ŞTIINŢA DESĂVÂRŞIRII GENURILOR

MUZICALE, A FORMELOR ŞI CULORILOR DIN

PERSPECTIVA RENAŞTERII,
ÎN SECOLELE XIV-XVI
 Forme, culori, genuri, spaţii, volume
sunt atribute ce aparţin tuturor artelor. Artele vizuale (prin desen, pictură,
sculptură) arhitectura, muzica, reunesc aceste elemente tehnice în intenţia de a
abstractiza gândirea, de a esenţializa, pentru a percepe frumosul fiecăruia. Ele
sunt ştiinţe şi arte în proiectarea şi construcţia unor lucrări şi edificii,
respectând reguli şi principii care, mereu se subsumează valorii estetice
primordiale, frumosul. Ele pornesc de la aceeaşi constantă care este Numărul.
Prin limbajele uşor diferite, artele pătrund dincolo de câmpul realităţii
imediate al ansamblurilor materiale, transced înspre planul ideatic, virtual,
prin crearea unui ethos specific şi reprezentativ pentru cultura unui popor sau
a unei epoci. Ele operează cu lucruri palpabile, precum materialele de
construcţie (lemn, cărămidă, sticlă etc în arhitectură sau inălţimi, durate,
formule ritmice etc în muzică, cărbune sau culori în pictură sau desen). Dar ele,
prin semnificante şi originale strategii ale gândirii artistice, sunt sublimate în
lumină, umbră, culoare, întunecime, strălucire, reverie. Încărcătura simbolică
a acestor arte şi ştiinţe este cu atât mai mare cu cât orizontul şi gustul estetic
este mai profund, mai cutezător, mai orientat spre cunoaştere.
 
 Curentului Umanist
• Libertatea spirituală, detaşarea de dogmele religioase, uniunea dintre
cultura antică şi învăţătura creştină, au fost dezideratele curentului
Umanist ce a susţinut Renaşterea. Umanismul a fost un curent
cultural care a aparut in Italia, in sec al XV-lea, în stransă legatură cu
Renașterea. Centrul atenţiei ştiinţifice a devenit Omul, umaniştii
clădind în timp o viziune antropocentrică.
• În Italia, la Florenţa şi laRoma, artiştii plastici ai vremii, pictorii şi
sculptorii, se organizau în Academii după modelul lui Platon. Motivaţi
fiind de ducele Cosimo I de Medici, la Academia Fiorentină, se
promovează literatura, pictura şi arhitectura vremii, influenţând
dezvoltarea culturii în Renaştere. Cultura europeană a suportat o
transfigurare, prin creaţia literaţilor precursori, din secolul al XIV-lea,
Dante Alighieri (1265-1321), Francesco Petrarca (1304-1374),
Giovanni Boccacio (1313-1375) precum şi cei ai Renaşterii, Erasmus
din Rotterdam (1466-1536), Ludovico Ariosto (1474-1533), Nicolo
Machiavelli (1469-1527), Baltassare Castiglone (1478-1529).
 Giovanni Boccacio Baltassare Castiglione Dante Aligheri Francesco Petrarca

Erasmus din Rotterdam Nicolo Machiavelli Ludovico Ariosto Francois Rabelais

 Reforma religiosă a fost un
catharsis al Renaşterii. Cele
nouăzeci şi cinci de plângeri
ale lui Martin Luther (31
octombrie 1517) au trezit
conştiinţa oamenilor de a se
îndrepta către o purificare.
Din acel moment, artele au
primit o altă configurare.
Criza religioasă a declanşat
criza politică, împreună
restructurând viziunea
artelor şi a artiştilor.
Limbajele muzicale şi cele
plastice s-au reformatat
înspre un ideal al modestiei,
al smereniei, al purităţii, al
limpezimii atinse de aripa
duhului.
 
Quattrocento - Renaşterea timpurie secolul
al XV-lea
s-a manifestat în perimetrul înfloritor al Florenţei ocrotit de benevolenţa
familiei Medici. Suflul înnoitor s-a perpetuat apoi în Padova, Sienna,
Veneţia.
În arhitectură, filonul greco-roman guvernează principiile construcţiilor.
Proporţiile, simplitatea, redescoperirea tradiţiilor sunt tendinţele exprimate
de artiştii vremii.
În domeniul artelor vizuale se disting tehnici precum fresca, pictura în ulei
și anluminura (pictarea cărților), xilogravura, reprezentanții de seamă fiind
Fra Angelico (1395-1455), Paolo Uccello (1397-1475), Masaccio (1401-
1428), Piero della Francesca (1415-1492), Andrea del Castagno (1421-
1457), Filippo Lippi (1406-1469), Sandro Botticelli (1445-1510),
Antonello da Messina (1430-1479), Leonardo da Vinci (1452-1519),
Vittore Carpaccio (1460-1525) şi Michelangelo Buonaroti (1475-1564).
Fra Angelico (1395-1455) – Madona și sfinții (1438-1443) Muzeul San Marco,
Florența, Italia
Paolo Uccello (1397-1475) – Bătălia de la San Romano (1435-1460), Galeria
Uffizi, Florența, Italia
În artele vizuale
stilul lui
Masaccio este
recognoscibil
prin echilibru şi
seninătate, ce se
reperează prin
materialele alese,
culorile
transparente,
tehnica
perspectivei şi a
clar-obscurului.

Masaccio (1401-1428) – Sfânta Treime (1432) , Santa

Maria Novella, Florența, Italia
 Porţile Paradisului
În Renaştere, arta
decorativă nuanţa
înălţător orice lucrare de
arhitectură. Baptistierul
San Giovanni Battista din
Florenţa, şi el în formă
octogonală, are uşile de est
sculptate şi poleite în aur,
de către bijutierul,
sculptorul şi arhitectul
Lorenzo Ghiberti (1378-
1455). Cea mai valoroasă
şi laborioasă lucrare a sa,
o compoziţie armonioasă
în care a folosit
perspectiva, pe care
Michelangelo a denumit-o
Porţile Paradisului, a
iniţiat-o în 1425 şi a
finalizat-o după 27 de ani.
Arhitectura Renaşterii are ca fundament limbajul clasic. Acesta are la bază ordinul, ce
este unitatea formată din coloană și suprastructura ei, în colonada unui templu. Astfel
este manifestată şi latura estetică a arhitecturii, prin decor, dobândind proporţiile
armonioase.
• Opţiunea arhitectonică se diversifică, spaţiile civice fiind
din ce în ce mai solicitate.
• Gustul pentru decorativ devine un principiu estetic din ce
în ce mai pronunţat.
• Interesul pentru obiectul redat (proiectat, desenat, pictat)
şi ochii privitorului, reanimă studiul perpectivei. Primul
arhitect al Renaşterii care a fost preocupat, prin
demonstraţii asupra perspectivei, a fost Fillipo
Bruneleschi. Cel care a teoretizat, impresionat fiind de
raţionamentul acestuia, a fost Leon Battista Alberti.
• Urmare a cererilor nobiliare şi publice, statutul
arhitectutului se transformă, el promovându-şi cu
îndemânare propriile proiecte, valorizate acum în
Renaştere cu altă măsură.
 Un nou capitol în
istoria arhitecturii, prin
măiestria cu care a
proiectat o coajă dublă, Bruneleschi
care să poată permită Fillipo
zidarilor să (1377-1446)
construiască în Bijutier, inginer,
permanență din arhitect şi sculptor
florentin
interior, nemaifiind
nevoie de schele, care
ar fi fost extrem de Cupola
greu de manevrat la Domului din
aceea înălțime. Florenţa
Susţinerea octogonală
configurează imaginea
unei bijuterii
supradimensionate,
care devine deja un
principiu al perioadei
analizate.
Leon Battista
Alberti (1404-1472)
Bun cunoscător
al arhitecturii
romane, pe care
a avut șansa să o
studieze cu ochii
săi la Roma, are
puterea
creatoare și
sintetizatoare să
îşi făurească un
stil arhitectonic
modern, având
ca și temelie pe
cea a Leon Battista Alberti (1404-1472) - Palatul Ruccelai
(1446-1451), Florența, Italia
strămoşilor săi.
Leon Battista Alberti (1404-1472)- Tempio Malatestiano (1447-1460), Rimini, Italia
 Leon Battista
Alberti (1404-
1472) a preluat
arcul de triumf
în compoziția
unei fațade
bisericești
(dorindu-se a fi
un templu
dinastic, de aici
și aluzia la arcul
de triumf) cum
este Tempio
Malatestiano Leon Battista Alberti (1404-1472) - San Andrea din Mantova
(1471), Mantova, Italia
 Toţi artiştii au
redat cu multă
expresivitate
chipul omenesc,
sentimentele,
trăirile, atestând
umanismul
perioadei prin
sinceritate şi
realism.

Filippo Lippi (1406-1469) – Fecioara cu pruncul

(1466-1469), Palatul Medici-Riccardi, Florența,
Italia
Piero della Francesca (1415-1492) – Botezul Domnului (1450),
Galeria Nationala, Londra, Marea Britanie
Andrea del Castagno (1421-1457) – Cina cea de taină (1447) , Sfânta Apollonia,
Florența, Italia
 Clar – obscur,
tehnica ce
permite
evidenţierea
subiectului prin
distribuirea
luminii şi a
umbrelor
gradual sau
contrastant, în
pictură, desen şi
arhitectură.

Antonello da Messina (1430-1479), Buna Vestire,

Palatul Abatellis, (1476), Palermo, Italia
Sandro Botticelli (1445-1510) – Nașterea lui Venus (1486), Galeriile
Uffizi, Florența, Italia
Artistul Renaşterii este omul universal

întruchipat cu precădere prin creaţiile lui Leonardo

da Vinci şi Michelangelo Buonaroti, aflaţi într-o
competiţie şi rivalitate permanentă. Cum altfel ar
putea fi numiţi, când ei nu excelează într-un singur
domeniu, ci au preocupări multiple și nu rămân la
acest stadiu, ci ating un nemaintâlnit nivel de
elevație spirituală şi artistică, prin matematică
(temelia solidă pentru toate celelalte obiecte), desen,
inginerie, anatomie, pictură, cartografie, sculptură,
muzică și nu în ultimul rând poezie.
 Leonardo da Vinci a
fost în permanenţă
însetat de cunoaștere
și de libertate,
complementaritatea
dintre artă și știință
caracterizând cel mai
bine tot ceea ce a
întreprins el, fie că
este vorba de un
studiu de mașină
zburătoare, sau
despre o pictură.

Leonardo da Vinci și Andrea Verrocchio (1435-1488) – Botezul lui

Iisus (1472-1475) , Galeriile Uffizi, Florența, Italia
 Studiul
anatomiei, al
perspectivei și
geologiei, sunt
atuurile sale, față
de contemporanii
sau predecesorii
săi, și, se reflectă
într-un mod cât
se poate de
realist în
picturiile sale.
Leonardo da Vinci (1452-1519) – Sfântul Ioan Botezătorul
(1514) , Muzeul Luvru, Paris, Franta
Leonardo da Vinci (1452-1519) – Cina cea de taina (1498), Biserica Santa Maria delle
Grazie, Milano, Italia
Leonardo da Vinci (1452-1519), - Sfânta Ana, Fecioara
și Pruncul (1510), Muzeul Luvru, Paris, Franța
Vittore Carpaccio(1460-1525) – Visul Sfintei Ursula (1495), Galeria
Academiei, Veneția, Italia
Triada
frumos,
bine, adevar
(conceptul
de
kalokagathia
in limba
greacă), este
transpusă
în întreaga
creaţie a
pictorului şi
arhitectului
Sanzio
Rafael.

Sanzio Rafael (1483-1520), Şcoala de la Atena, Stanze di

Rafael, Vatican
 CINQUECENTTO
• Se înfiripa Epoca de Aur, când Papa Iulius al II-lea, permiţând suflului nou
artistic să slujească interesele bisericii a solicitat sprijinul artiştilor
valoroşi, Donato Bramante, Michelangelo Buonarotti, Rafael Sanzio.
• Remarcăm dezinvoltura ornamenticii şi a formelor curbe, caracteristici
esențiale ale creaţiei artiştilor.
• Grandioasa lucrare iniţiată de Donato Bramante, unul din cele mai mărețe
proiecte înfăptuite vreodată, Basilica San Pietro din Roma, a fost finalizată
în timp de către Michelangelo B., Rafael S., Giuliano da Sangallo (1445-
1516), Carlo Maderno (1556-1629),
• Artele vizuale sunt dominate de valoarea şi prestanţa unor artişti precum
Michelangelo Buonaroti, Tiziano Vecellio (1485-1576), Tintoretto (1518-
1584). Rafinate dozări ale luminii şi umbrei, culori şi gradaţii fine în
redarea unor traăsături ale feţei, ale unor momente ale zilei, ale
intemperiilor, sunt elemente ale acestei perioade.
Donato Bramante
(1444-1514) cel
care, împreună
cu Michelangelo
B., Rafael S.,
Giuliano da
Sangallo (1445-
1516), Carlo
Maderno (1556-
1629) va începe
unul din cele mai
mărețe proiecte
înfăptuite
vreodată, Basilica
San Pietro din
Roma.
Pentru papa Iulius al II-lea a pictat Capela Sixtină de la Vatian, uluitoarea frescă
cu temă religioasă, care surprinde nu numai prin mărime, ci prin intensitatea și
naturalețea mișcărilor personajelor.
Michelangelo Buonaroti (1475-1564) - Tondo Doni (1502-1504), Galeria
Uffizi, Florența, Italia
 Michelangelo
Buonaroti și-a
pus viața în
slujba artei,
viaţă care a
pendulat
permanent
între perioade
prolifice de
creație și
neîmplinirile
pricinuite de
contextul
vremii (papi,
lipsa banilor,
lipsa
recunoașterii
etc).

Michelangelo Buonaroti (1475-1564) – Pietà (1498-1499), Basilica

Sfântul Petru, Vatican, Italia
 Crescut printre cioplitorii
de piatră din Settignano,
un oraşel aflat în
apropierea Florenţei, el a
dobandit un deosebit
respect pentru piatră,
astfel că sculptura a
devenit mijlocul cel mai
bun prin care acesta se
exprimă, sculpturile sale
fiind de-a dreptul
însuflețite, printre care,
este deajuns să enumerăm,
Pietà, David, Mormântul
lui Iulius al II-lea.

Michelangelo Buonaroti (1475-1564) – David (1504)

Galeria Academiei, Florența, Italia
Michelangelo
Buonaroti
(1475-1564)
– Mormântul
lui Iulius al
II-lea,
San Pietro in
Vincoli
 El a proiectat la
solicitarea
familiei Medici,
la Florenţa,
Sacristia Nouă și
Biblioteca
Laurențiană,
folosind pentru
prima dată la
interior elemente
decorative
specifice
faţadelor
(ancadramentele
ferestrelor),
contrastul
cromatic, acestea
fiind printre
primele semne
ale arhitecturii
Michelangelo Buonaroti (1475-1564)– Sacristia nouă, San Lorenzo
manieriste.
Florența, Italia
Michelangelo Buonaroti (1475-1564)– Biblioteca Laurenziana, Florența,
Italia
Între 1534-1538
Michelangelo
Buonarotti a
reproiectat
complet Piaza
Campidoglio,
demolând
vechea
construcţie şi
reconstruind
sediul vechi
Senatorial al
oraşului Roma.
Este unul dintre
primele exemple
de arhitectură şi
urbanism în stil
manierist.
Michelangelo Buonarotti (1475-1564) – Campidoglio, Roma,
Italia
Donato Bramante (1444-1514) – Basilica Sant'Ambrogio - Milano
 Donato
Bramante (1444-
1514) a fost un
artist complet,
pictor, arhitect,
poet şi muzician
(Culegere de 25
cântece pe
versurile lui
Petrarca;
Culegere de 15
cântece pe teme
burleşti). Ordinul
este prezent şi în
creaţiile sale.

Donato Bramante (1444-1514), Santa Maria della pace, Roma,

Italia
Donato Bramante (1444-1514) - Tempietto de San Pietreo di Montero, Roma, Italia
 Andreea Palladio
(1508-1580) este
exponentul veneţian
al Renaşterii. Și
acesta este influențat
de arhitectura
romană, stilul său
fiind un melanj
dintre învățămintele
antichității și
arhitectura
venețiană.

Andrea Palladio (1508-1580) – Biserica Il Redentore,

Venetia, Italia
 Andrea Palladio
(1508-1580)
Faţada tripartită este
inspirată după
modelul templului
grecesc şi prezintă, 4
coloane angajate şi un
fronton. Supleţe,
puritate, verticalitate
prin turnul clopotniţă
(campanello), prin
cupolă, sunt atribute
de stil ale creaţiilor
sale arhitectonice prin
care a generat ulterior,
peste ocean, chiar un
alt curent,
palladianismul sau
neoclasicismul.

Andrea Palladio (1508-1580) – Biserica San Giorgio

Maggiore, Veneţia, Italia
 Jocul clar-obscur realizat
între alternanţa culorii de
marmură dar şi prin
profilatura
ancadramentelor, cornişe
neîntrerupte ce
marchează şi delimitează
etajele, sunt soluţii tehnice
ce le întâlnim la clădirea
Galeriilor Ufizzi, Florenţa,
proiectate de arhitectul
Giorgio Vassari (1511-
1574) pentru marele Duce
al Toscanei, Cosimo I de
Medici. Clădirile găzduiau
birourile magistraţilor
florentini, sunt separate
de o stradela, semn de
modernitate, şi au la
parterul porticat statuile
câtorva personalităţi ale
Renaşterii.
Tiziano Vecellio (1485-1576), Amorul sacru şi amorul profan,
Galleria Borgheze, Roma
Tintoretto (1518-1584), Hristhos cu Maria şi Martha
 GENURILE MUZICALE - OGLINDĂ A ARTEI RENASCENTISTE

• Efortul în arhitectură şi artele vizuale este unul concomitent

cu cel din muzică. Simplitatea, sobrietatea din pictura şi
arhitectura Renaşterii se regăsesc şi în muzică şi slujesc
înţelegerea actului sacru şi a filozofiei umanismului.
Corespondenţa acestora în muzică este evidentă şi
convingătoare prin sintaxa polifonă, prin noile genuri
muzicale, prin elementele echilibrate de formă.
• Cântecul, motetul, canonul, ricercarul, masca, madrigalul,
coralul, missa sunt genuri muzicale ale Renaşterii, oglinzi ale
edificiilor arhitecturale, ce aparţin sintaxei polifone. Sunt
desfăşurări muzicale guvernate de tehnica contrapuctului,
prin reale calcule matematice.
 MADRIGALUL
• Lb. latină matricale
• A apărut în sec. XIV-lea și aparține muzicii laice, gen opus muzicii
sacre, cu text în lb. latină
• Tematică variată: de dragoste, imagini din natură, satiră politică
• Structura bazată pe alternanța dintre diferite cuplete (o melodie
pe care se cântau 2-3 strofe de câte 3 versuri) și ritornello (o
melodie contrastantă ca mișcare și profil față de cuplet)
• Genul a însemnat o cucerire a perioadei, prin intonația apropiată
de cea populară, prin prezența terțelor și a sextelor paralele, a
semicadențelor și a cadențelor finale.
• Compozitori italieni: Pierro da Firenze, Jacopo da Bologna, Nicolo
da Perugia, Francesco Landino
 Madrigalul în secolul al XV-lea
• Cunoaște o scădere a interesului
compozitorilor pentru madrigal, fiind preferate
ballatele, frotollele.
• Cântec popular strofic, vocal, cu
acompaniament de lăută.
 Madrigalul în secolul al XVI-lea
• Devine un poem vocal la 4 sau 5 voci
• Forma devine liberă, alcătuită din una sau mai
multe secțiuni
• Expresia este mult îmbogățită, de o muzică
încărcată de emoție, mai variată și mai contrastantă
ca exprimare, uneori chiar dramatică
• Compozitorii ce au înnoit genul sunt Giovanni
Pierluigi da Palestrina, Orlando di Lasso, Luca
Marenzio, Gesualdo da Venosa, Claudio Monteverdi
 Școala Franco-Flamandă
• Teritoriul Franței de Nord și în Țările de Jos.
• Este rezultatul unei osmoze artistice, între Ars Nova
franceză, italiană și muzica tradițională engleză.
• Arta Contrapunctului și compozitorii acestei
perioade dobândesc o mare libertate în exprimare.
• John Dunstable (1370-1429), în Anglia, realizează
creații cu melodii accesibile și ritmuri simple, cu
pasaje de faux-bourdon și mai ales cu imitații,
procedeul caracteristic al epocii.
• Ghiullame Dufay (1400-1474), artist de vastă
cultură adoptă o scriitură adecvată
expresivității artistice.
• Gilles Binchois (1400-1460) compune lucrări
laice, ballate, rondouri, chansones, care i-au
adus numele de părinte al bucuriei.
 A doua Școală Franco-Flamandă
• Se mută din Nordul Franței în spre Italia.
• Se caracterizează printr-un înalt grad al
virtuozității contrapunctice, oferind importanță
fiecărei voci în parte. Imitația rămâne cel mai
important procedeu de compoziție, iar intrările
succesive ale vocilor contribuie la dezvoltarea
tehnicii.
• Apar lucrări cifrate, jocuri sonore, ghicitori
muzicale, canoane, construcții muzicale
ingeniose trasee matematice.
• Jean van Ockeghem (1420-1496), Jacob
Obrecht (1450-1505), Josquin des Pres (1440-
1521), au fost creatori ai acestei perioade, ce
au contribuit la dezvoltarea tehnicii
contrapuctice.
 CORALUL
• Coralul este un cântec religios apărut din timpul
Reformei luterane, sec. al XVI-lea și dezvoltat în
țările germanice.
• Luther, pastor luteran, muzician a compus cca 40 de
corale în preajma anului 1520.
• Coralul are rădăcini în cântecul popular german.
• La origine, coralul este un cântec simplu, cu o
structură silabică, determinată de text, cu opriri
prelungite, fermata.
• Limba utilizată este germana.
• Linia melodică este ușor de reprodus, fiind clară și
echilibrată.
 CORALUL

• Înflorirea genului are loc în secolul al XVII-lea,

când, într-o sintaxă polifonă, la 4 voci, fiind
introdus în cultul religios.
• Compozitorul reprezentativ al acestei perioade
este Johann Walther (1496-1570) care
compune Cărțulie de cântece spirituale (1524)
 MISSA
• Un ciclu de 5 cântări stabile ale Liturghiei catolice:
• Kyrie – Glorie – Credo – Sanctus – Agnus Dei.
• Compoziție în stil polifonic imitativ
• La flamanzi, cantus firmus era plasat la tenor, dar,
datorită stilului imitativ, își pierde calitatea de voce
principală.
• Cu timpul, simultan cu tenorul, la vocea superioră
se înfiripă o altă temă melodică, distinctă, ce
treptat va preluată, prin imitație, de celelalte voci.
 STUDIU COMPARAT

1. Muzica, prin tehnica contrapunctului, se dezvăluie din ce în

ce mai mult ca o reducere la raţionamente matematice.
Polifonia este o aritmetizare a înălţimilor sonore. Toate
regulile contrapunctului palestrinian se reduc la numere, iar
numărul este unealta principală a matematicii. Deci, muzica =
mathematică.
2. Punctele, dreptele, timpul, formează şi ele un spaţiu, de
această dată sonor. Sintaxa polifonă este cea care guvernează
epoca Renaşterii şi este şi ea o arhitectură, o construcţie
supraetajată, în care două sau mai multe linii melodice,
autonome pe orizontală, suprapuse fiind se armonizează.
Bunăoară, muzica polifonică ascunde o gândire lineară.
3. În corespondenţă cu numerele pare, 4 şi 8, care de multe
ori guvernează volumele lucrărilor, desen, pictură sau
arhitectură, semnificând echilibrul şi simetria, în muzică,
echivalentul lor este forma, fraza şi perioada, de patru
măsuri şi respectiv opt măsuri,
4. Tuşele calde şi transparente din pictură şi arhitectură se
asociază cu serenitatea liniei melodice. Temele sunt
ponderate ca şi intervalică, fără excese.
5. Ritmul este echilibrat, asemeni ordinului clasic, ordonarea
echilibrată a coloanelor la faţadele clărilor, prin etajarea
armonioasă a arhitecturilor, deloc extravagante.
5. Asemeni tehnicii clarobscurului (tehnica ce
permite distribuirea graduală sau contrastantă a
luminii şi a umbrelor în pictură, desen şi
arhitectură) ce susţine perspectiva, întâlnim
primele elemente de intensitate sonoră, ce nu erau
notate în partitură, dar pe care noi muzicienii le
deducem.
Gândirea contrapunctică a declanşat, acum în
Renaştere, apariţia discretă a nuanţelor. Tehnica
ecoului este cea care sensibil se apropie de
evidențierea nuanțelor.
6. Precum diversificarea genurilor arhitecturale şi
picturale, din sacre spre cele laice, aşa şi genurile
muzicale se departajeză, îndeosebi cele
instrumentalale desprinzându-se de influenţa celor
vocale.
7. Precum noua meserie de arhitect, care se impune
acum, ce depăşeşte stadiul de meşteri zidari, şi
muzicienii îşi impun forţa creatoare, devenind
compozitori, angajaţi ai Bisericilor catolice sau
protestante, sau ale curţilor nobiliare, eliberându-
se de atributul de trubadur, de muzician ambulant.
 CANON
• Gen, formă, procedeu, sunt atribute ale aceleaşi specii (din
lb greacă, kanon înseamnă normă, regulă, lege). Canonul
este unul dintre primele creaţii în care calculul egalizează
muzica cu matematica. Apărut în Evul Mediu, cunoaşte o
împlinire în perioada secolelor XV şi XVI. O melodie este
suprapusă sieşi, într-o sintaxă polifonă la două, trei sau
patru voci la oarecare interval ritmic determinat, un
timp/doi/trei/etc.
• Astfel se conturează un antecedent (sau proposta-vocea
care propune) şi un consecvent (sau risposta-vocea care
imită) al canonului Ca procedeu tehnic, imitaţia este cea pe
care se întemeiază canonul, mai ales în perioada de început
a genului. Atunci canonul a cunoscut două forme, rotativ
(cu o modulaţie la finalul expunerii propostei) şi canon
închis sau enigmatic, cu sensul de a fi descoperită intrarea
corectă şi intervalul la care se producea imitaţia.
 CANON
• În formele sale rafinate, genul este elaborat, tot prin
procedee matematice:
• canon inversat (cu intervale inversate); canon recurent
(intervale în sens invers, de la sfârşit la început);
• canon recurent inversat (linia melodică inversată este expusă
de la început la sfârşit);
• canon augmentat (cu valori augmentate);
• canon diminuat (cu valori diminuate).
• În secolele următoare vom întâlni şi canonul dublu, la patru
voci, în care există două melodii (proposta) diferite iar
celelalte două le imită. Se pot combina speciile cu valori
diminuate sau augmentate cu cele patru categorii menţionate
anterior: clasic, inversat, recurent, recurenţa inversării.
 RICERCAR

• Genul muzical subtilizează sugestiv sensul originar al cuvântului

italian ricercare, a căuta, a încerca. Bunăoară, ricercarul este o
piesă instrumentală polifonică, a cărui incipit îl aflăm chiar în
Renaştere, în secolul al XVI-lea, ce tinde, prin mai multe încercări
şi căutări tematice, să îşi contureze o personalitate.
• Diversitatea tematică este concretizată prin derularea mai multor
teme (între trei şi şapte), având caracteristici melodice şi ritmice
diferite. Ele evoluau în spiritul imitaţiei, la fiecare dintre vocile
componente. Ricercarul, prin contrastului şi maleabilitatea
tematică a fost denumită uneori fantesie sau capriciu, forma fiind
însă a genului menţionat. Prin restrângerea la două sau trei teme,
ricercarul a reprezentat iminenta apropiere şi prefacere, în Baroc,
în genul fugii. Cei mai reprezentativi compozitori au fost:
Andreeea Gabrieli, Vincenzo Galilei, Girolamo Frescobaldi.
 Ritmul in Renaștere
• ”La nivelul ritmului se cunoaște o diversificare a duratelor folosite,
în sensul introducerii unor valori foarte mici, până la
treizecidoime. Apariția organizării atât cantitative cât și calitative a
duratelor în măsuri a dus la apariția unor formule ritmice specifice
metrului în care sunt încadrate. Metrul începe să însemne, ca și
astăzi, apariția unui accent la intervale regulate de timp.
• Tempoul, cel care determină viteza de desfășurare a unităților de
bază, începe să fie specificat de către compozitor, la început prin
indicații de caracter, mai târziu prin raportare la timpul universal
(indicații de metronom).”
• http://musicologypapers.ro/articole/07%20timpul%20si
%20muzica.pdf
 Ritmul in Renaștere
• ”Bara de măsură a apărut tot dintr-o nevoie de ordonare temporală a
vocilor din muzicile polifonice. Totuși, muzica polifoniei vocale a
Renașterii nu era notată în măsuri, decât atunci când a apărut în partitura
generală a instrumentelor acompaniatoare cu taste (1501). În știme, acest
semn grafic a început să fie folosit doar de la începutul secolului XVII. Este
epoca în care, și datorită acestui element, ritmul începe să cunoască o
evoluție spectaculoasă: bara de măsură începe să apară la intervale
regulate de timp și după mijlocul secolului XVII precede întotdeauna
timpii principali, fără a se mai ține seama de accentele textului. Tot acum
apar și primele abateri de la supremația accentului metric – hemiola (prin
crearea impresiei de „frânare” ritmică), sincopa și contratimpul (care
maschează timpul sau partea de timp tare) – iar diviziunea binară devine
dominantă.”
• http://musicologypapers.ro/articole/07%20timpul%20si%20muzica.pdf
 Ritmul in Renaștere
• ”Importanța sporită pe care o capătă ritmul spre
sfârșitul secolului XVI se poate observa din
dansurile acestei perioade (basse dance, pavana,
allemande, courante), care sunt recunoscute în
virtutea unor structuri ritmice caracteristice.
Chiar dacă dansurile propriu-zise și suitele nu
mai figurează în lucrările scrise după perioada
Barocului, ritmul acestora a devenit autonom: se
folosesc până astăzi expresii ca „ritmul de
siciliană”.
 Concluzii
•Artele Renaşterii se subsumează principiului de unitate în
diversitate. Elementele expuse anterior crează substanţa
fiecărei arte, care, numai împreună pot crea concordia unei
epoci, unei estetici ample, cum este cea a Renaşterii.
•Revenirea la clasicismul greco-roman a influenţat
devenirea artelor. Fenomenul de afirmare a individului, a
antropocentrismului, a permis declanşarea tuturor etapelor
renascentiste, după cum a numit-o Vasari, rinascità.
Cuceririle spirituale au descătuşat cuceririle materiale.
Dobândirea tehnicii perspectivei, a tehnicii clar-
obscurului, nuanţării gândirii matematice şi reflectarea ei
în toate artele Renaşterii, au permis avântul acestei estetici.
• Renaşterea a fost perioada unor
reprezentări vibrante din evoluţia umană,
emanaţie a gândirii libere, în care geometria,
perspectiva, abilitatea inginerească, ritmul,
sunetul au fost mai armonioase şi mai
muzicale ca niciodată, relevând unele dintre
cele mai reprezentative opere de artă ale
umanităţii.