabia o serie de atribuţii erau exercitate de
organele proprii de conducere din acestea. Astfel, în Transilvania serviciile
publice erau conduse de un Consiliu Dirigent, iar în Bucovina şi Basarabia de
către directorate şi secretariate de servicii; ele erau fixate prin decretul lege din
26 decembrie 1918 pentru Transilvania şi prin decretul lege din 1 ianuarie 1919
pentru Basarabia şi Bucovina.
După o perioadă de tranziţie, la 4 aprilie 1920 a fost dizolvat Consiliul
Dirigent din Transilvania precum şi directoratele şi secretariatele de serviciu din
Basarabia şi Bucovina, eliminându-se astfel definitiv formele regionale de
conducere.
O detaliere a prevederilor constituţionale şi, în acelaşi timp, o
reglementare unitară s-a realizat în anul 1929 prin adoptarea noilor legi de
organizare administrativă, atât pe plan central, cât şi pe plan local.
Legea pentru organizarea ministerelor a fost publicată la 2 august 1929.
Aceasta stabilea că "regele desemnează persoana însărcinată cu formarea
guvernului. Decretul de numire a preşedintelui Consiliului se contrasemnează
de preşedintele de Consiliu demisionar sau revocat; el poate fi contrasemnat şi
de noul preşedinte de Consiliu".
Serviciile statului erau grupate pe ministere, iar ministrul era şeful
administraţiei ministerului său. Erau stabilite prin lege zece ministere. Se preciza
că ministerele şi subsecretariatele de stat nu se puteau înfiinţa şi desfiinţa decât
prin lege; numărul subsecretariatelor de stat nu putea depăşi numărul
ministerelor; repartizarea lor pe ministere se făcea prin decret regal.
Potrivit art.28, "Preşedintele Consiliului de Miniştri era şeful guvernului".
Legea stabilea atribuţiile fiecărui minister în parte, precum şi structura acestora.
Ulterior, prin decrete regale, s-au înfiinţat noi ministere iar altele s-au scindat; de
asemenea, s-au instituit noi funcţii: vicepreşedintele Consiliului de Miniştrii (în
octombrie 1932) şi miniştrii de stat (din octombrie 1930). În fapt s-a ajuns, după

263
numai doi ani de la adoptarea legii din 2 august 1929, la o dublare a numărului
de miniştrii şi secretari de stat.
În organizarea administraţiei publice locale trebuie amintit că legiuitorul
interbelic a reglementat într-unul şi acelaşi act normativ organizarea
administraţiei publice judeţene şi a celei locale, lăsând unei legi speciale doar
organizarea administrativă a Capitalei.
Consolidarea statului naţional unitar impunea unificarea regimului
organelor administraţiei de stat pe plan local. Până în 1922 s-au luat o serie de
măsuri pentru unificarea denumirilor circumscripţiilor organelor locale şi
funcţionarilor, iar la 14 iunie 1925 a fost adoptată legea pentru unificarea
administrativă.
În conformitate cu prevederile legii din 1925, teritoriul României se
împărţea, din punct de vedere administrativ, în judeţe şi comune.
Comunele se împărţeau în două categorii: urbane şi rurale.
Comunele rurale se puteau alcătui din unul sau mai multe sate şi aveau o
conducere formată din: primar, notar, secretar comunal.
Comunele urbane erau centre de populaţie împărţite în: comuna reşedinţă
de judeţ şi nereşedinţă de judeţ. Unele dintre comunele mai importante care erau
reşedinţă de judeţ puteau fi declarate prin lege municipii. Pentru uşurarea
controlului şi supravegherii aplicării legilor, judeţele erau împărţite în
circumscripţii numite plăşi, iar comunele urbane în circumscripţii numite
sectoare. Comunele şi judeţele aveau personalitate juridică. Organele judeţului
ca unitate administrativ - teritorială au fost: prefectul, preşedintele delegaţiei
consiliului judeţean şi consiliul judeţean.
Prefectul era reprezentantul guvernului în judeţ şi era şeful administraţiei
judeţene centralizate.
Judeţul era circumscripţia teritorială - administrativă în care funcţionau
servicii administrative exterioare ale unor ministere. Prin legea administraţiei
din 1925 a fost pus în fruntea plăşi un prefect, iar după adoptarea legii
administraţiei locale din 1929 un primpretor ajutat de unul sau mai mulţi pretori.
Spre deosebire de legea de unificare, Legea de organizare administrativă
din 1929 a realizat descentralizarea administrativă în gradul cel mai înalt.
Alegerea tuturor organelor administraţiei publice locale, înfiinţarea prefectului
administrativ, schimbarea tutelei administrative din arbitrară în jurisdicţională
prin înfiinţarea Comitetelor de revizuire ca instanţe speciale, acordarea de
personalitate juridică nu doar comunei ci şi fiecărui sat în parte, dovedesc faptul
că declaraţiile legiuitorului nu au reprezentat simple intenţii, ci reflectau o reală
schimbare.
Experienţele realizate până în 1936 au scos în evidenţă faptul că nici
obsesia asigurării unităţii politico-teritoriale a statului, dar nici obsesia realizării
unei descentralizări după formele de laborator nu avantajau reforma
administraţiei publice locale. Pornind de la aceste consideraţii, legea din 27

264
martie 1936 deschidea o cale de mijloc, păstrând ceea ce s-a dovedit viabil, dar
în acelaşi timp să se aducă modificări pentru eficientizare.
Sistemul organizării administrative a fost completat cu o serie de legi
privind crearea Consiliului Legislativ, a Consiliului Superior Administrativ, a
Casei Pensiilor, adoptarea statului funcţionarilor publici. Apariţia în martie 1923
a Statului funcţionarilor publici care, completat cu prevederile legilor de
organizare a administraţiei publice locale, a clarificat principiile de recrutare,
avansare, salarizare şi răspundere disciplinară ale funcţionarilor publici locali.

2.4. Dreptul civil

În această ramură a dreptului a rămas în vigoare Codul civil adoptat în
1864, dar ca urmare a transformărilor produse în viaţa economico - socială a
României s-a impus adoptarea şi a unor legi speciale. După făurirea statului
naţional unitar român unificarea legislaţiei civile s-a realizat pe parcursul unei
perioade mai lungi, finalizându-se abia în 1943, datorită problemelor generate de
complexitatea relaţiilor patrimoniale. Din dezbaterile desfăşurate a rezultat
necesitatea de a se elabora un nou cod civil, fapt ce a determinat Ministerul
Justiţiei să însărcineze pentru întocmirea unui proiect care nu a fost adoptat în
această perioadă. Aşadar, a rămas în vigoare Codul Civil din 1864 cu
amendamentele aduse de-a lungul timpului printr-o serie de legi speciale.
Aşadar, unificarea legislaţiei civile s-a realizat diferenţiat de la o
provincie la alta, prin extinderea prevederilor vechiului cod şi prin adoptarea
unor reglementări noi. Noile reglementări au vizat instituţiile principale ale
dreptului civil.
Astfel, în materia proprietăţii, precum şi în alte domenii ale dreptului
civil, s-au adoptat noi reglementări. Dacă dreptul de proprietate avea un caracter
absolut potrivit art. 480 Codul civil, prin Constituţia din 1923 şi legislaţia
specială în materie, s-a consacrat proprietatea ca funcţie socială, în vederea
limitării dreptului de proprietate absolută.
Conform Constituţiei din 1923 bogăţiile subsolului trec în proprietatea
statului.
Prin legi speciale pe lângă naţionalizarea subsolului, se prevăd îngrădiri şi
în ceea ce priveşte folosirea spaţiului de deasupra proprietăţii, în folosul
societăţilor de navigaţie aeriană. Ele s-au născut acum odată cu larga folosire a
avionului.
Pe lângă naţionalizarea subsolului se procedează şi la naţionalizarea unor
întreprinderi capitaliste existente: cele de armament, unele uzine metalurgice
(cele de la Reşiţa), care sunt trecute în patrimoniul statului. Statul însă nu le
păstrează, ci procedează apoi la ceea ce economiştii numesc reprivatizare, adică
trecerea acestor bunuri în folosinţa particularilor Se aprobă iniţiativa particulară
care poate să pună mai bine în valoare decât statul aceste bogăţii sau
întreprinderi.

265
 Legea minelor ca şi Legea de comercializare a bunurilor statului dată în
anul 1924, au reglementat formele în care pot obţine folosirea acestor bunuri. În
aceste măsuri se mai oglindeşte mai ales acea politică "prin noi înşine"
proclamată de guvernul liberal. Dispoziţia fundamentală a acestor legi era că:
statele capitaliste pot obţine concesii de la stat pentru exploatarea bunurilor sale,
dacă au 60% capital românesc şi cel mult 40% capital străin. Această
discriminare a provocat puternice proteste din partea societăţilor străine la care
s-au asociat şi statele lor prin reprezentanţii diplomatici. S-au exercitat puternice
presiuni asupra statului român ca să renunţe la aceste măsuri. Legea nu a
împiedicat în fapt societăţile străine să funcţioneze mai departe. Ea avea o
dispoziţie prin care prevedea: "societăţile pot păstra toate drepturile, dacă dau o
declaraţie prin care se obligă ca în termen de 10 ani, să se încadreze în proporţia
de capital român şi străin stabilit de lege".
Societăţile străine au reieşit în acţiunea lor şi chiar în 1925 guvernul a
desfiinţat mare parte din măsurile discriminatorii, iar legea în întregul ei a
trebuit să fie modificată în 1929.
În ceea ce priveşte, regimul persoanelor juridice este fundamental
schimbat în acest timp, înlocuindu-se sistemul de acordare a personalităţii
juridice printr-o lege specială, cu un sistem nou de recunoaştere a personalităţii
juridice cu o procedură specială, care se desfăşoară în faţa instanţelor
judecătoreşti. Deci personalitatea juridică este acordată de puterea
judecătorească, nu de puterea legiuitoare ca mai înainte. Noua reglementare este
dată printr-o lege din februarie 1924 şi anume de Legea persoanelor juridice al
cărei autor era G. Mîrzescu. Concepţia nouă care stă la baza acestei legi este că
persoana juridică nu este o creaţie a statului, nu este o ficţiune, ci este o realitate
care trebuie cunoscută de stat, ea având existenţa ei proprie. Procedura de
recunoaştere se desfăşoară în faţa tribunalului, căruia membrii fondatori ai
societăţii, (asociaţiei) îi prezentau actul de constituire, statutele etc. Tribunalul
cita apoi statul prin ministerul de resort, adică acela în domeniul căruia va activa
viitoarea persoană juridică. Dacă nu se putea stabili ministerul respectiv, atunci
se cita Ministerul de Interne. La termenul fixat în şedinţa publică, pe baza
avizului dat de minister, tribunalul aprecia dacă sunt întrunite condiţiile legale şi
printr-o şedinţă recunoştea sau respingea personalitatea juridică. În cazul când o
persoană juridică recunoscută ajunge la termenul fixat, îşi realizează obiectul
sau se află în imposibilitatea de a mai funcţiona, pe aceeaşi cale şi cu aceeaşi
procedură ea poate fi desfiinţată.
Este aşa dar o procedură simetrică în ceea ce priveşte recunoaşterea şi
retragerea personalităţii juridice. Dar această simetrie este ruptă în cazul unor
persoane juridice care ar desfăşura o activitate contrară legilor, ordinii publice
sau bunelor moravuri.
În asemenea situaţii Ministerul de Interne poate printr-un raport, să
sesizeze Consiliul de Miniştri asupra pericolului pe care-l prezintă asemenea
persoane juridice şi acesta poate printr-un jurnal al Consiliului de Miniştri să-i

266
retragă personalitatea juridică. Prin această dispoziţie vedem deci că se
încredinţează puterii executive, nu celei judecătoreşti, atribuţia de a desfiinţa
persoana juridică. Ea dă în modul acesta posibilitatea administraţiei să intervină
şi să reprime orice încercare a vreunei asociaţii, de a desfăşura o activitate
contrară intereselor burghezo-moşerimii.
În anii 1925 - 1926, 1928 se adoptă mai multe legi care introduc în
legislaţia română principiile şi dispoziţiile Convenţiilor de muncă internaţionale
semnate de România ca membră a Societăţii Naţiunilor. Astfel este Legea
privind repaosul, limitarea zilei de muncă, reglementarea muncii de noapte a
copiilor şi femeilor şi unele dispoziţii privind asigurările sociale, dar dispoziţiile
noi sunt înscrise mai mult ca simple recomandări, decât ca dispoziţii obligatorii.
Spre sfârşitul acestei perioade apar unele preocupări noi în dreptul civil.
Astfel este reglementarea privind drepturile de autor, care în timpul modern se
dezvoltă tot mai mult în legătură cu creaţiile intelectuale, spirituale, de artă şi
ştiinţă.
Un aspect de asemenea nou, oglindit prin Legea din 1928 este cel care
priveşte apariţia unei forme noi de proprietate şi anume proprietate pe etaje. Este
vorba de imobilele clădite care se prezintă în număr tot mai mare sub forma
blocurilor după primul război mondial, în care există o proprietate privată
exclusivă asupra apartamentului, la care se adaugă totodată o proprietate
indiviză, cu privire la părţile comune: terenul pe care este clădit blocul,
acoperişul, scările şi anumite dependinţe care deservesc pe toţi locuitorii
proprietari de apartamente.
Dreptul civil, reflectă în mod deosebit măsurile care se iau în perioada
crizei cu privire la proprietate, cu privire la statutul persoanelor, la contracte. De
asemenea dreptul comercial este o ramură puternic influenţată de criza
economică din anii 1929-1933.
De asemenea bunurile femeilor căsătorite nu puteau să fie urmărite de
creditor decât cu autorizaţia expresivă a soţului, care avea un drept general de
administrare a bunurilor soţiei.
Întrucât posibilităţile de rambursare a împrumuturilor şi de plată a
datoriilor s-au micşorat în perioada crizei, statul a intervenit în favoarea
creditorilor şi a mărit sfera bunurilor care pot fi urmărite de ei. Astfel, Legea
Mihalache din 1929, privitoare la libera circulaţie a bunurilor agricole, a
desfiinţat inalienabilitatea şi dreptul de preemţiune al statului pentru loturile
provenite din împroprietărire şi a dat posibilitatea de scoatere a lor în vânzare de
către creditori. De asemenea, o Lege din 1932 a desfiinţat condiţia dreptului
soţului cu privire la înstrăinarea şi urmărirea bunurilor proprietate a soţiei.
Măsura luată prin Legea din 1932 a fost socotită ca o schimbare a situaţiei
juridice a femeilor, deoarece legea era intitulată "Legea pentru ridicarea
incapacităţii civile a femeilor măritate". Se pretindea că legea ar crea o egalitate
între soţi devreme ce desfiinţa autorizarea cerută de codul civil pentru
înstrăinarea bunurilor soţiei. În realitate statutul de inegalitate a femeii cu

267
bărbatul era menţinut, singura derogare făcută fiind numai aceea în favoarea
creditorilor soţiei, ceea ce înseamnă o diminuare a măsurilor de protecţie şi
apărare a familiei în raporturile cu terţele persoane.
În ceea ce priveşte persoanele juridice, sau desfiinţat măsurile restrictive
faţă de societăţile străine cu privire la proporţia de capital românesc şi străin,
referitoare la obţinerea de concesii de exploatare a unor bogăţii "prin noi înşine",
instaurându-se politica "porţilor deschise" faţă de capitalul străin asupra statului
român, pentru a realiza beneficii cât mai mari pe piaţa românească.
În regimul contractelor constatăm o intervenţie a statului în mai multe
contracte. Astfel, în privinţa contractului de împrumut, în perioada crizei există
o accentuată goană după capital, după credite, din cauza lipsei mijloacelor
băneşti şi deprecierii lor. Împrumuturile se fac cu dobânzi cămătăreşti şi pe
termen scurt, dobânzile luându-se nu numai anual, ci şi lunar, chiar săptămânal.
Un alt contract în care statul intervine este contractul de vânzare-
cumpărare folosit în relaţiile comerciale. Acest contract se şti că realizează un
transfer al proprietăţii de la vânzător la cumpărător. Dar în condiţiile crizei când
falimentul se generalizează pentru marii capitalişti se creează un pericol nou. În
momentul falimentului bunurile şi mărfurile aflate în magazinele comercianţilor
sunt vândute la licitaţie, iar suma rezultată este împărţită proporţional între toţi
creditorii falitului. În practica relaţiilor comerciale mărfurile se procurau pe baza
contractelor încheiate cu industriile, cu marii comercianţi, iar plata lor se făcea
la anumite scadente prevăzute în contract, micii comercianţi devenind
proprietarii mărfurilor din momentul primirii, chiar dacă ele nu erau achitate. În
condiţiile crizei, mărfurile rămânând nevândute, comercianţii cu amănuntul cad
faliment, iar creditorii lor scot în vânzare mărfurile neachitate spre a se
despăgubi. Spre a se evita asemenea consecinţe se practică acum o vânzare cu
rezerva proprietăţii la vânzător fără transfer de proprietate.
Un rol important îl are şi folosirea unui alt contract şi anume contractul de
consignaţie, reglementat în codul de comerţ. Întreprinderea de consignaţie este o
întreprindere comercială care primeşte de la persoane particulare, spre vânzare,
bunuri folosite de ele. Societatea de consignaţie nu devine proprietatea acestor
bunuri personale ale particularilor, ea le deţine doar şi le pune la dispoziţia
eventualilor cumpărători, dar în momentul când aceştia le cumpără, ea primeşte
doar un comision pentru intermedierea făcută. Contractul de consignaţie se
foloseşte acum pentru vânzarea mărfurilor în locul contractului de vânzare, deşi
nu mai era vorba de obiecte folosite. Efectul este că primind mărfurile printr-un
contract de consignaţie, comercianţii nu devin proprietari, iar creditorii nu le pot
vinde în caz de faliment.
Contractul de muncă suferă de asemenea numeroase intervenţii din partea
statului. Intervenţia se manifestă cu privire la schimbarea salarizării, la aplicarea
curbelor de sacrificiu, la limitarea timpului de muncă sau la concedieri fără
respectarea condiţiilor legale. Această intervenţie se face nu numai cu privire la

268
salariaţii din administraţie şi întreprinderile statului, dar şi în întreprinderile
particulare.
Pentru a realiza creanţele lor, creditorii ţăranilor -în cea mai mare parte
cămătarii- încercaseră să scoată în vânzare proprietăţile acestora. Măsurile
acestea i-au nemulţumit pe ţărani, care se vedeau lipsiţi de gospodăriile lor. Au
început frământările cu caracter de răscoală locală, în special în Moldova. De
teama unei ridicări în masă a ţăranilor statul a intervenit în privinţa contractului
de împrumut prin mai multe legi împotriva cametei. S-a încercat plafonarea
dobânzilor prin stabilirea unei dobânzi legale, prevăzându-se sancţiuni penale în
caz de depăşirea ei. Legile nu au dat rezultate întrucât ele puteau fi uşor eludate
prin modul cum se întocmea contractul de împrumut. Deşi în actele scrise se
trecea dobândirea legală, practica camătă continua, ea fiind adăugată în contract
la suma împrumutată, fie scăzută în momentul încheierii contractului din suma
împrumutată debitorul primind mai puţin în mână; dar obligându-se la plata
sumei integrale la scadenţă.
O altă intervenţie a statului a fost, în această privinţă, măsura de
suspendare a executării ţăranilor pentru datorii, procedându-se la prelungirea
scadenţei. Acesta era însă o măsură provizorie.
Intervenţia statului s-a manifestat însă şi în privinţa reducerii datoriilor
ţăranilor. Abia la sfârşitul perioadei de criză s-a putut găsi o formulă de reducere
a datoriilor, fără a se încălca textul Constituţiei.

2.5. Dreptul penal

După 1918 s-a încercat adoptarea unui nou cod penal, dar proiectul
acestuia va fi aprobat abia în 1937, perioadă în care apar o serie de noi legi
penale speciale. Aşa sunt cele privitoare speculei ilicite, prin care se încearcă a
se stăvili acţiunea capitaliştilor de a spolia pe consumator, în condiţiile de ruină
economică după primul război mondial. Cea mai importantă măsură legislativă
este aceea luată la 19 decembrie 1924 printr-o lege privitoare la infracţiunile
împotriva liniştii publice (dată tot de G. Mîrzescu). Deşi titlul nu precizează
conţinutul legii, ea cuprinde măsuri de reprimare penală împotriva diverselor
forme de activitate desfăşurate în ilegalitate de unele partide. Astfel sunt socotite
crime şi delicte: a forma o asociaţie sau a participa ca membru la aceste asociaţii
care urmăresc schimbarea ordinii sociale sau a puterii în stat; a face parte dintr-o
asociaţie care primeşte ordine din afară, sau o asociaţie care propagă lupta de
clasă, desfiinţarea proprietăţii private, răsturnarea puterii burgheziei şi
instaurarea puterii altei clase; participarea la manifestaţii şi instruiri în care sunt
proclamate asemenea concepţii; sprijinirea în orice mod a unor asemenea acţiuni
sau acelor care s-au făcut vinovaţi de ele. Pedepsele au fost foarte aspre.
Legea Mîrzescu a avut o largă aplicare în reglementarea mişcărilor
muncitoreşti şi a fost ulterior înregistrată şi cu alte măsuri penale fiind păstrată
chiar după introducerea noului cod penal în 1937.

269
 De asemenea, sunt elaborate legi contra alarmismului, legi de apărare a
creditului public. Se pretindea că criza ar fi efectul unor zvonuri răspândite de
duşmanii ordinii sociale şi politice burgheze, că aceste zvonuri ar crea panică în
rândul maselor şi de acum ar urmări tulburarea pieţei capitaliste. Era o
diversiune urmărind să marcheze ivirea crizelor economice ca un fenomen
cronic al capitalismului determinat de legile obiective care să acţioneze în piaţa
capitalistă. De aceea se prevăd sancţiuni penale, pentru răspânditorii de zvonuri
cu privire la criza economică. Legea Mîrzescu din 1924 şi dispoziţiile codului
penal deveniseră insuficiente deoarece, deşi prevedeau amănunţit forme de
luptă, totuşi în această perioadă clasa muncitoare sub conducerea partidului
recursese la forme noi neprevăzute în textele vechi de lege. Astfel, baricadarea
ceferiştilor în atelierele Griviţa, grevele de solidaritate ale muncitorilor din
întreprinderile din Bucureşti şi acţiunile de sprijinire a muncitorilor de la Griviţa
erau de asemenea forme cunoscute. De aceea s-a întocmit o nouă lege privitoare
la noi infracţiuni împotriva liniştii publice, lege cunoscută sub numele de Legea
Mironescu, după numele ministrului de interne de atunci şi în care prevedea
aceste forme noi de luptă. Legea Mironescu a completat deci legea Mîrzescu şi
ansamblul normelor penale în această materie era denumit în mod curent Legea
Mîrzescu-Mironescu. Totodată s-a lucrat intens la definitivarea codurilor penale,
de procedură penală şi de justiţie militară în vederea legislaţiei de reprimare pe
linie penală. Aceste legi aduc şi unele schimbări în sistemul de sancţiuni. Se
introduc astfel, ca pedeapsă penală, domiciliul obligatoriu, interdicţia de a locui
în anumite localităţi, pentru a evita contactul dintre conducătorii mişcării
muncitoreşti şi masele muncitoare.

2.6. Dreptul procesual civil

Datorită diferenţelor care existau în procedura civilă din provinciile unite
la vechea Românie, statul a intervenit cu o serie de legi speciale pentru utilizarea
codului de procedură civilă în anumite domenii. Aşa de pildă este legea de
accelerare a judecăţilor din 1925. Legea se referea la procedura de judecată în
procesele civile şi comerciale în faţa tribunalelor şi a curţilor de apel. Este un
pas important în unificarea procedurii, diferenţe păstrându-se în ceea ce priveşte
judecătoriile. Noutatea legii este că a simplificat totodată unele forme
procedurale şi a scurtat unele termene. Astfel se desfiinţează opoziţia, acea cale
de atac prin care partea lipsă la primul termen cerea reînceperea procesului. De
asemenea termenul de apel a fost scurtat de la 30 de zile la 15 zile.
Importantă este organizarea nouă care se dă acţiunii de judecată. Se
prevede ca ea să cuprindă toate pretenţiile reclamantului şi cu mijloacele de
probă de care înţelegea să se folosească, făcându-se în atâtea exemplare câte
părţi sunt, plus un exemplar pentru instanţă.
La primirea acţiunii instanţa comunică pârâtului şi celorlalte părţi câte un
exemplar al acţiunii, iar pârâtul era obligat să depună la instanţă, în termen scurt,
înainte de ziua fixată pentru judecată, o întâmpinare scrisă în care trebuie să se

270
prevadă toate apărările sale împotriva pretenţiilor reclamantului şi cu dovezile
respective. În acest mod, la primul termen, instanţa putea să treacă la
soluţionarea procesului evitându-se acele nenumărate amânări pentru
comunicarea acţiunii, pentru a se lua la cunoştinţă sau aprobarea de probatorii şi
administrarea lor etc.
Totuşi trăsăturile esenţiale ale procesului civil s-au păstrat mai departe-
judecarea de două ori a fondului procesului în primă instanţă şi în apel etc.
De asemenea, folosirea căilor de atac era foarte costisitoare, prin taxele de
timbru care se cereau.
În această perioadă existau 12 curţi de apel pentru întreaga ţară. Ele sunt
organizate acum cu trei secţii: civilă, comercială şi penală. Pentru soluţionarea
procesului deci, în special sătenii erau nevoiţi să facă deplasări costisitoare.

2.7. Dreptul procesual penal

În procesul de unificare a dreptului procesual penal, la 1 septembrie 1925,
au fost extinse la scara întregii ţări unele dispoziţii ale codului din 1864. Este
vorba de dispoziţiile cu privire la poliţia judiciară, la judecătorii de instrucţie, la
competenţa curţilor ş.a. La acestea se adaugă dispoziţiile legii penale Mîrzescu
din decembrie 1924 şi mai ales dispoziţiile legii stării de asediu care dau
judecarea acestor procese în legătură cu mişcările muncitoreşti în competenţa
instanţelor militare.
În anul 1935 a fost adoptat un nou cod de procedură penală, care a intrat
în vigoare în 1937. Acesta a preluat numeroase dispoziţii din cel anterior, dar a
prevăzut şi o serie de reglementări moderne, preluate din jurisprudenţă şi din
unele coduri străine.

2.8. Legislaţia muncii

Dreptul de asociere şi organizare în domeniul legislaţiei muncii a
cunoscut câteva momente semnificative în reglementarea sa: primul moment la
constituit elaborarea Legii asupra sindicatelor din 1921, prin ea realizându-se şi
unificarea legislativă în materie, la nivelul statului unitar naţional român. La 6
februarie 1924 se adoptă Legea pentru persoanele juridice, care a cuprins o serie
de dispoziţii ce au avut un caracter antimuncitoresc şi antidemocratic. Se
instituia astfel un drept de control şi de supraveghere din partea statului, asupra
asociaţiilor care primeau calitatea de persoane juridice, pentru a urmări dacă nu
activau contra "ordinii publice, bunelor moravuri şi siguranţa statului".
Pe linia organizării profesionale, în 1927, s-a adoptat Legea pentru
înfiinţarea şi organizarea camerelor de muncă şi a Consiliului Superior al
muncii, compus din reprezentanţi ai patronatului şi ai lucrătorilor. La 11
octombrie 1932 a fost elaborată o nouă Lege pentru înfiinţarea şi organizarea
camerelor de muncă, ultima reglementare fiind introdusă la 29 aprilie 1936, şi
anume legea Consiliului Superior economic şi organizării camerelor
profesionale. Unificarea legislativă în materie, s-a înfăptuit prin Legea din 28

271
aprilie 1936, când a fost elaborată Legea pentru pregătirea profesională şi
exercitarea meseriilor.
Durata zilei de muncă de 8 ore s-a realizat târziu (în 1928) când s-a
elaborat o lege în materie cu privire la ocrotirea minorilor, a femeilor şi durata
zilei de muncă, cu toate că în mai 1921 a fost elaborată la Washington Legea
pentru ratificarea proiectelor de convenţii şi a recomandărilor adoptate de
Conferinţa Internaţională a Muncii în şedinţa dintre 29 octombrie - 29 noiembrie
1919. Această lege ce realiza şi unificarea legislativă în materie a stabilit durata
legală a zilei de muncă de opt ore pe zi sau 48 de ore săptămânal, depăşirea
duratei putând a fi făcută în cazuri excepţionale de urgenţă. Ocrotirea muncii
minorilor şi femeilor a fost reglementată prin aceeaşi lege, prin care s-a stabilit
că vârsta minimă de admitere la muncă era de 14 ani, în cazuri excepţionale,
pentru munca de noapte puteau fi angajaţi minori în vârstă de peste 16 ani.
Pentru femei s-a interzis munca de noapte, munca de subteran în condiţii grele
muncă. Femeile gravide sau cele lehuze, în baza unui certificat medical,
beneficiau de concediu paternal cu şase săptămâni înainte de naştere şi şase
săptămâni după naştere, după care îl puteau prelungi încă două luni. Repaosul
legal duminical a fost reglementat printr-o Lege din 1925.
Datorită opoziţiei patronatului, Legea asigurărilor sociale şi ale
contractelor de muncă a fost adoptată abia la 7 aprilie 1933. Obiectul
asigurărilor îl constituia boala, maternitatea, accidentele şi invaliditate, iar
subiectul îl constituiau salariaţii întreprinderilor industriale, comerciale etc.
Contractul de muncă a fost reglementat prin Legea din 1929 prin care s-au
prevăzut: contractul de ucenicie, prin care patronul se obliga să asigure
ucenicului o pregătire profesională, în schimbul muncii acestuia timp de patru
ani; contractul individual de muncă, care a constituit un succes al muncitorilor;
contractul de echipă care se încheia între patroni şi mai mulţi salariaţi; contractul
colectiv de muncă care putea fi încheiat pe durată determinată sau
nedeterminată.
Se remarcă extinderea acestor forme de contract şi în cadru muncii în
agricultură.
Pentru reglementarea conflictelor de muncă printr-un jurnal al Consiliului
de Miniştrii s-a stabilit că pe lângă Ministerul Industriei şi Comerţului se va
constitui o comisie de arbitraj care să concilieze fiecare conflict de muncă.
Legislaţia adoptată în aprilie 1929, a încercat îngrădirea "până la lichidarea a
dreptului la grevă", consemnându-se că nu constituie un motiv just desfiinţarea
contractului de muncă, el este însă suspendat în toate efectele lui, pe timpul cât
durează greva.
Mişcările sociale au cunoscut o intensitate mare în anii 1918 - 1920 şi
1929-1933. Majoritatea grevelor s-au încheiat cu satisfacerea totală sau parţială
a revendicărilor muncitorilor. În perioada 1934-1937 s-au semnat peste 1500
contracte colective, în urma cărora s-a recunoscut dreptul muncitorilor la
concedii plătite, repaus duminical, asigurări sociale.

272
 CAPITOLUL XVI
EVOLUŢIA STATULUI SI DREPTULUI ROMÂN
ÎN PERIOADA 1938-1947

1. Statul şi dreptul în timpul regimului de autoritate monarhică (11

februarie 1938-6 septembrie 1940).
1.1. Instituţionalizarea şi funcţionarea noului regim.
Erodarea marilor partide democratice - Partidul Naţional Ţărănesc şi
Partidul Naţional Liberal şi ascensiunea forţelor prodictatoriale, în special a
Mişcării Legionare, în anii 1934-1937, a impus o "a treia forţă", reprezentată de
Carol al II-lea şi camarila sa. Cea de-a treia forţă, care s-a pronunţat pentru
desfiinţarea regimului întemeiat, de partidele politice, creşterea rolului
monarhiei în viaţa de stat, precum şi pentru menţinerea şi întărirea alianţelor
existente, a politicii tradiţionale promovată de România după 1918, s-a impus
prin trecerea de la regimul democratic la cel de autoritate monarhică, începând
din noaptea de 10/11 februarie 1938.
În prima şedinţă a guvernului Miron Cristea, care s-a constituit în noaptea
de 10/11 februarie 1938, regele Carol al II-lea a prezentat textul unei Proclamaţii
către români, în care anunţă că a alcătuit un guvern cu oameni "descătuşaţi", de
activitatea de partid care va depoliticianiza viaţa administrativă şi gospodărească
a statului, va alcătui schimbări constituţionale care să corespundă nevoilor noi
ale ţării". Carol al II-lea îşi exprima convingerea că "În timpuri grele, singure
mijloacele eroice sunt acelea ce pot întări România şi salvarea ei este suprema
noastră lege, pe care o voi urma fără ezitare" .
În aceeaşi noapte de 10/11 februarie 1938 s-a hotărât introducerea stării
de asediu pe întreg cuprinsul ţării, autorităţile militare având dreptul de a face
percheziţii "oriunde şi oricând va cere trebuinţă", de a "cenzura presa şi orice
publicaţiuni", de a "împiedica apariţia oricărui ziar sau publicaţiune, sau numai
apariţia unor anumite ştiri sau articole", de a dizolva orice adunări. De
asemenea, au fost numiţi noi prefecţi de judeţe din rândul ofiţerilor superiori şi a
fost revocată convocarea corpului electoral.
La 20 februarie 1938, Consiliul de Miniştri a aprobat proiectul noii
Constituţii şi a decis ca ea să fie supusă aprobării printr-un referendum la 24
februarie în condiţiile în care majoritatea covârşitoare a populaţiei neavând
timpul material necesar cunoaşterea textului.
Istoricul Radu Rosetti, pe bună dreptate, nota: "Aşa - zisul plebiscit este o
vastă farsă. Funcţionarii sunt aduşi pe căprării cu liste nominale, toţi aceea care
au nevoie de guvern - şi cine nu are? - sunt ameninţaţi într-un fel sau altul.
Pentru a face presiuni asupra restului cetăţenilor, sunt ameninţaţi cu amenzi etc.,
dacă nu vin la vot. Potrivit datelor oficiale, s-au înregistrat 4297581 voturi
pentru şi 5843 contra (adică 0,13%).
Noua Constituţie a fost promulgată în cadrul unei ceremonii desfăşurate la
Palatul Regal în prezenţa membrilor guvernului, în ziua de 27 februarie 1938.

273
Astfel, noua Constituţie oficializa noul regim, în care regele participa efectiv şi
legal la activitatea de guvernare. Aceasta avea un caracter eclectic, adesea
contradictoriu. Cele mai multe articole erau identice cu ale Constituţiei din
1923, care a stat la baza regimului democratic în perioada interbelică. S-a
menţinut principiul potrivit căruia puterile statului emană de la naţiune, precum
şi cel privind separarea puterilor în stat.
Un element nou era prevederea potrivit căreia regele era "capul statului"
(art.30), precum şi faptul că miniştrii aveau "răspunderea politică numai faţă de
rege" (art.65), dar ei erau obligaţi să răspundă la întrebările puse de membrii
Adunării Deputaţilor sau Senatul. Ca şi vechea Constituţie, persoana regelui era
declarată "inviolabilă. Miniştri săi sunt răspunzători. Actele de stat ale regelui
vor fi consemnate de un ministru, care prin aceasta însăşi devine răspunzător de
ele. Se exceptează numirea primului ministru care nu va fi contrasemnată".
Analiza textului arată că s-a urmărit realizarea unei concordante între
activitatea practică şi prevederile legale. În realitate, şi până în 1938 regele era
"capul statului", chiar dacă nu era o menţiune expresă în Constituţie.
În privinţa răspunderii ministeriale erau un fapt că pe baza Constituţiei din
1923, toate guvernele şi toţi miniştrii au fost schimbaţi prin hotărârea regelui şi
nu a Parlamentului; nu s-a înregistrat nici măcar nu singur caz când un membru
al executivului să fi părăsit puterea prin decizia parlamentului. De asemenea,
numirea primului ministru era o prerogativă regală, iar semnătura fostului
preşedinte al Consiliului de Miniştri a avut, de fiecare dată, un rol formal.
Constituţia din 27 februarie 1938 consemna monarhiei active, iar regimul politic
avea caracterul monarhiei autori tare.
Noua Constituţie avea unele prevederi care, în mod cert, erau îndreptate
împotriva legionarilor: dreptul la vot pentru Adunarea Deputaţilor era ridicat de
la 21 de ani la 30 de ani; interdicţia pentru preoţi de a pune autoritatea lor
spirituală în slujba propagandei politice în lăcaşurile de cult; interdicţia de a "lua
sau presta jurământul" pentru persoanele care nu erau autorizate prin lege. Pe de
altă parte, prin Constituţie se acorda - pentru prima dată în România - dreptul la
vot pentru femei. Potrivit art. 15 pedeapsa cu moartea se aplica în timp de
război; Consiliul de Miniştri putea decide aplicarea acestei pedepse şi în timp de
pace "pentru atentate contra suveranului, membrilor familiei regale, şefilor
statelor străine şi demnitarilor statului". De asemenea, Constituţia urmărea să
asigure stabilitatea regimului, prin: prelungirea mandatului deputaţilor de la 4 la
6 ani; creşterea numărului senatorilor de drept la o jumătate din totalul
membrilor acestui corp legiuitor; stabilirea unei structuri a Adunării Deputaţilor
în funcţie de îndeletnicirea alegătorilor: agricultură şi muncă manuală, comerţ şi
industrie, ocupaţii intelectuale. Validarea mandatelor se făcea de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie pentru a evita lungile şi penibilele dezbateri din primele
şedinţe ale Parlamentului de după alegeri.
Legea electorală din 9 mai 1939 a detaliat prevederile din Constituţie;
femeile aveau drept de vot, dar nu erau eligibile; numărul deputaţilor era stabilit

274
la 258, iar al senatorilor aleşi prin vot universal la 88, plus 88 numiţi de rege şi
alţii de drept "în virtutea înaltei lor situaţiuni în stat şi în biserică"(art.8). Legea
mai introducea o restricţie, pe lângă cea de vârstă şi anume, aceea ca alegătorii
să fie ştiitori de carte. Un alt element l-a constituit introducerea jurământului de
credinţă faţă de regele Carol al II-lea pe care parlamentarii erau obligaţi să -1
presteze.
Printr-un decret regal din 30 martie 1938 s-a înfiinţat Consiliul de
Coroană, compus din membrii desemnaţi de suveran; acestea se întruneau "ori
de câte ori regele socoteşte util să-i ceară părerea, cu titlu consultativ, asupra
problemelor de stat de însemnătate excepţională. Membrii Consiliului purtau
titlul de consilieri regali, aveau rang de miniştri de stat şi ocupau la ceremoniile
oficiale locul de după preşedintele Consiliului de Miniştri; primeau o
indemnizaţie de reprezentare. În funcţia de consilier regali au fost numiţi foşti
miniştri de stat din primul guvern Miron Cristea, la care s-a adăugat mareşalul
Constantin Prezan şi generalul Ernest Baliff. În aceeaşi zi a apărut şi decretul
privind dizolvarea partidelor politice. Acest act temerar, prin care se urmărea
lichidarea unei componente fundamentale a regimului democratic, nu a provocat
aproape nici o reacţie din partea opiniei publice, iar opoziţia liderilor unor
partide a fost declarativă şi ineficientă, deoarece ei nu aveau în vedere acţiuni
practice pentru revenirea la regimul democratic.
În ziua de 14 aprilie 1938 a fost publicat decretul privind ordinea în stat,
care preciza că dizolvarea unei grupări sau asociaţii cu caracter politic atrăgea
după sine în mod automat închiderea cluburilor sau localurilor de întrunire ale
acestora.
Puterea judecătorească era organizată în acelaşi mod ca şi sub Constituţia
din 1923, fiind menţinute principiile obiectivităţii şi egalităţii justiţiei,
inamovibilităţii judecătorilor, neamestecului regelui în administrarea justiţiei,
interdicţia creării unor comisii sau tribunale excepţionale pentru judecarea
anumitor procese sau persoane etc.
Noul regim a procedat la reorganizarea administrativă a ţării. La 14
august 1938 a fost decretată reforma administrativă, pe baza căreia alături de
vechile unităţi-comuna, plasa, judeţul - s-a introdus una nouă: ţinutul. Au fost
create 10 ţinuturi-Olt, Argeş, Mării, Dunării, Nistru, Prut, Suceava, Alba Iulia,
Crişurilor, Timiş - în fruntea cărora se aflau rezidenţi regali, numiţi prin decret
regal de către Carol al II-lea. Aceştia se bucurau de largi împuterniciri,
principala lor sarcină fiind aplicarea întocmai a hotărârilor guvernamentale,
asigurarea ordinii şi liniştii publice în ţinutul respectiv. Conform unei legi,
primarii nu mai erau aleşi, ci numiţi pe o perioadă de 6 am.
Reorganizarea a cuprins şi domeniul social: sindicatele au fost dizolvate,
iar prin decretul - lege din 12 octombrie 1938 s-au creat breslele de lucrători,
funcţionari particulari şi meseriaşi, ce aveau ca obiect apărarea intereselor
membrilor.

275
 Regimul a acordat o atenţie specială tineretului: prin decretul-lege din 15
decembrie 1938, toţi băieţii între 7 şi 18 ani şi toate fetele între 7 şi 21 de ani
erau obligaţi să facă faţă din Straja Ţării, al cărei comandant suprem era regele.
La 19 octombrie 1939 a fost înfiinţat Frontul Naţional Studenţesc, în care au fost
înscrişi toţi studenţii.
Mijloacele de propagandă (presa şi radioul) au fost puse în slujba
regimului, având ca principal obiectiv elogierea lui Carol al II-lea. Totuşi, cu
toate măsurile luate, cu toată propaganda desfăşurată, regimul nu reuşea să pună
în mişcare masele de cetăţeni,
Politica economică a regimului s-a caracterizat prin creşterea intervenţiei
statului, exprimată în: măsurile vizând coordonarea activităţii economice,
comenzile masive făcute industriei, achiziţionarea unor mari cantităţi de cereale
şi stocarea lor, angajarea unor împrumuturi pe piaţa internă, dirijarea comerţului
exterior şi controlul circulaţiei valutare.
Politica socială a urmărit, în principal, sprijinirea marii burghezii
interesată în dezvoltarea industriei grele şi în cea privind înzestrarea armatei.
Politica guvernamentală faţă de ţărănime şi-a propus acordarea unui
sprijin în vederea modernizării activităţilor productive şi sporirea disponibilităţi
lor pentru expert.
Muncitorimea a suportat şi ea consecinţele negative ale deteriorării
situaţiei internaţionale şi izbucnirii primului război mondial. Totodată, a fost
interzis dreptul la grevă. Intelectualitatea a continuat să aibă o situaţie materială
superioară celorlalte categorii sociale.
Anii 1938-1940 s-au caracterizat prin accentuarea procesului de
stratificare socială, în care se detaşează puternic gruparea marii burghezii
industriale şi bancare, în frunte cu regele Carol al II-lea, în timp ce marea
majoritate a populaţiei era tot mai mult afectată de politica fiscală şi măsurile
economice luate de autorităţi.

1.2. Prăbuşirea regimului de autoritate monarhică

Agravarea situaţiei internaţionale l-a determinat pe Carol al II-lea să
iniţieze, la începutul anului 1940, o politică de reconciliere naţională. Această
politică evidenţia incapacitatea regimului de a rezolva prin propriile-i forţe
gravele probleme ce stăteau în faţa României. Prin politica de reconciliere,
regele urmărea să înglobeze în Frontul Salvării Naţionale, în guvern şi în
celelalte organe de stat pe reprezentanţii grupărilor politice din opoziţie, dar
preşedinţii Partidului Naţional Ţărănesc şi Partidului Naţional Liberal n-au
acceptat. La rândul său Mişcarea Legionară a acceptat, dar cu anumite condiţii.
Aşadar, politica de reconciliere a avut ca principal rezultat realizarea
acordului dintre guvern şi Mişcarea Legionară.
Luna iunie 1940 a marcat evoluţia regimului de autoritate monarhică spre
totalitarism. Astfel, Carol al II-lea a decis transformarea Frontului Renaşterii
Naţionale în Partidul Naţiunii, care a fost declarat partid unic şi totalitar.

276
 În acest partid erau obligaţi să se înscrie toţi funcţionarii publici, membrii
organelor de conducere ale asociaţilor profesionale, membrii ai consiliilor de
administraţie ale întreprinderilor publice şi private ş.a.
Notele ultimative sovietice din 26 şi 27 iunie 1940, ocuparea Basarabiei şi
nordul Bucovinei au marcat începutul sfârşitului pentru regele Carol al II - lea.
Cedarea unei părţi din Transilvania prin dictatul de la Viena din 30 august
1940 a generat o puternică reacţie a populaţiei şi a forţelor politice, care a dus la
prăbuşirea lui Carol al II-lea şi a regimului său.
La 5 septembrie, Carol al II-lea l-a investit pe generalul Ion Antonescu cu
depline puteri pentru conducerea statului român, iar a doua zi, 6 septembrie, a
fost nevoit să abandoneze prerogativele regale în favoarea fiului său Mihai.

2. Izvoarele dreptului românesc în perioada 1938 - 1940

2.1. Dreptul civil din această perioadă l-a constituit Codul civil român
adoptat la 1864, dar s-au aplicat şi unele legi speciale pentru completarea şi
modificarea acestuia impuse de prevederile Constituţiei din 1938.
Referitor la regimul proprietăţii, faţă de formula utilizată în 1866 conform
căreia proprietatea era declarată "sacră şi inviolabilă" şi Constituţiei din 1923
care "garanta proprietatea de orice natură". Constituţia din 1938 introduce o
formulă intermediară, decretând proprietatea ca "inviolabilă şi garantată".
Mai mult, susţinându-se că "dreptul de proprietate stă la baza ordinii
sociale", Constituţia din 1938 proclama, pentru prima dată, principiul liberei
circulaţii a bunurilor, oricine putând "dispune liber de bunurile ce sunt ale lui,
după normele prevăzute în legi"(art. 16). Spre deosebire însă de Constituţia din
1923, care prevedea expres că "nici o lege" nu poate înfiinţa pedeapsa
confiscării averilor", cea din 1938 adoptă formula "afară de cazurile de înaltă
trădare, şi delapidarea de bani publici".
Constituţia din 1938 menţinea principiul naţionalizării bogăţiilor
subsolului introdus în aşezământul din 1923, însă sub influenţa art. 489 din
Codul civil, de cel puţin 50% din redevenţa şi din preţul la hectar al concesiunii,
ca şi posibilitatea de a participa la exploatarea acestor bogăţii. (art.17).
În această perioadă, schimbări importante s-au produs şi în privinţa
regimul persoanelor, al căsătoriei şi familiei.
Urmărind instaurarea "noi ordini sociale" şi preocupat de ideea
subordonării individului "colectivităţii muncitoare", prin impunerea în prim plan
a "datorii" individului faţă de societate Constituţia din 1938 procedează la
reorganizarea raporturilor dintre individ şi stat în mai multe direcţii:
a) sunt introduse anumite restricţii privind libertatea individului şi
în
special libertatea contractuală;
b) individul este considerat că exercită şi trebuie să exercite o
funcţie

277
 socială, fiind deci obligat să păstreze anumite activităţi sociale şi
economice în folosul colectivităţii;
c)sunt sensibil sporite controlul şi supravegherea activităţilor
individului, ca şi intervenţia statului în raporturile interindividuale.

2.2. Dreptul penal

În domeniul dreptului penal, cele două Coduri penale, adoptate în 1937:
Codul penal şi Codul justiţiei militare au cunoscut o serie de modificări, în
special în domeniul "ordinii publice şi siguranţei statului"
Constituţia din 1938 a fost precedată de două acte, unul constituţional şi
celălalt încălcând practica constituţională: Decretul regal nr. 856 din 11
februarie 1938 prin care se introducea starea de asediu pe tot cuprinsul ţării pe
timp nelimitat, fără nici o expunere de motive şi Comunicatul Casei Regale nr.
32 din 15 februarie 1938 prin care audientele la rege se suspendă .
În strânsă legătură cu starea de asediu s-a promulgat la 15 aprilie 1938
Legea pentru apărarea ordinii în stat, unde noile măsuri represive au fost grupate
în mai multe capitole distincte. Un capitol este consacrat măsurilor de reprimare
a tulburării liniştii publice de către persoanele fizice.
Un capitol cuprinde interzicerile privitoare la activitatea turbulentă a
grupărilor şi asociaţiunilor de orice fel. Ele au drept sancţiune măsura dizolvării
grupărilor sau asociaţiilor turbulente de către Consiliul de Miniştri şi este socotit
un act de guvernământ.
În grupul infracţiunilor prevăzute de Codul penal se încadrează articolele
privind "Crime şi delicte în contra liniştii publice" şi "Aţâţări, instigări şi alte
delicte contra liniştii publice". Aşadar, prin această lege, în afară de infracţiunile
prevăzute de Codul penal, se pedepsesc şi uneltirile contra ordinii sociale şi
infracţiunile în contra liniştii publice. Înăsprirea regimului incriminării a atins
apogeul prin decretul-lege din 22 iunie 1940 pentru apărarea ordinii totalitare a
statului român, prin care s-a incriminat ca delict de uneltire politică faptul de a
propovădui prin viu grai sau prin scris schimbarea organizării politice a
României.
În această perioadă au avut loc o serie de modificări ale Codului penal şi a
Codului justiţiei militare prin care, schimbându-se incriminările unor fapte
penale, s-a produs o înăsprire a regimului pedepselor penale. Astfel, prin
Jurnalul Consiliul de Miniştri, din 24 mai 1938, pentru atentate contra
suveranului, membrilor familiei regale, şefilor statelor străine, precum şi în
cazurile de tâlhărie cu omor şi asasinat politic, s-a introdus provizoriu în dreptul
penal pedeapsa cu moartea. Aceste măsuri vizau în mod direct pe membrii
mişcării gardiste.

2.3. Dreptul procesual

Codul de procedură penală intrat în vigoare odată cu Codul penal, în
1937, are ca izvoare: Codul de procedură penală din 1865, tezele şcolii penale

278
româneşti, Codul de procedură penală aplicat în Transilvania înainte de
extinderea Codului lui Al.I.Cuza, precum şi din unele prevederi cuprinse în
legislaţia străină de profil. Noul cod de procedură penală a adoptat sistemul
mixt, pentru fazele procesului premergătoare judecăţii (cercetarea, urmărirea,
dar mai ales instrucţia penală dominate de principii inchizitoriale, iar pentru faza
judecăţii, ale sistemului acuzatorial.
În conformitate cu aceste principii Codul de procedură penală (art.2) a
prevăzut că acţiunea penală era ca obiect "aplicarea pedepselor şi a măsurilor de
siguranţă". Acţiunea penală ca formă a acuzării inculpatului în procesul penal
era supusă principiilor moderne ca: legalitate, oficialitate, publicitatea
procesului, etc.
Ea era pusă în mişcare de către ministerul public organul oficial însărcinat
cu atribuţiuni de apărare contra criminalităţii.
Menţinând sistemul garanţiilor procesuale, noul cod a reglementat
instituţia achitării persoanei nevinovate, alături de cea a încetării urmăririi
(pentru stingerea acţiunii penale printr-o cauză legală) şi anularea urmăririi
(pentru lipsă de autorizare sau plângere prealabilă etc).
Privind competenţa materială, noul cod a prevăzut ca instanţe de prim
grad: judecătoriile de pace, tribunalele şi curţile de jurii ca instanţe. Controlul
asupra activităţii primelor instanţe a fost asigurat prin reglementarea jurisdicţiei
de apel înfăptuită de instanţe superioare. În cadrul sistemului acestei jurisdicţii
continuă să existe Înalta Curte de Casaţie a României, ca instanţă supremă în
stat. Conform noului cod de procedură penală, fazele procesului penal erau:
cercetarea-cu funcţia ei de descoperire a infracţiunilor şi infractorilor - realizată
de Ministerul Public; instrucţia, cu sarcina trimiterii inculpatului de către
judecătorul de instrucţie şi judecata, sarcina, încredinţată magistraţilor.
În privinţa modernizării procesului penal este de remarcat că noul cod a
consacrat sistemul probelor libere, regim care prevede dreptul judecătorului de a
administra probe şi din oficiu. De aici şi măsura suprimării probei legale
absolute a proceselor verbale încheiate de autoritate forţă probantă numai până
la proba contrarie.

3. Statul şi dreptul României în perioada regimului Ion Antonescu (6

septembrie 1940 - 23 august 1944)
3.1. Organizarea politică
Regimul monarhic autoritar, inaugurat de regele Carol al II-lea, la 10
februarie 1938, a falimentat, după mai bine de 2 ani, în septembrie 1940, în
urma provocărilor interne, dar, mai ales, externe, cărora nu a fost în stare să le
facă faţă.
Dezastrul naţional generat de prăbuşirea graniţelor României în vara
tragică a anului 1940 a condus la lovitura de stat din septembrie 1940. Pentru
opinia publică românească aceste rapturi teritoriale erau asociate cu regimul

279
autoritar impus de Carol al II-lea şi îl făceau responsabil pentru incapacitatea de
a proteja interesele României în momente de cumpănă.
În aceste circumstanţe dificile, generalul Ion Antonescu, fost şef al
Marelui Stat Major şi ministru al Apărării Naţionale, apărea ca o soluţie
salvatoare. Deşi Ion Antonescu nu făcea parte din nici un partid politic, el avea
legături cu Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, iar tulburările provocate de Mişcarea
Legionară şi presiunile exercitate de delegaţia germană la Bucureşti, au găsit şi
favorizat decizia regelui de a-i încredinţa acestuia mandatul de formare a unui
guvern prin Decret regal nr.3052, din 4 septembrie 1940. A doua zi prin
Decretul-regal nr.3052, Constituţia promulgată la 27 februarie 1938 este
suspendată, iar Corpurile Legiuitoare sunt dizolvate şi tot în aceeaşi zi prin
Decretul-regal nr.3053 Ion Antonescu, preşedintele Consiliului de Miniştri este
investit cu puteri depline pentru conducerea statului român "Articolul 2 din
Decretul regal menţiona că regele rămânea, în continuare, cu unele atribuţii
nominale: era "capul oştirii", păstra dreptul de a bate monedă, conferea
decoraţiile române, avea dreptul de graţiere, de amnistie şi de a reduce pedepse,
primea şi acredita ambasadorii, încheia tratate şi putea numi, prin decrete regale,
contrasemnate de preşedintele Consiliului de Miniştri, miniştrii şi Secretari de
Stat.
După abdicarea regelui Carol al II-lea, în dimineaţa zilei de 6 septembrie
1940, rămas singur în fruntea statului, Ion Antonescu emite decretul-lege nr.
3064 privitor la reglementarea succesiunii la tronul României a Marelui Voievod
Mihai de Alba Iulia, prin care invocând dispoziţiile constituţionale, dar fără a le
menţiona, constată succesiunea la tronul României a lui Mihai, care pentru a
doua oară devine Rege al României sub numele de Mihai 1.
Prin Decretele-regale nr.3067 din 6 septembrie 1940 şi nr.3070 din 8
septembrie 1940 puterile generalului Ion Antonescu sporesc, întrucât regele
pierde trei prerogative importante existente în decretul anterior din 5 septembrie
1940, promulgat de Carol al II-lea şi anume: pierde dreptul de a încheia tratate,
dreptul de a modifica legile organice şi de a numi miniştrii şi sub secretari de
stat, păstrând doar dreptul de a numi pe primul ministru, însărcinat cu puteri
depline.
Cele trei decrete regale din 5,6 şi 8 septembrie crea o nouă instituţie
politică cea de "Conducător al Statului". În consecinţă, Ion Antonescu întruchipa
puterea legislativă şi executivă, avea dreptul de iniţiativă legislativă, numea şi
revoca pe miniştri, conferea grade militare, iar prin suspendarea inamovibilităţii
corpului judecătoresc obţinea şi controlul puterii judecătoreşti.
Deşi prerogativele regelui erau mult diminuate, totuşi Ion Antonescu
recunoştea că puterile sale sunt limitate în virtutea tradiţiei factorului
constituţional, mai ales când dispoziţiile regale căpătau, prin caracterul lor o
importanţă decisivă pentru ţară s-au se refereau la persoana "Conducătorului
Statului". De exemplu, prin Decretul regal nr. 3151 din 14 septembrie 1940
România este declarată "Stat Naţional-Legionar", "Mişcarea Legionară" fiind

280
recunoscută ca singura mişcare în noul stat, şi tot prin Decretul regal nr. 314 din
14 februarie 1941, "Statul Naţional - Legionar" este desfiinţat şi decretul
anterior abrogat.
Statul naţional - legionar, a fost o construcţie politică hibridă, în care
voinţa autoritară a generalului Ion Antonescu s-a ciocnit de ambiţiile totalitare
ale lui Horia Sima. Societatea românească, cu excepţia celor direct vizaţi de
legionari, a stat în expectativă, aşteptând victoria generalului Ion Antonescu,
privit ca un garant al siguranţei şi ordinii. Regimul naţional - legionar nu a fost
în esenţa sa, unul de factură totalitară.
Dualitatea puterii, între 14 septembrie 1940 şi 23 ianuarie 1941, nu poate
fi socotită ca fiind o "dictatură militaro-fascistă". În acest sens, istoricii români
consideră că pentru o rigurozitate mai mare şi pentru a nu sugera o identitate
între proiectul politic legionar şi cel antonescian, este de preferat termenul care a
fost consacrat în mentalitatea juridică a epocii: "stat naţional-legionar".
După reprimarea rebeliunii legionare, din 21-23 ianuarie 1941, România
s-a aflat sub regimul Antonescu.
La 14 februarie 1941, "Statul Naţional-Legionar" îşi încetează oficial
existenţa.
Dualitatea puterii executive încetase, de asemenea, prin constituirea unui
nou guvern la 27 ianuarie 1941. Ion Antonescu s-a gândit la un guvern de
uniune naţională, dar a fost refuzat de şefii principalelor partide, şi în aceste
condiţii a apelat la specialişti recunoscuţi în diverse domenii, mai ales la
profesori universitari şi funcţionari din aparatul administrativ interbelic. Acest
regim trebuia să corespundă intereselor naţionale ale ţării în condiţiile interne şi
externe reclamate de declanşarea şi participarea României la războiul
antisovietic.
Natura regimului Ion Antonescu poate fi evaluată în mai multe direcţii:
alcătuirea guvernului; administraţia publică, inclusiv justiţia, raporturile cu
fostele partide politice, legislaţia edictată; principii de guvernare; atitudinea faţă
de Palat.
În tot intervalul 1941 - august 1944 executivul nu a avut un caracter
politic şi a fost instrumentul central pentru administrarea treburilor statului.
Administraţia publică. Corpul funcţionarilor civili care s-a format treptat
în perioada interbelică îşi îndeplineau atribuţiile indiferent de succesiunea
partidelor la guvernare şi a regimurilor. Exista, în bună parte, un fel de
autonomie a corpului funcţionăresc; autonomia era mai accentuată în
justiţie("puterea judecătorească").
În septembrie 1940, prefecţii şi primarii principalelor localităţi sunt
numiţi dintre aderenţii Legiunii. După rebeliune, la nivel central şi judeţean sunt
înlocuiţi toţi prefecţii legionari prin militari activi. Primarii şi ajutorii de primari
instalaţi în lunile septembrie - decembrie 1940, sunt de asemenea schimbaţi.
Aparatul administrativ - financiar şi judecătoresc al statului a continuat
însă să funcţioneze cu efectivele existente.

281
 3.2. Evoluţia dreptului
Justiţia continua să funcţioneze cu componentele ei şi cu întreaga
legislaţie şi jurisprudenţă civilă şi penală, constituite de la epoca lui Al.I.Cuza şi
până atunci. Totodată, perioada 6 septembrie 1940 - 23 august 1944 s-a
caracterizat prin apariţia multor norme juridice importante în domeniul:
dreptului civil, dreptului penal, procesual penal, relaţiilor de muncă.
a) Dreptul civil cunoaşte modificări cu privire la regimul proprietăţii şi
dreptului de proprietate. Astfel, prin legile noi apărute a fost sprijinită
dezvoltarea şi consolidarea proprietăţii de orice fel, îndeosebi a proprietăţii
imobiliare. Condiţiile stării de război au determinat apariţia regimului
rechiziţiilor aplicate nu numai în mediul rural, ci şi urban. Capacitatea juridică a
persoanelor fizice a fost influenţată în regimul ei juridic de o serie de factori, ca
lipsa unei constituţii, permanentizarea stării de asediu, a stării de război, şi
abuzurile autorităţilor statului faţă de evrei ş.a.
Privind abuzurile regimului Antonescu împotriva evreilor este reflectată
de emiterea unui număr mare de decrete-legi, din care enumerăm: Decretul-lege
nr.3347 pentru trecerea proprietăţilor rurale evreieşti în patrimoniul statului,
Decretul-lege nr.361 pentru înfiinţarea comisarilor de romanizare, Decretul-lege
nr.3438 pentru reglementarea situaţiei evreilor din învăţământ, Decretul-lege nr.
2984 relativ la statutul militar al evreilor ş.a.
Alături de unele limite impuse dreptului persoanei de a încheia o
căsătorie, amintim că prin Decretul-lege nr. 1923 din 1943 se putea stabili
proprietatea copilului natural, fie prin recunoaşterea tatălui printr-un act autentic
sau printr-o declaraţie făcută de acesta la ofiţerul stării civile, fie prin acţiune în
justiţie.
În materia obligaţiilor se constată o creştere a contractelor de adeziune
datorate dezvoltării economice . Având concursul unor jurişti de valoare s -au
realizat unele reglementări juridice, cu viabilitate până astăzi (amintim, de
exemplu, Legea nr. 603 din 1943 pentru simplificarea împărţelii judiciare şi
Legea nr. 319 din 1944 privind dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor).
b) Dreptul penal. Caracteristic acestei perioade de război este amplificarea
incriminărilor, înăsprirea pedepselor penale şi diminuarea unor, garanţii
procesuale. Au fost incriminate încă din 1940, sub titlul de "Infracţiuni contra
ordinii publice şi intereselor statului", întrunirile, adunările şi manifestaţiilor de
orice fel, posedarea de arme fără autorizaţie, sustragerea muniţiilor, etc.
Sistemul incriminărilor cu caracter politic este completat cu Decretul-lege
nr.3674 din octombrie 1940 privind reprimarea sabotajului. Dispoziţii penale
cuprinde şi Legislaţia pentru mobilizarea agricolă.
Starea de război a determinat incriminarea şi pedepsirea cu asprime a
sustragerii la încorporare, neprezentarea la concentrare sau mobilizare,
dezertarea militarilor.

282
 De asemenea, s -a introdus pedeapsa cu moartea pentru crime grave şi a
crescut numărul faptelor sancţionate cu detenţie. Tot în această perioadă apare
pedeapsa prin internarea în lagăr şi o creştere a celei cu domiciliul obligatoriu.
c) Dreptul procesual penal. A cunoscut importante evoluţii determinate de
condiţiile participării la cel de-al doilea război mondial. În aceste condiţii, statul
a transformat instanţele militare în instanţe competente să judece multe fapte
decretate ca infracţiuni, şi a impus termene procesuale foarte scurte pentru
judecarea cauzelor penale. Prin Decretul-lege s-a instituit judecata în cel mult 10
zile de la sesizare, iar prin Decretul-lege nr.236 din 5 februarie 1941 cercetările
se efectuau de Parchetul Militar în termen de 24 de ore, după care se înainta
direct în instanţa de judecată.
De asemenea, procedura penală specială nu cunoaşte căile de atac.
d) Dreptul în domeniul relaţiilor de muncă cunoaşte o serie de
reglementări speciale determinate de starea de război. Astfel, prin decretele-lege
din 10 decembrie 1940 şi 17 februarie 1941, dă posibilitatea de a militariza
"orice instituţie sau întreprindere de stat sau particulară ... oricând interesele
superioare ale statului ar cere".

4. România în anii 1944-1947. Evoluţia statului şi dreptului.

Actul istoric de la 23 august 1944, prin care înlătura regimul mareşalului

Ion Antonescu, deschidea posibilitatea renaşterii vieţii constituţionale a
României. Totuşi, împrejurările grele externe şi interne în care se găsea
România vor conduce, în final la lichidarea sistemului constituţional tradiţional
românesc. Regele Mihai a avut rolul decisiv în înfăptuirea actului de la 23
august 1944, care a constat în demiterea mareşalului Ion Antonescu şi încetarea
războiului cu Uniunea Sovietică şi ceilalţi Aliaţi, şi acceptarea armistiţiului.
Suveranul avea sprijinul politic al celor patru partide Blocul Naţional-
Democrat; comandanţii militari pregătiseră toate măsurile pentru această
întoarcere cu 180 de grade a situaţiei politice şi militare; opinia publică era
dornică să vadă ieşirea dintr-o situaţie considerată fără speranţă.
În seara zilei de 23 august a fost constituit un nou guvern sub conducerea
generalului Constantin Stănescu; redactarea şi difuzarea la radio a proclamaţiei
regale şi emiterea primelor decrete ale noului regim, inclusiv declaraţia
guvernului declaraţia guvernului.
În afară cadrului general enunţat în proclamaţiile Regelui şi ale
guvernului noul regim a acţionat pentru revenirea spre monarhia constituţională
parlamentară, în sistemul mai multor partide.
Prin Înaltul Decret Regal nr.1626 din 31 august 1944 (publicat în
Monitorul Oficial nr.202 din 2 septembrie) se stipula: drepturile românilor sunt
cele recunoscute de Constituţia din 1866 cu modificările ce ulterior i-au fost
aduse şi Constituţia din 1923; puterile statului se vor exercita după regulile

283
aşezate în Constituţia din 1923; privind organizarea Reprezentanţei Naţionale,
iar până atunci puterea legislativă se exercita de către rege, la propunerea
Consiliului de Miniştri; o lege specială va stabili condiţiile în care magistraţii
sunt inamovibili.
Aşadar, decretul din 31 august /2 septembrie 1944 explică limpede ţelurile
regimului nou instaurat. Trimiterea explicită la Constituţiile din 1866 şi 1923
însemna: guvern reprezentativ, sistem politic cu mai multe partide; separarea
puterilor în stat extrem de precis formulată; drepturile şi libertăţilor cetăţenilor
foarte clar enunţate în 1866 şi 1923; proprietatea individuală şi garantarea
acestui drept.
Dar anumite formulări din anumitul Decret deschideau calea
interpretărilor, de care P.C.R. se va folosi pentru a confisca întreaga putere şi a
schimba complet natura regimului. Atâta vreme cât guvernul reprezenta o
coaliţie reală de partide - în cazul de faţă P.N.Ţ. (Maniu), P.N.L. (Brătianu),
P.S.D.R. (Titel Petrescu) şi P.C.R -legile propuse Regelui puteau reprezenta un
compromis între forţele aflate în coaliţie.
Impunerea, prin dictat, a guvernului de la 6 martie 1945, a reprezentat, în
fapt, controlul aproape total al executivului de către Partidul Comunist. Care, în
conjunctura de atunci, cu autorităţile de la Moscova în deplin control asupra
României au adus la instaurarea, în mai puţin de trei ani, a statului democrat
popular, la înlăturarea monarhiei, la impunerea unui regim comunist după model
sovietic. Din ţelurile exprimate, după 23 august 1944, n-a mai rămas nimic.
Evoluţiile de facto din septembrie 1944 şi până la 30 decembrie 1947 nu
pot schimba însă în nici un fel concluzia asupra regimului monarhic
constituţional şi parlamentar pe care autorii actului de la 23 august 1944 1 - au
urmărit şi au dorit să-l reintroducă în România.
În momentul revenirii României la regimul constituţional în Europa erau
un număr restrâns de state constituţionale, iar societatea românească beneficia
de un aparat de stat organizat, de o bună administraţie, de o economie sănătoasă
şi de o armată numeroasă, fiind a patra putere militară a Europei. Având o
situaţie economică şi politico-juridică diferită faţă de celelalte ţări ale Europei
estice care vor fi satelizate Uniunii Sovietice, România anilor 1944-1947 a
reacţionat "atipic" în ansamblul transformărilor brusc înfăptuite în această zonă,
încercând să păstreze unele instituţii tradiţionale.
Abrogarea Constituţiei din 1923 la 30 decembrie 1947 a fost precedată de
numeroase "iniţiative" ale partidului comunist, dirijat de sovietici, pentru
elaborarea şi aplicarea unor acte juridice, care se aflau în contradicţie cu forma
şi spiritul ei.
Convenţia de armistiţiu, semnată la Moscova la 12 septembrie 1944,
prevedea în art. 14 că, guvernul sovietic şi Înaltul Comandament Român "se
obligă să colaboreze cu Înaltul comandament aliat (sovietic) la arestarea şi
judecarea persoanelor acuzate de crime de război. Conţinutul acestui articol
pregătea intervenţia sovieticilor în sistemul juridic românesc, dar nu putea

284
justifica această intervenţie, întrucât dreptul de sancţionare a persoanelor,
potrivit Constituţiei, revenea în exclusivitate statului român, legilor sale. Pentru
a se putea punere în aplicare această prevedere din Convenţia de armistiţiu, la 11
octombrie 1944 este modificat Înaltul decret Regal nr.1626 din 31 august 1944,
adăugându-se două prevederi cu caracter constituţional:
a) elaborarea unor legi speciale care să prevadă condiţiile în care
vor fi urmăriţi şi sancţionaţi cei vinovaţi;
b) aceste legi vor putea prevedea şi măsuri pentru urmărirea averilor
celor vinovaţi de dezastrul tării.
În temeiul acestor noi prevederi constituţionale au fost elaborate două
legi:
Legea nr. 50 din 20 ianuarie 1945 pentru urmărirea şi pedepsirea
criminalilor şi profitorilor de război şi Legea nr. 51 din 20 ianuarie 1945 pentru
urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării.
Aceste legi nu vor fi puse în aplicare, ci vor fi înlocuite, după instaurarea
la 6 martie 1945 a guvernului Petru Groza, cu o legislaţie mai dură în privinţa
celor vinovaţi de dezastrul ţării sau crime de război. Se constituiau instanţe de
judecată mixte în care elementul politic se afla în majoritate. Astfel, aplicarea
prevederilor Convenţiei de armistiţiu în domeniul juridic capătă o componentă
politică pregnantă, aceasta deschizând calea abuzurilor.
Condiţiile izvorâte din Convenţia de armistiţiu corelate cu introducerea
unui regim tranzitoriu de organizare judecătorească, au generat grave şi
dureroase disfuncţionalităţi în sistemul juridic românesc. Astfel, Legea nr.640
din 19 decembrie 1944 pentru instituirea acestui regim suspenda temporar
inamovibilitatea judecăţilor, care va fi apoi mereu prelungită până la scoaterea ei
prin Constituţia din 1948. De asemenea, Legea nr. 312 din 21 aprilie 1945
pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării sau crime de
război, crea o instanţă extraordinară Tribunalul Poporului, violând grav art. 101
din Constituţie. Legea prevedea înfiinţarea instituţiei acuzatorilor publici care
făceau parte din instanţele judecătoreşti fiind numiţi de Consiliul de Miniştri şi
învestiţi cu mari atribuţii procedurale şi de instrumentare a cazurilor. În felul
acesta, tradiţia judecătorească înceta să se manifeste, fiind anulată de suprimarea
inamovibilităţii magistraţilor, instrumentarea cazurilor de acuzatorii publici,
judecata sumară.
Încercarea regelui Mihai de a se opune măsurilor luate de guvernul Petru
Groza, amestecului sovietic, prin invocarea violării Constituţiei României nu a
putut avea efecte în practica politico-juridică.
Recunoscut de marile puteri aliate, guvernul Groza şi-a manifestat
"legitimarea" prin crearea unor noi instituţii politico-juridice care să asigure
condiţii favorabile pentru lichidarea opoziţiei faţă de cucerirea întregii puteri de
către comunişti. Astfel, imediat în ianuarie 1945, ministrul justiţiei Lucreţiu
Pătrăşcanu a pregătit două proiecte de legi, pentru organizarea Reprezentanţei
Naţionale şi al noii legi electorale, care vor fi semnate de rege în iulie 1946.

285
 Legea nr. 560 din 15 iulie 1946 privitoare la alegerile pentru Adunarea
Deputaţilor stabilea dreptul de vot pentru femei şi militari. Articolul 7 din lege
fixa numeroase interdicţii pentru cei care erau socotiţi "nedemni" pentru a fi
alegători sau aleşi, privind prevăzute 11 situaţii de incompatibilitate a dreptului
de vot: cei care în perioada 6 septembrie 1940-23 august 1944 au îndeplinit
funcţia de ministru, subsecretar de stat, secretar general de minister, prefect de
judeţ, prefect de poliţie, primar în oraşe, voluntari din războiul împotriva
Naţiunilor Unite, candidaţii pe listele fostelor partide "Totul pentru Ţară" şi
"Naţional-Creştin", conducătorii centralei evreilor, membrii asociaţiilor româno-
germane şi româno-maghiare. Toate acestea au oferit posibilitatea interpretărilor
abuzive ale textului constituţional şi într-o atmosferă de teamă a dat câştig, prin
fraudă, "Blocului Partidelor Democratice" condus de comunişti la alegerile din
19 noiembrie 1946.
Legitimându-şi puterea prin falsificarea alegerilor, întrucât majoritatea
sufragiilor aparţinuseră P.N.Ţ., guvernul Petru Groza a trecut la pregătirea
ultimei lovituri împotriva Constituţiei din 1923 şi a democraţiei în România.
Analiza evoluţiei statului şi dreptului român între anii 1944 - 1947,
dezvăluie rolul determinant al sovieticilor în trecerea spre totalitarism, prin
desfiinţarea treptată a instituţiilor democratice, pe măsură ce partidul comunist
se îndrepta spre acapararea întregii puteri politice.
La sfârşitul anului 1947 s-a trecut la instaurarea controlului de stat asupra
vieţii economice prin Legea nr.1056 din decembrie 1946 pentru etatizarea
Băncii Naţionale a României, Legea nr. 189 din iunie 1947 pentru înfiinţarea şi
funcţionarea Oficiilor industriale, Legea nr. 287 din august 1947 pentru reforma
monetară ş.a.
La 29 iulie 1947 Adunarea Deputaţilor a ratificat hotărârea Consiliului de
Miniştri privitoare la dizolvarea partidului Naţional Ţărănesc condus de Iuliu
Maniu, în vreme ce Partidul Naţional-Liberal se destrămase încă de la începutul
anului 1947.
În dimineaţa zilei de 30 decembrie 1947 regele Mihai I a semnat actul de
abdicare la cererea lui Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu-Dej, sub ameninţarea
trupelor care înconjurau Palatul regal, fapt ce însemna ultima lovitură dată
structurilor de putere ale vechiului regim constituţional.
Actul de abdicare al regelui a fost adus la cunoştinţa guvernului, iar în
aceeaşi zi şedinţa extraordinară a Adunării Deputaţilor a aprobat Legea nr.363,
pentru proclamarea Republici Populare Române.
Aşadar, dacă de la Constituţia din 1866 şi până la 1938 România evoluase
în limitele parlamentarismului, spre o treptată lărgire a democraţiei cu toate
imperfecţiunile ei, din anul 1938 însă, "fiecare nou regim s-a impus printr-o
lovitură de palat", în 1938 Carol al II-lea, în 1940 Ion Antonescu, în 1944 regele
Mihai, în 1947 Partidul Comunist. Fiecare nou regim şi-a justificat venirea prin
păcatele României vechi şi a promis să le îndrepte, dar în loc de a realiza aceste

286
promisiuni, toate aceste regimuri, au introdus instituţii şi mai autoritare până ce,
ultimul venit, autoritarismul a atins pragul totalitarismului.

287
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

 Istoria Românilor. Academia Română, Editura Enciclopedică,

Bucureşti, voI. I, II, III, IV (2001); voI. VI (2002); voI. V şi VII,
Tom. 1 şi 7, Tom 2(2003); voI. VIII (2008);
 Amuza, Ion - Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Sy1vi,
Bucureşti, 2004;
 Banciu, A. - Istoria vieţii constituţionale în România, editura Şansa
SRL Bucureşti;
 Cemea, E. şi Molcuţ, E. - Istoria statului şi dreptului românesc,
Ediţie revizuită şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2006.
 Guţan, M. - Istoria administraţiei publice româneşti, Ediţia a 2-a,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006;
 Hamangiu, C. - Codul General al României, voI. I -
XXXVIII(1907¬1943);
 Hanga, VI. - Istoria dreptului românesc, Editura Fundaţia
Chemarea, Iaşi 1993;
 Hitchins, K. - România, 1774-1866, editura Humanitas, Bucureşti,
1998; Hitchins, K. - România, 1866 -1947, editura Humanitas,
Bucureşti, 1998;
 Marcu, L.- Istoria dreptului românesc, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1997;
 Muraru, I. - Constituţiile României, Bucureşti, 1980;
 Oroveanu, M.T.- Istoria dreptului românesc şi evoluţia instituţiilor
constituţionale, Editura Cema, Bucureşti 1992;
 Rotaru, J şi Panduru, P. - Istoria statului şi dreptului românesc,
Partea I, Curs, Editura Inter Graf, 2002.
 Pascu, Şt. şi Hanga, Vl.- Crestomaţie pentru studiul istoriei statului
şi dreptului R.P.R., voI. II(1958); voI. III (1963), Bucureşti;
 Scurtu, I., şi Buzatu, M. - Istoria românilor în secolul XX, Editura
Paideia, Bucureşti, 1999;
 Scurtu, I.- Istoria României în anii 1918-1940. Evoluţia regimului
politic de la democraţie la dictatură , Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1996.

288