CUPRINS

I. ORIENTUL ANTIC ......................................................................................... 11

1. APARIŢIA CIVILIZAŢIILOR AGRICOLE (10.000 - 3.000 î.Chr.).......... 11
1.1. Factorii care au determinat saltul la civilizaţie ................................................ 11
2. MESOPOTAMIA ............................................................................................ 16
2.1.Cadrul geografic ............................................................................................... 16
2.2. Izvoare ............................................................................................................. 16
2.2.1. Lucrările scriitorilor antici............................................................................ 16
2.2.2. Monumentele scrise ...................................................................................... 17
2.2.3. Resturile culturii materiale ........................................................................... 18
2.3. Elemente de cronologie relativă şi absolută în spaţiul Mesopotamiei ............. 21
2.4. Epoca arhaică. Apariţia şi dezvoltarea primelor aşezări omeneşti în
Mesopotamia ............................................................................................. 22
2.4.1. Faza El-Obeid (430-3500 î.Chr.) .................................................................. 23
2.4.2. Faza Ur-Uruk (3.500-3.200 î.Chr.)............................................................... 23
2.4.3. Faza Djemdet-Nasr (3200-2900 î.Chr.) ........................................................ 24
2.5. Primele formaţiuni statale sumeriene: oraşele-state (2800-2.350 î.Chr.) ........ 24
2.5.1. Epoca dinastica arhaică ................................................................................ 25
2.5.2. Statul sumero-akkadian ................................................................................ 27
2.5.3. Perioada dominaţiei guttilor (2150-2070 î.Chr.) .......................................... 28
2.5.4. Noul regat sumerian (2065-1955 î.Chr.) ...................................................... 28
2.6. Regatul vechiului Babilon (1830-1530 î.Chr.) ............................................. 29
2.6.1. Stăpânirea kasitilor (1530-1150 î.Chr.) ........................................................ 31
2.7. Asiria ............................................................................................................ 32
2.7.1. Regatul vechi asirian (1810-1680 î.Chr.) ..................................................... 32
2.7.2. Regatul asirian de mijloc (cca.1400-1070 î.Chr.)......................................... 33
2.7.3. Regatul nou sirian (930-612 î.Chr.).............................................................. 34
2.8. Imperiul nou babilonean .................................................................................. 37
2.9. Elemente de cultură materială şi spirituală ...................................................... 38
3. EGIPTUL ANTIC ........................................................................................... 48
3.1. Cadrul natural .................................................................................................. 48
3.2. Izvoare ............................................................................................................. 49
3.3. Elemente de cronologie relativă şi absolută a Egiptului antic ......................... 51
3.4. Originile civilizaţiei egiptene. ......................................................................... 52
3.4.1. Epoca predinastică (3300-3100 î.Chr.) ......................................................... 53
3.4.2. Epoca thinită (3100-2778 î.Chr.) .................................................................. 54
3.4.3. Egiptul în perioada regatului vechi (dinastiile III-VI, 2778-2289 î.Chr.) .... 54
3.4.3.1. Prima perioadă intermediară (2280-2060 î.Chr.)....................................... 56
3.4.4. Egiptul în perioada Regatului mijlociu
(dinastiile XI-XII, 2060-1786 î.Chr.) ........................................................ 56
3.4.4.1. A doua perioadă intermediară (1786-1552 î.Chr.) .................................... 58
3.4.5. Egiptul în perioada Regatului nou teban (dinastiile XVIII-XIX,
1552-1070 î.Chr.) ......................................................................... 58
3.4.6. Egiptul în perioada târzie (1070-332 î.Chr.)................................................. 63
3.4.6.1. A treia perioada intermediară (1070-711 î.Chr.) ....................................... 63
3.4.6.2. Perioada etiopiană (dinastia XXV, 711-664 î.Chr.) .................................. 63
3.4.6.3. Renasterea saită (664-525 î.Chr.) .............................................................. 64
3.4.6.4. Dominaţia persană ..................................................................................... 65
3.5. Elemente de cultură materială şi spirituală ...................................................... 65
4. HITIŢII ............................................................................................................. 71
4.1. Izvoare ............................................................................................................. 72
4.2. Cadrul natural .................................................................................................. 72
4.3. Primele formaţiuni politice .............................................................................. 74
4.3.1. Regatul vechi hitit ........................................................................................ 74

1
4.3.2. Noul regat hitit.............................................................................................. 76
4.3.3. Regatele neohitite ......................................................................................... 77
4.4. Elemente de cultură materială şi spirituală ...................................................... 77
5. SIRIA ªI PALESTINA .................................................................................... 81
5.1. Cadrul natural .................................................................................................. 81
5.2. Izvoare ............................................................................................................. 82
5.3 Spaţiul sirian .................................................................................................... 83
5.4. Israelul ............................................................................................................. 86
5.4.1. Originile poporului evreu ............................................................................. 86
5.4.2. Perioadele istoriei evreieşti........................................................................... 87
5.4.2.1. Epoca patriarhilor ...................................................................................... 87
5.4.2.2. Epoca judecătorilor.................................................................................... 88
5.4.2.3. Perioada regatului unificat (1030-931 î.Chr.)............................................ 89
5.4.2.4. Regatele Iuda şi Israel ............................................................................... 92
5.4.2.5. Perioada exilului în Babilon ...................................................................... 93
5.4.2.6. Revenirea în patrie a evreilor. Reorganizarea statului sub Macabei ......... 94
5.5. Cultura în spaţiul siro-palestinian.................................................................... 96
6. IRANUL ANTIC ............................................................................................. 99
6.1. Cadrul natural .................................................................................................. 99
6.2. Izvoare ........................................................................................................... 100
6.3. Elamul ........................................................................................................... 101
6.4. Dominaţia mezilor ......................................................................................... 102
6.5. Inceputurile civilizaţiei persane. Dinastia Ahemenizilor .............................. 103
6.5.3. Declinul puterii persane .............................................................................. 105
6.6. Elemente de cultură materială şi spirituală .................................................... 107
II. GRECIA ANTICĂ ........................................................................... 113
1. Introducere.................................................................................................... 113
1.1. Cadrul natural ................................................................................................ 113
1.2. Izvoarele istoriei Greciei antice ..................................................................... 115
1.3. Periodizarea istoriei Greciei antice................................................................ 115
2. Lumea egeană şi civilizaţia cretană ............................................................ 116
3. Civilizaţia miceniană .................................................................................... 121
3.1. Criza şi prăbuşirea civilizaţiei miceniene ...................................................... 124
4. Grecia în epoca geometrică 1120-750 î.Chr.) ............................................. 125
4.1. Poemele homerice ......................................................................................... 127
4.2. Hesiod şi lumea rurală a "epocii obscure" ..................................................... 128
4.3. Geneza şi evoluţia polisului grecesc.............................................................. 128
5. Grecia în sec. VII-VI î.Chr. ....................................................................... 131
5.1. Marea colonizare greacă ................................................................................ 131
5.1.1. Cauzele colonizării ..................................................................................... 132
5.1.2. Etapele colonizării ...................................................................................... 134
5.1.3. Delfi şi mişcarea de colonizare................................................................... 134
5.1.4. Contactul coloniştilor cu populaţia locală .................................................. 135
5.2. Criza regimului aristocratic ......................................................................... 135
5.2.1. Primii legislatori ......................................................................................... 137
5.2.2. Tirania ........................................................................................................ 137
6. Sparta în sec. VIII-VI î.Chr. ..................................................................... 139
7. Atena în sec. VIII-VI î.Chr. ...................................................................... 143
7.1. Reformele lui Solon..................................................................................... 145
7.2. Instaurarea tiraniei la Atena......................................................................... 147
7.3. Reformele constituţionale aduse de Clistenes ............................................. 149
8. Asia Mică în sec. IX-VI î.Chr. .................................................................. 150
8.1. Expediţia lui Darius în Sciţia....................................................................... 151
9. Epoca clasică a Greciei antice (490-336 î.Chr.)........................................ 152
9.1. Războaiele greco-persane ............................................................................ 152

2
9.1.1. Răscoala Ioniei împotriva Persiei (499-494 î.Chr.) .................................... 153
9.1.2. Primul război greco-persan (490 î.Chr.) ..................................................... 153
9.1.3. Creşterea şi perfecţionarea democraţiei ateniene ....................................... 154
9.1.4. Al doilea război greco-persan (480 î.Chr.) ................................................. 154
9.1.5. Atacul cartaginez asupra Siciliei ................................................................ 156
9.2. Perioada maximei înfloriri a polisului grecesc ............................................ 157
9.2.1. Atena după războaiele medice .................................................................... 157
9.2.1.1. Constituirea Ligii de la Delos .................................................................. 158
9.2.1.2. Atena sub conducerea lui Pericles ........................................................... 160
9.2.1.2.1. Reformele interne ................................................................................. 160
9.2.1.2.1.1. Trăsăturile democraţiei ateniene........................................................ 162
9.2.1.2.2. Politica externă a Atenei ....................................................................... 163
9.2.1.2.2.1. Încheierea păcii cu Persia .................................................................. 163
9.2.1.2.2.2. Pacea de 30 de ani între Atena şi Sparta............................................ 164
9.3. Războiul peloponesiac (431-404 î.Chr.) ...................................................... 165
9.3.1. A doua fază a războiului (421-404 î.Chr.
Declinul şi prăbusirea Ligii ateniene ..................................................... 166
9.4. Grecia după războiul peloponeziac. Hegemonia Spartei ............................... 168
9.4.1. Hegemonia Spartei ..................................................................................... 169
9.4.2. A doua Ligă ateniană .................................................................................. 171
9.4.3. Hegemonia thebană (372-362 î.Chr.) şi destrămarea
ligii maritime ateniene ............................................................................. 172
9.4.4. Atena şi războiul aliaţilor ........................................................................... 172
10. Ascensiunea regatului Macedoniei ........................................................... 176
10.1. Cadrul natural ............................................................................................. 176
10.2. Organizarea ocial-economică şi politică .................................................... 176
10.3. Regatul Macedoniei în timpul lui Filip II ................................................... 177
10.3.1. Reorganizarea statului .............................................................................. 177
10.3.2. Filip II şi Grecia ....................................................................................... 178
10.3.2.1. Războiul sacru ....................................................................................... 178
10.3.2.2. Filip şi Atena după pacea lui Philocrates............................................... 179
10.3.2.3. Congresul de la Corinth (338 î.Chr.) ..................................................... 180
11. Epoca elenistică........................................................................................... 180
11.1. Alexandru Macedon (336-323 î.Chr.) şi cucerirea părţii apusene a
imperiului persan ..................................................................................... 181
11.1.1. Izvoare ...................................................................................................... 181
11.1.2. Copilăria şi educaţia lui Alexandru Macedon .......................................... 181
11.1.3. Începutul domniei ..................................................................................... 182
11.1.4. Cucerirea Asiei Mici................................................................................. 182
11.1.5. Cucerirea Siriei şi a Egiptului................................................................... 184
11.1.6. Campania din Orient. Lichidarea Imperiului persan ................................ 184
11.1.7. Cucerirea Indiei (327-325 î.Chr.) ............................................................. 186
11.1.8. Întoarcerea din India la Babilon ............................................................... 188
11.1.9. Organizarea imperiului macedonean ........................................................ 188
11.1.10. Opera lui Alexandru cel Mare ................................................................ 190
11.2. Soarta imperiului. Elenismul ....................................................................... 190
11.2.1. Declinul Greciei ....................................................................................... 192
11.2.2. Regatele elenistice .................................................................................... 193
11.2.2.1. Regatul Macedoniei ............................................................................... 193
11.2.2.2. Regatul Lagid ........................................................................................ 195
11.2.2.2.1. Sistemul politico-administrativ .......................................................... 195
11.2.2.2.2. Sectorul economic .............................................................................. 196
11.2.2.3. Regatul seleucid .................................................................................... 201
III. R O M A A N T I C Ă ............................................................................ 204
1. Introducere.................................................................................................... 204

3
1.1. Cadrul natural şi populaţia Italiei .................................................................. 204
1.2. Izvoarele Romei antice .................................................................................. 206
2. Etruscii .......................................................................................................... 207
2.1. Originea etruscilor ......................................................................................... 208
2.2. Premise istorice ............................................................................................. 208
2.3. Istoria etruscilor ............................................................................................. 209
2.4. Organizarea politică şi socială ....................................................................... 210
2.5. Politica de cuceriri şi sfârşitul puterii etrusce ................................................ 210
3. Roma antică .................................................................................................. 212
3.1. Începuturile Romei ........................................................................................ 213
3.2. Roma în timpul regalităţii........................................................................... 213
3.2.1. Organizarea social-politică ......................................................................... 214
3.2.1.1. Normele de drept ..................................................................................... 215
3.2.1.2. Viaţa religioasă ........................................................................................ 216
3.3. Roma în perioada Republicii ...................................................................... 216
3.3.1. Începuturile expansiunii romane. Cucerirea Italiei..................................... 216
3.3.1.1. Constituirea structurilor social-politice ale Republicii romane ............... 219
3.3.2. Cucerirea bazinului mediteranean .............................................................. 221
3.3.2.1. Războaiele punice.................................................................................... 221
3.3.2.1.1. Primul război punic .............................................................................. 222
3.3.2.1.2. Al doilea război punic (218-201 î.Chr.) ............................................... 224
3.3.2.1.3. Al treilea război punic. Distrugerea Cartaginei. ................................... 226
3.3.3. Roma şi statele elenistice în sec.II-I î.Chr. Cuceririle în Orient ................. 227
3.3.4. Extinderea dominatiei romane în vestul M. Mediterane ............................ 229
3.3.5. Societatea romană în timpul Republicii ..................................................... 231
3.3.5.1. Organizarea teritoriilor cucerite .............................................................. 231
3.3.5.2. Viaţa economică ...................................................................................... 231
3.3.5.3. Societatea romană în timpul Republicii .................................................. 233
3.3.6. Războaiele civile din secolul I î.Chr........................................................... 238
3.3.6.1. Dictatura lui Sulla .................................................................................... 239
3.3.6.2. Primul triumvirat (60-40 î.Chr.) .............................................................. 242
3.3.6.2.1. Al doilea război civil şi dictatura lui Cezar .......................................... 243
3.3.6.3. Al doile triumvirat 3.3.6.4. Sfârşitul Republicii romane ......................... 244
3.4. Principatul lui Augustus ............................................................................. 248
3.4.1. Reorganizarea puterii centrale .................................................................... 249
3.4.1.1. Armata romană ........................................................................................ 252
3.4.2. Politica externă ........................................................................................... 253
3.4.3. Edificiul social al lui Augustus................................................................... 254
3.4.4. Viaţa în Italia şi provincii sub domnia lui Augustus .................................. 254
3.4.5. Secolul de aur al culturii romane ................................................................ 255
3.5. Imperiul roman în sec.I d.Chr. Dinastia iulio-claudiană ......................... 257
3.5.1. Bazele autocratice ale monarhiei ................................................................ 257
3.5.1.1. Tiberius (14-37) ....................................................................................... 258
3.5.1.2. Caligula (37-410 ...................................................................................... 260
3.5.1.3. Claudius (41-54) ...................................................................................... 261
3.5.1.4. Nero (54-68) ............................................................................................ 262
3.6. Dinastia Flavilor (69-96) ............................................................................. 265
3.6.1. Războiul civil din anul 69 d.Chr................................................................. 265
3.6.2. Vespasianus (69-79) ................................................................................... 266
3.6.3. Titus (79-81) ............................................................................................... 267
3.6.4. Domitianus (81-96) .................................................................................... 268
3.7. Imperiul roman în sec.II d.Chr. Dinastia Antoninilor (96-193) .............. 269
3.7.1. Secolul de aur al Imperiului roman ............................................................ 269
3.7.1.1. Nerva (96-98) .......................................................................................... 270
3.7.1.2. Traian (98-117)........................................................................................ 271

4
3.7.1.3. Hadrian (117-138) ................................................................................... 273
3.7.1.4. Antoninus Pius (138-161)........................................................................ 275
3.7.1.5. Marcus Aurelius 9161-180) ..................................................................... 276
3.7.1.6. Commodus (180-192).............................................................................. 278
3.8. Dinastia Severilor 193-235)......................................................................... 278
3.8.1.Septimius Severus (193-211) ...................................................................... 279
3.8.2.Caracalla (211-217) ..................................................................................... 281
3.8.3. Elaganalus (218-222) ................................................................................. 283
3.8.5. Severus Alexander (222-235) ..................................................................... 283
3.9. Imperiul roman în secolele III-IV d.Chr. .................................................. 284
3.9.1. Crizele din Imperiu ..................................................................................... 284
3.9.2. Anarhia militara .......................................................................................... 285
3.9.2.1. Maximin Tracul 9235-238) ..................................................................... 286
3.9.2.2. Gordianus III (238-244) .......................................................................... 287
3.9.2.3. Filip Arabul (244-249) ............................................................................ 287
3.9.2.4. Traianus Decius (249-25) ........................................................................ 288
3.9.2.5. Valerianus (253260) şi Gallienus (253-268) ........................................... 288
3.9.2.6. Claudius II (268-270) .............................................................................. 289
3.9.2.7. Aurelian (270-275) .................................................................................. 290
3.10. Societatea romană în epoca Principatului ............................................... 291
3.10.1. Viaţa economică şi socială ....................................................................... 291
3.11. Perioada Imperiului roman târziu. Instaurarea Dominatului .............. 294
3.11.1. Diocletian (284-3050) .............................................................................. 294
3.11.1.1. Reformele lui Diocletian ....................................................................... 296
3.11.2. Constantin cel Mare (306-337) ................................................................. 296
3.11.2.1. Continuarea şi desăvârşirea reformelor lui Diocletian .......................... 298
3.11.2.2. Succesiunea lui Constantin cel Mare ..................................................... 300
3.11.3. Agonia Imperiului .................................................................................... 300
3.11.3.1. Atacurile barbarilor ............................................................................... 302
3.11.4. Căderea Imperiului roman de apus ........................................................... 303
3.11.4.1. Cauzele căderii Imperiului roman de apus ............................................ 304

1. ORIENTUL ANTIC
Renaşterea a fost momentul care a schiţat prima tentativă de delimitare a noţiunii de
antichitate, reducând-o însă exclusiv la civilizaţia clasică, greco-romană. Orientul rămânea în
continuare pentru secole un simplu pandant al istoriei biblice.
Prin diversificarea instrumentelor şi a metodelor de cercetare ale istoriografiei, filosofiei,
arheologiei, epigrafiei, numismaticii şi a papirologiei, secolul XIX este cel care extinde în timp, dar
mai ales în spaţiu, hotarele lumii antice.
Înflorirea egiptologiei, a asirologiei, a iranologiei, a indianisticii, ca şi depăşirea viziunii
eurocentriste, fac ca secolul XX să dea un nou conţinut întregii noţiuni.
Zorile antichităţii sunt legate în mod tradiţional de apariţia primelor mărturii scrise şi de
cristalizarea celor dintâi forme organizare statală la finele mileniului IV î.Chr., iar amurgul este fixat
pentru Europa la 476, data detronării ultimului suveran al Imperiului Roman de Apus - Romulus
Augustulus. Pentru spaţiul oriental, hotarul final este dificil de trasat, el situându-se între secolele IV-
VII, un jalon constituindu-l şi ascensiunea islamismului după moartea lui Mohamed.
Antichitatea este momentul în care omul realizează saltul la civilizaţie, "inventând" viaţa
urbană, cetatea, clasele sociale, statul, literatura, filosofia, artele etc. Toate formele de conducere
politică: monarhia, oligarhia, democraţia, cu degenerescenţi precum tirania, dictatura sunt testate acum
pentru prima dată. Fără Amiracolul grec”, sistematizat şi transmis de geniul latin, nu poate fi
concepută spiritualitatea europeană modernă.

1. APARIŢIA CIVILIZAŢILOR AGRICOLE (10.000-3.000 î.Chr.)

5
 Limitele de timp menţionate în titlu sunt dictate de apariţia timidă a agriculturii în mileniul al
X-lea î.Chr., eveniment care s-a produs independent în diferite puncte ale globului. Acest proces a
continuat pînă în mileniile IV-II î.Chr., daţa la care majoritatea plantelor cultivate şi a animalelor
domestice de azi erau cunoscute.
Începând cu mileniul IV î.Chr. se constituie primele formaţiuni statale de tipul oraşului-stat. şi
în acest proces există decalaje temporale. Astfel, pe la 3500 î.Chr. putem fixa apariţia oraşelor-state
mesopotamiene; pe la 3200 î.Chr. observăm începutul creări regatului egiptean. Aproape un mileniu
mai tîrziu, în jurul anului 2500 î.Chr. se formează în valea Indusului civilizaţia de tip Harappa, care
corespunde unor structuri de tip statal. în jurul anilor 1800 î.Chr., după o lungă perioadă de tranziţie,
se constituie statul chinez sub dinastia Shang. In Lumea nouă procesul a fost aproape paralel. Pe la
2500 î.Chr. apar în zona Anzilor primele centre religioase şi construcţii de monumente care indică
depăşirea stadiului preistoriei. În America Centrală, pe la 1350 î.Chr. apare statul Olmec, a cărui
civilizaţie întruneşte trăsăturile civilizaţiile de pe vechiul continent.
1.1. Factorii care au determinat saltul la civilizaţie.
Procesul evolutiv al societăţilor umane prezintă mai multe aspecte. După schema tradiţională,
procesul tehnologic (dezvoltarea forţelor de producţie) este cel care a determinat reorganizarea
societăţii.
Este interesant de urmărit în ce măsură acest proces tehnologic a jucat un rol determinant în
transformările sociale care au avut loc. Să abordăm, de exemplu, problema confecţionării uneltelor, a
tehnologiilor utilizate pentru realizarea acestora. A determinat, oare, introducerea noii tehnici de
şlefuire a uneltelor din piatră, trecerea de la paleolitic la neolitic? Răspunsul este categoric negativ.
Schimbările produse în istoria omenirii nu sunt determinate de tehnică. Nici descoperirea metalelor nu
determină, direct, structurile sociale. Cele mai vechi dovezi de prelucrare a cuprului datează din jurul
anului 9.000 î.Chr. Era o prelucrare fizică, realizată prin batere, a metalului, alături de cupru fiind
utilizat şi aurul. Despre o adevărată metalurgie putem vorbi abia din mileniul VI î.Chr., când procesul
extragerii, prin topire, a cuprului din minereu este pus la punct în Orientul Apropiat. De aici, în cursul
mileniului V î.Chr. metalurgia cuprului se răspândeşte spre Peninsula Balcanică, Egipt etc.
Independent, procesul utilizării cuprului este descoperit în mileniul III î.Chr. în nord-estul
Chinei. In Lumea nouă, metalurgia prelucrării cuprului, aurului, argintului a fost, de asemenea,
independent. La început, utilizarea acestei metalurgii a fost, peste tot, extrem de redusă.
Un rol important în cofecţionarea uneltelor l-a avut bronzul, aliajul cuprului cu cositorul.
Această epocală descoperire s-a produs în Mesopotamia în mileniul IV î.Chr. Între anii 3000-2000
î.Chr., bronzul se răspândeşte spre Europa şi Asia. Pe la 2000 î.Chr. este pusă la punct tehnologia
metalurgiei bronzului în nord-estul Chinei, independent de realităţile existente în Mesopotamia.
Remarcăm faptul că amerindienii nu au cunoscut o metalurgie a bronzului. De aici , intervin unele
probleme de cronologie. Astfel, într-o serie de cazuri, constatăm apariţia unor formaţiuni statale în
plină epocă a pietrei (Orientul Apropiat, America). Este evident că răspândirea şi utilizarea bronzului
nu produce sau determină direct destrămarea organizării gentilice.
În domeniul utilizării fierului, situaţia este şi mai evidentă. Tehnologia extragerii şi prelucrării
fierului este cunocută în Anatolia, în jurul anului 2000 î.Chr., de către hitiţi, de unde, în timp, se
răspândeşte în toate direcţiile. În Asia de est, tehnologia fierului începe a fi utilizată pe la 600 î.Chr.,
dar uneltele (armele) nu vor fi prelucrate prin batere, ca în Europa, ci prin turnare. Noua metodă de
prelucrare a fierului apare aici independent, altfel chinezii ar fi preluat procedeul utilizat în celelalte
zone. Putem concluziona că tehnologia prelucrării uneltelor nu putut modifica structura societăţii.
Procesul de neolitizare este strâns legat de existenţa meşteşugului confecţionării ceramicii.
O analiză a acestui fenomen ne arată că într-o parte a lumii descoperirea şi utilizarea ceramicii s-a
produs după trecerea la neolitic, existând un neolitic aceramic (preceramic), în timp ce, în alte zone,
comunităţi de cultivatori şi vânători, aflate în stadiul de dezvoltare mezolitic, au utilizat timp
îndelungat ceramica. Primele vase ceramice au apărut în mileniul X î.Chr., în Japonia, unde începutul
practicării agriculturii se va produce abea în mileniul I î.Chr. În mileniul IX î.Ch., ceramica este
cunoscută şi în China, apoi, în mileniul VIII î.Chr., în Indochina, în ambele cazuri înaintea descoperirii
agriculturii.

6
 Producţia de ceramică va apărea, independent de manifestările din Orientul Apropiat, în
oazele Saharei, în sudul Anatoliei, unde agricultura era ferm instalată. Meşteşugul confecţionării
ceramicii se răspândeşte, în mileniul VII î.Chr., spre Europa. Pe continentul american, ceramica începe
a fi utilizată din mileniile VI-V î.Chr.
Un salt marcant în producerea ceramicii se realizează, în Orientul Apropiat şi în Europa, în
mileniulVî.Chr. când apar primele cuptoare ceramice1. Apariţia şi utilizarea roţii olarului are loc în
mileniul IV î.Chr. în Mesopotamia, în faza Uruk IV b.
După cum se observă, descoperirea şi confecţionarea ceramicii s-a produs şi la date diferite în
mai multe zone ale lumii, moment care nu este sinonom sau similar, în toate cazurile, cu procesul de
neolitizare.
Esenţa procesului de neolitizare a constituit-o revoluţia agricolă sau trecerea la o economie de
producţie. Cu aproximativ 10.000 de ani înaintea erei creştine, se constată, ca urmare a unor
fundamentale schimbări climatice şi ecologice, o deplasare a aşezărilor umane spre zona marilor fluvii
(Nil, Tigru şi Eufrat). Acest fapt trebuie pus în legătură cu modificarea regimului ploilor şi cu
accentuarea secetei care au determinat transformarea unor întinse regiuni fertile în zone aride.
Fenomenele naturale amintite au determinat deplasarea comunităţilor de agricultori şi de păstori spre
acele ţinuturi în care revărsările regulate ale apelor marilor fluvii asigurau obţinerea recoltelor şi a
plantelor necesare atât oamenilor, cât turmelor.
Primele aşezări umane în văile acestor fluvii au apărut spre sfârşitul mileniului V î.Ch.
ASemiluna roditoare”, cum a fost denumită regiunea dintre Egipt, Siria şi Mesopotamia, cunoaşte mari
schimbări, fapt ce explică părăsirea unor vechi centre agricole, situate la oarecare înălţime şi ridicarea
altora în zonele, până atunci, mlăştinoase ale marilor fluvii. Revărsarea anuală a apelor acestora era
primejdioasă. De aici, probabil şi tradiţia Apotopului”, păstrată în cele mai vechi legende
mesopotamiene, tradiţie preluată apoi de către evrei în Vechiul Testament.
Construirea canalelor de irigaţie avea drept scop protejarea colectivităţillor agricole, aflate în
zona malurilor fluvii (Tigru, Eufrat şi Nil), în faţa primejdiei ce o reprezentau revărsările periodice ale
cursurilor de apă. Totodată, ele oferau posibilitatea folosirii, pentru culturile agricole, a mâlului roditor
şi a apei aduse de ele. Consolidarea prin îndiguiri a terenurilor agricole, ca şi amenajarea unor noi
canale de irigaţie presupuneau un efort comun şi permanent din partea comunităţilor umane agricole.
Pentru păstrarea în stare de funcţionare a digurilor şi a canalelor de irigaţie, care asigurau şi garantau
existenţa colectivităţilor agricole, era absolut necesară unirea efortului individual al acestora într-o
acţiune comună, coordonată pe spaţii mai largi. Aceasta a dus, implicit, la apariţia unei conduceri
(conducători) recunoscute sau desemnate de comunităţile agricole respective. Pe plan social, acţiunea
respectivă va determina în timp mutaţii esenţiale în structura comunităţilor umane din aceste zone.
Cultivarea plantelor a fost precedată de o etapă intermediară, cea a protejări şi îngrijirii
plantelor. Perioada de trecere amintită o numim mezolitic. Primele dovezi ale practicării unei
agriculturi incipiente le aflăm în Orientul Apropiat încă din mileniul X î.Chr., în Palestina, la nord-vest
de Ierusalim, în grotele unui mic torent, Wadi Natuf. De aici şi numele de natufian dat epocii. De
comunităţile acestei perioade sunt legate două inovaţii principale în civilizaţie: recoltarea cerealelor
(grâu şi orz) şi prima domesticire a animalelor. Semnificaţia esenţială a acestor inovaţii este trecerea
incipientă la viaţa sedentară.
Procesul de cultivare a plantelor şi de domesticire a animalelor s-a produs independent în mai
multe zone ale globului. De o agricultură propriu-zisă putem vorbi cândva în jurul anilor 8.000 î.Chr.
pentru Orientul Apropriat, pe la 7.000 în sudul Asiei, pe la 6.000 în China, iar în America Centrală,
ceva mai târziu, în jurul anilor 5.500 î.Chr.
Ca dovadă a caracterului independental al apariţiei acestei fundamentale descoperiri este faptul
că, în zone diferite ale globului, s-au cultivat plante diferite. Aşezând pe o hartă locul de origine al
plantelor, constatăm că ele acoperă, în ambele emisfere, zonele tropicală şi subtropicală. Principalele
plante cultivate în zona Mediteranei şi a Orientului Apropiat au fost: grâu, orz, linte, ridichi, ceapa,
morcov, varză, fasole, măslin, strugure, măr, prun; în nord-vestul Indiei, podişul Pundjab şi Pakistan:
grâu, orz, bumbac; în estul Indiei, zona Gangelui şi Indochina: orz, nucă de cocos, arbore de pâine,

1
. Cuptorul cu reverberaţie dispunea de două camere: de fos şi de ardere, prin care se realiza separarea vasului de contactul direct cu flacăra,
obţinîndu-se şi o ardere egală. Aspectul exterior al recipientului variază în funcţie de dirijarea oxigenului în camera de ardere: vase de
culoare închisă - negru la cenuşiu -, prin reducerea tirajului de oxigen sau ardere în atmosferă reductoare şi nuanţe de roşu la galben,
obţinute cînd vasele erau arseîn atmosferă oxidantă.

7
lămâi, banană, vanilie; în nord-estul Chinei, pe cursul mijlociu al Fluviului galben: mei, soia, ridichi,
castraveţi, fasole, ceai; în Africa Centrală: mei, orz african; în Amarica Centrală: porumb, manioc,
fasole, cartof, bumbac, roşii.
În ce priveşte animalele domestice, se constată că iniţial ele au avut o arie de răspândire
restrânsă, fapt ce permite conturarea zonelor unde s-a produs domesticiea diferitelor specii: oaia - Asia
Mica, nordul Mesopotamiei, podişul iranian; capra - nordul Africii, Peninsula Arabiei, sudul Asiei
Mici, nordul Mesopotamiei; bivolul - India, Indochina; porcul - Eurasia; lama - America etc.
Primul şi cel mai important focar de civilizaţie, de neolitizare, îl reprezintă, după aminteam,
“Semiluna fertilă”, cum a fost denumită regiunea care cuprinde Egiptul, Siria, Palestina şi
Mesopotamia. De aici provin dovezi clare ale practicării agriculturii încă din mileniul IX î.Chr.
Descoperirea agriculturii a produs mutaţii fundamentale în societate, deschizând drumul
apariţiei marilor aşezări şi, treptat, a stratificării sociale şi, apoi, a apariţiei statului. În acest sens,
interesante sunt cercetările germane şi britanice de la Ierichon, din Palestina, aşezare cu un prim nivel
de epocă natufiană. Pe la 8.000 î.Chr. apare aici o mare aşezare, înconjurată cu un zid de piatră şi
având un turn de piatră, înalt de 8,5 m, cu scară interioară. Din primul nivel de locuire (neoliticul
aceramic) provin seminţe de grâu şi orz carbonizate. Casele încep a fi construite din cărămizi nearse.
Descoperitorii definesc aşezarea drept un prim oraş (8000 - 7000 î.Chr.) deoarece, în aprecierea lor, o
parte a populaţiei se ocupa cu agricultura, iar alta cu construcţiile. În realitate însă, toate casele sunt
asemănătoare, mici şi sărăcăcioase, ceea ce înseamnă că avem de-a face cu o societate egalitară, fără
vârfuri, fără categorii specializate, deci cu o lume rurală a comunităţii primitive.
Numeroase aşezări agricole apar, în mileniul VII î.Chr., în toată Semiluna fertilă. Un al doilea
caz care merită a fi studiat pe linia evoluţiei locuirilor umane spre oraş este aşezarea de la Çatal
Hüyük, în Anatolia, săpată de către cercetătorii englezi în deceniul al 6-lea al secolului XX. Ea îşi are
începuturile pe la 7000 î.Chr., în faza neoliticului aceramic şi durând până pe la 5500 î.Ch. Ceramica
apare în această aşezare în nivelul 10, corespunzător unei date plasate pe la 6500 î.Ch. Aşezarea
cuprinde case supraetajate, fără existenţa unor străzi. Casele erau grupate în jurul unor sanctuare,
identificate pe baza picturii murale şi a unor decoraţii (cultul taurului). Nici aşezarea de la Çatal
Hüyük nu întruneşte caracteristicile proprii unui oraş. Gruparea a 4-5 locuinţe în jurul unor sanctuare
ne face să credem că locuitorii aşezării aveau o societate împărţită pe clanuri, fiecare clan având
propriul său cult. O societate de tip gentilioc în care constatăm existenţa unei diferenţieri sociale. În
sanctuare se fac înmormântări, majoritatea fără inventar funerar. Există totuşi câteva morminte bogate,
acestea putând fi atribuite unor şefi de clanuri care poartă însemne specifice. Există şi dovezi care ar
putea argumenta un început de înlocuire a proprietăţii comune, gentilice cu cea de tip privat. În fiecare
locuinţă s-au descoperit câte o ştampilă de lut, utilizată pentru sigilarea sacilor, a lăzilor, fără a fi
întâlnite două identice. Trebuie precizat faptul că este vorba de o proprietate de clan şi nu de una
individuală.
Dezvoltarea civilizaţiilor Orientului Apropiat continuă apoi de-a lungul epocii eneolitice
(4000-3000 î.Chr.) şi se împarte în faze după tipurile ceramice, difuzarea şi influenţa lor. Pe plan
general se relevă ulterioara concentrare a culturilor în văile marilor fluvii. În marile centre din
Mesopotamia şi Egipt evoluţia trasatăpână aici se dezvoltă în continuare pe făgaşe diferite. Istoria nu
se determină însă dintrodată. Sunt câteva secole protoistorice în care deşi există documente (puţin
numeroase, restrânse şi lipsite de claritate), pe baza cărora nu putem face o reconstituire a faptelor de
viaţă. Dezvoltarea scrierii înaintează aproape paralel în cele doua spaţii culturale: de la faza de desen
(pictografică) se trece la aceea a figurilor schematizate (ideografia); de la valorile verbale
(ideogramele) se trece apoi la cele fonetice, silabele. Odată cu apariţia scrisului începe şi istoria
propriu-zisă.
În prezentarea istoriei antice atenţia ne va fi îndreptată nu atât asupra faptelor, cât asupra
liniilor esenţiale ale dezvoltării civilizaţiei şi a modului în care ea se configurează în aria examinată. În
acest sens, între preistorie şi istorie există o strânsă continuitate. Cea de a doua etapă, fără prima, nu
poate fi înţeleasă, ea neavând nici o semnificaţie.

8
 2. MESOPOTAMIA

Cea dintâi mare civilizaţie a antichităţii s-a constituit în Mesopotamia, în văile fertile ale
Tigrului şi Eufratului. Mesopotamia, denumită astfel de vechii greci, era Ţara dintre râuri (mesos -
mijloc, potamos - fluviu).
Termenul de civilizaţie mesopotamiană este unul generic, el însumând contribuţiile culturale a
trei popoare: cei mai vechi, sumerienii, au ocupat sudul ţării; akkadienii, populaţie de origine semită,
stabiliţi în zona centrală, sunt fondatorii Babilonului; asirienii, triburi războinice pornite din ţinuturile
muntoase, cuprind zona nordică.
2.1. Cadrul geografic
Mesopotamia se mărgineşte la nord cu Munţii Armeniei, la est cu podişul Iranului până la
Munţii Zagros, la sud cu Golful Persic, iar la vest cu stepa siriano-palestiniană (o prelungire a
deşertului arabic). Fluviul Tigru (1.850 km lungime) izvorăşte din Munţii Armeniei, din apropierea
lacului Van, iar Eufratul (2.600 km lungime) îşi are izvoarele la est de Erzerum. Revărsările anuale ale
apelor celor două fluvii, provocate de topirea zăpezilor din munţi, au adus în câmpia din centrul şi
sudul Mesopotamiei mâlul fertil pentru agricultură. Cursurile celor două fluvii, care în antichitate se
vărsau prin două guri separate în Golgul Persic, a suferit numeroase modificări în de-a lungul
mileniilor, astfel încât astăzi constatăm că oraşele antice de pe Eufratul inferior (Lagaş, Ur, Umma,
Nippur) apar plasate mult spre est de actualul duct al fluviului.
Spaţiul dintre cele două fluvii nu are o structură unitară. Partea sa sudică era, înainte de
mileniul IV î.Chr., o zonă mlăştinoasă, nelocuibilă. Instalarea aici a primelor comunităţi umane a
necesitate depunerea unui deosebit efort pentru drenarea şi regularizarea revărsărilor de apă prin
construirea unor canale de irigaţie. Resursele sale naturale sunt reduse. Singura materie primă care se
găsea din abundenţă, lutul, era larg utilizată în construcţii şi olărit. Absenţa lemnului, pietrei şi a
minereurilor a determinat dependenţa comunităţilor umane din regiunile învecinate, muntoase.
Vegetaţia săracă a pretins un efort uman permanent pentru punerea în valoare a pămîntului. Doar ne
putem explica prosperitatea deosebită a zonei, concentrarea demografică ridicată, care au favorizat
dezvoltarea urbană şi apariţia statului.
Părţi din centrul, precum şi nordul Mesopotamiei, cu o altitudine mai ridicată şi avînd resurse
naturale mai mari (lemn, piatră şi metale: aramă, plumb, argint şi fier), a cunoscut o evoluţie mai
timpurie.. Aici însă se va dezvolta de timpuriu, pe lângă creşterea animalelor şi cultura arborilor
fructiferi.
2.2. Izvoare
Pentru cunoaşterea etapelor pe care le-a parcurs această civilizaţie, tebuie să apelăm la
următoarele categorii de izvoare:
2.2.1. Lucrările scriitorilor antici. Spaţiul mesopotamian este consemnat doar în sursele tîrzii.
Până spre mijlocul secolului XVIII, singurele informaţii de care dispuneau specialiştii despre
Mesopotamia proveneau din doar povestirile biblice (Vechiul şi Noul Testament), care evocau puterea
babilonenilor şi a asirienilor, ambele forţe implicate în istoria regatelor evreieşti (Iuda şi Israel),
precum şi prin unele relatări ale scriitorilor greci. Alte popoare, precum sumerienii, nu erau cunoscute
nici măcar cu numele.
Herodot arată interes pentru această zonă care devenise parte componentă a imperiului persan.
În opera sa “Historii” (Cartea IX), care datează din prima jumătate a sec. V î.Chr. şi-a propus să
trateze istoria celui mai redutabil duşman al Greciei, Persia. In redactarea acestei lucrări, el utilizează o
serie de izvoare istorico-geografice mai vechi, în primul rând opera lui Hecateu din Milet, la care a
adăugat şi numeroase informaţii culese de el însuşi la faţa locului (Egipt, Asia Mică, Babilon).
Părintelel istoriei ne furnizează date privind revărsările Tigrului şi ale Eufratului, fertilitatea solului,
obiceiurile, credinţele, religia şi cultura acestei zone. Datele istorice au în general ca sursă legendele.
Cele mai exacte se referă la evenimente mai apropiate de momentul în care a vizitat Mesopotamia
(răscoala babilonenilorde la începutul domniei lui Darius I). Descrierea pe care ne-a lăsat-o Herodot
asupra Babilonului este foarte exactă. Săpăturile arheologice efectuate de misiunea germană condusă
de Robert Koldewey le-a adus confirmarea deplină.
Puţin timp după Herodot a trăit Ctesias din Knidos, care, în calitate de medic al regelui
Artaxerxes, a putut face investigaţii personale în arhivele din Susa. Citate din lucrarea sa întâlnim la
Diodor din Sicilia.

9
 Diodor din Sicilia, în lucrarea ABibliotheca Historica”, a consemnat o serie de date şi
informaţii preţioase despre astronomia şi astrologia vechilor babiloneni.
Strabo, în AGeographia” sa oferă informaţii de natură geografică despre revărsările celor
două fluvii, despre fertilitatea solului şi cultura pomilor fructiferi (curmalul în primul rând), ca şi
despre obiceiuri, credinţe, hrană, îmbrăcăminte etc.
Berosos, mare preot al templului zeului Marduk de la Babilon, contemporan cu Alexandru
Macedon, a scris ABabiloniaka” în trei cărţi. Prima (AÎnţelepciunea”) cuprinde legendele babiloniene
despre epoca anterioară potopului. Celelalte două cărţi tratau istoria Mesopotamiei începând cu
potopul legendar şi până la sfârşitul domniei lui Alexandru Macedon (323 î.Chr.). Fragmente din
lucrarea lui Berosos le întâlnim în operele lui Josefus Flavius şi Sextus Iulius Africanus.
2.2.2. Monumentele scrise. La datele oferite de scriitorii antici se adauga informaţiile aduse
în Europa de unii calători şi exploratori care au trecut prin Mesopotamia. Primul european care
întreprinde o călătorie între anii 1165-1173 în Orient este rabinul Benjamin din Toledo. Relatarea
călătoriei sale, redactată în ebraică şi publicată abia în 1543 la Constantinopol, cuprinde date despre
Ninive şi Babilon.
Semnificativă rămâne apoi calătoria întreprinsă de cavalerul roman Pietro della Valle (1586-
1652), originar din Roma, care în peregrinările sale prin Orient, vizitând colinele (tell-urile) din
vecinătatea oraşului modern Hilla, a identificat ruinele anticului Babilon, iar în 1621 a adus o serie de
copii după inscripţii cuneiforme din palatul regal de la Persepolis.
În secolele XVII-XIX, mulţi călători au trecut prin Mesopotamia, încercând să găsească
oraşele menţionate în scrierile sacre ale evreilor sau la Herodot. Carsten Niebuhr (1733-1855), un
geolog german aflat în slujba regelui danez, participă la o expediţie în Orient (Egipt, Yemen,
Mesopotamia, 1761-1767) unde face observaţii asupra ruinelor antice. In lucrarea redactată după
această călătorie (AJurnal de călătorie în Arabia şi ţările vecine”, 1772) descrie şi reproduce planul
ruinelor străvechii Ninive şi copiază inscripţii cuneiforme de la poarta palatului regal din Persepolis.
C. Niebuhr a observat că una din inscripţiile copiate cuprindea trei grupuri diferite de scrieri, fiind
vorba de fapt de trei inscripţii redactate în limbi diferite.
În ce priveşte sursele scrise directe, monumentele cele mai semnificative au rezultat în urma
descoperirii arhivelor de la Ur (peste 30.000 de tăbliţe, valoroase datorită valorii şi dicersităţii
informaţiei oferite), Drehem (cca. 10.000 de tăbliţe, datate în timpul dinastiei a III-a din Ur), Mari
(peste 25.000 de tăbliţe deosebit importante ca sursă istorică) sau Ninive. Acestora li se pot adăuga
diferitele categorii de inscripţiile (de fundaţie, de pe reliefuri , comemorative, texte legislative etc.)
descoperite în diferite centre ale Mesopotamiei.
Descifrarea scrierii cuneiforme şi recunoaşterea limbii sumeriene au permis cunoaşterea
conţinutului diferitelor categorii de texte: legislative (codul lui Hammurabi, legile asiriene), inscripţii
de fundaţie (Gudea, Assur nazirpal II), inscripţii comemorative (Entenema, Salmanassar II,
Assurbanipal II), texte literare şi religioase ( epopeea lui Ghilgamesh, mituri ale creaţiei, mitul
potopului etc.). Cercetările arheologice, în special cele moderne, contribuie în mare măsură la
reconstituirea istoriei şi civilizaţiei mesopotamiene.
2.2.3. Resturile culturii materiale. Descoperirile făcute în urma cercetărilor arheologice
reprezintă o continuare a investigaţiilor superficiale întreprinse de diferiţi voiajori în secolele XVI-
XVIII şi la început de XIX care au reuşit să adune o serie de antichităţi la marile muzee.
Pe la mijlocul secolului XIX începe epoca marilor descoperiri arheologice, inaugurată de
Paule Emile Botta (1802-1870). Numit în 1842 consul al Franţei la Mossul, acesta a fost atras de
marile coline pe care arabii le numeau tell-uri. Primele cercetări, fără rezultate palpabile, le-a făcut pe
colina de lângă Mossul, numită Kuyundjik. Apoi, trece la cercetarea tell-ului de lângă localitatea
Khorsabad, unde descoperă numeroase sculpturi cu reprezentări umane sau de animale fantastice,
precum şi inscripţii cuneiforme. Descoperirea lui P.E. Botta reprezintă palatul de vară al regelui
Sargon II (721-705) de la Dur-ªarukin.
Câţiva ani mai târziu, în 1845, englezul Austen Henry Layard (1817-1894), ajuns la Mossul,
a început cercetările pe colina Nimrud, aflată, pe Tigru, la 50 km în amonte. Layard a scos la iveală
tăbliţe cu inscripţii cuneiforme, reliefuri reprezentând scene de luptă, statui etc. Descoperitorul lor nu
ştia atunci că pe colina Nimrud identificase biblicul oraş Kalakh, capitala regelui asirian Assurnarsipal
II.

10
 Apoi, în 1846, A.H. Layard a început cercetarea colinei de la Kuyundjik, unde investigase,
fără succces, şi P.E. Botta, reuşind să dezvelească zidurile cetăţii Ninive. Dobîndind calitatea de expert
al British Museum, el va scoate la lumină palatul regelui asirian Assurbanipal , unde a descoperit şi
biblioteca acestuia, constituită din 20.000 de tăbliţe de lut. Cercetarea unei alte coline din apropierea
Tigrului, Kallak-Sergat, duce la scoaterea la lumină a unui alt oraş, care s-a dovedit a fi Assur, prima
capitală a Asiriei.
La Londra, unde descoperirile sale i-au adus o mare popularitate, va publica două importante
studii: ANinive şi vestigiile sale” (1849) şi ANinive şi Babilon” (1853).
Prin cercetarea părţii de nord a Mesopotamiei, descoperirile datorate lui P.E. Botta şi A.H.
Layard au pus bazele unei noi ştiinţe, asirologia.
Cercetările arheologice propriu-zise în Babilon sunt datorate englezului Claudius James Rich
(1786-1812), numit consul general al Marii Britanii, care descoperă valoroase materiale arheologice
(sigilii, cărămizi smălţuite cu personaje în relief), pe baza cărora întocmeşte un raport (AComunicare
asupra ruinelor Babilonului”) ce a stîrnit un real interes. Mai tîrziu (1887), misiunea germană condusă
de Robert Koldewey (1855-1925) începe cercetarea sistematică a Babilonului. Timp de 18 ani,
Koldewey a reuşit să dezvelească ruinele cetăţii ridicate de Nabucodonosor, Babilonul (fundaţiile
turnului Babel, fundatiile cetăţii cu numeroasele ei turnuri de apărare, promontoriile grădinilor
suspendate ale Semiramidei, palate, temple, poarta zeiţei Iştar).
Valoarea deosebită a vestigiilor arheologice scoase la iveală de cercetările întreprinse în
secolele XVIII-XIX, care încîntau privirile vizitatorilor din marile muzee europene, nu putea fi
înţeleasă în profunzime deoarece textele cuneiforme prezente pe tăbliţe de lut sau pe unele inscripţii
nu-şi puteau dezvălui secretele.
Începuturile descifrării semnelor cuneiforme este datorată unui profesor de greacă veche şi
latină de la un gimnaziu din Göttingen, Georg Friederich Grotenfend (1775-1853) care era un talentat
deslegător de rebusuri. Cunoscînd literatura din epocă referitoare la Mesopotamia şi izvoarele greceşti
şi latine despre perşi, după ce a analizat, copiile inscripţiilor făcute de C. Niebuhr, acesta intuieşte că
titulatura folosită de suveranii persani moderni nu poate fi diferită de cea utilizată de regii ahemenizi
sau sasanizi ai Persiei. Astfel, G. Grotefend a reuşit să descifreze, prin deducţie, 10 semne cuneiforme
graţie numelui a doi regi din dinastia Ahemenizilor: Darius (Darayawans) şi Xerxes (Xsayarsa).
Manuscrisul lucrării lui Grotefend (AContribuţii la descifrarea scrierii cuneiforme de la Persepolis”)
va fi publicat abia în anul 1893 de către W. Meyer. După el, alţi cercetători au ajuns la rezultate
asemănătoare, care au favorizat descifrarea scrierii cuneiforme. Dintre aceştia amintim pe Henry
Rawlinson (reprezentant al Companiei Indiilor Orientale şi consul englez la Bagdad, dispunînd de o
bună pregătire filologică), care a copiat inscripţia cuneiformă trilingvă (elamită, babiloneană şi
paleopersană) a lui Darius de pe stînca de la Behistum. În anul 1857, Rawlinson a anunţat căile pe care
le-a urmat în descifrarea scrierii cuneiforme a limbii paleopersane şi a celei babilonene.
Confirmarea descifrării scrierii cuneiforme este oferită de iniţiativa ASocietăţii Asiatice” din
Londra care în 1857, propunînd mai multor savanţi (Rawlinston, Hincks, Fox, Talbot, Oppert)
traducerea simultană a unei inscripţii a lui Tiglatpalassar I, rege al Asiriei, a constatat găsirea cheii
pentru descifrarea scrierii asirienilor şi babilonenilor. În continuare, eforturile orientaliştilor vor fi
concentrate pentru descifrarea textelor cuneiforme redactate şi în alte limbi utilizate în antichitate
(sumeriană, akkadiană etc.). De aici înainte, prin lecturarea textelor cuneiforme, orientaliştii aveau
acces direct la literatura asiro-babiloneană, la textele ei juridice, economice istorice, sapienţiale etc.
Pînă la începutul secolului XIX, din istoria Orientului antic erau cunoscute doar perioadele
tîrzii (epoca imperiilor neobabilonean, ahemenid, istoria oraşlor feniciene şi a regatelor iudaice).
Despre Sumer nu se amintea nimic. Primul care a bănuit existenţa unui popor care a creat scrierea
cuneiformă şi începuturile civilizaţiei mesopotamiene a fost lingvistul irlandez Edward Hincke, în anul
1850. Numele poporului nesemit ce a inventat scrierea cuneiformă, sumerienii, a fost precizat de către
Jules Oppert, în urma cercetărilor asupra limbii babilonene, după titlul de rege al Sumerului şi
Akkadului ce şi-l luau monarhii din Mesopotamia.
În anul 1877, francezul Ernest de Sarzec (1837-1901, diplomat francez numit consul la
Basrah), explorează sudul Mesopotamiei, unde descoperă un oraş al civilizaţiei sumeriene, Lagas.
Prima expediţie americană a Societăţii Orientale a Universităţii din Chicago, condusă de John
Peters, la Niffar (150 km sud de Bagdad) a dus la descoperirea oraşului sumerian Nippur.

11
 În secolul XX, cercetările arheologice continuă cu o şi mai mare amploare. Pe Eufratul
superior, o misiune franceza condusă de André Parrot a descoperit şi cercetat pe colina Hariri, în anul
1933, vechiul Mari, capitala unui înfloritor regat semitic din vremea lui Hammurapi. Inscripţiile
descoperite aici reprezintă o importantă sursă de informaţii privind relaţiile politico-comerciale
întreţinute de statele din Mesopotamia cu cele vecine în secolele XVIII-XVII î.Chr.
Cercetările întreprinse într-o serie de coline din sudul Mesopotamiei au condus la identificarea
oraşelor sumeriene Ur (colina Mukkajar), Uruk (colina Warka), Suruppak etc. Între descoperirile de
mare însemnătate pentru istoria Sumerului, se numără cele rezultate în urma cercetărilor efectuate la
Ur de L.C. Woley (1880-1960) de la Universitatea din Oxford, care descoperă, pe lângă o serie de
edificii civile sau de cult, şi cimitirul regal (1850 de morminte, dintre care 16 au aparţinut unor
suverani, cu un bogat inventar funerar).
L. Wooley a iniţiat săpături, încă din 1927, şi în tell-ul de la el-Obeid. Prin investigaţiile
cercetătorului american E. Mackay (1880-1943) de la Universitatea din Chicago pe colina de la
Djemdet-Nasr vor fi definite cele mai vechi etape de locuire din spaţiul mesopotamian, care preced
constituirea oraşelor-stat: El-Obeid, Ur-Uruk şi Djemdet-Nasr.
Cercetările arheologice au surprins, în profunzimea depunerilor de locuire de la Ur, Kish,
Shureuppak existenţa unor consistente straturi aluvionare, rezultat al unor mari inundaţii, plasate
cronologic la date diferite. Rezultatul acestor revărsări catastrofale de ape a fost întreruperea pentru un
timp a locuiri în oraşele amintite. Mitul cu privire la potop a transformat un fenomen cu efecte locale
într-o dramă universală.
Printre rezultatele deosebite ale ceretărilor de teren se numără precizarea limitelor teritoriale
ale unor oraşe-state (Ur, Larsa, Umma, Shuruppak), elemente privind urbanistica şi arhitectura,
compartimentarea pe criterii socio-religioase a oraşelor, reconstituirea traseelor canalelor regionale de
irigaţie etc. De asemenea, investigarea unor necropole, precum cele de la Ur şi Kish, au permis
cunoaşterea naturii particulare a regalităţii sumeriene, a riturilor funerare practicate (bogăţia şi
varietatea inventarului, sacrificii de animale şi oameni).
2.3. Elemente de cronologie relativă şi absolută în spaţiul Mesopotamiei
În cadrul cronologiei relative, elementele cu care se operează sunt reprezentate de succesiunea
structurilor politice, invazii şi atacuri, instaurarea unor dinastii străine etc. Acestora li se pot adăuga
paralelismele şi sincronismele ce pot fi stabilite cu situaţii similare cunoscute din spaţii culturale
învecinate (Ur şi Mari în timpul dinastiei a III-a; Babilon şi Mari în timpul lui Hammurabi etc.). Cele
mai importante surse pentru stabilirea cronologiei relative sunt listele regale descoperite la Abu-
Salabih (lîngă Nippur), la templul zeului Enlil, care era locul de încoronare al multora dintre regii
oraşelor-state mesopotamiene. Dacă facem abstracţie de durata neverosimil de lungă a dinastiilor, prin
care se dorea a fi subliniată vechimea deosebită a acestora, putem opera cu elemente precum
dimensiunile variabile ale listelor, natura (divină eroică sau umană a regilor) şi originea numelor
(sumerienă sau semitică). Aceste liste reprezintă o variantă tîrzie (sec. XVIII î.Chr.?), care a suportat
în timp unele ajustări, în urma cărora unii dintre regii cunoscuţi au fost omişi (Eannatum, despre care
ne oferă importante date cunoscuta AStelă a Vulturilor”). Cu toate acestea, ele rămîn totuşi un
instrument util pentru determinarea cronologiei relative. Ele pot fi comparate şi completate cu alte
categorii de texte (listele regilor din Mari; inscripţii legate de activitatea unor regi; inscripţii de piese
de inventar din cimitirul de la Ur cu numele posesorilor lor care sunt regi istorici; listele regilor
asirieni; documentele din arhiva de la Mari etc.).
Pentru stabilirea unor date exacte pentru diferite evenimente din istoria Mesopotamiei,
specialiştii utilizează trei sisteme de cronologie absolută (lungă, medie şi scurtă) 2. Pentru stabilirea
acesteia, există cîteva repere, mai mult sau mai puţin precise, anul 747 î.Chr. fixat de către Ptolemeu,
care ne-a transmis o listă a regilor perşi şi babiloneni, avînd notaţi anii de domnie. Aceste indicii pot fi
controlate şi verificate prin listele regilor asirieni şi babiloneni ca şi unele fe nomene astronomice
consemnate în texte (de exemplu eclipsa de soare care a avut loc în al zecelea an de domnie a regelui
Assurdan II). Importante pentru stabilirea cronologiei absolute sunt şi sincronismele care se pot stabili
între Akkad, Ur, Babilon, Mari, Asiria, Egipt, regatul hitit.

2
.Pentru datarea domniei lui Hammurabi specialiştii folosite trei variante: 1848-1806 (Sidersky, Thureau-Dngin, A.Goetze), 1792-1750
(Sewell, S.Smith, P.Garelli) şi 1728-1686 î.Chr. (Albright, Cornelius).

12
 Pentru fixarea în timp a începuturilor civilizaţiei mesopotamiene, ca şi a perioadei numite pre-
şi protodinastice în ultimul timp unii specialisti apreciază că există suficiente elemente pentru a opera
cu o cronologie lungă. Conform acestei păreri, fazele tîrzii ale culturii Ur-Uruk şi Djemdet-Nasr
trebuie plasate în mileniul IV î.Chr.
2.4. Epoca arhaică. Apariţia şi dezvoltarea primelor aşezări omeneşti
în Mesopotamia.
În bazinul celor două fluvii înfloreşte de timpuriu o civilizaţie neolitică ce va ajunge, după o
îndelungată evoluţie, la forme de organizare prestatală. Primele aşezări neolitice cu caracter agrar-
sedentar apar în nordul şi parte din centrul Mesopotamiei pe la 6.500 î.Chr., situate în zona mai înaltă,
care poseda resurse naturale mai mari (aşezările de la Ghar-i-Khamarband şi Qualat Jarmo).
Vestigiile arheologice descoperite în primul strat de cultură de la Jarmo, scoase la lumină de Robert
Braidwood de la Institutul oriental al Universităţii din Chicago, sunt anterioare utilizării ceramicii
(neolitic aceramic). Ocupaţiile acestor comunităţi de semi-nomazi erau creşterea animalelor şi
agricultura rudimentară practicată cu săpăligi de piatră. Asemenea aşezări, care cuprind 20-25 de
locuinţe cu plan rectangular, nu deţin elemente semnificative de arhitectură publică şi nu evidenţiază
existenţa unei specilizări ocupaţionale. Cu toate acestea, ele vor sta la baza apariţiei oraşelor-state,
într-un proces evolutiv complex ale cărui debuturi vor fi deja vizibile spre mijlocul mileniului VI
î.Chr.
O dată cu mileniul VI î.Chr., ca urmare a unor funamentale schimbări climatice, când seceta a
transformat regimul ploilor, debitul celor două fluvii a scăzut dând posibilitate apariţiei în
Mesopotamia propriu-zisă a primelor aşezări omeneşti în economia cărora agricultura şi creşterea
animalelor aveau rol precumpănitor.
Cercetările arheologice din ultimele decenii ne permit să urmărim, pas cu pas, extinderea
locuirii spre zonele aride din sud, moment care coincide şi cu accelerarea evoluţiei culturale. Astfel, în
mileniile VI-V î.Chr. se succed în zona centrală şi nordică a Mesopotamiei culturile neolitice cu
ceramică pictată Hassuna şi Samarra, cvasi-contemporane în mileniul VI î.Chr., precum şi Halaf.
Cultura Hassuna, denumită astfel după colina Tell-Hassuna, aflată la 40 km nord de Mossul,
cuprindea partea de nord-est a Mesopotamiei. Acestei culturi îi este caracteristică o ceramică pictată
sau incizată cu motive geometrice, care-şi are originea în ceramica aşezării de la Jarmo din
Kurdistanul irakian. Aşezările sunt constituite din case cu plan rectangular, construite din chirpici pe
un schelet de trestie, apoi din căramidă nearsă.
Cultura Samarra se dezvoltă pe cursul mijlociu al Tigrului. Principala aşezarea a acestei
culturi este cea de la Tell-es-Sawan, localizată la limitadintre stepa aridă din nord şi cîmpia aluvionară
din sud, care îşi începe existenţa pe la 6.000 î.Chr. şi durează până la mijlocul mileniului VI î.Chr.
Aşezarea adăpostea câteva sute de persoane în case cu plan rectangular, dispuse aglomerat. Ea posedă
o importantă încintă din cărămidă crudă şi şanţ de apărare. Deşi nu existau încă străzi, aşezarea
dispune de unele elemente de urbanism (un mare spaţiu central). Pe plan social, acum structura de clan
face loc marii familii. Populaţia era cultivatoare de cereale (grâu, orz), utilizând un sistem simplu de
irigaţie. Se creşteau oi, capre, vite. Un element important îl constituie cele peste 100 de morminte,
săpate sub podeaua locuinţelor, care evidenţiază, prin inventarul relativ bogat al unor morminte de
bărbaţi, apariţia diferenţierii de ordin social.
Pentru evoluţia spre oraşul-stat, cultura Halaf din nordul Mesopotamiei, care se extindea spre
vest până la M. Mediterană, nu prezintă o importanţă deosebită. Ea se constituie din noi grupuri de
populaţii venite din zona înaltă.
Către mijlocul mileniului VI î.Chr. încep să apară şi primele aşezări în câmpia aluvionară din
sudul Mesopotamiei. Practicarea agriculturii, uşurată de condiţiile naturale ale acestei regiuni (mâlul
roditor) era însă condiţionată de săparea unor canale de irigaţie, necesare atât pentru a feri ogoarele de
inundaţie, cât şi pentru a le asigura apa necesară culturilor. Acest lucru a obligat de timpuriu
comunităţile umane să-şi unească efortul pentru amenajarea canalelor şi pentru întreţinerea acestora,
fapt care a constituit un element esenţial în procesul de unificare şi de creere a oraşelor-state şi apoi a
statelor centralizate în sudul şi centrul Mesopotamiei. Acum se observă tendinţa de diminuare a
importanţei aşezărilor din nord, şi un ascendent al comunităţilor care pun în valoare regiunea pînă
atunci insalubrădin sudul Mesopotamiei.

13
 In evoluţia ascendentă spre constituirea oraşelor-stat, în eneolitic constatăm existenţa a trei
etape istorice distincte. Ele au fost denumite după locul unde s-au efectuat primele cercetări
arheologice necesare cunoaşterii perioadei protoistorice a Mesopotamiei:
2.4.1. Faza (cultura) El-Obeid (4300-3500 î.Chr.) se pare că se formează ca urmare a unei
pătrunderi de populaţie, venită probabil din spaţiul arabic, care ar fi determinat sfîrşitul culturii Halaf.
Ipoteza îşi găseşte confirmarea în şapăturile de la Arpacizah, unde, între nivelele de locuire halafiene
şi cele El Obeid, se interpune un nivel de distrugere. Numele şi-l trage de la aşezarea Tell-el-Obeid de
lângă Ur, cercetată de arheologii englezi. Sub raport tehnic, acum se introduce roata olarului, fapt ce
determină schimbarea tipologiei ceramicii.
Această primă etapă a culturii mesopotamiene este răspândită pe toată întinderea dintre cele
două fluvii. În principalele oraşe-stat mesopotamiene (Eridu, Ur, Uruk) există un nivel de locuire
aparţinând culturii Obeid. Semnificativă pentru aceasta este aşezarea de la Eridu, aflată pe ţărmul
Amării clocotitoare”. De acest oraş este legată legenda privitoare la apariţia civilizaţiei sumeriene,
Eridu fiind considerat cel mai vechi centru politic al ţării. Comunitatea umană din Eridu dispunea de
un templu, care probabil reflectă un nivel incipient de societate complexă. Apariţia unui templu unic,
edificiu public pentru întreaga comunitate, marchează dispariţia relaţiilor gentilice bazate pe ideea de
strămoş comun şi înlocuirea lor cu un element de coeziune pentru întreaga comunitate, divinitatea
tutelară a oraşului.
Procesul de urbanizare, de apariţie a oraşelor-state, evoluează rapid spre sfârşitul fazei Obeid
(3.5oo î.Chr.).
2.4.2. Faza Ur-Uruk (3.500-3.200 î.Chr.) sau Predinastic I. A luat numele celor două
străvechi oraşe sumeriene unde cercetările arheologice au precizat şi o nouă perioadă în evoluţia
culturii mesopotamiene. Ea are ca trasături caracteristice construcţia de temple din cărămidă, alături de
care se ridică primele zigurate. Acestea unesc lumea divină cu cea a oamenilor. Se introduc noi
tehnici: piatra pentru construirea fundaţiilor templelor, mozaicul făcut din conuri de argilă cu baza
colorată şi vârful ascuţit, înfipt în pasta crudă pentru a împodobi pereţii construcţiilor. Sunt create
sigilii cilindrice cu un bogat repertoriu figutativ: plante, animale, zei sau conducători (monarhi) ai
oraşelor-state. În perioada de sfârşit a acestei culturi (Uruk IV b) apare scrierea, mai întâi pictografică,
incizată pe plăci (tăbliţe) de argilă.
2.4.3. Faza Djemdet-Nasr (3.200-2.900 î.Chr.) sau Predinastic II. Poartă numele satului în
apropierea căruia a fost descoperită, în anul 1926, aşezarea sumeriană. Această cultură cuprinde sudul
Mesopotamiei. Acum templele devin monumentale. Se construieşte celebrul Templu alb de la Uruk
(nivelul III). Pe tăbliţele de lut cu scriere arhaică, conducătorul este desemnat cu termenul de En (rege-
preot). Ambiguitatea acestui termen subliniază îmbinarea puterii sacerdotale cu cea laică la primii
dinaşti sumerieni. Este perioada istorică în care funcţiile statului nu sunt încă bine definite. Pe plan
economic şi social se produc ceea ce s-a numit Arevoluţia urbană”, când apar mari aşezări, care sunt
oraşe veritabile.
Una din problemele dificile pe care le pune cercetarea acestei perioade din istoria
Mesopotamiei este aceea a originii şi a limbii populaţiilor care au creat cea mai veche cultură din
regiune. Textele cuneiforme permit o singură concluzie: locuitorii din sudul Mesopotamiei, cunoscuţi
sub numele de sumerieni, vorbeau o limbă aglutinantă3, deosebită de cea a triburilor semite.
Antropologic vorbind, dacă analizăm sculpturile descoperite, sumerienii se deosebeau esenţial de
populaţia semită a Orientului apropiat. Cînd au venit şi, mai ales, de unde au venit sumerienii continuă
să rămînă o enigmă. Privitor la originea sumerienilor, părerile sunt controversate. Unii cercetători cred
că ei provin din zona nordică, muntoasă (Caucaz sau Asia Centrală). Pe de altă parte, legendele şi
miturile sumeriene privitoare la originea lor, afirmă că ei sunt un popor venit pe mare. Cert este că
civilizaţia Indusului (de tip Harappa) are multe similitudini cu cea sumeriană. O analiză a peisajului
descris în miturile şi legendele sumeriene, a tipului de vegetaţie ar putea arăta ca patrie de formare
chiar sudul Mesopotamiei. Acest detaliu ar putea indica prezenţa timpurie a sumerienilor în zona
meridională careia îi vor impune numele (Sumer). Numele de Sumer desemnează partea meridională a
Mesopotamiei.

.Limbile aglutinante se vorbeau în Caucaz, de unde ar fi putut să coboare, de-a lungul văilor Tigrului şi Eufratului strămoşii sumerienilor.
3

Unii termeni sumerieni se regăsesc şi în limbile turcice vorbite în Asia Centrală.

14
 2.5. Primele formaţiuni statale sumeriene: oraşele-state (2.800-2.350 î.Chr.)
Apariţia statului în spaţiul mesopotamian prezintă cîteva trăsături definitorii. Este tipică
fragmentarea politică, forma caracteristică de organizare statală fiind oraşul-stat. Impunerea
autorităţiiunui oraş asupra celor învecinate este de scurtă durată. De asemenea, este evidentă şi
periodicitatea cu care elemente alogene (semitice în primul rînd), cu mod de viaţă nomad sau
seminomad, se infiltrează treptat sau prin forţă, provocînd prăbuşirea unor structuri politice. Grupurile
umane pătrunse în acest spaţiu se integrează în tipul de civilizaţie pe care îl suprapun, uneori
pierzîndu-şi şi fizionomia etnică şi culturală, cum este cazul ammoriţilor sau kassitilor.
2.5.1. Epoca dinastică arhaică
Se numeşte aşa deoarece faptele istorice şi politice ne sunt cunoscute pe baza listelor dinastice.
Datorită insuficienţei informaţiilor, încercarea de reconstituire a etapelor apariţiei statelor în sudul
Mesopotamiei este dificilă. Listele de regi sumerieni, întâlnite pe tăbliţele de lut cu scriere cuneiformă,
menţionează o serie de oraşe. Ele grupează mai multe aşezări în jurul unei capitale, conduse de un
suveran care poartă titlul de rege sau prinţ. În inscripţii se întâlnesc două titluri diferite pentru a
desemna şefii oraşelor-state sumeriene: lugal (“şef al oraşului-stat”) şi patesi (şef ce recunoaşte
dominaţia altui centru politic).
Orşul, înconjurat de fortificaţii, era centrat în jurul palatului regal şi a templului.
Pe ţărmul Amării clocotitoare” (Golful Persic), era situat oraşul Eridu. De el este legată
legenda privitoare la întemeierea primei domnii sumeriene despre care se spune că a coborât din cer.
La 4 km est de cunoscuta staţiune arheologică de la El-Obeid se afla oraşul Ur, care a jucat un rol de
seamă în istoria Sumerului. Tot pe malul Eufratului, era Larsa, iar mai la nord, dar pe Tigru, a fost
descoperit oraşul Lagash a cărui importanţă în mileniul III î.Chr. este amintită de numeroase texte şi
monumente. Rivalul permanent al oraşului Lagaş a fost Umma, plasat ceva mai la nord. Pe Eufrat, în
apropiere este oraşul Uruk, iar la nord de acesta, Shurrupak. În zona unde cele două fluvii se apropie
cel mai mult unul de altul, pe Eufrat este situat oraşul Nippur, centrul religios al întregului Sumer. La
nord de acesta erau oraşele Kish şi Sippar. În jurul acestor oraşe gravitau aşezări mai mici, înşiruite
de-a lungul unor canale de irigaţie. Creşterea şi concentrarea bogăţiei are ca rezultat accentuarea
diferenţierii sociale şi apariţia elitelor ereditare. Reprezentanţi ai acestor elite îşi asumă unele atribuţii
speciale (efectuarea unor lucrări de interes colectiv: fortificaţii, lucrări hidraulice, edificii de cult;
protejarea teritoriului şi garantarea securităţii membrilor comunităţii).
Pe măsura valorificării pământului fertil, graniţele micilor state din Sumer s-au apropiat unele
de altele. Din această cauză, încă din prima jumătate a mileniului III î.Chr., a început o crâncenă luptă
între ele pentru pământ şi pentru stăpânirea sistemelor de irigaţii. Încercările fiecăruia dintre
state de a deţine controlul asupra reţelei de irigaţii din Mesopotamia de sud a determinat, în mare
măsură, lupta pentru hegemonie în Sumer.
Spre mijlocul mileniului III î.Chr. oraşul Kish, prin regele Mesilim, ridică pretenţii de
supremaţie în Sumer, la care ajunge, ceva mai târziu, oraşul Lagash. Întemeietorul primei dinastii din
Lagash pare a fi fost Ur-Nanşe (cca. 2.500 î.Chr.), cunoscut prin mari lucrări edilitare (temple, palate).
Într-un basorelief, acest rege este înfăţişat purtând piatra de temelie a unui templu.
Culmea puterii politice a oraşului Lagash a fost atinsă în timpul unuia dintre succesorii săi,
Eannatum, care înlătură dominaţia oraşului Kish şi-l anexează. Apoi îşi impune autoritatea asupra
oraşelor Ur, Uruk, Larsa, Eridu şi Umma, devenind astfel stăpânul întregului Sumer. Eannatum a
repurtat o victorie şi asupra elamiţilor, vecinii răsăriteni ai Sumerului.
Perioada de pace şi de prosperitate economică care se instituie după aceste succese militare nu
este durabilă în Lagash. Urmaşul său, Entemena, înăbuşe răscoala diferitelor oraşe supuse din Sumer.
Între campaniile militare duse de acesta se distinge cea contra oraşului Umma, soldată cu o victorie ce
va fi consfiinţită într-un tratat de pace, plasat sub protecţia zeilor, care stabilea linia de demarcaţie
dintre cele două oraşe-state. Ulterior, Lagash-ul traversează o perioadă de criză internă, de instabilitate
instituţională datorată preoţimii care abuzează de poziţia deţinută.
Victoriile militare ale regilor din Lagash, însoţite de bogate prăzi de război, au contribuit
substanţial la dezvoltarea economică şi politică a acestui vechi centru sumerian, dar şi la adâncirea
contradicţiilor interne.
Un moment important în istoria Sumerului l-a marcat domnia lui Urukagina (2378-2371),
ajuns rege în urma unei revolte populare. Urukaginna este cunoscut ca iniţiator al unor reforme menite
să stăvilească abuzurile aristocraţiei şi preoţimii şi să instaureze un regim de ordine şi de justiţie.

15
Urukagina aminteşte canalele de irigaţie ce le-a săpat şi templele ce le-a ridicat sau reconstruit. Acest
rege nu şi-a putut consolida opera deoarece, doar la şase ani de la preluarea puterii, a izbucnit un nou
conflict cu oraşul Umma, condus de regele Lugalzaggesi (2375-2350 î.Chr.), a cărui domnie înseamnă
prima mare încercare de constituire a unui stat sumerian.
Într-adevăr, activitatea militară şi politică a regelui din Umma nu s-a limitat doar la cucerirea
oraşului Lagaş, ea avînd ca obiectiv subordonarea şi a celorlalte oraşe sumeriene. Din inscripţiile sale
reiese că Lugalzaggesi a supus oraşele Ur, Uruk, Nippur şi altele. De-a lungul unui sfert de veac cât se
întinde domnia acestui mare cuceritor, s-a realizat pentru prima dată în istoria Sumerului o unificare
personală a zonei. Unul din documentele vremii formulează clar programul politic al lui Lugalsaggesi
ce şi-a întins stăpânirea asupra Aţărilor de la răsăritul şi până la apusul soarelui”, Ade la marea de jos
(Golful Persic), până la marea de sus (Marea Mediterană)”.
Opera de centralizare politică decurgea din condiţiile dezvoltării economico-sociale a
vechiului Sumer: necesitatea conducerii unitare a sistemului de irigaţie, înlăturarea fricţiunilor şi a
războaielor dintre diferitele state sumeriene, necesitatea apărării ţinutului dintre cele două fluvii de
atacurile triburilor nomade.
Sumerul exercita o puternică forţă de atracţie asupra nomazilor din regiunile deşertice apusene
şi răsăritene şi asupra populaţiilor care locuiau în munţii învecinaţi cu Mesopotamia.
Accentuarea secetei, care a transformat podişul Arabiei într-un vast deşert, a determinat
probabil de timpuriu înaintarea, în valuri succesive, a triburilor semite spre nord şi vest. Siria şi
Canaanul, Mesopotamia centrală şi de nord sunt cucerite sau populate de aceste grupuri de păstori,
care, în contact cu vechii locuitori ai regiunii, devin sedentari. La sfârşitul fazei Djemdet-Nasr,
prezenţa lor a fost dovedită în nordul Mesopotamiei unde cercetările arheologice au scos la iveală
marele centru semitic din oraşul Mari.
Elementele semite pătrunse în Mesopotamia au adoptat cultura net superioară a sumerienilor,
au imprumutat de la ei scrierea cuneiformă şi au realizat pe seama lor unele centre politice organizate
după acelaşi sistem. Dintre acestea, oraşul Akkad a ajuns să joace în secolul XXIII î.Chr. un rol
deosebit de important. Aceste evenimente determină schimbarea centrului de greutate din sudul în
centrul Mesopotamiei şi constituirea statului akkadian. Pînă la urmă, statul semitic din Akkad a supus
Sumerul unificat de Lugalzaggesi, continuînd politica de cuceriri iniţiată de acesta.

2.5.2. Statul sumero-akkdian.

Ca urmare, la mijlocul secolului XXIII î.Chr., în istoria Mesopotamiei începe un nou şi
important capitol: statul sumero-akkadian. Opera politică a lui Sargon, adevăratul organizator al
statului akkadian, ca şi aceea a urmaşilor săi (Rimush, Manishtusu şi Naram-Sin), care i-au extins
mult graniţele, nu poate fi just apreciată fără participarea vechilor centre sumeriene, a căror activitate
economică şi culturală s-a menţinut multă vreme la un nivel superior în raport cu acela al aşezărilor
semite din regiunea centrală a Mesopotamiei. Trebuie adăugat şi faptul, deosebit de important, că
triburile semite instalate în regiunea dintre fluvii au adoptat într-o atât de mare măsură civilizaţia
sumeriană, încât, cu excepţia deosebirilor de limbă, la sfârşitul mileniului III î.Chr. putem vorbi de o
cultură sumero-akkadină.
Statul semit al Akkadului a fost organizat de Sargon I (2349-2314). Practicînd o politică de
forţă, el desavârşeşte ideea creării unui mare stat centralizat schiţată de Lugalzaggesi, fiind primul
mare cuceritor şi fondatorul unui mare imperiu.
Urcarea sa pe tron este învăluită în legendă. Se pare că şi-a început cariera ca intendent al
regelui din Kish, în care calitate fondează oraşul Akkad, unde devine şarun (rege). Va sfârşi prin a-şi
înlătura suzeranul din Kish, intitulându-se, pentru a masca uzurparea, rege legitim (ªaru-kin) sau
Sargon. Pe la 2340 î.Chr. îl învinge pe Lugalzaggesi, instaurând dominaţia semită asupra Sumerului.
În continuare, cucereşte Elamul, teritoriul din sud-estul Mesopotamiei, apoi cursul superior al
Eufratului cu oraşul Mari şi nordul Siriei (Amurru).
Ca urmare, este structurat un regat relativ unitar în care regele dispunea de două instrumente
de putere: o armată de mercenari formată din 5.400 de luptători care-i asigura succesele militare şi
materializarea programului politic al cărui ţel principal a fost unificarea Sumerului cu Akkadul şi, al
doilea, o ideologie exprimată printr-o titulatură de tip universalist (Arege al Sumerului şi Akkadului,
stăpînitor al celor patru ţinuturi ale lumii”.

16
 Din ţinuturile supuse autorităţii sale, regele Sargon încasa însemnate tributuri sau aduna prăzi
şi prizonieri de război. În timpul domniei sale s-a extins reţeaua canalelor de irigaţie, s-a unificat
sistemul de măsuri şi greutăţi (sechelul = 8 gr., mina = 60 secheli, talantul = 60 mine), fapt care a
contribuit la dezvoltarea comerţului.
Desele campanii militare au determinat însă impunerea asupra populaţiei a unor grele sarcini
fiscale. Ca urmare, spre sfârşitul domniei sale şi, mai ales, a fiului său Rimush (2314-2306) a izbucnit
o răscoală ce a fost înăbuşită cu greutate.
Statul akkadian atinge apogeul puterii şi prosperităţii sale economice sub regele Naram-Sin
(2272-2235), mare personalitate politică, unul din cei mai mari cuceritori ai dinastiei akkadiene, erou
al epopeilor babilonene, hitite sau hurrite. Imediat după preluarea tronului, noul rege se confruntă cu
răscoala oraşelor Uruk, Umma şi Nippur. După pacificarea acestora, Naram-Sin anexează Elamul,
transformat într-o provincie administrată de un guvernator akkadian. Alte campanii militare au purtat
trupele sale în nord unde supune regatul semit Mari de pe cursul mijlociu al Eufratului. Apoi înfrînge
armatele principilor din Siria, ajungînd pînă la M. Mediterană. Datorită politicii de forţă pe care o
ducea, Naram-Sin dobîndeşte o autoritate extraordinară, fiind divinizat din timpul vieţii. Victoriile
dobândite i-au sporit autoritatea, Naram-Sin luându-şi titlul de Arege al celor patru părţi ale lumii”.
Politica de forţă a regilor akkadieni este dublată de o politică economică agresivă, de
încurajare a comerţului la mare distanţă,de întemeiere a unor colonii comerciale la Assur şi Ninive şi
de deschidere a drumului maritim prin Golful Persic şi insula Bahrein spre gurile Indusului.
Urmaşii lui Naram-Sin nu au putut menţine controlul asupra acestui întins teritoriu. Forţa
statului akkadian slăbeşte apoi datorită unor cauze interne (revolta cetăţilor cucerite), ea fiind agravată
şi de presiunea unor atacuri din afară: ale ammoriţilor, populaţie venită din pustiul Siriei şi din est ale
triburilor de munteni (gutti), coborâte din Munţii Zagros. Aceştia din urmă vor reuşi să cucerească
întreaga Mesopotamie.

2.5.3. Perioada dominaţiei guttilor (2150-2070 î.Chr.).

Procesul de cucerire al Mesopotamiei a început pe la 2190 î.Chr. şi s-a încheiat spre mijlocul
secolului XXII î.Chr., când Akkadul a căzut sub stăpânirea regilor gutti. Timp de aproape un secol
autoritatea guttilor, care inaugurează o perioadă tulbure în istoria Mesopotamiei, a fost mai mult
nominală, ei guvernând prin intermediul unor principi supuşi. Treptat, gutti au fost asimilaţi, lăsând
urme puţin concludente în istorie.
Unele oraşe sumeriene (Lagash, Ur şi Uruk) au reuşit să-şi menţină o oarecare autonomie, iar
în urma decăderii Akkadului, ele dobândesc o mare prosperitate economică. Acum îşi consolidează
poziţia politică oraşul-stat Lagash, condus de Gudea (2144-2124). În timpul domniei acestuia începe
aşa-numita renaştere sumeriană. Gudea se va remarcă printr-o activitate constructivă intensă (temple,
canale de irigaţie), prin intensificarea comerţului cu teritoriile vecine pentru obţinerea materialelor de
construcţie deficitare (diorit din Oman, lemn de cedru din Liban).
Indiferent dacă Gudea, patesi al Lagash-ului, a fost sau nu complet autonom faţă de stăpânirea
guttilor (calitatea de patesi presupune o anumită subordonare), este sigur că activitatea acestui rege,
atestată de numeroase monumente, statui şi documente, dovedeşte o nouă afirmare a elementului
sumerian în Mesopotamia.
De o oarecare autonomie beneficiază şi cetatea Uruk care prin regele Utu-hegal (cca.2116-
2110) obţine victoria asupra gutilor conduşi de regele Tirican. După 125 de ani de dominaţie asupra
Mesopotamiei, gutti au fost alungaţi. Cu toate acestea, Uruk-ul nu-şi va putea păstra supremaţia.

2.5.4. Noul regat sumerian (2065-1955 î.Chr.).

De situaţia creată va beneficia oraşul-stat Ur, care prin Ur-Nammu (2065-2046) întemeiază a
III-a dinastie din Ur, dinastie ce va da o nouă strălucire Sumerului. Această dinstie este moştenitoarea
unei duble traditii: sumeiană, manifestată prin reintroducerea limbii sumeriene ca limbă de
administraţie şi prin restaurarea vechilir sanctuare şi akkadiană, concretizată prin efortul de unificare a
zonei, prin o politică economică activă şi prin reluarea titulaturii regale universaliste. Noul rege
restabileşte dominaţia asupra Elamului şi a zonelor de pe cursul mijlociu al Tigrului. Astfel el se
intitulează Arege al Sumerului şi Akkadului”, subliniind prin această titulatură unificarea
Mesopotamiei meridionale şi centrale. Acest susţinut efort este sustinut şi prin promulgareacelui mai
vechi cod de legi cunoscut în Mesopotamia (codul lui Ur-Nammu), prin redeschiderea vechilor trasee

17
comerciale pe care se derula comerţul la mare distanţă, ca şi prin repunerea în valoare a vechilor
colonii comerciale akkadiene (Assur). Statul a fost reorganizat prin crearea unui aparat administrativ la
nivel central şi provincial subordonat direct regelui. Este realizat sistemul economic palaţial, despre
care ne oferă date interesante tăbliţele descoperite la Ur (atelierele regale, recrutarea şi salarizarea
forţei de muncă, modul de punere în valoare a pămîntului). Cultura sumeriană a atins, în această
perioadă, epoca sa ultimă de înflorire.
Shulgi (2093-2046), urmaşul său, este cel mai de seamă rege al dinastiei. Reorganizând
armata, el obţine mai multe victorii asupra elamiţilor, ca şi asupra unor patesi locali. Aceştia vor fi
înlocuiţi cu funcţionari regali. Spre nord, Shulgi întreprinde campanii militare în Assur, important
centru al asirienilor, în Subartu şi Siria. Ca urmare, statul său va atinge limitele monarhiei lui Sargon I,
iar Shulgi se intitulează Arege al celor patru părţi ale lumii”, titulatură ce justifică ideologic politica sa
de unificare a Mesopotamiei.
În curând, Ur-ul va intra într-o perioadă de decădere. Autoritatea regelui începe să fie
contestată de către cetăţile supuse (Isin, Lagash, Larsa). Din exterior apar noi primejdii, care vor
periclita coeziunea statului sumero-akkadian (atacurile Elamului şi presiunea tot mai puternică venită
dinspre vest, din partea amorriţilor). În timpul domniei lui Ibi-Sin (2027-2003), cu toate măsurile de
apărare luate (ridicarea unor puternice ziduri de apărare în jurul oraşelor Ur şi Nippur, campanii
militare în vest şi est), dinastia a III-a din Ur sfârşeşte în anul 1955 î.Chr. prin dezmembrarea statului
sumero-akkadian.
Cu aceasta se încheie şi istoria politică a statului sumero-akkadian. Tradiţiile şi cultura
sumeriană care se afirmase timp de două milenii în acest spaţiu vor fi preluate şi amplificate, la
începutul mileniului al II-lea î.Chr., de noul stat al ammoriţilor.

2.6. Regatul vechiului Babilon (1830-1530 î.Chr.)

Amorriţii, seminţie semită, sunt semnalaţi în spaţiul siriano-palestinian pe la 2300 î.Chr.
Treptat, ei pătrund în nordul Mesopotamiei, cuceresc oraşul Mari care va cunoaşte, în sec. XVIII î.Ch.,
o epocă de glorie în timpul regelui Zimrilin (1716-1695). Grupuri de amorriţi coboară apoi pe Eufrat
în Mesopotamia, unde înfiinţează oraşul Isin (2017 î.Chr.), ce îşi va impune autoritatea asupra
centrelor sumeriene Nippur, Ur, Uruk. Ei se instalează şi în oraşul Larsa (2003 î.Chr.), ai cărei
suverani vor încerca să-şi impună hegemonia, în rivalitate cu Isin, asupra întregii Mesopotamii.
Amorriţii se vor aşeza şi în Babilon, cunoscut încă din timpul dinastiei a III-a din Ur. La scurt
timp, acesta va înlătura dominaţia regilor din Larsa. Aşezat la răscrucea drumurilor comerciale ce
legau Mesopotamia cu Siria şi Asia Mică spre apus, cu Elamul şi Iranul spre est şi nord, Babilonul a
ajuns, în mileniul II î.Chr., o adevărată metropolă a întregului Orient. Ascensiunea Babilonului sub
primii regi amorriţi este lentă. El se va mai ales în timpul celui de-al şaptelea său rege, Hammurapi.
În lupta pentru reunificarea şi stăpânirea Mesopotamiei erau implicate, în prima jumătate a
sec. XVIII î.Chr., Larsa condusă de Rim-Sin şi Asiria lui Samsihadad I. Babilonul va dobândi însă
prin Hammurabi (1792-1750) un monarh deosebit, care desfăşoară o politică abilă, îmbinînd
diplomaţia cu forţa, prin care statul babilonean atinge culmea puterii sale. În primii ani de domnie,
Hammurapi îşi consolidează poziţia profitând de rivalităţile şi de neînţelegerile dintre vecinii săi. El
dezvoltă, pe această bază, un sistem de alianţe şi tratate ce-i sunt favorabile.
O puternică coaliţie îndreptată împotriva Babilonului va fi alcătuită de Rim-Sin, regele din
Larsa. Hammurapi, bazându-se pe sprijinul regelui Zimrilin din Mari, îl înfrânge pe acesta şi anexează
Larsa cu teritoriile subordonate (Uruk, Isin, Ur, Nippur). Prin două campanii militare pustiitoare, cu
concursul statului Mari, este adusă sub ascultare Asiria (1757-1755). Apoi, cucereşte şi teritoriul
fostului său aliat, statul Mari, la graniţa cu Siria. În urma acestor campanii victorioase, întreaga
Mesopotamie, de la Golful Persic şi până la deşertul Siriei, este subordonată Babilonului. Devenit cel
mai important stat din Orientul mijlociu, Babilonul îşi exercită influenţa pînă pe ţărmul răsăritean al
M. Mediterane, în Siria şi Palestina, ca şi în Asia Mică.
Pe plan intern, domnia lui Hammurabi se caracterizează nu atât printr-o înţeleaptă operă de
organizare internă, concentrata pe unificarea instituţiilor şi a normelor juridice, a formării unei armate
puternice şi a organizării comerţului la mare distanţă. Documente diplomatice (arhiva regală din Mari),
acte de natură administrativă şi, mai ales, codul de legi, ne îngăduie să cunoaştem unele aspecte ale
vieţii economice, sociale, politice şi militare ale acestui stat. Această operă însoţeşte şi explică totodată
creşterea absolutismului regal.

18
 Imperiul realizat de Hammurapi era superior înjghebărilor politice anterioare prin înaltul său
grad de centralizare. El întăreşte oraşele cu ziduri pentru a le apăra de atacurile nomazilor, ridică
numeroase temple. Hegemonia asupra unor prinţi vasali nu îl satisface, înlocuindu-i pe aceştia cu
funcţionari numiţi (guvernatori), subordonaţi puterii centrale. Scrisori ale lui Hammurapi către
guvernatorii provinciilor sale, aflate în arhiva de la Mari, abordează o problematică diversă (finanţe,
administraţie, justiţie, armată, lucrări publice, comerţ, meşteşuguri, cultivarea ogoarelor sau creşterea
vitelor). Doar în regiunile de margine se menţine politica alianţelor şi a vasalităţii.
Pentru a crea un stat cu adevărat unitar, Hammurabi trebuia să şteargă autonomia locală, să
niveleze structurile. Caracterul statului său a fost bine conturat prin apariţia Codului de legi, care
reprezintă cea mai importantă operă juridico-administrativă din Orientul antic.
Zeii akkadieni (Anu şi Enlil) au trebuit să facă loc lui Marduk, adus de amorriţi în
Mesopotamia.
Această structură statală reprezenta o operă strict personală, soliditatea ei bazîndu-se pe
prestigiul egelui. Măsurile unificatoare luate de Hammurabi nu au reuşit să uniformizeze o zonă
deosebit de diversă sub raport etnic, lingvistic, politic şi cultural. De aici şi criza economică şi socială
care se face simţită în timpul succesorului său, Samsuiluna, care nu a putut menţine unitatea
imperiului moştenit de la tatăl său. o parte dintre supuşi caută să iasă de sub autoritatea Babilonului. În
sud, în spaţiul numit AŢinutul mării”, s-a ridicat o căpetenie Ilumilu, descendent al ultimului rege din
Isin, care iniţiază propria dinastie. Pe cursul superior al Eufratului, hurriţii, atestaţi în zonă încă din
timpul dinastiei akkadiene, ocupă un teritoriu pe care se va constitui regatul mitannian, structură
politică care va desfăşura o activitate susţinută în sec.XVI î.Chr.
Sfârşitul regatului babilonean se datorează regelui hitit Mursil I care, pornind o expediţie în
Siria, o continuă pe cursul superior al Eufratului unde cucereşte oraşul Mari, iar în anul 1595 î.Chr.
ocupă Babilonul, jefuindu-l. De această situaţie vor profita kassiţii, o populaţie de munteni , pătrunşi
în nordul Mesopotamiei, care vor cuceri Babilonul şi întreaga Mesopotamie..

2.6.1. Stăpânirea kassiţilor (1530-1150 î.Chr.).

Kassiţii erau o populaţie indo-europeană de munteni provenită din platoul iranian (Munţii
Zagros). De secole, oamenii acestui popor coborau din munţi pentru a se angaja la strângerea
recoltelor şi la lucrarea ogoarelor. Slăbirea progresivă a regatului babilonean sub urmaşilor lui
Hammurabi permite kassiţilor să se aşeze în nordul Babilonului şi să-şi aleagă proprii regi. Cele mai
vechi referiri privitoare la kassiţi datează de pe la 1800 î.Chr. Expediţia hitită asupra Babilonului a
permis kassiţilor să ocupe o bună parte din Babilonia. Regele Agum I deschide dinastia kassită a
Babilonului care va număra 32 de regi.
Cele aproximativ patru secole de dominaţie kasită în Mesopotamia au constituit o perioada de
pasivitate şi de slăbiciune politică. Această situaţie se datorează în parte contextului politic din zonă,
marcat de ridicarea regatelor mitannian, hitit şi asirian. Totuşi kassiţii introduc folosirea calului, puţin
cunoscut înainte în zona de cîmpie. În vremea regelui Kastilas III, kassiţii reuşesc să alăture regatului
lor şi partea de sud a Mesopotamiei, numită AŢinutul mării”. Pentru a-şi consolida poziţiile, regii
kassiţi intră în contact cu Egiptul, ajungîndu-se la încheierea unor alianţe matrimoniale (regele
Karaindash III îşi trimite fiica sa ca soţie a faraonului Amenhotep III).
Ameninţarea venită din partea regatului asirian, aflat în plină ascensiune, îi determină pe regii
kassiţi să încheie tratate de alianţă cu hitiţii (Hattusil III). Hitiţii sunt chiar sprijiniţi cu un contingent
de trupe kassite în luptele cu egiptenii.
O dată cu slăbirea puterii hitite, asirienii sub Tukulti-Ninurta atacă şi cuceresc Babilonul,
regele kassit Kashtilash IV este înfrânt şi dus în captivitate, zidurile capitalei sunt dărâmate, locuitorii
sunt decimaţi sau deportaţi, tezaurele templelor sunt jefuite, iar statuia din aur a zeului Marduk este
dusă la Assur. Babilonia va fi administrată de un trimis desemnat de regele asirian. La scurt timp,
profitând de slăbirea Asiriei ca urmare a întreruperii relaţiilor sale comerciale cu Asia Mică şi cu
oraşele feniciene datorită atacurilor Apopoarelor mării” (cca. 1200 î.Chr.), stăpânirea asiriană este
înlăturată. Ultimul rege kassit, Enlildinahe, este înlăturat de la domnie de către regele Elamului.
Urmează o perioadă dominată de regi băştinaşi pe care istoriografia modernă îi numeşte
Aregi din a doua dinastie din Isin”.

2.7. ASIRIA

19
 Regiunea de nord a Mesopotamiei a fost cunoscută în antichitate sub numele de Asiria. Situată
pe cursul superior al Tigrului, Asiria constituie un podiş care se mărgineşte la est cu Munţii Zagros, la
nord cu podişul Armeniei, iar la vest cu stepa siro-mesopotamiană.
Această regiune a fost locuită din cele mai vechi timpuri de o populaţie cunoscută sub numele
de subareeni (ţara se numea Subartu), care în decursul timpului s-au amestecat cu triburi semite venite
din stepa siriană, contopindu-se cu acestea şi adoptîndu-le limba. Numele triburilor subareene, ca şi al
ţării Subartu apar în textele akkadiene sau în arhiva de la Mari. Limba asiriană, aşa cum apare în
primele documente, este o limbă semitică, înrudită cu aceea a akkadienilor şi ammoriţilor din centrul
Mesopotamiei.
Asiria are o istorie sinuoasă care cuprinde o lungă perioadă, din timpul dinastiei akkadiene şi
pînă la 612 î.Chr. Atunci când sumerienii, akkadienii, apoi mitannienii sau hitiţii şi-au asigurat, în
cursul mileniilor III-II î.Chr., supremaţia lor politică, regiunea Asiriei a intrat în componenţa teritorială
şi politică a acestor state. Putere de esenţă militară, Asiria, mai puţin civilizată şi mai dură decît regatul
babilonean, îşi datorează succesul şi prestigiul organizării şi disciplinei armatei sale. Expansiunea
asiriană se desfăşoară în etape succesive, întrerupte de perioade de stagnare.
Din aceste considerente, istoria politică a Asiriei cunoaşte trei mari perioade: a) Vechiul regat
asirian (prima jumătate a mileniului II î.Chr.); b) Regatul de mijloc asirian (sec.XIV-XI î.Chr.); c)
Regatul nou asirian (sec.X-VII î.Chr.).

2.7.1. Regatul vechi asirian (1810-1680 î.Chr.).

Multă vreme asirienii au făcut parte fie din statul akkado-babilonean, apoi s-au aflat într-o
situaţie de dependenţă faţă de hurriţi, mitanieni sau de hitiţi. ªefii din Assur, străvechea capitală a
asirienilor, îşi exercitau autoritatea într-o dependenţă politică mai mult sau mai puţin strictă faţă de
aceste state.
Perioada de început, legată de interese comerciale akkado-sumeriene, este considerată o epocă
de prosperitate datorită rolului de punct de tranzit jucat de Assur, ca şi a creării unor colonii
comerciale asiriene în Siria şi Asia Mică (Kanesh). Când dominaţia străină slăbea, ca urmare a unor
crize interne, şefii asirieni au încercat să-şi recâştige independenţa. Astfel s-a întâmplat în perioada
slăbirii autorităţii regilor din dinastia a III-a din Ur, cînd asirienii devenind independenţi îşi
organizează o structură politică de tipul oraşului-stat, dominată de aristocraţia comercială. Ulterior se
constituie şi o dinastie proprie care instituie un stat teritorial în care regele, urmărind centralizarea
puterii, dobîndeşte funcţii de natură economică, militară, politică şi religioasă (reprezentant al zeului
Assur). Pe la 1830 î.Chr., regele Ilu-Shuma din Assur atacă chiar Babilonul. De numele lui se leagă şi
construirea primului templu al zeiţei Iştar la Assur.
Activitatea militară şi politică a unuia dintre succesorii săi, Samshiadad I (1814-1782),
personalitate puternică, plină de elan războinic, se remarcă nu numai prin extinderea stăpânirii asiriene
spre sud (o parte din Akkad şi regatul Mari), dar şi prin întărirea puterii monarhice în interior.
Curînd va începe un proces de dezintegrare, datorat opoziţiei aristocraţiei comerciale,
deposedată de privilegii, revoltei din Mari, ca şi ameninţărilor venite din exterior. Rezultatul acestor
acţiuni a fost dezmembrarea ţării şi anexarea ei de către regii din Mitanni sau Babilon. O dată cu
ridicarea Babilonului, Hammurabi reuşeşte să supună Asiria. Probabil că regii acesteia rămân pe tron
ca supuşi ai cuceritorului. După invazia hurriţilor (1680 î.Ch.), urmează apoi o perioadă de trei secole,
timp în care documentele asiriene nu ne ofera nici o informaţie.
Pătrunderea elementelor hurrite aduce schimbări fundamentale în structurile Asiriei.
Asimilarea elementelor etnice hurrite duce la constituirea unei aristocraţii războinice şi la adoptarea în
luptă a tehnicii utilizării carelor de luptă uşoare şi rapide, care le ofereau o superioritate militară.
Consolidîndu-şi puterea la începutul secolului XIV î.Chr., Asiria a reuşit să iasă de sub
dominaţia statului Mitanni, ridicându-se la poziţia de mare putere pe eşichierul politic al Orientului.

2.7.2. Regatul asirian de mijloc (cca.1400-1070 î.Chr.).

Astfel, spre mijlocul sec. XIV î.Chr. asistăm la crearea regatului asirian de mijloc. Acesta va
atinge perioada sa de vârf sub domnia lui Salmanassar I (1274-1245). Noul rege desfăşoară o amplă
politică de organizare internă, întemeiază o nouă capitală la Kalah, apoi deschide seria războaielor de
cucerire.

20
 Obiectivul primelor sale campanii militare l-a constituit regiunea din jurul lacului Van
(Armenia, în documentele asiriene Aţara Nairi”), dominată de formaţiuni politice hurrite, care mai
târziu se vor uni în cadrul statului Urartu. Analele asiriene amintesc bogata pradă de război adusă de
Salmanassar I din această expediţie. O altă victorie, cea de la Karkemiş în Siria, obţinută împotriva
unei coaliţii hurrito-siriene, i-a adus un număr mare de prizonieri (14.000, după relatarea unui text
contemporan), dar şi extensia statului asirian spre vest.
Activitatea sa militaro-politică a fost continuată pe un plan mai larg de către Tukulti-Ninurta
I (1244-1208), în timpul căruia regatul asirian de mijloc atinge culmea puterii sale. După o victorie
asupra conducătorilor din Aţara Nairi”, politica sa ofensivă culminează, în 1235 î.Chr., cu cucerirea
Babilonului. Analele asiriene vorbesc de prinderea regelui kasit Kashtiliash IV, de dărâmarea zidurilor
Babilonului şi de strămutarea statuii lui Marduk în Asiria. In urma acestei victorii, Tukulti-Ninurta se
intitulează Arege al Sumerului şi Akkadului, al Sepparului şi Babilonului”, devenind stăpânul celei
mai mari părţi a Asiei Anterioare, de la Karkemiş şi pînă la ţărmul Golfului Persic. Probabil că din
aceasta perioada datează şi elaborarea legilor asiriene, ca mijloc de consolidare a puterii centrale.
După dispariţia lui Tukulti-Ninurta în urma unui complot de palat, în Asiria începe o perioadă
de tulburări interne, de pe urma cărora statul asirian îşi va pierde o mare parte din teritoriile cucerite,
ca şi, pentru o lungă perioadă de timp, însemnătatea politică şi militară. Criza internă este dublată de
mişcări de populaţii, de noul val indo-european constituit din grupuri diverse care se deplasează, la
sfârşitul sec. XIII î.Chr., spre marile centre din Orient. Acum se prăbuşeşte şi regatul hitit. În Asiria
domnesc principi a căror putere politică şi militară este considerabil diminuată.
După o scurtă perioadă de declin, forţa politică şi militară a regatului asirian se va revigora în
vremea lui Tiglatpalassar I (1115-1078 î.Chr.). Acesta va duce la apogeu politica de cucerire a
înaintaşilor săi. Intr-un textul cuneiform, sunt înfăţişate războaiele purtate de Tigltpalassar I în primii
ani de domnie, în urma cărora a reuşit să exalte la culmi virtuţile militare ale asirienilor. Faptele sale
de arme au rămas ca model şi exemplu pentru cruzii stăpânitori ai Asiriei din secolele IX-VII î.Chr.
Pentru edificarea imperiului, regii Asiriei au aplicat cei dintâi principiul războiului total (jafuri,
distrugeri, incendieri omururi). Putem aprecia că elementele care au asigurat succesele Asiriei pe
cîmpurile de luptă au fost, pe lîngă geniul al lui Tiglatpalassar I, voinţa de luptă a armatei sale, dar şi
spaima ce o stârnea în rândul duşmanilor.
Atenţia regelui asirian se îndreaptă mai întâi înspre nord pentru a preveni un atac al triburilor
muşki, probabil de origine traco-frigiană, cunoscute prin distrugerile provocate regatului hitit. Aceste
triburi ocupau o zonă bogată în minereuri de cupru, situată în bazinul superior al Tigrului. O acţiune
de represalii este urmată de recucerirea regiunii Subartu, trupele asiriene deschizându-şi astfel drumul
spre Aţara Nairi”, la apus de lacul Van., unde va ataca şi cuceri unele din oraşele hitite.
Tiglatpalassar I, profitând de starea de decadenţă a Egiptului, se îndreaptă apoi spre apus, în
Siria şi Palestina, unde învinge şi supune micile state. Mai apoi, Tiglatpalassar I cucereşte mai multe
oraşe din Mesopotamia centrală, printre care şi Babilonul.
După moartea acestuia, regatul asirian are de înfruntat răscoala ţinuturilor cucerite şi supuse,
iar ca urmare puterea Asiriei se va diminua accetuat în următoarele două secole. Criza internă este
amplificată şi de invaziile arameilor, care, în căutarea de păşuni, s-au infiltrat în Siria şi Mesopotamia,
provocând tulburări şi nelinişte. Inscripţiile din timpul lui Tiglatpalassar I reflectă această stare de fapt.
Ţinuturi întinse din Asiria şi Babilonia sunt ocupate de noii veniţi. Abia după ce se va restabili un
oarecare echilibru, ca urmare a sedentarizării acestor triburi seminomade, unele state, printre care şi
Asiria, îşi vor recâştiga poziţiile.

2.7.3. Regatul nou asirian (930-612 î.Chr.)

Asiria reuşeşte să înlăture dominaţia arameilor, iar şi regele Assurdan II (932-910) îşi
dobândeşte o glorie comparabilă cu a predecesorilor săi. Întreaga Asirie se reface din punct de vedere
economic, politic şi militar. Unele din statele şi principatele arameene care s-au format la hotarele
Asiriei, în Siria şi în nordul Mesopotamiei, sunt supuse.
Urmaşul său, Adadnirari II (909-889) poartă numeroase campaniii împotriva arameenilor,
descrise în analele sale, apoi atacă, cucereşte şi jefuieşte Babilonul, luându-şi titlul de Arege al celor
patru părţi ale lumii”, Arege al Universului”. Regii asirieni erau dominaţi de ideea creării unui
Aimperiu universal”, având drept nucleu Asiria. De aici şi numeroasele acţiuni militare întreprinse de
asirieni pentru supunerea statelor şi populaţiilor vecine. Materializarea acestei idei a fost diminuată în

21
bună parte de răscoalele izbucnite în spaţiul cucerit imediat după retragerea armatelor asiriene. Fapt ce
îi va determina pe regii asirieni să repete operaţiunile militare, efectuând expediţii de jaf şi pedepsire.
Această amprentă o poartă domniile lui Assurnazirpal II (884-860), Salmanassar III (858-824) şi
Adadnirari III (810-783).
Cu ultimul rege începe o perioadă de declin treptat a puterii regale, când principalul personaj
în stat devine marele comandant al armatei (turan). Concomitent, nobilimea războinică îşi întăreşte
puterea şi privilegiile, iar vecinii, mai ales statul Urartu, ameninţă Asiria, acum tot mai fragilă.
Prestigiul instituţiei regale va fi restaurat de Tiglatpalassar III (745-727 î.Chr.), un fost
general (turan). Intelgent, metodic, combativ, Tiglatpalassar III poate fi considerat ca veritabil
fondator al imperiului asirian. Noul rege inaugurează o perioadă de expansiune a Asiriei, refăcînd
stăpânirea asiriană asupra Siriei şi Palestinei şi subordonînd regatul filistin din Gaza. Supune apoi
statele arameene din sudul Mesopotamiei şi obligă Babilonul să-i recunoască autoritatea. Cîteva din
acţiunile întreprinse (în M. Zagros împotriva kassitilor, 744; împotriva statului Urartu şi a vasalilor
neo-hitiţi, 743, ca şi a mezilor, 737-736) aveau menirea consolidării graniţelor regatului şi a
descurajării potenţialilor adversari. Tiglatpalassar III a lăsat în urma sa un mare imperiu care se
întindea de la Golful Persic până la Munţii Demarend din sudul M. Caspice şi până la graniţele
Egiptului.
Pe plan intern, restabileşte şi consolidează autoritatea regală printr-o reformă administrativă şi
militară. Reorganizează armata care devine permanentă, cu corpuri de luptă specializate. El întăreşte
cavaleria, reducând rolul carelor de luptă, armata asiriană câştigând astfel în mobilitate. Reforma
iniţiată de Tiglatpalassar III face ca prestigiul social al marii nobilimi să se diminueze. Categoria
socilă privilegiată va deveni mica nobilime, capabilă să-şi procure calul şi echipamentul de luptă.
Numeroasele texte descoperite în palate (Ninive, Nimrud, Khorsabad) atestă accentuarea etatismului,
concentrarea principalelor pîrghii ale puterii în mîna regelui, controlul modului de administrare a
provinciilor prin prin sistemul prestării de jurămînt faţă de rege al guvernatorilor, utilizarea sistemului
deportărilor pentru a evita revolte în teritoriile cucerite etc.
Maxima înflorire a noului imperiu asirian se situează sub dinastia Sargonizilor. Intemeiată de
Sargon II (722-705 î.Chr.), un uzurpator, după obiceiul ilustrului înaintaş, îşi ia titlul de rege legitim
(şaruchin). De numele său sunt legate victoriile asupra unei coaliţii siro-egiptene (Karkemish devine
colonie asiriană, 717), transformarea regatului Israel în provincie asiriană, ca şi ocuparea Ciliciei, care
determină extinderea dominaţiei asiriene în Asia Mică pînă pe malul anticului Halys. Efectuează de
asemenea deportări masive din rîndul populaţiilor supuse. Pe plan intern, perfecţionează sistemul de
organizare conceput de Tiglatpalassar III. La Ninive crează cunoscuta bibliotecă de mai tîrziu, iar la
Dur-ªarukinar (azi Korsabad) construieşte o fastuoasă capitală. Urmaşii săi, printr-o politică de
deportări, de spoliere, de jaf şi de devastări a teritoriilor ce le stăpâneau, aveau să prelungească încă
vreme de un secol existenţa regatului asirian.
Fiul şi succesorul lui Sargon II, Sennacherib (705-689), este o personalitate controversată.
Înfrînge triburile arameilor de pe Eufratul inferior, efectuînd şi mari deportări de populaţii. În 701
înfrînge o rebeliune zbucnită în Palestina. Jerusalimul, cruţat, este obligat să plătească un greu tribut.
Întreprinde apoi o campanie în Kurdistan şi regiunea lacului Van, reuşind să pacifice şi revolta
izbucnită în Cilicia (698). Reţinem pe seama lui şi o încercarenereuşită de cucerire a Elamului (692).
Babilonul, cel mai important oraş al Orientului, care se răzvrăteşte condus de un principe chaldeean,
aliat fiind cu elamiţii şi arameii, este cucerit în anul 689 î.Chr. După ce oştirea îl jefuieşte, oraşul este
nimicit, nici un templu nefiind cruţat, iar locuitorii sunt trimişi în surghiun. Pe ruinele oraşului,
Sennacherib lasă să curgă apa, pentru ca să piară orice urmă de cetate rebelă.
În acelaşi timp, el a fost şi un mare constructor de canale şi diguri pentru irigaţie. Transformă
Ninive, plasat pe malul stîng al Tigrului, în capitală imperială, unde construieşte un imens palat. Pe
vremea sa, agricultura Mesopotamiei era un exemplu pentru restul lumii. Acum se introduce aici
cultura unor plante (bumbacului) şi arbori noi.
Assarhadon (689-669 î.Chr.) a reluat marile campanii militare ale înaintaşilor săi. Noul rege
hotărăşte reconstruirea Babilonului şi a templelor sale, iar populaţiei surghiunite îi redă vechile
privilegii. Întreprinde o expediţie în Fenicia, prilej cu care distruge Sidonul şi impune controlul asirian
asupra comerţului fenician. În anul 679 va respinge un atac al cimmerienilor şi sciţilor pe flancul sudic
al M. Taurus. De asemenea, efectuează mai multe raiduri împotriva mezilor din platoul iranian. De
numele lui Assarhadon se leagă expediţia împotriva văii Nilului, unde, în 671 î.Chr., înfrânge armata

22
faraonului Taharqa din dinastia etiopiană. Cucerire de scurtă durată deoarece după retragerea armatei
asiriene, Egiptul se va răzvrăti. Assarhadon nu poate înfrînge revolta deoarece moarela Harran (669).
Urmaşul său, Assurbanipal II (668-629 î.Chr.), ultimul mare rege asirian, a fost o
personalitate marcantă, îmbinând calităţile de comandant de armate, om politic energic, vânător
pasionat, iubitor de artă şi literatură, mai ales. Biblioteca sa, descoperită în palatul de la Ninive de
către arheologul englez O. Rassam (1854), având peste 23.000 de tăbliţe cuneiforme, cuprindea
întreaga literatură sumero-akkadiană care ne este astăzi cunoscută datorită faptului că, începînd cu
Sargon II, regii asirieni au pus scribii să copieze toate textele aflate în vechile temple din
Mesopotamia.
El reia acţiunile militare împotriva Egiptului, trupele asiriene reuşind să ocupe Teba. Victoria
asiriană determină şi ultimele state arameene sau feniciene să se supună: Tyrul, care rezistase unui
îndelungat asediu timp de 10 ani, se supune, ca şi regatul lidienilor din Asia Mică. Imperiul asirian
atinge acum întinderea sa maximă.
În anul 652 î.Chr. Assurbanipal va înfrânge o puternică coaliţie a popoarelor supuse care s-au
răzvrătit având sprijinul Babilonului şi Elamului. În câteva bătălii, va reuşi apoi să zdrobească pe
elamiţi şi să cucerească capitala acestora, Susa (646), determinînd astfel dispariţia statului elamit.
Îndelungatele confruntări externe şi interne, dislocarea de trupe pe largi spaţii provoacă Asiriei
o reducere drastică a resurselor sale umane şi materiale. Putem adăuga apoi atacurile sciţilor şi
rebelinea Babilonului. Toate la un loc determină declanşarea unei grave crize, astfel că, după moartea
lui Assurbanipal, regatul asirian va cunoaşte un rapid declin. El se va prăbuşi sub loviturile primite din
partea unei alte puteri ridicate din podişul iranian, aceea a mezilor, coalizaţi cu Babilonului, pe tronul
căruia se urcă chaldeeanul, Nabopalassar (625 î.Ch.). In anul 612 î.Chr., regele mezilor, Kyaxares,
cucereşte Ninive, capitala Asiriei, ca rezultat al atacurilor combinate ale mezilor şi babilonenilor. Ca
urmare a acestor cuceriri, sfârşeşte istoria bimilenară a Asiriei. Ceea ce a supravieţuit dezastrului
regatului asirian, s-a grupat în jurul Karkemish-ului.

2.8. Regatul noului Babilon

Nabopalassar, regele al Babilonului, aparţinea probabil nobleţei chaldeene. Avea calităţi de
fin diplomat, graţie cărora ajunge la o înţelegere avantajoasă cu regele mezilor, Kyaxares. Ultimele
încercări de rezistenţă ale asirienilor, sprijiniţi de trupele egiptene ale faraonului Nechao, au fost
înfrânte în bătălia de la Karkemish (605 î.Chr.), din Siria, trupele victorioase fiind conduse de fiul său,
Nabuchodonosor. Ca urmare, se crează un întins regat babilonean, devenit pentru scurt timp o mare
forţă politică, economică şi culturală a Orientului Apropiat.
Prăzile luate de la Ninive, în urma sprijinului acordat mezilor la cucerirea capitalei asiriene, i-
au dat posibilitate lui Nabopalassar să înalţe numeroase temple şi, mai ales, să reclădească în chip
fastuos Babilonul.
Îi succede la domnie fiul său Nabuchodonosor (605-562 î.Chr.), care continuă opera de
restaurare şi de înfrumuseţare a Babilonului, refăcând templele E-sangila şi E-temenanki, canalele şi
zidurile marii metropole mesopotamiene (trei rânduri de ziduri succesive cu peste 300 de turnuri de
apărare). Babilonul devine principalul centru bancar şi economic al Orientului Apropiat. O operă de
amploare cu caracter strategic o reprezintă ridicarea, la nord de Babilon, a unui zid de apărare între
Tigru şi Eufrat4, menit să apere metropola de atacurile venite dinspre nord.
Din numeroase inscripţii aflăm date despre bătăliile purtate de Nabucodonosor în Siria şi
Palestina, iar textele iudaice oferă amănunte despre cucerirea şi distrugerea Ierusalimului, capitala
statului Iuda, despre jefuirea şi incendierea Templului. Regele Iudeei, Sedechia, după ce i se scot ochii
şi îi sunt ucişi fiii, este dus în surghiun la Babilon. Este posibil ca regele Babilonului, prin războiul său
împotriva statului Iuda, dar şi a Tyr-ului sau Askalon-ului, să fi urmărit întărirea frontierelor cu
Egiptul în vederea unei viitoare expediţii asupra văii Nilului. Cronica neobabiloneană relatează despre
unele ciocniri cu armatele egiptene. Prin supunerea statelor semite din Siria şi Palestina,
Nabucodonosor întemeiază un întins imperiu de la hotarele Egiptului şi până la Golful Persic.
Urmaşii săi nu au fost capabili să-i continue opera, neputând menţine puterea regalităţii
babilonene pe acest întins teritoriu. Pe plan intern se declanşează o criză datorată rivalităţii dintre două

4
.Descris de Xenofon în “Anabasis” II, 4,12.

23
importante grupări religioase pentru dobândirea supremaţiei: a preoţilor aramei din Ur, susţinători ai
zeului Sin şi cea a preoţilor din Babilon, care îl venerau pe Marduk.
Ultimul rege chaldeean al Babilonului, Nabonide (555-539 î.Chr.), s-a sprijinit pe marea
preoţime a zeului Sin. El clădeşte temple închinate acestei zeutăţi la Haran şi Ur. După ce înfrânge o
răscoală izbucnită în Siria şi Palestina, Nabonide încearcă, timp de 8 ani, cucerirea oraşului Teima,
aflat într-o oază îndepărtată din nordul Arabiei.
În acest timp, la răsărit, în podişul iranian, perşii, supuşi până atunci mezilor, se răscoală şi
cuceresc ţinuturile ocupate de mezi. Tânărul rege persan, Cyrus, se luptă apoi cu regele Cressus al
Lydiei, în Asia Mică, a cărui ţară o cucereşte. În curând perşii au pornit şi asupra Babilonului. Armata
babiloneană suferă o primă înfrângere lângă oraşul Opis (539). Perşii trec apoi zidul ridicat de
Nabucodonosor, iar un an mai tîrziu (538), Babilonul îşi deschide porţile în faţa armatei persane.
Cyrus, regele perşilor, a fost primit de preoţimea zeului Marduk ca un salvator al Babilonului. O
proclamaţie dată aici marchează preluarea de către regele persan a titulaturii regale sumero-akkadiene,
de Arege al Babilonului, rege al Sumerului şi AkkaduluiA. Babilonia va deveni o satrapie persană.

2.9. Elemente de cultură materială şi spirituală

Civilizaţia Mesopotamiei, creaţie a mai multor popoare, îşi defineşte trăsăturile oarecum
unitare datorită elementelor sale definitorii impuse de către iniţiatorii ei, sumerienii. Popoarele semite
venite din deşertul arabic în valea celor două fluvii, pătrund într-o arie culturală sumeriană, evoluată şi
bine definită. Trecerea, în timp, de la starea nomadă la viaţa sedentară a fost însoţită de asimilarea
elementelor culturii sumeriene. Apărută în urma unui asemenea proces, civilizaţiile babiloneană şi
asiriană ajunge, la rândul lor, să strălucească asupra zonelor înconjurătoare. Acţiunile militare
întreprinse de regii akkadieni, de cei ai dinastiei a III-a de la Ur, prin care subordonează întinse spaţii,
ca şi activităţile comerciale practicate, au determinat răspândirea elementelor de civilizaţie din
Mesopotamia în lumea semitică din spaţiul din răsăritul Medieranei. Numai aşa se poate explica
răspândirea scrierii cuneiforme şi adaptarea ei la diferite structuri lingvistice, apariţia dicţionarelor, ca
şi faptul că limba akkadiana devine limbă diplomatică şi de cultură până în sec.XIV-XIII î.Chr. şi chiar
mai târziu, până când va dispărea din uz. Concepţiile mesopotamiene (religie, mitologie, noţiuni
ştiinţifice), având o forţă de iradiere deosebită, îşi exercită influenţa şi în afara ariei semite, asupra
Anatoliei şi chiar a Greciei.

2.9.1. Stat, regalitate, administraţie

Pentu definirea naturii regalităţii şi a tipului de administraţie plecăm de la un număr restrâns
de elemente concrete. Inventarea scrierii şi apariţia primelor Aarhive” alcătuite din tăbliţe cu caracter
economic presupun începutul formării unui aparat administrativ însărcinat cu ţinerea unei evidenţe a
palatului. Rolul administraţiei era de a veghea asupra averii suveranului care personifica în aşa măsură
statul pe plan politic încât problemele cu privire la cetate reprezentau pentru cancelarii o obligaţie
secundară. ªeful intendenţei avea în grijă atât proprietăţile regelui cât şi afacerile economice ale
oraşului.
Expansiunea teritorială a avut drept urmare constituirea unei birocraţii de stat. Din mileniul III
î.Chr. observăm şi o evoluţie a noţiunii de stat favorizată de constituirea marilor imperii. În timpul
dinastiei akkadiene se constituie şi o administraţie provincială, dacă luăm în considerare faptul că după
cucerirea Susei, Naram Sin numeşte un guvernator. Promovarea unei politici comerciale active
presupune şi existenţa, alături de rege, a unor coordonatori de sectoare specializate, a unui corp de
scribi cunoscători ai limbilor sumeriană şi akkadiană.
Abia cu dinastia a III-a din Ur, pe baza numărului mare de arhive regale, putem aprecia că se
formează structurile unui stat veritabil, prin constituirea unei duble administraţii, la nivel central şi la
nivel provincial. Autonomia oraşelor este suprimată, conducătorii acestora (ensi) fiind transformaţi în
slujbaşi care răspundeau în faţa regelui. Această organizare va fi desăvârşită de către Hammurabi prin
pătrunderea centralizării în toate domeniile vieţii publice. Se constituie o administraţie de tip piramidal
al cărui vârf este reprezentat de rege. Vizirul, al doilea pe scara ierarhiei administrative, avea reşedinţa
la Babilon, iar cei doi guvernatori, plasaţi la Larsa şi Sippar, se aflau sub ordinele sale. Oraşele erau
cârmuite de prefecţi, iar satele aveau în frunte un conducător asistat de un sfat al bătrânilor. Alţi
dregători dirijau contabilitatea statului, distinctă acum de cea a palatului, supravegheau încasarea

24
impozitelor şi a taxelor sau controlau comerţul particular. Numeroşi curieri făceau legătura cu cele mai
îndepărtate provincii.
Pentru popoarele care au atins un anumit nivel de civilizaţie, regalitatea era considerată forma
normală a statului. Sumerienii considerau regalitatea ca reprezentând un dar al zeilor acordat
oamenilor încă de la originea lor. Listele regale notează coborârea regalităţii din cer, mai întâi la Eridu,
de unde a fost transferată şi în alte centre. Nu deţinem suficiente date pentru cunoaşterea condiţiilor în
care a fost instituită regalitatea.
Unele reprezentări figurate descoperite la Uruk (cilindrii-sigilii, reliefuri şi vase de cult),
aparţinând epocii pedinastice, puneau în prim plan un personaj care pare să fi exercitat în acelaşi timp
funcţii sacerdotale şi să fi condus destinele cetăţii. Acel en din Uruk pare să fi prefigurat spre sfârşitul
mileniului IV î .Chr. pe suveranii mesopotamieni din etapa următoare. Dacă luăm în considerare unele
texte precum AEpopeea lui Gilgamesh”, rezultă că avem de-a face cu persoane charismatice, care au
demonstrat prin fapte deosebite că beneficiază de sprijinul divinităţii. Titulatura regală cunoaşte o
evoluţie de la formula de început (en) spre forme complicate o dată cu creşterea absolutismului regal,
cucerirea de noi teritorii (Arege al Sumerului şi Akkadului”) şi, ca urmare, apariţia aspiraţiei la puterea
universală (Arege al celor patru părţi ale lumii”). În paralele, este de presupus şi un transfer de
sacralitate de la instituţia regală (considerată ca fiind Acăzută din cer”) spre persoana care deţinea
titlul regal. Expresia materială a acestui transfer o reprezintă adoptarea unor nume teofore (cu Naram
Sin) şi a unor noi insemne (tiara cu coarne, semn al sacralităţii persoanei) la succesorii lui Sargon I
(Rimush şi Manishtusu) după cum o dovedesc statuile de fundaţie descoperite în ruinele templului
zeiţei Ishtar de la Ninive.
După un timp, din motive de ordin militar şi economic, instituţia monarhică va deveni
întruchiparea normală a societăţii. Despotismul va reprezenta elementul comun al instituţiei
monarhice, întemeiat pe o economie dirijată de palat, pe o putere militară nelimitată şi, deseori, pe
aspiraţii sacerdotale afirmate în moduri diferite.
Aspectul războinic al regalităţii mesopotamiene se explică prin numeroasele conflicte care au
avut loc. El corespunde concepţiei tradiţionale a şefilor de trib a căror datorie era conducerea
acţiunilor de jaf. Aspectul războinic al regalităţii nu a fost niciunde exaltat ca în Asiria.
Titulatura purtată de regii mesopotamieni evidenţiază al doilea element esenţial al puterii
monarhice, cel al dependenţei faţa de zei. Investitura avea loc în templu unde regele primea insemnele
care reprezentau consacrarea unei alegeri divine. Întreaga activitate a regilor era inspirată de zei
(interpretarea prezicerilor şi oracolelor). Încălcarea voinţei divine putea fi fatală pentru comunitate. Ca
reprezentant al divinităţii, suveranul era însărcinat, în numele acesteia, să asigure în regat bunăstare şi
progres.
În numele îndatoririlor impuse de zei, suveranii mesopotamieni au exercitat şi funcţia de
legiuitor, manifestată prin emiterea unor edicte sau legi şi cea de judecător suprem. Hammurabi
desfăşoară şi în acest domeniu o activitate reformatoare deosebită. Justiţia este organizată după
modelul administraţiei civile. Instanţa supremă se afla la Babilon, curtea de apel la Sippar. În oraşele
mai importante (Larsa, Nippur) funcţionau tribunale districtuale, iar în aglomerările umane de mai
mică importanţă, judecătorii locale.
Trebuie semnalată şi susţinerea prestigiului egalităţii prin efectuarea unor lucrări monumentale
(înălţarea sau refacerea palatelor, întemeierea de oraşe sau redimensionarea lor, consacrarea de
temple, construirea de căi de navigaţie, terestre sau pe apă).
Unii dintre regi par să fi exercitat şi unele funcţii privind cultul, ceea ce confirmă caracterul
sacerdotal al puterilor regale. În această calitate, regele prezida marile sărbători religioase, îndeosebi
cele ale Anului Nou.
2.9.2. Economie şi societate.
Proprietatea asupra pământului aparţinea teoretic unui proprietar unic şi absolut care era
oraşul-stat, reprezentat prin regele său. Alături de aceasta se dezvoltă cu timpul şi sistemul de
posesiune asupra pămîntului de către comunităţile ţărăneşti rurale, de temple, de aristocraţia
funcţionărească, precum de către coloniştii militiari aflaţi în serviciul armatei. Domeniile regale şi ale
marelui templu, constituite prin donaţii din partea regilor, aveau un rol esenţial în viaţa economică a
ţării. Exploatarea terenurilor era fie directă, prin Aoamenii regelui”, fie prin sistemul arendelor.
Slujbaşii acestora asigurau o evidenţă riguroasă a cadastrului, în funcţie de care, în schimbul folosirii
loturilor de pământ erau stabilite obligaţii în natură, reprezentate prin Atributul regal” şi prestaţii în

25
muncă (construcţia şi întreţinerea canalelor, a digurilor, ca şi a altor lucrări publice: fortificaţii, temple,
palate, drumuri).
Agricultura constituia ramura de bază a economiei în Mesopotamia. Datorită unor condiţii
pedo-climatice specifice (fertilizarea solului de revărsările periodice sau de sistemul de irigaţii),
principala cereală cultivată era orzul, la care se adăuga apoi grâul şi secara. Dintre plante se remarcă
susanul, din care se extrăgea ulei, rodiul şi dudul. Vinul din struguri era cunoscut încă de sumerieni.
Mai folosită era însă berea, preparată din orz. Pentru cultivarea pamântului erau utilizate Amanuale”
de agricultură care conţineau, rezumate, cunoştinţele de bază privitoare la etapele muncilor agricole
(procedee de irigare şi cultivare a pământului, de folosire a uneltelor agricole, treierat şi vânturat, ele
încheindu-se cu recomandări de ordin religios). Dintr-un asemenea Amanual” aflăm că era utilizat un
dispozitiv care, ataşat plugului, asigura simultan aratul şi semănatul. Se intensifică culturile agricole
superioare: grădinăritul şi pomicultura. Existau întinse grădini de zarzavat, protejate împotriva
vânturilor şi arşiţei de perdele de sălcii. Principalul arbore cultivat era curmalul care furniza, după
mărturia lui Strabon, 360 de produse diferite (vin, nectar, oţet, fibre textile, hrană pentru animale şi
material de construcţie sau combustibil). Legenda despre Aarborele vieţii”, adesea reprezentat în artă,
a izvorât probabil din preocuparea sumerienilor de a cultiva acest atât de preţios pom fructifer.
Creşterea animalelor (oi, capre şi bovine - folosite la muncile câmpului), era destul de
răspândită. La acestea se adaugă asinul adus din Egipt, calul, introdus de hurriţi pe la 1800 î.Chr şi
utilizat la carele de luptă sau cămila, folosită către sfârşitul mileniului II î.Chr.
Evoluţia rapidă a societăţii din spaţiul aflat între cele două fluvii a fost facilitată de aplicarea
unor inovaţii tehnice precum descoperirea roţii. Primele reprezentări ale unor vehicole cu roţi în Sumer
datează de la mijlocul mileniului IV î.Chr. Utilizarea roţii olarului a dus nu doar la o deosebită
dezvoltare, cantitativă şi calitativă a ceramicii, ci şi la apariţia unui tip de meşteşugar specializat -
olarul. La începutul mileniului I î.Chr. meşteşugarii asirieni preparau pasta de sticlă opacă, faianţa
sticloasă, teracota emailată şi cunoşteau fabricarea sticlei suflate.
Trebuie evidenţiat controlul exercitat de către regalitate asupra tuturor activităţilor economice,
monopolul ce-l deţinea asupra productiei meşteşugăreşti şi a schimbului, în special a celui efectuat la
mare distanţă. Tendinţa de concentrare a puterii economice în mâna unei persoane sau a unui grup de
persoane poate fi urmărită încă din etapa predinastică (faza Ur-Uruk). Ulterior, din timpul dinastiei a
III-a din Ur, textele cuneiforme ne furnizează numeroase date despre ateliere, lucrători, nivelul
producţiei, depozitarea şi distribuţia mărfurilor etc.
Dintre meşteşuguri, se dezvoltă cele bazate pe resurse locale (olărit, exploatarea stufului şi
trestiei, prelucrarea pieilor, metalurgia cuprului şi a bronzului). Deosebit de preţuite erau ţesăturile din
in, cânepă sau lână. Resursele deficitare (lemn, piatră), fară să fie excluse din activitatea
meşteşugărească, constituiau, pentru centrul şi sudul Mesopotamiei, activităţi mai restrînse.
Se practica un comerţ înfloritor care întregea şi intensifica viaţa economică. Operaţiunile
comerciale mai importante făceau obiectul unor acte oficiale de vânzare-cumpărare. Se efectuau spre
exterior, organizate de către rege, în calitate de unic furnizor şi garant, adevărate expediţii comerciale,
de caravane care parcurgeau mii de kilometri pe rute comerciale, prevăzute cu locuri de popas, unde se
efectuau schimburi de produse, aprovizionare etc. Mai lesnicioase şi mai sigure erau transporturile pe
apă (cele două fluvii, reţeaua de canale şi ceva mai târziu de-a lungul coastei Golfului Persic).
Venituri substanţiale erau obţinute şi din dobânzile practicate de către regi pe împrumuturi (în
special de cereale). În perioada neo-babiloneană este atestată existenţa unui sector privat în cămătărie
şi comerţ . Operaţiunile de credit se efectuau pe baza unui act scris.
2.9.2.1. Viaţa socială. Încercarea de reconstituire a societăţii mesopotamiene pe baza textelor
juridice (coduri de legi, edicte) este dificilă. Accentuarea diferenţierilor economice şi sociale au
determinat constituirea din mileniul III î.Chr. a unor structuri ierarhice. Baza socială în spaţiul
mesopotamian era costituită din producătorii liberi (agricultorii, păstorii, meşteşugarii, negustorii etc.).
Aristocraţia era formată din două grupări: aristocraţia militară şi cea administrativ-funţionărească. O
altă categorie socială superioară o constituia preoţimea templelor, în rândul căreia se integrau şi magii,
prezicătorii, interpreţii de vise, astrologii etc.
În vârful piramidei sociale se afla regele. Iniţial regele era conducătorul absolut (politic,
militar, religios, administrativ şi juridic). Din mileniul al III-lea î.Chr., bună parte din aceste
prerogative au fost transferate reprezentanţilor săi (preoţi, judecători, funcţionari, militari), care şi-au
consolidat progresiv poziţia socială şi economică.

26
 Fiecare oraş-stat avea un zeu protector, tutelar, căruia tradiţia religioasă îi atribuia fondarea
aşezării. Regele era reprezentantul temporar, locţiitor al acestei zeităţi. Statul sumerian era o structură
teocratică. Funcţiile religioase şi cele civile ale regelui nu erau clar diferenţiate. În calitate de mare
preot, el devine mediator între pămînt şi cer, oameni şi zei. În acelaşi timp, regele deţinea şi atribuţii
administrative (responsabilitatea efectuării lucrărilor publice, a construirii şi întreţinerii canalelor de
irigaţie, a digurilor), de a-şi proteja supuşi prin îndeplinirea atribuţiilor judecătoreşti (judecător
suprem) şi militare (comandant suprem al armatei). Regalitatea avea un caracter absolut, puternic
individualizat în cazul Asiriei şi centralizat.
În societatea mesopotamiană o funcţie deosebită o deţineau templele, destul de numeroase şi
înzestrate de regalitate cu terenuri agricole, ateliere meşteşugăreşti, bunuri, daruri, sclavi. Pe lângă
funcţia lor religioasă, templele erau importante centre de cultură. Formarea şi instruirea scribilor,
activităţile din diferitele domenii ale ştiinţei, atelierele artiştilor, redactarea şi păstrarea scrierilor cu
caracter religios, literar juridic etc. constituiau activităţi patronate de temple.
Sclavii proveneau din diverse surse: prizonieri de război, debitori insolvabili, membri de
familie vînduţi de capul familiei, copii adoptaţi. Munca sclavilor nu a constituit baza producţiei
materiale, ea fiind nerentabilă în agricultură, motiv pentru care aceştia erau utilizaţi precumpănitor în
lucrările publice. Prin reglementările codului lui Hammurabi, sclavul putea să se elibereze, să practice
meserii, se putea căsătorii cu fiica unui om liber, fără ca fiii rezultaţi să devină sclavi.
Dreptul era considerat ca având un caracter divin. Sumerienii aveau o zeitate a dreptului
(Nanşe), iar la babiloneni dreptul era garantat de către ªamaş, zeu al soarelui şi al justiţiei 5. În virtutea
acestei concepţii, adevăratul legislator era divinitatea, regelui revenindu-i rolul de a transmite
oamenilor normele juridice. Dreptul penal, relativ blând la sumerieni, atinge culmea severităţii în
Asiria. Sub raport juridic, codul lui Hammurabi prezintă o importanţă deosebită. Redactat în secolul
XVIII î.Chr., acesta reprezintă o codificare a mai multor legi mai vechi sumeriene şi akkadiene 6.
Importanţa legislaţiei lui Hammurabi constă nu atât în înnoirile pe care le aduce, cât mai ales în
operaţiunea de prelucrare şi unificare a tradiţiei precedente. În plus, importanţa acesteia este dată şi de
larga sa răspândire nu doar în cadrul societăţii mesopotamiene, cât şi dincolo de hotare ei, în Orientul
Apropiat. Codul reprezintă mai mult o culegere de 282 de hotărâri judecătoreşti, emise sau sancţionate
de regi, prezentate sub formă de articole, de norme de drept civil şi de procedură penală, de drept
administrativ, comercial şi al familiei etc.
De timpuriu s-a stabilit o anumită procedură judiciară, bazată pe declaraţiile martorilor şi a
notabilităţilor statului, pe executarea unor expertize, pe jurămîntul părţilor, pe administrarea de probe
materiale7. Împărţirea dreptăţii se făcea de către judecători, la care cei aflaţi în litigiu apelau. Judecata
se încheia prin redactarea unui proces verbal care putea fi revizuit, instanţa ultimă de apel fiind regele.
Pedepsele date de tribunale erau, atât în legislaţia babiloneană, cât şi în cea asiriană, modelate după
Alegea talionului”. Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte era lozinca codului lui Hammurabi. Stabilirea
pedepsei varia în funcţie de condiţia socială a inculpatului sau a părţii lezate. Pentru a fi pedepsit,
inculpatul trebuia să fi săvârşit delictul sau infracţiunea în mod premeditat. Cele mai dure pedepse
erau administrate de către dreptul asirian (pedeapsa capitală, mutilări corporale, munca forţată etc.).
2.9.2.2. Viaţa religioasă.
Fiecare dintre oraşele-stat sumeriene îşi avea zeul său principal. Considerat fondator, stăpân şi
protector, acesta îl desemna pe rege ca locţiitor şi mare preot al său (Eridu avea ca divinitate supremă
pe Enki, Larsa pe ªamaş, Uruk pe Anu etc.). Zeităţile mesopotamiene, impregnate de concepţia
sumeriană despre divinitate, au caracteristicile fiinţelor omeneşti, fiind însă mult mai puternice şi mai
perfecte. Gândirea religioasă a sumero-babilonenilor îi concepea pe zei ca fiind asemenea oamenilor în
aspect, gândire şi acţiune (antropomorfism religios). Aspectul lor fizic, redat de statuile aflate în
temple, este asemănător cu cel al regilor, iar îmbrăcămintea lor, era mai preţioasă şi mai strălucitoare.
Comportamentul acestor zeităţi era asemănător cu al oamenilor (întemeiază familii, aveau aventuri,
sentimente şi patimi etc.). Doar că evenimentele în care sunt implicaţi pot afecta echilibrul în univers.
Religia sumerienilor era în primul rând naturistă. Cultul forţelor naturii îşi găseşte expresia în
pantheonul vechi sumerian, în triada divină a zeilor creatori: Anu (divinitatea supremă reprezentând

5
. Pe stela de diorit negru pe care este cioplit codul său, Hammurabi este reprezentat ca primind din mâinile zeului textul de lege.
6
. Cea mai veche culegere cu caracter juridic cunoscută în Sumer aparţine principelui Ur-Nammu din Ur (cca.2050 î.Chr.). Mai sunt
cunoscute codurile principelui din Isin, Lipit-Iştar şi cel redactat în limba akkadiană de Eşnunna.
7
. Un tip special de probă era ordalia, în baza căreia acuzatu era cufundat în apele unui râu. Dacă supravieţuia era considerat nevinovat.

27
cerul. Templul său principal era în Uruk. Ulterior îşi pierde preeminenţa în pantheon devenind un
personaj secundar), Enlil (zeul aerului şi atmosferei, Adomnul şi stăpânul furtunilor”, Arege al
pământului şi cerului”, calitate în care numeşte regii şi le influenţează acţiunile. Miturile mai târzii îl
fac responsabil de crearea universului) şi Enki (la babiloneni Ea, creatorul fenomenelor naturale şi
culturale esenţiale ale civilizaţiei. Stăpânul apelor adânci care dă viaţă pământului). Este greu de
sesizat elementele semite care completează concepţia despre divinitate. Atenuarea naturalismului
sumerian şi poate accentuarea caracterelor morale ale divinului ar putea fi socotite că reprezintă
contribuţii semite.
Babilonenii adaugă, preluând unele elemente din perioada anterioară, şi o triadă Aastrală”,
formată din Sin (zeul Lunii), din fiul său ªamaş (zeul Soarelui, al justiţiei) şi din fiica sa Iştar (zeiţa
vieţii, a fecundităţii, a vegetaţiei şi a dragostei senzuale), singura divinitate feminină importantă,
identificată cu planeta Venus (luceafărul). Tot în sfera zeităţilor personificând natura întâlnim o triadă
semită: Adad (zeul furtunii, al fulgerului pustiitor, dar şi al ploii care fertilizează câmpiile; larg
răspândit în spaţiul siro-palestinian); înflorirea anuală a vegetaţiei este exprimată de sumerieni prin
mitul zeului Dumuzi şi al zeiţei Inanna (simbol al pământului mamă). Babilonenii, creatori ai mitului,
şi apoi asirienii, adoptă numele zeului cu unele modificări (Tammuz) şi atribuie funcţiile zeiţei divităţii
lor Iştar care devine şi zeiţa războiului. Acestora li se adaugă o serie de divinităţi apărute mai târziu
sau venerate doar în unele zone.
Situaţia este puţin diferită când vorbim despre zeii naţionali: Marduk (impus ca divinitate
supremă de prima dinastie babiloneană, preluînd o parte din atributele divinităţilor sumeriene. De
calitatea sa de zeu universal este legată opera de creaţie şi de orânduire a unversului) în Babilonia şi
Assur (deţine calităţi specific războinice care exprimă şi însumează caracterele proprii neamului său)
în Asiria.
Comună era şi credinţa în demoni. Aceştia erau consideraţi spirite nefaste, atotputernice,
imaginate ca fiinţe fantastice ce puteau lua diferite înfăţişări. În reprezentările artistice ei sunt prezenţi,
precum sunt închipuiţi, având trup de om şi cap de animal sau cu o combinaţie de membre provenind
de la mai multe animale. Calea care permite intervenţia demonilor este păcatul, de natură diversă,
îmbinînd vinovăţia rituală (nerespectarea unui ritual religios) şi cea morală (furt, crimă etc.). În
practicile cultice un rol important îl aveau exorcismele (procedee magice prin care erau alungaţi
demonii) şi diferite forme de divinaţie care mergeau de la examinarea ficatului de animale, la
interpretarea viselor, a zborului păsărilor, la utilizarea oracolului sau la studiul aştrilor.
Practicile cultului religios se desfăşurau în temple, fiind susţinute de un numeros şi complex
corp sacerdotal, organizat pe categorii (magi, prezicători, interpreţi de vise, sacrificatori, bocitori,
cîntăreţi, purificatori etc.) şi funcţii, într-o ierarhie riguros stabilită în fruntea căreia se afla însuşi
regele. Actele rituale ale cultului constau din ofrande de produse alimentare şi băuturi (lapte, vin, bere,
miere şi ulei), ofrande şi sacrificii de animale (berbeci miei, păsări), oferite de credincioşi şi însoţite de
cântarea de psalmi, recitări de imnuri şi rugăciuni.
Un complex calendar sacru determina celebrarea cultului. Fiecare zi a anului8 era consacrată
unei zeităţi care necesita ritualuri speciale. Se derulau şi mari solemnităţi, închinate zeilor tutelari sau
legate de anotimpuri (primăvara era celebrată renaşterea naturii) sau, cea mai importantă, sărbătoarea
anului nou în Babilon.
2.9.2.3. Literatura
Producţia literară s-a structurat pe un nucleu oral timpuriu aparţinând perioadei predinastice.
Sunt cunoscute texte sumeriene cuprinzând mituri (Potopul, Mitul lui Etana, Coborârea zeiţei Inanna
în Infern, mituri ale creaţiei lumii) şi fapte eroice ale unor regi (Zisudra, Gilgamesh, Enmerkar). Pe
acest fond s-a constituit producţia literară mai târzie, ilustrată de Epopeea lui Gilgamesh, Enuma elish,
Coborârea zeiţei Isthar în Infern).
Cel mai popular şi răspândit text rămâne epopeea lui Gilgamesh care a circulat în variantă
sumeriană sau în traducere în Asia Mică şi în spaţiul siro-palestinian. Părţi din acest text (tema
potopului) au fost integrate, cu minime modificări, în Vechiul Testament . Acest fapt poate fi explicat
prin unele realităţi istorice. O parte din actul creaţiei lumii şi a istoriei poporului evreu sunt proiectate
în spaţiul mesopotamian, care a constituit pentru unele grupe (tribul lui Iacob şi a lui Beniamin) o zonă

8
.Anul era împărţit în douăsprezece luni alcătuite fiecare din 29 de zile şi jumătate sau din 30 de zile. Din cînd în cînd la acestea se adăuga o
a treisprezecea lună pentru ca să corespundă anului solar.

28
familiară datorită îndeletncirilor evreilor (păstoritul transhumant, asociat cu practicarea arendării
păşunilor şi comerţul caravanier).
Se cuvine menţionat stilul comemorativ şi narativ care au dat primele consemnări istorice
(tăbliţa lui Entenema). Analele regale vor deveni o componentă a literaturii mesopotamiene începând
cu perioada regatului asirian mijlociu. Sunt de consemnat în această privinţă analele sau inscripţiile
comemorative ale lui Tukulti-Ninurta I, Assurnazirpal II, Salmanassar III, Assurbanipal II.
Trebuie consemnată totodată absenţa unor genuri cultivate în alte zone ale Orientului Apropiat
(profeţiile, învăţăturile, poezia lirică).
2.5.5.5. Arta
Elementele componente ale artei mesopotamiene au fost definite în Sumer. Ulterior,
akkadienii şi asiro-babilonenii au continuat cu fidelitate, uneori reuşind să şi dezvolte trăsăturile
generale ale perioadei de început. Creaţia artistică majoră s-a născut dintr-un spirit practic, acela de a
celebra credinţa şi puterea. Din temple şi palate, cei doi poli în jurul cărora gravitau activităţile
economico-sociale şi politice, provin cele mai importante şi semnificative vestigii privind arhitectura,
sculptura şi pictura.
Arta mesopotamiană, dar mai ales arhitectura, a depăşit tot ce se realizase în domeniu pînă în
mileniul IV î.Chr., cu toate că a fost condiţionată de materialele existente în zonă. Piatra, material
deficitar în spaţiul mesopotamian, trebuind să fie adusă de la mare distanţă, se folosea în zona centrală
şi sudică doar în rare cazuri (ATemplul de calcar” din Uruk, de la sfârşitul mileniului IV î.Chr., era
ridicat pe o temelie alcătuită din câteva asize de dale de calcar nefasonate). Din aceste motive,
constructorii au fost obligaţi să utilizeze singurul material aflat la dispoziţie, mult mai perisabil, lutul.
Amestecată cu paie tocate, argila era întrebuinţată sub formă de chirpic sau pentru fabricarea
cărămizilor, obţinute prin turnarea acesteia în tipare şi uscare la soare. Cărămida arsă a fost utilizată în
Mesopotamia doar pentru placarea pereţilor construcţiilor din cărămidă crudă sau la pavarea
terenurilor expuse scurgerii apelor. Aici locul mortarului ca liant a fost luat de bitum. În pofida acestui
neajuns, în spaţiul cuprins între cele două fluvii a fost creată o artă monumentală deosebită. Pentru
ridicarea unor construcţii (mormintele regale de la Ur) sunt utilizate pentru prima oară soluţii tehnice
ingenioase, precum bolta şi cupola.
Oraşele sumeriene, ca şi cele babilonene, erau protejate de puternice ziduri de incintă, flancate
de porţi şi bastioane9.
În spaţiul Mesopotamiei, începînd din mileniul III î.Chr., arhitectura a îmbrăcat forma
templului şi a palatului. Deşi numărul acestror construcţii era mare, perisabilitatea materialului folosit
la ridicarea lor, ca şi amprenta timpului, au făcut ca din arhitectura mesopotamiană să se păstreze până
astăzi relativ puţine vestigii. Informaţiile cuprinse în textele antice, ca şi investigaţiile arheologice ne
permit cunoaşterea elementelor definitorii ale arhitecturii spaţiului mesopotamian. Ambele ansambluri
(templul şi palatul) aveau dimensiuni grandioase şi aproximativ aceleşi planuri.
Tipul clasic al templelor sumeriene era cel de formă dreptunghiulară (dimensiuni de până la 50
x 80 m). Datorită materialelor de construcţie utilizate, templul nu dobândea un spaţiu arhitectonic
armonios, lăsând impresia de greoi, monoton, strâmt şi întunecat. Parte integrantă a templului, deşi
independentă, era ziguratul, construit prin suprapunerea unor prisme tot mai mici (în număr de trei
până la şapte), legate între ele prin rampe de acces10.
Sporirea prerogativelor monarhice a determinat transformări şi în principiile artei, prin apariţia
unor construcţii laice (palatul regal). Unul dintre primele palate cunoscute este cel din Kish. Ulterior,
pe măsura creşterii importanţei instituţiei monarhice, arhitectura este subordonată serviciului regal. Ca
urmare, sunt ridicate construcţii impresionante precum palatul lui Zimrilin de la Mari, care devine
obiectul admiraţiei generale, marile palate din Babilon11 sau cele asiriene, în construcţia cărora se
utiliza piatra (Ninive, Khorsabad etc). În ce priveşte planimetria construcţiilor, acestea, amplasate pe

9
. Zidul dublu care împrejmuia oraşul Uruk, ridicat spre sfârşitul mileniului III î.Chr., reprezenta o amenajare deosebită (lungime de peste 9
km, grosime de 5 m , înălţime de 6 m, având şi 800 turnuri de apărare). De o amenajare asemănătoare beneficiază, mai târziu şi Babilonul, al
cărui zid extrior avea grosimea de 7,80 m .
10
. Ziguratul templului lui Marduk din Babilon, ridicat de Nabucodonosor, denumit de către evrei Aturnul Babel”, avea, după mărturia lui
Herodot, dimensiuni deosebite: latura bazei pătrate era de 180 m , iar înălţimea, estimată azi de specialişti, atingea 91 m. Fiecare din cele
şapte etaje ale monumentului reprezenta câte o planetă cunoscută în epocă. Pe ultima terasă a ziguratului era amenajaă o încăpere, a cărei
destinaţie este controversată: capelă (Herodot), mormânt regal (Strabon) sau observator astronomic (Diodor din Sicilia).
11
. Palatul lui Nabucodonosor, extins pe orizontală (330 x 220m), avea cinci curţi interioare în jurul cărora se grupau numeroase săli. În
apropierea sa erau construite celebrele Agrădini suspendate ale Semiramidei”, amenajate pe terase susţinute de coloane şi arcade.

29
terase artificiale şi înconjurate de ziduri, erau grupate în jurul curţilor interioare care distribuiau spre
interior, prin deschiderile pereţilor, aerul şi lumina.
Splendoarea acestora se datora bogăţiei şi strălucirii ornamentaţiei. Edificiul propriu-zis
contribuia într-o mică măsură la acest efect deoarece însuficienţa resurselor tehnice impunea
constructorilor anumite limite. Monotonia pereţilor exteriori era înviorată prin alternarea nişelor cu
pilaştrii prin utilizarea coloanelor angajate sau prin decoraţii. Mai mult s-a recurs la virtuţile culorii
sau ale reliefului. Conuri de lut ars cu baza pictată (roşu, negru sau alb) erau înfipte cu vârful într-un
mortar gros de argilă care acoperea suprafaţa pereţilor. Bazele acestora şi diferitele lor culori sugerau
motive geometrice simple (zig-zaguri, romburi).
Pictura murală, îngrădită de convenţiile care dominau arta, acuza absenţa efectului de umbră
şi lumină, ca şi a numărului relativ redus de culori utilizate. De la sfârşitul mileniului II, este utilizată
pe o scară mult mai largă pictura smălţuită. Pe un fond de argilă arsă se aplicau culori fuzibile (alb,
negru, albastru, galben, verde şi, mai rar, roşu), pe care o a doua ardere le transformau în smalţ. Plăci
de argilă smălţuită decorau palatul din Assur încă din timpul lui Tukultininurta II (începutul secolului
IX î.Chr.). Apogeul decoraţiei cu plăci smălţuite este atins în epoca neo-babiloneană. În palatele
asiriene decoraţia suprafeţelor interioare este realizată cu ajutorul basoreliefului.
De timpuriu (în ultima fază a perioadei predinastice), sumerienii au creat şi o artă statuară de
proporţii reduse, cu o valoare mai puţin reprezentativa datorită lipsei materiei prime. Cele mai vechi
mărturii ale artei statuare (capul de femeie din marmură albă de la Uruk) au un remarcabil nivel tehnic
şi estetic, ilustrat de reprezentările de animale (berbeci sau capete de berbec) .
Relieful va deveni partea esenţială a decoraţiei. Dacă în arta sumeriană, de inspiraţie
religioasă, relieful era cu precădere votiv (credinciosul era reprezentat pe plăci de piatră în ipostaza
îndeplinirii unor ritualuri), mai târziu, sub influenţa noilor condiţii politice (preamărirea funcţiei
monarhice), acesta îşi schimbă aspectul. Temele preferate devin profane, găsindu-şi modul de expresie
în marile stele (Stela Vulturilor, stela lui Naram-Sin). Ele sunt exemple ale unei arte de inspiraţie în
primul rând politică şi dinastică.

3. E G I P T U L A N T I C
Egiptul antic ocupă în istoria universală un loc de o importanţă excepţională. Evoluţia sa
istorică, atât din punct de vedere al cristalizării şi consolidării unei societăţi tot mai diferenţiate pe plan
social, economic şi politic, cât şi din acela al splendidei sale civilizaţii, poate fi urmărită pe baza
numeroaselor documente arheologice, epigrafice şi literare antice.
3.1. Cadrul natural
Vechii egipteni puneau la baza lumii apa. Din această convingere cosmogonică derivă ideea
genezei Egiptului din haosul acvatic primordial. Credinţa că ţara Egiptului s-a născut din apă a
fost întreţinută şi de o realitate geografică, Nilul cu anualele sale revărsări. Izvorând din zona
ecuatorială a Africii, apele fluviului parcurg până la M. Mediterană 6.690 km. Valea superioară şi
mijlocie a Nilului se reduce, în general, la un îngust culoar săpat de năvala apelor în rocile pleistocene.
In aval de prima cataractă (Assuan) acest culoar se lărgeşte, variind între 25-50 km, iar în vecinatatea
oraşului Cairo de azi se transformă într-o largă câmpie. Aspectul triunghiular al acesteia, având baza
pe ţărmul Mediteranei, i-a determinat pe vechii greci să o denumească Delta, asemuind-o unei litere
din alfabetul lor. Spaţiul dintre prima cataractă şi zona actualului Cairo formează Egiptul de Sus, iar
câmpia Deltei Nilului cu braţele sale, până la litoralul mediteranean, Egiptul de Jos.
Ca urmare a ploilor torenţiale şi a topirii zăpezilor din Munţii Abisiniei, nivelul fluviului
creştea continuu după data de 19 iulie, pentru ca apoi, în septembrie, să se retragă. Acest fenomen
natural a fost esenţial pentru prosperitatea agriculturii egiptene timp de milenii deoarece apele
revărsate ale fluviului purtau substanţe organice şi minerale care fertilizau pământul. Din acest motiv
Herodot afirma că AEgiptul este un dar al Nilului”.
Solul fertil al văii Nilului era mărginit, la est şi la vest, de pustiul arid. Cu tot climatul secetos,
pe acest pamânt aluvionar creştea o floră diversă şi bogată, precumpănitoare fiind plantele acvatice
(lotusul şi papirusul). De timpuriu au fost aclimatizate şi cerealele (mai ales grâul). Frecvenţi erau
curmalii şi palmierii. Egiptul deţinea şi unele suprafeţe împădurite cu salcâmi sau acoperite cu ierburi.
Regimul floristic favoriza existenţa unei faune diverse (păsări de stufăriş, mamifee - porci, oi, cornute,
animale mici de casă, apoi reptile de apă - crocodili sau de uscat - şerpi, şopârle etc.).

30
 Bogăţia solului era completată cu cea a subsolului. Malurile înalte ale culoarului Nilului în
Egiptul de Sus ofereau din abundenţă variate soiuri de piatră (silex, gresie, granit, bazalt, calcar, diorit
etc.). Peninsula Sinai furniza minereuri, Nubia aur, iar Libanul lemnul de cedru. Condiţiile naturale
favorabile ale zonei explică vocaţiile agrară, meşteşugărească, comercială şi de constructori ale
vechilor egipteni.
Primele mărturii ale existenţei umane sunt cunoscute în Egipt încă din paleolitic. Revoluţia
neolitică a marcat profunde schimbări. Importantă a fost sedentarizarea comunităţilor umane în valea
Nilului (mileniul V î.Chr.) şi apoi apariţia aşezărilor stabile, ridicarea construcţiilor ce le implică. Se
edifică locuinţe şi sanctuare din lut nears; apar şi se diversifică uneltele; apar produse artizanale cu rol
apotropaic (amulete, mărgele) şi produse decorative (brăţări, ace de păr din os şi fildeş); se
confecţionează ceramica caracterizată prin varietatea tipologică şi eleganţa formelor.
La fundamentarea unităţii şi originalităţii civilizaţiei egiptene, Nilul a contribuit din plin, el
asigurând legăturile dintre aşezări. Trebuie subliniată relativa izolare a acestui spaţiu de restul lumii
antice, prin zonele de deşert de la est şi de la vest, prin jungla din sud şi M. Mediterană din nord.
Totuşi, există dovezi timpurii cu privire la utilizarea căilor terestre între valea Nilului şi Palestina,
peste Peninsula Sinai, pentru vehicularea bunurilor materiale.
3.2. Izvoare
Civilizaţia Egiptului a exercitat o influenţă puternică asupra celorlalte civilizaţii mediteraneene
antice. Nu este de mirare că interesul pentru istoria Egiptului antic şi pentru monumentele sale s-a
manifestat încă din antichitate. Aşa se explică spaţiul mare care îi este dedicat în sursele externe
orientale (Biblia), greceşti sau latine. Numeroşi filozofi, oameni politici şi istorici greci (Thales din
Milet, Anaximandru, Pitagora, Solon, Herodot) au vizitat Egiptul la sfârşitul secolului VI şi începutul
secolului V î.Chr. Informaţiile mai vechi le-au putut fi transmise de către negustorii greci din coloniile
de la Naukratis şi Dafné (întemeiate în a doua jumătate a sec. VII î.Chr. în delta Nilului). În secolele
următoare, alţi istorici: Diodor din Sicilia, Strabon, Plutarch, Iosphus Flavius, Sextus Iulius Africanus,
Eusebios din Caesarea etc. au dovedit acelaşi interes pentru istoria şi cultura egipteană. Aceştia au
folosit opera marelui preot egiptean Manethon (AAegyptiaca”), de la sfârşitul sec. IV î.Chr., care a pus
bazele cronologiei statului egiptean, însemnând numele faraonilor, grupate în 31 de dinastii.
Piramidele au stârnit interesul şi curiozitatea arabilor. Califul abbasid Mamum al-Mamun
(813-833) a dispus deschiderea piramidei lui Keops în interiorul căreia legenda spune că a fost găsită o
statuie de malachit, îmbrăcată cu o armură de aur împodobită cu pietre preţioase. Unul dintre
fondatorii studiului piramidelor este considerat Ibrahim Ibn Wasif întrucât susţinea că ştiinţa vechilor
egipteni este cuprinsă în marea piramidă. Pentru sec.XIV, reprezentativ prin calătoriile care le-a
întreprins este Ibn Batuta. Interesat de antichităţi, atunci când a călătorit în Egipt, a descris farul din
Alexandria aflat în ruine, a vizitat piramidele, urcând pe Nil până la Luxor.
Descifrarea la începutul sec.XIX (182101822) a scrierii hieroglifice a permis utilizarea
valoroaselor şi bogatelor surse interne, din rîndul cărora evidenţiem două mari categorii de documente:
a) texte de natură juridică şi contabilă, înregistrări de cadastru, testamente, opere literare etc.; b)
arhivele de la Tell el Amarna, importante pentru reconstituirea relaţiilor internaţionale sub ultimii
faraoni ai dinastiei XVIII.
Pentru cunoaşterea unor momente deosebite ale istoriei Egiptului antic, ca şi pentru stabilirea
cronologiei relative, importante sunt cîteva izvoare, precum: a) stela de la Palermo care cuprinde o
cronică a dinastiilor din perioada protodinastică şi veche a Egiptului, precum şi menţiuni referitoare la
evenimente de la curtea faraonilor; b) Listele regale întocmite în timpul Regatului Nou (Camera
strămoşilor de la Karnak, Tabla de la Abydos, Tabla de la Saqqara); c) Papirusul de la Torino sau
ACartea morţilor”, publicată de R. Lepsius, indică numele şi faptele faraonilor până la dinastia XVII;
c) analele lui Tutmes III, păstrate în parte înscrise pe zidurile templului lui Amon de la Karnak (Teba)
şi ale lui Ramses II, înscrise pe zidurile templelor de la Abu-Simbel şi Luxor: e) Tratatul de pace
dintre Hattusil III şi Ramses II etc.
Bazele egiptologiei au fost puse de filologul francez Jean François Champollion (1790-
1832), bun cunoscător al limbii copte, care reuşeşte descifrarea hieroglifelor egiptene datorită
inscripţiei trilingve de pe o stelă de bazalt descoperite la Rosetta, când soldaţii francezi amenajau un
fort (Saint-Julien, 1799). Inscripţia reprezenta un decret al regelui elenistic Ptolemeu V Epifanes,
redactat în greacă, cu traducerea sa în demotică (scrierea şi limba populară a Egiptului în perioada

31
târzie) şi în hieroglife egiptene. El a reuşit, pornind de la numele lui Ptolemeu şi Cleopatra din textul
grec, să identifice hieroglifele cu aceeaşi semnificaţie şi să reconstituie semnele unui alfabet.
Opera lui Champollion a fost consolidată, confirmându-i-se valoarea, câţiva ani mai târziu
(1837), de către germanul Richard Lepsius. Cea mai importantă lucrare a sa este ACartea morţilor”,
întocmită pe baza unui papirus păstrat în muzeul din Torino. Eforturile lui Champollion şi Lepsius au
creat o disciplina nouă pentru studierea Orientului Antic, egiptologia.
Sursele scrise au fost substanţial completate de rezultatele crcetărilor arheologice. Expediţia
asupra Egiptului a lui Napoleon Bonaparte (1798-1799), la care au participat numeroşi savanţi, a avut
o urmare benefică pentru studierea Egiptului antic. Bazele egiptologiei au fost puse de Jean François
Champollion (1790-1832), care reuşeşte descifrarea hieroglifelor egiptene datorită inscripţiei trilingve
descoperite la Rosetta. Caracterul egiptologiei ca ştiinţă va fi definit în deceniile următoare de o serie
de cercetători prin descoperirea şi minuţioasa investigare a unora dintre monumentele reprezentative
ale Egiptului antic.
Primul dintre aceştia este francezul Auguste Mariette (1821-1881), descoperitorul Serapeum-
ului de la Menphis, sanctuarul divinităţii greco-egiptene Serapis, cu necropola subterană a taurilor
divini Apis, mumifiaţi şi depuşi în sarcofage. Această descoperire este datată între începutul mileniului
I - sec. VI î.Chr. (dinastiile XXII-XXVI). A. Mariette a iniţiat şi cercetările pentru dezvelirea capitalei
Theba şi apoi a Luxor-ului. Merite deosebite îi revin şi în încercarea de stăvilire a exodului valorilor
istorice ale Egiptului, prin crearea unei administraţii speciale (AService de l=antiquites de l=Egypte”)
şi întemeierea la Cairo a unui muzeu pentru păstrarea colecţiei de antichităţi descoperite.
Gaston Maspéro (1846-1916), arheolog francez cu temeinice studii filologice, deschide şi
cercetează interiorul piramidelor de la Sakarah (aparţinând lui Pepi I, Merenre, Unas, Pepi II, Teti,
faraoni din dinastiile V-VI), ca şi templele de la Karnak şi Luxor. Totalitatea inscripţiilor copiate din
interiorul acestor piramide sunt publicate între 1882-1892 în ceea ce numim Cartea piramidelor,
lucrare deosebit de importantă pentru cunoaşterea credinţelor funerare ale Regatului vechi egiptean.
Ulterior, lucrarea va fi republicată în patru volume la Leipzig, într-o ediţie critică a germanului Kurt
Sethe, sub titlul ADie Altägiptischen Pyramidentexte”, între 1908-1922.
În investigarea antichităţilor egiptene şi scoaterea la iveală a unei mari civilizaţii, spre sfârşitul
secolului XIX şi începutul sec. XX, intervin şi cercetătorii englezi şi americani (Institutul oriental din
Chicago), apoi şi alţii (italieni, belgieni, egipteni etc). Englezul Flinders Petrie (1853-1942) a
întreprins cercetări în oaza Fayum (staţiunea Hawara, dezvelind primul oraş egipten şi singurul
cunoscut până astăzi din Regatul de mijloc, precum şi la piramida şi templul funerar al faraonului
Amenemes III. Cercetarea aşezării întemeiate de Sestoris II este deosebit de importantă deoarece a
permis cunoaşterea structurii unui oraş antic: plan octogonal cu incinta de 400 x 350m, interiorul
împărţit printr-un zid transversal în două părţi inegale - aria mică cuprindea locuinţele muncitorilor
angajaţi în construirea piramidei şi templului, cealaltă parte era rezervată locuinţelor curtenilor -,
străzile se întretaie în unghiuri drepte constituind cvartale egale). De numele său se leagă şi cercetarea
aşezării de la Nagada, aflată la nord de Teba, care oferă date concludente despre preistoria văii Nilului.
Remarcabilă este şi activitatea filologului şi arheologului german Heinrich Karl Brugsch. În
calitate de director al ªcolii de egiptologie, creată la Cairo de viceregele Mohammed Said, Brugsch a
întemeiat, în 1863, periodicul de filologie egipteană AJurnal pentru lingvistică şi antichităţi egiptene”
(AZeitschrift für egyptische Sprache und Altertumskunde”), care continuă şi astăzi. Opera sa capitală
rezidă însă în cercetările asupra demoticii, publicând, după o asiduă cercetare, prima gramatică
demotică şi un dicţionar hieroglifico-demotic (Hierogyfisch-demotisches Wörterbuch), în 7 volume
(1867-1882).
Alte cercetări de amploare au fost intreprinse în jurul piramidelor şi a mastabelor din
necropola de la Menfis, ca şi în cea de la Teba (Ramseum, templul funerar a lui Ramses III de la
Medinet Habu, templele amenajate în stâncă de la Der el-Bahri), la piramida în trepte a lui Djoser de la
Sakarach sau cel de la Tell el-Amarna şi Tanis (anticul Avaris) etc.
Cercetările din ultimele decenii au împins în timp începuturile procesului de cristalizare a
statului egiptean (H. Kantor a introdus conceptul de dinastie 0, lucrările lui Schild, Wendorf, Logan,
Spencer etc. confirmă vechimea începuturilor regalităţii, apariţia timpurie a unei teologii politice,
susţinînd adoptarea cronologiei lungi).
3.3. Elemente de cronologie relativă şi absolută a Egiptului antic.

32
 Istoria statului egiptean a fost divizată încă din antichitate în mai multe perioade.
Manethon, mare preot egiptean de la sfîrşitul sfârşitul sec. IV î.Chr., a ales drept criteriu al acestei
periodizări succesiunea celor 31 de dinastii de faraoni. Istoriografia modernă a păstrat acest criteriu
pentru stabilirea cronologiei relative, grupând dinastiile în câteva perioade istorice, fiecare dintre
acestea prezentând elemente de unitate: a) Perioada predinastică (3300-3100); b) Perioada thinită
(dinastiile I-II, 3100-2778); c) Perioada regatului vechi (dinastiile III-VI, 2778-2423); d) Perioada
regatului mijlociu (dinastiile XI-XIII, 2060-1780); e) Perioada regatului nou (dinastiile XVIII-XX,
1580-1085). Cele două perioade intermediare, corespunzătoare dinastiilor VII-X, XIII-XVII,
caracterizate prin fărămiţarea autorităţii centrale, constituie epoci de stagnare şi regres; f) perioada
tîrzie, a faraonilor de origine libiană, nubiană, saită şi persană (dinastiile XXI-XXXI, 1085-333), când
Egiptul îşi pierde poziţia de mare putere politică, după a fost cucerit de perşi la 525 î.Chr.
Pentru stabilirea cronologiei absolute există unele repere sigure. Egiptenii au avut un calendar
solar care are ca element cheie ridicarea concomitentă la orizont a soarelui şi a stelei Sirius (Sothis).
Acest fenomen astronomic care desemna începutul anului poate fi calculat de către specialişti, ca şi
decalajele apărute între cele două fenomene12, care au fost observate şi menţionate în texte.
Există trei asemenea consemnări. Într-un calendar din timpul lui Thutmes III, gravat la
Elephantina, este consemnată faptul că sărbătoarea ridicării lui Sothis a căzut în a 28-a zi a lunii
Epiphi, în loc de iua 1 a lunii Thot. Calculele astronomice oferă ca date posibile anii 1471 şi 1474
î.Chr. Domnia acestui faraon trebuie să cuprindă aceşti ani. Un alt text (Papirusul medical Ebers)
notează că în anul 9 al domniei faraonului Amenhotep I ridicarea heliacă a stelei Sothis a avut loc în
ziua 9 a lunii Epiphi. Acest detaliu s-a apreciat, prin calcul, că a avut loc cîndva între anii 1550-1547.
Pornind de la acest fapt, se apreciază că începutul domniei lui Amenhotep I poate fi plasat între 1558-
1555 î.Chr., iar a dinastiei a XVIII-a şi a Regatului Nou este apeciat că au avut loc în jurul anului 1580
î.Chr. Un alt treilea text (Papirusul de la Kahun), întocmit în timpul lui Senusret III, pomeneşte că în
anul 7 al domniei acestuia sărbătoarea ridicării lui Sothis a avut loc în ziua 16 a lunii Pharmuti în loc
de 1 Thot. Pe baza decalajului menţionat, evenimentu este apreciat de specialistii în astronomie că a
avut loc între 1882-1879 î.Chr. Această încadrare ar impune plasarea începutului dinastiei a XII-a în
jurul datei de 2000 î.Chr.
In prezent, datele oferite de o cercetare multidisciplinară asupra Egiptului antic, impun
acceptarea unei date mai coborîte pentru începuturile istoriei, a structurării statale, în valea Nilului.
Prin metoda C14 s-a încercat încadrarea etapelor timpurii ale istoriei egiptene (constituirea regatului
unit), prin coborîrea sensibilă a datelor (primele dinastii 0 şi I prethinită
fiind plasate în jur de 4000-3500, iar a dinastiei I/Manethon la 3400 î.Chr.), fără ca acestea,
considerate prea înalte, să fie unanim acceptate.

3.4. Originile civilizaţiei egiptene. Apariţia primelor formaţiuni politice.

Egiptul ca entitate politică prezintă cîteva caracteristici aparte. El reprezintă, în contrast cu
Orientul Apropiat, modelul de stat Anaţional”, centralizat. Datorită cadrului natural, care a determinat
un anumit mod de organizare iniţial, în valea Nilului se înregistrează, cu o anumită periodicitate,
dezintegrarea structurilor unitare, fiind reactivate structurile politice iniţiale. Din acest punct de
vedere, în cadrul acestui proces, zona cea mai viabilă a fost Egiptul de Sus, iar singura modalitate de
refacere a unităţii statale a fost cucerirea. O altă caracteristică majoră se referă la faptul că zona Nilului
a început să fie intens locuită doar din momentul în care s-a introdus sistemul de irigare a terenurilor
agricole.
Începuturile civilizaţiei egiptene pot fi urmărite în timp pe baza descoperirilor arheologice din
momentul apariţiei primelor aşezări neolitice (mileniile V-IV î.Chr.), străvechi nuclee ale marilor
aşezări al Egiptului antic. Astfel, apar primele culturi neolitice, în cadrul cărora se disting încă de
acum premisele formelor şi ideilor specifice pentru societatea şi cultura egipteană. În regiunea Deltei a
fost identificată cultura merimdiană, iar pe cursul Nilului cea tassiană. În cadrul lor se identifică
primele forme de locuire cvasi-urbană, începuturile a ceea ce s-a numit revoluţia urbană, ca şi primele
înmormântări la care se distinge preocuparea pentru conservarea rămăşiţelor pământeşti ale
decedaţilor.

.Deşi steaua Sirius (Sothis) efectuează aceeaşi mişcare de revoluţie ca şi Soarele (365 zile şi 1/4), anual se produc decalaje între ridicarea
12

celor două corpuri cereşti, suprapunerea lor avînd loc doar o dată la 1461 ani.

33
 În jurul anului 4.000 î.Chr., în valea Nilului este adoptată metalurgia aramei. Cu aceasta
începe epoca eneolitică care, datorită aspectului său evoluat, a fost denumită şi perioada predinastică.

3.4.1. Epoca predinastică (3300-3100 î.Chr.)

Caracteristice pentru acestă perioadă sunt cultura badariană, numită astfel după localitatea
Badari, caracteristică pentru zona meridională a Egiptului, datată la începutul mileniului IV î.Chr.
Aşezările şi cimitirele culturiibadariene sunt situate în zona de margine a deşertului. În a dua jumătate
a aceluiaşi mileniu va evolua cultura Naqada.
Descoperirile arheologice, ca şi primele scrieri pictografice, ne dezvăluie faptul că în perioada
predinastică (cultura Naqada) are loc o explozie demografică şi o concentrare a populaţiei în valea
Nilului, însoţită de apariţia unor aşezări protourbane, de o accelerată ierarhizare socială în cadrul
comunităţilor şi de apariţia elitelor ereditare, care deţinînd forţa economică îşi asumă sarcina
conducerii. Această evoluţie este caracteristică în special Egiptului de Sus care pare a deţine o
preeminenţă în zonă. Doar în ultima fază a culturii Naqada (III), datată pe la 3300 î.Chr., poate fi
sesizată cuprinderea şi a Deltei, unde creşterea animalelor era preponderenţă, în cadrul acestui proces
cultural.
Apariţia elitelor şi dobîndirea puterii politice de către acestea este asociată cu elaborarea unei
ideologii regale avînd ca nucleu zeităţile Hathor şi Horus, formarea unor centre religioase
(Hierakonpolis, Abydos) ca şi de apariţia elementelor componente ale insemnelor regale (coroana
roşie, emblema Egiptului de Jos, măciuca, sceptrul, coroana albă, emblema Egiptului de Sus).
Teritoriul egiptean se divide în unităţi teritoriale, economice şi politice ce poartă numele de nome (gr.
- ţinut). Printr-o evoluţie firească, din aceste unităţi teritoriale se vor uni, constituind două state Egiptul
de Sus şi Egiptul de Jos.
Cele două zone ale Egiptului - Delta (Egiptul de Jos) şi partea centrală şi meridională (Egiptul
de Sus) şi-au păstrat timp de secole un anumit caracter specific. Informaţiile cu privire la această
perioadă de început sunt sporadice, adesea confuze. Tradiţia, întărită de descoperirile arheologice,
arată existenţa în perioada predinastică a două regate: a) unul în regiunea Deltei (Egiptul de Jos) şi
altul (b) în regiunea centrală (Egiptul de Sus).
Din epoca predinastică este semnalată intensificarea schimburilor economice dintre zona
Nilului şi Palestina, pe un traseu care străbătea Peninsula Sinai, cu puncte intermediare, unele dintre
ele putînd fi considerate adevărate Acolonii” egiptene (Tel Erani, Tel Halif).

3.4.2. Epoca thinită (dinastiile I-II, 3100-2778 î.Chr.)

Această perioadă este numită thinită după numele oraşului This, din apropiere de Abydos,
unde s-a descoperit necropola regilor ce-i aparţine. Epoca thinită cuprinde primele două dinastii ale
Egiptului.
Tradiţia, expusă de Manethon şi de Herodot, susţine că primul rege al Egiptului unificat ar fi
fost Menes, fondatorul primei dinastii thinite, care a întemeiat oraşul Memphis, aflat la limita naturală
dintre cele două Egipturi. Numele lui Menes se întâlneşte pe două tăbliţe găsite la Abydos şi Nagada.
Pe de altă parte, vechi documente scrise şi mărturii arheologice amintesc numele şi activitatea
războinică a regelui Narmer, conducător al Egiptului de Sus. Acestuia îi revine pare-se meritul de a
constitui, prin cucerirea regatului rival din Egiptul de Jos, un singur stat egiptean. S-a emis şi ipoteza
că cele două personaje regale - Menes şi Narmer -ar fi una şi aceeaşi, dar purtând două nume.
Statul ia măsuri pentru unificarea sistemului de irigaţii care devine unitar. De asemenea se
acordă atenţie organizării sistemului de apărare. Faraonii din dinastia I adoptă o nouă metodă pentru
procurarea unor materii prime (aramă, turcoise) şi anume organizarea unor adevărate expediţii conduse
de aceştia. De la un faraon din dinastia I, Aha, s-au păstrat fragmente de fildeş reprezentând egipteni şi
libieni care aduc, în semn de supunere, tribut regelui. Numele unui alt faraon, Uadji, apare săpat pe o
stâncă din deşertul arabic, probabil în urma efectuării unei expediţii militare, pe drumul care aveau să-l
parcurgă mai târziu caravanele spre Marea Roşie. De la un alt faraon, Udimu, ne-a rămas o tăbliţă de
fildeş cu scena masacrării unui prizonier şi cu o legendă care indică Aprima dată când Estal a fost
biruit”. Era vorba, probabil, de o expediţie în Sinai, împotriva beduinilor cu care egiptenii vor lupta
secole de-a rândul, pentru stăpânirea minelor de malachit şi de cupru. A doua direcţie importantă de
expansiune era Nubia, la sud de prima cataractă. Primele acţiuni militare în această zonă sunt

34
întreprinse de către faraonul Aha. Ca urmare, în această perioadă, Egiptul începe să se afirme pe arena
istoriei ca o nouă putere.
Nu se cunosc împrejurările în care dinastia a II-a a luat locul celei precedente. Numele
faraonilor acestei dinastii, ca şi evenimentele care au avut loc, sunt consemnate de piatra de la
Palermo.
Este de reţinut faptul că epoca thinită marchează afirmarea autorităţii faraonilor prin
centralizarea Egiptului şi iniţierea unei timide politici de cuceriri.

3.4.3. Egiptul în perioada regatului vechi

(dinastiile III-VI, 2778-2289 î.Chr.).
Perioada Regatului vechi, caracterizată în general ca o epocă de pace şi prosperitate, reprezintă
desăvârşirea civilizaţiei egiptene la nivelul componentelor sale materiale şi spirituale. Statul centralizat
se consolidează, devenind puternic, reţeaua canalelor de irigaţie se amplifică, meşteşugurile cunosc o
mare dezvoltare, înlesnind legăturile comerciale cu zonele vecine (Nubia, Libia, Siria), iar în domeniul
artei şi literaturii apar primele capodopere. Istoriografia modernă asociază, în general, Regatul vechi al
Egiptului cu perioada piramidelor. Trebuie specificat faptul că din cele cinci secole ale epocii, doar
unul este al marilor piramide, restul intervalului cuprinzând faze ascendente sau descendente, al căror
conţinut poate fi delimitat şi definit, în bună parte, de evoluţia arhitecturii funerare a faraonilor.
Fondatorul dinastiei a III-a, Djoser, s-a remarcat prin consolidarea autorităţii regale în interior,
cât şi prin expediţii războinice efectuate în vederea procurării de materii prime (aramă din Peninsula
Sinai, aur din Nubia), turme de vite, prizonieri. Probabil că de numele lui Djoser se poate lega
anexarea de către Egipt a Nubiei inferioare. Ca rezultat al acestor activităţi şi succese, capitala
regatului unit, Memphis, a fost întărită prin puternice ziduri şi împodobită prin temple închinate zeilor
protectori ai dinastiei şi statului. Mormântul său, piramida în trepte de la Sakarach, un complex funerar
construit după tradiţie de către arhitectul regal Imhotep, ilustrează, prin utilizarea pietrei în cadrul
acestei ample lucrări arhitectonice, progresele tehnice şi social-economice atinse de societatea
egipteană la începutul Regatului vechi. Cantitatea impresionantă de muncă necesară ridicării acestor
monumente nu poate fi concepută fără existenţa unui înalt nivel de concentrare şi de organizare a
forţelor umane disponibile şi a unor largi resurse agro-alimentare. În egală măsură, aceste monumente
certifică existenţa unui program politic şi ideologic destinat să întărească şi să sublinieze puterea
regală.
A doua etapă progresivă din istoria Regatului vechi corespunde domniei faraonului Snefru, la
începutul dinastiei a IV-a (pe la 2700 î.Chr.), faraon ce poate fi considerat continuatorul programului
politic şi ideologic iniţiat de Djoser. Din informaţiile cuprinse în Stela de la Palermo cunoaştem faptul
că Snefru a organizat o expediţie în timpul căreia a adus 40 de corăbii cu lemn de cedru din Liban. De
asemenea, a ridicat fortăreţe la graniţă şi a organizat două expediţii victorioase în Nubia şi Libia de
unde sunt aduse importante prăzi de război (prizonieri şi turme de vite). Acest faraon desfăşoară şi o
susţinută activitate constructivă (două piramide la Sakarach şi Meidum).
Î perioada regatului vechi, Egiptul va stabili relaţii privilegiate cu oraşul Byblos. Inscripţiile
egiptene şi obiecte cu insemne regale descoperite în templul zeiţei Baalit conferă acestor legături o
semnificaţie deosebită. Nu este exclusă nici prezenţa unei comunităţi egiptene în acest atît de
important port comercial pentru Egipt.
Culmea puterii faraonilor din perioada Regatului vechi, exprimată prin uriaşe construcţii
funerare (piramidele, sfinxul de la Gizeh), o atinge dinastia a IV-a în epoca faraonilor Keops, Kefren
şi Mikerinos (cca. 2650-2500 î.Chr.). Ele dovedesc marea putere politică şi economică a faraonilor,
autoritatea lor asupra întregului teritoriu al Egiptului, deosebita dezvoltare a meşteşugurilor şi a
artelor, ca şi capacitatea militară de a conduce expediţii războinice dincolo de hotarele regatului. Prin
gigantismul şi armonia construcţiei, piramidele simbolizează, în acelaşi timp, chintesenţa lumii
faraonilor, idealul social-politic şi estetic al acesteia, măreţia Egiptului, dar şi viziunea vechilor
egipteni despre natură, societate, stat şi despre ei înşişi. Faraonii dinastiei a IV-a se intitulează Afii ai
zeului Soarelui, Ra”, divinitatea supremă a regatului egiptean.
Dintre faraonii dinastiei a VI-a care au urmat un program politic şi militar asemănător,
amintim, la sfârşitul secolului XXV î.Chr., pe Pepi I şi Pepi II. Primul a căutat să restabilească şi să
consolideze dominaţia egipteană în regiunea minieră din Peninsula Sinai, cât şi în Nubia, pătrunzând
în această ultimă regiune până la a doua cataractă.

35
 În curând se poate constata o treptată slăbire a puterii centrale pe fondul accentuării unor
conflicte interne şi a intensificării mişcărilor separatiste iniţiate de conducătorii nomelor (nomarhi).

3.4.3.1. Prima perioadă intermediară (2280-2060 î.Chr.)

In perioada următoare, Egiptul trece printr-o gravă criză internă, caracterizată, în cursul
dinastiilor VII-VIII, mai ales, prin dezagregarea unităţii politice a statului. Reprezintă o perioadă de
anarhie a aristocraţiei egiptene contra autorităţii regale, dar care nu a putut să instaureze o putere
durabilă. Ca rezultat imediat a fost apariţia unor mici regate provinciale, incapabile să reziste
atacurilor nomazilor din vecinătatea Egiptului. Capacitatea de apărare a ţării a scăzut şi ca urmare a
deselor lupte fratricide susţinute de căpeteniile acestor regate. În aceste condiţii, Delta a fost sistematic
jefuită de păstorii veniţii din Arabia.
Din rândul regatelor provinciale, în jurul anului 2240 î.Chr., s-a impus, cel care-şi avea centrul
la Herakleopolis, în oaza Faium. Datorită puterii lor sporite şi a forţei militare de care dispuneau,
principii, incluşi în dinastiile IX-X, îşi exercită autoritatea, chiar şi doar nominală, asupra unei părţi a
Egiptului , în rivalitate cu guvernatorul nomei tebane cu reşedinţa la Hermonthis, care reprezenta un
alt pol de putere.
Ulterior, spre sfârşitul sec.XXI î.Chr., s-au ridicat principii din Teba, cuprinşi în dinastia a
XI-a. Luptele pentru supremaţie dintre cele două regate au continuat până pe la 2050 î.Chr., când
Mentuhotep I, înfrîngînd forţele rivale şi cucerind oraşul Heracleopolis, reuşeşte să reunifice Egiptul
în favoarea regalităţii tebane.

3.4.4. Egiptul în perioada Regatului mijlociu

(dinastiile XI-XIII, 2060-1786 î.Chr.).
Ridicat din Teba, Mentuhotep I (2060-2040 î.Chr.) a rămas prototipul eroului salvator.
Pentru a-şi întări autoritate, Menhotep a transferat atribuţiile nomarhilor unui vizir care-şi avea
reşedinţa la curtea regală. Noul faraon întreprinde o expediţie pentru recucerirea Nubiei care profitase
de tulburările din perioada precedentă pentru a forma un regat independent. Opera sa de restaurare
social-economică şi de centralizare a statului a fost dublată de o amplă activitate constructivă, în urma
căreia Teba s-a transformat dintr-o aşezare rurală într-un mare oraş, capitala Egiptului. Documentele
vremii subliniază rolul din ce în ce mai mare al templului zeului Ra din Teba. Rezultatul firesc al
reunificării politice apare limpede exprimat şi în programul marilor construcţii regale, mai ales cele ale
faraonului Mentuhotep III ce au asigurat un loc de frunte civilizaţiei egiptene în perioada tebană.
Pe plan extern, faraonii dinastiilor XI-XII au ridicat Egiptul pe o poziţie necunoscută înainte.
Sunt consolidate, în zona Deltei, graniţele pentru a preveni atacurile populaţiilor nomade. Cele mai
importante campanii au fost duse în Nubia în timpul faraonului Sesostris III (1867-1843 î.Chr.),
unde, încorporând partea ei nordică, îi fortifică frontiera între a doua cataractă şi Elefantina. Pentru a
sigura loialitatea populaţieie locale, este colonizată cu egipteni această regiune şi sunt construite o
serie de fortificaţii (Buhen, Mirguissa, Kumeh). În Peninsula Sinai duce lupte împotriva triburilor
nomade (heriuşa), anexează cetatea Sichemului, situată pe muntele Efraimsi, a cărei rezistenţă
împiedica schimburile comerciale cu Siria şi Fenicia. De asemenea, sunt întreprinse acţiuni împotriva
populaţiilor din sudul Palestinei şi Fenicia. La vechile legături privilegiate cu oraşul Byblos, se adaugă
relaţiile politice cu Ugarit-ul şi Ebla. Probabil că Ugarit-ul a reprezentat punctul de contact al
Egiptului cu lumea egeeană.Aşa s-ar putea explica prezenţa unor piese egiptene în Creta (Cnossos) sau
a unor vase cretane de stil Kamares în Egipt.
O altă zonă de interes, economic în primul rînd, pentru Egipt o constituie Marea Roşie şi Ţara
Punt (posibil zona Port Sudan şi Sawakin). O stelă din timpul faraonului Senusret I dovedeşte faptul că
în timpul dinastiei a XII-a a fost amenajat la M. Roşie un port la Mersa Gawasis. Imagini iconografice
confirmă adaptarea egiptenilor la condiţiile navigaţiei maritime şi organizarea unor expediţii în Ţara
Punt.
Momentul maxim al dezvoltării Regatului mijlociu este atins sub faraonul Amenemhat III
(1842-1797 î.Chr.). Autoritatea faraonului este recunoscută de numeroşii dinaşti din regiunea de
răsărit a Mediteranei. Minele din Sinai sunt tot mai intens exploatate, iar în oaza Faium, la 40
km sud de Memphis, sunt întreprinse ample lucrări de hidroamelioraţie (lacul artificial Moeris).
Deşi scurtă, în perioada regatului mijlociu Egiptul îşi recapătă forţa economică. Drumurile
comerciale şi relaţiile cu spaţiile învecinate (Siria, Palestina, Nubia etc.) au transformat Egiptul într-o

36
ţară prosperă. Atît de mare era autoritatea faraonului încît principii locali din Siria şi Fenicia, puternic
influenţaţi de civilizaţia egipteană, folosesc limba şi scrierea hieroglifică. Faraonii care s-au succedat
apoi la conducerea regatului egiptean, însă, nu au putut asigura în continuare statului egiptean această
înfloritoare poziţie economică şi politică. Semnele declinului apar spre sfârşitul dinastiei a XII-a şi se
accentuează în timpul celei următoare (XIII), cînd se pare că are loc o scindare a statului egiptean,
însoţită de dispute pentru supremaţie şi rivalităţi între nomarhi. Astfel că Egiptul nu mai dispune de
forţele necesare pentru ase opune triburilor invadatoare ale hicsoşilor (populaţie de origine asiatică a
cărei origine nu a fost stabilită cu precizie)13, care cuceresc regiunea Deltei şi nici Nubiei care îşi
recâştigă independenţa.

3.4.4.1. A doua perioada intermediară

(dinastiile XV-XVI, 1786-1552 î.Chr.).
La începutul secolului al XVIII-lea î.Chr. pătrunderea triburilor indo-europene în spaţiul Asiei
occidentale determină mari perturbaţii demografice, deplasări ale populaţiilor din vechile teritorii care
le ocupau. Unele dintre ele, majoritatea de origine semitică, cunoscute din sursele egiptene sub numele
de hicsoşi, sub această presiune înaintează spre delta Nilului unde se instalează.
Infiltrarea progresivă a hicsoşilor în Delta Nilului a avut loc pe parcursul a două etape. La
început ei au intrat în solda diferitelor principate care au apărut odată cu descentralizarea regatului
mijlociu. Apoi, spre 1650, profitând de luptele interne, s-au stabilit masiv în regiunea de răsărit a
Deltei, unde au ridicat cetatea Avaris, oraş care se confundă probabil cu Tanis. Din acest centru
politico-administrativ, dispunând de superioritatea militară ce le-o oferea utilizarea carelor de luptă şi
a cailor în disputele cu armatele egiptene, hicsoşii şi-au extins dominaţia asupra părţii de nord şi
centrale a Egiptului. Partea sudică, guvernată de principii de la Teba, devine probabil vasală şi
tributară hicsoşilor. Regii lor, cuprinşi în dinastiile XV-XVI, înlocuiesc autoritatea faraonilor pe o
perioadă de aproximativ 150 de ani. Departe de a fi barbari, cum îi caracterizează sursele egiptene,
hicsoşii aveau în urmă o lungă tradiţie de viaţă urbană. Pe lîngă conservarea propriilor tradiţii, ei
adoptă unele cutume egiptene (utilizarea scrierii hieroglifce de către suverani; adoptarea unor zeităţi
egiptene, preferinţă arătînd pentru zeul Seth pe care îl asociază cu semiticul Baal; ridicarea unui
templu dedicat acestuia la Avaris).
Sub dominaţia hicsosă, Egiptul de Sus reuşeşte să-şi menţină o oarecare autonomie, situaţie
care a dat posibilitate principilor tebani, încadraţi în dinastia XVII, să pregătească lupta de eliberare a
întregii ţări a Nilului de sub stăpânirea hicsoşilor. Eliberarea Egiptului a fost realizată de faraonul
Ahmes I (Amosis), denumit Aeliberatorul”, care este şi fondatorul dinastiei a XVIII-a. Cetatea Avaris
a fost cucerită, hicsoşii înfrânţi sunt urmăriţi până în Palestina, unde sunt definitiv zdrobiţi în urma
unui prelungit asediu asupra cetăţii Sharuhen.
3.4.5. Egiptul în epoca Regatului nou teban
(dinastiile XVIII-XX, 1552-1070 î.Ch.).
Dacă Ahmes I reconstituie statul cu ajutorul armatei, succesorii săi au utilizat aceleaşi
mijloace pentru reafirmarea Egiptului ca mare putere. Perioada Regatului nou reprezintă în istoria
Egiptului epoca în care se atinge apogeul centralizării statale şi a absolutismului regal. De asemenea,
perioada cea mai înfloritoare, bazată pe o prosperitate remarcabilă, pe o politică internă chibzuită şi
una externă ce îmbină acţiunile militare cu diplomaţia, ca şi pe dezvoltarea deosebită a culturii.
Reorganizarea internă a ţării (refacerea şi extinderea sistemului de irigaţii, refacerea drumurilor, a
fortificaţiilor, restabiliriea legăturilor comerciale cu sursele de materii prime), sporirea autorităţii
faraonului asupra regatului reunificat, punerea în valoare a imenselor sale resurse, activitatea
constructivă, politica externă activă, toate acestea ilustrează un amplu program politic care determină o
creştere excepţională a prestigiului statului egiptean în bazinul oriental al Mediteranei.
Politica faraonilor din dinastiile XVIII-XX faţă de spaţiul est-mediteranean cunoaşte o
schimbare profundă. Cu toate că accesul la rutele comerciale şi la resursele naturale sau la produsele
meşteşugăreşti rămîne o constantă a politicii egiptene, interesele militare şi politice vor deveni
prioritare. Aceasta deoarece materiile prime sau alte bunuri materiale, indispensabile societăţii
egiptene, puteau fi dobîndite acum şi pe alte căi (plata tributului, ocuparea unor teritorii).
13
. Numele de hicsoşi este dat de istoricul egiptean Manethon din sec. III î.Chr. Iosphus Flavius (Contra Apionem, 1.4.91), istoric de origine
iudaică, care conservă pasaje din Manethon despe invazia hicsoşilor, îi consideră Astrămoşii noştri”. Cert este că numele de persoane
întîlnite pe sigilii sau în texte votive sunt vestsemitice.

37
 Prezenţa activă a Egiptului în zona siro-palestiniană, bazată pe o politică de forţă a fost
determinată de formarea aici a unor puternice oraşe-state (Qadesh, Amurru), capabile să opună o dîrză
rezistenţă, ca şi de tendinţele expansioniste ale unor state, interesate în a controla acest spaţiu
(Mitanni, regatul hitit şi, mai tîrziu, Asiria). Aceste forţe stimulau pe de o parte rezistenţa acţiunile
antiegiptene iniţiate de localnici, iar pe de altă parte încercau să-şi extindă influenţa în spaţiul siro-
palestinian prin impunerea unor relaţii de tip vasalic sau a unor dinastii (Qatna). Autoritatea asupra
acestui teritoriu de inters economic şi strategic deosebit pentru Egipt va fi exercitată direct prin
garnizoanele plasate în diferitele centre urbane ale regiunii, cît şi prin principii locali supuşi sau
reprezentanţi ai administraţiei.
Ahmes I deschide seria campaniilor militare în teritoriul est-mediteranean, ca o continuare a
acţiunilor de alungare a hicsoşilor, pentru restaurarea controlului egiptean asupra sudului Palestinei.
Acţiuni de amploare soldate cu cucerirea unor oraşe şi instalarea de garnizoane şi funcţionari
egipteni sunt întreprinse de Thutmes I şi II. Sub Tutmes III (1490-1436) se atinge apogeul marilor
expediţii egiptene în Orientul Apropiat, campanii relatate de analele acestui faraon, înscrise pe zidurile
templului de la Karnak. Cele 17 expediţii militare sau de pacificare întreprinse în Asia dovedesc un
adevărat program de cuceriri, pornind de la înfrângerea, în cadrul primei campanii, a unei coaliţii a
dinaştilor sirieni, sprijiniţi de mitannieni. Ea este urmată de cucerirea cetăţii Megiddo, de trecerea
Eufratului şi de înfrângerea regatului Mitanni. Succesele dobîndite nu au fost de durată.
De această situaţie favorabilă profită şi fiul său, faraonul Amenhotep II, un priceput
comandant militar, îmbinînd politica de forţă cu o abilă diplomaţie, a anihilat încercările suveranilor
sirieni de a organiza o nouă coaliţie antiegipteană. Sub urmaşii săi, supremaţia Egiptului a mai
durat câteva decenii, până când, în timpul faraonului Amenhotep III, într-o perioadă de pace cînd se
observă o încetinire a ritmului campaniilor militare şi de folosire, pe scară tot mai largă, a relaţiilor
diplomatice, destinate să menţină prestigiul politic al faraonilor. Renunţarea la politica de forţă va
determina o treptată abandonare a unor poziţii cheie în zona siro-palestiniana. Raporturile diplomatice
ale Egiptului cu celelalte state din Orient sunt destul de bine cunoscute, mai ales după descifrarea
documentelor egiptene de la El-Amarna.
Ahmes I reia şi acţiunile spre sud, în Nubia. Expediţii repetate, aveau ca obiectiv eliminarea
stăpânirii nubiene în zona primei cataracte şi extinderea cuceririlor pe teritoriul nubian. Ahmes I reia şi
politica de cuceriri pe ţărmul răsăritean al Mediteranei, dorind facă din Fenicia o bază pentru viitoarele
acţiuni egiptene. Urmaşii lui prin repetate expdiţii militare au creat un adevărat imperiu egiptean ale
cărui graniţe se întindeau de la Eufrat, în nord, pînă la Tombos, în sud. Astfel, în timpul faraonului
Tutmes I cuceririle egiptene depăşesc a III-a cataractă, zonă în care s-a construit cetatea de la
Tombos, în Nubia. Noii supuşi din Kuş, cum era denumită Nubia, s-au răsculat în primii ani ai
domniei lui Tutmes II, care a luat măsuri drastice pentru înăbuşirea acestei răzvrătiri. Duritatea
represiunii este relatată de o inscripţie de pe stâncile de la Assuan.
Tutmes III, unul dintre cei mai importanţi faraoni ai dinastiei a XVIII-a, va împinge spre sud,
până la a patra cataractă, stăpânirea egipteană. Administrarea regiunii era încredinţată unui funcţionar
special (guvernator al ţărilor de sud), cu titlul de Afiu regal”. Prezenţa egipteană masivă prin
colonizare şi administratie a determinat o puternică influenţă a culturii egiptene asupra populaţiilor din
Nubia.
Resursele întinsei sale stăpâniri, ce se întindea de la a patra cataractă a Nilului şi până la
Eufrat, sunt intens exploatate, operativitatea sistemului de administraţie asigurând echilibrul şi
prosperitatea internă. Un set de refome iniţiate de Thutmes III au dat un aspect particular faraonului.
Elementul esenţial al acestor reforme era acela că faraonul, în calitate de şef al administraţiei,
conducea efectiv. Niciodată Egiptul nu ajunsese la o asemenea putere, opulenţă şi strălucire, despre
care ne oferă o imagine grandiosul templu al lui Amon de la Karnak.
În acest răstimp, pe plan intern are loc o creştere deosebită a puterii economice a templelor
dedicate zeului Amon, ca rezultat al unor substanţiale privilegii şi donaţii primite din partea faraonilor.
Ca urmare, clerul teban a dobândit o mare influenţă şi autoritate, exercitate în dauna puterii faraonului,
cu care intră în conflict. Pentru restaurarea autorităţii unice şi absolute a funcţiei faraonului,
Amenhotep IV (1379-1362) iniţiază o reformă religioasă îndreptată împotriva intereselor puternicului
şi insubordonatului cler teban. Amenhotep IV denunţă cultul lui Ammon, înlocuindu-l cu un alt
străvechi cult solar, al zeului Aton de la Heliopolis, personificat prin discul solar. Aton este declarat
zeu suprem şi unic. Faraonul însuşi adoptă numele zeului, numindu-se acum Ehnaton (Astrălucirea lui

38
Aton”). El era fiul, imaginea şi reprezentantul acestei unice şi atotputernice zeităţi pe pământ.
Totodată, Ehnaton părăseşte Teba, construindu-şi o nouă capitală lângă El-Amarna, Akenaton
(Aorizontul lui Aton”), unde se mută împreună cu curtea sa, cu funcţionarii şi cu preoţii noului cult.
Dar, politica sa, lipsită de un sprijin consistent, a eşuat în faţa puterii clerului, coalizat cu forţele
adverse faraonului. Succesorul său, Tutankamon (1347-1338), celebru prin fabulosul mormânt
descoperit în anul 1922, realizează reconcilierea tronului cu clerul din Teba, revenind la vechiul cult al
lui Ammon.
Preocupat aproape exclusiv de problemele ideologice, se pare că Amenohotep IV a neglijat
ameninţările de la hotare şi paza posesiunilor asiatice. Cele 300 de tăbliţe de lut descoperite în arhiva
de la El-Amarna (1887), care cuprind corespondenţa diplomatică adresată de suverani şi principi
asiatici faraonilor Amenhotep III, IV, ne permit să urmărim decăderea puterii asiatice a Egiptului.
Dinaştii din Siria şi Palestina se emancipează treptat de sub autoritatea faraonului, iar cetăţile prietene
nu primesc, la repetatele lor cereri, nici un sprijin sau ajutor. Noua situaţie se datorează în parte şi
dinamismului acţiunilor externe ale regatului hitit, inaugurate de Suppiluliuma, care au ca rezultat
crearea unor zone de influenţă hitite în zonă. În aceste condiţii, absenţa acţiunilor militare
determină Egiptul să apeleze în principal la o abilă diplomaţie în cadrul căreia rol major deţinea
încheierea de căsătorii diplomatice. Ca urmare, în Orientul Apropiat se impune o anumită stabilitate,
marcată de structurareaunor zone de influenţă, situaţie în care Egiptul exercita controlul doar asupra
zonei sudice. Astfel Egiptul îşi pierde statutul de arbitru al zonei siro-palestiniene.
Convulsiile interne datorate reformei lui Ehnaton şi evenimentele legate de sfîrşitul dinastiei a
XVIII au determinat adîncirea crizei. Prin luarea puterii de către Horemheb, fostul comandant al
armatei egiptene, în locul ultimului faraon (Ay) al dinastiei a XVIII-a, începe o nouă şi strălucită
perioadă din istoria statului egiptean, ilustrată de faraonii din dinastia XIX. Cu ridicarea lui pe tron,
Egiptul îşi regăseşte potenţialul său economic şi politic, totodată, pentru un timp, şi capacitatea de
expansiune militară dincolo de hotare. Nevoia de materii prime şi de venituri suplimentare (tribut),
concurenţa tot mai pronunţată, venită din partea altor state (regatul hitit), necesitatea unei politici de
prestigiu în bazinul Mediteranei orientale, au determinat pe faraonii dinastiei XIX să caute a menţine
dimensiunile teritoriale, economice şi politice ale statului egiptean.
Politica externă tradiţională, de consolidare a stăpânirii egiptene în Nubia, a fost reluată de
către Horemheb încă din primii ani de domnie, acesta încercînd să recucerească poziţiile-cheie din
regiunile de nord-est, pierdute în timpul ultimilor faraoni din dinastia XVIII.
Spre o rezolvare favorabilă a acestei probleme se îndreaptă cu tenacitate politica practicată de
faraonii Ramses I, Sethi I şi, mai ales, Ramses II (1290-1224 î.Chr.). În lunga sa domnie, de peste
şase deceni, a lui Ramses II, Egiptul ajunge la limita maximă a influenţei sale militare, politice,
economice şi culturale. Ea a fost posibilă şi ca urmare a reorganizării armatei, efectuată de Ramses I,
ca şi de pe urma operaţiunilor militare întreprinse în Palestina, Siria şi Fenicia de către predecesorul
său, Sethi I.
După cum rezultă dintr-o inscripţie comemorativă, descoperită la Beirut, ţinta permanentă a
politicii lui Ramses II a fost reanexarea fostelor posesiuni egiptene din spaţiul est-mediteranean şi, cu
aceasta, eliminarea concurenţei unei noi puteri, noul regat hitit, a cărui expansiune spre sud se afirma
tot mai stăruitor.
Punctul principal al acestui conflict, care a pus faţă în faţă forţe militare excepţionale pentru
acea vreme, a fost atins în bătălia de la Kadesh (1285), veche cetate siriană, aşezată pe fluviul Oronte,
poziţie strategică cheie ce domina întreaga regiune siro-feniciană. Bătălia a rămas nedecisă deoarece
armata egipteană s-a retras. Astfel, regele hitit Muwatalis, a reuşit să oprească înaintarea spre nord a
armatelor lui Ramses II. La scurt timp, Ramses II este nevoit să intervină în Siria şi Palestina pentru a
reprima răscoala principilor cananeeni şi sirieni susţinuţi de hitiţi. În înaintarea lor, trupele egiptene
ating Eufratul. Succesul campaniei este datorat şi slabei rezistenţe opuse de regatul hitit, frămîntat de o
criză dinastică.
Ca urmare, este încheiat un tratat de pace (1278) între Ramses al II-lea şi Hattusil I, regele hitit
(tratat păstrat atît pe tăbliţe cu scriere cuneiformă, cît şi pe coloanele templelor de la Luxor şi Abu
Simbel). Deşi pretindea că instituie pacea eternă între cele două regate, întărită printr-o căsătorie
dinastică, tratatul nu a fost decît un paleativ cu efecte strict temporale. Alte clauze ale tratatului
prevedeau extrădarea reciprocă a refugiaţilor politici, a sclavilor, ca şi zonele de influenţă delimitate
de fluviul Oronte (nordul Siriei revenea hitiţilor).

39
 În timpul domniei sale, Egiptul a cunoscut şi pe plan intern o dezvoltare deosebită. Pe primul
loc se plasează opera constructivă a faraonului, destinată să-i glorifice victoriile şi activitatea.
Necesitatea întăririi sistemului de apărare dinspre nord-est determină acordarea unei atenţii deosebite
deltei Nilului. Aici s-au construit noi oraşe (Per-Ramses). In oraşele din zona de contact cu posesiunile
din Asia se observă prezenţa unor negustori şi meşteşugari orientali, dar şi a unor divinităţi orientale.
La Memphis, de asemenea, constatăm existenţa unui cartier al străinilor.
Activitatea constructivă se amplifică prin ridicarea de către Ramses II a unor edificii
grandioase: termină construcţia giganticei săli cu coloane din templul de la Karnak (lângă Teba);
templul lui Ptah din Menphis; templul din Abydos; Rameseumul din Teba (templul său funerar);
templul tăiat în stânci de la Abu-Simbel, în Nubia.
Spre sfârşitul domniei lui Ramses II, în Orientul Apropiat au avut loc o seamă de schimbări ale
căror ecou va afecta situaţia internă a Egiptului. Criza statului hitit după Hattuşil III a permis ridicarea
unui adversar mult mai periculos, Asiria, întărită prin cucerirea Babilonului. Pentru a asigura liniştea
la hotare, printr-o abilă activitate diplomatică, Ramses II a stabilit un sistem de alianţe eficient. Acest
echilibru creat a început să se clatine când, din nord, şi-au făcut apariţia triburi ale unor populaţii
eterogene din bazinul Mediteranei, cunoscute sub numele de Apopoarele mării”. Această amplă
mişcare a cuprins Grecia, Asia Mică, ţărmul răsăritean al Mediteranei. APopoarele mării” au atacat în
mai multe rânduri cu violenţă regiunea deltei Nilului. O inscripţie gravată pe zidurile templului de la
Karnak aminteşte victoria obţinută asupra lor de faraonul Merenptah (fiul lui Ramses II).
Atacurile Apopoarelor mării” se vor repeta şi la începutul dinastiei XX în vremea faraonului
Ramses III, ultimul dintre marii conducători egipteni. Conjunctura internaţională i-a oferit prilejul
de a-şi arăta valoarea militară. Este nevoit să efectueze mai multe campanii în zona răsăriteană a
Mediteranei deoarece, ca urmare a pătrunderii Apopoarelor mării”, dominaţia egipteană în spaţiul de
răsărit al Mediteranei a fost serios afectată. Ramses III a încercat să restabilească, într-o anumită
măsură, prestigiul statului egiptean în această zonă de importanţă majoră pentru securitatea politică şi
militară a statului său.
Aceste succese nu au făcut decît să amîne pentru scurt timp producerea unor evenimente
catastrofale în Egipt. Sub urmaşii săi, faraoni cu numele Ramses (IV-XI, 1153-1070 î.Chr.) asistăm la
o accentuare a crizei interne, determinată de creşterea autorităţii preoţimii tebane, de tulburări interne,
ca şi de emanciparea mercenarilor libieni, tot mai numeroşi acum.

3.4.6. Egiptul în perioada târzie (1070-332 î.Chr.).

Intervalul de 16 secole ce urmează după sfârşitul Regatului nou teban şi până la cucerirea
macedoneană reprezintă o perioadă de decădere sub toate aspectele, întreruptă doar în timpul dinastiei
a XXVI-a (663-525 î.Chr.), cînd sesizăm o relativă renaştere a autorităţii şi culturii egiptene. Această
lungă etapă cuprinde mai multe subdiviziuni cronologice:
3.4.6.1. A treia perioadă intermediară (1070-711 î.Chr.).
Principalele centre politice rămân Teba şi Tanis (anticul Avaris), în Deltă. Aici, mercenarii
libieni, masiv colonizaţi şi împroprietăriţi începând de la Ramses II, se emancipează şi, sporindu-şi
autoritatea politică, reuşesc să acapareze tronul de la Tanis în favoarea căpeteniei lor, Shesonk
(cca.950 î.Chr.). El impune dinastia a XXII-a libiană (950-924 î.Chr.), care va stăpâni Egiptul mai
bine de două secole.
Faraon energic, Shesonk I, prin extinderea autorităţii şi asupra Tebei, a reunificat Egiptul.
Dorind reinstaurarea autorităţii egiptene în spaţiul siro-palestinian, faraonul încurajerază disensiunile
din statul ebraic condus de regele Solomon, acordînd azil lui Ieroboam, conducătorul unei răscoale
izbucnită în nordul Palestinei. După dezmembrarea regatului israelit, a întreprins o campanie militară
în Palestina, împotriva statului Iuda. Alături de alte cetăţi, Ierusalimul este cucerit, iar Marele templu
este jefuit. Despre această expediţie ne vorbeşte Vechiul Testament, ca şi inscripţia de pe basorelieful
triumfal de sub porticul templului de la Karnak. De asemenea a fost restabilită dominaţia asupra
Nubiei.
Sub urmaşii lui Shesonk au loc puternice tulburări sociale şi încercări de dezmembrare a
Egiptului, pe care faraonii nu le pot stăvili. Istoricii greci ne-au păstrat amintirea acestui dodecarhon, a

40
unui stat în care guvernau 12 faraoni în acelaşi timp. În aceste condiţii, Egiptul nu se poate opune
subordonării Siriei şi Palestina de către asirieni.

3.4.6.2. Perioada etiopiană (dinastia XXV, 711-664 î.Chr.).

În Nubia secolului IX î.Chr., prin eliberarea de sub dominaţia egipteană, se crease un mare stat
(numită de greci Ethiopia, iar de semiţi Ţara Kuş), cu capitala la Napata. Regii etiopieni aveau o
cultură egipteană şi îl slăveau pe zeul Ammon, căruia i-au închinat mai multe temple. Pe la 751 î.Chr.,
regele Piankhi, dispunând de o armată bine organizată şi profitând de anarhia existentă în valea
Nilului, începe acţiunea de cucerire a Egiptului. El biruie trupele de mercenari libieni, ocupând Egiptul
de Sus. Urmaşul său, Shabaka, extinde controlul etiopienilor asupra Deltei (715 î.Chr.) şi, reunificând
întregul Egipt, întemeiază dinastia a XXV-a (716-664 î.Chr.). Taharka desăvârşeşte opera
înaintaşilor prin înlăturarea anarhiei din interior. El nu poate însă stăvili năvala asirienilor conduşi de
Assarhadon care îl înfrîng la Menphis, obligîndu-l să se retragă în Nubia, la Napata. Principii egipteni
sunt supuşi plăţii unui tribut pentru Asiria. Revenind, Taharka recucereşte teritoriul pierdut.
Assarhadon hotărăşte să întreprindă o nouă expediţie împotriva Egiptului (669) pe care nu o poate
materializa deoarece moare în timpul pregătirilor. La scurt timp, urmaşul său Assurbanipal întreprinde
o expediţie de pedepsire, care se încheie cu jefuirea aşezărilor egiptene, luarea de captivi şi distrugerea
cetăţii Teba (663 î.Chr.). Asiria îşi menţine autoritatea în spaţiul nou cucerit cu ajutorul prinţilor şi
demnitarilor egipteni, care guvernează în numele regelui.

3.4.6.3. Renaşterea saită (664-525 î.Chr.).

Psametic I (664-610 î.Chr.) cu care începe dinastia a XXVI-a domneşte în Deltă, la Sais,
fiind la început supus asirienilor. După un timp, a început lupta de eliberare de sub stăpânirea
asirienilor. Împrejurările în care acesta alungă garnizoanele asiriene nu ne sunt clare. După relatările
lui Herodot, Psametic I a învins în acest război atât pe asirieni, izgonindu-i definitiv din Egipt, cât şi
pe etiopieni, cu ajutorul mercenarilor greci (carrieni şi ionieni). În timpul domniei sale negustorii greci
fondează pe braţul apusean al Nilului, între Menphis şi Alexandria, colonia Naucratis. Pe mercenarii
greci se vor sprijini şi urmaşii săi din dinastia saită: Nekhao, Psametic II, Apries, Amosis, Psametic III
.
Pentru a deschide noi drumuri comerciale, Nekhao II (609-595) hotărăşte săparea unui canal
între braţul drept al Nilului şi M. Roşie, fără a-l putea termina însă. Cu sprijinul navigatorilor fenicieni
din Tyr, el organizează înconjorul continentului african. Nekhao întervine în şi în politica Orientului
Apropiat, încercând recucerirea teritoriilor asiatice stăpânite de Egipt în mileniul II î.Chr. Intr-o
operaţiune militară, Necao îl înfrânge pe regele regatului Iuda, graţie mercenarilor săi greci. Apoi,
supune teritoriul Siriei, ajungând până la fluviul Eufrat, hotarul nordic de altădată al regatului
egiptean. Raportul de forţe în Orient era acum altul. Asirienii, înfrînţi la Assur şi Ninive, îi cer
sprijinul înaintea ultimei confruntări de la Karkemish (605). Trupele aliate suferă o nouă înfrîngereîn
faţa regelui babilonean Nabopalassar, a cărui armată era condusă de Nabucodonosor.
Urmaşul său, Psametic II (595-589 î.Chr.) întreprinde o expediţie împotriva Etiopiei. Armata
faraonului, formată din soldaţi egipteni, fenicieni şi mercenari greci sau carieni au ajuns până la a
cincea cataractă a Nilului, după cum ne face să credem unele grafitti lăsate de mercenarii greci pe
stânca de la Abu-Simbel.
Amosis (569-526) pe plan intern ia o serie de măsuri care determină o perioadă de
prosperitate. Domnia sa se caracterizează printr-o susţinută activitate menită să facă din Egipt un pion
important în sistemul de alianţe ale Orientului împotriva noii forţe militare, Persia. În acest sems,
Amosis cucereşte insula Cipru, se căsătoreşte cu fiica regelui din Cyrenaica, încheie alianţe cu regele
Cressus al Lydiei şi cu tiranul Policrates din Samos. Această politică se dovedeşte ineficientă. După
cucerirea Lydiei de către Cyrus (546), apoi a Babilonului, sub Cambyse perşi pornesc expediţia
împotriva Egiptului (526).
Ultimul rege al acestei dinastii este Psametic III, în timpul căruia perşii victorioşi încorporează
Egiptul pentru o perioadă de două secole în structurile statului persan. De la Menphis, Cambyse
întreprinde, pentru extinderea sferei de autoritate,, fără succes însă, două expediţii: una spre vest, în
deşert, spre oaza lui Amon (Siwa) şi alta spre sud, în Etiopia.
Sub faraonii din dinastia saită Egiptul ajunge la o anumită înflorire: se intensifică legăturile
comerciale şi culturale cu numeroase state din bazinul mediteranean. Legăturile comerciale şi culturale

41
cu lumea greacă se amplifică prin stabilirea negustorilor greci în Egipt, alături de mercenari. Din epoca
saită începe ceea ce s-a numit "egiptomania vechilor greci", admiraţia faţă de cultura egipteană pe care
grecii au socotit-o drept cea mai veche şi mai completă din lume.
Pe de altă parte, arta din epoca saită poartă pecetea arhaismului şi a reîntoarcerii la modelele
din timpul Regatului vechi sau mijlociu.
3.4.6.4. Dominaţia persană.
Cu dinastia XXVII (525-404) începe perioada dominaţiei persane asupra Egiptului.
Cambyse, fiul lui Cyrus, întemeietorul statului persan, întreprinde în anul 526 î.Chr. o campanie
militară asupra Egiptului în timpul căreia înfrânge, la Pelusium, pe mercenarii greci şi apoi rezistenţa
egipteană la Memphis. Ca urmare, valea Nilului intră în componenţa statului persan. Darius I acordă
atenţie organizării noii satrapii de la care percepe un tribut de 700 de talanţi (intreprinde o vastă operă
de lucrări publice, redeschide carierele de la Uadi Hammamat, construieşte un templu în oaza
Khargah, redactează un cod de legi etc.).
Împotriva dominaţiei persane au loc revolte, prima fiind înfrântă de către Xerxes (484). Apoi,
sub Artaxerxes izbucneşte o altă răzvrătire, mult mai puternică, sub conducerea unei căpetenii libiene,
Inaros, sprijinită de nomarhul din Sais, Amirteu. Atena a trimis în sprijin o flotă de 300 de triere care a
urcat pe Nil până la Memphis. Armata regelui persan, venită să înnăbuşe răzvrătirea, a fost înfrântă la
Papremis (454). Artaxerxes revine în acelaşi an învigîndu-i pe răsculaţi. O nouă răscoală condusă de
Amirteu izbucnită în 410 se soldează cu victoria răsculaţilor (404 î.Chr.) care instaurează dinastia
XXVIII, indigenă. Perşii vor reuşi să reprime secesiunea Egiptului abia în anul 343 î.Chr., în timpul
lui Artaxerxes III (359-338 î.Chr.), ultimul dintre marii regi Ahemenizi. Este reintrodus sistemul de
organizare şi conducere a teritoriului în satrapii, atât de detestat de localnici, încât, după zece ani, când
Alexandru Macedon, biruitor asupra lui Darius III (333 î.Chr.), va intra în Egipt, el va fi primit ca un
adevărat eliberator. Oracolul zeului Ammon îl va declara Afiul zeului", recunoscându-l ca succesor
legitim la tronul faraonilor.
În semn de recunoştinţă pentru înalta distincţie pe care Egiptul i-a acordat-o, Alexandru
Macedon a fondat în delta Nilului oraşul care-i poartă numele (Alexandria), acţiune ce va constitui
începutul unei noi perioade istorice pe valea Nilului, cea a Egiptului elenistic.

3.5. Elemente de cultură materială şi spirituală

3.5.1. Stat, regalitate, administraţie
Constituirea statului egiptean, cu structuri caracteristice, este rezultatul unui proces evolutiv
ale cărui etape sunt uneori greu de identificat. Elaborarea titulaturii regale, a mitologiei persoanei şi a
puterii regale, a ceremonialului de investitură, ca şi germenii unor structuri administrative îşi găsesc
începuturile în epoca predinastică. Încă din perioada Nagada I, pe vase ceramice apar numeroase
embleme, dintre care unele sunt apreciate că reprezintă insemnele unor nome. Procesul de elaborare a
unei teologii politice este destul de avansat în etapa următoare (Nagada II), fapt confirmat de
structurarea unor centre de putere în asociere cu locuri sfinte (Abydos, Hierakonpolis, Saqqarah),
dintre care unele legate de triada divină Osiris, Isis, Horus. Unele reprezentări figurate (paleta lui
Narmer) care prezintă teme asociabile cu ideea regalităţii charismatice (victoria), trebuie legate de
efortul de unificare a ţării prin cucerire.
Începând cu Regatul Vechi în jurul regalităţii magico-religioase şi divine se conturează o
ideologie politică ce are ca scop justificarea naturii universale a puterii suveranului. În cadrul acesteia
se înscrie adoptarea unui nou tip de mormânt pentru suveran (piramida), ca şi amplificarea cultul
funerar regal prin asocierea ce se face între mormânt, temple cu funcţie funerară şi crearea unui corp
sacerdotal având ca funcţie întreţinerea cultului regal. Din unele texte (ATextele piramidelor”) sesizăm
asocierea între mitul solar, dezvoltat în jurul zeului Ra şi drama lui Osiris. Primul mit face din rege,
prin asimilarea lui cu Ra, stăpânul universului. Pe alt plan, puterea de autoregenerare şi continua
devenire, calitatea de stăpân al ambelor lumi îi este conferită de mitul lui Osiris. Se presupune că noua
doctrină a puterii s-a dezvoltat într-un centru teologic structurat în jurul templului lui Ra de la
Heliopolis.
Structurile statului egiptean s-au cristalizat apoi în timpul Regatului Vechi în paralel cu
evoluţia spre absolutism a puterii regale şi cu proclamarea naturii ei universale. Această evoluţie
poate explica transferarea puterii politice, administrative, economice şi religioase la palat, organizarea
cultului regal, centralizarea excesivă şi concentrarea întregii puteri în mîinile faraonului. Un moment

42
important în această evoluţie este atins în timpul dinastiei a V-a când se constituie o ierarhie
admninstrativă strictă. În vârful ierarhiei administrative, constituită din funcţionari organizaţi pe grade
ierarhice în cadrul birourilor centrale, se afla vizirul. Acest funcţionar superior de origine nobilă,
poate chiar prinţ regal, deţinea calitatea de agent direct al puterii regale şi de purtător de sigiliu regal.
Structura administrativă atinge apogeul centralizării statale şi a absolutismului regal în timpul
Regatului Nou. Reformele iniţiate de Thutmes III dau o forţă particulară Egiptului. Datorită extinderii
frontierelor regatului ca urmare a politicii expansioniste promovate de unii faraoni (Amenhotep I-II,
Thutmes I, III), se instituie funcţia de vicerege a ţării Kush.
Natura administraţiei provinciale este mai puţin cunoscută. Rudimente ale structurilor regale
pot fi percepute încă din epoca predinastică (apariţia unor centre religiose, poate şi politice, elaborarea
unor insemne particulare). Probabil că aceste nuclee locale au fost reorganizate în perioada Regatului
Vechi când s-au definit ierarhiile administrative regionale, începând cu comunitatea sătească şi
sfârşind cu noma, ca şi ierarhiile funcţionăreşti locale. În afara structurilor administrative provinciale
obişnuite (nome), există şi unele zone cu statut special, precum Heliopolis care era guvernată de
Marele Preot al zeului Ra sau Nekhen, ce are în frunte un vicerege.
Datorită favorurilor acordate de faraoni unor administratori provinciali (transformarea
funcţiilor în atribuţii viagere sau ereditare, acordarea de titluiri care ofereau avantaje economice şi
putere purtătorilor lor etc.), statul egiptean va fi afectat profund în timp. Pe de o parte apar tendinţe
centrifuge venite din partea conducătorilor de provincii (nomarhii) care doresc, reuşind uneori,
dobândirea independenţei absolute. Pe de altă parte, regatul Nilului va suferi invazia hicsoşilor, căreia
egiptenii nu i-au putut opune rezistenţă sau efectele unor invazii asiatice (Apopoarele mării”). Ca
urmare, puterea politică se va prăbuşi la sfârşitul Regatelor Vechi, Mijlociu şi Nou. În etapele ce
urmează, numite perioade intermediare (I-III), Egiptul se divizează în componentele sale iniţiale.
Beneficiari de pe urma prăbuşirii puterii centrale a faraonilor sunt unii dintre nomarhii puternici,
avantajaţi şi de plasarea în provinciile lor a unor sanctuare dedicate unor divinităţii majore. Între
aceştia amintim pe Shemai, din prima perioadă intermediară, care instituie o dinastie (a VIII-a) având
capitala la Koptos, centrul cultului zeului Min sau la Abydos, cu sanctuarul lui Osiris. În centrul de la
Heracleopolis se constituie dinastia a IX-a. Mai mulţi factori favorabili le-au permis nomarhilor tebani
care inaugurează dinastia a XI-a să restabilească unitatea ţării prin cucerirea Egiptului de Jos.
3.5.2. Economie şi societate
Privitor la tipul de proprietate, teoretic întreaga ţară a Egiptului constituia proprietatea
faraonului, primită moştenire de la zei. Pornind de la această situaţie, rezultă că pământurile aflate în
posesie sau proprietate privată au reprezentat la origine danii sau forme de recunoaştere a unor servicii
aduse de unele persoane statului sau zeilor. Dreptul de proprietate regal se recunoaşte din faptul că
orice deţinător de pământ (particular sau templu) este supus unor obligaţii faţă de faraon (taxe,
corvezi). Cea mai mare parte a terenurilor cultivabile, a păşunilor sau minelor reprezentau proprietate
de stat sau constituiau monopol de stat. Despre modul de exploatare a terenurilor regale, date
interesante ne oferă oaza Fayum, unde principala forţă de muncă o formau ţăranii legaţi de pământ,
instalaţi în mici comunităţi săteşti, solidare pentru plata impozitelor. Pentru munca prestată pe terenul
regal, aceştia primeau dreptul de folosinţă a unei suprafeţe de teren şi a unei locuinţe.
În virtutea dreptului de proprietate regală, întemeierea oraşelor rămâne un atribut al
suveranului. Astfel se explică de ce oraşele egiptene (Kahun, Tell el Amarna, Pi-Ramses) sunt în
principal palate-oraşe, importante mai mult sub aspect politic, administrativ, religios, decât pe plan
economic sau comercial.
Două dintre sectoarele de activitate (producţia meşteşugărească şi schimburile comerciale la
mare distanţă) sporeau substanţial bogăţia faraonului. Datorită nevoii de materii prime, comerţul la
mare distanţă reprezenta o componentă principală a politicii externe a Egiptului.
Întinse suprafeţe de teren, rezultate în urma unor danii, deţineau şi temple. Deoarece aceste
terenuri nu reprezentau o proprietate deplină, putând fi revocate oricând, era comună practica
reînnoirii sau reconfirmării daniei de către faraoni. Sistemul practicat al daniilor era destul de
complex, el oferind templelor surse permanente de venit şi forme sigure de bogăţie (terenuri
cultivabile, forţă de muncă constituită de regulă din prizonieri, turme de animale şi locuri de păşunat,
locuri de pescuit şi de vânat, acces la unele din resursele naturale: aur, pietre preţioase etc.). Templele
erau obligate de a da faraonului un impozit care reprezenta 10% din producţia loturilor cultivate cu

43
cereale. În virtutea drepturilor regale, vizirul controla modul în care era administrată donaţia de către
temple.
Completarea daniei regale cu o serie de daruri pioase, dezvoltarea atelierelor proprii ale
templelor, comerţul maritim derulat cu bunurile realizate de acestea (piese de metal, ţesături de in
etc.), ca şi preluarea dreptului de administrare de către marele preot au determinat o creştere deosebită
a bogăţiei lăcaşelor de cult, ca şi a gradului de autonomie al acestora faţă de stat.
Deoarece totalitatea locuitorilor văii Nilului erau supuşi ai regelui, definirea clară a
categoriilor sociale este dificilă. Putem evidenţia existenţa aristocraţiei de sânge şi a persoanelor de
rang care beneficiază de gesturi de bunăvoinţă din partea faraonului, îndeplinind pentru acesta o serie
de servicii. Această ultimă categorie s-a format în timp prin accederea la înalte trepte funcţionăreşti.
Începând din Regatul Mijlociu această categorie socială se completează cu cei cărora, din iniţiativă
regală, li se acordă titluri onorifice. De un statut privilegiat se bucurau de asemenea vizirii, viceregele
pentru ţara Kush, ca şi membrii aristocraţiei sacerdotale.
Majoritatea populaţiei Egiptului o reprezintă categoriile dependente sub aspect economic
(lucrători ai atelierelor regale sau ale templelor, cultivatorii, păstorii, lucrătorii din mine şi cariere).
Existenţa sclavilor, ca persoane dependente şi din punct de vedere juridic, aflaţi în proprietatea regelui,
a templelor, este confirmată în timpul Regatului Mijlociu.
3.5.2.1. Cultura
Datorită valorilor sale culturale deosebite, Egiptul a fascinat întreaga antichitate. Această
atracţie a fost sporită şi de natura ermetică a unora din aspectele culturii egiptene. Deoarece a asimilat
puţine elemente străine, civilizaţia egipteană, datorită caracterului său unitar, se individualizează prin
câteva din elementle sale componente (religie, credinţe şi practici funerare, sisteme de scriere,
cunoştinţe astronomice, tipul de calendar etc.).
Unul din cele mai importante aspecte ale acestei civilizaţii o reprezintă sistemul de scriere.
Începuturile scrierii pictografice pot fi asociate cu Naqada I. În etapele următoare se realizează
trecerea la scrierea ideografică (sistemul de scriere hieroglific), rezervată documentelor oficiale
gravate pe monumente şi statui, sculptate sau pictate pe piatră, lemn, metal. Printr-o simplificare a
semnelor hieroglifice s-a ajuns la scrierea hieratică, care utilizează ca material de scris papirusul,
lemnul şi pielea. Începând cu perioada memphită, scrierea hieratică va fi folosită de scribi pentru
redactarea documentelor administrative, a textelor literare, religioase, funerare, ca şi a corespondenţei.
Spre sfârşitul regatului nou teban va fi adoptată o formă cursivă de scriere, rezultată din simplificarea
hieraticii, numită scrierea demotică.
Religia egipteană se constituie pe baza unui fond vechi din perioada predinastică, în care
divinităţile cele mai importante sunt Min, Neith, Horus, Hathor, Atoum sau Osiris. În structurarea ei,
un rol important îl joacă unele centre religioase (Abydos, Hierakonpolis, Nedit), faţă de care sunt
plasate şi necropolele regale. Parcurgerea reală sau prin formule magice de către corpul regelui
decedat a drumului urmat de Osiris, ca şi vechime necropolei de la Abydos, presupun elaborarea
cultului funerar, regal în primul rând, în legătură cu destinul lui Osiris. Relaţia dintre regalitate şi
modelele renaşterii cosmice este dovedită de importanţa cultului lui Hathor sau a unor elemente solare
(Atoum şi Ra). Această legătură specială poate explica funcţia de preoteasă a lui Hathor, îndeplinită de
către regină. Motive de natură politică au favorizat adoptarea unui cult de stat, al familiei regale. Unele
zeităţi (Ra, Amon-Ra, Aton) au înlesnit fenomenele de sincretism sesizabile începând cu Regatul
Mijlociu, ca şi acordarea unui interes deosebit unora din divinităţile locale, protectoare a reşedinţelor
capitală sau promovate de un sistem cosmologic în cadrul şcolilor teologice (Ra la Heliopolis, Thot la
Hermopolis, Ptah la Memphis, Amon la Theba, Aton la Akhetaton).
Reforma lui Amenhotep IV (cca 1376 î.Chr.)... Alegerea discului solar ca divinitate de stat
(Aton) corespundea mai bine aspiraţiilor universaliste ale unui rege a cărui autoritate asupra teritoriilor
supuse slăbise. Deşi reforma atoniană urmărea marginalizarea altor divinităţi, mai ales Amon-Ra,
intenţia reformatorului nu era de a institui o religie monotoeistă. Scopul politic al acestei reforme a
fost acela de întărire a absolutismului teocratic. Restabilirea vechilor culte se va produce la scurt timp
după despariţia faraonului reformator.
În perioada târzie (epoca saită, dinastia XXVI) apare tendinţa de arhaizare, de reîntoarcere la
tradiţiile originare din Regatul Vechi şi Mijlociu, tendinţă care se manifestă, printre altele, prin efortul
de perpetuare a purităţii religioase, ca şi prin creşterea importanţei cultului ipostazelor animale ale
zeităţilor.

44
 Arhitectura, ca şi tipologia edificiilor de cult au fost determinate de trăsăturile divinităţii
adorate şi de tipul de ceremonial prescris. Templele solare (de la Heliopolis, Abusin, Abu Gurob, Tell
el Amarna) au structurat spaţiul cultual în funcţie de modalitatea de adorare a zeului în aer liber.
Elementul principal al ansamblului îl reprezintă curtea delimitată de o incintă, cu un obelisc central, un
altar principal, uneori si cu patru altare secundare dispuse spre punctele cardinale.
Altor divinităţi (Amon, Ptah) le sunt caracteristice un alt tip de sanctuar în care încăperi
succesive primesc tot mai puţină lumină pe măsură ce se apropie de spaţiul aflat complet în întuneric
unde era ascuns zeul. Structura complexă a templelor de la Karnak şi Luxor, caracteristice pentru acest
tip de edificiu, s-a constituit în timp, începând cu dinastia a IV-a, amenajările principale fiind legate
de epoca Regatului nou theban. Aceste complexe ansambluri sunt constituite dintr-un sanctuar
principal (compus din curte şi sală hipostilă, sala zeităţii ascunse), la care se adaugă capele dedicate
divinităţilor asociate, calea procesională străjuită de ipostazele animale ale unor divinităţi, lac sacru,
debarcader etc.
Ceremonialul funerar este strâns legat şi condiţionat de concepţiile cu privire la natura fiinţei
umane şi la soarta după moarte a elementelor imateriale componente (Akh - principiul solar; Ka - forţa
vitală care se multiplică în funcţie de rangul sau calitatea posesorului; Ba - reprezentat printr-o pasăre
cu chip de om care părăseşte corpul în momentul morţi, revenind după mumificare. Asigură puterea şi
o comportare aidoma zeului). Se presupne că la început doar faraonul poseda această structură, doar el
putând să-şi asigure un destin solar. Această ipoteză este susţinută de singularitatea mormintelor regale
şi de dezvoltarea cultului funerar regal. În Regatul Mijlociu se constată o schimbare esenţială, când
pare să se fi produs o egalizare a soartei indivizilor după moarte, indiferent de poziţia lor socială. Se
înregistrează astfel universalizarea unui destin după moarte, rezervat iniţial doar faraonului.
Informaţii despre concepţia egiptenilor despre soarta indivizilor după moarte ne sunt oferite de
cercetarea necropolelor sau a ansamblurilor funerare, ca şi de conţinutul stelelor funerare sau al
textelor funerare (ATextele Piramidelor”, ATextele Sarcofagelor”, ACartea Morţilor” etc.). Aceste
credinţe au impus conservarea corpurilor prin elaborarea unor procedee speciale de mumificare şi au
făcut din obligaţiile de natură funerară o preocupare majoră care impunea amenajarea spaţiului
funerar, organizarea cultului funerar, ca şi asigurarea materialelor necesare procedurilor de mumificare
sau pentru ridicarea mormântului. Încă din perioada protodinastică se constată alegerea rituală a
locului de înmormântare pentru regi.
Din perioada Regatului Vechi are loc amplificarea cultului funerar regal, regele beneficiind de
un mormânt de formă singulară (piramida). Acesta se află în asociere cu mormintele aristocraţiei de tip
mastaba şi cu un grup de temple (templul funerar, capele, magazii, gropi pentru bărci ). De cândva în
timpul Regatului Vechi se observă tendinţa unor membri ai aristocraţiei provinciale de a-şi construi
propria necropolă în noma de reşedinţă (precum cele de la Tehna, Deir-el-Gebrawi, Beni Hassan).
Începînd cu Thutmes I se inaugurează necropola regală din Valea Regilor, iar tipul favorit
devine hipogeul. Templele funerare devin edificii spectaculoase de sine stătătoare.
Arhitectura egipteană se caracterizează prin folosirea paralelă a cărămizilor crude şi a pietrei
de zidărie, înălţarea de construcţii fără fundaţie, absenţa bolţii, rolul important al coloanelor şi
pilaştrilor. Privitor la urbanistică, ca şi în cazul templelor, fundarea de oraşe era un privilegiu regal.
Consemnăm faptul că fiecare faraon al dinastiei a XII-a şi-a întemeiat un oraş-capitală propriu, din
care cunoaştem doar planul oraşului ridicat la Kahun. Cercetările au scos la lumină ansamblul
construcţiilor din capitala Akhetaton, de la Tell el Amarna (zonele urbană şi sacră, palatul, cartierele
de funcţionarilor şi meşteşugarilor, ateliere), capitala lui Ramses II, Pi-Ramses, la Tell ed Daba în
Delta orientală, ca şi părţi din vechiul Tanis. Comun acestor amenajări este preferinţa pentru planul
Atablă de şah”, precum şi respectarea cu rigoare în teren a ordinei sociale.
Arta plastică (sculptura, pictura, arta minoră) este expresia a două solicitări de ordin religios şi
funerar sau politic. Arta funerară prezintă unele caracteristici: sublinierea diferenţelor de statut prin
dimensiunile taliei, reproducerea funcţiei şi nu a persoanei, lipsa de interes pentru sublinierea
trăsăturilor individuale, idealizarea figurilor, stereotipie etc. Caracteristicile amintite se constată în
cazul statuilor faraonilor sau a statuilor de funcţionari. Se cunosc şi câteva opere în care artiştii au
dovedit o mai mare libertate de exprimare (Scribii). Reliefurile pictate din mormintele de tip mastaba
surprind scene de viaţa adevărată, cu toate că nu cunoşteau legile perspectivei, dispunând episoadele în
prim plan sau pe registre suprapuse.

45
 Mai multă spontaneitate şi diversitate de stiluri şi opere se observă în Regatul Mijlociu,
explicabile prin apariţia mai multor şcoli, precum cea de la Theba care a dat monumente celebre
precum coloşii de la Karnak sau cea de la Memphis care cultivă reîntoarcerea la tradiţia din perioada
Regatului Vechi. În arta cultivată la Tell el Amarna, deşi pentru scurt timp, se constată o schimbare de
amploare, putându-se constata un anumit realism care merge până la redarea unor detalii patologice
(vezi figura lui Amenhotep IV), mai multă spontaneitate şi interes pentru unele teme noi (scene de
familie, de viaţă cotidiana).
Cunoaşte dezvoltare şi arta metalului care a dat capodopere de genul celor cunoscute din
mormântul lui Tutankamon şi sculptura mică, bine ilustrată de vasele de piatră, decorate cu scene din
viaţa faraonului, ca şi orfevrăria.
Producţia literară este la fel de spectaculoasă, fiind reprezentată de: profeţii (Noferehu),
învăţături (Amenemhet I către Senusret I, Satira meseriilor), maxime şi sfaturi de înţelepciune,
meditaţii filosofice (Dialogul unui om despre sufletul său), povestiri (Ţăranul bun de gură), relatări de
călătorie, mituri, drame sacre, anale (Thutmes III, Ramses II), poezie lirică, incantaţii magice etc. Lor
li se adaugă textele cu destinaţie funerară...
ªtiinţa poate fi ilustrată de câteva ramuri care au contribuţii remarcabile în cunoaşterea
umană, precum: astronomia, care a permis elaborarea calendarului solar, matematica şi geometria,
medicina. Egiptenii aveau cunoştinţe avansate de farmacologie, dovadă fiind interesul pentru aducerea
de peste hotare a unor plante sau substanţe medicinale, ca şi existenţa reţetelor sau utilizarea
anesteziei.

4. HITIŢII

Începând cu prima jumătate a mileniului II î.Chr. poate fi sesizată o modificare structurală în

istoria Orientului Apropiat, dominat până atunci de cele două puteri: Egiptul şi Mesopotamia. Acum se
observă o schimbare: populaţiile din zona muntoasă care înconjoară în arc partea de nord-est a ariei
orientale antice îşi accentuează mişcarea convergentă spre centru, formând state proprii. Astfel, în
Mesopotamia meridională îi întâlnim pe kassiţi, în cea septentrionlă pe hurriţi, iar în Anatolia pe hitiţi.
Spre mijlocul mileniului II î.Chr. kassiţii dobândesc puterea în Babilonia, unde rămân vreme
de 400 de ani, asimilându-se în limbă şi cultură cu civilizaţia locală. In aceeaşi perioadă, ceva mai spre
nord, hurriţii constituie marele stat Mitanni, ce se extinde până aproape de Mediterana. Noul stat va
domina zona timp de un secol şi jumătate. Tot în jurul acestei date, în spaţiul anatolian, apar hitiţii.
Comun acestor popoare este elementul indo-european: la hitiţi indo-european este stratul superior al
populaţiei, venit din afară cu limba sa; la kassiţi sunt indo-europene unele divinităţi, indiciu al unei
duble componente etnice; la hurriţi indo-europeană este aristocraţia. Prin ei, o nouă familie de
popoare, cu rol binecunoscut în evenimentele din bazinul mediteranean îşi face apariţia în Orient. In
concurenţă cu populaţiile semitice, care se mişcă din deşertul Arabiei, aceste popoare se manifestă ca
protagoniste ale istoriei.
În afirmarea lor, noile popoare absorb tradiţia culturilor care le succed în timp şi, în primul
rând, conţinutul civilizaţiei mesopotamiene (scrierea cuneiformă, credinţe, divinităţi, motive artistice
etc.).
Punte de legătură între Asia centrală şi Europa, Asia Mică a jucat de-a lungul istoriei antice un
rol deosebit. Cercetările arheologice desfăşurate în ultimele decenii au scos la iveală aşezări şi
monumente care atestă că aici, încă din mileniul VII î.Chr., a înflorit una din cele mai strălucite
civilizaţii neolitice şi a epocii bronzului. Amintim pentru epoca neolitică cercetările de la Çatal Hüyük
şi Haçilar, iar pentru epoca bronzului pe cele de la Beycesultan, Mersin, Troia I-III, Alacia etc.
Spre sfârşitul mileniului III î.Chr. şi începutul celui următor (2000-1900), documentele
arheologice atestă aici apariţia unei noi forme de civilizaţie, proprie unor triburi de grai indo-european,
precum şi cucerirea treptată de către acestea a teritoriului cuprins între M. Mediterană, M. Egee, M.
Neagră şi Munţii Taurus.

4.1 Cadrul natural

Asia Mică sau Anatolia, spaţiul în care s-a creat statul hitit, este o peninsulă înconjurată de trei
mări: Marea Neagră, Marea Mediterana şi Marea Egee. Partea mediană a peninsulei se prezintă sub
forma unui platou cu o altitudine medie de 1000 m, înconjurat de munţi: spre est M. Armeniei, la sud,

46
paralel cu coastele M. Mediterane, se ridică lanţul Munţilor Taurus, iar spre vest cel al Munţilor
Antitaurus. Intre M. Taurus şi Antitaurus se află bazinele râurilor Ceghan Nehri (Pyramos din
antichitate) şi Seyhan Nehri (anticul Serus), ale căror aluviuni au format o câmpie roditoare pe
coastele Mediteranei. Regiunea are trei trecători: Porţile siriene, prin care a trecut Alexandru cel Mare
după bătălia de la Isos (333) spre a ajunge în Siria, Porţile din Aman, în masivul Amanus, pe care le-a
străbătut Darius şi Porţile ciliciene, între Tarsus şi vechea Tyana.
Uneori regiunile Anatoliei sunt denumite cu apelaţiile din epocile greacă şi romană: Misia,
Lidia, Caria, Licia, Pamphilia, Cilicia din nord-vest şi de-a lungul Mediteranei, Bitinia şi Paphlagonia,
de pe coastele M. Negre şi Frigia, Pisidia, Capadocia, Galaţia, în interiorul podişului.
Centrul spaţiului locuit de hitiţi poate fi localizat în podişul anatolian, pe cursul râului Halys
(Kâzâl Irmak), între zona de coastă a M. Negre şi M. Taurus, Eufraatul superior la est şi pînă la Murad
Dag în vest.
Platoul central în care curge râul Halys, regiune săracă, oferă prin vegetaţia de stepă condiţii
pentru creşterea animalelor. Regiunea dispunea de unele bogăţii minerale (minereuri cuprifere şi
feroase, aur , argint) care au ca unele drumuri comerciale să traversze Anatolia. Munţii Taurus erau
cunoscuţi încă din perioada statului sumero-akkadian pentru bogăţia minereurilor de argint, în timp ce
rezervele miniere din nord-estul Asiei Mici au asigurat acestei zone, încă din secolul XVI î.Chr.,
notorietate tehnică şi economică, folosită cu iscusinţă de regii hitiţi.
Poziţia geografică avantajoasă, de-a lungul unor artere comerciale, a favorizat includerea
acestui spaţiu într-un sistem de relaţii mai larg, un rezultat fiind şi întemeierea unor colonii comerciale
asiriene la Kanesh (Kultepe), Alishar (Kussara), Bogazköi (Hatusas).
Populaţia Asiei Mici, anterioară pătrunderii triburilor hitite, a fost denumită, în absenţa unor
informaţii sigure de ordin lingvistic, populaţie pre-hitită, fiind cuprinsă în grupa popoarelor asianice.
4.2. Izvoare
La sfârşitul secolului XIX î.Chr., din textele hieroglifice s-a aflat că faraonii Egiptului aveau
relaţii diplomatice, uneori şi conflicte militare, cu o ţară pe care o numeau Kheta. Regele şi ostaşii din
Kheta, în mai multe rânduri, au purtat lupte cu egiptenii, culminând cu bătălia de la Kadesh (1285
î.Chr.), oraş cananeean situat pe fluviul Orontes, avându-i ca protagonişti pe Ramses II şi Muwatallis.
Din lectura textelor cuneiforme asiro-babilonene se constată că asirienii au avut ca vecini şi
adversari pe regii Aţării Hatti”, care în secolul XII î.Chr. aveau drept capitală oraşul Karkemish, aflat
pe teritoriul actual al Siriei. Aceştia erau consemnaţi în textele biblice sub numele de hetteni. Scriitorii
antici, greci sau romani, în schimb, nu ne oferă nici o relaţie despre hitiţi.
Informaţii interesante despre hitiţi pot fi selectate din arhiva de la Tell el Amarna (etapele
impunerii dominaţiei în Siria; raporturile hitito-egiptene), ca şi din arhivele, de stat sau particulare, de
la Ugarit, Karkemish şi Alalakh.
Izvoarele scrise interne pot fi grupate în două mari grupe: a) texte care provin din coloniile
comerciale asiriene (Karkemish, Alishar, Hattusas) care oferă date de natură economică (natura
tranzacţiilor comerciale, structura societăţii) şi politice (informaţii privitoare la principatele hitite) şi b)
arhiva regală de la Hattusas, cu texte redactate în hitită, akadiană sau hurrită, constituită din coduri de
legi, anale, tratate de alianţă, texte administrative, corespondenţă diplomatică, texte rerilioase etc.
Importante informaţii oferă monumentele civilizaţiei hitite scoase la lumină pri cercetări
arheologice. Începând cu sec. XIX, arheologii şi orientaliştii au pornit în căutarea vestigiilor ce ar fi
putut să vorbească despre ţara Hatti şi locuitorii ei, cunoscuţi până atunci doar din surse indirecte. În
anul 1812 elveţianul J. Burckhardt a semnalat la Hamath o piatră acoperită cu semne hieroglifice.
Charles Texier, trimis în misiune de către guvernul francez, a cutreierat Asia Mică între 1832 şi 1835,
descoperind în apropierea satului Bogazköy ruine ale căror desene şi planuri le-a prezentat în a sa
ADescription de l'Asie Mineure”. Aceste ruine sunt ale cetăţii Hattuşa, capitala statului hitit. Pe
înălţimile din apropiere a descoperit reliefurile gravate pe stânca de la Yazilikaya (Astânca scrisă”).
Întâietatea în descoperirea ştiinţifică a hitiţilor o are irlandezul W. Wright care descoperă la
Hama (anticul Hamat), în nordul Siriei, patru piese cu o scriere pseudohieroglifică, după care
realizează copii pe care le trimite la British Museum. In acest fel, semnele tainice de pe pietrele de la
Hama au devenit accesibile specialiştilor. El publică apoi lucrarea "Imperiul hitiţilor" (1884). A.H.
Sayce a fost primul care între 1875-1880 a studiat hieroglifele hitite, fără a găsi însă şi cheia descifrării
lor. La scurt timp s-au descoperit peceţi de argilă sau metal cu aceleaşi semne în Siria, Cilica,
Capadocia, Frigia, pe cursul superior al Eufratului, toate demonstrând apartenenţa la o singură cultură.

47
 Primele decenii ale secolului XX sunt martorii redescoperirii propriu-zise a hitiţilor. Copii ale
reliefurilor şi inscripţiilor hiroglifice, ale peceţilor şi tăbliţelor de argilă cu scriere cuneiformă sunt
strânse, între 1900-1906, de L. Messerschmidt într-un ACorpus inscriptiorum Hittiticarum”.
Cercetările arheologice întreprinse de o expediţie germană, condusă de H. Winckler începând
cu anul 1906 la Bogazköy, în vechea capitală a statului hitit, Hattuşa, au dat la iveală mărturii ale unei
vechi civilizaţii, cea hitită. Au fost dezvelite mai multe temple, palatul situat pe înălţimea metropolei
fortificate, zidul de incintă al oraşului cu porţi decorate, precum şi 2500 de tăbliţe, întregi şi
fragmentare, cu scriere cuneiformă.
Descifrarea scrierii cuneiforme hitite a fost realizată de Bedrich Hrozny (1879-1952), un
orientalist ceh. Sprijinindu-se pe interpretarea cuneiformelor în limba babiloneană şi pe studiul
vocabularelor, el a demonstrat caracterul indo-european al limbii hitite. Apelând, de asemenea, şi la
filologia comparată, B. Hrozny în lucrarea sa fundamentală intitulată ALimba hitiţilor, structura şi
apartenenţa sa la limbile indo-europene” (1915), a reconstituit vocabularul şi gramatica limbii hittite
exprimată de cuneiforme.
Interpretarea hieroglifelor hitite, utilizate în epoca neohitită (începutul mileniului I î.Chr.), a
fost posibilă în anul 1947, când B. Alk im şi H. Bossert au descoperit în săpăturile de la Karatepe, în
Cilicia, inscripţii cu texte bilingve, feniciene şi hieroglifice. Doar atunci descifrarea limbii hitite a
putut fi considerată ca un fapt împlinit.
4.3. Primele formaţiuni politice
Ţara Hatti se afla în partea centrală şi nordică a Anatoliei, având în centru bucla formată de
fluviul Halys (azi Kîzîl Irmak). Hitiţii, populaţie de factură indo-europeană, s-au infiltrat trepat în
spaţiul anatolian, începând cu sec. XXV î.Chr., ca şi semiţii în oraşele mesopotamiene sau ca
arameenii în oraşele akkadiene. Aşa putem explica faptul că la Kültepe (anticul Kanes) s-au găsit
nume indo-europene în tăbliţe datate cu aproape trei secole înainte de întemeierea statului hitit.
De aceea, este greu de stabilit momentul când s-au suprapus în Anatolia populaţiile indo-
europene peste cele indigene, determinând acea simbioză din care rezultă poporul hitit. Divizaţi în mai
multe triburi, hitiţii vorbeau dialecte diferite.
Pătrunderea noilor veniţi în mijlocul populaţiilor mai vechi este ilustrată de vestigiile
arheologice şi de câteva inscripţii cuneiforme descoperite în colonia asiriană de la Kadeş, din care
constatăm existenţa unor raporturi politice şi comerciale cu şefii locali hitiţi. Rezultă că, la începutul
mileniului II î.Chr., teritoriul Asiei Mici era împărţit într-o seamă de principate autonome, conduse de
şefi cărora documentele asiriene le dau titlul de Raba. In jurul anului 1830 î.Chr., marea majoritate a
acestor principate trec printr-o criză profundă, fie ca urmare a cuceririlor asiriene, fie ca rezultat al
pătrunderii în spaţiul Asiei Mici a unor noi triburi nomade, prilej cu care oraşul Kades a fost distrus.
În evoluţia istoriei hitite se pot stabili trei etape principale: a) Regatul vechi - constituirea şi
consolidarea statului hitit în Anatolia, b) Regatul nou - indică intervenţia energică în politica
internaţională, succesul şi prăbuşirea, c) Epoca neo-hitită este ereditatea postumă a imperiului,
stabilitatea elementelor sale etnice în aria de expansiune.
4.3.1. Regatul vechi hitit.
După o lungă perioadă de restructurări economice şi politice, la sfârşitul secolului al XVII-lea
î.Chr. putem vorbi de constituirea vechiului regat hitit. Un text descoperit la Bogazköy (vechea
capitală a regatului hitit, Hattuşa), aminteşte activitatea regelui Anitta, iniţial rege al principatului
Kussar, care a pus bazele unificării statului. Un urmaş al său, Tabarna ar fi desăvârşit, pe la 1670
î.Chr., această unificare. Tabarna s-a înscris atât de profund în amintirea urmaşilor, încât, mai târziu,
numele lui a devenit sinonim cu acela de Arege”. Probabil acum capitala a fost transferată de la Kussar
la Hattuşa.
Succesorul său, Hattusil I (cca.1650-1620 î.Chr.), este primul suveran hitit care iniţiază o
politică expansionistă în Siria septentrională, cucerind şi distrugând oraşul Alalakh. El duce un război
şi împotriva regatului Arzawa, din sud-vestul Asiei Mici şi se confruntă, cu primele atacuri ale
hurriţilor, la hotarele de sud-est ale statului. Pe plan intern, Hatuşil I a avut de înfruntat, după cum
relatează un document al timpului, mari dificultăţi datorită politicii sale de concentrare a puterii regale.
Această politică de centralizare a puterii determină o revoltă a aristocraţiei hitite, sprijinită de membrii
ai familiei regale.
Mursil I (cca.1620-1590 î.Chr.), nepot şi urmaş al lui Hattusil I, continuă cucerirea Siriei
septentrionale, iniţiată de predecesorul său, nimicind principala putere politică şi militară din regiune,

48
regatul Jamehad, cu reşedinţa la Alep. Apoi, în Mesopotamia de nord, îi înfrânge pe hurriţi,
impunându-le vasalitatea. Câţiva ani mai târziu, în 1595 î.Chr., întreprinde o expediţie menţionată cu
titlu de glorie de izvoarele hitite de mai târziu, cucerind şi jefuind, la capătul unei incursiuni de
aproape 2.000 km, Babilonul. Reuşita acestei operaţiuni militare nu poate fi explicată decât prin
sprijinul acordat lui de kassiţi, care-şi instituie, după retragerea suveranului hitit, propria dominaţie
asupra Babilonului şi a întregii regiuni. Revenit în capitală, Mursil I cade victimă unei conjuraţii de
palat.
Dispariţia lui Mursil I, în urma unei conjuraţii de palat, inaugurează o perioadă de frământări
dinastice, urmate de decăderea, pentru o jumătate de secol, a autorităţii centrale şi de pierderea
cuceririlor exterioare nucleului anatolian al regatului.
Regele Telepin I (1525-1500 î.Chr.) reuşeşte să pună capăt dezorganizării statului, practicând
o politică realistă în interior, materializată printr-o serie de concesii făcute aristocraţiei în vederea
consolidării puterii dinastice şi a sporirii capacităţii de apărare.
Printre concesii figurează şi recunoaşterea autorităţii unei Aadunări a războinicilor”
(pankus), adunare care dobândeşte anumite atribuţii juridice şi politice: a) putea să cheme, în timp de
pace, în judecată şi chiar să condamne regele; b) obţine dreptul de a alege ca suveran pe primul născut
în familia regală; în absenţa acestuia, altul din a doua căsătorie sau, în continuare, pe soţul unei fiice
din prima căsătorie. Prin această concesie, Telepin afirmă principiul succesiunii ereditare la tron,
înlăturînd orice pretenţie din partea familiilor nobile, pretenţii ce au dus până atunci la o serie de
asasinate şi uzurpări dinastice. De asemenea, Telepin I a introdus şi o reformă a dreptului hitit.
Între timp, la graniţele de răsărit a crescut primejdios puterea hurriţilor şi a mitannienilor care
ameninţau stabilitatea statului hitit.
În perioada următoare, istoria regatului hitit este confuză, iar relaţiile cu vecinii sunt încordate.
Slăbirea puterii regale favorizează cucerirea unor oraşe hitite din sud (Tuwanuwa/ Tyana) de către
principatele Arzawa şi Halpu, iar triburile kaska, sprijinite de numeroşi aliaţi, cuceresc şi jefuiesc
capitala Hattuşa.

4.3.2. Noul regat hitit

Situaţia dificilă este depăşită la începutul secolului XIV î.Chr. când Suppiluliuma I (1380-
1346 î.Chr.) pune bazele noului regat hitit, care reprezintă epoca de apogeu a istoriei hitite.
Suppiluliuma, un adevărat mare rege, prin personalitatea sa, va domina timp de patru decenii scena
politică a Orientului Apropiat. Deoarece moşteneşte regatul hitit într-un moment dificil, Suppiluliuma
îşi începe domnia prin conducerea rezistenţei armate împotriva atacatorilor străini care incendiază
oraşele şi satele, ducând în robie populaţia hitită.
Supiluliuma reconstruieşte reşedinţa regală, înconjoară capitala cu fortificaţii monumentale şi
începe operaţiuni militare împotriva seminţiilor kaska, în vederea consolidării hotarelor nord-estice ale
statului, lupte care vor continua timp de aproape două decenii.
În vederea consolidării autorităţii regale sunt luate măsuri radicale, precum: reorganizarea
administraţiei, în fruntea provinciilor fiind numiţi reprezentanţi ai familiei regale.
Grava criză internă a Egiptului din timpul faraonului Amenofis IV, izolarea regatelor siriene,
ca şi slăbirea statului Mitanni făceau posibilă o activitate militară şi politică hitită pe plan extern.
Suppiluliuma începe prin a reimpune autoritatea hitită principatelor şi regatelor vecine care se
emnacipaseră în ultimele decenii. Aceste măsuri pregătesc declanşarea conflictului cu puternicul vecin
din sud-est, regatul Mitanni (din nord-vestul Mesopotamiei) care domina regiunea de la sud de Munţii
Taurus. Cu forţe puternice, Suppluliuma traversează Eufratul şi îl înfrânge, într-o luptă crâncenă, pe
regele Tusratta. Astfel, supremaţia regatului Mitanni este sfărâmată, el rămânând să joace în
următoarele decenii doar rolul unui stat tampon între regatul hitit şi Asiria. Din Mitanni, Suppiluliuma
îşi îndreaptă armatele spre Siria de nord, reuşind să impună oraşelor-stat din zonă (Halpu, Alalah,
Ugarit) suzeranitatea hitită, iar micile regate Arziya şi Karkemiş cad după un susţinut asediu.
Astfel, printr-o abilă combinaţie de intervenţii militare, căsătorii, ameninţări şi danii,
Suppiluliuma formează un adevărat imperiu înconjurat de state vasale. Stăpân al Siriei septentrionale,
după şase ani de confruntări armate, Suppiluliuma devine vecin al posesiunilor asiatice ale Egiptului.
Acum puterea hitită rivalizează cu cea a Egiptului. La graniţa egipteano-hitită din Siria, primele
ciocniri între cele două forţe ale momentului au loc în timpul regelui Mursil II (cca. 1334-1306),

49
faraon fiind Seti I. Motivul acestei confruntări a fost oferit de conflictul de interese în zonă. Bătălia
hotărâtoare au purtat-o însă fiii lor - Muwatallis (1315-1295) şi Ramses II.
Pentru a pune capăt ameninţării hitite, Ramses II alcătuieşte o puternică armată şi, după o
pregătire îndelungată (construirea de întărituri şi baze de aprovizionare pe ţărmul fenician), a pornit, în
1286 î.Che., împotriva hitiţilor. Muwatallis i se opune prin organizarea unei puternice alianţe militare
a principilor vasali, recrutează mercenari etc. Nucleul armatei era constituit de formaţiunile de care de
luptă hitite, arma cea mai temută a momentului. Confruntarea dintre cele două forţe are loc la Kadeş,
pe fluviul Oronte, încheindu-se însă nedecis. După această bătălie, Ramses II renunţă la planurile sale
de a nimici puterea hitită, încheind un tratat de pace cu succesorul lui Muwatallis, Hattuşil III.
Tratatul cu Egiptul îi asigura statului său pacea la graniţele de sud şi de răsărit. El favorizează
statul hitit într-un moment în care, la începutul sec. XIII î.Chr., puterea Asiriei crescuse din nou,
perturbînd echilibrul de forţe ale Orientului. Bazându-se pe alianţa cu Egiptul, Tudhaliya IV (cca.
1260-1230), urmaşul lui Hattuşil III, a interzis vasalilor să facă comerţ cu Asiria, acordând chir ajutor
militar răsculaţilor din Mitanni şi Babilon împotriva regelui asirian .
Datorită confruntărilor externe şi a conflictelor din interior, statul hitit va intra într-o perioadă
de criză, de decădere progresivă. Pe la 1200 î.Chr. dinspre apus se revarsă asupra Orientului anterior
un uriaş val de triburi mediteraneene, pe care vechii egipteni le-au numit Apopoarele mării”. Acest
val migrator a trecut Bosforul şi s-a desfăşurat spre răsărit, pe de o parte şi spre sud, pe de altă parte.
Dacă în sud el a fost oprit de stavila ridicată de faraonul Ramses III, în răsărit forţa sa formidabilă
determină prăbuşirea statului hitit.
4.3.3. Regatele neohitite
Prăbuşirea regatului hitit a condus la apariţia, în spaţiul dominat de acesta, a numeroase state,
reduse ca dimensiuni şi importanţă, aşa-numitele state neohitite. Ele se găseau ascunse în văile
Munţilor Taurus sau se aflau în zonele îndepărtate, de la graniţă, pe care valul migrator le-a ocolit.
Cele mai importante centre ale acestor Astate succesorale” erau Hamath şi Alep în Siria de
nord, Maras în masivul Taurus şi Karkemish pe Eufrat. Statele neohitite s-au menţinut încă vreme de
cinci secole, fiind, în general, în raporturi de vasalitate faţă de regii vecini. Sfârşitul existenţei lor
politice este marcat de cucerirea ultimei mari cetăţi hitite, Karkemish, în anul 717 î.Chr. de către
regele asirian Sargon II. In următoarele secole hitiţii au fost asimilaţi de către semiţi. Ei încep să
vorbească limba arameilor care, începând cu a doua jumătate a mileniului II î.Chr., au pătruns pe
teritoriul lor. Astfel numele hitiţilor dispare din istorie.
4.4. Elemente de cultură materială şi spirituală
4.4.1. Stat, regalitate, administraţie
Primele ştiri despre existenţa unor principate hitite sau principi (care purtau nume hitite
precum Inar şi Warsamma în Kanesh, Amum-Hirbi în Mumma sau Pithana şi Anitta în Kussar) sunt
legate de activitatea coloniilor comerciale asiriene, în principal a celei de la Kanesh. Cele mai
importante dintre ele se bucurau de independenţă şi exercitau un control asupra coloniilor asiriene. Pe
măsură ce unele dintre principate au prosperat şi s-au întărit (de exemplu Kussar), au reuşit să-şi
impună autoritatea asupra altora mai mici, creind o anumită ierarhie, un sistem de relaţii vasalice.
Despre organizarea internă a acestor principate deţinem puţine date. Regele sau prinţul care
deţinea întreaga putere (economică, militară, încheia convenţii, făcea schimb de ambasadori, îşi
impunea autoritatea asupra unor principate mai slabe), avea drept capitală unul din oraşele din
teritoriu. Important este rolul jucat de prinţese în viaţa principatului prin funcţiile oficiale pe care le
deţineau (regente). Un alt personaj din ierarhia principatului era prinţul moştenitor (rabi similtin), care
era investit cu funcţii economice, juridice şi militare.
Constituirea ideologiei regale hitite, a criteriilor care stau la baza transmiterii puterii, se
bazează pe această tradiţie. Doar aşa poate fi înţeles caracterul arhaic al regalităţii hitite în perioada
regatului vechi prin absenţa unor reglementări a succesiunii la tron. Din preambulul legiuirii lui
Telepinu, un fel de cronică a predecesorilor, putem întrevedea rolul jucat de fii, fraţi, rude prin alianţă,
într-un cuvânt rolul legăturilor de sânge în desemnarea succesorului. De aici şi caracterul, într-o
oarecare măsură, electiv al regalităţii într-o anumită etapă a regatului vechi.
Consolidarea puterii regale se realizează în timp, existând şi perioade de discontinuitate. O
nouă etapă în evoluţia regalităţii pare să fie desemnată de transformarea numelui lui Labarnash în titlu
regal, de rolul important (politic şi religios) deţinut de regină, ca şi de instituirea unui cult dedicat
regilor defuncţi. Menţiunea relativă la buna înţelegere cu rudele şi armata, cuprinsă în reglementarea

50
lui Telepinu, presupune existenţa obiceiului consultarii adunării ostaşilor sub arme (pankus) şi
constituirea unui embrion de administraţie prin sprijinul rudelor sau a funcţionarilor ataşaţi de suveran
prin legături personale. Aici trebuie să evidenţiem un aspect particular al regalităţii hitite, dat de
caracterul de absolutism controlat de către pankus, adunarea aristocraţiei. După cum rezultă din textul
privitor la preluarea puterii de către Mursil I, regele avea dreptul să-şi aleagă succesorul (Hattusil I
dezmoşteneşte pe Labarnash, impunîndu-l ca succesor pe Mursil I, probabil nepotul său). Regele
Telepinu va reglementa accesul la tron, impunând principiul ereditar pe linie bărbătească şi reducînd
prin aceasta posibilitatea de alegere a viitorului suveran. Legea de succesiune asociază şi reginele la
viaţa politică, internă sau internaţională. În acest context, palatul ar trebui să devină centrul vieţii
economice, politice, administrative şi religioase, deşi dovezi concrete în acest sens nu deţinem.
Începând cu Suppiluliuma, cuprinderea unui element nou în titulatura regală, titlul de ASoarele meu”,
pare să exprime caracterul sacru al persoanei regale. Sacralizarea personei a determinat elaborarea
unei anumite etichete, impunerea unor reguli stricte de păstrare a purităţii regelui, ca şi a unui
ceremonial funerar aparte.
Ca şi în alte state ale Orientului Apropiat, suveranul guverna efectiv, având ca sarcini ce-i
reveneau de drept şi pe care le exercita, organizarea armatei şi purtarea războiului. Din inscripţiile
comemorative, din anale regale sau din surse externe reiese prezenţa regilor hitiţi în fruntea armatelor
în campaniile militare întreprinse. Autoritatea şi prestigiul regelui se menţin prin succesele dobândite
în acţiunile războinice purtate.
Regele, în virtutea drepturilor ce le deţinea, prezida încheierea tratatelor cu puterile timpului
(de exemplu tratatul dintre Ramses II şi Hattusil III) sau cu micii regi dependenţi sau vasali (ca de
exemplu tratatul dintre Mursil I şi Niqmepa din Ugarit). În perioada regatului nou, alături de succesele
militare, la constituirea acestui mare stat teritorial a contribuit, în egală măsură, şi abila diplomaţie a
regilor hitiţi care a făcut din foşti duşmani sau opozanţi aliaţi fideli. Conform uzanţelor timpului,
activitatea diplomatică a regelui se constituia, pe lângă trimiterea de ambasade, corespondenţă şi din
contractarea unor căsătorii de interes politic, precum şi, tipic pentru statul hitit, din implicarea reginei.
Exemplul cel mai semnificativ este oferit de regina Puduhepei, soţia lui Hattusil III, care semnează
corespondenţa alături de rege. În acelaşi timp, regele era legiuitor (legiuirea lui Telepinu, ca şi
elaborarea altor coduri de legi) şi judecător suprem.
În calitate de intermediari între divinitate şi teritoriul ce-l stăpîneau, regelui şi reginei le revin
şi numeroase obligaţii de ordin religios menite să asigure bunăstarea şi prosperitatea supuşilor. Pe
lângă obligaţiile rituale zilnice (rugăciuni şi gesturi rituale, aducerea de ofrande), cuplul regal trebuia
să participe la doua mari sărbători, primăvara şi toamna, cu ritualuri complicate (parcurgerea unui
itinerariu obligatoriu, cu vizitarea unor oraşe şi locuri sfinte. Drumul parcurs în car, al cărui traseu
desemna semnul S, simboliza luarea în proprietate, succesiunea anotimpurilor şi regenerarea naturii şi
a comunităţii). În acelaşi timp regele era şi organizator al cultului şi, uneori, reformator (printr-o
reformă, Tudhalya IV introduce întreceri atletice sau încercări ale puterii fizice care aveau loc cu
prilejul unor sărbători, precum Asărbătoarea secerii” sau a desfăşurării ritualurilor regale de fundaţie)
.
În calitate de şef al administraţiei, regele numea guvernatorii, iar pentru administrarea unor
teritorii de interes strategic erau numiţi membrii ai familiei regale (în oraşele Karkemish şi Halap,
Suppiluliuma numeşte ca viceregi pe doi dintre fiii săi). APalatele” guvernatorilor reprezentau centre
politice, administrative şi economice ale puterii centrale în fiecare provincie. Guvernatorii, aflaţi sub
control direct regal, primeau din partea suveranului largi puteri militare, civile şi religioase. Lor le erau
încredinţate perceperea impozitelor, administrarea domeniilor regale, supravegherea mâinii de lucru
dependente de palate, îndeplinirea unor sarcini cultuale, îndeplinirea rolului de judecător, ca şi a unor
obligaţii militare.
4.4.2. Economia şi societatea
Activitatea economică era concentrată în jurul palatului regal şi, în parte, a palatelor
principilor vasali. Resursele lor economice proveneau din exploatarea pământului şi din activitatea
atelierelor metalurgice. Derularea acestei activităţi depindea de caravaele asiriene care aduceau de la
mare distanţă (M. Zagros), pe trasee dificile, cositorul necesar preparării bronzului şi ţesături.
Tranzacţiile comerciale, controlate de rege, ca trăsatură comună a comerţului interstatal
practicat în Orientului Apropiat, erau reglementate prin legi şi tratate internaţionale. Schimburile se
realizau prin comptoarele comerciale (numite karim) instalate de asirieni în podişul anatolian.

51
Instalarea şi funcţionarea comptoarelor, constituite din locuinţe, servicii şi antrepozite, erau
reglementate prin tratate comerciale. Acestea prevedeau pe de o parte volumul taxelor percepute,
dreptul de preemţiune al palatului, unele restricţii asupra produselor de lux ce constituiau monopol de
stat (regal). În contapartidă, autorităţile locale grantau comercianţilor dreptul de rezidenţă şi protecţie
a karum-urilor (30 la număr), drepturi extrateritoriale care permiteau coloniei independentă juridică,
asigurarea dreptului de trecere etc. Hitiţii dezvoltă în cadrul unor relaţii politice particulare bune
legături comerciale şi cu aşezări greceşti cretano-miceniene de pe coasta Asiei Mici (Issos, Muskebi)
sau din unele insule aflate în apropierea litoralului Asiei Mici (Karpathos, Kassos şi Saria. Menţinerea
graniţelor regatului hitit la o anumită distanţă faţă de ţarmul mării, ca şi libertatea de mişcare şi de
colonizare a unor populaţii străine în zona litoralului, s-ar putea explica prin faptul că hitiţii neavînd
flotă şi nici experienţa călătoriilor pe mare, erau dependenţii de statele care dispuneau de baze
maritime. După cum evidenţiază unele texte, transportul gânelor intra în obligaţiile vasalice ale regelui
din Ugarit.
4.4.2.1. Cultura
Moştenirea culturală lăsată de hitiţi nu se ridică la înălţimea altor culturi ale Orientului
Apropiat. O anumită parte a producţiei literare nu reprezintă decât preluări şi prelucrări ale unor teme
generale de largă circulaţie în lumea mesopotamiană şi hurrită. Între producţiile originale se numără
textele comemorative (tăbliţa lui Anitta) sau analele regale.
Poziţia geografică, legăturile vechi cu Mesopotamia şi cu populaţia hurrită, explică puternica
influenţă exercitată de aceste culturi asupra hitiţilor. Domeniul cel mai semnificativ îl reprezintă
scrierea. Alături de un sistem propriu de scriere, hieroglific, este preluată scrierea cuneiformă, care
devine scrierea documentelor de cancelarie. Hitiţi preiau şi utilizarea limbii akkadiene ca a doua limbă
a administraţiei, şi ca limbă pentru legăturile cu celelalte state. O dată cu limba, unele elemente ale
literaturii şi religiei sumero-akkadiene sunt vehiculate către spaţiul hitit. Influenţă hurrită se manifestă
destul de puternic începând cu Hattusil I, dar mai ales după Suppluliuma, sub forma de cărţi de vise,
ritualuri magice şi liste divine. Principala divinitate hurrită (Tesub, zeul furtunii) pătrunde în panteonul
hitit. În perioada hitită târzie se înregistrează alte inflenţe (feniciană, egipteană, asiriană), marcate de
apariţia inscripţiilor în feniciană sau a unor elemente de vestimentaţie.
Unele surse scrise, ca şi descoperirile arheologice (Bogazköy, Mersin, Alishar, Kültepe),
permit reconstituirea unor domenii (arhitectură şi tehnica de construcţie) care evidenţiază spiritul hitit.
Ca trăsătură proprie pentru lumea hitită este utilizarea pietrei nefasonate la fundaţiile incintelor
fortificate şi a pietrei fasonate pentru ridicarea părţii superioare a zidurilor. Planul oraşelor (Hattusas în
primul rând), prin absenţa normelor de urbanistică, dovedeşte interesul hitiţilor pentru latura
funcţională şi mai puţin pentru cea estetică. Ideea de monumentalitate este exprimata prin masivitatea
zidurilor, arhitectura porţilor, ca şi a căilor procesionale regale.
Templele hitite, exemplificate de cele descoperite la Hatussas, se compun dintr-o clădire
principală ce are în faţă o curte cu coloane şi clădiri anexă (capele, locuinţe ale preoţilor, magazii etc.).
O notă aparte o dă sanctuarul rupestru de la Yazilikaia... Realizarea acestui spaţiu sacru pare să fie
iniţiată de către Hattusil III, iar executarea sculpturilor este opera unor meşteri veniţi din Babilonul
kassit.
Sculptura hitită, datorită absenţei unei tradiţii, nu au o valoare artistică ridicată.
Caracteristice spiritului şi tradiţiei hitite sunt sigiliile descoperite (la Acemhuyük şi Kara
Huyük), care prin tematică şi stil denotă originalitate, ca şi unele bijuterii sau teme decorative care se
înscriu în arta regală hitită (medalioane cu steaua în şapte colţuri, rozeta cu opt petale, etc.) .
Sincretismul reprezintă caracteristica esenţială a religiei hitite, exemplificat prin coexistenţa
divinităţilor din panteonul vechi indo-european (Mithra, Varuna, gemenii Nasatiya) cu zeităţi oficiale
ale statului (zeiţa Soarelui din Arinna) şi cu cele împrumutate din spaţiile învecinate (zeul hurrit
Tesub). Este de remarcat şi existenţa unor oraşe sfinte (Arinna, Nerik, Zappalanda).

5. SIRIA SI PALESTINA

Spaţiul est-mediteranean cuprins între Peninsula Sinai şi cursul superior al Eufratului,

Mediterana şi deşertul arabic, este desemnat în mod tradiţionat prin noţiunile geografice sau moderne
de Siria, Fenicia, Palestina. Aceste noţiuni nu sunt satisfăcătoare deoarece ele nu reuşesc să reflecte cu

52
exactitate realităţile istorice, politice, etnice şi culturale ale zonei. Uneori acest spaţiu, în sens larg, mai
este desemnat şi prin denumirea convenţională de Canaan.
Istoria zonei siro-palestiniene se desfăşoară, până la 1200 î.Chr., sub influenţă egipteană. După
invazia Apopoarelor mării”, timp de trei secole, criza marilor imperii permite obţinerea autonimiei şi
chiar, pentru scurt timp, a unităţii. Începând din sec.IX î.Chr., expansiunea asiriană se va impune
progresiv asupra regiunii, mai întâi ca influenţă şi apoi prin cucerire. În sec. VI î.Chr. asirienii sunt
înlocuiţi de babiloneni, iar teritoriul siro-palestinian va pierde orice importanţă, trecând ca provincie
de la un imperiu la altul.
5.1. Cadrul natural
Condiţiile geografice ale regiunii au determinat premisele dezvoltării sale, ca şi
particularităţile evoluţiei politice. Deschisă ca o fâşie între deşert şi mare, străbătută pe toată întinderea
de un lanţ de munţi, tăiată de albii de râu şi deschideri de câmpie, această zonă nu a putut oferi decât o
fragmentare politică. Coborând de pe înălţimile munţilor (Taurus, Linan, Hermon) cu altitudini de
aproape 3000 m până la Marea Mediterană sau la Marea Moartă (cu 394 m sub nivelul Mediteranei),
în acest spaţiu întâlnim o mare varietate de relief şi de condiţii climatice. Solul frământat este în
general arid. Cursurile de apă, cu excepţia Eufratului şi a Iordanului, au debite căzute şi instabile, iar
cantitatea de precipitaţii este insuficientă. Subsolul oferă puţine zăcăminte. Dacă vegetaţia săracă a
stepelor din Siria şi nordul Palestinei limita posibilităţile economice ale locuitorilor doar la păstorit
(turme de ovine şi caprine), în câmpiile de litoral sau de pe valea Iordanului se cultiva orzul, grâul,
curmalul, viţa de vie, smochinul, măslinul, rodiul. Pantele munţilor erau acoperite de unele specii de
arbori (cedrul, stejarul, cedrul, chiparosul).
Poziţia geografică avantajoasă a spaţiului siro-palestinian, situat la jumătatea distanţei dintre
Egipt şi Mesopotamia, drumurilor de comunicaţie care-l traversau, caracterul ţărmurilor care ofereau
posibilitatea amenajării unor porturi, ca şi a resurselor naturale, agricole şi meşteşugăreşti, explică
înflorirea la o dată relativ timpurie a unor centre urbane (Ebla, Karkemish, Ugarit, Byblos). Mai mult
chiar, acestea permit înţelegerea interesului manifestat de către alte state pentru controlul şi dominarea
acestei zone, care devine locul natural de întâlnire şi de conflict al marilor puteri.
Popoarele din deşert, semitice, care au pătruns în etape succesive în Siria, au avut un rol
predominant în formarea complexului etnic sau în condiţionarea evenimentelor. Ele apar aici
dominante sub aspect etnic, dar mai limitate în realizare istorică. Dintre popoarele semitice amintim pe
amorriţi14 care, printr-o mişcare violentă, surprinsă de cercetările de la Ebla printr-un nivel de incendiu
şi distrugeri (2250 î.Chr.), pătrund dinspre deşert, spre sfîrşitul mileniului III şi începutul celui următor
(II), în spaţiul Siriei şi a Mesopotamiei de nord şi centrale. Ca urmare a unei evoluţii rapide, ammoriţii
îşi constituie numeroase principate (Babilon, Mari, Karkemish, Alalakh,, Ebla, Ugarit, Amurru),
conduse de dinaşti proprii care se vor menţine până la invazia Apopoarelor mării” (1200 î.Chr.).
Probabil ca urmare a dispariţiei regatului hitit şi a principatelor amorrite, ca şi a slăbirii
autorităţii egiptene în zonă, a fost posibilă ridicarea arameilor care pătrund în spaţiul siro-palestinian
şi, coborînd pe Eufrat, în Mesopotamia, unde întemeiază mici state independente. Cea mai timpurie
menţionare a arameilor o întâlnim în analele lui Tiglatpalassar I (cca 112 î.Chr.).
Locuitorii semitici ai Palestinei şi ai coastelor feniciene aparţinînd diferitelor seminţii, printre
care şi evreii, sunt desemnaţi, în sens larg, prin termenul de canaaneeni.
Dintre neamurile nesemite stabilite aici şi care au jucat un anumit rol, amintim pe hurriţi şi
hitiţi pentru nordul Siriei şi pe filistini pentru zona litoralului palestinian (între Negev şi Joppa).
Participanţi la invazia Apopoarelor mării” care a atins şi graniţele Egiptului, filistinii sunt aşezaţi
ulterior în Palestina în calitate de mercenari aflaţi în serviciul faraonilor. Devenind după un timp
autonomi, ei adoptă un sistem propriu de organizare, întemeind mai multe cetăţi (Ashkelon, Ashded,
Gaza, Ekron, Gath) care se constituie într-o confederaţie. Filistinii vor juca un rol important în viaţa
politică şi culturală a Palestinei până la ridicarea statului evreiesc unificat.
5.2. Izvoare
Cunoaşterea istoriei spaţiului siro-palestinian este facilitată, în egală măsură, de către
descoperirile arheologice, ca şi de izvoarele scrise (interne sau externe ).
Cercetările arheologice întreprinse în centre importante (Karkemish, Halap, Alalakh, Ebla,
Ugarit, Byblos, Tyr, Megiddo, Gaza etc.) au permis cunoaşterea trăsăturilor civilizaţiei popoarelor din

14
.Texte sumeriene din timpul ultimului rege al dinastiei a III-a din Ur, Ibi-Sin, îi numesc Aoamenii din vest”.

53
acest spaţiu, caracterul urban timpuriu al aşezărilor, încetarea existenţei unor oraşe, dominaţia străină
şi urmările ei etc.
Acestor cercetări li se datorează scoaterea la lumină a arhivelor de la Ugarit, Ebla, cu texte
redactate pe tăbliţe de lut în ugarită, akkadiană (limba de cancelarie a Orientului Mijlociu) sau cele de
la Megiddo şi Byblos, cu texte cuneiforme din timpul dinastiei a III-a din Ur.
Realităţile politice ale zonei est-mediteraneene, natura relaţiilor dintre principatele şi regatele
de aici sau dintre acestea şi marile puteri ale antichităţii pot fi cunoscute pe baza surselor externe.
Mărturii akkadiene relatează despre expediţii întreprinse de Sargon II şi Naram-Sin (impunerea
suzeranităţii asupra oraşelor Halap şi Ebla). Pentru începuturile mileniului II î.Chr. o bogată informaţie
(succesiuni dinastice, structura internă, tratate de alianţă, stări conflictuale, tranzacţii comerciale etc.)
ne oferă arhivele din Mari. Perioada secolelor XVI-XIII, cînd spaţiul siro-palestinian devine scena
confruntărilor directe dintre marile puteri (regatul nou teban, Mitanni, hitiţi) cu scopul de a realiza
împărţirea sferelor de influenţă sau de a impune o ocupaţie efectivă, beneficiază de o bogată
informaţie care provine din arhive de palat (Hattusa, El Amarna) sau din alte categorii de informaţii
(analele lui Thutmes III şi Ramses II; tratate de alianţă de tip vasalic, corespondenţă, texte literare şi cu
caracter religios etc.).
O dată cu ridicarea Asiriei şi a noului regat al Babilonului asistăm la mutarea centrului de
greutate la Ninive şi apoi la Babilon, de unde provin documente care ilustrează perioada târzie ce
sfârşeşte prin cucerirea Ierusalimului de către Nabucodonosor II.
La conturarea istoriei acestui spaţiu contribuie şi alte categorii de izvoare istorice. Prima
redactare a începuturilor Israelului sub forma genealogiei patriarhilor Avraam, Isaac şi Iacob datează
probabil din epoca regatului unificat sub David şi Solomon sau chiar mai târziu. Stabilirea târzie a
tradiţiilor patriarhale subliniază rolul tradiţiei orale în formarea lor şi apropierea de genul literar al
Alegendelor” despre origini. Acest gen comun fiecărui popor nu-l putem utiliza decât cu precauţie şi
spirit critic. Vechiul Testament, cu cele 22 de cărţi ale sale, rămâne cel mai important izvor de
documentare privitoare la popoarele din zonă, la evenimentele desfăşurate şi la credinţele acestora.
Pentru perioada mai veche, un rol important îl au şi inscripţiile semitice, akkadiene şi egiptene.
Începând cu epoca persană, istoricii antici aduc mărturii, deloc neglijabile, despre spaţiul Israelului.
Lor li se pot adăuga, pentru perioada mai recentă, opera istoricului evreu Flavius Josephus (îndeosebi
Antichităţi evreieşti şi Război evreiesc), ce a lui Filon din Alexandria (Apocrife şi
Pseudoepigrafe), ca şi manuscrisele de la Marea Moartă, Noul Testament şi Talmudul. Analiza
istorică a acestor izvoare este dificilă, mai ales pentru perioadele vechi. Nesiguranţa este vădită atunci
când este vorba de cronologia anumitor perioade. De exemplu, pentru perioada patriarhală şi cea a
confederaţiei israelite, orice încercare de cronologie rămâne aproximativă şi ipotetică. Doar de la
apariţia regalităţii pot fi folosite şi indicaţiile de durată a domniei şi sincronismele din Cărţile Regilor,
deşi aceste date sunt uneori neclare.
Interesul pentru zona siro-palestiniană se manifestă încă din primele secole ale erei creştine.
Cruciadele evului mediu vor da un nou imbold acestei mişcări, iar Renaşterea o va influenţa cu spiritul
ei de investigaţie. În zonă cercetările vor începe doar în a doua jumătate a secolului XIX de către
germanul Sutzen prin descoperirea urmelor oraşului Gerasa, iar americanul Robinson identifică în
Palestina pe baza numelor arabe mai multe aşezări antice ebraice. Cercetările arheologice propriu-zise
sunt iniţiate în 1860 de către misiunea franceză condusă de către Ernest Renan în oraşele feniciene
(Byblos, Sidon şi Tyr) şi de către englezul Charles Warren (1867) la Ierusalim. În secolul XX
5.3. Spaţiul sirian cunoaşte o evoluţie mai rapidă începînd cu perioada eneolitică şi apoi în
cursul epocii bronzului datorită rolului jucat de acesta în comerţul de tranzit (importante rute
comerciale caravaniere traversează zona), ca şi cel de producător sau păstrător al unor mărfuri foarte
solicitate în Orient sau M. Egee. Nu ştim cu exactitate momemtul când au pătruns primele triburi
semitice în Siria. Munţii şi râurile din regiune au nume, în mare parte semitice, la fel unele oraşe.
Aceasta ne face să credem că, atunci când începe istoria (cca 3000 î.Chr.), unele grupe semitice sunt
deja prezente în aceste locuri. Pe baze arheologice, se pot formula ipoteze privind organizarea politică
a celor mai vechi locuitori: zidurile de împrejmuire a centrelor urbane sugerează structurarea lor pe
tipologia oraşului-stat care avea sub autoritate un teritoriu. Se pare că acest proces are loc după invazia
amorriţilor. Poziţia geografică avantajoasă şi bogăţia zonei explică rolul pe care-l joacă aceste cetăţi în
politica marilor puteri. O altă trăsătură a acestor centre urbane este instabilitatea internă provocată, în

54
principal, de ameninţarea aproape continuă venită din partea nomazilor semitici care migrau dinspre
deşert.
Prima putere care domină Siria este statul akkadian prin Sargon II, urmată de cea a regilor
dinastiei a III-a din Ur. Din surse egiptene, susţinute de mărturii arheologice, ştim că Egiptul exercita
asupra micilor state (Byblos în primul rând) din zonă o mare influenţă politică şi comercială pe care o
consolida uneori cu expediţii şi tributuri.
La începutul mileniului II î.Chr., textele egiptene indică numele a numeroşi prinţi şi
reşedinţele lor, iar arhivele diplomatice din Mari ne fac cunoscută corespondenţa acestor prinţi, ca şi
prezenţa în nordul Siriei a trei state ale amorriţilor: Karkemish, Alep şi Qatna. Începând cu secolul
XVII î.Ch., nordul Siriei ajunge tot mai mult sub influenţa hitiţilor, locul lor fiind luat uneori de
mittanieni. Urmează apoi o perioadă confuză, determinată de invazia hicsoşilor.
În sec. XIV î.Chr. populaţia siro-palestiniană ne apare amestecată cu semiţi, amoriţi, hitiţi şi
hurriţi, după cum o dovedesc numele proprii. Informaţii preţioase pentru acest interval temporal ne
oferă arhivele de la El-Amarna (cuprind corespondenţa faraonului reformator, Amenhotep IV, cu
principii vasali sirieni). Aceste texte ne prezintă o perioadă neliniştită, datorată slăbirii autorităţii
Egiptului în acest spaţiu. De această situaţie profită principii locali care se confruntă între ei pentru
hegemonie, solicitînd sprijin egiptean.
APopoarele mării” care invadează spaţiul est-mediteranean pe la 1200 î.Chr., oprite în
înaintarea lor spre sud de către Ramses III, lasă urme politice în spaţiul siro-palestinian prin formarea
micului stat al filistenilor de pe coastă (între Aşkalon şi Gaza, de unde i-au alungt pe cananeeni,
botezând cu numele lor întregul ţinut al Palestinei). Semnificaţia majoră a invaziei lor constă în
deschiderea unui gol istoric între marile imperii, reduse acum la propriile lor hotare sau chiar
desfiinţate (hitiţii). În zona siro-palestiniană pătrund o serie de popoare semitice, constituind
organisme politice, pentru prima dată autonome. În sud predomină grupul triburilor israelite, la care se
adaugă medianiţii, edomiţii, moabiţii şi amoniţii. În nord, preponderent este grupul triburilor arameice.
Israeliţii şi arameii au în spatele lor o lungă preistorie care, pentru primii, s-a cristalizat în povestea
biblică. Organizarea noilor popoare repetă pe aceea monarhică, cunoscută înainte în regiune. Numai
Israelul face excepţie, într-o primă fază, cu confederaţia sa de trib, având un centru religios.
În jurul anului 1000 î.Chr., constituirea monarhiei israelite determină unificarea regiunii
siriene sub dominaţia sa. Când forţele interesate în dominarea zonei reiau expansiunea, la sfârşitul sec.
X î.Chr., şi monarhia israelită se divide în două părţi (statele Iuda şi Israel), echilibrul se reface.
5.3.1. Doar un grup mic de state, oraşele feniciene Ugarit, Byblos (numele grecesc al vechiului
Ghebal din Biblie, Gubla în feniciană), Sidon, Tyr, îşi lărgesc orizontul prin activităţi comerciale şi
prin colonizarea teritoriilor de dincolo de mări.
Ugaritul deţinea încă din epoca bronzului mijlociu rolul unui centru important, întreţinînd
legături comerciale şi diplomatice cu Egiptul, Ur şi Mari, legături susţinute de referirile cuprinse în
textele de la Mari, ca şi de descoperiri de statui din timpul primei dinastii thebane. Bogata arhivă aflată
în palatul regal (peste 20.000 de texte), texte administrative şi diplomatice provenind din alte arhive
din Ugarit, ca şi descoperirile arheologice contribuie la creionarea tabloului vieţii economice, politice
şi culturale a oraşului. Controlul de către Ugarit, alături de Byblos, a traseelor maritime, i-a permis să
dezvolte o adevărată thalasocraţie în bazinul răsăritean al Mediteranei. Descoperirile arheologice
(ceramică cretană, miceniană şi cipriotă, crearea unui stil ceramic aparte de către meşterii olari pentru
satisfacerea gustului clientelei cipriote) atestă prezenţa activă a Ugaritului în spaţiul egeean. Vechi şi
strânse relaţii, până în a doua jumătate a mileniului II î.Chr. erau şi cu Egiptul, Ugaritul fiind cuprins
în sfera de influenţă egipteană. Ulterior va fi integrat în sistemul de relaţii Avasalice” ale statului hitit.
Astfel că, istoria finală a Ugaritului este strâns legată de soarta regatului hitit. Lipsit de apărare,
Ugaritul va fi distrus de atacul Apopoarelor mării”, iar aşezarea părăsită timp de mai multe secole.
Ugaritul avea sub jurisdicţie un întins teritoriu. Arhivele regale descoperite permit cunoaşterea
organizării administrative şi obligaţiile ce revin diferitelor circumscripţii. Comunităţilor săteşti erau
obligate la plata a numeroase taxe (tributul regal plătibil în argint; taxe pentru dreptul de păşunat;
contribuţii colective ale comunităţii, în produse sau animale, destinate magaziilor regale; obligaţii
militare: arcaşi sau în serviciul naval; corvezi). Deşi plata se făcea pe familie, răspunderea era
colectivă. Sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor atrăgea după sine confiscarea loturilor şi pierderea
statutului de membru al comunităţii. Deposedat de drepturi, fostul contribuabil devenea dependent

55
regal, lucrând pământurile regelui. Fiecare sat avea în frunte un supraveghetor şi un colector de taxe.
În ce priveşte relaţiile de proprietate, sunt amintite deţinerea, vânzarea sau ipotecarea pământului.
Regele poartă titlul de melek sau sarru. Aflat sub protecţia zeilor, el îşi întemeiază autoritatea
pe puterea economică (cel mai mare proprietar de pămînt arabil şi de păşuni; controlează cpmerţul
internaţional prin slujbaşii săi; deţine controlul construcţiei şi echipării corăbiilor). Regele devine
astfel singurul organizator al principalului sector al economiei - economia regală aflată sub
administrare proprie.
Printre alte atribuţii ale suveranului, sunt de amintit săvârşirea Asacrificiilor regale”, menite să
asigure bunăstarea şi securitatea ţării, ca şi calitatea de judecător suprem, comandant al armatei sau
conducător al administraţiei centrale. O dată cu extinderea dominaţiei statului hitit, puterea regelui din
Ugarit va fi limitată prin impunerea unei duble vasalităţi, faţă de hitiţi şi faţa de viceregele din
Karkemish. Probabil prin transferarea unor obiceiuri de la curtea hitită, începând cu a doua jumătate a
sec.XIV î.Chr., primul loc după rege îl ocupa regina-mamă.
Byblos a fost pentru un lung timp cel mai important partener comercial al Egiptului, începînd
din perioada protodinastică şi astingând perioada de vârf în timpul lui Ramses II. Construcţiile,
inscripţiile şi monumentele sculpturale, operele de artă minoră egiptene descoperite atestă o prezenţă
masivă şi o influenţă majoră. Un aspect important priveşte relaţiile politice şi comerciale dintre Byblos
şi Ugarit, din care probabil că rezulta şi o anumită împărţire a debuşeelor, Byblos monopolizând
comerţul cu Egiptul. Deşi reuşeşte să supravieţuiască invaziei Apopoarelor mării”, rolul său se va
diminua o dată cu decăderea statului egiptean, pierzând statutul privilegiat ce-l deţinuse. O revenire pe
scena politică est-mediteraneană a Byblos-ului are loc în timpul regelui Hiram, pe la 1000 î.Chr. Acum
însă rol de prim plan îl aveau alte două oraşe, Tyrul şi Sidonul.
Baze feniciene apar în insulele Mării Egee, în Cilicia, în Africa de nord, Malta, Sicilia sau
Spania. Rol principal în aceste întemeieri îl are oraşul Tyr, fondatorul Cartaginei, apărută către
sfârşitul sec. IX î.Chr. (814) şi destinată a deveni un mare imperiu.
Începând cu sec.VII î.Chr., cadrul politic al Siriei se schimbă. Presiunea Asiriei se transforma
într-o anexiune durabilă prin cucerirea micilor state siriene: Arpad (743), Damasc (732), Samara
(722), Sidon (675). Asirienilor le urmează apoi babilonenii, dar politica nu se schimbă: în anul 586
î.Chr. este supus Ierusalimul şi, astfel, ia sfârşit vechea istorie a evreilor. Oraşul fenician Tyr va avea
aceeaşi soartă câţiva ani mai târziu (573). Când în 538 imperiul neobabilonean este înfrânt şi cucerit de
perşi, Siria este redusă la o provincie (satrapie) a noului imperiu.

5.4. Israelul
Apogeul vechilor civilizaţii semite a fost atins de Israel. Faptul că-l studiem se datorează
rolului pe care acest mic popor l-a avut în istoria antică. Pe de o parte constatăm o istorie modestă,
limitată în timp a statului israelit, iar pe de altă parte conservarea poporului evreu dincolo de limitele
evenimentelor.
5.4.1. Originile poporului evreu. Încercarea de definire a începuturilor poporului evreu este
dificilă datorită caracterului surselor de informare. Din Vechiul Testament ca sursă majoră de
informare, redactat la o dată relativ târzie, este dificil a separa sâmburele de adevăr din mulţimea
compilaţiilor anterioare. Cele dintâi referiri la evrei provin dintr-un izvor extern, o stelă a faraonului
Merneptah (cca.1207 î.Chr.) în care sunt enumerate victoriile sale, prilej cu care este amintită şi
supunerea Israelului.
În jurul Semilunei fertile triburile semite nomade, (numite habiru15în textele akkadiene şi
egiptene) se manifestau ca o populaţie instabilă. În cadrul acestora, cu termenul ebraic de ibrî (ivri)
sunt definiţi, în special în relatările privind perioada de dinaintea regalităţii, evreii. Utilizarea acestui
termen în sens etnic este relativ târzie, fiind datorat în mare măsură unor vorbitori de limbă greacă. În
textul biblic nu întâlnim termenul de evreu (limbă ebraică) în sens etnic., Utilizat rar, el desemnează în
câteva cazuri doar persoane (gupuri de persoane) dependente. Singura sursă care permite stabilirea

15
.Un punct de vedere aparte susţine că termenul de habiru nu ar avea înţeles etnolingvistic, ci social. Grupurile de habiru ar reprezenta nu
triburi, ci diverse elemente dislocate prin migraţie sau cuceriri. Ele constituiau o ameninţare permanentă în zonă, practicînd sub comanda
unor şefi autoritari, jaful ca sursă de îmbogătire. Termenul de habiru, probabil datorită acestei agresivităţi, a intrat şi în limbajul unor
cancelarii ale Orientului, avînd sensul de rebel sau de persoană care încalcă un jurămînt de loialitate.

56
unei relaţii între acest gentiliciu (ibrî) şi un trib (clan) este tradiţia referitoare la genealogia lui
Abraham, al cărui strămoş ar fi fost Eber16.
Pătrunderea comunităţilor iudaice în spaţiul siro-palestinian este lentă, realizată în timp, fiind
consemnate grupe sedentare agricole în zona colinară (Sichem), grupe de seminomazi crescători de
animale mici (oi, capre, măgari) în centrul şi nordul zonei (între Ebla şi Eufrat), altele integrate în
civilizaţia urbană (Ebla) sau în comerţul caravanier. Factori de natură externă (expansiunea hitită)
determină dislocări şi mişcări de populaţie spre zona sudică, în care sunt cuprinse şi unele din triburile
evreilor (sfârşitul secolului XVII- începutul sec.XVI î.Chr.). Etapele şi condiţiile cuceririi Palestinei
sunt deosebit de complexe şi din acest motiv, greu de urmărit. Tradiţia păstrează amintirea a trei
războaie care au avut loc după distrugerea Ierichonului (în centrul ţării încheiat prin cucerirea cetăţii
Ai/El Tell; altul purtat spre sud-vest duce la înfrîngerea confederaţiei canaanite la Gibeon/El Jib; al
treilea în nord terminat prin cucerirea şi distrugerea Hazorului/Tell el Qedah). Cercetările arheologice
nu au reuşit însă să ofere până în prezent suficiente elemente care să susţină istoricitatea tradiţiei.
5.4.2. Perioadele istoriei evreieşti
Pe baza textului biblic, istoria poporului evreu se împarte în mai multe perioade: a) epoca
patriarhilor (Avraam, Isaac şi Iosif); b) epoca judecătorilor (exodul în Egipt); c) epoca regalităţii,
cu două subperioade: c1) regatul unit (1020-928 î.Chr., cu regii Saul, David şi Solomon); c2) cele
douăregate Iuda şi Israel. Perioada se încheie prin cucerirea Samarei (722) de către asirieni şi a
Ierusalimlui (586) de către babiloneni; d) perioada exilului în Babilon; e) revenirea în patrie a
evreilor (538) şi reorganizarea statului sub Macabei (167-62 î.Chr.). La această ultimă dată Pompei
cucereşte Ierusalimul şi transformă teritoriul israelit în provincie romană.
5.4.2.1. Epoca patriarhilor.
Prima închegare a nucleului etnic al evreilor este legată, prin tradiţia biblică, de numele
patriarhului Abraham. Acesta, la îndemnul Domnului, pleacă din Ur17 şi, urmând cursul Eufratului,
ajunge la Haran în nordul Siriei, de unde îşi îndreaptă caravanele spre Palestina. Aici vor vieţui Isaac,
Iosif şi Iacob. Ultimul dintre ei pleacă la curtea egipteană, chemându-i apoi acolo şi pe cei din clanul
lui.
Tradiţiile biblice prezintă patriarhii ca pe nişte Astrăini” prin raportare la populaţia locală sau
ca nişte seminomazi pe cale de a deveni sedentari, veniţi cu turmele în căutare de păşuni pentru
animale. Adesea israeliţii se instalează în preajma oraşelor şi întreţin bune relaţii cu autorităţile locale.
Acest fapt nu exclude folosirea, atunci când era cazul, a vicleniei şi violenţei.
O analiză a tradiţiilor biblice permite constatarea că la originea confederaţiei israelite au fost
patru grupuri principale ce se alătură patriarhilor Avraam, Isaac, Iacob şi Israel.
Grupul ebraic al lui Iosif, datorită unor cauze care nu sunt bine precizate (căutarea de păşuni,
deplasare sub presunea înaintării hicsoşilor etc.), pătrunde în Egipt, la marginea orientală a Deltei
Nilului, unde rămâne un anumit timp. Acest grup participă la lucrările de construcţie ale cetăţilor şi a
bazelor de aprovizionare din zonă. Opresiunea la care au fost supuşi va determină exodul evreilor din
Egipt (Afuga din Egipt”) sub conducerea lui Moise, eveniment petrecut, după toate probabilităţile, în
timpul domniei lui Ramses II (?), în jurul anilor 1270-1250 î.Chr. În timpul unei migraţii lente (cu
durata de cca 40 de ani), se pare că evreii au rămas un timp în Sinai, fapt ce îi permite lui Moise
(venerat conducător spiritual, unificator, legislator şi bun organizator) să impună grupului principal
principiile religiei yahviste (YHWH va fi unica lor divinitate căreia nu-i fac o imagine cioplită).
Ocolind ţara Moab, vor ocupa, în Transiordania, pământurile de la nord de Arnon.
Sub conducerea lui Iosua, urmaşul lui Moise, evreii trec râul Iordan şi pătrund în Cisiordania,
ocupând Ierichonul şi Bethelul. La apropierea lor, dregătorii cetăţilor aliate din zonă (Ghibeon,
Chefira, Beerot) le propun israeliţilor un pact, acceptat de Iosua, prin care li se acordă statutul de
vasali. Această alianţă reprezenta o ameninţare directă pentru Ierusalim, care ripostează prin
constituirea unei coaliţii a suveranilor caananeeni. Cu sprijinul Egiptului, aliaţii angajează o luptă cu
israeliţii în apropierea înălţimilor Bet-Horon. Probabil în urma acestei confruntări apare prima
menţiune despre Israel pe stela lui Merneptah (cca.1207 î.Chr.), precum şi redarea unei ciocniri
egipteano-israelite pe un basorelief al acestui faraon de la Karnak, ambele fiind legate de cucerirea

.Numele de Eber (în tradiţia biblică figurează drept strămoş al lui Abraham) este asimilat cu Ebrum (Ebrium) din limba eblaită.
16

.Observaţiile făcute în timpul cercetărilor de la Ebla permit emiterea unei noi ipoteze privitoare la patria lui Abraham. Prezenţa în texte a
17

mai multor antroponime legate deciclul lui Abraham (Abramu, Ebrium, Is-ra-i-lu), ca şi descoperirea într-un mormînt a imaginii unui rege
păstor permit avansarea ideii că în această cetate ar putea fi plasat locul (dacă nu patria) unde a fost elaborat nucleul oridinar al temei.

57
Gehezerului. După conflictul armat amintit, clanurile israeliţilor s-au îndreptat spre nord, cucerind
zona de munţi şi coline situată între Ierusalim şi Sichem.
5.4.2.2. Epoca judecătorilor
În expansiunea spre nord a avut loc o ciocnire între două dintre clanurile evreilor (Israel şi
Iosua), încheiată printr-un pact (Aalianţa de la Sichem”), în bază căruia fiecare clan îşi păstrează
teritoriul şi autonomia. Înţelegerea a condus la constituirea unei Confederaţii în cadrul căreia Iosua a
impus recunoaşterea lui Yahweh ca unică divinitate. Unificarea religioasă, baza confederaţiei, a fost
însoţită de adoptarea unor reguli fundamentale care priveau cultul comun şi viaţa socială. Promulgate,
probabil, de Iosua, acestea reprezintă o formă primitivă a Decalogului18. Cele 10 reguli fundamentale
formau într-un fel constituţia confederaţiei israelite. Unitatea era, în primul rând, de natură religioasă
(recunoaşterea lui Yahweh ca unică divinitate şi respectarea sărbătorilor sale - sabaat). Nu se face nici
o referire la vreo structură sau instituţie confederală. Acest fapt a înlesnit integrarea a noi grupuri
israelite în confederaţie. Clanul, identificat cu satul ce grupa mai multe familii, trăia practic în autarhie
economică şi socială. Autorităţile tradiţionale, caracteristice fiecărui clan (Abătrânii”), veghiau la
respectarea regulilor privind viaţa socială, enunţate în Decalog. Adunări comune, care dezvoltau
sentimentul de apartenenţă la confederaţie, aveau loc în timpul serbărilor prilejuite de pelerinajul la
sanctuarul de la Silo. Doar în cazuri deosebite, în faţa unui pericol venit din exterior, se puteau
organiza, sub conducerea unui şef unic - numit judecător (şofetim) -, însărcinat să conducă armata.
După îndepărtarea pericolului el păstrează doar o funcţie onorifică.
5.4.2.3. Perioada regatului unificat (1030-931 î.Chr.).
În cazul unei primejdii din afară, legătura fragilă ce unea triburile confederaţiei israelite
devenea insuficientă. Aceasta era evidentă atunci când persistenţa primejdiei din exterior pretindea
necesitatea permanenţei unui conducător militar. Ea determină trecerea de la instituţia sporadică a
judecătorilor şi Asalvatorilor”, la cea a monarhiei, comună popoarelor din jur.
La început triburile confederaţiei s-au confruntat cu duşmani pe măsura lor: medianiţi,
amoniţi, moabiţi sau cetăţi cananeene. Situaţia s-a complicat atunci când au început să se confrunte cu
expansionismul filistinilor. Ei sunt menţionaţi pentru prima dată sub numele de Peleset în inscripţia
care celebrează victoria repurtată de Ramses III în 1177 î.Chr. asupra Apopoarelor mării”. După
înfrângerea acestora, filistinii s-au aşezat, probabil cu acordul egiptenilor, pe o fâşie de pământ de-a
lungul litoralului mediteranean, între Aşkalon şi Gaza. Aici ei se constituie într-o federaţie a cinci
oraşe (Gaza, Aşkalon, Aşdod, Ecron şi Gat), fiecare având în frunte câte un comandant (seren). Bine
organizaţi, uniţi şi dotaţi cu arme din fier, filistinii, în încercarea de a-şi extinde dominaţia asupra
întregului Canaan, s-au lovit de rezistenţa israeliţilor. Nevoia de a opune forţei militare şi politice a
filistinilor o rezistenţă armată eficientă va constitui unul din elementele care au grăbit constituirea
statului unificat.
Primele confruntări cu filistinii (cca 1050 î.Chr.) s-au soldat cu înfrângerea confederaţilor şi
capturarea, din sanctuarul federal de la Silo, a chivotului Domnului, emblema lor naţională.
Înfrângerea a marcat şi începutul misiunii lui Samuel, care stăpînea peste Bethel, Ramah şi avea
controlul asupra locului de cult de la Gigal. În calitate de căpetenie spirituală a israeliţilor, Samuel se
pare că are un rol esenţial în desemnarea lui Saul (1029-1004 î.Chr.) drept viitor rege.
Noul rege încearcă să consolideze uniunea celor 12 triburi israelite. Caracterul regalităţii este
determinat de structura primitivă a puterii centrale şi a administraţiei. În procesul de guvernare, Saul se
bazează pe rudele apropiate, iar sprijinul puterii centrale îl asigura armata ce o organizează, având ca
nucleu un grup de războinici ataşat datorită legăturilor personale. În această calitate, el înfrânge pe
amoriţii care au atacat triburile de la răsărit de Iordan. De asemenea, respinge atacurile dinspre sud ale
edomiţilor şi amalekiţilor. Saul poartă mai multe lupte şi cu filistinii19, care îşi construiseră puncte
întărite în teritoriile aflate sub autoritatea lui. În confruntarea desfăşurată la Muntele Gilboa, regele va
cădea împreună cu unul din fiii săi. Absenţa unor criterii precise în transmiterea regalităţii explică
împrejurările în care David, ginerele său, accede la putere înlăturând pe urmaşii naturali ai lui Saul.

18
.”Eu sunt YHWH Dumnezeul tău/ Nu te vei prosterna în faţa unui zeu străin/ Nu îmi vei face chip cioplit/ Nu îmi vei lua numele în deşert/
Nu îmi vei necinsti sabbatul/ Nu-i vei blestema pe tatăl sau pe mama ta/ Nu-ţi vei ucide aproapele/ Nu vei lua femeia aproapelui tău/ Nu-l vei
prăda pe aproapele tău/ Nu vei jura strîmb împotriva aproapelui tău/ Nu vei încerca să iei casa aproapelui tău” (Iosua, 24,25).
19
.Conform tradiţiei, în una din aceste ciocniri are loc întîlnirea între uriaşul Goliat şi David. Deoarece conducătorii filistinilor propun ca în
locul unei confruntări între cele două tabere să se desfăşoare o luptă între doi combatanţi, David îşi învinge adversarul cu o piatră aruncată cu
praştia.

58
 David (1000-970 î.Chr.), din tribul Iuda, îşi începe cariera ca militar, în slujba lui Saul.
Popularitatea ce o dobândeşte în urma victoriei asupra filistinilor, trezeşte suspiciunea regelui şi un
conflict cu acesta. Obligat să se refugieze, David intră ca mercenar în slujba dinastului filistin al cetăţii
Gath. După moartea lui, David este proclamat iniţial rege în sud, în Iudeea, având ca reşedinţă oraşul
Hebron. Apoi, dispunând de armată, cucereşte regatul Israel şi face din Ierusalim capitala noului stat
unificat. Astfel David reuşeşte să aducă sub autoritatea sa cele 12 triburi israelite. Bazându-se pe o
armată puternică şi profitând de o conjunctură internaţională favorabilă (slăbirea Egiptului, declinul
Babilonului şi Asiriei), David extinde hotarele regatului său. În două campanii militare înfrânge
rezistenţa filistinilor, instituind controlul asupra cetăţii Gath. După ce cucereşte regatul Edom, de la
hotarele meridionale, îi supune pe aramenii din nord, ca şi pe ammoniţii şi moabiţii din sud,
constituind astfel un Aimperiu multinaţional”.
Remarcabil om de stat, talentat comandant de oşti şi strălucit diplomat, David schiţează
structurile organizatorice ale noului stat centralizat ce se întindea de la M. Mediterană la Eufrat şi la
M. Roşie. David a impus ca principiu dinastic ereditatea şi a elaborat şi dezvoltat o ideologie politică
menită să-i consolideze puterea. În conformitate cu aceasta, regele nu era doar Aalesul” divinităţii, ci
administrator al lui Iahwe pe pământ. Uniunea personală între regatul Iuda şi Israel este consfinţită
prin mutarea Chivotului sfânt la Ierusalim. Fortificând după cucerire acest oraş, David face din
Ierusalim capitala politică şi religioasă a Israelului, în care cultul lui Yahweh este impus ca religie de
stat. Astfel, religia prin stabilirea unor relaţii particulare cu statul, va fi transformată într-un instrument
politic pentru consolidarea puterii. Această relaţie se materializează prin rolul direct jucat de rege în
organizarea cultului, în construirea de temple (marele Templu de la Ierusalim şi alte temple în centre
districtuale). Pentru serviciile divine pe care le oficiau slujitorii acestor temple (leviţii), tradiţia
consemnează că David a scris Psalmi, care sunt consideraţi ca fiind cele mai desăvârşite poeme
relligioase. Leviţilor li se încredinţează şi unele atribuţii administrative, civile şi judecătoreşti.
David a creat o puternică armată, al cărui nucleu era format de un corp de mercenari filistini.
Aparatul administrativ, organizat după model egiptean, număra în rândurile sale numeroşi funcţionari
şi ofiţeri, unii aparţinând populaţiilor neisraelite. Instituie pentru supuşi îndeplinirea unor obligaţii în
folosul regalităţii, precum taxe şi corvezi constând din zile de seceriş şi munci pentru construcţii.
Aparatul fiscal organizat avea menirea de a ţine evidenţa tuturor contribuabililor.
În lunga sa domnie s-a confruntat cu unele conflicte interne, răzvrătiri (precum cea organizată
de Avshalom), reprimate fără dificultate, care reflectă opoziţia cercurilor tribale din nord, nemulţumite
de îngrădirea autorităţii lor.
Strânse relaţii de cooperare sunt stabilite cu Fenicia şi îndeosebi cu Hiram, regele Tyrului de la
care obţine meşteri constructori, precum şi lemnul necesar ridicării marilor edificii ale capitalei.
Pentru evrei, David a rămas figura cea mai strălucită din istoria antică, de viaţa lui legându-se
numeroase legende care împletesc un nimb mesianic în jurul figurii lui.
Succesorul său, Solomon (970-933 î.Chr.) preia astfel un regat unificat şi consolidat prin
sistemul politic constituit de către tatăl său. Deoarece în noua guvernare nu-i revin sarcini militare (a
purtat doar un război în nord, cu regatul Aram), Solomon îşi etalează calităţile de bun organizator,
diplomat şi constructor iscusit. Urcat pe tron, Solomon îi înlătură pe rivalii săi, potenţiali sau
imaginari. Unitatea întinsului său imperiu, devenit cea mai importantă forţă economică şi politică a
spaţiului dintre Egipt şi Mesopotamia, este susţinută de rege printr-o atentă politică defensivă şi un
abil joc diplomatic. Întreţine strânse relaţii cu regatele şi principatele vecine, consolidate prin acorduri,
în special de ordin comercial şi căsătorii politice.
Pe plan intern, continuă procesul de centralizare a statului iniţiat de David prin crearea a 12
districte fiscale, deosebite de structurile tribale anterioare. Sub domnia sa, regatul Israelului a cunoscut
un înalt nivel de prosperitate economică şi de înflorire culturală. A încurajat dezvoltarea
meşteşugurilor, în special a prelucrării fierului, prin aducerea unor meşteri din Fenicia, iar din Tyr
marinari şi constructori de corăbii (la M. Roşie ridică portul Etziongaber, cu un important şantier
naval). Se instituie un monopol regal pe minele din Eden şi pe comerţul de cai. Controlând
principalele drumuri comerciale dintre Egipt, Anatolia, Arabia şi Mesopotamia, regele garanta
siguranţa caravanelor negustorilor în schimbul perceperii unor taxe speciale de tranzit. Solomon
întreţine strânse relaţii cu puternicul rege al Tyrului, Hiram I, cu al cărui sprijin organizează expediţii
comerciale pe mare spre Arabia şi Africa occidentală (în enigmatica ţară Ofir). Au fost create
puternice unităţi de care de luptă, ca forţe de intervenţie rapidă. De asemenea, se constituie o reţea de

59
cetăţi regale, mici fortăreţe în care erau prezenţi, pe lângă trupe şi funcţionari regali care strângeau
impozitele din districte.
Solomon a fost şi iniţiatorul unor vaste construcţii. În capitala Ierusalim este ridicat un fastuos
complex arhitectural, cuprinzând templul, simbolul religiei israelite şi palatul regal. Totodată,
negustorii străini au primit permisiunea de a-şi ridica temple pentru propriile divinităţi. Acest fapt a
nemulţumit populaţia conservatoare, dar mai ales marea preoţime.
Efortul de consolidare a statului şi a dinastiei nu au dat rezultatele scontate. Domnia lui
Solomon consemnează şi începutul unei crize interne. Rivalităţile tribale au supravieţuit politicii de
unificare, iar opoziţia dintre interesele dinastiei şi ale supuşilor în probleme de natură socială sau de
cult s-au accentuat. Pentru a susţine material marile lucrări publice pe care le-a iniţiat, Solomon a
introdus un sistem fiscal excesiv. În acelaşi timp, organizarea unei curţi fastuoase, asemănătoare celor
ale monarhiilor orientale şi asimilarea unor divinităţi străine au determinat ruptura dintre tradiţia
religioasă şi monarhie. Răzvrătiri interne precum cea condusă de Ieroboam sau răscoale ale
populaţiilor supuse (Edom) - declanşate de regimul dur al corvezilor obligatorii, de obligaţia celor 12
triburi de a acoperi timp de câte o lună fiecare cheltuielile curţii regale, de fiscalitatea excesivă etc. -,
sunt înăbuşite. Aceste rivalităţi şi tendinţe de dezmembrare vor face ca unitatea statului să nu
supravieţuiască morţii lui Solomon.
5.4.2.4. Regatele israelite Iuda şi Israel
După dispaiţia lui Solomon, disensiunile etnice şi politice dintre triburile nord şi cele din sud
vor duce la scindarea unităţii statale. Deoarece Roboam, fiul şi succesorul lui Solomon, a refuzat
revizuirea şi diminuarea obligaţiilor ce le avea populaţia israelită faţă de curtea regală, în urma unei
răscoale 10 triburi, din centrul şi nordul ţării, îl încoronează rege pe Ieroboam. Iau naştere astfel două
state rivale: regatul de nord (Israel), cu capitala la Samaria, mai puternic sub aspect militar şi regatul
de sud (Iuda), constituit din triburile Iehuda şi Beniamin, cu centrul politic la Ierusalim. Cele două
regate iudaice vor desfăşura în următoarele secole, până la cucerirea lor (722 şi 586 î.Chr.) o activitate
politică lipsită de anvergură şi de perspective, marcată în interior de crize dinastice, sociale sau
religioase (încercări de revenire la religia păgîâă), de slăbirea capacităţii de apărare şi, ca urmare, prin
creşterea autorităţii politice, morale şi religioase a profeţilor. Înfăţişindu-se drept conştiinţa Israelului,
aceşti profeţi erau preocupaţi în special să protejeze societatea israelită de influenţe venite din partea
populaţiilor vecine. Singurul element care-i mai uneşte este cultul lui Yahwe şi unele tradiţii. Nu
rareori între cele două regate au loc lupte fratricide.
Pe plan extern, cele două regate se angrenează în atmosfera politică şi rivalităţile comune
spaţiului est-mediteranean, pendulând între cei doi poli de putere: Egiptul într-o scădere accentuată de
autoritate şi Asiria, noua forţă în ascensiune a Orientului Apropiat. Începând cu a doua jumătate a
secolului IX î.Chr., Asiria inaugurează o politică de cuceriri care va avea ca urmare plasarea statelor
din spaţiul siro-palestinian în raporturi de dependenţă faţă de imperiul asirian. În faţa ameninţării
asiriene, regatele Israel (slabit de crize dinastice care determmină o accentuată instabilitate internă) şi
Iuda reuşesc să preîntâmpine cucerirea prin angajarea plăţii unui tribut. Fără a mai avea forţa
necesară, în situaţii care li se par prielnice, se angajează în alianţe antiasiriene pentru redobândirea
independenţei, acţiune care vor determina în cele din urmă dispariţia lor ca state.
Împreună cu regatul Damascului, Israelul organizează o coaliţie antiasiriană care regrupa
statele din spaţiul siro-palestinian. Intervenţia armată asiriană condusă de Tiglatpalassar III determină
însă ocuparea Damascului (732) şi obligarea suveranilor din zonă la recunoască autoritatea Asiriei.
După moartea lui Tiglatpalassar III, dorinţa redobândirii independenţei de către Israel, cu sprijinul
Egiptului, determină o nouă intervenţie în forţă a Asiriei, în acest spaţiu. În urma unui asediu de doi
ani, Sargon II va cuceri Samaria (722). Aproape 30.000 de israeliţi, aleşi din rândul căpeteniilor,
meseriaşilor şi negustorilor, sunt luaţi prizonieri şi deportaţi în Babilonia, iar ţara a fost transformată în
provincie asiriană.
În sud, regatul Iudeei, cu o suprafaţă mai mică, condus de urmaşii lui David şi-a asigurat
pentru o perioadă ceva mai lungă liniştea internă prin plata unui tribut. Pentru regatul Iudeei urmează
apoi un secol de confruntări aproape continue cu puterea asiriană. La moartea lui Sargon II (705),
Iezechia, regele Iudeei, organizează o coaliţie locală, sprijinită de Egipt, pentru înlăturarea dominaţiei
asiriene. Sennacherib, noul rege al Asiriei, înfrânge forţele coaliţiei, determinând supunerea regatului
Iudeei, trimiterea în captivitate în Babilon a câtorva mii de evrei, ca şi plata unui tribut (30 talanţi aur
şi 800 talanţi de argint).

60
 Abia după moartea regelui Assurbanipal, războaiele civile care i-au urmat, permit, pentru
scurtă vreme, regatului Iudeei să-şi declare independenţa.
Imperiul babilonean, noua forţă politică şi militară a Orientului, îşi însuşeşte curând
posesiunile asiriene. În anul 605 î.Ch., babilonenii îi înfrâng pe egipteni în bătălia de la Karkemish, iar
Siria şi Palestina cad în zona de influenţă a noii puteri.
Nabucodonosor II (605-562 î.Chr.), regele babilonean, întreprinde mai multe campanii în zona
palestiniană, deoarece Iudeea participase la două coaliţii antibabilonene. În timpul acestora,
Nabucodonosor pustieşte Iudeea (598 î.Chr.), exilând elita populaţiei israelite (aristocraţi, meşteşugari
şi negustori). Apoi, în 587 î.Chr., asediază şi distruge Ierusalimul (demolează fortificaţiile, incendiază
marele templu, masacrează familia regală), ducând în captivitate la Babilon o bună parte a populaţiei.
5.4.2.5. Perioada exilului în Babilon
În Babilon, exilaţii din Iudeea au găsit comunităţi întregi de evrei colonizaţi acolo după
desfiinţarea regatului Israel. Diferendele dintre triburi s-au estompat treptat, evreii exilaţii, grupaţi în
mai multe centre, au putut duce o oarecare viaţă comunitară. În această epocă a apărut forma de
comunitate evreiască care a durat apoi în timp, ca şi organizarea şcolilor de rugăciune, care devin şi
şcoli pentru tineri şi loc de întâlnire pentru adulţi. Acolo erau citite textele Bibliei şi se prăznuiau
sărbătorile. Sabatul era respectat cu stricteţe iar zilele ce aminteau căderea Ierusalimului, a Templului
şi părăsirea ţării, intraseră în ceremonialul religios ca zile de post. În timpul captivităţii, scrierile
profeţilor (Iezechil) au contribuit în mare măsură la menţinerea sentimentului naţional şi religios al
evreilor, a speranţei revenirii în patria părăsită.
În Babilon , evreii practicau comerţul, meşteşugurile şi agricultura. Cu timpul exilaţii din
Iudeea s-au amestecat în aşa măsură cu cei din Israel încît ideea apartenenţei tribale este treptat
anulată, creind astfel un popor unificat.
5.4.2.6. Revenirea în patrie a evreilor. Reorganizarea statului sub Macabei
După cucerirea Babilonul (539 î.Chr.), regele persan Cyrus dă un edict prin care permite
întoarcerea evreilor captivi în ţara lor. Conducătoriimişcării de reîntoarcere în patrie urmăreau în
primul rînd renaşterea politică, religioasă şi culturală a comunităţilor evreieşti. Ei militau pentru
unificarea triburilor şi crearea unui singur popor.
În renaşterea naţională a evreilor, un rol important l-a avut Erza care impune Tora drept
constituţie a statului iudaic, care pretindea respectul legii şi a unei justiţii drepte. Una din prevederile
acesteia se referea la interdicţia căsătoriilor mixte. Administraţia persană, în afara obligaţiei plăţii
tributului, era tolerantă faţă de populaţiile supuse, respectându-le obiceiurile religioase. Templul de la
Ierusalim, reclădit (515 î.Chr.), a fost proclamat drept centru al iudaismului. Limba ebraică a fost
restabilită ca limbă vorbită în locul aramaicei folosită anterior. Se înfiripă acum şi structurile
administrative şi de conducere, fiind revigorate în parte elemente ale organizării anterioare perioadei
regalităţii. Oraşele sunt puse sub conducerea Abătrînilor” şi a judecătorilor. Pentru conducerea statului
a fost instituit un orgamism (Aparlament”) compun din bătrînii aleşi din toate localităţile.
Apoi, după victoriile obţinute de Alexandru Macedon asupra armatei persane conduse de
Darius III (331 î.Chr.), Palestina a intrat în orbita politică a elenismului. Ptolemeu I (320) invadează
Israelul, cucereşte Ierusalimul, prilej cu care deportează o parte a populaţiei în Egipt. Palestina va
rămâne timp de un secol sub stăpânirea lacizilor. Această dominaţie este adeseori disputată cu
Seleucizii din Antiochia în cadrul celor cinci Arăzboaie siriene”. Dominaţia lacidă în Palestina pare să
fi reprezentat o epocă de bunăstare.
După al cincilea război sirian, câştigat de Antiochus III, Palestina va trece în sfera de influenţă
a Seleucizilor (200-167 î.Chr.). Iudeii sunt supuşi unui proces sistematic de elenizare forţată de către
Antiochus IV, care interzice (167) practicarea cultului mozaic. Erau sancţionaţi cu pedeapsa cu
moartea toţi cei care practicau circumcizia sau respectau sabatul. În Templul din Ierusalim,
transformat într-un lăcaş închinat lui Zeus, a fost ridicat un altar în cinstea acestuia. Asemenea altare
au apărut în toate localităţile din Iudeea, populaţia fiind îndemnată, sub ameninţări grave, să aducă
sacrificii şi să se închine lui Zeus.
Acest fapt declanşează o răscoală a iudeilor (167 î.Ch.), condusă de şeful familiei marelui
preot Matitiahu şi de fiii săi. Comanda trupelor a fost încredinţată lui Iuda (Iehuda) care a fost poreclit
Macabi deoarece atacurile sale asupra seleucizilor aveau forţa şi efectul unor lovituri de ciocan 20.

20
.În ivrit, ciocan se numeşte makevet.

61
După victoria obţinută la Amaos asupra armatei lui Antiochus, Iuda eliberează Ierusalimul (164
î.Chr.). Templul a fost purificat şi s-au reluat slujbele divine. În amintirea acestui eveniment s-a
instaurat sărbătoarea Hanuka în înţelesul reînnoirii serviciilor divine în templul pângărit de seleucizi.
O delegaţie trimisă la Roma va încheia un pact de amiciţie prin care romanii, care jucau rolul de
arbitru în spaţiul mediteranean, se obligau să vina în ajutorul Iudeei în caz de război. După moartea lui
Iuda, lupta împotriva seleucizilor va fi condusă de fratele său, Ionathan. După alte confruntări militare,
seleucizii sunt constrînşi să recunoască autonomia deplină a Iudeei, libertatea cultului, dreptul de-a
reconstrui zidurile Ierusalimului. Ionathan va fi numit ca mare preot şi şef al statului. Dându-şi seama
că prin război nu-l va putea înfrînge, generalul seleucid Trifon îl convoacă pe Ionathan în cetatea Acco
sub pretextul tratării unei înţelegeri, unde îl ucide. Comanda armatei va fi preluată de Shimon, ultimul
dintre fiii lui Matitiahu, care reuşeşte să-i alunge pe seleucizi în Siria. După acest succes, Shimon va fi
proclamat de către Marele Knesset, parlamentul vremii ca şi conducător al poporului (etnarh) şi mare
preot. Astfel, după 25 de ani de lupte neîntrerupte, iudeii îşi redobândesc independenţa politică.
Shimon, solicitînd aplicarea tratatului de amiciţie şi apărare, obţine recunoaşterea de către senatul
roman pentru evrei a calităţii de aliaţi ai Romei. În anul 139 î.Chr. Shimon încheie un tratat similar cu
Sparta. Având acest sprijin extern, perioada care urmează se bucură de o oarecare linişte şi de
prosperitate economică şi înflorire culturală în spaţiul palestinian. Shimon şi urmaşul său Ihanan
Horknos vor bate monedă, manifestându-şi astfel independenţa faţa de economia instituită în Orientul
Apropiat de urmaşii lui Alexandru Macedon.
Durata ei în timp este însă restrânsă deoarece romanii intervin direct în istoria Israelului. În
anul 63 î.Chr., în urma acţiunii energice întreprinse de Pompeius, Israelul îşi va pierde independenţa,
intrînd sub administraţia Romei. Ţara, împărţită în provincii, a fost obligată la plata unui greu tribut.
Apoi, pentru o mai buna administrare şi o mai uşoară supraveghere, teritoriul palestinian a fost
transformat în provincia Iudeea. Acest teritoriu îşi va păstra o oarecare autonomie administrativă sub
conducerea Sanhedrinului ca factor suprem, legislativ şi judecătoresc, al cărui preşedinte era Marele
preot.
Duritatea şi rapacitatea administraţiei romane, ca şi lezarea sentimentului religios al evreilor,
vor face ca în acest spaţiu revoltele să fie dese, încât Iudeea îşi câştigă reputaţia de cea mai inflamabilă
şi cea mai greu de guvernat provincie romană. Cea mai puternică dintre aceste răzvrătiri a izbucnit în
anul 66 d.Chr. Intervenţia guvernatorului Siriei, Questius Gallus, se soldează cu o grea înfrângere
pentru romani, în timpul căreia au pierit 6.000 de soldaţi. Vestea desprinderii Iudeii de imperiu
determină senatul roman să trimită pe generalul Vespasianus în fruntea unui numeros corp de armată
pentru pacificarea şi recucerirea acestui teritoriu rebel. Deşi a întâmpinat o rezistenţă puternică,
Vespasianus reuşeşte să cucerească aproape întreaga Palestină, cu excepţia zonei Ierusalimului,
considerată focar al răscoalei. Datorită dârzei rezistenţe a răsculaţilor, bine organizaţi sub aspect
militar şi conduşi de Shimon Bar Ghiora, Titus, fiul de acum împăratului Vespasianus, după lupte
grele cucereşte şi distruge Ierusalimul, deportează populaţia şi incendiază Marele Templu (70 d.Chr.).
Din imensa sa construcţie, azi a rămas doar o parte din zidul apusean al cetăţii, care va deveni în timp
AZidul Plângerii”. Iudeea vă rămâne, totuşi, un focar de revolte până când Hadrian o va supune
definitiv (135 d.Chr.).
Ajunşi minoritari în propria lor ţară, evreii sunt nevoiţi să se răspândească în diferite zone ale
imperiului roman, iar cultura lor supravieţuieşte în aceste comunităţi dispersate (diaspora). După
distrugerea Ierusalimului, cu ajutorul unor conducători, preoţi şi învăţaţi retraşi la Iavne, Rabi Iohanan
Ben Zakai a creat un sistem legislativ religios care s-a răspândit în toate ţările în care se aflau
dispersaţi evreii. În acest fel evreii şi-au putut păstra un specific şi mod de viaţă proprii, care-i unea
într-un Astat spiritual”, legat sufleteşte de teritoriul naţional care apare cu titlul de Eretz Israel.
5.5. Cultura în spaţiul siro-palestinian
Cultura popoarelor din acest spaţiu cu toată fragmentarea datorată structurilor politice şi
elementelor etnice care s-au succedat, cu toate influenţele din exterior pe care le-a suportat, se
caracterizează prin originalitate şi bogăţie, dublate de forţă de penetraţie şi influenţă ce o exercită
asupra altor culturi.
Semiţii din Siria şi Palestina dezvoltă, pe baza sistemului grafic cuneiform, o scriere proprie,
alfabetică. Cu această descoperire se produce o adevărată revoluţie în cultura Orientului Apropiat,
scrierea devenind un instrument facil de exprimare. Prima etapă în procesul de formare a scrierii
alfabetice, întâlnită la Ebla (2500 î.Chr.), utiliza 100 de semne care redau semne sau cuvinte. Dacă

62
luăm în seamă tradiţia greacă, inventarea alfabetului propriu-zis, compus din 27 de consoane, aparţine
fenicienilor. Scrierea feniciană va fi apoi preluată şi adaptată de către alte neamuri semitice (arameii)
sau de către greci.
Creaţia literară a spaţiului siro-palestinian este cunoscută în primul rînd datorită textelor
descoperite la Ebla şi Ugarit. Acestea evidenţiază larga circulaţie a numeroase poeme epico-mitologice
dezvoltând mituri legate de Ciclul lui Baal şi Anat, mitul fenician al creaţiei lumii (transmis de Filon
din Byblos) sau mituri ale eroilor (Povestea lui Aqhat).
A doua sursă de cunoaştere este datorată tezaurului literar conservat prin intermediul
Vechiului Testament. După conţinutul şi caracterul scrierilor, acestea se grupează în: a) Scrieri care
cuprind cele cinci cărţi ale Pentateuhului (Geneza, Leviticul, Exodul, Numerii şi Deuteronomul),
cunoscute în ebraică sub numele de Torah (ALegea”). În ele întâlnim o istorie în care se împletesc
evenimente reale cu mituri, tradiţii şi legende tribale. Alte cărţi (Judecătorii, Cartea lui Samuel, Cartea
Regilor, Cartea Cronicilor) au o valoare istorică şi documentară mai accentuată. b) Scrieri morale,
sapienţiale (Proverbele, Cartea lui Iov, Eclesiastul); c) Poezie lirică (Psalmii, Plângerile lui Ieremia şi
Cântarea Cântărilor); d) Proză narativă şi e) Scrierile profeţilor.
Cunoaşterea panteonului din spaţiul siro-palestinian este facilitată de datele cuprinse în textele
descoperite în diferite oraşe (Ebla, Ugarit, Tyr, Sidon, Byblos), ca şi de paginile Vechiului Testament.
Acesta, datorită trăsăturilor specifice zonei, este mai fluid şi inconstant (schimbări de atribuţii, funcţii,
de rudenie între zei etc.), în comparaţie cu panteonul mesopotamian. Textele ugaritice îl prezintă pe El,
zeul creator, stăpân al haosului, ca pe un bătrîn cu barbă albă. Tatăl său, Dagan, străvechiul zeu al
grâului, nu are o poziţie bine definită în ierarhia panteonului semitic din zonă. Soţia lui El era Asherat,
nume cunoscut din Biblie ca simbol al păgânismului predecesorilor lui Israel. El va trece apoi într-un
plan secundar, puterea supremă fiind preluată de către Baal (cunoscut şi sub numele de Haddu,
Hadad), zeul tunetului şi al furtunii, stăpânul înălţimilor, protector al regilor din Ugarit şi Karkemish.
În acest cult un rol important îl juca Anat, prezentată de textele ugaritice fie ca soţie, fie ca soră a lui
Baal. În ciclul vegetativ, elementul feminin era reprezentat de zeiţa Astrate, care are elemente comune
cu Iştar, zeiţa babiloneană.
Analiza unor texte din Ebla, Karkemksh şi Mari arată faptul că El apare şi într-o ipostază
nepersonificată (Yahw). Această componentă veche a panteonului vest-semitic dobândeşte o
semnificaţie deosebită în cadrul procesului de diferenţiere a evreilor de alte populaţii cu care se
înrudeau, determinând cristalizarea unei divinităţi unice, Yahve. Această ipoteză este confirmată de
faptul că în calendarul de la Gezer (sec.X î.Chr.), apare alături de Yahve şi zeiţa Asherat.
Cadrul panteonului siro-palestinian este completat de Azeii naţionali” protectori ai fiecărui
popor (Kamaş la moabiţi, Milgom la amoriţi) sau zei ocrotitori ai oraşelor-stat (Melqart din Tyr, Baal
Eshmun la Sidon etc.).
Fără a cunoaşte cu exactitate cauzele, împrejurările şi momentul în care s-a produs, probabil
ca rezultat al unei evoluţii istorice şi etnice specifice, evreii adoptă printr-o reformă religioasă credinţa
într-o singură divinitate (Yahve), care devine zeul lor naţional. Reforma Yahvistă a fost însoţită de
epurarea cultului de elemente idolatre, nereprezentarea divinităţii, de simplificarea ceremonialului etc.
Forma originală a noii credinţe a fost completată apoi în perioada exilului în Babilon şi după revenirea
în Israel prin adăugarea unor principii zoroastriene (opoziţia dintre bine şi rău; ideea de faptă şi
răsplată pentru lumea cealaltă; introducerea cultului îngerilor).
Datorită caracterelor generale ale culturii siro-palestiniene, alături de zeităţile locale sunt
preluate şi venerate din spaţiile vecine unele zeităţi egiptene (Hathor, Amon, Ptah etc.) sau
mesopotamiene (Marduk, Nergal, ªamaş, Sin etc.).
O particularitate a pantheonului vest-semitic o constituie modul de reprezentare al
divinităţilor. Datorită naturii şi atributelor care li se asociază, acestea dobândesc o dublă imagine:
antropomorfă (El ca un bătrân, cu păr şi barbă albă, suveran ceresc purtând coarnele sacralităţii; Baal
ca tânăr, cu bonetă şi coarne scurte, având în mâna stângă lancea arborescentă, simbol al fulgerului) şi
zoomorfă (El ca taur; Baal ca viţel).
Deţinem relativ puţine date pentru a putea reconstitui viaţa religioasă. Administrarea cultului
revenea unor categorii specializate. Unele funcţii religioase depind de regalitate. Texte din Ugarit
vorbesc despre existenţa unor conducători ai sacerdoţilor şi de un personal ajutător important (slujitori
ai sanctuarelor, jeluitoare, prostituate sacre, vrăjitori etc.). O categorie specială o alcătuiesc profeţii
care constituie fundamentul social al unei categorii religioase care va avea o importanţă de prim ordin

63
în Israel. Practicile de cult se desfăşurau în temple sau în sanctuare în aer liber cu un altar. O
particularitate pentru aceste locuri de cult este prezenţa în sanctuare a unor pietre sacre sau în temple a
unor blocuri de piatră (mazzebach) în care se considera că sălasluieşte divinitatea.
Divinităţilor le erau aduse ofrande de hrană, libaţii (vin, untdelemn) sau sacrificii de animale.
Uneori, în cazuri extreme, erau practicate şi sacrificiile umane.
Pe plan religios, importantă este reforma Jahvistă ale cărei cauze, împrejurări şi momentul în
care s-a produs sunt dificile de stabilit. Mai ales modul în care s-a realizat fuziunea între religie,
divinitate şi neam. Spre deosebire de alte religii iahvismul este exclusivist, respingând contactul cu
străinii şi orice idee de prozelitism. Prin această reformă sunt eliminate din cult elementele idolatre, a
impus nereprezentarea unicei divinităţi Yahwe, care devine zeul naţional al evreilor. Este aplicată şi o
simplificare ceremonialului prin excluderea riturilor orgiasice legate de Baal, Adonis sau Astrate, o
reducere a slujitorilor cultului. Alegerea de către Yahwe a poporului lui Israel pentru a-i revele
existenţa şi legea orală presupune un dublu pact (între Abraham şi Dumnezeul lui şi între Yahwe şi
Moise pe muntele Sinai, când sunt revelate Tablele Legii sau Torah). Forma originală a iahvismului a
fost modificată în perioada exilului şi după revenirea în patrie prin adoptarea unor principii
zoroastriene (de exemplu opoziţia dintre bine şi rău, ideea de faptă şi răsplată pe lumea cealaltă,
introducerea cultului îngerilor).
Arta siro-palestiniană se caracterizează printr-o dezvoltare restrânsă, absenţa aspiraţiei spre o
artă de mari dimensiuni şi precumpănirea elementelor străine, datorită amprentei situaţiei politice
impusă domeniului artistic. Succesiunea migraţiilor şi năvălirilor, dominaţia străină, ca şi intensul flux
comercial au făcut ca să se întâlnească sau completeze elemente dispersate, dând contur unei arte
complexe în care motivele mesopotamiene se îmbinau cu cele egiptele, anatoliene sau greceşti. În plus,
pentru spaţiul Israelului, interdicţia religioasă de a reprezenta divinitatea, a anulat dezvoltarea
sculpturii şi picturii la vechii evrei.
Ca primă problemă de arhitectură apărută în aria siro-palestiniană este ridicarea zidurilor de
împrejmuire pentru apărarea nucleului urban constituit de fluxul invaziilor străine, de presiunea
popoarelor nomade sau de atacurile armatelor oraşelor rivale. În nordul Siriei fortificaţiile se ridică
după model hitit (de exemplu cetatea Samal, cu dublu zid de piatră prevăzute cu bastioane şi turnuri).
Materialul de construcţie este în primul rând piatra.
Dintre construcţiile civile amintim palatele regale (Alalakh, Ugarit, Ierusalim, Samaria),
construite după modelul cunoscut în cadrul civilizaţiei din Mesopotamia, însă de proporţii mai
modeste, prin gruparea camerelor în jurul curţilor interioare. Utilizarea funcţională a coloanei este
limitată în etapa târzie.
Pe lângă locurile de cult sub cerul liber, delimitate de simple împrejmuiri, având un altar sau
pietre sfinte în care se considera că se afla divinitatea, din unele oraşe sunt cunoscute şi temple ale
căror planuri sunt simple (Alalakh, Ebla, Ugarit, Byblos). Descrierea biblică face posibilă
reconstituirea faimosului templu din Ierusalim (curtea templului cu altarul pentru sacrificii şi bazinul
pentru apă; poarta pentru accesul în vestibul mărginită de două coloane din bronz; încăperea centrală
de formă rectangulară în care se afla altarul de aur pentru tămâieri şi masa din lemn de cedru pentru
ofranda pâinilor; o cameră întunecoasă în care se păstra Chivotul Sfînt, accesibilă doar marelui preot o
dată pe an cu prilejul zilei Ispăşirii).
Sculptura, slab dezvoltată, este reprezentată prin statuia regelui Idrimi de la Alalakh, prin
figurine reprezentând diferite divinităţi, modelate adeseori primitiv, dar cu redarea expresivă a mişcării
(Ugarit). Sculptura animalieră (lei, sfincşi), de inspiraţie hitită, este întâlnită în partea septentrională a
Siriei. Mai răspândit, relieful este întâlnit pe stele gravate (stela de la Ugarit închinată lui Baal) sau
pentru decorarea pereţilor (incizii pe blocuri de piatră în nordul Siriei). Artele minore, gen caracteristic
spaţiului siro-palestinian sunt reprezentate prin utilizarea reliefului pe obiecte mici de aur sau fildeş,
măşti lucrate din aur, sigilii cu motive figurative de influenţă egipteană (grifoni, sfincşi, discuri solare
înaripate), ca şi prin obiecte de podoabă (inele, cercei, medalioane, brăţări) cu încrustaţii reprezentând
palmieri, capete de lei, păsări, ţapi sălbatici.

6. IRANUL ANTIC

Spaţiul iranian este leagănul în care au evoluat mai multe civilizaţii începând din antichitate şi
până în evul mediu. El ocupă o poziţie geografică avantajoasă sub aspectul contactelor cu importante

64
centre de civilizaţie precum cea mesopotamiană. Acest fapt poate explica evoluţia relativ timpurie a
comunităţilor umane care au populat zona şi legăturile ce le-au stabilit cu cele din spaţiul celor două
fluvii, Tigrul şi Eufratul. Din aceste motive, studiul istoriei Persiei permite observarea strânselor
legături care aceasta le-a avut cu istoria Asiriei şi Babilonului, a Egiptului, Greciei şi Romei, ca şi a
Bizanţului şi Islamului.
Acest întins spaţiu a jucat rol de placă turnantă între Asia Anterioară şi mijlocie, India şi Asia
Centrală. Zonă de contact între Orient şi Occident, Persia a asimilat sau a transmis experienţa istorică a
popoarelor vecine, creind la rândul ei şi difuzând manifestări de cultură şi civilizaţie originale.
6.1. Cadrul natural
Teritoriul Iranului se prezintă sub forma unui întins podiş (cca. 3.000.000km5), străbătut de o
zonă deşertică, cu doar două cursuri de apă mai importante (Karoun şi Hilmand) şi puţine oaze în
partea nordică (Dacht-e Kevir). Podişul iranian este înconjurat de lanţuri muntoase precum M. Zagros
la vest, Elbourz la nord, Khorassan la est, Makran şi Suleiman la sud şi sud-est care permit accesul
prin trecători. Climatul excesiv continental cu ierni aspre şi veri toride îngreunau condiţiile de locuire.
Partea sudică a podişului este favorabilă practicării agriculturii prin utilizarea irigaţiei în
câmpia Elamului. Cultura pomilor fructiferi (păr, piersic, măr, cais, migdal, smochin, curmal) era larg
răspândită. Zona centrală constituia o regiune deşertică, săracă în viaţă vegetală şi animală. Partea
nordică a spaţiului iranian se preta, în bună parte, creşterii animalelor. Munţii care înconjurau podişul
erau bogaţi în minereuri metalifere (fier, aramă, plumb, staniu), roci nobile (marmură, alabastru),
pietre semipreţioase (cornalină, lapislazuri, turcoise), ca şi în lemn de construcţie.
Căi de acces importante facilitau circulaţia în interiorul platoului sau cu spaţiile învecinate
(Mesopotamia, Asia centrală şi bazinul Indusului).
Locuirea platoului iranian începe din mezolitic pentru ca în mileniul IV î.Chr. să atingă în
partea sudică o dezvoltare deosebită. În documentele sumero-akkadiene această zonă era denumită
Elam, nume care s-a extins şi asupra populaţiei, limbii şi culturii. Descifrarea scrierii elamite a permis
încadrarea elamiţilor în grupul popoarelor asianice. Peste aceştia, într-un proces de migraţie care are
loc spre mijlocul mileniului II î.Chr., s-au suprapus, venind din spaţiul est-caspic sau din Asia centrală,
mai multe valuri de vorbitori de limbi indo-iraniene. Mezii s-au stabilit în partea occidentală a
podişului, iar perşii în cea răsăriteană, de unde o grupare a acestora, înaintînd spre vest, se instalează în
Elam (Susiana).
Datorită condiţiilor de mediu şi climă proprii, nucleul central al celor trei mari imperii ale
antichităţii iraniene (ahemenid, part şi sasanid) a fost Babilonia.
6.2. Izvoare
Cunoaşterea evoluţiei civilizaţiei din spaţiul Iranului antic este facilitată de diferitele categorii
de izvoare.
Lucrările istoricilor greci şi romani ne oferă informaţii despre mezi şi perşi pentru o etapă
relativ târzie din evoluţia acestora. Cucerirea regatului libian în urma victoriei lui Cyrus asupra
armatelor regelui Cressus şi impunerea controlului regelui persan asupra Asiei Mici şi a oraşelor
greceşti de pe litoralul apusean al peninsulei explică în bună parte interesul manifestat de greci faţă de
noua forţă politică care se ridică în Orient. Confruntarea directă dintre greci şi perşi în cadrul celor
două războaie medice îl determină pe Herodot, contemporan cu evenimentele, să trateze în opera sa
(Historii, Cartea IX) istoria celui mai redutabil duşman al lumii greceşti, Persia. Pentru o perioadă mai
târzie, numeroase informaţii ne oferă lucrările unor istorici precum Xenophon, Strabon, Diodor din
Sicilia, Arrian şi Quintus Curtius.
O importanţă fundamentală pentru cunoaşterea religiei, culturii şi civilizaţiei persane are
Avesta, cartea sacră a vechilor perşi, datând din epoca ahemenidă, dar redactată mai târziu, sub
sasanizi. Ea cuprinde o mare varietate de texte: liturgice sau telologice, de legislaţie şi morală,
rugăciuni, psalmi, fragmente de legende etc.
Descifrarea scrierii cuneiforme a permis cunoaşterea unor surse mult mai vechi. Textele
elamite scrise pe tăbliţe de argilă descoperite în aşezări (Susa, Sialkh etc.) sau numeroase inscripţii (47
de inscripţii aflate în zigguratul de la Tchoga Zambil), datate la sfârşitul mileniului III î.Chr. şi
începutul celui următor, oferă date interesante de natură economică, politică, socială, culturală şi
religioasă. Lor li se adaugă informaţiile cuprinse în textele sumero-akkadiene şi, pentru o etapă mai
târzie, cele de epocă ahemenidă. Acestea din urmă, de o mare varietate, constau din tăbliţe de lut cu
caracter economic-financiar (peste 30.000 descoperite în palatul de la Persepolis), tăbliţe de fundaţie

65
(aşa numita ACartă de la Susa”), inscripţii comemorative (marea inscripţie de la Behistun) sau
funerare (Naqh-i-Rustam).
Izvoarele arheologice completează cu noi date conţinutul izvoarelor scrise. După ce Pietro
della Valle şi Carsten Niebuhr fac cunoscute inscripţii copiate la Persepolis, începuturile arheologiei
persane sunt legate de numele lui Jacques de Morgan care a dezvelit Susa. Va urma apoi scoaterea la
lumină a palatelor din celelalte capitale ale regatului ahemenid, Passargadai şi Persepolis. Rezultatele
cele mai spectaculoase au fost oferite de cercetarea monumentelor de epocă protoelamită şi elamită,
precum ansamblul de la Tchoga Zambil (oraş fortificat cu un cartier de locuinţe, palate, ziggurat,
temple), cercetat de către Roman Ghirsham (1951-1952). Pentru cunoaşterea preistoriei pe platoul
iranian importaantă este aşezarea de la Tepe Sialk .

6.3. Elamul
Primele locuiri în sud-vestul spaţiului iranian sunt atestate încă din mileniul V î.Chr. Elamul
va cunoaşte în mileniul IV (perioada protoelamită) o dezvoltare vertiginoasă, transformându-se într-un
veritabil centru de civilizaţie. Aceasta este urmare a dezvoltării autonome a unor centre precum Susa,
Godin Tepe sau Shahr-i-Iblis în delta râului Hilmand, favorizate de rolul jucat ca puncte cheie pe rute
comerciale sau avantajate de bogăţia în materii prime. Dezvoltarea unor structuri urbane este sugerat
de rolul dobândit de aceste aşezări ca centre de redistibuţie în schimbul la mare distanţă, de existenţa
unor meşteşuguri specializate, de ierarhizarea societăţii prin detaşarea elitelor, de descoperirea unor
clădiri monumentale şi a arhivelor (tăbliţe cu caracter economic şi sigilii) care presupun apariţia unui
aparat administrativ. Deşi influenţele suportate din aria sumeriană sunt puternice, în aceste centre se
dezvoltă o cultură proprie protoelamită. Dacă utilajele din piatră sunt încă larg utilizate, la sfârşitul
mileniului IV apar armele şi uneltele din bronz. Ceramica, de un înalt nivel artistic, atestă în egală
măsură prezenţa unei civilizaţii avansate.
Dintre aceste centre doar Susa, cu aşezările şi teritoriile care-i sunt subordonate, înregistrează
o evoluţie continuă datorată în bună parte rolului de prim ordin jucat în comerţul cu Mesopotamia. Ca
urmare, începând cu a doua jumătate a mileniului II î.Chr., observăm consolidarea autorităţii unei
dinastii elamite la Susa şi în teritoriul subordonat. Această evoluţie este stopată de tendinţele
expansioniste manifestate de regii akkadieni (Sargon I va cuceri şi distruge Susa, iar Naram Sin, pe la
2160, va reduce Elamul la statutul de provincie a regatului akkadian, încredinţată spre administrare
unui guvernator). Acum istoria Elamului, sub aspect politic, administrativ, cultural şi spiritual se
desfăşoară în strânsă legătură şi dependenţă de cea a Mesopotamiei (pătrunderea masivă a scrierii
cuneiforme, limba elamită este înlocuită de akkadiană în administraţie, zeităţile mesopotamiene sunt
venerate alături de divinităţile tradiţionale).
Slăbirea autorităţii regatului akkadian permite Elamului o perioadă de redresare şi înflorire
deosebite, inaugurată de guvernatorul elamit Puzur-Ishushinak. Această epocă, marcată de renaşterea
spiritului Anaţional” (reintroducerea elamitei, elaborarea unei politici expansioniste, preocuparea
pentru realizarea unor lucrări de prestigiu: temple, palate), este întreruptă de ridicarea dinastiei a III-a
din Ur.
În mileniul al II-lea î.Chr. se produc unele evenimente care vor marca evoluţia Elamului:
migraţia iranienilor care ocupă platoul central, întinzîndu-se spre apus pînă la M. Zagros; ridicarea
Babilonului care reuşeşte prin Hammurabi să subordoneze pentru un timp Elamul şi ocuparea spaţiului
mesopotamian de către kassiti care determină o nouă configuraţie politică în zonă. Elamiţii vor profita
de acest ultim moment, inaugurând perioada de apogeu din istoria lor sub dinastia instituită de
Igihalkides. Este perioada când, învingând Babilonul, Elamul va domina pentru un timp întreaga vale
a fluviului Tigru. Pe plan intern noua dinastie atinge apogeul prin regele Untash-Napirisha,
constructorul zigguratului de la Tchoga Zambil.
Ulterior, teritoriul elamit, după o perioadă de declin, va intra în structura unor forţe politice
care domină, rând pe rând, zona: asirienii prin Sargon II şi Assurbanipal şi perşii. Ultimii se pare că
pătrund la început în Susiana în calitate de mercenari. În platoul iranian se derula procesul de
structurare a formaţiunilor politice mede şi persane. De distrugerea puterii elamite reuşesc să profite
mezii. Aflaţi într-un proces mai avansat de restructurare, organizîndu-se militar, aceştia vor participa
la coaliţia ce va determina înfrîngerea definitivă a Asiriei (612).
6.4. Dominaţia mezilor

66
 Spre sfârşitul mileniului II î.Chr., în spaţiul Iranului de nord au pătruns triburile indo-europene
ale mezilor şi perşilor. Din sec.IX î.Chr. mezii şi perşii sunt menţionaţi în analele asiriene (Ameda” şi
Aparsua”) în regiunea din preajma lacului Urmia ca vasali ai regelui Salmanassar III (836 î.Chr.),
căruia îi plăteau tribut. După Herodot, mezii, un popor de păstori având ca nucleu familia în care
autoritatea supremă o deţine tatăl, erau divizaţi în şase triburi care se asociază în caz de primejdie.
Nevoia de a rezista atacurilor întreprinse de asirieni pentru a-i subordona, deosebit de agresive sub
Tiglatpalassar I, a determinat triburile mezilor să se federalizeze. ªi regii din Urartu, într-o perioadă de
decădere a regatului asirian, în sec. VIII î.Chr., au desfăşurat mai multe campanii militare împotriva
teritoriului iranian, pentru a supune zona din jurul lacului Urmia. La rândul lor, sciţii, aliaţii asirienilor
conduşi de Assurbanipal, reuşesc să cucerească, pentru scurt timp, teritoriile mezilor.
Potrivit unei tradiţii, transcrisă de Herodot, spre sfârşitul sec.VIII î.Chr. Deiokes, amintit şi de
analele asiriene (sub numele de Daiaukku), a jucat un rol de prim ordin în procesul unirii triburilor
mezilor. El întreprinde prima încercare de unificare a triburilor şi de răzvrătire împotriva asirienilor,
acţiune dejucată de intervenţia lui Sargon II (715). Se pare că adevăratul fondator al statului med a fost
urmaşul său Khşathrita (Phraortes, cum îl numeau grecii). Aceeaşi tradiţie aminteşte că celor doi regi li
s-ar datora fundarea capitalei (Ecbatana), organizarea vieţii la curte, constituirea aparatului
administrativ şi organizarea armatei. Statul mezilor, confruntat cu un atac al sciţilor, se va consolida în
perioada următoare.
Primul conducător al regatului med care îşi impune autoritatea asupra vecinilor a fost
Cyaxares (625-585). Acesta organizează o armată puternică după modelul asirian, cu ajutorul căreia
consolidează hotarele septentrionale ale Mediei, zdrobind puterea militară a sciţilor, stabiliţi aici mai
de mult timp. El va supune şi celelalte triburi iraniene, în primul rând perşii, uzând de sistemul
relaţiilor de tip vasalic. Apoi, o politică abilă i-a facilitat încheierea unei alianţe cu Nabopalassar,
guvernatorul asirian al Babilonului. Cu sprijinul acestuia, Cyaxares cucereşte capitala Ninive (612),
determinând sfârşitul puternicului regat asirian. El anexează şi posesiunile asiriene din Asia Mică,
până la fluviul Halys (azi Kâzâl Irmak), precum şi cele din nord-estul Golfului Persic, fostul Elam.
Cyaxares transformă Media, pentru scurt timp, într-o mare putere a Orientului mijlociu. Babilonul
dobândeşte autoritatea asupra unei bune părţi din Mesopotamia.
Pentru extinderea dominaţiei asupra Asiei Mici, succesorul său Astyages (585-550) va relua
ofensiva. După cinci ani de confruntări, eclipsa de soare produsă chiar în timpul unei bătălii de pe râul
Halys (25 mai 585 î.Chr, prevăzută de Thales din Milet) a determinat încetarea ostilităţilor şi stabilirea
graniţei între sferelor de influenţă pe acest curs de apă. Doar Cyrus cel Mare va reuşi să depăşească
această barieră, subordonând întreaga Asie Mică.
6.5. Începuturile civilizaţiei persane. Regatul ahemenid
Între timp, cele 10 triburi ale perşilor, stabiliţi în sud-estul podişului, s-au organizat într-o
uniune ce-şi consolidează puterea. Benefice sub aspectul evoluţiei au fost legăturile cu vecinii lor,
elamiţii. Slăbirea ulterioară a puterii mezilor, datorată probabil conflictului cu Babilonul, oferă
posibilitate perşilor să se răscoale, înlăturând dominaţia acestora. Ascensiunea perşilor şi constituirea
puterii persane este legată de Cirus II (559-530), din neamul Ahemenizilor. După victoria obţinută
asupra mezilor conduşi de Astyages (550 î.Chr.), Cyrus cucereşte Ecbatana şi transformă Media în
provincie a statului persan. Respectând tradiţiile şi valorile mezilor şi pentru integrarea acestora în
noua structură politică, Cyrus recunoaşte Ecbatana drept una din capitalele regatului său. De
asemenea, preia experienţa acestora din domeniul administraţiei, organizării armatei şi a vieţii de
curte. Astfel, mezii supuşi, vor intra în structura noului stat, bucurându-se de o situaţie privilegiată.
Armata persană organizată de Cyrus dispunea, ca forţă de şoc, de unităţi de cavalerie, cu o mare
mobilitate şi capacitate de luptă. În centrul ţării perşilor, Cyrus II a pus să i se ridice noua reşedinţă,
Pasargade (ATabăra perşilor”).
Victoria asupra mezilor îi aduce în administrare lui Cyrus un întins teritoriu (Media, nordul
Mesopotamiei, fostul regat Urartu şi partea din Asia Mică până la râul Halys). Ambiţiile sale depăseau
însă dimensiunile acestei moşteniri. De la Pasargade şi Ecbatana, Cyrus conducea un adevărat imperiu
pentru extinderea căruia a luptat până la sfârşitul vieţii.
Ridicarea rapidă a unei noi şi temute forţe politico-militare în Orient îl determină pe faraonul
Amosis să încheie o alianţă cu Lydia şi Babilonul, împotriva Persiei. Cyrus va reuşi să înfrângă, rând
pe rând, noii săi adversari. După victoria obţinută în anul 546 î.Chr. asupra lydienilor conduşi de

67
Cressus, regele persan ocupă capitala Sardes şi anexează Lydia. Apoi, supune şi oraşele greceşti de pe
litoralul vestic al Asiei Mici.
Profitând de conflictul dintre Nabonide, ultimul suveran caldeu şi preoţimea zeului Marduk, în
al cărui apărător se erijează, Cyrus începe apoi ofensiva împotriva regatului babilonean. După ce
înfrânge armata condusă de Beisazar, ocupă, fără luptă (538 î.Chr.), Babilonul, anexând şi posesiunile
acestuia din Siria şi Palestina. Prin promulgarea unui edict babilonean, Cyrus va inaugura o nouă
politică de legitimare pentru regele persan, politică ce se materializează prin preluarea titulaturii regale
neobabilonene. În acest context, ideea de cucerire se estompează în favoarea celei de continuitate şi
legitimitate. El se intitulează acum drept A...regele cel mai puternic peste Sumer şi Akkad, regele celor
patru părţi ale lumii...”, înscăunându-se astfel ca succesor al regilor akkadieni şi asirieni.
Pentru extinderea graniţelor vestice ale imperiului său, Cyrus pregăteşte cu atenţie o viitoare
campanie militară împotriva văii Nilului. Pentru materializarea acestui plan, permite revenirea în
Palestina a iudeilor şi fenicienilor, strămutaţi de Nabucodonosor în Babilonia. De asemenea, dă
libertate iudeilor să-şi refacă fosta capitală, Ierusalim, care dobândeşte o largă autonomie. Astfel, prin
crearea unui curent de opinie favorabil, Iudeea putea deveni un avantajos cap de pod pentru o viitoare
invazie a Egiptului, iar fenicienii l-ar fi putut sprijini, cu flota, în acţiunea proiectată.
Dificultatea unei expediţii împotriva Egiptului, ce i-ar fi imobilizat un timp forţele militare
principale, îl determină pe Cyrus ca prin iniţierea unei campanii în răsărit (545-539) să-şi concentreze
atenţia asupra graniţelor de nord-est, delimitate de fluviul Yaxartes (azi Sâr Daria), împotriva
năvălitorilor nomazi. Dominaţia asupra părţii orientale a imperiului, datorită structurilor geografice şi
social-politice caracteristice zonei, era nesigură. Interesul pentru acest spaţiu era dictat de nevoia
protejării unui drum strategic şi comercial de mare importanţă care făcea legătura între Ecbatana şi
Bactria. Respectarea de către Cyrus a unei largi autonomii locale pentru populaţiile din provinciile
orientale ale imperiului era dublată de numirea unor guvernatori legaţi de familia regală prin naştere
sau căsătorie. Într-o expediţie purtată probabil în regiunea fluviului Iaxartes, Cyrus îşi va găsi moartea
(529) în efortul de a stăvili incursiunile unor popoare nomade, precum sacii şi masageţii. Meritul său
incontestabil constă în construirea celui mai grandios şi solid edificiu politic cunoscut până atunci în
antichitate.
Tronul revine fiului său, Cambyses (529-522 î.Chr.), care continuă acţiunile ofensive ale lui
Cyrus, organizând cu grijă campania de cucerire a Egiptului. În acest scop, încheie o alianţă cu tiranul
insulei Samos, Policrate. După ce îl înfrânge pe faraonul Psametic II în bătălia de la Pelusium, din
Delta Nilului, Cambyses ocupă oraşul Memphis şi se proclamă drept urmaş al faraonilor (525 î.Chr.).
Întregul Egipt este transformat într-o satrapie persană. Continuarea atacurilor în vest spre oaza lui
Ammon, care i-ar fi deschis drumul spre Cyrene şi, mai departe, spre Cartagina şi spre sud, în Nubia,
nu sunt încununate cu succes. O revoltă antipersană a egiptenilor determină aspre represalii (dărâmare
de temple), acţiuni care stau, probabil, la baza imaginii de despot vanitos, abuziv şi crud transmisă
posterităţii de istoriografia antică.
Izbucnirea în Persia a unei rebeliuni a mezilor conduşi de Gumata (522 î.Chr.) îl determină pe
Cambyse să părăsească în grabă Egiptul, după ce a încredinţat administrarea noii satrapii unui
guvernator. Moartea lui Cambyses în timpul marşului de întoarcere a determinat o criză dinastică, care
se va încheia o dată cu preluarea puterii de către Darius, fiul satrapului Parţiei, Histaspe, reprezentant
al ramurii răsăritene a dinastiei Ahemenizilor, sprijinit de aristocraţia persană. Acesta l-a înlăturat pe
uzurpator (sept. 522 î.Chr.), ocupând tronul imperial (522-486). Răscoalele îndreptate împotriva
autorităţii centrale, izbucnite, în timpul evenimentelor tulburi ale anului 522 î.Ch., în Babilonia,
Armenia, Arachosia, Parţia, Hircania sunt reprimate, pacea fiind restabilită.
Darius continuă politica de cuceriri practicată de regii ahemenizi. Spre răsărit, anexarea
Punjabului (519 î.Chr.) îi aduce controlul asupra văii Indusului.
Două probleme majore (lumea greacă şi pericolul scitic) vor capta atenţia regelui persan în
următorii ani. Expediţia împotriva sciţilor din zonele nord-pontice (514-513 î.Chr.) - prilej cu care sunt
menţionaţi, printre populaţiile care s-au opus AMarelui rege” şi geţii de la Dunărea de Jos -, deşi
eşuată, are ca urmare stabilirea controlului perşilor asupra Bosforului şi Dardanelelor, precum şi a
coastelor Traciei.
Acum se cristalizează noua direcţie a expansionismului ahemenid: lumea greacă, insulară şi
continentală, care, implicată în sprijinirea Miletului, va duce la confruntarea în cadrul a două războaie,
cunoscute sub numele de Arăzboaiele medice”.

68
 Răscoala oraşelor greceşti din Asia Mică, în frunte cu Miletul, împotriva stăpânirii persane
(500-494 î.Chr.), sprijinită de Atena şi Eretria, oferă lui Darius pretextul intervenţiei în Grecia. Prima
expediţie împotriva Eladei, condusă de generalul Mardonios (492 î.Chr.), deşi sodată cu distrugerea
flotei persane în timpul unei furtuni lângă Muntele Athos, are ca urmare consolidarea dominaţiei
ahemenide în Tracia, cucerirea insulei Thasos şi recunoaşterea de către Macedonia a suzeranităţii
persane. A doua expediţie din cadrul primului război medic, pusă sub comanda satrapilor Datis şi
Artaferne cel Tânăr, debarcă corpul expediţionar persan în Atica, pe câmpia mlăştinoasă de la
Marathon. Acesta suferă o răsunătoare înfrângere din partea celor 11.000 de atenieni şi plateieni
conduşi de Miltiade (12 august 490 î.Chr.).
Răscoala antipersană a Egiptului (486 î.Chr.), apoi moartea lui Darius, întrerup temporar
ofensiva împotriva lumii greceşti.
Urmaşul său, Xerxes (486-465 î.Chr.), încă din primii ani de domnie se confruntă cu răscoala
Egiptului şi a Babilonului (482), ce sunt reprimate cu o rară cruzime. Celor două ţări le impune
statutul de simple satrapii.
Domnia lui Xerxes este marcată de accentuarea trasăturilor despotice în sistemul de guvernare
ahemenid. Politica de toleranţă faţă particularităţile etnice, religioase şi culturale ale populaţiilor
supuse, promovată de predecesorii săi (Cyrus şi Darius), cedează locul unei asupriri tot mai
nediferenţiate.
Dorinţa de a fi la înălţimea gloriei tatălui său îl determină pe Xerxes să reia pregătirile pentru
marea campanie împotriva Greciei. În fruntea unei impresionante armate el trece, în iunie 480 î.Chr.,
pe un pod de vase, Hellespontul. Cei aproximativ 180.000 de combatanţi, însoţiţi de-a lungul coastei
de 1.200 de nave, traversează Tracia, apoi Tessalia şi înfrâng la Thermopile rezistenţa eroică a regelui
spartan Leonidas. Primele succese, la care se adaugă apoi cucerirea, jefuirea şi incendierea Atenei,
sunt însă anulate de victoria flotei greceşti în bătălia de la Salamina (septembrie 480 î.Chr.). Armata
persană, rămasă în nordul Greciei sub comanda generalului Mardonios, este înfrântă decisiv în bătălia
de la Plateea (479 î.Chr.). Aceeaşi soartă o cunoaşte şi flota ahemenidă în confruntarea de la Mycale
(479). Astfel, visul regilor ahemenizi de subordonare a lumii greceşti se destramă, iar constituirea
Ligii de la Delos, condusă de Atena, va marca declinul puterii persane în M. Egee.
6.5.3. Declinul puterii persane
Urmaşul său, Artaxerxes I (465-425 î.Chr.), ocupă tronul în urma unei revolte de palat.
Fiscalitatea apăsătoare impusă de noul rege provoacă numeroase nemulţumiri ce răbufnesc în răscoale
locale, precum cele din Bactria, Siria sau Egipt. Acesta din urmă, sprijinit de Atena, îşi dobândeşte
pentru un deceniu (465-454 î.Chr.) independenţa. Satrapii locali tind să-şi sporească puterea în dauna
autorităţii centrale, subminând astfel unitatea imperiului şi prestigiul suveranului.
Cu domnia lui Artaxerxes I se profilează începutul declinului imperiului ahemenid. APacea lui
Callias”, încheiată cu Atena în 449 î.Chr., marchează oficial sfârşitul războaielor medice, Artaxerxes
recunoscând autonomia oraşelor greceşti din Asia Mică.
După dispariţia lui Artaxerxes I, dezmembrarea imperiului ahemenid nu mai poate fi oprită.
Fiul şi urmaşul său, Xerxes II a fost ucis după doar 40 de zile de domnie. Sub Darius II (423-404
î.Chr.) intrigile de palat dominau curtea regală. Doar imensul tezaur al perşilor şi dezbinarea lumii
greceşti au salvat, pentru un timp, imperiul persan de la prăbuşire. Trupe de mercenari greci au supus,
pentru Darius II, oraşele greceşti, aliaţii Atenei, din Asia Mică. Sume consistente date de regele persan
susţin Sparta pentru a înfrânge hegemonia Atenei şi pentru a o obliga la capitulare la sfârşitul
războiului peloponesiac (404 î.Chr.).
Artaxerxes II (404-359 î.Chr.), urmaşul lui Darius II, la scurt timp după ocuparea tronului,
are de înfruntat insurecţia fratelui să, Cyrus cel Tânăr, guvernator al provinciilor din Asia Mică.
Rebeliunea se sfârşeşte prin moartea pretendentului în bătălia de la Cunaxa. Cu toate eforturile
militare depuse, Artaxerxes II nu poate împiedica corpul de mercenari greci ("cei zece mii"), conduşi
de Heirisphos şi de istoricul Xenofon, care luptaseră la Cunaxa în tabăra lui Cyrus cel Tânăr, să-şi
croiască drum, timp de şapte luni, din Mesopotamia şi până la ţărmul M. Negre, spre a reveni în patrie.
Artaxerxes II se confruntă cu încercarea Spartei, victorioasă în războiul peloponesiac, de a se
erija în apărătoare a cetăţilor greceşti din Asia Mică. În faţa ofensivei corpului expediţionar spartan,
care operează în Ionia - condus de generalii Tibron (399) şi Dercilide, apoi de regele Agesilaos II
(396), Artaxerxes încurajează şi subvenţionează rezistenţa antispartană a polisurilor greceşti (Theba,
Atena, Argos), fapt ce contribuie la declanşarea războiului corintic. De asemenea, sprijină

69
reconstrucţia flotei ateniene care iese victorioasă în confruntarea de la Cnidos (394) asupra celei
spartane. El va juca un rol decisiv şi în încheierea Apăcii lui Antalcidas” (387/386 î.Chr.), numită şi
Apacea regelui”. Semnată la Susa, pacea a pus capăt ostilităţilor dintre polisurile greceşti, consfinţind
totodată suzeranitatea persană asupra oraşelor greceşti din Asia Mică, ca şi asupra insulei Cipru.
Un semn al accentuării declinului imperiului persan îl constituie incapacitatea lui Artaxerxes II
de a înăbuşi revolta Egiptului, declanşată în 404 î.Chr. şi anevoioasa pacificare a satrapiilor din Asia
Mică (Bithinia, Caria, Lydia, Mysia, Pisidia), din anul 368 î.Chr.
Succesorul său, Artaxerxes III (359-339 î.Chr.), personalitate energică şi crudă, încearcă să
restaureze puterea şi prestigiul autorităţii centrale, deteriorate grav în prima jumătate a sec.IV î.Chr.
Prin măsuri ferme, reuşeşte să anihileze tendinţele de autonomie ale guvernatorilor proviciali,
obligându-i să renunţe la trupele lor de mercenari. Înăbuşă apoi răscoala Sidonului, a Palestinei şi a
Feniciei, ca şi secesiunea Egiptului (343), care, după 65 de ani de independenţă, este transformat din
nou în satrapie persană.
Artaxerxes III încearcă să ducă o politică activă şi în M. Egee, beneficiind de destrămarea
celei de a doua ligi delio-atice (355), dar subestimează pericolul ce-l reprezenta ascensiunea
Macedoniei, motiv pentru care nu va sprijini Atena în lupta sa antimacedoneană.
Ultimul ahemenid, Darius III (336-330 î.Chr.), este ridicat la tron de atotputernicul vizir
Bagoas (ucigaşul lui Artaxerxes III). În anul 334, tânărul şi energicul rege al Macedoniei, Alexandru
cel Mare, traversează Hellespontul în fruntea unei modeste armate (30.000 de pedeştrii şi 5.000 de
călăreţi), pătrunzând în imperiul persan. Darius III, monarh lipsit de personalitate, slab şi nehotărât, nu
a reuşit să reziste geniului şi impetuozităţii regelui macedonean. După ce armata satrapilor din Asia
Mică este înfrântă la Granicos (334), Darius, în fruntea unei oştiri, superioare din punct de vedere
numeric, îl înfruntă pe Alexandru la Issos (333), la porţile Siriei. În faţa şarjelor cavaleriei
macedonene, Darius fuge de pe câmpul de luptă, înainte ca soarta bătăliei să fi fost decisă, abandonând
în mâinile învingătorului tabăra şi familia regală. Doi ani mai târziu, în Mesopotamia, la Gaugamela,
în vecinătatea Tigrului, Darius se este înfrânt pentru a doua oară cu Alexandru cel Mare.
Victoria de la Gaugamela şi asasinarea lui Darius III marchează sfîrşituul imperiului persan,
al cărui teritoriu va intra în componenţa noii structuri politice, imperiul macedonean, învingătorul,
Alexandru Macedon, considerându-se un succesor legitim al Ahemenizilor.
6.6. Elemente de cultură materială şi spirituală
6.6.1. Statul şi administraţia
Influenţat de Sumer, Elamul cunoaşte o evoluţie asmănătoare prin constituirea-oraşului-stat,
Susa. Datele restrânse de care dispunem nu ne permit recostituirea structurilor regatului elamit. El îşi
constituie o administraţie centralizată având centrul puterii la palat. Limbile utilizate de admninstraţie
erau elamita, iar apoi, datorită evoluţiei politice, akkadiana, ca şi două sisteme de scriere (elamit şi
cuneiform).
Din analiza titulaturii putem deduce natura regalităţii elamite (regele deţinea calitatea de trimis
şi reprezentant al zeului; caracterul ereditar al regalităţii; tendinţa de sacralizare a persoanei regelui
prin asocierea numelui unei divinităţi).
Preluarea puterii politice de către noii veniţi (mezii şi perşii) determină o consolidare a
structurilor statului. Rolul mezilor în acest proces îl deducem din faptul că terminologia
administrativă, fiscală şi militaă, categoriile de rang, ca şi protocolul de la curte, utilizate în regatul
persan, sunt de origine medă. Dacă luăm în considerare natura legăturilor personale dintre rege şi
slujitori, ca şi natura regalităţii, putem presupune că în definirea structurilor statului mezii au preluat
unele elemente de la asirieni. Aceasta ar explica şi marea putere deţinută de aristocraţie în regatul med.
Datorită unor motive de ordin geografic, politic şi etnic, regiunile orientale beneficiau de un tratament
special, deţinând o mai largă autonomie.
Dacă Cyrus cel Mare, după înlăturarea puterii mezilor, păstrează o structură federală de
conducere, Darius I, pentru o mai eficientă guvernare a întinsului imperiu, adoptă o nouă formulă
administrativă. Teritoriul regatului care se întindea de la M. Mediteraneană, la fluviul Indus şi din
valea Nilului, la M. Caucaz a fost împărţit în unităţi administrative şi fiscale numite satrapii (peste 20
la număr). Acestea erau legate de reşedinţele regale de la Susa şi Persepolis printr-un sistem de
drumuri, care asigurau transmiterea cu rapiditate a ştirilor, a ordinelor, ca şi deplasarea trupelor,
înlesnind în egală măsură şi legăturile comerciale. Cel mai vestit drum regal era şoseaua Sardeş-Susa-
Persepolis, în lungime de 2.400 km. Creşterea controlului şi a supravegherii diferitelor zone ale

70
regatului persan era asigurată prin desemnarea în funcţia de guvernator (satrap) al fiecărei provincii a
unor persoane din anturajul regelui (rude de sânge sau prin alianţă). În puncte nevralgice sau de interes
strategic major, uneori era numit ca guvernator chiar prinţul moştenitor (în Babylon a fost instalat
Cambyse). Deoarece guverna întinse ţinuturi cu o structură etnică, social-economică şi religioasă
eterogenă, Darius a introdus şi o serie de reforme cu caracter economic, financiar, militar, religios)
prin care se urmărea uniformizarea acestei lumi în vederea asigurării unităţii statale şi pentru întărirea
puterii centrale.
Alături de satrap, în atribuţia căruia cădea administraţia civilă (subordonat direct regelui,
răspundea de perceperea dărilor stabilite şi de aplicarea justiţiei), se afla guvernatorul militar al
provinciei, care depindea direct de rege şi un secretar numit de Palat care avea misiunea de a ţine
legătura direct cu casa regală. Limba administraţiei era arameica. Obligaţiile fiscale şi militare ale
fiecărei provincii erau fixate în raport cu resursele ţării respective. Pentru a-i controla pe satrapi şi a le
verifica obedienţa, regele dispunea de un corp special de inspectori, investiţi cu autoritate şi putere,
numiţi Aochii şi urechile regelui”. Criteriul de care se ţinea cont în desemnarea funcţionarilor era
loialitatea faţă de rege. Pentru satrapiile orientale, greu subordonabile, motiv pentru care li se acordă o
anumită autonomie, garantarea supunerii şi menţinerea ordinii era asigurată prin depunerea
jurământului solemn cu prilejul ceremoniilor Anului Nou. Acest act special era însoţit de daruri care
reprezintă expresia materială a loialităţii. Cu toate eforturile unificatoare depuse, lumea persană
datorită unor cauze diverse (de natură economică, politică socială, etnică, culturală şi religioasă) a
rămas extrem de diversă şi fragmentată, aceasta constituind principala slabiciune a imperiului.
Puterea propriu-zisă în regatul persan era concentrată în mâinile regelui, monarhul absolut. În
exercitarea acesteia el era susţinut de Aconsiliul celor şapte”, organismul cel mai important, constituit
din conducătorii triburilor nobile persane. Din rândul acestui consiliu era desemnat funcţionarul având
poziţia următoare după rege (hazarbadh), al cărui statut era asemănător vizirului.
Regalitatea persană prezintă câteva paticularităţi distincte (caracterul modest al titulaturii;
criteriul ereditar nu era exclusiv; succesorul era desemnat din clanul regal; obligativitatea provenienţei
regelui dintr-o căsătorie considerată legitimă: mama să aparţină unuia dintre membrii consiliului celor
şapte; desemnarea succesorului în timpul vieţii tatălui). Începând cu Darius I se adaugă o altă condiţie
pentru legitimarea succesiunii: dobândirea graţiei divinităţii (a lui Ahuramazda, care figurează pentru
prima dată în inscripţia de la Behistun).
Natura absolutistă a puterii regale rezultă şi din faptul că regele constituia unica sursă a
dreptului. Hotărârile sau edictele sale deveneau legi imuabile, care preinzând că sunt Ainspirate” de
zeitatea supremă, se considera că exprimau voinţa divinităţii însăşi. Din aceste motive, nu putem
susţine existenţa unui cod de legislaţie persană compact şi organic.
Exercitarea puterii absolutiste de către rege, în acelaşi timp şi garantul acesteia, era asigurată
de o puternică armată. Pe lângă garda personală a regilor persani, formată de 4000 de pedestraşi şi
călăreţi, provenind din rândul nobilimii, singurul corp de armată permanent îl formau cei 10.000 de
călăreţi de elită , cunoscuţi sub numele de Anemuritori”. Nucleul şi forţa armatei persane era dată de
cavalerie, recrutată din rândurile nobilimii. În luptă aceasta era sprijinită de trupele de arcaşi călare, de
arcaşii care luptau din turnurile de lemn instalate pe spinarea elefanţilor şi de marea masă a
pedestraşilor.
6.6.2. Economia şi societatea
În regatul elamit economia de tip palaţial avea ca principale sectoare controlate de regalitate
schimburile comerciale efectuate la mare distanţă şi meşteşugurile (olăritul, metalrgia, prelucrarea
pietrelor semipreţioase etc.). În unele zone (Susiana), practicarea agriculturii pe domeniile regale
constituia un sector economic important. ªi în Persia putem vorbi de o economie palaţială
centrată pe exploatarea domeniului regal, extins prin cucerire, pe fucţionarea unor ateliere
meşteşugăreşti (nu regale, de tipul celor cunoscute în statele Orientului Apropiat) în teritoriile supuse
care plăteau în produse tributul datorat suveranului. Puterea economică a regelui se baza şi pe
perceperea tributului, primirea darurilor oferite în cadrul unui ceremonial deosebit care erau păstrate în
tezaurele capitalelor persane (Susa, Persepolis) şi pe dreptul de a emite monede (din aur - daric sau
argint - sigloi) începând cu Darius I. Aceste monede însă nu au avut o funcţie economică deosebită şi
o circulaţie mai largă datorită nivelului diferit de dezvoltare economică, a unei economii lipsite de
unitate (coexista o economie de schimb în partea vestică, în oraşele-state greceşti din Asia Mică în
primul rând, alături de o economie pastorală prezentă în regiunile orientale ale imperiului).

71
 Comerţul persan a fost stimulat ca urmare a realizării unei unităţi politice a Orientului
Apropiat, de crearea unei bune reţele de transport şi comunicaţie, a introducerii pe întreg teritoriul
imperiului a unui sistem unic de măsuri şi greutăţi, ca şi de utilizarea monedei.
Societatea medo-persană, conform structurii trifuncţionale elaborate de Dumezil, este formată
din: a) Clasa sacerdotală constituită din magi, de origină medă, organizată ierarhic, se bucura de un
înalt prestigiu conferit defuncţia sa spirituală şi de influenţa ce o avea în viaţa politică (rol important în
ceremonia de întcoronare a regilor ce avea loc la Passargadai), economică şi socială. Dispunea de
întinse proprietăţi şi de venituri provenite din dijme, taxe rezultate din îndeplinirea unor acte de cult,
din donaţii etc. b) Clasa conducătorilor militari şi a înalţilor funcţionari ai statului. Proveneau din
rândurile aristocraţie, calitate care le conferea privilegii ereditare. Acestei categorii i se alătură
persoane din administrarea palatului care nu erau întotdeauna de origine persană, oamenii regelui şi
şefi locali numiţi ca satrapi. c) clasa producătorilor, a oamenilor liberi.
6.6.2.1. Cultura
Evoluţia istorică a determinat ca în podişul iranian să se succeadă în timp două culturi
distincte: elamită şi medo-persană.
Cu toate influenţele sumero-akkadiene suportate, cultura elamită dă dovada originalităţii şi
complexităţii ei. Pentru domeniul arhitecturii civile şi religioase, complexul de la Tchonga Zambil,
considerat capitala religioasă a Elamului, este reprezentativ. Oraşul, fortificat, avea trei incinte
succesive. Mai multe porţi permiteau accesul spre cartierul rezidenţial şi spre palate sau spre cartierul
sacru (cu temple şi un ziggurat) aflat în centrul aşezării. Semnificative sunt şi descoperirea unor părţi
din unele palate databile la începutul mileniului II, precum şi a palatului din sec. XIII î.Chr. (sala de
recepţie avea o poziţie centrală în planul palatului; folosirea bolţilor cu deschidere largă şi predilecţia
pentru săli hipostile cu coloane din lemn). Ca tehnici de construcţie, elamiţii au utilizat căramida arsă
legată cu bitum, iar pentru decoraţia monumentală, cărămizile smălţuite.
Arta persană, datorită unor factori de ordin istoric, cultural şi etnic se constituie prin
împrumutul, preluarea sau asimilarea unor elemente de cultură aparţinând popoarelor subordonate
(elamiţi, asiro-babiloneni, greci, egipteni etc.) sau provenind din arii de cultură cu care se afla în
contact. Acest fapt a determinat ca arta persană să fie o artă compozită, de caracter eclectic, în care
sunt amalgamate concepţii, stiluri, motive şi tehnici comune altor arii culturale.
Datorită absenţei templelor, arhitectura persană ne este cunoscută în principal datorită
dezvelirii marilor palate ridicate în capitalele regatului (Passargadai, Persepolis şi Susa), pe esplanade
special amenajate. Acest domeniu evidenţiază cel mai clar spiritul eclectic al perşilor, capacitatea lor
de a asimila diverse influenţe. Atât planul, tehnica de construcţie, cât şi decoraţia monumentală
exterioară a palatelor persane, denotă folosirea modelului mesopotamian (asiro-babilonean). Situaţia
este datorată faptului că la ridicarea acestora au fost utilizaţi elamiţii ca mână de lucru calificată.
Partea principală a palatului de la Persepolis o constituia sala tronului, de formă pătrată (latura de
43,50 m), al cărui plafon din lemn de cedru era susţinut de 36 coloane de piatră, zvelte şi canelate, de
inspiraţie ionică. Acestea dovedesc nu doar influenţă grecească, ci şi prezenţa efectivă a lucrătorilor
greci (cioplitori în piatră) la Passargadai şi Persepolis. Originale şi caracteristice pentru arta persană
sunt capitelurile coloanelor care reprezentau partea anterioară a corpurilor a doi tauri, aflaţi în poziţie
opusă şi în genunchi, capiteluri care susţineau grinzile arhitravei.
Caracteristice sunt şi scările monumentale, de inspiraţie asiro-babiloneană, cu rampe şi terase
intermediare, basoreliefurile care decorează pereţii interiori şi exteriori ai palatelor, precum şi
flancarea scărilor, porţilor şi uşilor cu perechi de animale protectoare, reale sau fantastice. Alegerea
însă a speciilor, mai ales a câinilor, veneraţi în zoroastrism ca protectori şi elemente de legătură între
cele două tărâmuri, al vieţii şi al morţii, poate fi considerată ca proprie tradiţiei persane. Acestora li se
pot adăuga perechile de tauri, păzitori regali şi simboluri ale purităţii şi puterii creatoare. Stilul şi
valoarea artistică a acestor sculpturi, evidenţierea detaliilor (de port, coafură , îmbrăcăminte) sunt
datorate influentelor şi aportului meşterilor ionieni. Formele şi temele tratate au rămas neschimbate
de-a lungul întregii istorii ahemenide, dând un anumit imobilism artei persane.
Stilul ahemenid propriu-zis îl întâlnim doar în statuile regilor, la realizarea cărora artiştilor le
era refuzată libertatea de expresie, ei fiind constrânşi să redea, conform principiilor artei aulice,
imaginea marelui rege şi nu o individualitate distinctă. Prin redarea regelui doar în trei atitudini (de
adoraţie în faţa unui altar al focului sacru; ucigând lei, tauri sau animale fantastice; stând pe tron),
artistul urmărea preamărirea regelui şi a regalităţii.

72
 Arta persană poate fi ilustrată şi de frizele realizate în tehnica cărămizilor smălţuite (de
exemplu marea scenă a aducerii darurilor de la Persepolis), cu toate că realizatorii lor erau elamiţi sau
babiloneni. Acelaşi caracter îl au şi alte domenii ale artelor minore (orfevrărie, toreutică, prelucrarea
fildeşului), meşterii fiind străini, mezi, egipteni, lidieni sau greci.
Analiza inscripţiilor descoperite la Tchoga Zambil permite cunoaşterea parţială a panteonului
elamit care cuprinde pe lângă divinităţi Anaţionale” (Inshushinak, Gal, Nahhunte, Nurkiprat
Sunkirrishar etc.) şi unele divinităţi sumero-akkadiene împrumutate (Innana, Ninegal, Nabu).
Perşii au pus pecetea originalităţii lor în domeniul religiei, care, datorită originii lor indo-
europene, se deosebeşte de ansamblul credinţelor orientale. Religia perşilor a evoluat în timp de la
politeism şi reprezentarea antropomorfă a diviniăţilor la un cvasimonoteism în jurul lui Ahura-Mazda,
a cărui imagine este redusă la un profil încadrat într-un disc înaripat. Fondul originar al religiei persane
se înscrie în moştenirea indo-ariană, panteonul fiind comun ambelor grupări etnice. Până la reforma
introdusă de Zarathustra (Zoroastru, cum îl numeau grecii) în sec. VI î.Chr., perşii aveau ca divinitate
principală pe Ahura, zeul cerului şi creatorul lumii, care dobândeşte şi epitetul de Mazda (“Înţelept”).
În jurul său gravitau divinităţile care personificau forţele şi elementele naturii: Mithra (zeul soarelui, al
cărui cult a fost înlocuit cu ce al lui Ahura-Mazda), Anahita (zeiţa pământului, a fertilităţii şi
fecundităţii), Haoma (zeul-taur care şi-a dăruit sângele omenirii sub forma unei băuturi preparte dintr-
o plantă, oferind prin aceasta oamenilor nemurirea) etc. Motivul speranţei în nemurire va domina
vechile credinţe ale perşilor. Lumii binelui şi posterităţii i se opuneau forţele răului (personificate prin
demoni), dominate de Ahriman (Ahra Manyn). Lupta continuă dintre bine şi rău, dualism moral
caracteristic spiritului persan, imprimă de timpuriu un accent moral religiei.
Reforma fondată de Zarathustra, interpretează într-un mod original vechile credinţe persane,
convertindu-le în concepţii etice în cadrul unei doctrine teologice sistemtice. Doctrina zoroastriană va
ajunge la deplina ei maturitate la multe secole după dispariţia fondatorului ei, fiind cuprinsă în Avesta,
cartea sfântă a lumii iraniene. Din vechea religie mazdeistă sunt păstrate unele elemente, precum:
supremaţia lui Ahura-Mazda în calitate de creator asupra celorlalte divinităţi, principiul dualist al
luptei dintre Bine şi Rău (Lumină şi Întuneric), care este tema principală a noii doctrine. Vechile
zeităţi sunt deposedate de atributele avute, fiind reduse la statutul de bune (importante, precum
Mithra) sau rele (demoni, precum Indra). În acest context, Ahura Mazda devine personificarea Binelui.
Zoroastrismul nu presupune ridicarea de temple, ci numai de altare dedicate Focului veşnic,
element preluat din fondul străvechi preahemenid. La asemenea altare, descoperite la Pasargadai şi în
apropiere de Susa, se aduceau ofrande şi se practicau sacrificii (de animale sau umane) de către
preoţii-magi. Casta sacerdotală a magilor, probabil de origine medă, era o comunitate izolată,
întreţinută de rege, specializată în cunoaşterea şi practicarea ritualurilor reprezentate de ansamblul
tradiţiilor şi credinţelor vechi (purificări, rugăciuni, recitarea de texte, sacrificii etc.).

II. GRECIA ANTICĂ

1. Introducere

Este unanim recunoscut faptul că grecii au lansat pe firmamentul spiritual al omenirii acele
idei matrice care stau la baza civilizaţiei moderne (categoriile de gândire care structurează viziunea
noastră despre lume, fundamentele concepţiilor politice, estetice şi morale etc.)
Când istoricii se refereau la civilizaţia Greciei clasice, se folosea de cuvântul "miracol" pentru
a explica un fenomen ce avea loc pentru prima dată în istoria omenirii, pe pământul vechii Elade. Pe
când în alte civilizaţii ale antichităţii (Egipt, Mesopotamia etc.) mintea omului nu a reuşit să se
elibereze din încătuşarea determinată de mitologie şi religie, în Grecia s-a produs o profundă
schimbare de atitudine faţă de fenomenele lumii exterioare. În locul gândirii colective, impuse de
religie timp de secole, omul a descoperit facultatea de a medita şi de a judeca lucrurile în conformitate
cu un nou criteriu. Omul a descoperit raţiunea.

1.1. Cadrul natural

73
 Istoria Greciei antice s-a dezvoltat în bazinul răsăritean al M. Mediterane, adică în sudul
Peninsulei Balcanice, în insulele M. Egee şi pe coasta de vest a Asiei Mici. Ea s-a extins, în anumite
epoci şi în bazinul occidental al Mediteranei, mai ales în Italia de sud şi Sicilia, ca şi pe coastele
Pontului Euxin. Nimic nu predispunea spaţiul locuit de greci pentru a deveni centrul uneia dintre cele
mai strălucitoare construcţii ale istoriei umanităţii. Sub aspect geografic, trăsătura caracteristică a
zonei sudice a Peninsulei Balcanice o constituie preponderenţa muntelui care acoperă 80 % din
suprafaţa solului. Înălţimile muntoase sunt relativ modeste (Parnas în centru - 2460 m, Olimp în nord -
2928 m, Parnon în sud - 1935 m), cu pante abrupte, acestea decupând spaţiul grecesc în zone izolate
între care comunicaţiile sunt dificile. Structura muntoasă a zonei sud-balcanice determină şi unele
particularităţi. Ţărmul răsăritean al Greciei, crestat de multe golfuri, a favorizat de timpuriu stabilirea
legăturilor cu spaţiul Orientului antic prin numeroasele porturi înfiinţate. Deoarece ţărmurile apusene
ale Greciei au fost mai puţin favorabile creării de porturi, legăturile cu exteriorul (Italia şi Sicilia în
special) aveau o anumită dificultate. Grecia insulară prezintă aceleaşi caracteristici ale reliefului.
În spaţiul Eladei se constată o mare diversitate regională. La nord, Epirul ş Macedonia
alcătuiau două provincii de graniţă a căror populaţie mult timp nu a fost recunoscută ca fiind greacă.
Epirul este acoperit de munţi cu versanţi accidentaţi (Munţii Pind), fapt ce determină ca comunicaţiile
să fie anevoioase. Macedonia este alcătuită dintr-un podiş muntos şi o câmpie cu caracter de stepă,
prielnică creşterii animalelor. Lanţul munţilor Olimp o desparte spre sud de Thessalia, regiune cu o
întinsă câmpie.
Trecerea spre Grecia centrală, anevoioasă, era posibilă prin strâmtoarea de la Thermopyle. În
această parte a Greciei, loc de frunte îl ocupă, prin a sa importanţa istorică, Atica, cu principalul său
centru, Atena, apoi, spre vest, Beoţia, cu capitala Theba.
Grecia de sud (Ploponesul) era legată de peninsulă prin istmul de Corint, zonă cu o istorie
bogată, datorată celor două mari centre comerciale şi meşteşugăreşti, Corinth şi Megara. În Pelopones
sunt de amintit, pornind dinspre nord, regiuni ca: Achaia, mărginită la sud de Arcadia, iar la sud-vest
de Elida, cu celebra localitate, Olympia, renumită pentru serbările sale olimpice, cu caracter
panhelenic. La sud-est de Achaia se întinde Argolida, cu străvechile ei oraşe Argos, Micene şi Tirint.
În extremitatea sudică a Peloponesului se află Laconia, cu centrul la Sparta, pe râul Euratos şi
Messenia, regiuni despărţite de culmile masivului Tayget.
Zonei continentale a Greciei i se adaugă numeroasele insule care leagă, ţărmurile de est şi vest
ale M. Egee (lanţul Cicladelor şi, spre ţărmul Asiei Mici, cel al Sporadelor). Din mulţimea acestor
insule amintim Eubeea, despărţită de continent de strâmtoarea Eurip (insulă cu rol important în epoca
marii colonizării), Egina, Thassos, Paros, Lemnos, Samos, Delos, Rhodos, Cipru şi, în mod deosebit,
Creta. Spaţiul Eladei beneficiază, în general, de o climă mediteraneană, cu temperaturi ridicate în
timpul verii şi cu un regim scăzut al precipitaţiilor. Motiv pentru care multe zone suferă de secetă în
sezonul cald, iar râurile, puţine la număr, au debite scăzute. În partea nordică, clima dobândeşte un
caracter aproape continental datorită osaturii muntoase a solului.
Cu excepţia zonei nordice (Thessalia şi Macedonia), câmpiile sunt restrânse şi înconjurate de
teren accidentat. Solul sărăcăcios al Greciei, cu un strat subţire de humus, a impus oamenilor să
dovedească multă inventivitate pentru a produce cele necesare traiului. Puţinele legume (bob, mazăre)
şi cereale cultivate (grâu, orz) nu erau suficiente pentru alimentarea polisurilor greceşti. Ca pomi
fructiferi, locuitorii Greciei antice cultivau meri, peri, smochini, dar mai ales viţa de vie şi măslinul,
ale căror roade, alături de produsele meşteşugăreşti, completau, prin schimb, lipsa produselor agricole.
Nici creşterea animalelor nu a avut, cu excepţia Thesaliei, condiţii prielnice.
Nici resursele minerale nu sunt mai numeroase. În schimb se găsesc din abundenţă argila de
calitate, ca şi varietăţi de piatră de construcţie sau destinate operelor de artă: marmora, prezentă peste
tot, aurul din insulele Siphnos şi Thassos sau Panageu (Tracia), argintul de la Laurion, în Atica, arama,
abundentă în insule, mai cu seamă în Cipru şi Eubeea. În ce priveşte minereul de fier şi prelucrarea lui,
renumită în antichitate era Sparta a cărei ridicare mai timpurie se explică, în bună parte, prin bogăţia
de fier.
Marea este prezentă pretutindeni, pătrunzând adânc în uscat, datorită dantelării coastelor,
terminate, cel mai adesea, prin faleze ce adăposteau porturi. Apropierea mării a compensat efectele
compartimentării solului ce făceau legăturile terestre anevoioase. Aici vechii greci au găsit o sursă
suplimentară de hrană, prin pescuit, precum şi o cale de comunicaţie între ei (marea a primit
denumirea indo-europeană a podului - pontos) şi cu lumea exterioară. Aceasta cu atât mai mult cu cât

74
Elada este înconjurată de o mulţime de insule ale căror creste reprezintă puncte de reper pentru
navigaţie, iar micile porturi, escale pentru corăbii. Condiţiile naturale specifice, prezenţa pretutindeni a
mării, au determinat ca expansiunea comercială şi roirea spre spaţii situate pe ţărmurile Asiei Mici, în
Italia de sud şi Sicilia, să devină pentru greci o necesitate absolută şi legea fundamentală care le-a
tutelat destinul.

1.2. Izvoarele istoriei Greciei antice

Reconsituirea istoriei Greciei antice se întemeiază pe numeroase şi variate surse, chiar dacă
acestea ni s-au transmis lacunar. Mărturii scrise, izvoarele literare au fost multă vreme aproape
singurele utilizate. Între ele, un loc de seamă îl ocupă operele istoricilor (Herodot, Thucydides,
Polybios etc.), păstrate uneori fragmentar.
Deşi folosite încă din antichitate, de o contribuţie a izvoarelor epigrafice (inscripţiile) la
elaborarea istoriei Greciei antice putem vorbi doar din sec. al XIX-lea, o dată cu constituirea epigrafiei
ca ştiinţă şi cu începutul publicării marilor corpusuri de inscripţii ("Corpus Inscriptionum Graecorum",
Berlin, 1825, în 4 volume; "Inscriptiones Graecae", conceput în 15 volume, primul în 1904). Aportul
adus de inscripţii, apărute încă din sec. VIII î.Chr., dar numeroase abia din sec. V î.Chr., este deosebit
de important, ele verificând, completând sau suplinind datele tradiţiei literare.
Izvoarele papirologice, documente transmise de papyri şi având o utilizare mai restrânsă, oferă
despre Egiptul elenistic preţioase informaţii privind, mai cu seamă, viaţa economică şi privată.
Izvoarele numismatice (monedele), emise de cetăţi sau state începând din sec. VII î.Chr., sunt
importante mai ales pentru istoria economiei greceşti şi, a dezvoltării circulaţiei mărfurilor în lumea
greacă.
Acestora li se adaugă izvoarele necrise (izvoarele arheologice), de nepreţuit nu doar pentru
epocile mai vechi, pentru care lipsesc sau nu pot fi descifrate încă informaţiile scrise (linearul A pentru
Grecia prehelenică), dar şi pentru perioadele mai noi, la cunoaşterea cărora ele aduc preţioase
contribuţii. Este cazul pentru epocile mai vechi de marile săpături de la Sesklo, Dimini, Creta, Troia,
Micene sau, pentru cele mai noi, de cercetările de la Olynth, Delos etc.

1.3. Periodizarea istoriei Greciei antice

În conştiinţa lumii moderne, până în sec. XX, istoria Greciei antice a fost limitată, atât în timp,
cât şi în spaţiu, doar la o parte a evoluţiei sale. În timp, limitarea se referea, cu precădere, la epoca
clasică (sec. V-IV î.Chr.), chiar dacă face unele referiri şi asupra epocilor anterioare şi posterioare,
niciodată însă mai jos de sec. VIII î.Chr. şi mai sus de temerarele acţiuni ale lui Filip al II-lea şi, mai
ales, Alexandru Macedon. La fel, în spaţiu aria lumii greceşti a fost restrânsă, limitată mai ales, la
Grecia continentală.
O dată cu iniţierea cercetărilor arheologice de către H. Schliemann, la sfârşitul secolului al
XIX-lea şi începutul secolului XX, alături de rezultatele studiilor epigrafice şi numismatice, situaţia s-
a schimbat complet. Istoria Greciei s-a îmbogăţit, căpătând o nouă perspectivă, mai întâi prin
explicarea "miracolului grec" şi apoi prin plasarea lui în ansamblul civilizaţiei mediteraneene.
Istoria civilizaţiei greceşti începe o dată cu epoca bronzului, când, în Creta şi în aria insulară,
apar primele civilizaţii palaţiale şi când, spre sfârşitul mileniului III î.Chr., primii vorbitori de grai
indo-european, păstori şi războinici (aheii), pătrund dinspre nordul Balcanilor şi se instalează în partea
sudică a peninsulei.
Lărgirea istoriei greceşti nu se realizează doar în direcţia începuturilor, ci şi în ceea ce numim
prelungirile sale. Este vorba de epoca helenistică (sec.III-I î.Chr.), rezultat al evoluţiei societăţii
greceşti din perioada clasicăin (sec.V-IV î.Chr.), bază a acţiunilor deosebite şi pline de urmări
înfăptuite de Alexandru cel Mare.
Pe baza acestor precizări, putem stabili marile etape ale istoriei Greciei antice: a) lumea
egeeană şi civilizaţia cretană; b) civilizaţia miceniană; c) epoca geometrică; d) epoca arhaică (sec.
VIII-VI î.Chr.); e) epoca clasică (sec. V-IV î.Chr.); f) epoca elenistică (sec. III-I î.Chr.); g) epoca
romană.

2. LUMEA EGEEANĂ ªI CIVILIZAŢIA CRETANĂ

75
 Odată cu cercetările începute în anul 1870 la Troia, continuate, în 1874, la Micene şi, apoi, la
Tirint de către Heinrich Schliemann, genialul arheolog amator care a inaugurat seria marilor
descoperiri relevând lumii civilizaţia miceniană, interesul specialiştilor (arheologi sau istorici) faţă de
civilizaţia egeeană a sporit continuu. În primii ani ai secolului XX, cercetările arheologice întreprinse
de Arthur Evans la Cnossos aveau să adauge un capitol şi mai vechi şi la fel de bogat, al istoriei
greceşti: civilizaţia cretană, numită şi minoică. Extinderea ulterioară a cercetărilor atât în Creta, cât şi
în spaţiul înconjurător (insulele Ciclade şi Cipru), au permis reconstituirea unei arii de civilizaţie
corespunzând epocii bronzului timpuriu şi dezvoltat.
Între dezvoltarea diferitelor zone ale spaţiului egeean există decalaje cronologice evidente.
Prima care a păşit pragul epocii bronzului la sfârşitul mileniului IV î.Chr. a fost Troia, situată în Asia
Mică (nordul Frigiei), la ieşirea din Helespont. Aici s-a dezvoltat o strălucitoare civilizaţie. Cetatea
Troiei îşi datorează înflorirea poziţiei sale geografice, la răscrucea drumurilor maritime şi terestre care
leagă Asia de Grecia continentală şi regiunile M. Negre cu bazinul oriental al Mediteranei. Ea şi-a
exercitat de timpuriu influenţa asupra insuleler din M. Egee, în Macedonia, Tracia şi Grecia
continentală furnizând populaţiilor acestor zone tehnicile şi utilizarea bronzului şi o ceramică
abundentă.
Pe parcursul mileniului al III-lea cea mai mare parte a lumii egeene şi a Greciei continentale,
depăşind stadiul de dezvoltare neolitic, dobândeşte o anumită omogenitate a civilizaţiei, caracterizată
prin utilizarea generalizată a metalului (bronzul, aliajul cuprului cu cositorul), extinderea unor culturi
(viţa de vie, măslinul) şi utilizarea de către comunităţi a unor dialecte derivate dintr-o limbă comună,
egeeană.
De-a lungul celei de a doua jumătăţi a mileniului III î.Chr. dinspre nord au început să se
deplaseze populaţii de origine indo-europeană, care se înstalează în spaţiul Greciei continentale.
Primul val migrator, un ansamblu compozit, cunoscut sub numele de ahei, progresând lent spre sud, s-
a instalat de o parte şi alta a M. Egee. Treptat ei asimilează şi se integrează în cultura comunităţilor
care i-au precedat.
Insula Creta a rămas mult timp aproape necunoscută. Până la sfârşitul sec.XIX referinţele
despre trecutul insulei Creta erau cele cunoscute din rarele evocări ale Iliadei sau din legenda greacă a
lui Tezeu şi a Minotaurului. H. Schliemann, condus de această tradiţie legendară, a fost primul care a
început, fără rezultate palpabile, săpăturile la Cnossos (1899). În anul următor, arheologul britanic
Arthur Evans, atras de vestigiile de scriere non-alfabetică, a descoperit primele urme ale palatului de la
Cnossos, punând astfel bazele arheologiei minoice. De atunci aceasta a progresat semnificativ, datorită
săpăturilor întreprinse la Cnossos, Phaistos, Mallia, Haghia Triada etc. şi graţie progreselor ştiinţei
filologice care a permis spre mijlocul secolului XX să se descifreze scrierea folosită în ultima perioadă
a palatului de la Cnososs (linearul B).
Plecând de la aceste elemente, arheologii au trasat istoria Cretei pre-helenice. După o evoluţie
puţin reprezentativă în epoca neolitică, insula Creta devine o zonă de mare înflorire a civilizaţiei, odată
cu începutul epocii bronzului. Principalele etape ale acestei evolţii, au fost schiţate mai întâi de către
A. Evans într-o succesiune de trei faze, corespunzând, în linii generale, bronzului timpuriu, mijlociu şi
târziu (minoicul vechi, mijlociu şi târziu, fiecare cu câte trei subperioade). Ulterior, acestea au fost
stabilite, cu nuanţe şi particularităţi locale, datorită cercetărilor arheologice întreprinse în centrele
palaţiale de la Cnossos, Phaistos, Mallia şi Zakros.
Punctul de pornire al acestei evoluţii poate fi stabilit în jurul anilor 2500 î.Chr., când, cu
trecerea la Minoicul vechi II, creşte nivelul de prosperitate al comunităţilor rurale, ca şi cel al
producţiei artizanale (obiecte de lux din piatră - vase şi din metal, bijuterii, pumnale). Acum sunt
sesizate elemente ale unei civilizaţii proto-urbane şi existenţa unor grupuri sociale privilegiate,
dispersate în mai multe centre de autoritate incipientă. Tot acum se pot observa începuturile unui
fenomen, ce se va accentua în prima jumătate a mileniului II î.Chr. şi anume integrarea Cretei într-un
amplu sistem de schimburi est-mediteraneene, la care participă Egiptul, Asia Mică, Siria şi Grecia
continentală.
Practicarea activităţilor maritime şi negustoreşti îmbogăţesc centre precum Cnossos, Mallia,
Phaistos, Zakros care vor cunoaşte, începând cu perioada minoică de mijlocie (2000-1580 î.Chr.),
maturizarea acestui ansamblu de procese, care determină o strălucită civilizaţie marcată de construirea
de palate impunătoare. Descoperirile de la Phaistos arată că era vorba de clădiri prestigioase, formate
din cvartale funcţionale, organizate în jurul unei curţi rectangulare centrale. Ele aveau grupuri de

76
magazii pentru stocarea mărfurilor, încăperi cu funcţie religioasă şi săli de ceremonie cu coloane şi
pilaştri. Asemenea construcţii presupun constituirea unor formaţiuni conduse de dinaşti suficient de
puternici pentru a-şi transmite ereditar puterea şi pentru a şi-o manifesta, prin activităţi constructive de
amploare, ca şi prin dominarea ariei rurale pe care o au în subordine. În jurul acestor centre politice,
probabil şi sacerdotale, se grupează o aristocraţie de curte şi o populaţie urbană compusă din
meşteşugari, negustori şi poate mici funcţionari. Cartierele de locuinţe de la Mallia atestă această
cristalizare urbană încă din prima jumătate a mileniului II î.Chr.
Dezvoltarea economică a acestui sistem palaţial este rapidă. Agricultura continuă să reprezinte
domeniul principal al economiei, iar apariţia depozitelor de cereale şi ulei în interiorul complexelor
palaţiale vorbeşte de o acumulare a surplusului de produse, ca şi despre funcţia redistributivă a
monarhiei cretane. Turmele de animale, precum şi pescuitul, adaugă surse de hrană şi de acumulare
celor agricole. Apariţia atelierelor meşteşugăreşti specializate care dispun de noi mjloace tehnice,
precum roata rapidă a olarului şi materii prime importate de palate (cositor) vor da avânt ansamblului
producţiei de bunuri materiale. Ceramica de Camares, cu formele sale fine şi cu o policromie
caracteristică, vasele de metal sau de piatră, orfevrăria, armele de gală, sigiliile gravate sunt dovada
cererii de obiecte de lux din aceste palate.
Studiile recente se orientează spre cercetarea funcţionării sistemului palaţial, a organizării sale
economice şi socio-politice. Principala problemă rămâne aceea a stabilirii gradului de centralizare a
puterii regale: în controlul organizării religioase şi a sanctuarelor, al produnţiei economice, al
schimburilor comerciale. Regii cretani rămân necunoscuţi şi numai unele elemente iconografice
(capete de sfinx de inspiraţie egipteană, dar tratate în manieră minoică) ar putea confirma prezenţa
regilor în palate. Doar scrierea cretană (linearul A) şi numeroasele sigilii permit îmtrevederea unei
organizări administrative care asigura gestionarea economiei palaţiale. Ierarhizarea societăţii este
atestată de obiectele de lux, arme de gală şi de bijuteriile de aur din necropola de la Malia. Relaţiile din
bazinul egeean, ca şi cu Orientul şi Egiptul se intensifică. Înrudirea artei minoice a primelor palate cu
arta egipteană, vizibilă mai ales în operele de la Malia (reliefuri ceramice sau bijuterii), rezultă ca
urmare a relaţiilor comerciale regulate sau a contactelor diplomatice.
Către 1750 î.Chr. o distrugere brutală, se pare naturală, afectează aceste reşedinţe "princiare",
care vor fi curând înlocuite, pe acelaşi loc, de edificii şi mai măreţe.
Epoca minoică dezvoltată (1580-1400 î.Chr.) atestă, prin cercetări arheologice, o remarcabilă
dezvoltare, manifestată în a doua serie a palatelor cretane. Din contactele sale cu Orientul şi cu lumea
egeeană, Creta a dobândit elementele care vor face din civilizaţia sa una dintre cele mai strălucitoare
ale antichităţii prehelenice. "Palatul", care reprezintă centrul civilizaţiei cretane, cuprindea un număr
considerabil de încăperi dispuse după un plan complicat, motiv pentru care pentru antici acesta era
"labirintul" din Cnossos. Construcţia, care surprinde prin confortul ce-l oferea, era adaptată condiţiilor
de climă. Grosimea zidurilor, deschiderea încăperilor spre curţi interioare asigură "climatizarea"
necesară într-o zonă unde căldura era adesea excesivă. Estetica monumentală a faţadelor, scările,
coloanele şi pilaştrii, decoraţia frescelor ilustrează statutul de mare putere al Cretei.
Menţionarea în textele egiptene a locuitorilor ţării Keftiu şi reprezentările lor figurate, care îi
arată ca fiind veniţi pentru a livra faraonului produse preţioase, confirmă rolul Cretei. Fresce care
reproduc scene minoice de prindere a taurului descoperite recent în delta Nilului (Avaris), ca şi cele
din Palestina (Tell Dab'a) cu motive florale, indică în mod grăitor influenţa pe care arta minoică o
exercita asupra civilizaţiilor vecine.
Studierea cu prioritate a artelor cretane (frescele şi ceramica cu elementele lor naturaliste,
florale sau marine, vasele de piatră cu scene în relief, peceţile) a determinat trecerea în plan secund a
analizei problemelor istorice. Acum se observă o schimbare în organizarea administrativă, puterea
pare a fi mai centralizată decât în perioada precedentă. În aglomerările urbane secundare (Hagia
Triada, Tylissos, Pyrgos) apar reşedinţe mai mari, numite impropriu "vile", care par a fi sedii ale unei
puteri administrative care controlează exploatarea agricolă a unui teritoriu şi schimburile economice
realizate în contul palatului. Analiza formelor diferitelor sigilii arată o perfecţionare a practicilor
birocraţiei minoice.
În contextul acestor transformări administrative şi sociale şi al apariţiei unei categorii de
oficiali de rang înalt, putem pune problema unei eventuale unităţi politice a Cretei în această epocă.
Un text egiptean din timpul lui Tutmes II (1479-1425) care menţionează pe "regele ţării Keftiu", face
posibilă susţinerea ipotezei existenţei unui regat unic al Cretei. Palatele din Phaistos şi Malia îşi

77
diminuează rolul avut anterior. Reprezentativ pentru această perioadă este palatul din Cnossos. Câteva
elemente, inclusiv superioritatea atelierelor sale în realizarea produselor artistice (fresce, gliptică,
stiluri ceramice, vase din piatră sculptate în relief) ne determină a lua în considerare ipoteza
supremaţiei palatului din Cnossos, reşedinţa lui Minos cel căruia legenda îi atribuie dominaţia asupra
întregii insule. Îndeplinea acesta funcţia de rege-preot, cum îl definea A. Evans? Controlul asupra
religiei nu putea fi separat de constituirea şi întărirea puterii şi a autorităţii regale. Sanctuarele
deschise, de culme (de pe muntele Juktkas şi cel de la Kato Symi) sau cele din peşteri (Psychro, Ida),
posedă elemente arhitecturale (mese de piatră pentru ofrande, cu inscripţii în linear A), care par
integrate unui cult oficial. Această evoluţie a locurilor de cult şi a reprezentărilor plastice sugerează
existenţa unui ritual complex, caracteristic unei societăţi ierarhizate.
Aceste transformări politice din Creta justifică în mare măsură expansiunea minoică atestată în
Marea Egee, căreia i se atribuie termenul de "talasocraţie"("imperiu maritim"), după relatările lui
Herodot şi Thucidide, cuprinzând Peloponezul şi Atica, Cicladele, sudul Anatoliei, Rodos şi partea
apuseană a Ciprului. Aceste texte au dus, la început, la aprecierea raporturilor dintre Creta şi insulele
Mării Egee ca fiind de forţă. Realitatea este că singurele colonii ale Cretei au fost Cythera, unde
minonienii se instalaseră la începutul bronzului mijlociu şi poate aşezările de la Trianda (Rhodos),
Seraglio (Cos). Acestea, aflate pe insule apropiate de continent, au putut sluji drept baze de schimb şi
de popas. Principalele insule din arhipelagul Cicladelor (Keos, Melos, Thera), unde se constată o
influenţă culturală cretană, nu ne permit susţinerea instalării permanente a unor grupuri organizate de
minoani.
Este cunoscut că în sec. XVI-XV î.Chr., obiecte cretane apar în Sicilia şi în insulele Lipare, iar
ambasade cretane ajung în Egipt şi sunt reprezentate pe fresce din timpul lui Tutmes III. De asemenea,
în insula Thera (azi Santorin) monumente de tip minoic atestă o prezenţă cretană efectivă, iar
numeroase elemente de civilizaţie cretană se întâlnesc nu doar în Cipru sau Rodos, ci şi în Ugarit. De
asemenea, în Grecia continentală influenţa cretană este de netăgăduit.
Toate acestea presupun o intensă circulaţie de bunuri, de idei şi de oameni, o navigaţie intensă,
un comerţ activ şi un sistem de raporturi, funcţional între Creta şi alte regiuni. Cu alte cuvinte, este
vorba nu de un imperiu al mărilor, ci de o civilizaţie deschisă spre exterior şi o obişnuinţă remarcabilă
cu spaţiul maritim. Influenţa culturii cretane se manifestă prin adoptarea în arhitectura construcţiilor
din insule a unora din caracteristicile arhitecturii palaţiale minoice, însoţite de decoraţia frescelor
realizate de minoani sau de artişti formaţi la şcoala din Cnossos. Mai importante din perspectiva
contactelor comerciale sau de ordin administrativ sunt descoperirea în aceste insule a unor fragmente
de documente scrise în linear A, ca şi adoptarea sistemului de unităţi ponderale minoice. Pe de altă
parte, este posibil să fi existat un control de ordin diplomatic care îi permitea Cretei să-şi menţină şi
dezvolte interesele comerciale.
Din această perspectivă credem că trebuie interpretată legenda lui Tezeu. Marinarii cretani,
care asigurau schimburile între Egipt, Asia Mică şi Grecia, deveniseră destul de puternici pentru a
impune supuşilor plata unui tribut. După legendă, eroul Tezeu pune Atena în libertate în faţa
dominaţiei cretane, eliberând din labirint pe tinerii care urmau să fie daţi minotaurului şi ucigând acest
monstru imaginar, în fapt temutul Minos. Această legendă aminteşte, astfel, de declinul Cretei,
invadată treptat de aheeni.
Etapa finală a marelui complex de la Cnossos (1450-1400 î.Chr.) este marcată de apariţia unei
dinastii continentale (aheene), vorbind limba greacă, eveniment care nu alterează trăsăturile acestei
civilizaţii. Elementul de continuitate se manifestă în cele mai importante domenii ale vieţii materiale şi
spirituale, de la agricultură şi meşteşuguri la formele de administrare şi de autoritate definite de palat.
Aceste descoperiri ne îngăduie, ipotetic, să definim imaginea pe care tăbliţele cu texte în "linearul B"
(inventare menţionând bunuri, nume de locuri şi persoane) descoperite la Cnossos, ne-o oferă pentru
reconstituirea societăţii şi civilizaţiei cretane în faza dominaţiei aheene (post 1450 î.Chr.). În egală
măsură, ele permit cunoaşterea procesului istoric desfăşurat în a doua jumătate a mileniului II î.Chr. În
civilizaţia bronzului din Grecia continentală, de unde proveneau aheii. Modelul cretan a jucat un rol
decisiv în definirea elementelor de bază ale sistemului palaţial şi în Grecia continentală, a caracterului
centralizator al producţiei, a existenţei unei administraţii birocratice şi a instrumntului său, scrierea
silabică.
Inventat încă din primele secole ale Minoicului mijlociu, sistemul de scriere silabică, numit de
A. Evans linear A, nu a putut fi încă descifrat. Simpla lui existenţă, însă, şi a documentelor de arhivă

78
scrise pe tăbliţe de argilă crudă, reprezintă un semn caracteristic pentru o societate ierarhic structurată,
în care dinaştii, locuind în palatele de la Cnossos, Phaistos sau Zarko, dispuneau de serviciile unor
scribi specializaţi care înregistrau, probabil, inventare de redevenţe, ofrande sau recensăminte de
animale. Aceste elemente, alături de atestarea arheologică a acumulării de provizii în palate, ca şi a
existenţei în interiorul lor a unor ateliere meşteşugăreşti, sugerează o societate asemănătoare cu cele
din Orientul Apropiat, structurată ierarhic în jurul unor dinaşti care stăpânesc un teritoriu şi, în raport
cu care, restul categoriilor sociale se află în stare de dependenţă. Caracterul exact al acestor raporturi,
formele concrete în care s-a exercitat dreptul suveran, nu pot fi încă cunoscute.

3. CIVILIZAŢIA MICENIANĂ

Unitatea culturală a spaţiului egeean s-a realizat în a doua jumătate a mileniului II î.Chr. în
aria greacă continentală, în cadrul civilizaţiei pe care azi o numim miceniană, după numele primului
centru studiat sistematic din Pelopones (Argolida) - Micene.
Cercetările arheologice de la Micene, inaugurate în 1876 de către H. Schliemann, au dezvăluit
o impunătoare şi bogată civilizaţie, deschizând cercetării domeniul epocii bronzului din Grecia
continentală. Descoperirile de la Micene, în special cele apărute în mormintele cele mai vechi, au
arătat că, începând din sec. XVII î.Chr., aheii s-au constituit într-o societate originală, peste care s-au
grefat în timp influenţele cretane, printr-o lentă fuziune între cultura cuceritorilor şi cea a spaţiului
cucerit.
Ceea ce ştiam despre civilizaţia miceniană o datorăm, în parte, operei lui Homer, supuse unui
riguros examen critic. Publicarea, în anul 1953, a rezultatelor descifrării de către Michael Ventris şi
John Chadwick a documentelor scrise (linearul B), aparţinând acestei perioade, a deschis o nouă etapă
în studiile miceniene. Transcrierea acestor texte a permis corectarea ideii cunoscute despre societatea
aheeană: o societate ale cărei activităţi economice şi structuri erau mult mai complexe decât lăsau să se
înţeleagă poemele homerice.
Departe de a fi "barbari", populaţiile indo-europene (aheii au constituit primul val) care s-au
stabilit începând cu mileniul II în Grecia continentală, erau păstori-agricultori, cunoscând tehnicile
metalurgice ale Europei centrale. Erau cu siguranţă războinici, grupaţi în "fratrii" (fraternităţi compuse
din mai multe familii lărgite descinzând din acelaşi strămoş) şi în triburi, fără o veritabilă organizare
socială şi politică. Instalarea lor în spaţiul grecesc, chiar dacă este însoţită de unele distrugeri, nu o
putem considera ca o simplă înlocuire, brutală, a unei societăţi primitive cu civilizaţia veche a lumii
egeene. Au fost necesare trei secole pentru ca să se realizeze fuziunea dintre vechile structuri de
civilizaţie mediteraneană pre-helenică şi cultura aheilor şi cretanilor. Pe la 1600 î.Chr., din acest mixaj
cultural s-a născut o civilizaţie originală, prima care poate fi calificată drept "greacă" şi care este
desemnată prin termenul de civilizaţie "miceniană".
Pentru evoluţia civilizaţiei epocii bronzului în spaţiul Greciei continentale se utilizează un
sistem cronologic tripartit, fiecare etapă având subdiviziuni: a) Helladicul timpuriu (bronzul timpuriu)
- 2600-1950; b) Helladicul mijlociu (bronzul mijlociu) -1950-1580; c) Helladicul recent (bronzul
recent) sau perioada miceniană - 1580-1100 î.Chr.
Pe baza cercetărilor întreprinse se poate stabili că începuturile, modeste, ale civilizaţiei
miceniene se plasează la sfârşitul mileniului III î.Chr., atunci când, pe la 2150 î.Chr., are loc
pătrunderea unor grupuri de păstori şi războinici indo-europeni, venind din nordul Peneninsulei
Balcanice. Probabil că ei au fost precedaţi de importante infiltraţii din aceeaşi direcţie, ca şi de mişcări
constante din direcţia anatoliană, eşalonate de-a lungul mil.III î.Chr.
Civilizaţia Helladicului timpuriu II, dezvoltată pe o largă arie, a fost o epocă prosperă, cu
intense legături de schimb şi cu fenomene de concentrare a puterii în formaţiuni proto-urbane. Ea se
încheie către 2200-2100 î.Chr. violent în Argolida (cu centre proto-urbane la Tirint, Lema, faza III sau
Chalandriani), poate mai treptat în restul Greciei, în condiţii care sugerează o pătrundere numeroasă de
populaţie alogenă.
În ultima etapă a bronzului timpuriu (Helladicul timpuriu III), ca şi în primele secole ale
mileniului II î.Chr. (Helladicul mijlociu I-III, cca. 1900-1600 î.Chr.), se înregistrează un progres lent
al formelor de civilizaţie. Se consideră că grupurile de păstori şi războinici, pătrunse în spaţiul
culturilor helladice, au asimilat şi continuat, în bună parte, tradiţiilor acestora, determinând o

79
polarizare socio-politică şi o restructurare a raporturilor sociale, urmarea fiind afirmarea bruscă, în sec.
XVI î.Chr., a principatelor miceniene.
Creşterea masivă, la începutul sec.XVI î.Chr., a importurilor meridionale şi a producţiei locale
de lux, sub influenţă est-mediteraneană, determină, pe plan social-politic, derularea procesului de
cristalizare urbană, exemplificat prin apariţia unor palate şi necropole regale. Aceste transformări de
structură atestă atingerea unei etape superioare în dezvoltarea civilizaţiei bronzului.
Analiza complexă a surselor de informaţie relevă existenţa unei societăţi aristocratice. Formele
pe care le îmbracă această civilizaţie în Helladicul târziu (cca.1600-1200 î.Chr.) nu au termen de
comparaţie în dezvoltarea anterioară a comunităţilor aheene, intrate acum într-o epocă dinastică.
Procesul de cristalizare a dinastiilor aheene este atestat la Micene, unde o primă arie funerară circulară
(cercul de morminte B) arată rolul jucat de grupul războinicilor bogaţi. Asemenea cercuri de
morminte, prezente şi la Marathon (Atica), Peristeria (vest Peloponez), Micene (cercul A) dovedesc
existenţa unor morminte dinastice, a căror amintire a ajuns până în sec. II d.Chr., fiind consemnată de
Pausanias. Inventarul deosebit de bogat al mormintelor, cuprinzând câteva mii de obiecte de o
deosebită valoare (arme de paradă, vase şi bijuterii de aur şi argint, precum şi măşti de aur), indică o
bogăţie şi un statut aparte al defuncţilor. În acelaşi timp, inventarele funerare atestă cristalizarea unei
forme de dominaţie cunocute în jurul anilor 14oo î.Chr. în mai multe centre ale Greciei21.
Desele urme de distrugeri ale cetăţilor, ca şi tradiţiile legendare ale grecilor, par să trimită la
realităţi, proprii unei societăţi în care războiul, jaful, acumularea de bunuri şi a puterii reprezintă o
trăsătură a existenţei aristocraţiei conducătoare, a dinaştilor. Este dificil să apreciem care era puterea
reală a acestor prinţi care domneau peste unele domenii şi nici să ştim dacă între aceştia existau relaţii
de dependenţă care ar fi permis aheilor să intreprindă expediţii, precum războiul Troiei. Săpăturile de
la Tirint, Pylos, Eutresia (Beoţia), Petra (Thessalia) şi mai ales cele de la Micene indică faptul că
stăpânii locurilor dispuneau de suficiente bogăţii pentru a putea ridica impunătoare fortificaţii, apărate
de ziduri, calificate de grecii înşişi drept "ciclopice". Fortăreţele care adăposteau somptuoase palate,
ridicate şi decorate în bună parte după model cretan (excepţie face sculptura monumentală de la
Micene, cea a "porţii cu lei", care aparţine grecilor de pe continent), constituiau sediul puterii politice
şi administrative.
Nu cunoaştem momentul în care dinaştii din Grecia continentală au început să-şi exercite
autoritatea cu sprijinul funcţionarilor-scribi care înregistrau mişcările de bunuri şi oameni din teritoriul
controlat de palat. Asemănările dintre scrierea lineară B şi prototipul ei cretan, linearul A, sugerează
rolul deosebit al componentei cretane în desfăşurarea acestui proces.
Construirea palatelor miceniene în cursul sec.XIV dovedeşte o nouă organizare economică şi o
nouă structură socio-politică. Atelierele palatelor miceniene produc obiecte de lux şi de prestigiu. La
Micene, Pylos, Theba au fost descoperite ateliere ale lucrătorilor în fildeş, ateliere de aurari, de
pietrari. Ceramica, în care apar noi forme caracteristice (cupa cu picior înalt), prezintă serii cu decor
figurat caracteristic, care se va răspândi pe scară largă în Mediterana orientală. Vesela din bronz, ca şi
armele, arată că metalele sunt disponibile din belşug.
Căpeteniile miceniene dispuneau de o ierarhie funcţionărească şi militară cu ajutorul căreia îşi
asigurau controlul economic şi politic asupra teritoriului. Din documente rezultă că prinţul (wanaka, în
limba tabletelor miceniene) este stăpânul teritoriului şi al oamenilor. Gradul de dependenţă al
supuşilor varia în funcţie de categoriile sociale cărora le aparţineau (deţinătorii de kitimena kotona,
loturi relativ independente; cei ce lucrează kekemena kotona, loturi date de colectivitate în schimbul
unor obligaţii; aşa numiţii onato, probabil un fel de arendaşi). Aristocraţia acestei societăţi (tereta în
textele miceniene) primeşte şi ea loturi de pământ.
Activitatea militară este controlată de wanaka, administraţia palatului consemnând numeroase
inventare de arme (lănci, săbii, săgeţi). Apogeul civilizaţiei miceniene coincide, parţial, cu larga
utilizare a carelor de luptă. Un număr de documente de la Pylos prezintă imaginea unei riguroase
organizări militare, cu comandanţi şi liste ale trupelor pentru apărarea coastei, liste de vâslaşi şi de
arme etc.

21
. Mormintele cu cameră şi cele cu tolos reprezintă tipuri caracteristice miceniene. Acestea au în comun un culoar de acces, o intrare şi o
cameră, tăiată în stâncă şi de formă rectangulară, pentru cel dintâi, construită cu o boltă în consolă în plan circular şi acoperită cu un tumul,
pentru cel de-al doilea. Mormântul cu tolos care apare spre sfârşitul bronzului mijlociu, îmbină forma circulară a mormintelor cretane de la
Messara cu tradiţia continentală a tumulului. Din aceste morminte destinate să servească timp de mai multe generaţii şi din inventarul funerar
se poate deduce ideea existenţei unor grupuri dominante care par să se bazeze pe legături de familie şi să exercite o putere de tip dinastic.

80
 În acest cadru, se dezvoltă în Grecia centrală şi meridională o civilizaţie remarcabilă prin
monumentalitatea şi bogăţia ei, al cărui apogeu se situează în sec. XIII î.Chr. Incinte impunătoare
(Micene cu monumentala "poartă a leilor" şi cu palatul ce o domină; Tirint cu tunele boltite; Gla, pe o
insulă a lacului Copais; Teba; Atena şi Pylos), dovedesc atât capacitatea de dominare exercitată de
dinaşti, funcţia lor războinică, cât şi viziunea severă şi simetrică a meşterilor constructori care,
moştenind tehnici cretane, le-au reelaborat într-o concepţie estetică proprie.
O integrare în ansamblul de reprezentări a tradiţiei cretane este evident şi în domeniul religiei
miceniene. Componenta de tradiţie indo-europeană a acesteia este evidenţiată de numele pe care-l
poartă mulţi dintre zeii menţionaţi în documente (Zeus, Hera, Poseidon, Hermes, Ares, Dionysos,
Atena), cât şi de structura de ansamblu a panteonului care integrează tradiţiile egeene unor ierarhii
tripartite. Sinteza religioasă cretano-miceniană, prin care sunt integrate tradiţiilor şi cultelor aheene
personaje şi cupluri divine de origine cretană (zeul-copil de pe muntele Ida, Mama zeilor şi fiica sa,
zeiţe ale pământului rodnic), determină caracterul particular al credinţelor şi miturilor greceşti în
raport cu ansamblul tradiţiei indo-europene.
Civilizaţia miceniană are o forţă de iradiere deosebită, ea manifestându-se pe o vastă arie
geografică: de la Ugarit în Siria, până în Italia de sud şi Sicilia. Spre nord, obiecte miceniene apar în
spaţiul carpato-dunărean, iar spre sud, în Egipt (El-Amarna). De asemenea, în Asia Mică (Troia VI şi
VIIa) sau în insulele Cos, Samos, Rodos, Cipru şi Creta produsele miceniene (ceramică, arme,
podoabe) sunt abundente.
Cu toate acestea, ansamblul prezentat nu îndreptăţeşte susţinerea ipotezei, vehiculată cândva
de istoriografie (lansată de H. Schliemann), a existenţei unei unităţi politice miceniene care ar fi
corespuns remarcabilei unităţi culturale a spaţiului egeo-mediteranean din helladicul târziu. Principalul
argument pentru susţinerea acestei ipoteze ar fi corespondenţa între civilizaţia descoperită de arheologi
la Micene şi Troia şi societatea pe care epopeea "Iliada" o înfăţişază. Această presupunere a fost
infirmată de descifrarea documentelor miceniene care atestă ierarhii şi forme de autoritate, o structură
socială, instituţională şi de mentalitate, fără corespondent în lumea eroilor lui Homer. Posibilitatea
închegării unei mari coaliţii aheene care să poarte un îndelungat război în Asia Mică este cu atât mai
redusă cu cât cercetarea arheologică actuală, încadrează nivelele de distrugere de la Troia la o dată
care nu mai corespunde datărilor tradiţionale (cca. 1240 î.Chr.)
Această constatare nu exclude posibilitatea efectuării unor expediţii militare la distanţe relativ
mari şi a căror amintire să fi fost inclusă în tradiţia eroică ulterioară. În ansamblul ei însă, această
tradiţie este mărturia unei alte civilizaţii, a primei epoci a fierului, decât cea aheeană din epoca
bronzului, care s-a constituit după ce palatele, atribuite de cercetători lui Nestor sau lui Agamemnon,
erau prăbuşite în ruină şi uitare.

3.1. Criza şi prăbuşirea civilizaţiei miceniene

Cercetările actuale lasă să se întrevadă că spre mijlocul sec.XIII î.Chr. intervine o perioadă de
tulburări şi distrugeri care perturbă profund funcţionarea economică a sistemului palaţial, fapt ce va
determina în cele din urmă prăbuşirea treptată a civilizaţiei miceniene. Faza heladicului recent III c
este un moment de criză în care palatele de la Micene, Tirint, Teba şi Pylos sunt distruse, iar altele
(Orchomenos şi Gla în Beoţia, Medelaion-ul de la Sparta) sunt părăsite.
Multă vreme cercetarea modernă a încercat să sprijine tradiţia antică, punând acest val de
distrugere pe seama unei invazii doriene dinspre nord spre Pelopones. Dacă legenda întoarcerii
Heraclizilor, strămoşii legendari ai dorienilor, în Peloponez, la două generaţii după războiul troian,
reflectă o anumită realitate istorică, aceasta nu poate fi situată în sec.XIII. Evidenţa din spaţiul
micenian, studiul istoriei, limbii sau a civilizaţiei secolelor XII-XI î.Chr. (submicenian - 1120-1050
î.Chr.), nu confirmă o atare ipoteză. Sub aspect arheologic, pe de altă parte, distrugerile repetate nu
sunt însoţite de elemente noi de civilizaţie materială, ci de o evidentă continuitate, mult sărăcită însă.
Aceste considerente împiedică explicarea crizei şi sfârşitul civilizaţiei miceniene prin invazia unor
triburi din nordul ariei greceşti.
O cronologie mai precisă a acestor distrugeri şi abandonări dovedeşte o mişcare mai degrabă
dezordonată, cu fluxuri şi refluxuri diferenţiate: Micene şi Tirint sunt distruse mai întâi pe la 1250, iar
a doua oară, la distanţă de 30 de ani, în timp ce citadela de la Asine, tot în Argolida, îşi continuă, în
aparenţă netulburată, existenţa. După o perioadă de extremă agitaţie şi violenţă, în care tabletele din
arhivă consemnează o mobilizare de forţe militare, palatul din Pylos este distrus şi abandonat.

81
 Rezultă faptul că dorienii, chiar dacă se admite venirea lor la sfârşirul secolului al XIII-lea, nu
au putut provoca prăbuşirea sistemului palaţial micenian. Trebuie căutate probabil cauze interne de
natură diferită care pot să fi dus la distrugerea Thebei şi, la sfârşitul perioadei, a palatelor de la Micene
şi Tirynt. Rigiditatea sistemului economic şi politic extrem de centralizat, incapabil să se adapteze
crizelor şi tensunilor interne, rămâne ipoteza cea mai veridică.
Perturbările pe care, încă de la sfârşitul sec. XIII î.Chr., le provoacă în aria est-mediteraneeana
un conglomerat războinic cunoscut sub numele de "popoarele mării", sunt resimţite şi de faraonii
dinastiei XX ai Egiptului. În aceeaşi vreme, regatul hitit îşi încetează existenţa. Troia este devastată, ca
şi aşezările de pe coasta siro-palestiniană. Documentele egiptene par a consemna şi prezenţa unor
grupuri aheene în aceste expediţii devastatoare. Aceste argumente arată că, în parte, evenimentele est-
mediteraneene sunt un efect al perturbărilor din aria greacă. Cu siguranţă că nu le putem considera pe
acestea drept cauza unică a prăbuşirii puterii miceniene.
Sistemul palaţial nu reuşeşte să supravieţuiască perioadei de criză acută decât pe alocuri şi
doar până cel târziu către anul 1.100 î.Chr.

4. GRECIA ÎN EPOCA GEOMETRICĂ

(Epoca homerică, 1120-750 î.Chr.)

După prăbuşirea civilizaţiei miceniene şi dispariţia structurilor ei politice şi sociale, ca urmare

a perturbărilor produse de populaţiile balcanice, lumea egeeană se cufundă pentru mai multe secole
într-o perioadă obscură. Perioada este cunoscută adesea şi sub numele de epoca homerică deoarece
pentru că multă vreme cunoaşterea ei era datorată exclusiv poemelor homerice. Azi, ca urmare a
descoperirilor arheologice, această perioadă este desemnată cu numele de epoca geometrică, datorită
caracterului original al ceramicii.
Perioada secolelor XI-X î.Chr. reprezintă o epocă de regres în civilizaţia regiunii în raport cu
monumentalitatea epocii miceniene, comparată de unii istorici cu primele veacuri ale evului mediu
european, de unde şi numele de "epocă obscură" (Dark Age), pe care această perioadă o poartă în
literatura istorică anglo-saxonă.
Prefacerile care se produc în această perioadă, constituirea noilor structuri etnice şi fixarea lor
în forme durabile care vor defini trăsăturile limbii şi civilizaţiei greceşti se produc într-un interval de
timp care corespunde epocii timpurii a fierului.
Pe baza ceramicii, care prin forma vaselor evidenţiază o continuitate a tehnicii ceramice din
perioada precedentă, s-a încercat o periodizare a acestei etape în: a) submicenian - 1125/1100 - 1075;
b) protogeometric - 1075/1050 - 950/900; c) geometric - 900-750 î.Chr.
Acum vasele încep să fie decorate cu motive geometrice, stil, denumit protogeometric, care se
impune la începutul sec. X î.Chr. Ulterior, prin diferenţieri ornamental-figurative, acest stil va câştiga
în măiestrie şi varietate, astfel că, în a două etapă, cea geometrică propriu-zisă, pe lângă schematizarea
ornamentelor, observăm şi introducerea în decor a figurilor, plantelor şi animalelor. Ceramica epocii
geometrice este cunoscută în numeroase locuri ale lumii greceşti (Corint, Argos, Beoţia, Ciclade,
Rodos, Cipru). Evoluţia ei poate fi urmărită cel mai bine în Atica, începând cu perioada submiceniană,
datorită cercetărilor din necropolele de la Dipylon şi Kerameikos.
Comunităţile umane, dominate de aristocraţie, lipsite de legături reciproce şi rupte de vetrele
de civilizaţie ale Orientului Apropiat şi Egiptului, duceau o existenţă modestă. Contactele dintre
comunităţi în epoca geometrică au fost îngreunate sau stăvilite când mişcările invadatorilor, ale
refugiaţilor, briganzilor sau piraţilor făceau nesigure drumurile de uscat sau căile maritime. Acest
izolaţionism aproape general a dezvoltat în spiritul grec particularismul şi individualismul lui propriu.
În aceste comunităţile greceşti ia naştere şi se dezvoltă un proces intern ce nu poate fi urmărit
îndeaproape datorită sărăciei izvoarelor de care dispunem. O dată cu sfârşitul sistemului palaţial au
dispărut arhivele miceniene şi însăşi deprinderea scrisului. Mitologia şi legendele greceşti nu au
păstrat amintirea nici unui eveniment istoric pentru acest interval de timp.
În analiza acestei epoci trebuie luată în considerare modificarea echilibrului dintre ocupaţiile
agricole şi cele pastorale.
Pe alt plan, acum se introduc unele inovaţii tehnice ţinând de difuzarea metalurgiei fierului.
Deşi obiectele de fier erau cunoscute de mult timp în bazinul mediteraneean, procedeul de reducere a

82
minereului a rămas, până spre sfârşitul mileniului II î.Chr., un secret al meşterilor regali hitiţi.
Prăbuşirea regatului anatolian a dus la răspândirea treptată a noii tehnologii, care apare în lumea
greacă în sec. XI î.Chr. Superioritatea noului metal, fierul, ţine de rezistenţa sensibil ridicată a
produselor, ceea ce face ca utilitatea şi eficacitatea lor să fie superioare. Fierul devine un bun comun,
fiind utilizat în viaţa cotidiană. Treptat, uneltele din fier pătunzând în tehnica agricolă, au îngăduit o
nouă structurare a economiei dinspre creşterea vitelor spre cultura pământului.
Apariţia unei lumi noi este dovedită şi de observarea codurilor estetice ale protogeometricului
grec. Acum se introduc noi inovaţii în tehnica picturii pe vase (utilizarea compasului, a roţii rapide) şi
un mod nou de a construi decoruri abstracte, ordonate geometric, mai apropiate de transformările de
mentalitate pe care le atestă trecerea de la riturile de inhumaţie la cele de incineraţie. Aceste schimbări
se produc, mai ales, în zonele neafectate de mişcări şi modificări de populaţii (Atica).
Evoluţia amintită se precizează în secolele XI-X î.Chr. şi sub aspect etno-dialectal, ca rezultat
al strămutărilor şi fuziunilor de populaţii, începute în perioada de criză a societăţii palaţiale şi încheiată
acum. Ca urmare, vor fi definite ariile dialectale şi culturale ale secolelor următoare. Tradiţia antică
aminteşte de un val de populare nordică, pornit din Beoţia şi Thessalia, care ajunge, prin Tracia şi
Propontida, spre Lesbos şi Cymai. Aceeaşi sursă aminteşte de o altă migraţie, pornită din Messenia,
care ajunge, trecând prin Atica şi Ciclade, până în Asia Mică, la Milet. Tot acolo se instalează grupuri
de provenienţă variată (Achaia, Focida şi Beoţia), constituind marile centre ioniene , dar şi aşezări
eoliene (Smirna) sau mixte (Magnesia). Spre sud, pe puntea insulară dintre Creta, Thera, Melos,
Rhodos şi Sporade, un alt grup se instalează în zona coastei meridionale ale Asiei Mici, la Cnidos şi
Halicarnas.
Acestor repartiţii etno-dialectale le corespund şi ariile culturale, identificate arheologic: Atica
este asemănătoare dialectal cu Ionia şi cultural cu Eubeea şi nordul Cicladelor, Creta este autonomă
cultural, iar Asia Mică, diversificată dialectal, este relativ unitară sub aspectul civilizaţiei.
Evoluţia lentă a procesului intern va conduce spre ceea ce numim "formula greacă de
societate", aceea a oraşului-cetate, polis. Unele din etapele sale au putut fi surprinse datorită unor
izvoare istorice precum poemele homerice sau cele ale bardului din Beoţia, Hesiod.

4.1. Poemele homerice. Despre societatea epocii obscure (geometrice) ştim relativ puţine
lucruri, în principal ceea ce putem selecta, cu mare precauţie, din poemele homerice, "Iliada"
(istorisind un episod al războiului troian) şi "Odiseea"
(povestind peripeţiile înfruntate, pe drumul de întoarcere spre casă, de unul dintre eroii aceluiaşi
război, Odysseus). Deosebite prin monumentalitatea compoziţiei şi prin geniul celor care le-au dat
această formă, acestea au fost înregistrate în scris abia în sec. VI î.Chr., textul lor circulând apoi în
toată lumea greacă.
Natura şi conţinutul textelor homerice au fost diferit evaluate, de la grecii care credeau în
istoricitatea lui Homer şi a faptelor povestite, la savanţii sec. XVII-XVIII (d'Aubignac, Fr.A. Wolf),
care le consideră colecţii de poeme anonime, artificial adunate într-o formă lipsită de unitate. În
deceniul şase al secolului XX, studiul tabletelor miceniene i-a permis lui M.I. Finley să formuleze
concluzia după care epopeea nu transmite informaţii despre lumea miceniană, ci se structurează în
funcţie de realităţile lumii post-miceniene. Poemele homerice păstrează amintirea neclară a unor
vremi, relatând despre Micene doar atât cât generaţiile epocii geometrice mai reţineau dintr-o tradiţie
orală fără contact direct cu realităţile epocii bronzului.
Subiectul poemelor îl reprezintă faptele de vitejie şi aventurile deosebile ale elitei aristocraţiei
războinice. Totuşi, analiza lor permite o reconstituire parţială a structurilor de bază ale societăţii
(ocupaţii, forme de avuţie şi de schimb, meşteşuguri, forme de diferenţiere socială). Activitatea
productivă esenţială este agricultura, după cum rezultă din împrejurările evocate de textul homeric
(câmpul rodnic din Itaca, eroi care cad în luptă ca lanul secerat) sau indirect din faptul că lucrarea
pământului este o condiţie necesară a umanităţii, împreună cu jertfa adusă zeilor şi cu căsătoria
legitimă. Pământurile pe care cresc lanuri de cereale (grâu şi orz), viile şi livezile, păşunile pentru
turme sunt temeiul avuţiei. Ele pot fi stăpânite din tată în fiu, sporite prin desţelenire sau dăruite.
Se schiţează astfel imaginea unei societăţi în care elita căpeteniilor (basilees) constituie o
aristocraţie de neam, războinică şi bogată, în raport cu care colectivitatea anonimă a demos-ului are un
statut inegal. Acest raport este evident în regulile care reglementează războiul. Acolo, basileii deţin
comanda, biruinţa şi roadele ei, în conformitate cu un cod de comportament propriu.

83
 4.2.Hesiod şi lumea rurală a epocii "obscure". Tradiţia literară greacă stabileşte
contemporaneitatea epopeilor homerice cu lucrarea "Munci şi zile" a poetului Hesiod, un mărunt
proprietar de pământ, din Askra (Beoţia). Societatea lui Hesiod este structurată asemeni celei
homerice: zei şi muritori, bazilei şi oameni de rând, mesteşugari, războinici sau venetici apar şi în
"Munci şi zile". Detaliile sunt însă altele: o propietate modestă trăieşte aproape închisă, producând şi
consumând cele necesare traiului în interiorul ei. Un calendar riguros situează ciclul muncilor agricole,
apărând ca formă privilegiată de pătrundere a omului în ritmurile divine ale universului. Nobilul
războinic al "lumii homerice" duce în conacul său, plasat în centrul domeniului, o existenţa
asemănătoare cu cea a aheenilor. Când nu este la război sau la vânătoare, participă la muncile
câmpului, ori se dedică exerciţiilor fizice, ceremoniilor religioase, iar, din când în când, banchetelor
însoţite de recitaluri de poezie şi de divertismente muzicale.
Hesiod formulează preceptele unei conduite etico-religioase, mustrând sau lăudând faptele
unui basileu ca o persoană liberă. Idealul lui Hesiod este vrednicul gospodar, trudind pentru a se
supune ordinii stabilite de zei în lucrarea pământului şi pentru îndreptarea faptei şi a gândului
omenesc.

4.3. Geneza şi evoluţia polisului grecesc.

Dacă din punct de vedere al artei, literaturii, religiei şi scrierii lumea greacă se bucură de o
unitate incontestabilă, sub aspect politic se constată o mare fărâmiţare. Către sfârşitul epocii
geometrice constatăm apariţia unui tip restrâns de concentrare umană, oraşul (polis), care va
reprezenta o caracteristică a civilizaţiei greceşti până la cucerirea macedoneană.
Polis-ul reprezintă o creţie originală a grecilor, tip de instituţie social-politică unică în
antichitate. Originea acestei forme politice este învăluită în mister. Importanţi şi edificatori în acest
sens sunt factorii ce au acţionat la începutul mileniului I î.Chr. Grupurile de invadatori şi mişcările de
populaţii ce le-au determinat în interiorul Eladei, independente unele de altele, au dus la alcătuirea
unor comunităţi în locurile unde s-au fixat. La fel au procedat şi imigranţii greci care au populat coasta
apuseană a Asiei Mici. Elementul militar a jucat la început un rol precumpănitor. Chiar cuvântul polis
desemna la origine o citadelă, înainte de a dobândi sensul de oraş-stat. Primele aşezări au fost satele;
apoi, în unele cazuri, precum cel al Spartei, prin unirea câtorva sate se formează un oraş, potrivit unui
fenomen căruia grecii îi spuneau synoykism (locuire în comun). Treptat, oraşul devine o organizaţie
politică comună.
Un polis era o unitate teritorială cuprinzând oraşul, pământurile şi satele din jur, dar, în primul
rând, era o "comunitate" de origine, de interese, de tradiţie, de credinţe religioase. În lumea greacă
erau peste 200 de asemenea comunităţi autonome, suverane şi independente. Un polis avea doar câteva
mii de locuitori. Doar Atena, Siracuza şi Agrigento depăşeau cifra de 20.000 de locuitori.
Condiţii obiective, de natură economică şi geografică, au determinat, în parte, divizarea socio-
politică a lumii greceşti în atâtea polisuri. Explicaţia acestui fapt trebuie căutată, în egală măsură, şi în
mentalitatea grecilor. Platon în lucrarea sa "Republica" stabilea numărul ideal al cetăţenilor unui stat la
5200, cifră redusă care avea pentru greci justificarea sa. Căci un polis nu era doar o unitate politică, ci
o comunitate mult mai intimă în care fiecare cetăţean avea posibilitatea de a cunoaşte direct faptele,
realităţile, oamenii. Când Pericle face, într-un celebru discurs, elogiul Atenei, a vieţii şi democraţiei
sale, el elogiază "un mod de viaţă".
Pentru greci polis însemna, pe lângă unitate economică şi întreaga viaţă socială a cetăţenilor cu
componentele: politică, culturală şi morală. Când Aristotel definea omul ca fiinţă socială ("politikón
zoon"), el îl înţelegea ca pe o "fiinţă care trăieşte într-un polis". Polisul îi forma grecului simţul
patriotic şi îi dădea sentimentul demnităţii deoarece fiecare om liber era cetăţean al polisului, calitate
în care era consultat, se interesa de problemele statului, împărţea dreptatea în tribunale, alegea slujbaşii
statului.
Apariţia polis-urilor este plasată într-o perioadă începând cu sec. IX î.Chr. Interesant este că
dacă în "Iliada" nu întâlnim nici o aluzie cu privire la o asemenea organizare politică, în Odiseea se fac
menţionări de polis-uri. Pe de altă parte, expansiunea colonială care începe în jurul anului 775 î.Chr.,
ce va duce la întemeierea unor noi poleis, presupune că metropolele erau organizate la acea dată din
punct de vedere politic.

84
 Astfel, pe la 750 î.Chr., când ia sfârşit epoca geometrică, lumea greacă ieşise de mult din
secolele întunecate. Progresul realizat s-a datorat în mare parte reluării activităţii comerciale pe
M.Egee, acţiune în care se pare că rolul fenicienilor a fost considerabil. Intensificarea schimburilor, va
avea ca urmare contacte de lungă durată cu Orientul, de unde şi o nouă perioadă de avânt economic şi
cultural ale cărei începuturi coincide cu zorii epocii numită arhaice.
În ce priveşte viaţa religioasă, acum se impun riturile comune cetăţii, pe care epoca arhaică le
adaugă ritualului familial ce fiecare cap de familie îl săvârşeşte. Apariţia sanctuarelor şi a cultelor
specifice polisului a dat fiecărei cetăţi o identitate colectivă anume (atenienii ca închinători ai Atenei,
argienii în jurul sanctuarului Herei, corintienii protejaţi de Apollon Istmianul). Acum se constituie şi
marile centre panelenice la Delfi (Apollon), Olimpia (Zeus), Delos.
Fenomenele amintite consituie premisele cristalizării cetăţilor arhaice, a structurilor
instituţionale care se impun în sec. VIII î.Chr. Unele elemente ce apar acum atesă constituirea unor
comunităţi stabile de stăpânitori ai unor teritorii, urbane sau rurale. Apariţia zidurilor de incintă
(Smyrna) încă din sec. IX î.Chr. este o dovadă concludentă a organizării comunităţii locuitorilor şi a
existenţei unei autorităţi coordonatoare.
Identitatea acestor comunităţi umane se desăvârşeşte atunci când, în locul puterii labile a unor
căpetenii locale, se instituie un sistem stabil de exercitare legitimă a autorităţii. În tradiţia greacă acest
moment este întâlnit sub forma
înlocuirii dinaştilor locali cu magistraţi aleşi ai cetăţii respective. La Atena ni se spune că ultimul rege
ar fi cedat de bună-voie puterea unui archon, căpetenie aleasă dintre aristocraţii cetăţii.
Tipul de stat pe care grecii îl crează are unele trăsături comune cu formaţiunile contemporane,
comparabile ca dimensiuni, din Orientul Apropiat (oraşele feniciene sau siriene), deşi se deosebeşte de
acestea printr-un element esenţial. În structura urbană a Orientului lipseşte elementul tipic pentru
urbanismul grec - agor, piaţa publică, ca element funcţional (asemeni forum-ului la Roma), ce
transcrie în spaţiul civic ideea fundamentală a participării locuitorilor cetăţii la actul deliberării.
Dreptul de-a vorbi în adunare, dezbaterea în faţa oştirii, instaurează calitatea de martor şi de sursă a
autenticităţii pe care adunările cetăţeneşti le vor moşteni din practica cetelor războinice.
La procesul de cristalizare a polisului participă, într-un anumit sens şi apariţia şi difuzarea în
lumea greacă a scrierii alfabetice. Timp de câteva secole după sfârşitul lumii miceniene, lumea greacă
uitase să scrie, chiar dacă documente recent descoperite par să indice că uitarea nu a fost completă (în
Cipru, o ofrandă din sec.XI î.Chr. poartă dedicaţia lui Opheltas). Reluarea contactelor cu Orientul a
permis grecilor să cunoască sistemele de scriere simplificată din Fenicia. Tradiţia antică aminteşte pe
fenicieni ca inventatori ai alfabetului, de la care grecii l-ar fi împrumutat apoi, adaptându-l. Difuzarea
rapidă a scrierii spre mijlocul sec.VIII î.Chr., a permis, printre altele, publicarea normelor care
reglementează viaţa cetăţilor, supunându-le cunoaşterii comune.
Stabilirea organismelor politice caracteristice unui polis s-a realizat în urma unei dispute între
personalităţile individuale şi comunitate, pentru subordonarea acestora autorităţii grupului. Una din
primele victorii a reprezentat-o înlăturarea regalităţii, eveniment ce nu a lăsat urme în legendele şi
mitologia greacă. La Homer, cuvântul basileus (rege) desemnează un conducător local lipsit de
autoritate politică, pentru ca mai târziu el să indice o simplă magistratură religioasă. Comunităţile
elene au traversat "evul întunecat" sub conducerea unor modeşti şefi locali (basileis), recrutaţi dintre
capii familiilor aristocratice (ghéne), a căror dispariţie nu a fost resimţită. Cu timpul, puterile
primordiale ale regelui (militară, religioasă şi judiciară) au fost preluate de persoane apropiate acestuia
din cadrul "marilor familii" aristocratice.
Polisul arhaic redistribuie funcţiile iniţiale ale regelui. Divinitatea principală este slujită de
preoţi ce aparţin vârfurilor aristocraţiei. Războiul devenea o acţiune organizată a unei formaţii sub
comanda unui nobil ales şi aprobat de adunarea războinicilor (hoplitai). Procesele judecătoreşti, luarea
hotărârii nu mai constituia un act de autoritate al unui autocrat, ci decizia la care ajungea un judecător.
Problemele generale de politică internă şi externă erau dezbătute în faţa sfatului sau a adunării
cetăţeneşti.

5. GRECIA ÎN SECOLELE VIII-VI Î.CHR

85
 Perioada din istoria Greciei cuprinsă între secolele VIII-VI î.Chr. a fost numită mult timp
epoca arhaică, înţeleasă în sensul strict al cuvîntului, istoria veche a Greciei, prin raportare la epoca
clasică (sec.V-IV î.Chr.). Deşi des folosită, expresia este echivocă, mai ales de când descoperirile
arheologice şi epigrafice au extins limita inferioară a istoriei Greciei.
Cercetarea istorică şi arheologică defineşte perioada care cuprinde secolul IX şi prima
jumătate a secolului VIII î.Chr. prin noţiunea de "renaştere greacă" pentru a desemna, în contrast cu
criza secolelor precedente, etapa unei creşteri spectaculoase, pe toate planurile (creştere demografică,
reluarea legăturilor maritime şi a importurilor de lux: fildeş din Asiria, bronz din Orientul Apropiat,
contacte statornice cu Fenicia). Acum apar marile sanctuare panhelenice (Delfi, Olimpia, Mycale), iar
arta bronzarilor locali începe să se exercite asupra obiectelor votive. Ceramica reia teme ale decorului
protogeometric, pe care le dezvoltă într-o artă superioară, producând vase de mari dimensiuni, cu
decoruri complicate.
Ansamblul de fenomene amintit, determină modificări de structură ale aşezărilor şi
necropolelor. Acestea din urmă, intens cercetate, pun în evidenţă fenomene de deosebite. În Atica
apariţia unor necropole, rezultat al creşterii demografice şi a formării aristocraţiei locale, reflectă prin
inventarele funerare ale mormintelor şi mutaţiile survenite în tipul de diferenţieri. O primă categorie o
formează mormintele de războinici, de obicei cu sabia răsucită în jurul urnei funerare. Ceva mai târziu,
în sec.VIII, apare un alt tip de morminte bogate, în care inventarul marchează o diferenţiere evidentă,
fără ca obiectele distinctive pentru statutul de războinic să mai fie dominante. Mormintele de femei şi
copii, bogate în inventar funerar, sugerează faptul că statutul social, comunicat de acestea, nu se mai
referă atât la persoana defunctului, cât la familia căreia acesta îi aparţine.
Perioada secolelor VIII-VI î.Chr. se defineşte prin două fenomene majore strâns legate între
ele: afirmarea polisurilor greceşti şi fondarea pe ţărmurile Mediteranei şi ale M. Negre a unei salbe de
noi aşezări greceşti.

5.1. Marea colonizare greacă.

Retrasă în ea însăşi după inzaziile doriene, lumea greacă cunoaşte pe parcursul secolului al
VIII-lea î.Chr. o puternică ieşire din enclave, însoţită de un intens flux migratoriu şi de fondarea în
exterior a numeroase cetăţi pe ţărmurile Mediteranei şi ale M. Negre. Forma cea mai spectaculoasă de
expresie a cetăţii la începuturile ei o reprezintă ceea ce noi numim în mod tradiţional marea colonizare
greacă22.
Fenomenul colonizării, desfăşurat pe durata mai multor secole (VIII-VI î.Chr.), a avut un
caracter de masă, devenind un mod de viaţă specific grecesc. Primul val de colonizare se plasează la
sfârşitul epocii bronzului, când micenienii au ocupat unele locuri prielnice pe coasta de răsărit a M.
Egee, au exploatat şi ocupat puncte de pe ţărmurile Siriei şi Palestinei, insulei Cipru, iar în apus
ţinuturi din sudul Italiei şi Sicilia. Mişcarea de expansiune miceniană prefigurează direcţiile de
desfăşurare a colonizării din epoca arhaică. Caracterele istorice ale colonizării miceniene, generate de
o societate de o structură predominant orientală, erau altele decât cele ale mişcării din epoca arhaică,
pornite din sânul unei cetăţi-stat independente.
Împărţind zonele de influenţă cu un alt popor de navigatori, negustorii şi colonizatorii
fenicieni, grecii au pătruns în toate colţurile Mediteranei sau ale Pontului Euxin. Revenirea lor pe
direcţiile de navigaţie deschise de micenieni cu o jumătate de mileniu mai devreme se poate explica şi
prin unele constante ale fenomenului social-economic şi demografic, repetete în timp.
Colonizarea greacă reprezintă un proces de roire, nu de anexiune, care a determinat
multiplicarea de state (poleis) în bazinul mediteranean. Orice instalare a unui grup strămutat din ţinutul
său de baştină presupune iniţiativa organizată de autoritatea unui polis-mamă, care duce la fondarea
unui alt polis independent, cu teritoriul lui urban şi rural, cu corpul său civic, cu legile şi cultele sale.
O anumită relaţie, politică şi religioasă, lega o colonie de metropola ei, de la care moştenea o seamă de
tradiţii (grai, scriere, obiceiuri şi legi, credinţe şi culte). Între cele două nu exista nici o obligaţie
formală, motiv pentru care atât alianţele, cât şi conflictele dintre metropole şi colonii sunt frecvente.

22
. Impropriu desemnată prin termenul de "colonizare", mişcarea reprezintă strămutarea de patrie a unor grupuri de emigranţi în căutare de a
întemeia noi comunităţi. Ea nu prezintă nici o similitudine cu mişcările de expansiune colonială din epoca modernă.

86
 5.1.1. Cauzele colonizării. Problema cunoaşterii cauzelor care au determinat acest fenomen a
preocupat istoriografia în cel mai înalt grad. Documentaţia arheologică tot mai numeroasă (săpăturile
de la Eretria, Megara, Elis, Selinus, Istros, Olbia etc.), analiza nuanţată a textelor literare (Herodot,
Tucidide, Platon, Diodor, Strabon) şi a celor câtorva inscripţii referitoare la fondări de colonii
(decretul de întemeiere a cetăţilor Naupactos şi Brea, din sec.VII), justifică temeiurile unei analize de
acest tip.
Raportate la fenomenul colonizării greceşti, câteva fapte rămân esenţiale. Mai întâi, acela că
marea colonizare a răspuns unei nevoi de pământ arabil. Puţinele mărturii de care dispunem pentru
primele instalări de colonii vorbesc, invariabil, despre fenomene de criză agrară şi alimentară care
preced şi justifică trimiterea de colonişti. Suprapopularea unora dintre comunităţi, organizate pentru un
număr relativ restrâns de locuitori, unele dezastre naturale (serii de recolte proaste, epidemii etc.) au
putut constitui motive imediate ale colonizării. Exemplul clasic este cel al coloniei Cyrene, de pe
ţărmul Lybiei, asupra căruia dispunem de o amplă relatare a lui Herodot (IV, 151-168) şi de o
inscripţie din sec.IV î.Chr. care reproduce decretul de fondare. Povestea este dramatică, ea conţinând
elemente comune ale legendelor de întemeiere: sărăcia şi seceta din oraşul-mamă (insula Thera), rolul
oracolului de la Delfi în orientarea coloniştilor, modul de selectare a coloniştilor, instalarea în noua
patrie. Motivul principal pentru trimiterea forţată a unei părţi din populaţia unei insule sărace, şi cazul
nu este singular (întemeierea coloniilor Rhegium, Sybaris, Crotona, Metapont din sudul Italiei au
aceleaşi cauze), a fost totuşi foamea.
În noile colonii, reglementarea strictă şi distribuţia controlată a loturilor de pământ, în
teritoriul cetăţii, apare ca fiind gestul esenţial al întemeierii. Însuşi numele acestui lot de pământ,
kleros (înseamnă sorţi, lot în sens propriu), trimite la împărţire prestabilită a pământului, pe care
înscrierea în spaţiu a noilor aşezări o confirmă.
Dimensiunea politică a marii colonizări se manifestă sub două apecte, importante şi
complimentare: a) cel al originilor. Trimiterea de expediţii coloniale a fost un act politic, realizat în
cadrul instituţional al cetăţii; b) cel al rezultatelor. Săpăturile de la Eretria sugerează chiar faptul că
întemeierea cetăţii este concomitentă cu trimiterea primelor expediţii coloniale eretriene. În aceste
condiţii, procesul de colonizare, cu dominanta lui agrară, corespunde unor probleme mai complicate,
în care deţinerea de pământ este temeiul participării la colectivitatea politică. Pe planul raporturilor
sociale, calitatea de cetăţeni-proprietari a oamenilor de rând interzice aservirea lor şi concentrarea
excesivă a avuţiei funciare în mâna aristocraţiei. Pe plan politic, aceasta înseamnă că statul îşi asumă
răspunderea transferării unei părţi a locuitorilor cetăţii în alte teritorii pentru a evita orice tentativă de
redistribuire a privilegiilor în metropolă. Chiar dacă tradiţia despre întemeierea Tarentului este
obscură, rezultă că un grup de oameni revendicând recunoaşterea drepturilor lor civile, contestate de
autoritatea cetăţii, aşa numiţii "fii ai Fecioarei" (parthénai), părăsesc Sparta într-o vreme când lipsa de
pământ a dus la un război de expansiune în Messenia şi întemeiază o nouă cetate pe ţărmul Italiei.
Caracterul agrar şi politic al acestui episod este revelator pentru atmosfera fondării de polisuri.
Ocupaţia străină i-a obligat uneori pe greci să ia drumul pribegiei. Este cazul locuitorilor din
Foceea, de pe coasta apuseană a Asiei Mici care au fugit din faţa pericolului persan, întemeind în sudul
Franţei oraşul Massalia (Marsilia).
Cu toate că asemenea cauze au putut determina grupuri de colonişti să întemeieze noi aşezări,
nu trebuie omis nici faptul că la bună parte din ele a existat, într-o anumită măsură, şi un interes
comercial, negustoresc. Coloniile de la Al Mina, de pe coasta de nord a Siriei şi cea de la Pithekoussai,
în insula Ischia din golful Neapole, indică de la început interesul insulei Eubeea pentru comerţul dintre
Orientul Apropiat şi peninsula italică. Acest fapt este probat de mulţimea obiectelor de factură
orientală (feniciană, siriană, ciliciană) sau a ceramicii lucrate de meşteri locali, purtând inscripţii în
aramaică şi feniciană, descoperite la Pithekoussai.
De asemenea, Rhegion reprezintă, împreună cu cetatea Zancle, de pe malul sicilian al
strâmtorii Messina, un punct de control al traficului dintre Grecia şi Italia, a căror importanţă în
apărarea navelor împotriva piraţilor nu poate fi neglijată. Ctitoriile de la Pithekoussai şi Cumai deschid
şi drumul comerţului cu minereu de fier, tot aşa cum coloniile din strâmtorile M. Negre asigură
circulaţia navelor care aduc grâu din ţinuturile pontice.
Cu toate acestea, caracteristica principală a acestui vast proces rămâne însă distribuţia de
pământ arabil şi nu instalarea de emporia, de factorii comerciale. Primele dovezi arheologice ale
prezenţei coloniştilor greci reprezintă mărturii ale statornicirii lor durabile în poleis constituite prin

87
delimitarea unui teritoriu urban şi a unei chora împărţite noilor cetăţeni. În acelaşi timp, faptul că
direcţiile principale de instalare nu sunt cele ale traficului comercial permanent, ci acelea ale
controlului câmpurilor apropiate de coastă, iar în metropolele sec. VIII-VII î.Chr. activităţile
meşteşugăreşti sunt încă limitate, ele dezvoltându-se mai târziu. Acestea dovedesc că dezvoltarea
meşteşugurilor şi a comerţului este o consecinţă şi nu o cauză a colonizării.

5.1.2. Etapele colonizării. Începută înainte de mijlocul sec.VIII î.Chr., când au fost întemeiate
primele colonii chalcidiene în Italia de sud şi Sicilia (Cume, Naxos, Leontinoi, Catania) sau corintiene
(Corcyra, Siracusa), colonizarea a continuat până spre sfârşitul sec.VI î.Chr., cu două elemente
distincte sub aspectul direcţiei şi al intensităţii:
a) În prima etapă (cca. 770 până spre 670 î.Chr.), în special vechile cetăţi ale Greciei
peninsulare şi ale Eubeii, puternic populate şi guvernate de o aristocraţie care se crampona de
privilegiile sale, au fost cele care au alimentat curentul migrator în direcţia Italia de sud (numită din
această cauză "Grecia Mare") şi Sicilia. Principalul obiectiv al acestei "roiri" l-au constituit teritoriile
agricole, mai întinse şi mai rodnice decât cele din metropole.
b) A doua etapă, începând cu mijlocul secolului VII, este mult mai diversificată, atât sub
aspectul zonelor de emigrare, angajind centre ale Greciei meridionale (Megara), insulare (Paros, Teos,
Chios) şi cetăţi ioniene, între care Miletul ocupă un loc aparte, cât şi sub cel al direcţiilor de emigrare
(continuă roirea în Grecia Mare şi Sicilia, într-un ritm ceva mai scăzut; acesteia i se adaugă coasta
tracică, strâmtorile şi Pontul Euxin, nordul Africii şi, după anul 600 î.Chr., coasta de sud a Galliei şi
cea occidentală a Hispaniei). Acum colonizarea pare a răspunde unor probleme mai complexe ale
metropolelor (pământ, dar şi comerţ, conflicte politice şi lupte între fracţiuni), care angajează mediul
colonial însuşi. Multe colonii devin, la rândul lor, metropole sau centre ale unei pleiade de mici poleis
subordonate. Sybaris, fondat de dorienii din Peloponez, a creat la rândul lui Poseidonia (Paestum), iar
Gela din Sicilia, întemeiată de rodieni şi cretani, va pune bazele cetăţilor Selinunte şi Agrigente.
În schimbul produselor artizanale (bijuterii, vase, ceramică), oraşele greceşti au putut astfel să-
şi procure grâul necesat pentru hrana populaţiei şi materiile prime solicitate de atelierele
meşteşugăreşti. Apar astfel premisele unei dezvoltări a producţiei pentru piaţă, a schimbului
permanent şi a unui intens trafic maritim.

5.1.3. Delfi şi mişcarea de colonizare. Deoarece întemeierea de noi colonii reprezintă o

acţiune specifică lumii gerceşti, ideile şi practicile de realizare a lor au fost supuse de timpuriu unor
norme. Vechimea unor asemenea practici şi credinţe (Herodot V 42, 2) este sugerată şi de caracterul
lor religios (luarea de către colonişti a focului din cetatea-mamă, de la vatra sacră a zeiţei Hestia
pentru a-l duce în noua patrie; consultarea oracolului de la Delfi înainte de derularea unei asemenea
acţiuni). Se pare că Delfi a devenit un centru panhelenic care dirija de la distanţă migrarea
comunităţilor greceşti decât din sec.VI î.Chr., după începutul mişcării de colonizare şi datorită
acestuia. Prin consultarea oracolului se urmărea, poate în primul rând, obţinerea sancţiunii divine
deoarece întemeierea unei colonii era în fapt un act sacru. Este şi motivul pentru care multe oraşe îl
luau pe Apollo drept conducător al expediţiei de colonizare (oikistés).
Prin legătura permanentă dintre colonişti şi sanctuarul de la Delfi, acesta a dobândit, cu timpul,
o poziţie de arbitru, implicându-se ca intemediar în litigii pe această temă.

5.1.4. Contactul coloniştilor greci cu populaţia locală, potrivit tradiţiei, au fost diferite
(amicale, conflictuale, întemeierea coloniilor fiind realizată uneori prin folosirea forţei sau utilizarea
unor tratative, acorduri, prin care noii veniţi primeau un anumit spaţiu). În expansiunea lor, coloniştii
greci au intrat în contact cu populaţii aparţinând unor civilizaţii diferite. În ţinuturile din vestul
Mediteranei şi în zona pontică grecii apăreau ca civilizatori, introducând împreună cu mărfurile lor,
idei şi forme artistice. Astfel ei au transformat în câteva secole Mediterana şi M. Neagră în lacuri
greceşti, impunând unitatea de civilizaţie şi cultură pe care o constituie lumea greacă. Penetraţia
greacă poate fi precumpănitor comercială, ca în zona pontică sau cu elemente de dominaţie militară, ca
în vecinătatea Siracuzei şi a Gelei. Meşterii greci execută tot mai multe produse pentru prinţii sciţi,
traci sau lucani, a căror putere creşte de pe urma acestor contacte, oferind, în schimbul obiectelor de
lux, bunuri de preţ (metal şi grâne, miere şi peşte).

88
 Aceste legături, în principal economice, determină şi derularea procesului de elenizare a
autohtonilor, pe căi şi cu rezultate diferite (aristocraţia etruscă sau tracă adoptă modele de
comportament, costum şi uzanţe ale grecilor; populaţia indigenă din zonele învecinate Siracuzei sau a
Heracleei Pontice, subordonată, tinde să devină hellenes - barbari elenizaţi).

5.2. Criza regimului aristocratic

Drept consecinţă a implicării mai multor factori (expansiunea colonială; reforma tactică din
sec.VII î.Chr., generalizată în întreaga Grecie; maturizarea de ansamblu a instituţiilor şi categoriilor
mentale ale cetăţii) s-a declanşat o criză majoră a structurilor cetăţii arhaice.
Deşi marea expansiune a coloniilor greceşti din sec. VIII-VI î.Chr. a avut urmări pozitive
asupra dezvoltării activităţilor meşteşugăreşti şi comerciale ale metropolelor (prelucrarea materiilor
prime, numeroase servicii, dezvoltarea comerţului şi a navigaţiei), accentuarea diviziunii muncii ca
rezultat al acestora a determinat schimbări imediate în sfera politicului, unde criteriile de distribuire a
autorităţii şi puterii păstrau încă elemente tradiţionale. Cetatea greacă era dominată de o lume
aristocratică, atât în structuri, cât şi în stăpânirea pământului.
Spre mijlocul sec. VII î.Chr., în urma schimbării tacticii de luptă potrivit căreia, în locul
cavaleriei, rolul hotărâtor pe câmpul de luptă îl are infanteria grea a hopliţilor (falanga), a crescut rolul
păturilor mijlocii din rândul cărora se recrutau aceştia. "Omul de arme" este de acum înainte hoplitul,
echipat cu scut, platoşă, cască şi pulpare şi care mânuia lancea şi spada. Lupta nu mai este cu putinţă a
se desfăşura decât în formaţie strânsă, confruntarea constând din ciocnirea între două falange. Un nou
ideal se substituie celui cavaleresc al perioadei precedente: virtutea de bază nu mai este aceea a
bravurii individuale, ci stricta respectare a disciplinei, acţiunea alături de camarazi.
Această majoră transformare tactică a implicat importante transformări pe plan social. Cum
remarca Aristotel în "Politica", înlocuirea cavaleriei prin infanterie presupune noua preponderenţă a
clasei de mijloc în detrimentul aristocraţiei.
Pe mare, perfecţionările navei de luptă au avut consecinţe asemănătoare. Corăbiile de război,
apărute pe la sfârşitul secolului al IX-lea î.Chr., se deosebeau de vasele de comerţ prin forma lor sveltă
şi tot mai uşor de mânuit. Progresele în acest domeniu sunt rapide: invenţia pintenului transformă
tehnica luptei navale; suprapunerea mai multor rânduri de vâslaşi măreşte viteza de deplasare a
navelor. Pe la 550 î.Chr. apare trirema, navă îngustă şi alungită, înzestrată cu trei rânduri suprapuse de
vâsle, un vas rapid datorită căruia grecii vor câştiga în secolul următor supremaţia incontestabilă a
mării. Pentru completarea echipajelor, tot mai numeroase, ca şi pentru infanteriştii hopliţi, se făcea
apel la cetăţenii mai puţin avuţi.
Transformările din economie, legate de colonizare şi mutaţiile survenite în arta războiului au
concurat astfel la zdruncinarea din temelii a puterii aristocratice. Beneficiari la început ai bogăţiei
cetăţii, nobilii s-au văzut în curând confruntaţi cu creşterea în importanţă a noilor structuri sociale, a
căror avere era legată de comerţ şi de avântul activităţilor meşteşugăreşti. Această "burghezie"
orăşenească, a cărei prosperitate creştea o dată cu extinderea schimburilor, aspira la un rol tot mai
important în conducerea cetăţii, până atunci monopol al aristocraţiei. Aceleaşi aspiraţii le nutreau şi cei
care serveau ca hopliţi, care, alături de marinari, au devenit, în scurt timp, principalii apărători ai
polisurilor. În ochii grecilor, apărarea patriei şi participarea la viaţa politică se aflau în strânsă legătură.
Consecinţa acestei realităţi a fost apariţia, pe la 650 î.Chr., a unor revendicări din partea unor clase
care fuseseră ţinute până atunci departe de sfera puterii. Această clasă de mijloc cerea şi o profundă
reformă a justiţiei, până atunci fondată pe tradiţii orale şi pe solidaritatea genosu-lui, deci în mâinile
clasei conducătoare, în scopul de a-i apăra pe cei judecaţi de arbitrariu şi de capriciile judecătorului.
Lupta pentru puterea politică şi judecătorească în care erau antrenaţi reprezentanţii elitei
tradiţionale şi cei ai păturilor în ascensiune a avut ca urmare nu numai efecte destabilizatoare, dar au şi
sărăcit păturile rurale. Acestea au fost principalele victime ale mutaţiilor economice care, urmare a
colonizării, a concurenţei în domeniul agricol dintre Magna Grecia şi Pontul Euxin şi a generalizării
monedei s-au ruinat, fiind obligate să împrumute sume de bani sau produse pentru continuarea
activităţii productive, datorii pe care nu erau capabili să le returneze.
Va rezulta o generalizare a mizeriei în spaţiul grecesc, însoţită de exproprierea parţială a ţărănimii
(debitorul insolvabil pierzându-şi dreptul asupra pământului) şi pentru unii chiar pierderea statutului
de oameni liberi.

89
 Această situaţie va provoca în numeroase cetăţi ale lumii greceşti grave tulburări sociale.
Pentru evitarea anarhiei, unele cetăţi au apelat la arbitrii cu prestanţă şi a căror misiune consta în a
redacta coduri de legi.

5.2.1. Primii "legislatori"

Elaborarea legilor scrise, ca formă generală de asigurare a justiţiei, apare ca o caracteristică
dominantă a acestei perioade a reformelor. În "Politica", cartea a II-a, Aristotel înregistrează o listă de
"legislatori" ai cetăţilor arhaice. Importantă este unitatea fenomenului atestat în numeroase polisuri
greceşti.
Informaţia literară cu privire la "legislatori" este întregită de cea epigrafică. Se cunosc câteva
inscripţii ce consemnează actele normative din secolele VII-VI î.Chr. şi care ne indică sensul general
al activităţii atribuite "legislatorilor". Există şi dovezi importante despre înfiinţarea, în acest context, a
unor instituţii permanente de elaborare şi publicare a legilor, în afara mandatelor excepţionale ale
"legislatorilor" (la Atena, şase thesmothetai = "păstrătorii legii" s-au adăugat în acest timp colegiului
tradiţional constituit din trei arhonţi).
Acest complex de fenomene a avut drept condiţie necesară nu doar maturizarea cetăţii, ci şi
deprinderea scrisului.
"Legislatorii", aleşi uneori pe viaţă, dar, în general, pe o anumită perioadă de timp, s-au
bucurat de o putere absolută, motiv pentru care Aristotel (Politica, 3.5.9.) a denumit această funcţie
"tiranie electivă". Ei aveau ca sarcină de a strânge, codifica şi publica normele juridice tradiţionale
pentru a fi cunoscute şi aplicate tuturor cetăţenilor.
Primii legislatori se pare că au apărut în coloniile din Occident (Grecia Magna), unde puterea
tradiţiei era mai puţin eficace: Zeleucos la Locri (către 660) şi Charondas la Catania, apoi Feidon
(Argos), Dracon, iar la începutul sec. VI, Solon (Atena) şi Pitacos din Mitilene. etc.
Publicarea legilor determină o ruptură cu formele de expresie orală şi de normele oraculare ale
tradiţiei, cărora legea le opune proza scrisă. Prin opera legislatorilor, pretutindeni se afirmă în
administrarea justiţiei, în aplicarea dreptului penal şi civil, autoritatea statului, în detrimentul
aristocraţiei sau a prejudecăţilor tradiţionale. Ei au limitat competenţa judecătorilor tradiţionali,
transferând celor ai oraşului puterea de a hotărâ asupra crimelor de sânge, punând capăt nesfârşitelor
vendete care tulburau ordinea publică. Opera acestora marchează un moment important în istoria
dreptului, consemnând şi prima victorie a demosului asupra aristocraţiei.

5.2.2. Tirania
Reformele din justiţie, cu toată importanţa lor, n-au fost suficiente pentru a restabili liniştea în
cetăţile greceşti. Privilegiaţii încercau să-şi păstreze neştirbite avantajele ce le deţineau, situaţie în care
oamenii de rând nu aveau altă ieşire decât revolta sau sprijinul acordat unui şef charismatic, investit cu
puteri dictatoriale. Astfel, de la mijlocul secolului VII şi până la sfârşitul secolului VI î.Chr., cetăţile
greceşti au trăit, în marea lor majoritate, sub domnia tiranilor.
Termenul de tiran este atestat prima dată spre mijlocul secolului VII î.Chr., fiind considerat de
către grecii însuşi a fi de origine lidiană (împrumutat de greci din lidiană, în care tyrannos însemna
"stăpân"). El desemna un personaj politic intrat în posesia puterii în mod ilicit şi care se considera
deasupra legilor cetăţii. Conotaţiile de cruzime şi opresiune ale termenului s-au adăugat mai târziu.
Această instituţie apare pe fondul crizei de putere a vechilor familii aristocratice şi într-un
moment când corpul civic nu era încă suficient de puternic pentru a le lua locul. Aşa se explică faptul
că tiranii şi-au dobândit puterea prin uzurpare, având ca principal aliat în lupta cu facţiunile rivale
demos-ul, populaţia de rând a cetăţii.
Împrejurările apariţiei tiraniei au variat de la un polis la altul. Totuşi, pot fi evidenţiate unele
trăsături generale.
Tirania a apărut mai ales în polisurile cu o economie de mărfuri şi monetară dezvoltată (Milet, Samos,
Corint, Megara), procesul de consolidare a statului şi de lărgire a bazei sale făcându-se sub această
formă politică. Epoca tiraniei coincide, pentru majoritatea cetăţilor greceşti, cu o perioadă de
dezvoltare intensă, dublată de o civilizaţie înfloritoare, ambele favorizate de pacea internă şi de
iniţiativele deţinătorilor puterii. Conducerea pe care au exercitat-o se distingea prin stimularea
prosperităţii, prin construcţii publice grandioase. Tiranii nu au reuşit să creieze familii domnitoare, ei
fiind eliminaţi de la conducerea statului de către aristocraţie sau prin intervenţii străine. Tiranii

90
timpurii (istoria Greciei înregistrează şi în sec.IV o altă etapă a guvernării tiranice, "tirania târzie")
erau conducători luminaţi, ajunşi la conducere din ambiţii sau ură personală.
Acest fenomen politic se observă în trei zone distincte ale lumii greceşti: a) în Asia Mică şi
insule (Trasibul la Milet - sfârşitul sec. VII, Ligdamis la Naxos - 554-524 şi Policrate în Samos - 532-
522); b) în împrejurimile istmului de Corint (Ortagoras la Siciona - 655, dinastia întemeiată de el
durând timp de un secol, Cipselos la Corint instituie o dinastie plină de strălucire - 657-584) şi c) în
occidentul grec, unde statornicirea acestui gen de regim va avea loc mai târziu. Primii sunt Panaitios
din Leontinus (sfârşitul sec. VII î.Chr.) şi Falaris din Agrigent (565-549). Un nou val de tirani
cuceresc puterea la sfârşitul sec. VI î.Chr., dar cei mai cunoscuţi - Gelon şi Hieron din Siracuza -,
aparţin primelor decenii ale sec.V î.Chr.
După Aristotel, primul tiran grec pare să fi Pheidon din Argos, rege legitim care şi-a depăşit
atribuţiile tradiţionale. Printre cele mai vechi uzurpări tiranice, de care nu ne putem îndoi, este cea a
lui Cypselos din Corint (657 î.Chr. după tradiţie).
Cam în aceeaşi vreme, cealaltă cetate din istmul de Corint, Megara, era în stăpânirea tiranului
Theagenes. Acesta a susţinut o încercare de instaurare a tiraniei şi la Atena, unde ginerele său, Cylon,
un aristocrat, a încercat, fără succes, în timpul unei sărbători a cetăţii, să cucerească puterea.
În nordul Peloponesului, o cetate obscură până atunci, Sicyone, a devenit faimoasă, pe la
sfârşitul sec. VII î.Chr., datorită tiranilor săi. Herodot ni-l aminteşte pe Cleisthenes, celebru prin
reformele aplicate. Tirania aici supravieţuieşte până în 51o î.Chr., când, odată cu alungarea
Pisistratizilor de la Atena, Sparta a intervenit şi la Sicyone, unde a instaurat un regim oligarhic.
Cele mai multe informaţi se păstrează despre tirania de la Atena, instaurată de Pisistrate, după
reformele lui Solon şi, într-un sens, ca urmare a acestora, deoarece legislaţia soloniană nu a reuşit să
înfrângă rivalităţile aristocratice şi tensiunile din cetate. După două încercări nereuşite de preluare a
puterii la Atena (561 î.Chr.), ajuns în exil, Pisistrate a strâns mijloace băneşti şi alianţe, cu ajutorul
cărora, angajind mercenari, a debarcat la Marathon. După ce şi-a înfrânt adversarii, a devenit stăpânul
Atenei şi al Aticii, până la sfârşitul vieţii (528/527). Astfel consolidată, puterea a transmis-o fiului său
mai mare, Hippias. Izvoarele timpului subliniază moderaţia lui Pisistrate, motiv pentru care chiar şi
raporturile lui cu aristocraţia ateniană au fost paşnice.
Cetăţile ioniene au fost socotite multă vreme un spaţiu privilegiat al regimurilor tiranice. Chiar
dacă ştirile despre Thrasibulos din Milet, ori despre Pittakos din Lesbos nu sunt abundente, este sigur
că o bună parte din cetăţile insulare sau asiatice acuză aceleaşi simptome de criză a structurilor arhaice
ale instituţiilor şi statutelor civice. După anul 540 î.Chr., când stăpânirea persană se extinde asupra
cetăţilor greceşti din Asia Mică, aceasta generalizează tirania ca forma specifică de stăpânire indirectă
asupra cetăţilor, considerându-i pe tirani ca pe nişte dinaşti loiali, numiţi de Marele Rege şi
răspunzători faţă de satrapul Asiei Mici. Aşa se explică faptul că răscoala ionienilor din 500-494 î.Chr.
a fost, în acelaşi timp, îndreptată împotriva stăpânirii persane şi împotriva tiraniei.
Cel mai important dintre tiranii Ioniei rămâne desigur Polycrates din Samos, cetate dominată
de o aristocraţie bogată în terenuri, ca pretutindeni în spaţiul grecesc. Ajuns tiran în urma unei
răscoale, Policrates şi-a sporit gloria şi avuţia prin expediţii piratereşti şi prin comerţul cu Egiptul.
Acolo samienii au avut un rol important în fondarea contoarului comercial de la Naucratis. În interior,
el se impune printr-o politică de prestigiu: mari construcţii (faimosul apeduct Polykrateria cu un tunel
de şapte stadii, descris de Herodot, un dig uriaş, reconstrucţia monumentală a Heraion-ului), o
adevărată curte adunând în preajma tiranului poeţi vestiţi ai timpului, numeroase expediţii navale în
Mediterana, relaţii privilegiate cu Egiptul.

6. SPARTA ÎN SECOLELE VIII-VI Î.CHR.

Sparta s-a constituit ca polis în secolele IX-VIII î.Chr. în urma unui probabil proces de unire a
unor grupuri de dorieni care au coborât dinspre ţinuturile de nord-vest ale Greciei şi a vechilor
locuitori ai Laconiei. Tradiţia antică atribuie începuturile cetăţii ca fiind rezultată din unirea celor cinci
sate (komai: Pitane, Messoa, Limnai, Kono©ra şi Dyme) de pe malurile fluviului Eurotas şi cucerirea
centrului politic şi religios de la Amyclai. Aici există dovezi arheologice ale unei înfloritoare prezenţe
începând din epoca miceniană. Sub aspect instituţional, câteva din particularităţile Spartei istorice ar
putea deriva dintr-o fuziune în care tradiţia miceniană să fi jucat un rol important.

91
 În întreaga epocă istorică a Spartei vor dăinui două dinastii: Agizii şi Eurypontizii care au
exercitat concomitent funcţia regală. O tradiţie locală afirma că una dintre acestea era aheeană, iar
cealaltă era doriană.
Chiar istoricii antici au pus pe seama componentei aheene şi a unei cuceriri doriene
particularităţile organizării sociale spartane, în care cetăţenii cu drepturi depline trăiau exclusiv din
exploatarea muncii unei categorii dependente de producători agricoli, numiţi hiloţi (heilotai). Faptul că
nu este semnalată nici o deosebire de limbă între spartanii dorieni şi hiloţii presupuşi aheeni, tinde să
ne indice o situaţie mult mai complexă.
În reconstituirea începuturilor istoriei Spartei, mărturii ale tradiţiei se referă la două elemente
istorice: un război de cucerire pe de-o parte şi conflicte sociale interne legate de definirea calităţii de
cetăţean cu drepturi depline al cetăţii, pe de altă parte. Aceste două elemente constituie manifestări
care se derulează în procesul de cristalizare a cetăţii.
Putem aprecia că Sparta s-a constituit ca polis într-un ritm asemănător cu cel al altor cetăţi
timpurii. Primele evenimente relativ certe din istoria Spartei se plasează la sfârşitul secolului VIII, în
anul 705 î.Chr., data tradiţională a întemeierii singurei colonii a ei, cetatea Taras (Tarentul de azi), în
golful cu acelaşi nume din sudul Italiei. Izvoarele consideră întemeierea coloniei ca fiind consecinţa
unui lung război de anexiune, prin care Sparta a cucerit bogatul ţinut al Messeniei. La sfârşitul acestui
război, conflicte interne acute, care contestau drepturile cetăţeneşti ale unei părţi din locuitorii cetăţii,
s-ar fi încheiat cu emigrarea celor socotiţi nelegitimi (aşa numiţii partheniai), care fondează, dincolo
de mare, o cetate, Tarentul. Cercetările arheologice întreprinse aici par să confirme, atât originea
laconiană a elementelor de civilizaţie, cât şi datarea întemeierii la sfârşitul sec.VIII î.Chr.
Dacă majoritatea cetăţilor din acea vreme, care se confruntă cu probleme similare, au ales
calea întemeierii de colonii pentru a le rezolva, Sparta a adoptat politica războiului de cucerire a
teritoriilor vecine. Această soluţie aleasă a fost determinată de particularităţile unei societăţi cu o
tradiţie războinică puternică. Primele cuceriri ale Spartei se îndreaptă spre vest de Munţii Taiget, în
Messenia. Cucerirea acestei regiuni, întreprinsă la sfârşitul sec.VIII î.Chr., în cadrul primului război
messenian, numit astfel de către sursele antice, dovedeşte faptul că Sparta dispunea de un potenţial
militar şi uman puternic, motiv pentru care avea şi o acută nevoie de noi teritorii agricole.
Dificultăţile dominării Messeniei, au determinat o consolidare a drepturilor cetăţenilor pentru
a putea rezista presiunii supuşilor (hiloţilor). În secolul VII, cetatea s-a dovedit vulnerabilă la o
agresiune din anul 669 î.Chr. După tradiţie, Sparta ar fi fost învinsă de către cetatea Argos, condusă de
regele Pheidon. Se pare că acest eveniment militar nu a fost străin de marea răscoală a messenienilor
(al doilea război messenian), pe care spartanii au reuşit să o înnăbuşe doar după îndelungate lupte şi,
mai ales, după o restructurare a instituţiilor, a modului de viaţă, a mentalităţilor şi a obiceiurilor
comune.
Restructurarea a avut ca obiectiv asigurarea unui ascendent militar şi politic al spartanilor în
Pelopones, o acţiune complexă al cărui rezultat este statutul unic al Spartei în lumea greacă. Ea a
constat într-o reformă militară şi politică internă, în consolidarea sistemului de dominaţie asupra
cetăţilor supuse, precum şi un sistem de alianţe militare care să structureze cea mai importantă coaliţie
războinică a epocii, Liga peloponesiacă.
Reforma internă, de natură tactică, s-a impus ca necesitate cu desebire după victoria
Argosului, care a fost posibilă datorită aplicării unei inovaţii tactice pe care istoricii antici o atribuie lui
Pheidon, falanga. Inventarea formaţiei compacte de oşteni greu înarmaţi - falanga -, reprezintă o
adevărată revoluţie tactică care presupune angajarea în conflict a mii de războinici, a căror forţă stă în
disciplină şi solidaritate. Chiar armamentul de care dispun aceşti luptători (hoplitai) impune
coordonarea acţiunilor, atâta timp cât fiecare hoplit este dotat cu un scut care îl protejează atât pe cel
ce-l poartă, cât şi pe cel din dreapta sa.
Această reformă a impus şi o masivă restructurare de ordin social, deoarece un număr mare de
cetăţeni sunt chemaţi să poarte războiul. Implicarea lor pe plan militar presupune ca ei să dispună de
mijloace materiale suficiente pentru procurarea armamentului şi să poată părăsi la nevoie gospodăriile
pe timp de vară, în timpul muncilor agricole. Sparta rezolvă radical această gravă problemă, hotărând
ca hopliţii să nu aibă altă ocupaţie decât războiul şi treburile obştii. Cetăţenii erau dotaţi cu loturi de
pământ, puse în valoare de munca hiloţilor, de la care primeau o parte din produse. Extinderea
privilegiului războinic însemna şi extinderea corespunzătoare a capacităţii politice. De veacuri elita
războinică a Spartei deţinea monopolul deciziei politice. Mutarea centrului de greutate al războiului pe

92
seama cetăţenilor de rând a impus restructurarea raporturilor de autoritate în polis, în conformitate cu
noile raporturi de putere.
Creşterea rolului hopliţilor spartani, indispensabili pentru existenţa şi siguranţa cetăţii, a
determinat restructurarea instituţiilor spartane, în sec.VII î.Chr. Cu privire la acest proces, informaţii
sumare aflăm în poemele lui Tyrtaios, care elogiază eunomia spartană ("buna rânduială"), ca pe un
ansamblu de norme interne. Acest proces reformator este numit de Plutarh "Marea Rhetra" (= Marele
edict). Tradiţia ulterioară îl consideră pe Lycurg drept autor al reformei, a cărei esenţă consta în
instituirea egalităţii cetăţenilor pe temeiul unei egalităţi în relaţie cu pământul.
Pornind de la această calitate a cetăţenilor, sistemul instituţional al Spartei a fost redefinit.
Principala instituţie Gerusia ("Sfatul bătrânilor"), includea în rândul celor 30 de membrii ai săi şi pe
cei doi regi. Ea exercita controlul politic efectiv datorită prestigiului său tradiţional. Cei 28 de membrii
aleşi ai gerusiei, erau recrutaţi din rândul cetăţenilor de peste 60 de ani. Prin cooptarea celor doi regi
ca membrii ai consiliului, Marea rhetra sporeşte controlul gerusiei asupra instituţiei regalităţii.
Competenţa "consiliului bătrînilor" (Gerusia) este acum limitată la formularea propunerilor pe care
Apella le aprobă sau le respinge.
Pentru prima dată, Apella, adunarea cetăţenilor dobândea dreptul suveran de decizie, ca
instanţă suverană (kyria), în raport cu consiliul tradiţional care era obligat să-şi restrângă atribuţiile. În
adunarea cetăţenilor, alcătuită din cetăţenii Spartei care au depăşit vârsta de 30 de ani, erau dezbătute
problemele care i se supuneau spre aprobare. Votul adunării se făcea prin aclamaţii, fără nici o
procedură de numărare efectivă. De aici reiese caracterul limitat al suveranităţii apellei.
O instituţie specific spartană este Eforatul, care a apărut în prima jumătate a sec.VIII î.Chr.
Numărul membrilor acestui colegiu, cinci, corespundea celor cinci komai (sate). Se pare că iniţial
eforilor le revenea doar supravegherea jurisdicţiei civile. O ascensiune a puterii eforatului are loc în
sec.VII î.Chr. când, aflat în conflict cu gerusia şi cu instituţia regalităţii, principalele reprezentante ale
aristocraţiei, acesta dobândeşte controlul asupra celei din urmă. Cu toate că eforatul este considerat ca
o emanaţie a voinţei de afirmare venite din partea Adunării cetăţenilor (Apella), în secolele următoare
statul spartan se dezvoltă ca un organism cu o vădită amprentă aristocratică, fiind cunoscut încă din
antichitate pentru conservatorismul său, prin aversiunea arătată reformelor şi înnoirilor.
Cetăţile din preajma Spartei, ai căror locuitori se numeau perieci (perioikoi = "cei ce locuiesc
în împrejurimi"), aveau o admnistraţie proprie, probabil şi o viaţă religioasă şi comunitară. Acestora
însă le lipsea capacitatea de decizie politică şi militară, fiind obligate să participe alături de spartani la
războaie, ca şi dreptul de a dispune asupra teritoriului agricol al cetăţilor. Reforma a creat nu numai
cadrul instituţional al Spartei, dar şi mijloacele necesare permanentizării acestuia. De la naştere şi până
la moarte, cetăţenii Spartei aparţin cetăţii. Noii născuţi erau supuşi unei selecţii riguroase, nici un
prunc ne putând supravieţui fără încuviinţarea gerusiei. Viitor slujitor al cetăţii, tânarul aparţinea
Spartei şi nu părinţilor. De aceea era sub supravegherea statului de la vârsta de şapte ani, fiind integrat
unui sistem de educaţie colectivă (agog), menit să-l modeleze ca oştean supus, integrat unei mase
civice şi războinice omogene. După o lungă perioadă de iniţiere, avea loc integrarea în cetate, marcată
de un război ritual al tinerilor în jurul vechiului sanctuar al Artemidei. Ei se integrau apoi unei forme
de viaţă comunitare, în jurul meselor comune care definesc însuşi statutul de cetăţean. Nici un cetăţean
al Spartei nu putea locui, înaintea vârstei de 40 de ani, în afara taberei militare. Reforma politică a avut
ca principal scop solidarizarea corpului civic spartan, prin anularea diferenţierilor tradiţionale, a
individualităţii cetăţeanului în cadrul cetăţii. Conservatorismul nivelator al sistemului de educaţie,
clădit mai ales pe revigorarea tradiţiilor arhaice, ale ritualurilor iniţiatice, a dus la o sărăcire culturală,
aflată în dezacord cu avântul deosebit al civilizaţiei greceşti.
Ca urmare, spre sfârşitul sec.VII î.Chr., Sparta a devenit o lume închisă, aparte, aplecată
asupra propriei identităţi, obsedată de starea conflictuală permanentă cu hiloţii. Întreaga structură
militară, care se definitivează în sec.VII-VI î.Chr. sub forma Ligii peloponesiace, este de la început
subordonată războiului permanent cu hiloţii, proclamat la începutul fiecărui an de magistraţii cetăţii.
Deşi prin alcătuirea ligii peloponesiace şi a dominaţiei în Pelopones, Sparta a devenit cea mai
puternică cetate a lumii greceşti şi una din marile forţe ale spaţiului mediteranean, cetatea a ezitat în
permanenţă să se angajeze în conflicte militare, chiar şi atunci când pasivitatea ei îi putea fi fatală (în
anii premergători celui de al doilea război medic). Stagnarea economică şi sărăcia intelectuală şi
artistică au constituit contraponderea negativă a unei puteri militare care nu putea rezista la nesfârşit
efectelor acţiunilor războinice şi a închiderii în ea însăşi. Spaima neîncetată de o răscoală a hiloţilor i-a

93
obligat pe spartani să trăiască un permanent sentiment al asediului, preocupaţi fiind în primul rând de
conservarea stării de fapt. Din aceste motive, a revenit altor cetăţi rolul de clarificare politică şi
instituţională a reformei spartane din sec.VII î.Chr.

7. ATENA ÎN SECOLELE VII-VI Î.CHR.

Atica, regiunea în care se află Atena, este înconjurată de coline care o străjuiesc (Himettos
spre nord-vest, Pentelicos la est) şi brăzdată de cursul râului Cephisos. Ea a cunoscut, ca şi alte zone
(Beoţia), o evidentă prosperitate în epoca miceniană, după cum o atestă importantele vestigii
miceniene descoperite pe acropola Atenei. Perturbările generate de mişcările de populaţii venite
dinspre nord au ocolit Atica datorită obstacolelor naturale. Această situaţie l-a determinat pe Tucidide
să afirme că "Atica a fost mereu locuită de unii şi aceiaşi oameni", ceea ce nu este întrutotul exact,
deoarece aici au existat infiltrări etnice, reţinute de tradiţia locală.
Atena a reprezentat punctul de plecare al inaugurării unei unităţi politice majore. Întemeierea
cetăţii-stat este relatată de numeroase mituri în care se aminteau originea unor instituţii sau culte. Aşa
este mitul luării în stăpânire, de către zeiţa Atena, fiica lui Zeus, a Acropolei, după o aprigă dispută cu
zeul Poseidon.
Etapa următoare, a creşterii statului atenian, a început atunci când locuitorii Atenei şi-au arătat
interesul pentru ţinuturile de peste coline, din Atica (teritoriu numit Mesogaia -Ţara de mijloc), dar şi
pentru limba de pământ de pe ţărmul M. Egee, care se termină în capul Sunion. Se ajunge astfel,
treptat, la o alianţă (synoicism) lărgită a aşezărilor din Atica, realizată în mare parte pe cale paşnică.
Acest proces, rămas în memoria oamenilor, a fost consemnat în istoriile locale (Atthides), redactate
sub forma unor liste cronologice. Anual, atenienii sărbătoreau acest moment crucial din istoria patriei
lor prin ample festivităţi (Synoikia).
Opus situaţiei din Laconia, Atena nu dispunea de un statut special în această înjghebare
politică, ea având doar rolul unui oraş fruntaş al confederaţiei. Toţi membrii statului atenian sunt
cetăţeni cu drepturi depline. Tradiţia atribuie lui Tezeu, la origine o divinitate tutelară a Marathonului,
acest pas spre unire şi reglementare a drepturilor cetăţeneşti ale atenienilor.
Ca şi la Sparta, regii (basileis), proveniţi din rândul aristocraţiei tribale, au jucat un rol
însemnat în consolidarea structurilor politice ale Atenei. Autoritatea acestora a fost curând limitată.
"Familia" aristocratică care a contribuit la diminuarea prestigiului puterii regale a fost cea a
Medontizilor. După tradiţia atică, la mijlocul sec.VIII î.Chr., ei au instituit la Atena arhonatul
(principala magistratură), răpind astfel regalităţii majoritatea atribuţiilor ei. Un archon al Atenei
deţinea şi funcţia de judecător suprem. Sediul ce-l ocupa Prytaneion, găzduia şi altarul public al
Atenei. La început arhontele era ales pe viaţă, apoi pe 10 ani. Din secolul VII î.Chr., arhonatul a
devenit o magistratură anuală la care aveau acces toţi eupatrizii, membrii familiilor ilustre.
Puterea regalităţii a fost restrânsă şi prin hotărârea luată ca regele să nu mai deţină comanda
supremă a armatei, atribuită, din sec.VIII î.Chr., unui polemmarchos (comandant militar). În decursul
timpului funcţia de "rege" la Atena, menţinută în respectul tradiţiei, se reduce la îndeplinirea unor
servicii de cult, legate de religia de stat şi la participarea în anumite complete de judecată. Astfel, la
sfârşitul sec.VIII î.Chr., Atica s-a conturat ca o unitate politico-administrativă dominată de eupatrizi şi
având centrul la Atena.
Din secolele IX-VIII î.Chr. datează şi organizarea teritorială a Aticii în patru triburi (phyloi):
geleontes (strălucitorii), aigikoreis (păzitorii de capre), argadeis (meşteşugarii) şi heptetes (soldaţii
greu înarmaţi). Fiecare trib includea trei fratrii (phratrai), având în frunte câte un conducător
(philobasileus). ªi această reformă fundamentală este atribuită de tradiţie Medontizilor. Familiile (to
gene), câte 30 de fiecare fratrie, formează unităţi distincte, alcătuind o pătura socială privilegiată.
Fiecare familie pretindea că se trage dintr-un strămoş de origine divină. Copiii născuţi într-un anumit
genos (familie) purtau, de obicei, numele divinităţii protectoare a acestuia sau pe cel al fondatorului de
neam (patronimicul). Ceilalţi oameni liberi, aflaţi din motive diferite în afara unităţii gentilice, în
majoritatea cazurilor strămutaţii (metanastai), pentru a dobândi drepturi cetăţeneşti (dreptul de a
participa la alegeri), se asociază şi ei în organizaţii patronate de o divinitate. În secolele următoare
(VII-VI î.Chr.), odată cu apariţia claselor censitare, aceştia vor fii admişi ca membrii ai familiilor
(fratriilor), devenite cu timpul permeabile, pe baza averii.

94
 La mijlocul sec.VII î.Chr., populaţia liberă din Atica s-a grupat în trei mari categorii, conform
descendenţei şi preocupărilor membrilor lor: a) Eupatridai, descendenţii acelor Geleontes de odinioară
care îşi asumă drepturi deosebite în conducerea statului; b) Georgoi, agricultori liberi, proprietari ai
unor loturi de pământ; c) Demiurgoi, meşterii care asigură în ateliere producţia de marfă pentru uzul
intern şi export.
În afara acestor categorii de cetăţeni, participanţi la Adunarea cetăţenească (Ecclesia), theţii,
zilieri pe ogare sau în ateliere şi manufacturi, formează o masă largă de oameni liberi, aflată în luptă
pentru câştigarea drepturilor civice.
În sec.VII î.Chr., traficul maritim s-a dezvoltat rapid. Cei angajaţi în schimburile comerciale
din bazinul Mediteranei vor câştiga prestigiu prin acumularea unor mari averi. Ca urmare, bogăţia
începe să fie recunoscută drept criteriu pentru ocuparea magistraturilor (prytaneis) şi pentru
participarea la sfat (Bule). O dată cu dezvoltarea navigaţiei pe mare, pentru oamenii liberi din
categoria theţilor, lipsiţi de drepturi politice, se deschid noi perspective. Ei resimt nevoia unei
organizări şi a revendicării drepturilor politice. Aşa au apărut naucrariile, câte patru de fiecare trib (12
în total), organizaţii însărcinate cu construcţia de nave, având o conducere şi administraţie proprie. La
început, rolul lor se mărgineşte la promovarea intereselor comerciale ale Aticii, intrând în concurenţă
cu alte cetăţi maritime (Corint). Ulterior, această organizare a susţinut avântul deosebit luat de flota
maritimă ateniană, comercială şi de război. Prin compoziţia lor socială, naucrariile au sprijinit şi
instituirea regimului democratic la Atena.
Pentru a nu rămâne în afara activităţilor comerciale panelenice, Atica a adoptat sistemul
monetar al Eginei, una din cele mai înfloritoare puteri maritime în acea vreme.
Spre sfârşitul sec.VII î.Chr., un eupatrid, Cylon, susţinut de cei ce au adus tirania la putere în
Megara, în regiunea istmului de Corint, a încercat o lovitură de stat, fără a avea însă sprijinul necesar
din partea populaţiei atice. El a izbutit, în 632 î.Chr., să cucerească Acropole, dar prezenţa soldaţilor
megarieni, i-a îndepărtat orice simpatie. Cea mai puternică opoziţie împotriva acestei încercări de
schimbare a ordinei de stat a venit din partea naucrariilor. Asediat pe Acropole, lipsit de hrană şi apă,
Cylon şi-a părăsit oamenii care au capitulat, el refugindu-se în templul zeiţei Atena Palas, protectoarea
oraşului. Deşi arhonţii l-au asigurat că-i vor cruţa viaţa, la instigaţia lui Megacles, din familia
Alcmeonizilor, Cylon a fost ucis. După dispariţia acestuia, oraşul a fost cruţat, timp de un secol, de
instalarea tiraniei. Uciderea însă a unui suplicant care ceruse protecţia zeiţei tutelare a cetăţii a fost
considerată ca o insultă adusă zeilor înşişi. Acest curent de opinie, întreţinut de duşmanii
Alcmeonizilor, a dus la exilarea din Atica a reprezentanţilor acestui neam aristocratic.
În anii următori, se constată o adâncire a crizei economice, iar un război provocat de Megara
va contribui la agravarea situaţiei populaţiei rurale, expusă atacurilor unor invadatori. Pentru a
preîntâmpina izbucnirea unei revolte a micilor proprietari împotriva conducerii de stat, în a doua
jumătate a sec.VII î.Chr. a luat fiinţă un colegiu de 6 judecători, numiţi tesmoteţi (thesmothetai),
căruia i se solicită organizarea sistemului juridic în Atica. În obligaţiile colegiului cădea şi sarcina unei
reglementări a normelor legislative.
Din cadrul colegiului tesmotetilor a pornit şi elaborarea codului legislativ al lui Dracon (621
î.Chr.), care instituie pentru prima dată legile scrise, punând capăt rolului exclusiv al justiţiei familiale
aplicate de aristocraţie. Informaţiile despre acest cod sunt vagi. Se ştie că Dracon prevedea măsuri
drastice împotriva debitorilor insolvabili. Una dintre prevederile codului a fost înfiinţarea unui
tribunal, alcătuit din 51 de membrii (eupatrizi), ale cărui atribuţii se confundau în parte cu ale
areopageţilor, deoarece şi în faţa acestui tribunal erau aduse cazuri de omucidere.
Legislaţia lui Dracon, deşi satisfăcea clasa de mijloc, nu remedia problemele sociale,
nereuşind să reglementeze situaţia debitorilor rurali din Atica. Micii proprietari fac tot mai greu faţă
unei economii de schimb în care circulaţia monetară se intensifică. Oprimaţii se constituie în grupări
cu un program politic radical: ei cer ştergerea datoriilor şi împărţirea pământului.

7.1. Reformele lui Solon

În cursul confruntărilor de la începutul sec.VI î.Chr., pentru a se evita declanşarea unui război
civil, eupatizii şi reprezentanţii claselor populare au hotărât să facă apel la arbitrajul lui Solon, un nobil
înrudit cu gruparea Medontizilor. Aristotel în tratatul său "Constituţia atenienilor" prezintă situaţia
critică din Atica şi condiţiile în care Solon este ales arhonte în 594 î.Chr., încredintându-i-se puteri
legislative extraordinare, cu scopul de a ajunge la o înţelegere cu părţile aflate în conflict. Cea mai

95
importantă măsură luată de Solon se referă la abolirea datoriilor micilor proprietari rurali, care şi-au
zălogit ogoarele, cât şi propria persoană, unii dintre ei devenind sclavi. Urmarea firească a acestei
măsuri a fost redobândirea libertăţii personale pentru cei căzuţi pradă lăcomiei cămătarilor.
Pe de altă parte, Solon încearcă să stimuleze viaţa economică ateniană, prin favorizarea
exporturile de grâu, dezvoltarea culturii viţei de vie şi a măslinului şi prin adoptarea unei monede
recunoscută ca mijloc de schimb de către puterile maritime ale lumii mediteraneene.
Pe plan politic şi instituţional, marele merit al lui Solon constă în reforma constituţiei statului
atenian, care va fi împărţit corpul civic în patru clase censitare23. Theţii au fost primiţi în rândul
cetăţenilor de drept, obţinând astfel şi dreptul de a participa la Adunarea cetăţenească (Ecclesia). Noii
cetăţeni, deşi lipsiţi de privilegiile celorlalte clase (erau excluşi de la alegerile de magistraţi), puteau
să-şi spună cuvântul în Adunare, să-şi apere interesele şi să-şi apere patria ameninţată. În principiu,
eligibili pentru magistraturile superioare erau numai europatrizii, aparţinând primei clase censitare sau
cei cu un echivalent cu valoare a 500 de medimne. Astfel, prin lărgirea cadrului cetăţenesc, Solon a
pus bazele viitoarei democraţii ateniene, creindu-i cadrul de manifestare ulterioară.
Ultimului refugiu al eupatrizilor, Areopagul, Solon îi ia dreptul de a numi noii arhonţi,
desemnaţi acum prin tragere la sorţi în fiecare an. De asemenea, îi sunt retrase cea mai mare parte a
puterilor sale judiciare, puteri care sunt transmise unui tribunal (Heliaia), recrutat din toate clasele de
cetăţeni. Prerogativele politice sunt asumate de către Adunarea poporului (Ecclesia) şi de către noul
organism creat, Consiliului celor patru sute (Bule), alcătuit din reprezentanţii celor patru clase, care
avea rolul de a pregăti ordinea de zi din Adunare.
Măsurile luate de către Solon, înscrise sub forma unor paragrafe de lege pe tăbliţele de lemn
(axones), păstrate în Prytaneu, erau destinate să fie respectate timp de 100 de ani, pentru care fiecare
cetăţean era dator să jure. În poemele sale, Solon aminteşte că a salvat cetatea de jugul tiraniei şi că a
încercat să ţină balanţa dreaptă între părţile învrăjbite. Reformele lui Solon, datorită moderaţiei arătate
de legiuitor, nu au pus capăt confruntărilor de la Atena. Nemulţumirile ivite în rândul celor ce li s-a
refuzat obţinerea avantajelor economice la care se considerau îndreptăţiţi, se adăugau unor vechi şi
ascuţite duşmănii între triburi.
Aceste fricţiuni au dus la formarea a două mari facţiuni politice: a) Prima, constituită din theţi
(lucrători la ateliere navale sau marinari), demiurgi şi mici proprietari de pământ, condusă de Megales,
fiul lui Alcmeon, urmărea păstrarea şi dezvoltarea reformelor lui Solon şi revenirea familiei
Alcmeonizilor în patrie. Deoarece majoritatea membrilor ei proveneau din regiunea de coastă a Aticii,
aceştia s-au autointitulat paralieni (paraloi= locuitori ai coastei); b) Partida rivală, care îngloba
puternicul clan al Philaizilor condus de Lycurgos, încerca să anuleze urmările legislaţiei lui Solon. În
virtutea posesiunilor de pământ ce le deţineau aceştia, se autointitulau pedieni (pedaikoi = locuitori ai
câmpiei). În primele decenii ale sec.VI î.Chr. s-a ivit şi o a treia partidă diacrienii (diacroi), alcătuită
îndeosebi din populaţia săracă din zona deluroasă a Aticii, condusă de Pisistrate care va fi ales
polemarh pe la 570 î.Chr. Acest personaj şi fiii săi aveau să joace un rol de prim ordin în istoria Aticii.

7.2. Instaurarea tiraniei

Cu toate disensiunile interne, reformele soloniene au dat, totuşi, unele rezultate. O reformă
monetară a inaugurat baterea unei monede atice (drahma), fapt ce însemna deschiderea unor largi
perspective comerciale şi independenţa operaţiunilor de schimb faţă de moneda eginetică, controlată
de rivala Atenei, Megara.
Pisistrate, ales polemarh, iniţiază cu sprijinul lui Solon, recucerirea Salaminei. Profitând de
succesul expediţiei şi cu sprijinul partizanilor săi, Pisistrate reuşeşte să ajungă la puterea supremă,
arhonatul (561?). Înconjurat de o gardă de 50 de oameni, arhontele avea toate atributele unui tiran.
Datorită opoziţiei unite a pedienilor şi paralienilor, Pisistrate a fost alungat. După o nouă încercare
nereuşită de preluare a piterii, ajuns în exil, Pisistrte a strâns mijloace băneşti deosebite din exploatarea
minelor de aur de pe muntele Pangeu şi alianţe în cetăţile aristocratice. Cu ajutorul acestora şi a

23
. Solon a împărţit corpul civic în patru categorii de venit anual, măsurat în unităţi de capacitate pentru cereale sau pentru lichide: a)
pentakosiomedimnoi (medimnul = cca. 54 l.), cei care aveau un venit anual de 500 medimni; b) hippeis, cavalerii, cu peste de medimni
anual; c) zeugitai (probabil hopliţi sau, într-o altă interpretare, cei cu o pereche de boi), cucel puţin 200 medimni anual; d) thetes, cu un venit
inferior acestei limite. Pornind de aici, Solon stabileşte o corespondenţă strictă între obligatiile militare (primele două clase formau cavaleria,
zeugiţii - infanteria, iartheţii serveau în trupele auxiliare sau ca vâslaşi) şi drepturile politice.

96
mercenarilor recrutaţi pentru a-i susţine planurile, în anul 539 a înfrânt adversarii, devenind până la
sfârşitul vieţii (528/527) stăpânul Atenei şi al Aticii.
Tirania lui Pisistrate a avut meritul de a nu fi întrerupt procesul de democratizare a constituţiei
ateniene, inaugurat de Solon. Caracterul acestei tiranii a fost vădit antiaristocratică, deşi Pisistrate a
păstrat, măcar formal, structura magistraturilor atice tradiţionale, în frunte cu arhonţii. Domeniile
numeroşilor eupatrizi plecaţi din Atena au fost confiscate şi împărţite sub forma unor loturi
individuale. Beneficiarii acestor redistribuiri, cleruhi ("deţinători de loturi"), erau datori să plătească
statului o taxă de 10 % din produsele lor. Ţăranii beneficiau de împrumuturi în bani cu dobânzi
avantajoase, ca şi de crearea judecătorilor itineranţi care străbăteau Atica pentru a regla litigiile
mărunte, alteori tranşate în favoarea eupatrizilor.
Pisistrate favorizează, pe de altă parte, dezvoltarea agriculturii şi a activităţilor meşteşugăreşti
şi comerciale, fapt ce a dus la o îmbunătăţire a situaţiei materiale a clasei de mijloc. De asemenea,
Pisistrate a dus o politică externă expansionistă, bazată pe o putere militară remarcabilă (cu resurse
puse la dispoziţie de minele de aur din Tracia) şi pe alianţe cu alţi tirani (Polycrates din Samos,
Lygdamis din Naxos), ca şi cu alte regiuni (Thesalia, Argos, Macedonia).
Pisistrate a susţinut expansiunea Atenei spre sudul Traciei, unde Miltiades a fondat cetatea
Chersonesului Tracic. Această întemeiere, ca şi instalarea atenienilor la Sigeion, au contribuit la
soluţionarea, măcar parţială, a problemelor agrare ale Aticii, ca şi la stabilirea unui control atenian în
direcţia strâmtorilor, prin care corăbiile cu grâu din Pont ajungeau în M. Egee. De asemenea, el a
asigurat Atenei controlul Salaminei şi al insulei Delos. Se poate spune chiar că Pisistrate este acela
care a pus bazele puterii maritime a Atenei.
În tradiţia populară a Aticii, după afirmaţiile lui Aristotel, epoca lui Pisistrate era numită
"vârsta lui Cronos", epoca de aur a umanităţii. Fără a se cunoaşte prin ce mijloace, multe surse de
tensiune internă par să se fi rezolvat durabil. Poate unele distribuţii de pământ în Atica şi în colonii,
unele împrumuturi pentru cei nevoiaşi, precum şi o mare dezvoltare a oraşului şi a ocupaţiilor urbane
au dus la absorbirea unei bune părţi din mâna de lucru excedentară.
Două au fost direcţiile de dezvoltare ale Atenei: pe de-o parte creşterea producţiei destinate
schimbului şi comerţului maritim. Dovada întinselor legături ale Atenei în acest timp o constituie
monedele atice găsite în întregul bazin mediteranean (Egipt, Tarent, Chios, Etruria).
Pe de altă parte, graţie prosperităţii economice a Atenei, Pisistrate a putut aplica o politică
sistematică de înfrumuseţare a oraşului, printr-o serie de importante lucrări edilitare (lucrări de
aducţiune a apei: "fântâna cu nouă guri" - Kallirhoe-Enneakrounos; ridicare a marilor temple: al zeiţei
Pallas-Atena/Hecatompedon de pe Acropole, al lui Dionysos Eleuthereus de la poalele Acropolei,
sanctuarul lui Zeus Olimpianul, altarul celor 12 zei din agora). Marile cheltuieli necesitate de această
politică de prestigiu în domeniul construcţiilor l-au silit pe Pisistrate să aplice un impozit pe produsele
agricole de 5 %.
Aceste construcţii materializau o politică culturală în care tiranii, protectori ai artelor, apăreau
ca noi ctitori ai cetăţii. Pentru acelaşi scop, sunt organizate mari sărbători a Panatheneelor, simbol al
unităţii atice, ca şi susţinerea cultului public al lui Dionysos şi a primelor spectacole de tragedie.
Putem adăuga apoi, prezenţa la curtea Pisistratizilor a unor mari poeţi (Anacreon şi Semonides din
Ceos), iniţiativa editării poemelor homerice, care sunt tot atâtea modalităţi de afirmare a strălucirii
puterii tiranilor. Rolul pozitiv al tiraniei lui Pisistrate a fost evidenţiat chiar de unii dintre istoricii
antici. Aristotel (Const.Ath., 14.3), de pildă, subliniază că Pisistrate a condus mai degrabă ca cetăţean
decât ca tiran. Esenţa tiraniei rămâne însă diminuarea presiunii aristocraţilor asupra demos-ului rural,
atât prin susţinerea lui economică, cât şi printr-o justiţie independentă.
Oricât de strălucitoare au fost realizările, tirania nu a rezistat mult după moartea fondatorului
său, survenită la 528. Aceeaşi politică încearcă să o ducă şi fiii săi, Hippias şi Hipparchos. Deşi au
avut şi ei unele merite, ultimii ani ai domniei Pisistratizilor au pus într-o lumină defavorabilă tirania,
aflată în regresie în polisurile greceşti. Primul a fost ucis în 514, iar al doilea va fi alungat de la putere,
patru ani mai târziu, în urma unui complot pus la cale de eupatrizii ostracizaţi şi susţinuţi de Sparta (în
anul 510 î.Chr., regele spartan Cleomenes pătrunde în Atica, silindu-l pe Hippias să se exileze).
Hippias va căuta sprijin la curtea regelui persan, Darius, fapt ce a contribuit la defăimarea numelui său.
În urma acestei intervenţii, Atena este obligată să plătească un tribut greu, cetatea fiind silită să intre în
Liga peloponesiacă şi să îngăduie Spartei un amestec direct în treburile sale interne.

97
 După căderea tiraniei, în Atica luptele interne între facţiuni reîncep cu violenţă. Clistenes,
conduce grupările pedienilor şi paralienilor, având un program politic care urmărea continuarea şi
lărgirea reformelor promovate de Solon la începutul sec.VI î.Chr. Împotriva acestei tendinţe de
democratizare a aparatului de stat s-a ridicat arhontele Isagoras, care face apel la Sparta pentru
alungarea Alcmeonizilor. Regele spartan, Cleomenes, intervine pentru a doua oară în Atica, însă
asediat fiind pe Acropole, este silit să capituleze.
7.3. Reformele constituţionale aduse de Clistenes
Deşi eupatrid, Clistenes a înţeles că cetatea nu putea reveni la instituţiile trecutului şi la
privilegiile de castă. O piedică majoră în democratizarea sistemului constituţional atenian conceput de
Solon o reprezenta persistenţa rivaliăţii triburilor şi a clanurilor din Atica, precum şi conflictele
neîncetate dintre partidele rivale, fiecare urmărind să ajungă la putere. Soluţia aleasă de Clistenes era
aceea de a frânge definitiv autoritatea socială şi politică a aristocraţiei.
Pentru aceasta, menţinând teoretic structurile tradiţionale ale societăţii (genos, fratria, tribul),
Clistenes va efectua schimbări radicale în sistemul organizării politico-administrative a statului
atenian, prin introducerea unei noi împărţiri a cetăţenilor. Locuitorii Aticii vor fi repartizaţi în 100 de
deme (subdiviziuni ale teritoriului urban şi rural al Atenei) şi regrupaţi în zece triburi. Pentru a
desfiinţa bazele partidelor teritoriale, Clistenes constituie aceste triburi din câte trei părţi distincte.
Fiecare din aceste părţi provine din una din cele trei zone în care era împărţit teritoriul Aticii: asty
(oraşul), paralia (ţărmul mării) şi mesogeios (centrul). Aşa, exercitarea drepturilor politice de către
triburi urma să aibă loc la Atena, fapt ce consemna întărirea puterii centrale. Reforma lui Clistenes,
care urmărea întărirea legăturilor cetăţeneşti de teritoriu şi nu a celor tradiţionale, de gintă, a pus
bazele democraţiei ateniene.
Această reformă a avut ca urmare şi reorganizarea unora din vechile instituţii. Astfel, Bulé
(consiliul celor 400) a fost transformat în Consiliul celor 500, compus din câte 50 de membrii
proveniţi din fiecare trib. Acest organ, al cărui mandat dura un an, era considerat drept autoritatea
supremă în stat. Consiliul avea funcţii administrative diverse (controlul activităţii arhonţilor şi al
magistraţilor, controlul finanţelor statului, al construcţiilor publice), unele funcţii juridice, ca şi
redactarea legilor etc.
Deoarece funcţiile şi îndatoririle Consiliului, nu puteau fi îndeplinite concomitent şi constant
de cei 500 de membri care o alcătuiau, anul calendaristic a fost împărţit în 10 părţi, iar reprezentanţii
demosurilor din cele 10 triburi girau, pe rând, afacerile curente. Cei 50 de membri purtau numele de
prytani.
La sfârşitul sec.VI î.Chr. în ierarhia administrativă, arhonţii, acum 10 la număr (câte unu de
fiecare trib), au un rol nesemnificativ. Prerogativele lor se limitează îndeosebi la funcţii religioase şi
juridice (procese civile).
Răspunderea operaţiunilor militare în caz de război revine acum strategilor (strategoi), în
număr de 10, propuşi şi aleşi în Ecclesia. Cu timpul, atribuţiile acestora depăşesc funcţia militară
atribuită, fapt ce explică modul în care Pericles, în secolul următor, ajunge să fie considerat şeful
statului atenian. Meritul lui Clistenes constă şi în lărgirea cadrului dreptului de a deveni cetăţean. Se
păstrează încă restricţiile soloniene pentru eligibilitatea la funcţiile înalte din stat (arhonte sau strateg),
care puteau reveni doar celor care făceau parte din primele clase censitare. Acumularea de avere
permitea oricui trecerea într-o clasă censitară superioară.
Prin organizarea militară preconizată de Clistenes, se reglementau obligaţiile fiecărui trib de a
pune la dispoziţia statului atenian contingente de pedestraşi greu înarmaţi (hopliţi), comandate de câte
un strateg, precum şi escadroane de cavalerie. Această reformă a constituit un factor hotărâtor pentru
apărarea Constituţiei şi a teritoriului statului atenian.
Reformele instaurate de Clistenes înainte de a constitui un model pentru o mare parte a lumii
greceşti, apar ca un pericol pentru cetăţile care şi-au păstrat structurile aristocratice. Spre sfârşitul
secolului VI (506 î.Chr.), Eubeea şi Beoţia se alătură Spartei pentru a pune capăt experienţei politice
ateniene şi pentru scăpa de o rivală în plină expansiune. Coaliţia va eşua în faţa vitejiei şi a talentului
militar al hopliţilor atenieni. Victorioşi, atenienii debarcă în Eubeea, iar fertila câmpie din jurul
Chalcisului este împărţită la mii de cetăţeni atenieni, care devin cleruhi.
Această victorie a cetăţii democratice asupra forţelor coalizate ale apărătorilor vechiului regim
politic şi social marchează o cotitură în istoria spaţiului grecesc. Cinsprezece ani mai târziu,

98
înfrângând la Marathon armatele Marelui Rege, Atena se va afirma în lumea greacă ca o forţă, care se
va impune apoi şi sub aspect militar şi intelectual.

8. ASIA MICĂ ÎN SECOLELE IX-VI Î.CHR.

De la instalarea lor pe coasta apuseană a Asiei Mici, grecii au strâns legăturile cu statele
indigene din interiorul peninsulei. În primele secole ale mileniului I î.Chr., frigienii ocupă Anatolia
centrală, având Gordion-ul drept capitală a regatului pe care l-au întemeiat. Regatul frigian cunoscut în
sec.VIII î.Chr.îşi avea centrul pe valea râului Sakariya. Civilizaţia frigiană ne este puţin cunoscută.
Arta frigiană prezintă un amestec de elemente tipice anatoliene şi de influenţe asiriene, urarteene,
iraniene şi neohitite. Dacă în arta frigiană se poate vedea unul din izvoarele artei arhaice a Greciei, din
istoria sa nu se cunosc decât legendele răspândite de greci, printre care aceea a regelui Midas
rămânând cea mai cunoscută.
După cucerirea oraşului Gordion de către cimerienii veniţi din stepele nord-pontice (696
î.Chr.), se pare că frigienii n-au mai format decât unele mici principate care au fost înglobate de către
Cressus regatului lidian, care devine principala putere în Anatolia, având capitala la Sardes. Dintre
conducătorii Lydiei îi amintim pe Gyges, în prima jumătate a sec.VII şi pe Alyattes (588-560), a cărui
istorie este cunoscută mulţumită lui Herodot. Ultimul dintre ei a dus statul lidian la apogeul puterii
sale, fixându-i frontiera pe râul Halys, în faţa mezilor lui Cyaxares ce dominau partea orientală a Asiei
Mici. Sub Alyattes, ca şi sub urmaşul său Cressus (560-546), Lydia şi-a extins relaţiile cu cetăţile
greceşti din Ionia, până la a exercita asupra lor un protectorat.
Urmare a relaţiilor cordiale cu Lidia, oraşele Ioniei au cunoscut în sec.VI î.Chr. o perioadă de
prosperitate economică şi culturală. Negoţul cu pieţele orientale a răspândit în lumea greacă
numeroase produse: podoabe, ţesături, fildeşuri, ustensile din bronz etc. Influenţa Asiei se observă şi
asupra moravurilor, a gândirii şi artei. Modele orientale (veşminte lungi, bogat
împodobite, bijuterii, parfumuri, accesorii ale luxului) pătrund în cetăţile ioniene. Unele zeităţi
(Artemis din Efes, Afrodita din Pafes, Apollo din Didima) au trăsături împrumutate de la divinităţi
asiatice.
Această epocă prosperă a polisurilor greceşti este pusă în primejdie de o ameninţare ce venea
dinspre răsărit. La mijlocul sec. VI î.Chr. se ridică o nouă putere, cea persană, întemeiată de Cyrus II.
În câţiva ani, acest cuceritor şi om politic de geniu, înlătură puterea lui Cressus (546), se înstăpâneşte
asupra Anatoliei şi trece în subordinea sa oraşele greceşti de pe coastă, precum şi unele insule din M.
Egee. Sub urmaşii săi, Cambyse şi Darius, regatul ahemenid devine un puternic imperiu. Ionia a fost
integrată, împreună cu Lydia, într-o singură satrapie cu sediul la Sardes, iar cetăţile greceşti din
Propontida au fost incluse în satrapia Frigiei, cu sediul la Daskylion. Satrapii nu se amestecaau în
treburile interne ale cetăţilor greceşti. Sub Darius însă, în locul unei contribuţii neregulate a oraşelor
greceşti, se instituie tributuri fixe, anuale, ceea ce a stârnit mari nemulţumiri. Cu prilejul expediţiei lui
Darius în Sciţia, aceste nemulţumiri se transformă în revolte deschise, astfel că, la reîntoarcerea sa,
Darius este confruntat cu opoziţia Byzantionului, Perinthului şi Chersonesului.

8.1. Expediţia lui Darius în Sciţia

Legat de această acţiune militară s-au creat multe legende. Motivele date de Herodot, printre
care pe prim plan se afla cel al "răzbunării" faţă de o invadare a Mediei de către sciţi în urmă cu peste
un secol, nu au valoare. În realitate, Darius urmărea să subjuge regiunile ocupate de tracii şi geţii din
sudul Istrului şi, astfel, să aibă o deschidere spre Macedonia.
Pentru desfăşurarea acestei acţiuni, Darius dispune construcţia podului de vase peste Bosfor,
operă a arhitectului Mandrocles din Samos, o lucrare impresionantă pentru acel timp. O flotă, alcătuită
din corăbii greceşti, urma să însoţească pe mare, până la gurile Istrului, armatele de uscat din care
făceau parte şi contingente greceşti, comandate de tirani (Histiaios din Milet, Hippoclos din
Lampsacos şi Miltiades din Chersonesul Tracic).
În relatarea sa despre înaintarea lui Darius spre Istru, unde avea să întâlnească opoziţia geţilor,
Herodot (Istorii IV.89-92) nu oferă nici o relaţie cu privire la modul în care regele persan a subjugat
populaţiile trace din Balcani. Nu este exclusă ipoteza că hotărârea lui Darius de a trece Istrul să
reprezinte doar o demonstraţie de forţă necesară pentru prestigiul puterii persane instalate în Tracia.

99
Raidul întreprins l-a dus pe Darius până departe în stepele scitice din nordul Golfului Maeotis (Marea
de Azov). Regele cerea de la sciţi "pământ şi apă", ceea ce însemna, în primul rând, recunoaşterea
autorităţii perşilor în bazinul inferior al Istrului. Revenit în Hellespont, Darius lasă în Tracia pe unul
dintre cei mai buni generali ai săi, pe Megabazos, cu misiunea de a consolida stăpânirea persană aici şi
să instituie controlul persan asupra cetăţilor din Propontida şi din sudul Traciei. Insulele Lemnos şi
Imbros sunt ocupate de perşi, iar Macedonia recunoaşte necesitatea unei alianţe cu perşii.
În anii următori, nemulţumirile grecilor faţă de creşterea puterii perşilor se adâncesc. Un prim
pas al acestor nemulţumiri a fost înlăturarea regimurilor tiranice, în general fără confruntări sângeriase.
Aristagonas, după ce a renunţat la tirania din Milet, a luat contact cu grecii din Pelopones, încercând să
pună bazele unei coaliţii destinate să contracareze puterea perşilor. Astfel, conştiinţa panhelenică
începea să prindă contur, îndemnându-i ulterior pe greci să facă faţă cu succes atacului dezlănţuit
împotriva lor de Darius.

9. EPOCA CLASICĂ A GRECIEI ANTICE (490-336 î.Chr.)

Secolele al V-lea şi al IV-lea î.Chr. marchează apogeul civilizaţiei elene, numită de istorici ca
perioada ei "clasică", adică epoca de maximă înflorire a oraşului-stat (polis). Este perioada în care are
loc dezvoltarea şi înflorirea modelului instituţional şi cultural propus grecilor de Atena. Aceasta va
ajunge, după orgolioasa afirmaţie a lui Pericles, educatoarea întregii Grecii.

9.1. Războaiele greco-persane

La sfârşitul secolului VI î.Chr., lumea greacă şi-a epuizat expansiunea colonială şi se găseşte,
în multe privinţe, în poziţie de apărare. La vest, cartaginezii şi etruscii ameninţau sudul Italiei şi
Sicilia. La est, primejdia era mai accentuată. Pe la 550 regatul mezilor a trecut, o dată cu Cyrus,
fondatorul dinastiei Ahemenizilor, sub dominaţia perşilor, care s-a extins spre est şi sud până la Indus
şi Egipt, iar spre vest împunând autoritatea "Marelui Rege" grecilor din Asia Mică.
După cuprinderea Anatoliei de către Cyrus şi Darius, pentru moment, dominaţia persană nu
este simţită în toată amploarea ei, nici chiar de către cetăţile greceşti din Asia Mică, cuprinse în acest
vast organism economic şi politic. Mai mult chiar, dorind efectuarea unor profitabile afaceri
comerciale în cadrul noului organism politic, păturile negustoreşti ale acestor cetăţi se arată dispuse să
sprijine politica de expansiune persană în M. Egee şi în bazinul M. Negre, fie şi cu preţul reducerii
autonomiei şi a libertăţii lor politice. Aşa se explică participarea acestora la campania din 514 î.Chr. a
lui Darius împotriva tracilor şi sciţilor. Cu tot eşecul din Sciţia, perşii reuşesc să pună mâna pe Tracia
până la Istros, deci şi pe strâmtori, adică pe drumul maritim spre bazinul pontic. Beneficiarii acestei
situaţii nu sunt grecii, ci rivalii lor mai vechi, fenicienii, susţinuţi de regele persan. În aceste condiţii,
era nevoie doar de un prilej pentru izbucnirea unui conflict deschis.

9.1.1. Răscoala Ioniei împotriva perşilor (499-494 î.Chr.)

Acest prilej a fost găsit de unele cetăţi din Ionia în pregătirile ce le făcea Darius pentru o vastă
acţiune de consolidare a dominaţiei persane în bazinul Mării Egee. Semnalul a fost dat de Milet, unde
Aristagaros a renunţat la tiranie şi a instituit un regim democratic, proclamând independenţa cetăţii.
Neputându-se baza, numai pe forţele proprii, oraşele ioniene se adresează pentru ajutor polisurilor
Greciei continentale. Rezultatul însă nu a fost cel aşteptat. Sparta a refuzat să se angajeze într-o
acţiune atât de îndepărtată, al cărui beneficiu imediat nu-l întrevedea, în realitate datorită dificultăţilor
interne. Doar Atena, probabil din cauza azilului acordat de perşi fostului tiran Hippias, dar şi din cauza
pericolului ce-l reprezenta pentru ea prezenţa perşilor în strâmtori, răspunde favorabil apelului, prin
trimiterea a 20 de corăbii (jumătate din flota sa). La aceasta, Eritrea adaugă încă 5 corăbii, în total
ajutorul constând din 2000 de luptători. Începutul le este favorabil grecilor răsculaţi. O flotă feniciană
este nimicită pe coastele Pamphiliei, iar pe uscat, răsculaţii, ajutaţi de atenieni, reuşesc să pătrundă în
Sardes, capitala satrapiei, fără a putea însă cuceri şi citadela sa (498). Nici ridicarea asediului ei, nici
înfrângerea corpului expediţionar lângă Efes, nu au pus capăt răscoalei, ci, dimpotrivă, aceste
insuccese par a contribui la extinderea ei. Sunt cuprinse de revoltă numeroase cetăţi din Cipru,
Rhodos, Caria, Hellespont şi Propontida. Curând, însă, situaţia se schimbă. Rând pe rând, Ciprul şi cea
mai mare parte a cetăţilor hellespontice şi din Asia Mică, sunt supuse de către perşi. Doar Ionia, în

100
frunte cu Miletul, mai rezistă până în anul 494 î.Chr., când perşii organizează, pe mare şi pe uscat,
asediul asupra acestei cetăţi. Căderea şi distrugerea Miletului nu apare decât ca un sfârşit firesc al unei
lupte inegale, dar şi începutul pregătirii represaliilor împotriva Greciei continentale care îndrăznise,
prin Atena şi Eretria, să înfrunte pe marele rege.

9.1.2. Primul război greco-persan (490 î.Chr.)

Suveranul ahemenid a pregătit timp de aproape zece ani revanşa asupra atenienilor. El a
început prin a-şi apropia pe grecii din Asa Mică, cărora le-a acordat mai multă autonomie, permiţând
instalarea unor guverne democratice în cetăţile ionice şi uşurând obligaţiile fiscale care apăsau asupra
lor. Apoi, trimte pe generalul Mardonios să restaureze puterea persană în Tracia şi Macedonia.
Pregătirea expediţiei de represalii împotriva Eritreii (în insula Eubeea) şi Atenei este condusă
de însuşi Darius, îndemnat de Hippias care se afla la curtea sa. Pentru organizarea unei expediţii pe
mare, Darius a poruncit tuturor cetăţilor maritime pe care le stăpânea să echipeze corăbii de război.
Comanda expediţiei a fost încredinţată satrapilor Datis şi Artaphernes. Cele 600 de corăbii ale flotei
persane pornite din insula Samos, străbat M. Egee fără a întâmpina rezistenţă şi pătrund în canalul ce
separă Atica de Eubeea. După o rezistenţă eroică, cu tot ajutorul coloniştilor din Atica, aşezaţi aici în
calitate de cleruhi, insula Eubeea este invadată, iar Eritrea capitulează, locuitorii ei fiind duşi în robie.
Traversând apoi canalul, perşii debarcă în apele golfului de la Marathon. Primejdia era
iminentă când un ajutor s-a ivit în persoana lui Milthiades, fost tiran al Chersonesului Tracic şi
participant la acţiunea lui Darius împotriva sciţilor, un bun cunoscător al armatei şi tacticii persane.
Revenit în patrie, însoţit de numeroşi soldaţi, el este ales strateg al tribului său din Atica. Atenienii au
cerut ajutoare de la Sparta (care n-au putut sosi la timp din cauza unor oprelişti religioase) şi de la
plateeni, care, cu 1000 de luptători s-au alăturat celor 9000 de soldaţi-cetăţeni ai Aticii. Adunarea
cetăţenească adoptă planul de luptă propus de Milthiades, care prevedea atacul direct asupra perşilor
debarcaţi la Marathon. Victoria obţiută de hopliţi a fost strălucită, acoperind de glorie pe cei care au
participat la bătălie. După sfârşitul luptei, au sosit şi spartanii, care-i determină pe perşii ce suferiseră
pierderi grele, să se retragă pe mare.
Atenienii au cinstit victoria obţinută, avându-l ca erou pe Milthiades, iar în jurul bătăliei s-au
ţesut o serie de legende. Oracolului de la Delphi i-au fost închinate ofrande, iar la Atena s-au ridicat
monumente, s-au dedicat inscripţii (epigrame funerare) pentru cei căzuţi, al căror monument comun, o
movilă funerară, dăinuie şi azi. Nemuritoare a rămas şi gloria alergătorului care a vestit la Atena
victoria.
Semnificaţia acestei bătălii câştigată de Atena este multiplă: oraşul a scăpat de soarta
nemiloasă care a lovit Eretria şi de reinstalarea tiraniei lui Hippias, sosit odată cu perşii. Prestigiul
democraţiei ateniene a crescut, o consecinţă imediată fiind începutul aşa-numitului "imperiu maritim"
atenian.

9.1.3. Creşterea şi perfecţionarea democraţiei ateniene

Învăţămintele Marathonului sunt percepute diferit de cetăţile greceşti: regiunile din nord,
inclusiv Beoţia, se consideră sacrificate; Peloponesul cu Sparta se cred în afara oricărui pericol, iar
cele mai multe îşi urmăresc propriile interese sau diferendele cu vecinii. Singură Atena pare conştientă
de primejdia reală ce o reprezentau perşii şi de rolul său pentru înlăturarea acesteia.
Pe plan intern, sunt consemnate puternice frământări politice, învingătoare ieşind partida
democraţilor, care îşi găseşte în Themistocles un abil şi priceput conducător. Victoria a fost facilitată şi
de o serie de reforme, dintre care amintim pe aceea care prevedea lărgirea bazei de recrutare a
arhonţilor, prin includera şi a cavalerilor, precum şi cea privind creşterea rolului strategilor. Acum
apare o nouă instituţie, ostracismul (488). Dacă activitatea unui cetăţean era considerată a fi potrivnică
democraţiei ateniene, era consultată Adunarea cetăţenilor (Ecclesia) pentru ţinerea unui ostracism
(exilarea unui cetăţean pe bază de vot, votarea făcându-se pe tăbliţe de scoică, ostrakon). În cazul unui
răspuns afirmativ, pentru ca propunerea să fie validată, trebuia să întrunească 6000 de tăbliţe (voturi).
Themistocles reuşeşte prin instituţia ostracismului să exilize pe duşmanul său politic, pe Aristides.
Stăpân pe situaţie, Themistocles îşi îndreaptă atenţia asupra transformării Atenei într-o mare
putere maritimă. În acest scop, el ia o serie de măsuri, printre care importantă este crearea unei
remarcabile flote pentru acea vreme, compusă din aproape 200 de trireme. Banii necesari pentru
construcţia de nave sunt obţinuţi din exploatarea minelor de argint de la Laurion.

101
 Ca arhonte, Themistocles a iniţiat vaste lucrări de fortificaţie în portul Pireu, construcţii de
şantiere navale şi ridicarea marilor ziduri de apărare care legau Atena de portul Pireu. Ca o consecinţă
pe plan social şi politic, este ridicarea theţilor, folosiţi din plin în flotă.

9.1.4. Al doilea război greco-persan (480 î.Chr.).

În perioada care separă primul de cel de al doilea război greco-roman (490-480), revolta
Egiptului împotriva perşilor şi moartea lui Darius i-au împiedicat pe perşi să treacă imediat la acţiuni
de represalii împotriva grecilor. Succesorul lui Darius, Xerxes, după reprimarea răscoalei din Egipt
(484-483) şi-a întors forţele spre Grecia. Planul invaziei prevedea trecerea trupelor de uscat pe un pod
peste Hellespont şi apoi, susţinute de forţele maritime, care navigau de-a lungul coastelor Traciei,
Macedoniei şi Greciei, aveau ca prim obiectiv să pătrundă în Atica.
În primăvara anului 480 î.Chr., plecată din Sardes, armata lui Xerxes traversează Hellespontul
pe un pod de vase în Tracia, având la dispoziţia sa un efectiv de cca. 360.000 de soldaţi (din care
60.000 de cavalerie) şi aproximativ 300 de corăbii.
În faţa pericolului iminent, la apelul lui Themistocles, delegaţii a 31 de oraşe-stat se întrunesc
într-un congres la Corint (481 î.Chr.), pentru a examina modalităţile unei apărări comune, congres ce
va pune bazele unei alianţe cu caracter panhelenic. Comanda supremă a forţelor militare, terestre şi
maritime, care se ridicau la cca. 50.000 de oameni şi 270 de corăbii este încredinţată Spartei (regele
Leonidas a fost numit comandant suprem al trupelor de uscat, iar Eurybiades, comandant al flotei
confederate). S-a iniţiat şi o intensă activitate diplomatică, solicitându-se sprijin din partea Cretei,
Corcirei şi Siracuzei, ajutoare care însă nu au sosit.

9.1.4.1. Bătălia de la Thermopile

Pe când Xerxes mărşăluia de-a lungul coastelor Traciei, grecii şi-au fixat locul de apărare la
Thermopile, o îngustă trecătoare care asigura trecerea în Locrida (Grecia centrală). Comanda trupelor
greceşti, alcătuite din hopliţi, era deţinută de regelui spartan Leonidas, având un efectiv extrem de
redus (7000 de luptători) faţă de mulţimea forţele duşmane. În lupta care s-a dat, Leonidas şi soldaţii
săi au rezistat eroic până ce au fost răpuşi de numărul covârşitor al perşilor (august 480).
După victorie, drumul spre Atena era liber. În urma unui decret al Adunării cetăţenilor, Atena
a fost evacuată, majoritatea populaţiei civile s-a retras la Egina, Salamina şi Troizen. Asediul
Acropolei a durat timp de două săptămâni, până când apărătorii ei au fost ucişi, iar templele jefuite şi
arse (sept. 480).
Înfrângerea suferită i-a determinat pe grecii aliaţi să se întrunească într-un consiliu de război în
care, la insistenţele Spartei, s-a adoptat un plan tactic ce prevedea apărarea istmului de Corint.
Deoarece aplicarea acestui plan însemna abandonarea Eginei şi a Salaminei unde se aflau refugiaţii
atenieni, Themistocles se opune aplicării lui considerând că nu se ţinea cont de interesele Atenei. El l-a
convins pe Eurybiades, comandantul flotei, de avantajele unei apărări organizate în apele Salaminei, în
locul retragerii armatei şi a flotei spre istmul de Corint. Astfel, flota persană a fost silită, printr-o
stratagemă, să primească lupta. În bătălia navală de la Salamina (29 septembrie 480 î.Chr.), navele
greceşti, mai rapide şi mai uşor de mânuit, au atacat şi învins flota persană, mult mai numeroasă,
compusă din vase mari, greu de manevrat în strâmtoare. După înfrângerea flotei sale, Xerxes, ordonă
retragerea peste Hellespont, în Asia Mică. Primejdia continuă încă să planeze asupra Greciei deoarece,
o bună parte a armatei persane de uscat, rămăsă în Thessalia sub comanda generalului Mardonios,
aştepta întăriri în primăvara următoare pentru a continua lupta. Acest nou atac nu se va produce din
cauza răscoalei care a izbucnit în Babilon (479). Cu toate acestea, cu excepţia Atenei, cetăţile greceşti
în frunte cu Sparta revin la nepăsarea dinainte de Salamina. Conştient că Sparta nu mai era dispusă să
lupte pentru apărarea nordului Greciei, Mardonios a încercat să dezbine unitatea polisurilor greceşti,
închegate în Consiliul de la Corint. El îl trimite în acest scop pe regele Alexandros al Macedoniei la
Atena cu propuneri de pace avantajoase, oferta comandantului persan fiind însă respinsă.
Abia când Mardonios a reapărut în Atica, după îndelungi dezbateri, Sparta s-a decis să trimită
trupe în ajutorul Atenei. Lupta s-a dat în august 479 la Plateea, în Beoţia, unde regele spartan
Pausanias, comandantul trupelor greceşti, a obţinut o victorie strălucită, decisivă. Mardonios şi-a
pierdut viaţa pe câmpul de luptă, iar armata persană, descurajată, s-a retras spre Hellespont. La puţin
timp după acest succes răsunător, flota greacă a atacat şi distrus flota persană concentrată în insula

102
Samos, în bătălia navală de la capul Mycale, pe coasta asiatică care străjuieşte insula (august 479
î.Chr.).
De aici înainte regatul persan nu va mai avea niciodată veleităţi de cucerire a Greciei
europene. Ciocnirile de interese care au mai apărut în secolele V-IV î.Chr. s-au desfăşurat doar în zona
asiatică.

9.1.5. Atacul cartaginez asupra Siciliei

În timp ce grecii din răsăritul Mediteranei luptau împotriva perşilor pentru a-şi asigura
libertatea şi propria dezvoltare, cei din partea occidentală a bazinului mediteranean au trebuit să facă
grele sacrificii pentru a înfrunta pericolele venite din partea cartaginezilor, etruscilor sau a vecinilor lor
locali (siculi, lucaneni, samniţi sau mesapi). Confruntarea iniţială cu cartaginezii pe planul concurenţei
comerciale, s-a transformat, începând cu sec.VI î.Chr., în lupte înverşunate, Sicilia şi Sardinia
devenind adevărate scene de luptă. Alături de fenicieni, etruscii, aliaţii lor, constituiau un alt duşman al
coloniştilor greci. În a doua jumătate a sec.V î.Chr. (cca. 535), etruscii au reuşit să-şi asigure controlul
asupra insulei Corsica, iar cartaginezii asupra unei bune părţi a Sardiniei. În acelaşi timp, ei ameninţau
coloniile greceşti din Sicilia.
La începutul sec.V î.Chr., Sicilia era dominată de regimuri tiranice: Anaxilas din Region era
stăpânul coloniei Zancle (Mesina), Terillos deţinea tirania la Himera, Gelon la Siracuza, iar Theron la
Akragas (Agrigent). Un conflict între Theron şi Terillos îl determină pe primul, alungat din Himera, să
apeleze la sprijinul Cartaginei. Se pare că regatul persan şi republica cartagineză acţionau de comun
acord împotriva grecilor. Cele mai valoroase echipaje din flota lui Xerxes erau feniciene. Trimişii lui
Xerxes duceau tratative la Tyr şi Sidon cu fenicienii pentru subordonarea teritoriilor unde se
instalaseră grecii, deoarece regele persan aflase că aliaţii din Consiliul de la Corint au cerut ajutor şi de
la Siracuza.
În anul 48o î.Chr., o numeroasă armată cartagineză condusă de Hamilcar, unul dintre
magistraţii principali ai republicii cartagineze (sofeti), a traversat marea spre Sicilia pentru a-l ataca pe
Theron, care se instalase la Himera. Theron, cu sprijinul lui Gelon, obţine o victorie asupra
cartaginezilor, iar Hamilcar îşi pierde viaţa în timpul confruntării. Această victorie, obţinută aproape în
acelaşi timp cu bătălia de la Salamina şi cu alungarea perşilor din Europa, a fost urmată de semnarea
unui tratat de pace prin care cartaginezii se obligau să plătească siracuzanilor o despăgubire de 2000
de talanţi, în afara prăzii de război capturate de greci.
După victoria din anul 480 î.Chr., oraşele greceşti din sudul Italiei cunosc o mare înflorire. Lui
Gelon îi urmează, în 478, fratele său, Hieron, în timpul căruia Siracuza reuşeşte să înfrângă şi
veleităţile de cucerire a duşmanilor din nord ai grecilor, etruscii. În anul 474 î.Chr., etruscii au atacat
Cumae, colonie grecească de pe coasta apuseană a Italiei de sud, care îi stânjenea în legăturile lor cu
această zonă. Printr-o intervenţie în forţă a flotei lui Hieron, încercarea etruscilor este zădărnicită.
Spre mijlocul sec.V î.Chr., grecii din Sicilia au avut de întâmpinat dificultăţi venite din partea
populaţiei locale, sicelii ,organizaţi într-o puternică federaţie. Sub conducerea lui Ducetios, aceştia au
încercat, fară succes însă datorită intervenţiei Siracuzei (450 î.Chr.), să subjuge oraşele greceşti.

9.2. PERIOADA MAXIMEI ÎNFLORIRI A POLISULUI GRECESC

Intervalul de timp cuprins între anii 479-431 î.Chr. reprezintă una din cele mai importante
perioade din istoria Greciei antice. În urma victoriei grecilor asupra perşilor în răsărit şi a
cartaginezilor în apus, se statorniceşte, pentru un timp, un relativ echilibru în bazinul M. Mediterane,
al cărui prim beneficiar va ştii să fie Atena.
Prin participarea sa la victoriile împotriva perşilor, Sparta se credea îndreptăţită să devină
hegemonul întregii lumi elenice. Cu toate acestea, conservatorismul formei de guvernământ,
respingerea oricărui tip de reformă şi lipsa iniţiativei pe plan extern, toate au făcut din Sparta o cetate-
stat improprie a deveni conducătoarea unei mari uniuni panhelenice.
Totuşi, Sparta a întreprins câteva acţiuni pentru a se impune pe plan panhelenic. La doi ani
după victoria de la Plateea (478), regele Pausanias a condus o expediţie navală pentru eliberareae
insulei Cipru de sub dominaţia persană. Apoi s-a îndreptat spre nord, punând stăpânire pe Byzantion.
Încercarea de a subordona şi Sestosul, unde erau instalaţi atenienii, cu scopul de a controla drumul
maritim spre Pont, nu reuşeşte datorită intervenţiei flotei ateniene conduse de Kymon, fiul lui
Milthiade. În dorinţa de a-şi impune hegemonia pe continent, Sparta a organizat o expediţie militară în

103
Thessalia pentru a subordona cetăţile din spaţiul Greciei centrale (476). Gravele tulburări ivite în
Pelopones, unde cetăţile Arcadia şi Ahaia s-au ridicat împotriva hegemoniei Spartei, i-a împiedicat pe
lacedemonieni să obţină succese în nord.

9.2.1. Atena după războaiele medice

După victoria navală de la Mycale, flota ateniano-ionică, condusă de Xanthippos, dornică să-şi
impună prezenţa în M. Egee, cucereşte Sestosul, care controla accesul în Hellespont, asigurând astfel
libertatea zonei strâmtorilor. Astfel era continuată politica de expansiune dusă anterior de Pisistrate şi
Milthiades care determină impunerea hegemoniei Atenei asupra unei bune părţi din spaţiul grecesc.
Acest fapt este determinat nu numai de retragerea Spartei de la conducerea acţiunii de desăvârşire a
victoriei, sub presiunea unor dificultăţi interne, ci şi de regimul democratic al Atenei, care îşi
confirmase calităţile în marile încercări de la începutul sec.V î.Chr. De aici înainte, după aprecierea lui
Herodot, calea era deschisă pentru organizarea aşa-numitului "imperiu" maritim atenian, cunoscut sub
numele de Liga ateniană. Democraţia ateniană va descătuşa energiile creatoare, dând posibilitate
Atenei să ajungă în această epocă la maxima sa înflorire social-economică, politică şi culturală. Prin
aceasta, Atena va deveni, cum o spune cu un justificat şi îndreptăţit orgoliu, reprezentantul său cel mai
de seamă, Pericles - învăţătoarea întregii Elade. De aceea, adesea, întreaga epocă este numită "secolul
lui Pericle".
Aşa se explică locul important ce-l ocupă Atena în istoria Greciei din această vreme. Alte
cetăţi (Corint, Megara, Sparta), care deţin încă o poziţie importantă în spaţiul grecesc, sunt îngrijorate
de ridicarea Atenei. Unitatea panhelenică, atât de greu şi de precar înjghebată în timpul războaielor
greco-persane, se destramă, cetăţile greceşti grupându-se în două blocuri ostile (Liga de la Delos şi
Liga peloponesiacă) care se vor înfrunta în războiul peloponesiac (431-404 î.Chr.).

9.2.1.1. Constituirea Ligii de la Delos

Ca reacţie la politica dusă de lacedemonieni pentru extinderea hegemoniei Spartei asupra
întregii Grecii, la iniţiativa ionienilor, se înfiinţează o confederaţie de cetăţi sub conducerea Atenei,
cunoscută sub numele de Liga de la Delos (478/477). Meritul organizării acestei ligi a revenit lui
Aristides, rivalul politic al lui Themistocles. Această ligă, din care avea să se dezvolte "imperiul
atenian", era îndreptată împotriva perşilor, având drept scop continuarea operaţiunilor de luptă pe
pământ asiatic. La Delos, unde se afla marele sanctuar appolinic, a fost adăpostit şi tezaurul Ligii. La
confederaţie au aderat şi cetăţile eolice de pe coasta asiatică, insulele Lesbos, Rhodos, oraşe greceşti
din Propontida şi Thracia, din Ciclade, astfel că Liga dobândeşte caracterul unei mari puteri maritime.
Noua ligă se baza, cel puţin formal şi la început, pe principiile respectării autonomiei fiecărei
cetăţi participante şi al egalităţii în drepturi, concretizat în dreptul egal de vot în consiliul comun
(synedrion). Atena nu avea alt drept în plus, în afară de cel de hegemon, în caz de război, când trebuia
să i se pună la dispoziţie, la Pireu, flota întregii ligi. Deoarece doar câteva cetăţi mai mari (Lesbos,
Samos, Chios, Naxos) puteau să contribuie cu corăbii pentru constituirea flotei comune, majoritatea
cetăţilor aliate participau cu bani la tezaurul ligii, proporţional cu valoarea proprietăţii lor funciare.
Încă de acum, Atena se simte capabilă să ducă o politică independentă şi de perspectivă, în
ciuda rezistenţei Spartei, care-şi simţea ameninţată hegemonia. Themistocles în calitate de strateg s-a
preocupat de mărirea potenţialului naval al Atenei. O altă acţiune de importanţă majoră a fost
începerea construcţiei unor solide ziduri de fortificaţie între Atena şi Pireu, lucrare de proporţii
terminată abia în anul 458 î.Chr.
Scena politică a Atenei începe să fie ocupată tot mai mult de reprezentanţi ai aristocraţiei
funciare, printre care amintim pe Kymon, fiul lui Milthiades. Crescut în spiritul tradiţiilor aristocratice,
simpatiile lui se îndreptau mai mult spre regimul spartan, decât spre cel democratic, atenian şi de
reprezentantul său de atunci, Themistocles. Cu toate acestea, Kymon şi-a dat seama că viitorul Atenei
este în primul rând pe mare, iar instrumentul măririi sale era liga maritimă.
Sub comanda lui Kymon, trupele şi escadrele confederaţiei de la Delos repurtează o serie de
victorii care consolidează poziţiile grecilor din Ionia şi, desigur, pe cea a Atenei, făcând ca puterea
persană să bată în retragere. Primul obiectiv a fost eliberarea coastei de sud a Traciei, bogată în
minereuri şi lemn de construcţie. A urmat apoi o expediţie pe coastele sudice ale Asiei Mici. Grecii
instalaţi în Caria şi Lycia, eliberaţi de sub dominaţia persană, vor fi obligaţi să intre în Liga de la
Delos (474-473). Încercarea lui Xerxes de a contracara acţiunea lui Kymon în zona bazinului inferior

104
al fluviului Eurymedon, în Pamphilia, s-a încheiat cu un insucces. Cu toată superioritatea numerică a
perşilor, grecii au obţinut o dublă victorie, pe mare şi pe uscat, la gurile Eurymedonului (468), urmarea
fiind trecerea părţii de sud a Asiei Mici de partea confederaţiei ateniene. Prin aceasta, pericolul persan
era, pentru un moment, înlăturat, iar prestigiul Atenei consolidat. Un alt obiectiv urmărit şi realizat de
Kymon a fost eliberarea cetăţilor greceşti din Chersonesul tracic (467).
În interior, Atena se va opune oricărei secesiuni a cetăţilor aparţinând ligii. Încercările de
ieşire din Ligă a insulelor Naxos (470) şi Thasos (465) sunt anihilate prin forţa armelor. Acest fapt
schimba caracterul confederaţiei iniţiale, Atena dobândind putere dictatorială. Pentru a evita noi
revolte şi pentru a exercita un control sever asupra căilor maritime, Kymon a instalat pe teritoriul
acestor aliaţi recalcitranţi colonii de atenieni care dispuneau de loturi de pământ luate de la localnici.
Aceste cleruhii constituiau, în acelaşi timp, pentru Atena, un mijloc de a îndepărta excedentul
populaţiei sale şi instrumentul unui imperialism care a sfârşit prin a ridica împotriva ei o parte a
polisurilor Greciei.
Ca urmare, spre mijlocul sec.V î.Chr., Liga de la Delos care devenise o putere redutabilă, avea
trei categorii de membrii: a) cei care furnizau corăbii; b) cei care aduceau o contribuţie bănească,
impusă de Atena şi c) cei care au fost siliţi să rămână în Ligă, plătind sume fixate de Atena. Cetăţile
din a treia categorie se aflau sub controlul direct al democraţiei ateniene, uneori fiind chiar ocupate de
garnizoane.
Liga era concepută ca o reţea de tratate între Atena şi fiecare membru al acesteia. Prevederile
tratatelor cuprindeau îndatoririle ambelor părţi. Începând cu anul 443 î.Chr., Atena a organizat
supravegherea directă a cetăţilor din Ligă, grupându-le în districte: tracic, hellespontic insular, ionic şi
carian. La fiecare 4 ani, cu prilejul Panatheneelor se ţineau sesiuni ale ligii. Un alt aspect al restricţiilor
impuse de Atena cetăţilor membre era în domeniul jurisdicţiei, procesele de drept penal fiind judecate
la Atena.
Kymon, cea mai importantă personalitate politică a Atenei, în calitate de strateg, deşi
contribuise într-o măsură hotărâtoare la consolidarea "imperiului" atenian, înţelegea ca puterea Spartei
pe contient să rămână neştirbită. Mai mult chiar, cu prilejul unei răscoale a hiloţilor din Laconia şi
Messenia (464), la apelul Spartei, cu toată opoziţia partidei democrate (Pericles şi Ephialtes), Kymon
îi vine în ajutor în fruntea a 4000 de hiloţi. Opoziţia democrată găsea astfel justificare pentru a-l pune
pe Kymon sub acuzare şi a-l exila (464) ca prieten al spartanilor şi duşman al poporului atenian.
Operaţiunile întreprinse de Atena împotriva cetăţilor rebele, în sânul Ligii de la Delos şi
instalarea cleruhiilor pe ţărmurile M. Egee au stârnit nemulţumirea şi gelozia principalei cetăţi din
Peloponez, Sparta şi ale aliaţilor ei. După ostracizarea (trimiterea în exil) a lui Kymon şi sosirea la
putere a democraţilor, în frunte cu Ephialtes şi apoi, după asasinarea acestuia (461), cu Pericles,
imperialismul atenian a dobândit un caracter şi mai pregnant. Aliaţii încetează să mai fie consultaţi, iar
tezaurul ligii este transferat de la Delos la Atena. Inervenţiile în problemele interne ale cetăţilor se
înmulţesc. Membrii confederaţiei se văd constrânşi să adopte moneda şi sistemul măsuri şi greutăţi
ateniene. Noi cleruhii vor fi instalate în Eubeea, Asia Mică şi în Tracia.

9.2.1.2. Atena sub conducerea lui Pericles

După dispariţia lui Ephialtes, Pericles, un eupatrid, provenit din familia Alcmeonizilor, nepot
al lui Clistenes, în calitate de strateg, fără să fi dispus de puteri excepţionale a fost timp de trei decenii
conducătorul de necontestat al partidei democrate şi al Atenei.

9.2.1.2.1. Reformele interne. Sub conducerea lui Pericles, una din cele mai proeminente
personalităţi politice ale Atenei, democraţia ateniană a parcurs ultima etapă din evoluţia ei. Una din
primele sale măsuri a reprezentat o puternică lovitură dată Areopagului, instituţie alcătită din foşti
arhonţi, considerată incompatibilă cu progresul societăţii ateniene. Areopagul (Cosiliul bătrânilor de
altădată) mai deţine doar funcţii juridice, limitate şi religioase (avea un rol în consiliul de supraveghere
a proprietăţilor cultului zeităţilor de la Eleusis ), fiindu-i luate prerogativele în materie de supraveghere
a administraţiei de stat şi a legislaţiei, prerogative care au trecut pe seama Consiliului celor 500.
O altă reformă aplicată acum prevedea deschiderea magistraturilor pentru toţi cetăţenii Atenei,
fără deosebire de avere. Din anul 458 î.Chr., membri Consiliului celor 500, cât şi arhonţii, sunt
retribuiţi pentru serviciile aduse statului. Astfel, alături de eligibilitatea magistraţilor, Atena a introdus

105
şi retribuirea funcţionarilor de stat, oferind posibilitatea reprezentanţilor păturilor cu condiţii modeste
de a candida pentru posturi diferite în ierarhia de stat.
ªi sistemul electoral a fost modificat. De aici înainte orice cetăţean putea candida la o
magistratură ateniană, fără o prealabilă selecţie. În schimb, Pericles a revizuit cu severitate listele de
cetăţeni cu depline drepturi în stat. O lege din anul 451 stabilea ca pe viitor nu pot fi recunoscuţi ca
cetăţeni decât aceia care erau născuţi din ambii părinţi atenieni.
Democraţia antică nu a cunoscut sistemul reprezentativ. Organul deţinător al puterii poporului
era adunarea (Ecclesia), care se implica în toate problemele vitale ale cetăţii. Ea votează legi şi
decrete, decide asupra războiului şi păcii, alege magistraţii cei mai importanţi, fixează conducerea
operaţiunilor militare etc, judecă şi, la nevoie, conducătorii operaţiunilor militare. Toţi cetăţenii Atenei
(aproximativ 40.000 de persoane) sunt membri de drept ai adunării poporului, ale cărei şedinţe aveau
loc de trei sau patru ori pe lună pe colina Pnyx.
Membri Consiliului celor 500 (Bulé) aveau sarcina conducerii şi pregătirii activităţii
legislative. Continuitatea afacerilor de stat cerea ca o adunare permanentă să poată exercita guvernarea
cetăţii în afara sesiunilor ecclesiei. Bulé, ales prin tragere la sorţi (câte 50 de cetăţeni având peste 30
de ani pentru fiecare dintre cele zece triburi), era împărţit în zece secţii de câte 50 de pritanii, care
fiecare la rândul ei îşi asuma răspunderile puterii pentru a zecea parte din an. Membri consiliului în
exerciţiu primeau ambasadori, supravegheau magistraţii, formulau concluzii asupra proiectelor de legi
şi puneau în aplicare hotărârile adunării poporului.
Punerea în aplicare a hotărârilor adunării era acordată magistraţilor. Sarcinile care cereau
competenţe aparte (magistraturile financiare şi cele militare încredinţate strategilor) erau acordate în
urma alegerilor şi nu prin tragere la sorţi. La origine simplii şefi războinici, strategii, în număr de zece,
aleşi anual şi reînnoiţi, au câştigat un rol diplomatic, militar şi financiar care a făcut din ei principalele
personaje ale cetăţii. Strategii asigură cetăţii continuitatea vieţii sale politice şi permanenţa opţiunilor
sale interne şi externe.
Justiţia ateniană se supunea, în general, principiului suveranităţii poporului, cu toate riscurile
pe care le putea avea adesea exercitarea directă a puterii judiciare de către comunitatea cetăţenilor.
Platon considera că a fi privat de dreptul de a participa la judecăţi înseamnă a fi deposedat de însăşi
calitatea de cetăţean. Din vechiul sistem juridic atenian, în sec.V se mai păstra doar Areopagul, în
atribuţiile căruia, prin diminuarea rolului jucat, mai intrau doar crimele de sânge. Ecclesia şi Bulé îşi
rezervau pedepsirea delictelor împotriva securităţii statului, iar judecătorii demelor, creaţi de Pisisrate
judecau cauzele minore.
Cele mai numeroase cauze erau rezolvate de Heliaia, tribunalul popular, constituit din cetăţeni
proveniţi din toate clasele censitare. Componenţa membrilor acestuia se constituia prin tragere la sorţi
anuală din listele furnizate de deme. Heliaştii trebuiau să depună jurământ de imparţialitate şi de
incoruptibilitate. Pericles a stabilit un sistem de indemnizaţii zilnice (misthoi) care trebuia să permită
celor mai săraci să fie judecători, magistraţi, membri în Bulé etc. Considerată ca demagogică de
membri partidei aristocratice, mistoforia constituia condiţia însăşi a suveranităţii poporului, baza unei
democraţii care, în cadrul restrâns al cetăţii, avea puterea de a se exercita în mod direct.
Sistemul juridic deşi era lezat de unele vicii (absenţa unui minister public şi ca urmare rolul
considerabil jucat de delaţiune; inconsistenţa unor legi în materie penală; subiectivismul marelui
tribunal popular etc.) a avut o bună funcţionalitate. Lui îi datorăm faptul de a fi pus pentru prima dată
accentul pe individ, de a fi rupt cu solidaritatea de clan, de a se fi angajat pe calea unei laicizări
treptate. Aceste trăsături fac ca practicile judiciare să poată fi considerate cele mai avansate din toată
Grecia.
În materie de finanţe, cheltuielile crescânde cereau să se găsească resurse importante, cele ale
statului fiind insuficiente. Drepturile de vamă, amenzile date de tribunale, veniturile de pe domeniile
publice, sumele percepute de la străini nu erau suficiente pentru a alimenta visteria care trebuia să
suporte cheltuieli din ce în ce mai mari (întreprinderi externe, apărarea cetăţii, gigantice lucrări de
înfrumuseţare etc.). Deoarece pentru creşterea banului public nu se putea recurge la impozit
(cetăţeanul atenian nu admitea să fie supus unei contribuţii directe şi personale), s-a recurs la taxarea
celor cu o condiţie materială bună, instituindu-se sistemul leiturgilor. Aproximativ 1200 de cetăţeni ai
Atenei (din totalul de 40.000) care posedau averi egale cu 2-3 talanţi au fost clasaţi ca "liturges" şi
chemaţi să îndeplinească un anumit număr de obligaţii financiare (De exemplu, ei trebuiau să
contribuie la cheltuielile de instruire şi de echipare a unui cor pentru marile ceremonii ale cetăţii

106
(horegia), să finanţeze trimiterea unei ambasade sacre, să suporte cheltuielile unui banchet organizat
de trib etc, iar cei mai bogaţi puteau fi obligaţi, prin tragere la sorţi, să înarmeze o trieră, să o întreţină
împreună cu echipajul ei).

9.2.1.2.1.1. Trăsăturile democraţiei ateniene. Analiza instituţiilor şi practicilor democraţiei

ateniene nu trebuie să ne înşele în privinţa influenţei şi semnificaţiei acestui regim politic în lumea
greacă a secolelor VI şi V î.Chr. În primul rând pentru că Atena nu reprezenta întreaga Grecie. Cu
toate că participarea cetăţenilor la viaţa cetăţii câştigă teren în această perioadă, consecinţă fiind
declinul Spartei, regimurile oligarhice rămân totuşi puternice în Peloponez şi în Grecia continentală.
Ceea ce numim noi "democraţie greacă" apare, dacă o comparăm cu noţiunea modernă de
democraţie, ca o oligarhie, mai puţin coercitivă decât oligarhiile de drept. Doctrina care o susţine,
purtătoare în principiul ei de universalism, şi care consideră libertatea individuală ca fiind nelimitată, a
rămas redusă, în aplicarea ei, la comunitatea care trăieşte pe un teritoriu anume, cu o existenţă
cotidiană asemănătoare, împărtăşind valori şi credinţe identice. Din cei 400.000 de locuitori câţi
populează Atica în epoca clasică, doar aproximativ 150.000 provin din corpul de cetăţeni. La apogeul
erei democratice (451), o lege stabilea calitatea de cetăţean doar pentru cei născuţi din ambii părinţi
atenieni. Observăm aici o voinţă de restrângere a acestei calităţi, consecinţă a privilegiilor politice şi
materiale (mistophoria, asistenţa, proprietatea exlusivă asupra pământului) pe care doar cetăţenii le
deţineau.
Necetăţenii reprezentau 2/3 din populaţia Atenei. Metecii, străinii admişi oficial să se
stabilească în Atica (în număr de cca. 70.000), erau oameni liberi, protejaţi de lege ca şi cetăţenii,
având aceleaşi obligaţii (plăteau impozitul, satisfăceau stagiul militar). Ei nu puteau fi proprietari de
pământ, nu puteau să se căsătorească cu o ateniancă, nici să aibă o funcţie religioasă sau să participe la
viaţa politică a cetăţii. Foarte activi, indispensabili vieţii economice şi prosperităţii oraşului,
acumulând mari averi ca negustori sau meşteşugari, metecii nu erau admişi ca cetăţeni decât cu titlu
excepţional şi în urma unor servicii aduse cetăţii.
Existau, de asemenea, sclavii, care formau jumătate din populaţie (ceva peste 200.000 la
mijlocul sec.V î.Chr.). Condiţia de sclav o deţineau cei născuţi din părinţi sclavi sau puteau deveni
sclavi învinşii şi captivii. Anumiţi sclavi se aflau în serviciul statului (agenţi de poliţie, lucrători în
atelierele publice, mineri în minele din Laurion etc.). Cei mai mulţi însă aparţineau particularilor, ei
neavând nici un drept şi nefiind protejaţi de legislaţie. Deoarece obiceiul recomanda să nu fie trataţi cu
brutalitate excesivă, putând chiar să-şi schimbe stăpânul, sclavii atenieni, cu unele excepţii (minerii
din Laurion), au cunoscut o soartă relativ bună comparativ cu cea a altor populaţii servile din cetăţile
lumii greceşti. Muncind în familii ca servitori, în ateliere meşteşugăreşti sau în fermele Aticii ei
duceau o existenţă asemănătoare oamenilor liberi. Lipsiţi însă de libertate într-o societate care punea
această calitate în centrul sistemului ei de valori, sclavii ne pun nouă, admiratorilor umanismului grec,
problema limitelor acestuia.

9.2.1.2.2. Politica externă a Atenei

În calitate de strateg, Pericles a modificat politica dusă anterior de Kymon, care era favorabilă
unei alianţe cu Sparta. Astfel, a încheiat alianţe cu Argos şi Thessalia. Aşa-numitul "imperiu" maritim
atenian îşi făcea simţită prezenţa acum în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii locuite de greci.
Împotriva Eginei şi a Corinthului, Atena câştigă succesiv câteva bătălii (458, 455, 453), consolidându-
i prestigiul.
Puterea şi ambiţiile Atenei ating acum un asemenea grad încât, la solicitarea Egiptului care
dorea să se elibereze de sub suzeranitatea persană, întreprinde o expediţie în valea Nilului. Iniţial
grecii au cucerit Memphisul (458), dar atunci când regele persan Artaxerxes II a iniţiat o campanie
împotriva Egiptului, operaţiunea militară de pe Nil se va termina cu un eşec. ªase mii de atenieni şi-au
găsit sfârşitul în această aventură.
În anul 457 î.Chr., o expediţie spartană care a reinstaurat puterea Thebei asupra confederaţiei
din Beoţia, încercând să atace şi Atena, a fost înfrântă la Tanagra. În continuare, atenienii au pătruns în
Beoţia, silind cetăţile confederaţiei beoţiene să intre în Liga ateniană.

9.2.1.2.2.1. Încheierea păcii cu Persia

107
 Dându-şi seama de imposibilitatea continării luptei pe două fronturi - împotriva Spartei şi a
Persiei -, Pericles îl recheamă din exil pe Kymon, încredinţându-i iniţierea unor tratative cu Sparta
pentru încheierea unui armistiţiu. După finalizarea lor cu succes, prin încheierea unui armistiţiu pe
durata a cinci ani (451), Pericles îi oferă lui Kymon conducerea operaţiunilor militare împotriva
perşilor. Pornit în fruntea unei flote (200 de corăbii) pentru a ajuta insula Cipru (450 î.Chr.), Kymon
va muri în timpul blocadei oraşului Kition. Expediţia se încheie printr-o dublă victorie obţinută de
greci, pe mare şi pe uscat, la Salamina Ciprului.
Succesul obţinut crează condiţii favorabile pentru începerea unor tratative cu perşii regelui
Artaxerxes, tratative finalizate prin pacea de la Susa (448), denumită şi "pacea lui Callias", după
numele ambasadorului care a condus delegaţia ateniană. Clauzele tratatului cuprindeau angajamentul
Persiei de a nu interveni în M. Egee, recunoscut ca spaţiu de influenţă al Atenei şi al ligii sale, precum
şi obligaţiile Atenei de a nu se amesteca în teritoriile aparţinând regelui persan.
Reglementarea relaţiilor cu perşii permitea Atenei să treacă la rezolvarea problemelor sale pe
continent unde, constituirea unei puternice confederaţii beoţiene sub conducerea Thebei, ostilă
democraţiei ateniene, putea să-i prejudicieze puterea şi chiar securitatea. O intervenţie a Atenei se
termină însă cu dezastrul de la Coroneia (447 î.Chr.). Profitând de această situaţie, cetăţile din Eubeea
ies din ligă, urmate curând şi de Megara. Intervenţia energică a lui Pericles a determinat înfrângerea
revoltei şi transformarea cetăţilor eubeene în polisurii supuse, obligate la o serie de noi sarcini, printre
care şi acceptarea de noi cleruhii.
În anul 445 î.Chr., Atena a fost atrasă într-un război cu Samosul, unul din cei mai importanţi
membri ai Ligii. Prilejul l-a constituit conflictul izbucnit între Samos şi Milet pentru stăpânirea
oraşului Priene. Pericle, sprijinind Miletul, s-a îndreptat cu o flotă (44 de corăbii) spre Samos unde
înlătură regimul aristocratic. Cei alungaţi au apelat la perşi, astfel că ostilităţile se termină abia în anul
439 î.Chr., când Samosul a fost constrâns să capituleze şi să plătească despăgubiri de război şi să
furnizeze soldaţi armatei confederate.

9.2.1.2.2.2. Pacea de 30 de ani între Atena şi Sparta (446)

Forţele Atenei, ca şi ale Spartei, erau sleite de îndelungate confruntări. Momentul era prielnic
pentru a se pune capăt, pentru un timp, confruntărilor care durau de atâţia ani. Pacea negociată la
Sparta, de Callias, în anul 446 î.Chr., pe o perioadă de 30 de ani, prevedea: renunţarea Atenei la
cuceririle sale din Pelopones, cu excepţia oraşului Naupactos şi a Eginei, aceasta din urma având drept
de autonomie; abţinerea ambelor părţi de a atrage în alianţă cetăţi care făcea parte din cealaltă ligă,
libere fiind fiecare să-şi recruteze aliaţi din rândul cetăţilor neangajate.
Prevederile păcii încheiate satisfăceau ambele tabere. Sparta îşi consolidează poziţiile în liga
peloponesiacă, iar Atena obţinea, fie şi indirect, recunoaşterea ligii sale şi, mai ales, răgazul de timp
necesar pentru a da lumii marile sale realizări - desăvârşirea regimului său democratic şi splendoarea
"secolului lui Pericles".

9.2.1.2.3. Activitatea constructivă Pentru a arăta aliaţilor puterea Atenei, protejată de zei,
Pericles a organizat un vast program de reconstrucţie a monumentelor şi de ridicare a altora noi. Unul
dintre cele mai renumite monumente construite în această epocă a fost statuia din bronz a Atenei
Promachos, operă a lui Fidias. Templul închinat divinităţii, început după bătălia de la Marathon şi
distrus de perşi la 480, este refăcut după planurile arhitectului Ictinos. Un alt arhitect, Callicrates, a
supravegheat executarea planurilor celui mai frumos lăcaş de cult al Greciei antice, conceput de
Ictinos şi cunoscut sub numele de Parthenon, templul zeiţei Atena Polias. În templu era aşezată statuia
Atenei, lucrată de Fidias, în lemn, fildeş şi plăci de aur. Acest artist a fost însărcinat şi cu decorarea
templului. În faţa Parthenonului, Callicrates a ridicat micul templu al Atenei Nike, zeiţa fiind adorată
în calitate de victorie (Nike). Pericles a cinstit şi alte divinităţi protectoare ale Atenei: la poalele colinei
Acropolle a fost înălţat, din marmură de Pentelic, un templu în stil doric, închinat lui Hefaistos, zeu
protector al meseriaşilor şi constructorilor atenieni. Poseidon, al cărui templu de la promontoriul
Sunion fusese distrus de către perşi, cât şi zeiţele de la Eleusis, au fost la rândul lor cinstiţi prin
ridicarea de temple şi altare. Pericles a iniţiat şi construirea unei imense săli unde se desfăşurau
concursuri de muzică şi poezie, Odeonul.
Grija arătată de Pericles monumentelor de artă nu l-a împiedicat să se ocupe şi de construcţiile
civile, necesare prosperităţii statului atenian. Pireul, care s-a dezvoltat mult ca aşezare maritimă, va

108
deveni acum primul port al lumii greceşti. Oraşul a fost întărit cu ziduri, lărgit şi înfrumuseţat prin
cheiuri şi pieţe, ca şi prin construirea de noi cartiere. Ca urmare, volumul schimburilor comerciale a
crescut simţitor, mai ales după încheierea păcii cu Persia. Mărfurile ateniene au înlăturat atât
concurenţa feniciană, cât şi pe cea etruscă. Ceramica ateniană era cerută pretutindeni în Sicilia, în
sudul Italiei, în coloniile din Hispania şi în Gallia. În această acţiune, Atena a întâmpinat concurenţa
Corintului, care avea importante colonii în vestul Mediteranei. Printre măsurile luate de Pericles, a fost
şi crearea unei noi colonii, Thuroi (443), destinată fiind să devină un nou Sybaris, oraşul distrus în
timpul luptelor locale cu Crotona. Pericles impune şi în zona Pontului Euxin autoritatea Atenei,
organizând o demonstraţie de forţă cu flota în anul 45o î.Chr., iar apoi prin întemeierea oraşului
Amphipolis.

9.3. Războiul peloponeziac (431-404 î.Chr.)

Conflictul dintre cetăţile Greciei continentale şi insulare care ocupă ultima treime a secolului
V î.Chr. şi care marchează începutul declinului atenian, are drept cauză principală rivalităţile dintre
două hegemonii: cea a Atenei, pe mare şi pe litoralul M. Egee şi cea a Spartei, în Peloponez şi în
Beoţia. Pentru Sparta, puterea crescândă a confederaţiei maritime dominată de rivala sa, Atena,
constituia un pericol pentru preponderenţa sa în Grecia continentală. Sparta va intra în război nu
pentru a elibera cetăţile supuse de Atena, ci pentru a-şi sprijini aliaţii din zona istmului, Corintul şi
Megara, direct ameninţate de expansiunea ateniană şi pentru a împiedica dezagregarea ligii
peloponesiace.
Războiul a început printr-o serie de conflicte locale care au opus Atena cetăţilor maritime din
istmul de Corint, aliate cu Sparta: Corintul pentru că Atena dorea să subordoneze două din coloniile
sale, Corcira şi Potindeea; Megara, pentru care închiderea portului Pireu pentru navele sale ducea
practic la sufocarea cetăţii care avea o activitate comercială şi meşteşugărească deosebite. Pentru a
evita erodarea poziţiilor sale continentale de către rivala sa, Sparta va sprijini cauza celor două cetăţi
din istm. Astfel, dintr-un conflict local războiul avea să cuprindă întregul spaţiu grecesc o dată cu anul
431.
Aceasta presupunea o confruntare de lungă durată, între altele, şi datorită deosebirilor
fundamentale între cele două tabere în ce priveşte resursele. Atenienii aveau calitatea de putere
maritimă, iar spartanii dispuneau de o incontestabilă supremaţie terestră.
Sparta, împreună cu forţele altor cetăţi peloponeziace, invadează Atica sub comanda regelui
Archidamos. În faţa asaltului lacedemonilor, Pericles, investit ca strateg cu depline drepturi (strategos
autocrator), a adoptat tactica de apărare, adăpostind locuitorii Aticii în spatele "zidurilor lungi" care
legau Atena de portul Pireu. Paza Bosforului, drumul grâului pontic spre Atena, ca şi a cetăţilor aliate,
mai puţin sigure, este întărită. Armata terestră ateniană, potrivit tacticii adoptate de Pericles, nu
intervine, deşi teritoriul Aticii era supus unei devastări sistematice. Dealtfel, regele spartan ordonă,
după mai puţin de o lună, retragerea.
Ca răspuns, represaliile Atenei se vor desfăşura pe mare, unde flota ateniană nu avea rival.
Coastele Peloponesului sunt, rând pe rând, devastate, mai ales Megara şi Egina. A doua invazie a
Spartei (430), care i-a adus pe lacedemoneni până la minele de la Laurion, a fost agravată de
izbucnirea ciumei care a făcut ravagii în rândul refugiaţilor din spatele zidurilor cetăţii Atena ( o
treime din populaţie, între care şi peste 4.000 de hopliţi, a pierit), determinând, în cele din urmă, şi
moartea lui Pericles (429).
După dispariţia acestuia Pericles, Atena devine teatrul unor înverşunate lupte pentru putere. Se
înfruntau două curente: a) unul radical, reprezentat de cercurile comerciale-mesteşugăreşti, legate de
politica maritimă a Atenei, condus de Cleon, care susţinea războiul ofensiv şi o atitudine fermă faţă de
aliaţi. b) Celălalt curent, condus de moderatul Nicias, care avea sprijinul clasei de mijloc, susţinea
războiul de apărare. Primul a triumfat, astfel că războiul reîncepe curând. Faţă de aliaţi Cleon este
intransigent, poziţie materializată prin reprimarea cu sălbăticie a încercării de ieşire din ligă, cu
sprijinul Spartei, a oraşului Mitilene din Lesbos (428). După capitulare, acesta a fost obligat să dărâme
zidurile de incintă şi să predea flota.
Sub impulsul politicii ferme aplicată de Cleon, replica Atenei nu se lasă aşteptată. Atenţia este
îndreptată asupra Corcyrei, unde oligarhii, sprijiniţi de Corint şi Sparta, pun mâna pe putere,
declarându-se neutrii. Cu ajutorul Atenei însă, democraţii reşesc să revină la putere. Corcyra
reprezenta pentru Atena un punct strategic important, escală necesară spre adevăratul obiectiv al

109
ambiţiilor sale, Sicilia, unde se înfruntau, Syracuza, devenită nucleul unei ligi doriene, favorabilă ligii
peloponesiace şi oraşele ionio-chalcidice, în frunte cu Leontinoi, Rhegion, care se ataşează Atenei.
Pentru a-şi consolida poziţiile apropiate teatrului de luptă, atenienii debarcă la Pylos, pe coasta
Messeniei, devenit punct de sprijin pentru acţiunile viitoare. Sparta este nevită să-şi retragă trupele din
Atica şi trimite o puternică garnizoană în insula Sfacteria, situată în faţa Pylosului. Garnizoana, care
avea sarcina de a bloca pe atenieni, este însă capturată (425).
Acţiuni de amploare sunt întreprinse de Atena în anul 424 î.Chr., fără însă ca rezultatele să fie
cele scontate. Încercarea de a cuceri Megara nu reuşeşte, intervenţia în Beoţia pentru instaurarea unui
regim democratic se încheie prin dezastrul de la Delion, iar în peninsula Chalcidică, Brasidas, trimis
de Sparta, la cererea regelui Perdicas al Macedoniei, reuşeşte să coalizeze nemulţumirile îndreptate
împotriva Atenei şi să cucerească o serie de cetăţi, printre care Amphipolis. Căderea acestei cetăţi
constituie o mare pierdere pentru Atena, deoarece Amphipolis reprezenta un punct cheie pe drumul
maritim spre grâul pontic. Încercarea de recucerire a cetăţii Amphipolis din partea atenienilor se
soldează cu un eşec, atât Cleon, cât şi Brasidas pierind în această confruntare.
În cele din urmă, ambele tabere beligerante, slăbite de numeroasele confruntări, vor încheia
pace (421), prin care se restabilea status quo-ul de dinaintea declanşării războiului, fără a înlătura însă
şi cauzele profunde ale conflictului.

9.3.1. A doua fază a războiului (421-404).

Declinul şi prăbuşirea Ligii ateniene.
Condiţiile păcii nu satisfăceau pe cei care la Atena cereau continuarea expansiunii în afara
peninsulei. Noul strateg al Atenei, Alcibiade, ales în anul 420, apropiat de aristocraţi prin origine şi
gusturi, adulat de tineri care-i admirau curajul şi lăudat de demosul sensibil la generozitatea sa, era
preocupat mai ales de gloria sa. Planurile partizanilor extinderii hegemoniei ateniene, susţinuţi de
Alcibiade, vizau pieţele apusene.
Marea insulă mediteraneană, Sicilia, ale cărei cetăţi aveau, în majoritate, instituţii democratice,
îndurau în a doua jumătate a secolului V î.Chr., hegemonia Syracuzei. Oraşe ca Leontinoi, Catania,
Rhegion şi Segesta, temându-se pentru independenţa lor, se apropiaseră de Atena. Pretextul pentru
intervenţie în acest spaţiu (Sicilia) îl constituie ajutorul cerut de Segesta şi Leontinoi, care se simţeau
ameninţate de Syracuza. După o aprigă dispută între cele două grupe de interese, conduse de Nicias şi
Alcibiade, a învins punctul de vedere al ultimului, care a reuşit să convingă adunarea să trimită în
Sicilia o expediţie militară. Resurse importante în vase (134 triere), oameni (1500 de hopliţi) şi bani
sunt puse la dispoziţia conducătorilor expediţiei. Atenienii scontau pe numeroase ajutoare, mai ales
printre grecii din Grecia Magna.
Succesul acestei expediţii nu este însă cel aşteptat deoarece cetăţile greceşti, cu excepţia lui
Naxos, refuză să se implice în acţiune. Prima debarcare are loc în portul Syracuzei (toamna anului 415
î.Chr.), fapt ce-l determină pe Hermocrates să ceară ajutor Corintului şi Spartei. O nouă debarcare
ateniană (mai 414 î.Chr.), în partea de nord a oraşului, este urmată de ocuparea înălţimii Epipolai şi de
construirea unor puternice întărituri care întrerupeau legătura oraşului de teritoriul său. Trupele
spartane sosite în ajutor, conduse de Gylippos, după organizarea forţelor locale, vor administra
atenienilor (august-septembrie 413 î.Chr.), o dublă înfrângere, pe uscat şi pe mare.
Cu un an înainte, Sparta îşi reluase războiul împotriva rivalei sale, antrenând aliaţi tot mai
numeroşi şi obţinând în schimbul păstrării cetăţilor Ioniei, sprijinul financiar al Marelui Rege. Aurul
persan îi permite Spartei să organizeze o puternică flotă de război şi să cumpere prietenii printre
cetăţile confederaţiei de la Delos, cărora le promitea eliberarea de sub autoritatea ateniană.
Cu forţe militare reduse, Atena va trebui să se opună unei mari răscoale ale aliaţilor,
cuprinzând cetăţile ionice, în frunte cu Miletul. Ea va rezista apelând la ultimele sale rezerve,
beneficiind şi de contribuţia puţinilor săi aliaţi rămaşi credincioşi (Samos, devenit bază de luptă în
Orient). În acelaşi timp, lacedemonienii au ocupat fortăreaţa Decelia din Atica, de unde puteau lansa
atacuri împotriva teritoriului atenian şi puteau împiedica aprovizionarea capitalei cu cereale, ca şi
încetarea activităţii minelor din Laurion.
Aceste înfrângeri determină la Atena o gravă criză politică, provocată de o lovitură de stat
oligarhică (411 î.Chr.), în urma căreia vechile magistraturi sunt abolite, iar puterea este preluată de un
sfat compus din 400 de notabili. Drepturile politice sunt atribuite doar acelor atenieni (cca. 5000) care
erau capabili să se echipeze şi să aibă arme pe cheltuiala lor. Regimul nou creat nu durează mult

110
datorită politicii sale filospartane şi, mai ales, datorită opoziţiei flotei din Samos, care îl reinstalează la
Atena pe Alcibiade.
Atena se implică prin Alcibiade în dispute militare cu perşii în Asia Mică, unde obţine câteva
victorii navale (Cynessema şi Cyzic sau în Asia Mică, 411-408). Se creau astfel condiţii prielnice
pentru o acţiune de amploare care ar fi putut da câştig de cauză Atenei, condiţii care nu sunt însă
folosite.
Cetatea, deşi era epuizată, va rezista forţelor aliate ale inamicilor ei. Coaliţia pe care trebuia să
o înfrunte avea forţă şi şansa de a număra printre căpeteniile ei două personalităţi de prim rang: noul
comandant persan al Ioniei, Cyrus cel Tânăr, pretendent la tronul ahemenizilor şi lacedemonianul
Lysandros, comandantul flotei spartane, devenit stăpân pe poziţiile strategice din M. Egee. După
victoria navală obţinută în insulele Arginuse (406), escadrele ateniene au fost distruse în anul următor
la Aigos Potamos de către Lysandros. Cele 180 de triere ateniene sunt nimicite, iar 3000 de luptători,
luaţi prizonieri, vor fi ucişi (august 405). După victorie, Lysandros se îndreaptă spre Atena, înlocuind
în drumul său, regimurile democratice cu unele oligarhice, susţinute de garnizoane spartane. În
noiembrie ajunge cu flota sa în faţa Pireului, în timp ce regele Pausanias asediază Atena pe uscat.
Pentru Atena condiţiile păcii impuse de învingător sunt umilitoare: dizolvarea confederaţiei maritime,
abandonarea tuturor posesiunilor exterioare, distrugerea fortificaţiilor Pireului şi a zidurilor lungi,
reducerea flotei la 12 nave destinate serviciului de patrulare, rechemarea exilaţilor, alianţă defensivă şi
ofensivă cu Sparta.

9.4. Grecia după războiul peloponeziac. Hegemonia Spartei.

La sfârşitul războiului peloponeziac, Sparta şi-a atins ţelul pentru care luptase: distrugerea
Ligii maritime ateniene. După victoria asupra Atenei, lacedomonienii, care promiseseră cetăţilor din
confederaţia maritimă libertatea, n-au făcut altceva decât să înlocuiască dominaţia învinşilor cu cea
spartană. Acum, Sparta doreşte să se substituie puterii deţinute vreme îndelungată în bazinul M. Egee
de către Atena, să preia rolul de "liberator" şi de "protector" al insulelor şi cetăţilor asiatice greceşti,
ameninţate de perşi. Peste tot şi-a impus garnizoane, a început să perceapă tribut şi a înlocuit
regimurile democratice cu guvernări oligarhice. O epocă de reacţiune va domni asupra unei mari părţi
a lumii greceşti.
La Atena conducerea statului este trecută unei comisii de 30 persoane, (cunoscuţi şi sub
numele de cei 30 de tirani). Deşi numiţi doar până la aplicarea unei noi constituţii, aceştia practică o
politică de represiune şi teroare. Ei au executat 1500 de cetăţeni favorabili democraţiei, ale căror
bunuri confiscate au servit la plata mercenarilor spartani. În aceste condiţii, nu este de mirare că în
curând nemulţumirile încep să se arate nu numai în rândurile învinşilor, ci şi a forţelor aliate Spartei,
deoarece aceasta nu şi-a respectat angajamentele. În capitala Aticii, dictatura celor 30 nu a durat mai
mult de câteva luni. În 430, democraţii refugiaţi la Theba, conduşi de Trasibul, au recâştigat puterea cu
asentimentul regelui spartan Pausanias şi au reinstaurat democraţia în schimbul unei amnistii generale.
Prilejul unui contact direct al grecilor cu Persia s-a ivit o dată cu planurile lui Cyrus cel Tânăr,
fratele regelui Artaxerxes II, de a-şi înlătura fratele şi a prelua puterea. Pentru a-şi constitui o armată
bine pregătită, Cyrus a recrutat mercenari greci (13.000 de luptători), iar Sparta îl susţine cu 700 de
hopliţi. Pornită spre zona Mesopotamiei, în vara anului 401 î.Chr., armata lui Cyrus cel Tânăr se
confruntă cu trupele regelui în câmpia Babilonului, lângă localitatea Cunaxe. Cyrus, deşi învingător, a
fost prins şi ucis în timpul bătăliei. Mercenarii greci, ameninţaţi de loviturile perşilor, şi-au găsit în
Xenofon, pe cel ce şi-a asumat răspunderea conducerii lor spre patrie. Acest marş de întoarcere
(mercenarii greci au atins la începutul anului 400 î.Chr. ţărmul sudic al M. Negre, la Trapezunt,
colonie a oraşului Sinope), rezultat al curajului şi perseverenţei, a fost descris de Xenofon în lucrarea
"Anabasis".
A urmat un lung război de 10 ani care va opune Sparta perşilor şi unei coaliţii a cetăţilor
greceşti. Consolidându-şi domnia, Artaxerxes II încearcă să ia în stăpânire formală posesiunile greceşti
din Asia Mică. Ameninţate, cetăţile greceşti solicită ajutor Spartei, singura capabilă în acel moment să
le ajute. Acţiunea Spartei este încredinţată lui Agesilaos, care a reuşit să se impună, printr-o serie de
victorii, în Frigia (396) şi în Lydia (395), ajungând până la Sardes.
Când acţiunile întreprinse erau favorbile Spartei, Agesilaos este rechemat în Grecia, unde se
contura o puternică coaliţie antispartană (Liga corintică), în care, alături de Atena, Theba, Corint şi
Argos, intră şi alte cetăţi, nemulţumite de politica Spartei. Unele succese spartane, la Nemeea lângă

111
Corinth sau Coroneea (394), rămân fără urmări. Ele nu pot compensa marile pierderi suferite în Asia
Mică, unde, flota persană, comandată de Conon, obţine o strălucită victorie la Cnidos (394). Sparta şi-
a găsit salvarea acceptând să lase cetăţile greceşti din Asia Mică pe seama Marelui Rege, în schimbul
sprijinului său diplomatic şi financiar. Atena şi aliaţii ei au trebuit, în aceste condiţii, să accepte
semnarea (386) "păcii lui Antalcidas" (de la numele negociatorului spartan), care făcea din suveranul
persan arbitrul lumii greceşti. Suzeranul recunoscut al Asiei Mici restabilea Sparta în hegemonia ei
continentală. Dar această hegemonie nu putea exista decât în măsura în care o cereau interesele
Persiei.
Una dintre clauzele păcii privea autonomia cetăţilor greceşti. Sparta, înţelegea să tragă toate
avantajele din situaţia creată de pacea regelui, printr-o interpretare proprie a principiului autonomiei.
Astfel, în Peloponez, Sparta cere dizolvarea tuturor încercărilor de uniuni, ca aceea dintre Corint şi
Argos, precum şi obligarea Corintului şi a Megarei să reintre în liga peloponeziacă. Mai mult chiar,
când Theba refuză să participe la campania împotriva Olinthului, comandantul spartan ocupă citadela
Thebei (Cadmea), instalând o garnizoană spartană şi un regim despotic filospartan, în frunte cu
Leontiades (379). În aceste condiţii, nu este de mirare că cetăţile greceşti, în special Atena şi Theba,
sunt tot mai puţin dispuse să suporte dictatul Spartei.

9.4.1. Hegemonia thebană(371-362)

Semnalul este dat de Theba care reuşeşte, cu sprijinul Atenei şi sub conducerea a doi bărbaţi
de seamă - Pelopidas şi Epaminondas -, să înlăture regimul despotic şi dominaţia spartană şi să
reconstituie în jurul ei liga beoţiană.
Anii care au urmat sunt marcaţi de acţiuni ale Spartei menite să-i restabilească autoritatea.
Două intervenţii succesive (377, 376), conduse de Argesilaos pentru restabilirea vechii situaţii la
Theba, s-au soldat cu un eşec. Acelaşi rezultat îl are şi încercarea flotei spartane de a întrerupe
legăturile Atenei cu Pontul Euxin, datorită victoriei corăbiilor ateniene în apele insulei Naxos. Această
victorie este completată de izgonirea din M. Egee a tuturor garnizoanelor spartane. Mai mult chiar, o
flotă pusă sub comanda lui Timotheos, fiul lui Conon, pustieşte ţărmurile Peloponesului, reuşind să
atragă şi Corcyra în liga ateniană.
Atacată permanent şi tot mai puţin sprijinită de foştii săi aliaţi, Sparta este nevită să accepte un
compromis cu Atena, care, din cauza lipsei resurselor financiare, doreşte încetarea ostilităţilor. În plus,
ambele combatante erau neliniştite de creşterea puterii Thebei. Pacea, încheiată la Sparta (371),
stipulează principiul autonomiei, interpretat însă în favoarea Atenei şi a Spartei, fapt ce a determinat
nemulţumirea Thebei. Epaminondas, reprezentantul Beoţiei la tratative, avea pretenţia ca liga beoţiană
să fie tratată pe picior de egalitate cu celelalte două ligi(spartană şi ateniană). Refuzând să semneze
tratatul în numele beoţienilor, acesta se retrage din ligă.
Urmările desprinderii Thebei au fost deosebit de grave. Noua putere ce apare acum în viaţa
politică a Greciei, Theba, emite la început pretenţia de a fi tratată ca egala celor două, Atena şi Sparta.
La ridicarea Thebei au contribuit mai mulţi factori, dar mai cu seamă regimul său politic, democratic.
Liga beoţiană şi-a creat, sub hegemonia Thebei, un instrument politic pe măsura ambiţiilor sale. Dotaţi
cu o infanterie care utiliza noile tehnici de luptă, trupe de elită ("batalionului sacru") şi o cavalerie
foarte mobilă, thebani dobândesc sub conducerea lui Epaminondas la Leuctra (371) o strălucită
victorie asupra spartanilor. În urma înfrângerii suferite, Sparta şi-a pierdut, pentru totdeauna, prestigiul
militar şi politic, precum şi baza hegemoniei sale. Astfel, Liga beoţiană devine, prin Theba, o mare
putere. Înfrângerea suferită de spartani, determină în Pelopones o puternică reacţie împotriva
dominaţiei spartane, precum şi înlocuirea oligarhiilor locale. În Arcadia se încheagă o uniune federală
panarcadiană, cu capitala la Megalopolis şi cu o constituţie redactată după model beoţian. Încercarea
de intervenţie a Spartei se izbeşte de rezistenţa cetăţilor federate, care cer ajutorul Thebei. Intervenind
în conflict, Epaminondas, după ce înfrânge rezistenţa spartană, se îndreaptă spre Sparta, prădând sudul
Laconiei. Invazia beoţiană în Pelopones a determinat şi desprinderea Messeniei de sub autoritatea
Spartei şi constituirea federaţiei cu o constituţie democrată şi cu o capitală nouă, Messene (369),
ridicată lângă muntele Ithome.
Timp de un deceniu Theba va încerca să-şi stabilească dominaţia asupra Greciei centrale şi a
Peloponezului, obţinând sprijinul regelui persan. În nord, profitând de tulburări interne, Theba a reuşit
să integreze în liga beoţiană o parte din Thessalia. După moartea regelui macedonean Alexandru, o
nouă expediţie thebană (369-368 î.Chr.), condusă de Pelopidas, obligă regenţa instituită în Macedonia

112
să recunoască supremaţia Thebei şi să dea, ca garanţie a fidelităţii ei, un număr de ostateci. Printre
aceştia se numără şi tânărul Filip, făuritorul de mai târziu al puternicului stat macedonean, care, educat
la Theba, a învăţat de la Epaminondas arta militară. Theba se va opune şi Atenei în M. Egee şi în
strâmtori, iar tentativele de secesiune din sânul confederaţiei beoţiene sunt reprimate cu sălbăticie.
Astfel, Theba va determina formarea unei coaliţii ostile scopurilor sale hegemonice care
cuprindea Atena, Sparta şi alte cetăţi din Peloponez. În confruntarea de la Mantineea, din 362, deşi
armata thebană este victorioasă, moartea pe câmpul de luptă a lui Epaminondas face să dispară o dată
cu el şi hegemonia thebană.
9.4.2. A doua Ligă ateniană (377-355)
Faţă de comportamentul insolent al Spartei, Atena va trece la reconstituirea ligii sale maritime,
îndreptată împotriva hegemoniei spartane. La constituirea acesteia, Atena invită să ia parte toţi
duşmanii Spartei, ca şi pe cei ameninţaţi de pretenţiile ei de hegemonie (377). Trăgând învăţăminte din
trecut, Atena s-a străduit să-şi facă mai uşor simţită tutela. Principiul autonomiei era garantat prin:
absenţa garnizoanelor, a magistraţilor atenieni şi a cleruhiilor în cetăţile aliate. Pentru asigurarea
egalităţii între cetăţile aliate, nici o măsură de interes comun nu era valabilă fără aprobarea ecclessiei
ateniene şi a synedrionului aliaţilor. Tezaurul comun se constituia prin contribuţii benevole pentru
cetăţile mici care nu participau, în caz de nevoie, cu soldaţi sau flotă. Sediul şi administrarea tezaurului
erau la Atena, care răspundea şi de comanda militară pe timp de război. Scopul înfiinţării Ligii era clar
definit, ea urmărind "să-i silească pe lacedemonieni să îngăduie celorlalţi greci să se bucure de pace, în
libertate şi independenţă, fără ca teritoriile lor să fie încălcate". Principalele oraşe admise în noua
confederaţie erau, în primul rând, vechii "aliaţi": Chios, Byzantion, Theba, oraşe din Peninsula
Chalcidică, oraşe tracice, din Thesalia şi Epir, Corcyra etc.
Pentru a contracara acţiunile Thebei în Thesalia şi Macedonia, Atena a echipat o flotă
puternică, care sub comanda lui Timotheos, fără a ţine cont de condiţiile "păcii lui Callias", cucereşte
Samosul după un asediu de zece luni (366-365 î.Chr.). În schimbul serviciilor aduse satrapului Frigiei,
Arinbarzanes, care se revoltase împotriva regelui persan, Timotheos obţine pentru liga ateniană câteva
cetăţi aflate în Chersonesul tracic, printre care şi Sestos. Aceasta reprezenta pentru ligă un mare
succes, asigurându-i traficul de mărfuri, îndeosebi de grâne, spre Pontul Euxin.
După cucerirea insulei Samos, Atena aşează aici 2.000 de cleruchi atenieni, ceea ce, cu toate
că insula nu făcea formal parte din ligă, era îngrijorător pentru aliaţii săi. Aceasta cu atât mai mult cu
cât, între timp, synedrionul aliaţilor devenise tot mai mult o anexă a ecclesiei ateniene. De această
situaţie va profita cu abilitate Epaminondas, care, după crearea unei flote, printr-o acţiune îndăzneaţă
în Hellespont (364), reuşeşte să desprindă de liga ateniană câteva importante cetăţi (Byzantion, Chios
şi Rhodos). Acţiunea sa reprezenta un grav avertisment pentru Atena, chiar dacă intervenţia promptă a
lui Timotheos duce la recuperarea Byzantionului şi la restabilirea situaţiei în strâmtori.
În mai puţin de un secol, spaţiul grecesc a cunoscut, succesiv, hegemonia Atenei, cea a Spartei
şi apoi a Thebei. Nici una dintre acestea nu a supravieţuit coaliţiilor pe care ambiţiile şi practicile
acestor state le-au trezit printre celelalte cetăţi ale lumii greceşti. Pe la 360 î.Chr. un anumit echilibru
părea să se fi stabilit între thebani, cetăţile din Peloponez şi noua confederaţie maritimă ateniană, prea
slabă pentru a constitui un nou pol hegemonic. În timp ce se profila la orizont ameninţarea
macedoneană, Grecia rămânea un conglomerat de mici state, dornice de a-şi păstra independenţa şi
incapabile de a se uni în faţa unui pericol extern.

9.4.2.1. Atena şi războiul aliaţilor

Atena face tot mai greu faţă pretenţiilor sale de hegemonie, nemulţumirile în rândul aliaţilor
fiind tot mai numeroase, ca şi ieşirile din ligă (Pheri, Chorcyra etc.), iar pericolul unei revolte tot mai
ameninţător. Cauzele care au dus la confruntarea care s-a numit "războiul aliaţilor" sunt multiple, de
natură politică şi economico-financiară. Ele pot fi rezumate la faptul că, dintr-o symarchie, noua ligă
ateniană s-a transformat tot mai mult, ca şi vechea ligă delio-atică, într-un adevărat imperiu (arché).
Cele mai puternice cetăţi aliate vor profita de această situaţie pentru a se revolta împotriva
Atenei. Prilejul răzvrătirii a fost oferit de solicitarea de noi contribuţii în vederea susţinerii unei
campanii în Thracia. Semnalul revoltei este dat de Chios, susţinut de o ligă separatistă constituită în
anul 357 î.Chr. Deşi avea mari dificultăţi financiare, Atena printr-un efort deosebit, echipează o flotă
pe care o trimite împotriva cetăţilor rebele. Rezultatele nu sunt favorabile pentru Atena deoarece,
cetăţile rebele erau susţinute în acţiunea lor de către regele Persiei, Artaxerxes II.

113
 Astfel, Atena a fost silită să se retragă, iar pacea, încheiată în 355 î.Chr., declară independente
pe Rhodos, Cos, Chios şi Byzantion, iar Pirinth, Selymbria, Chorcyra sunt recunoscute autonome. Mai
rămân credincioase metropolei doar Cycladele, insulele de lângă coasta septentrională, câteva porturi
din Thracia şi Chersones, împreună cu cleruhiile din Lemnos, Imbros, Skyros şi Samos. Astfel, sfârşea
şi ultima încercare de unificare a Greciei.

9.4.3. Grecia apuseană în sec. IV î.Chr.

Cetăţile greceşti din spaţiul apusean (Grecia Magna, Sicilia) aşezate la periferia lumii greceşti,
în contact permanent, amical sau ostil, cu lumea "barbară", au fost silite să-şi adapteze existenţa la
această realitate.
Soarta cetăţilor greceşti din bazinul apusean al M. Mediterane a fost legată de la început nu
numai de atitudinea populaţiei băştinaşe, dar şi de a cartaginezilor. Pentru Sicilia şi Grecia Mare,
prezenţa cartaginezilor începe a deranja odată cu sec V î.Chr., când, din proprie initiaţivă sau instigaţi
de perşi, aceştia îşi concentrează eforturile împotriva lumii greceşti.
Aproape trei sferturi de veac, după înfrângerea cartaginezilor la Himera (480), grecii apuseni
nu au mai fost tulburaţi din această parte, probabil mai mult de teama flotei ateniene decât de a forţelor
locale. Aşa se explică de ce abia după distrugerea puterii maritime ateniene la Aigos Potamos (405),
Cartagina va îndrăzni să-şi facă reapariţia în Sicilia.
Intervenţia ei este provocată chiar de greci, mai precis de cererea Segestei de a fi ajutată de
Cartagina împotriva rivalei sale, Selinus (410). Distrugerea acesteia (409) este urmată apoi de
cucerirea şi distrugerea Himerei (409), cu care ocazie, pentru a compensa înfrângerea suferită aici în
anul 480, sunt sacrificaţi 3000 de greci.

10.4.1. Tirania lui Dionysios la Syracuza

În perioada 413-337 î.Chr. şi, mai ales, sub Dionysios I, Syracuza şi cu ea întreaga Sicilie şi
Grecia Mare, ajunge una din marile puteri ale antichităţii. El este unul dintre "salvatorii" lumii
greceşti. Fără a avea amploarea şi, mai ales, organizarea din marile monarhii elenistice, întinsa
stăpânire a lui Dionysios I este prima încercare de constituire a unui stat teritorial, deasupra polisului.
Situaţia creată favorizează reapariţia tiraniei la Syracuza, în persoana lui Dionysios. Acesta, de
origine modestă, după o scurtă carieră funcţionărească, se dedică carierei militare, devenind prietenul
şi ginerele lui Hermocrates. Distingându-se în luptele pentru Acragas, el procedează în aşa fel încât, ca
membru al colegiului strategilor, apoi ca strateg autocrator să devină, de fapt, stăpânul Syracuzei.
Preocupat de consolidarea puterii sale în interior, el încheie în anul 405 î.Chr. pace cu cartaginezii,
pace prin care recunoscând cuceririle Cartaginei (ultima fiind Gela), proclama independenţa pentru
Messina şi Leontinoi, în schimbul recunoaşterii teritoriului siracuzan şi, mai ales, a puterii sale.
La Syracuza, pericolul extern a contribuit la apariţia şi durata stăpânirii lui Dionysios. Baza sa
social-economică o va constitui masele sărăcite (ţărani şi meşteşugari) din care recrutează sprijinul cel
mai de seamă al puterii sale, armata de mercenari. O atenţie deosebită acordă Dionysios întăririi puterii
militare a Syracuzei. Oraşul este transformat, printr-un sistem complex de fortificaţie, într-o cetate
inexpugnabilă. Flota şi-a sporit numărul corăbiilor de la 200 la 400. La aceasta se adaugă şi o armată
terestră de 50.000 de hopliţi şi 10.000 de călăreţi. Dionysios introduce, împrumutate de la cartaginezi,
maşinile de război pentru asedierea cetăţilor (catapulte, maşini de apropiere şi escaladare). Inovaţii
importante sunt aduse în strategie şi tactică, prin acţiunea combinată a tuturor armelor: infanteria grea
şi uşoară, cavalerie şi maşini de război. Resursele financiare necesare întreţinerii armatei le asigură
prin mijloace diferite: confiscări, impozite, alterarea monedei, spolierea templelor sau expediţii de jaf.
Astfel pregătit, Dionysios începe să-şi pună în aplicare planurile sale de consolidare şi
extindere a puterii Syracuzei. Primele acţiuni le întreprinde împotriva cetăţilor greceşti şi a aşezărilor
băştinaşe din răsăritul Siciliei (403), acţiuni prin care aproape toată Sicilia de est, cu cetăţi ca Etna,
Catane, Naxos, Leontinoi ajung în mâinile sale, neţinând cont de clauzele tratatului cu Cartagina
(405).
Curând sunt începute şi ostilităţile cu Cartagina, Dionysios, cerând evacuarea insulei din
partea cartaginezilor. El dispune masacrarea cartaginezilor din posesiunile sale şi începerea
ostilităţilor. Gela, Camarina, Acragas, Therma trec, fără luptă, de partea lui Dionysios. Reacţia
Cartaginei nu se lasă aşteptată. Sunt trimise în Sicilia forţe puternice, sub conducerea lui Hamilco care
cuceresc Eryx, Motya, iar printr-o manevră abilă, pun mâna şi pe Messina, prin aceasta controlând

114
practic partea răsăriteană a insulei. Lupta navală de la Catane se termină cu înfrângerea lui Dionysios
care este silit să se retragă la Syracuza. Timp de aproape un an, oraşul este supus unui asediu, pe mare
şi pe uscat. Primind ajutor din partea Spartei, el trece la ofensivă care va duce la înfrângerea, pe uscat
şi pe mare, a cartaginezilor (396).
În timpul armistiţiului care urmează, deoarece cartaginezii se confruntă cu dificultăţi interne,
Dionysios consolidează dominaţia Syracuzei în Sicilia. Sunt ocupate, rând pe rând, prin trădare, lupte
sau înţelegeri, Enna, Kapphloidion, Menoi, Herbita, Kentoripa, Agyrion şi Herbessos.
Abia în anul 392 î.Chr., după reluarea ostilităţilor de către cartaginezi sub conducerea lui
Magon, are loc încheierea unui tratat de pace, potrivit căruia întreaga Sicilie, cu excepţia unui spaţiu
îngust din vest, este recunoscută a aparţine lui Dionysios.
După reglementarea situaţiei cu Cartagina, el îşi îndreaptă atenţia spre sudul Italiei, unde
reuşeşte într-un timp scurt (390-379), prin lupte sau pe cale diplomatică, să-şi subordoneze cea mai
mare parte a Greciei Mari, cu centre ca : Rhegion, Crotona, Hipponion. Doar Elea, Neapolis, Thurioi
şi Tarentum îşi menţin independenţa. Influenţa lui Dionysios se extinde şi în M. Adriatică, prin puncte
înaintate fondate pe coasta adriatică (Ancona şi Adria) sau illyrică (Issa). Sunt de menţionat şi
eforturile sale, adesea încununate de succes, de a interveni în treburile interne ale Greciei propriu-zise.
Dionysios găseşte timpul şi mijloacele necesare pentru continuarea disputelor cu Cartagina.
Deşi clauzele tratatului de pace din anul 392 î.Chr. îl satisfăceau, el redeschide conflictul în 382 prin
ocuparea unor oraşe din Sicilia, rămase în subordinea Cartaginei. Războiul însă se sfârşeşte prin
înfrângerea lui Dionysos de către Hamilco într-o bătălie dată la Cronion. Pacea încheiată (376) fixa
noile graniţe între posesiunile lui Dionysios şi cele ale Cartaginei: în nord la Himera, iar în sud la
fluviul Halycos, cu pierderea oraşelor Thermae, Selinus, Heracleia Minoa şi o parte a teritoriului
oraşului Acragas.
Urmaşii lui Dionysios vor încerca să păstreze şi să consolideze opera acestuia, utilizând nu
întotdeauna aceleaşi metode. Dionysios II, sub influenţa unchiului său Dion, s-a lăsat un timp sedus de
reformele propuse de Platon, revenind apoi la metodele de guvernare ale tatălui său. Dion, acuzat de
conspiraţie s-a refugiat la Atena, unde şi-a constituit o puternică armată de mercenari, cu care revine,
punând mâna pe Syracuza (357). Asasinarea lui Dion (354) nu face decât să sporească anarhia.
Cartaginezii vor profita de situaţia creată pentru a interveni. Adversarii lui Dionysios II se
adresează pentru ajutor metropolei (Corinthul), care îl trimite pe Timoleon (344), însoţit de 10 corăbii.
Dionysios II, obligat să renunţe la domnie, s-a refugiat la Corinth. Timoleon înţelege să fie la Syracuza
şi în toată Sicilia, ca altădată Solon la Atena, un adevărat arbitru între partide. El reuşeşte să dea
Syracuzei şi, după modelul ei, şi altor oraşe siciliene, o constituţie democratică.

9.4.4. Criza polisului grecesc

Războiul peloponeziac, ca şi conflictele care au însângerat lumea greacă la începutul secolului
IV î.Chr. au bulversat raporturile de forţă dintre cetăţi, compromiţând şi echilibrele interne din aceste
mici state şi zdruncinându-le bazele. Mai întâi războiul a determinat pierderi umane şi materiale
ireparabile. Pe lângă pierderile de pe câmpurile de luptă, pentru multe cetăţi care se revoltaseră
împotriva puterii tutelare, înfrângerea însemna decimare, deportare, sclavie. Războiul purtat pe
teritoriul altui stat determina, pe de altă parte, jaf şi distrugere, populaţii persecutate (Atica şi Beoţia au
avut cel mai mult de suferit).
Frecvenţa ostilităţilor a avut consecinţe dezastruoase şi asupra finanţelor beligeranţilor. La
Atena, întreţinerea flotei, soldele plătite hopliţilor, ca şi despăgubirile de tot felul, în contul
interminabilelor campanii, costau foarte mult tezaurul public. În Sparta, împărţirea funcţiilor între
casta războinică şi hiloţi nu a rezolvat decât temporar problema, pentru completarea efectivelor
lacedemonienii fiind constrânşi să recurgă la serviciile mercenarilor. În sec.IV practica mercenariatului
a tins să se generalizeze, ca o consecinţă a penuriei de soldaţi-cetăţeni şi a unor crize sociale care făcea
să prolifereze masa celor deposedaţi de pământ, pentru care meseria armelor constituia unicul mijloc
de a subzista. Oferindu-şi serviciile, mercenarii destul de costisitori pentru cetăţi, reprezentau un
adevărat pericol pentru democraţie. Atrocităţile comise de aceşti profesionişti în căutare de jafuri şi
sacrilegiile comise acompaniau frecvent trecerea lor (jefuirea sanctuarului de la Olympia de către
arcadieni, în 364 sau a celui de la Delfi de către focidieni, în 356).
Mentalităţile timpului au fost puternic afectate de aceste manifestări. Jafurile din sanctuare
reprezintă un semn al reculului general al sacrului, dar şi al unei încrederi mai reduse faţa de zeii

115
panthonului grec. Semnificative sunt şi schimbările care afectează marile sărbători ale cetăţii, văzute
tot mai mult ca spectacole şi succesul mereu crescând de care se bucură divinităţile străine (Adonis,
Isis).
Recrudescenţa pericolelor care ameninţau elenismul a făcut pe greci să constate că instituţiile
democratice nu mai corespundeau noilor cerinţe, dorind un şef carismatic, capabil să regrupeze forţele,
formând un front comun în faţa pericolului extern. De aici revenirea tiraniei, realizată la Syracuza sau
Siciona, în condiţii şi cu scopuri diferite de acelea ale Greciei arhaice. Tiranul din sec.IV era cel mai
adesea un profesionist în ale războiului, care se face stăpânul cetăţii cu sprijinul unei trupe de
mercenari, împunând domniei propriile legi. Tirania găseşte teren prielnic în cetăţile de la sfârşitul
epocii clasice deoarece şi tensiunile sociale au devenit explozive. Războiul a ruinat parţial proprietarii
mici şi mijlocii, clasa zeugiţilor pe care atenienii îşi întemeiau instituţiile şi etica democraţiei. Reveniţi
după lungi campanii, găsindu-şi adesea proprietăţile distruse, pământul în paragină, mulţi dintre ei
ajung fie să se îndatoreze pentru a-şi reface domeniul, fie să-l abandoneze, îngroşind rândurile unei
clase populare citadine confruntată cu multe neajunsuri. De aici rezultă o concentrare a proprietăţii
funciare care are drept urmare adoptarea unei economii rurale bazate pe profit şi pe folosirea pe scară
tot mai largă a mâinii de lucru salariate ori a sclavilor. În secolul IV se dezvoltă, pe fondul abundenţei
de masă monetară, datorată noilor mine din muntele Pangeu (Thracia), o economie de profit care a
stimulat activitatea bancară, comerţul şi care a dus la concentrarea averilor.
Adâncirea conflictelor sociale în Grecia secolului IV reprezintă un fenomen aproape general.
La Atena, unde reconstituirea imperiului maritim a compensat parţial urmările războiului,
prosperitatea şi politica adoptată în favoarea păturilor nevoiaşe a limitat efectele exodului rural. În
multe din cetăţile Greciei însă, ca şi în Magna Grecia, ruinarea micilor proprietari şi degradarea
condiţiilor de viaţă ale straturilor populare de la oraş au provocat tulburări, au determinat lupte
partizane care au degenerat în războaie civile.

10. ASCENSIUNEA REGATULUI MACEDONIEI

În timp ce Grecia înregistra efectele conjugate ale depopulării (Atena şi-a văzut efectivele
mobilizabile scăzând de la 40.000 la mijlocul sec.V, la 30.000 în anul 360), ale confruntărilor sociale
şi politice care marcau viaţa cetăţilor şi ale crizei morale pe care au instituit-o războaiele şi zguduirile
de la începutul sec.IV î.Chr., o nouă putere se afirma în nordul lumii greceşti: regatul Macedoniei.

10.1. Condiţiile naturale

Mărginită la sud de Thessalia şi Epir, la nord şi nord-est de Tracia, iar la vest de Illyria,
Macedonia era o regiune mai mult muntoasă în partea de nord şi de şes în sud. Această structură a
reliefului explică, în mare măsură, bogăţiile solului şi subsolului, precum şi ocupaţiile locuitorilor. În
afară de creşterea animalelor şi de agricultură, o mare dezvoltare a cunoscut mineritul, ca şi
exploatarea şi prelucrarea lemnului.
În ce priveşte caracterul etnic al macedonenilor, până astăzi dăinuie încă mari controverse.
Deşi regii se considerau greci, pe baza unei genealogii complicate, macedonenii sunt pentru grecii din
timpul războiului peloponesiac şi chiar din timpul lui Filip, nişte barbari, deci negreci24.
ªtiinţa modernă, punând în studiu izvoarele literare, arheologice, epigrafice, numismatice, fără
să reuşească să rezolve definitiv problema, a impus părerea potrivit căreia macedonenii, înrudiţi la
origine cu grecii, iar ulterior izolaţi de lumea mediteraneeană, au suferit o puternică influenţă etnică şi
lingvistică, tracă, epirotă şi illyrică.

10.2. Organizarea social-economică şi politică

Evoluţia societăţii macedonene, în mare asemănătoare cu a celorlalte aşezări greceşti, a fost
mult întârziată faţă de acestea. La la sfârşitul sec. V î.Chr., când Atena cunoaşte semnele crizei
polisului, Macedonia mai păstra încă în organizarea sa social-economică, urme ale structurilor
gentilice, iar pe plan politic rămăşiţe ale regalităţii homerice şi ale aristocraţiei gentilice.
De la sfârşitul sec.V î.Chr., Macedonia cunoaşte o ridicare constantă şi rapidă. Dintre
împrejurările externe, la ridicarea Macedoniei au contribuit războiul peloponesiac şi luptele pentru

24
. Demosthenes, Olynthicele, III, 3, 35; Philippicele, III, 119

116
hegemonie dintre statele greceşti. Rezultatul confruntărilor a determinat slăbirea acestora şi a permis
amestecul, tot mai insistent, al Macedoniei în problemele greceşti. Acest fapt s-a produs încă din
vremea lui regelui Archelaos (419-399 î.Chr.), care manifestă un interes deosebit pentru cultura
greacă, la curtea lui trăind Euripide şi Zeuxis. Strâns legate de puterea centrală, unele cetăţi s-au
constituit după modelul grecesc, cea mai importnată fiind Pella, capitala regatului. Urmează apoi o
perioadă de anarhie, creată de confruntările dintre aristocraţi, sub Ptolemaios (369-365 î.Chr.) şi
Perdicas III (365-359 î.Chr.), căreia îi pune capăt Filip II. La început tutore al tânărului rege Amynthas
IV, pe care l-a eliminat, noul suveran era înainte de toate un războinic macedonean, căruia nu-i lipseau
nici inteligenţa, nici geniul diplomatic, nici tenacitatea în a-şi realiza planurile sale. De aceea, într-un
anumit sens, adevăratul creator al statului macedonian poate fi socotit Filip II (357-336 î.Ch.), care
reuşeşte să se impună în lumea grecească, pe care o va supune, dându-i o altă organizare şi o nouă
orientare.

117
118
 10.3. Regatul Macedoniei în timpul lui Filip II
Cunoscător al lumii greceşti, ca unul ce fusese ostatec la Theba, Filip II şi-a dat seama de
slăbiciunile cetăţilor greceşti, măcinate de lupta pentru hegemonie, iar în interior de contradicţii, ceea
ce făcea din ele o prada uşoară pentru un stat bine organizat. Filip şi-a dat seama că Macedonia nu
poate deveni o mare putere fără a avea ieşire la mare, ţel pentru atingerea căruia uzează de toate
mijloacele: abilitate şi corupere, ca şi de forţă. După reglementarea problemelor cu tracii şi illyrii,
prima ţintă o va constitui peninsula Chalcidică unde cucereşte cetatea Amphipolis (357). Urmează
apoi Pydna (356) şi Potindeea care vor reprezenta baze ale acţiunilor sale viitoare. Va fonda de
asemenea aşezarea Cremidas (numită apoi Philippi, 356) şi va cuceri minele de aur de pe muntele
Pangeu (356), care i-au asigurat un considerabil tezaur de război, necesar pentru viitoarele sale acţiuni
militare şi diplomatice.
În momentul în care începe ascensiunea regatului Macedoniei sub Filip II, nici o cetate greacă
nu este capabilă de a se opune ambiţiilor suveranului macedonean. Doar Atena pare să îşi păstreze o
relativă hegemonie, deşi nu mai deţine resortul care a făcut din ea forţa democraţiei ateniene.

10.3.1. Reorganizarea statului

Rezultatul acestei politici de cuceriri, pe lângă mărirea teritoriului, a produs şi schimbări
radicale în structura social-economică şi politică a Macedoniei, care dintr-o alcătuire continentală, se
transformă într-un puternic stat cu ieşire la mare, dispunând de o tot mai dezvoltată economie de
mărfuri, cum o dovedesc cunoscuţii philippi care încep să inunde, graţie aurului de la Pangeu, lumea
greacă. Autoritatea şi puterea regelui au crescut considerabil. Aristocraţia hetairilor, pierzând tot mai
mult independenţa, devine o aristocraţie de curte. Ca semn al schimbării, capitala statului este mutată
la Pella, aproape de mare, iar numărul oraşelor creşte. Vechea reşedinţă a regilor, Aigai, îşi va păstra
doar o valoare religioasă.
O altă importantă reformă introdusă de Filip II viza reorganizarea armatei. Inspirată din
orgamizarea militară a Thebei, nucleul armatei îl constituia infanteria grea, celebra falangă
macedoneană, compusă din cetăţeni cu stare, comandată de ofiţeri aristocraţi. În componenţa trupelor,
aceasta era completată cu trupe de infanterie uşoară, formată din mercenari illyri şi traci, ca şi de
cavalerie uşoară. Cavaleria grea se compunea din hetairii regelui, la care se adăuga garda personală
(aşa numiţii hypaspistai). Acestei organizări, Filip II îi adaugă şi un armament corespunzător, din care
amintim cunoscuta sarissa, suliţă lungă de 2 m şi chiar unităţi de "artilerie".
10.3.2. Filip al II-lea şi Grecia
Astfel pregătit, Filip II s-a angajat tot mai mult în problemele Greciei. Acţiunea lui este
facilitată de faptul că în numeroase oraşe greceşti se constituie partide pro-macedonene. La Atena,
ideologul grupării pro-macedonene, formată din marii proprietari de pământ şi din negustori sau
proprietari de ateliere, a fost oratorul Isocrates. Pentru acesta, Filip reprezenta speranţa viitoarei
unităţi, omul căruia îi revenea misiunea de a reda elenismului forţa forţa sa de expansiune şi de a-l
conduce la cucerirea Imperiului ahemenid.
Puternic şi bine organizat era la Atena şi partidul anti-macedonean, format din negustorii
legaţi de hegemonia maritimă a Atenei şi din partizani ai democraţiei, partid ce-l avea în frunte pe
marele orator Demostenes. Deşi era conştient de unele defecţiuni ale democraţiei ateniene, acesta o
considera superioară oricărei alte forme de guvernare. De aici şi lupta sa neobosită pentru menţinerea
libertăţii şi independenţei Atenei, Filip fiind considerat în "Filipicele" sale ca un "barbar", fără legătură
cu Grecia şi cu cultura sa. Devenit adevăratul şef al cetăţii, inspiratorul politicii sale externe,
Demostenes a ajuns să obţină alianţa mai multor oraşe din Peloponez (Corint, Megara). Dar nu a reuşit
să-i convingă pe thebani să treacă în tabăra antimacedoneană. Acesta însă lupta, fără să-şi dea seama,
pentru un ideal perimat.
În această situaţie, era nevoie doar de un pretext pentru ca Filip II să intervină direct în
problemele greceşti. Acest pretext a fost găsit curând în aşa-numitul război sacru.

10.3.2.1. Războiul sacru.

Pretextul războiului l-au constituit prejudiciile ce ar fi fost aduse cetăţii sacre Delphi de către
Sparta, ce nu plătise o amendă pentru ocuparea Thebei şi de către Phocida, care comisese sacrilegiul
de a cultiva pământurile sacre ale oracolului. Ambele acuzaţii, formulate de către Theba, erau reflexul
acutelor contradicţii din cadrul amficţioniei delfice. De aceea, odată conflictul declanşat prin refuzul
Spartei şi Phocidei de a da curs reclamaţiei Thebei, cetăţile membre ale amficţioniei vor fi antrenate în
acest conflict armat.
Începutul îl face Phocida, care, susţinută de Sparta, ocupă, Delphi (356), preluând şi tezaurul
său în valoare de 10.000 talanţi. Un consiliu, convocat la Thermopyle de către Phocida, ratifică actul şi
proclamă războiul sacru împotriva Thebei. Riposta acesteia nu se lasă aşteptată, o armată constituită
din forţe proprii, precum şi din ale aliaţilor săi din Thessalia va reuşi să înfrângă trupele focidiene
(355).
Războiul continuă mai aprig sub conducerea comandantului focidienilor, Onamarchos, care îşi
îndreaptă acţiunile asupra Thessaliei, începând cu ocuparea strâmtorii de la Thermopyle. La solicitarea
thessalienilor, Filip II intervine energic, înfrângând pe Onamarchos la Crocos (353) şi devenind astfel
stăpânul Thessaliei. Încercarea de a cuceri şi Phocida se izbeşte de intervenţia Atenei, care, văzându-se
direct ameninţată, îi sprijină pe focidieni.
Aceasta înseamnă doar o amânare, timp în care Filip II îşi îndreaptă atenţia spre nord unde, de
asemenea, interesele Atenei erau serios angajate. Lupta principală se dă pentru Peninsula Chalcidică,
având ca ţintă Olinthul, centrul uniunii chalcidice, care, după o rezistenţă eroică (349-348 î.Chr.), este
cucerit şi distrus, împreună cu alte 32 de cetăţi. Cu toate că avea un tratat de alianţă cu Olinthul, Atena
nu poate interveni datorită situaţiei economice-financiare şi a contradicţiilor interne. Prin pacea din
anul 346, Atena pierdea toate teritoriile şi alianţele din această regiune, rămânându-i doar controlul
asupra strâmtorilor.
Apoi, Filip II, stăpân pe situaţie, cucereşte strâmtoarea Thermopyle şi teritoriul Phocidei, ale
cărei oraşe sunt distruse, iar locul ei în amficţionia de la Delphi este luat de Macedonia. Astfel, Filip II
devenea stăpânul Greciei centrale, fiind admis oficial în comunitatea greacă. Se putea astfel amesteca
direct în treburile ei, putându-i chiar dicta hotărâri conforme cu interesele sale.

10.3.2.2. Filip II şi Atena după pacea din 346 î.Chr.

Cu toată inegalitatea de forţe existentă, nu toată Grecia era dispusă să se supună lui Filip II. În
fruntea rezistenţei se plasează Atena, secondată de Theba.
După ce înfrânge pe illyri şi pe molossi supunând Epirul, Filip II anexează şi regatul tracic al
odrysilor la Macedonia, astfel consolidându-şi stăpânirea pe valea Hebrului, unde întemeiază oraşul
Philippolis. La rândul ei, Atena, la îndemnul lui Demostenes, întreprinde o serie de acţiuni, unele fără
urmări (înţelegere cu cetăţi din Pelopones, intervenţii în Eubeea şi Acarnania), altele însă de natură să
neliniştească Macedonia. Este vorba de trimiterea unor noi coloni în Cardia (341), pentru promovarea
intereselor Atenei în Chersones, dar, mai ales, pentru ralierea la politica acesteia a Byzantionului,
Chiosului şi Eubeei şi de încercarea de constituire a unei ligi panhelenice împotriva lui Filip II (340).
Atenienii au rezistat atacurilor armatei macedonene, atunci când Filip a hotarât să cucerească
zona strâmtorilor (339). Urmărind adevăratele sale obiective, Filip II a apărut pe neaşteptate în acelaşi
an (339) în Phocida. Toată Grecia este cuprinsă de panică, determinând unele cetăţi greceşti (Theba) să
se ralieze luptei dusă de Atena. Eforturile aliaţilor de a bara înaintarea trupelor lui Filip amână,
aproape cu un an, deznodământul final care are loc la Cheroneea, în Beoţia (sept. 338 î.Chr.). După
lupte înverşunate, grecii sunt înfrânţi, lăsând pe câmpul de luptă, pe lângă numeroşii morţi şi răniţi şi
libertatea Greciei.
Cauza înfrângerii grecilor la Cheroneea a constituit-o superioritatea militară şi financiară a
Macedoniei. Idealul pentru care lupta Demostenes era măreţ, dar nu mai corespundea momentului
deoarece sistemul democratic nu mai avea la Atena, ca şi în alte părţi ale lumii greceşti, baza social-
economică din trecut.
Filip II s-a arătat nemilos faţă de Theba, căreia nu a putut să-i ierte trădarea, aceasta fiind silită
să accepte o garnizoană în citadela Cadmeea şi să desfiinţeze liga beoţiană. În alte părţi (Eubeea,
Achaia, Corinth), Filip II s-a mulţumit să impună la putere partizanii săi. În schimb, regele a fost
foarte generos faţă de Atena, unde glasurile partidei pro-macedoniene care cereau încheierea păcii, se
făceau tot mai auzite. Aceasta pierdea cea mai mare parte din posesiunile sale din strâmtori şi ceea ce a
mai rămas din a doua confederaţie ateniană, cu excepţia coloniilor din Lemnos, Samos, Imbros şi
Skyros. Atena trebuia să intre în alianţa macedoneană şi, prin urmare, să renunţe la independenţa
diplomatică. În schimb, îşi păstra instituţiile, flota şi armata.
10.3.2.3. Congresul de la Corinth (338/337 î.Chr.)
 După victorie, Filip II trece prin istmul de Corinth în Pelopones fără a întâmpina rezistenţă
decât din partea Spartei, care refuza să-i deschidă porţile. După ce pustieşte Laconia, teritoriul acesteia
l-a împărţit duşmanilor Spartei: Messenia, Megalopolis, Argos. Apoi, a convocat la Corinth un
congres al tuturor cetăţilor greceşti , unde este constituită o ligă a grecilor (Liga corintică) al cărui şef,
militar şi politic, era Filip II. Un pact a fost stabilit între statele membre, fiind definite obligaţiile
fiecăreia. Liga are ca organ de conducere un consiliu (synedrion) în care cele aproximativ 100 de
cetăţi-state erau reprezentate proporţional cu importanţa lor militară. Regele Filip II devenea garantul
privilegiilor greceşti de pretutindeni. O arată clar unele din clauzele pactului de la Corith, potrivit
cărora consiliul ligii era invitat sa vegheze "ca în toate cetăţile aliate să nu aibă loc exilări sau execuţii
şi... nici confiscări, anulări de datorii, împărţiri de averi...". În faţa delegaţilor oficiali ai cetăţilor
greceşti, Filip II anunţă intenţia sa de a porni împotriva "barbarilor" din Asia "pentru a răzbuna
fărădelegile de odinioară săvârşite de Xerxes". Acesta era programul cuceritorului macedonean, care,
ajuns stăpân al Greciei, poza în campionul elenismului împotriva "barbarilor".
Filip nu a ajuns să-şi materializeze proiectul deoarece, în 336, cade victimă unui complot
pregătit de fruntaşi ai aristocraţiei macedonene nemulţumită de politica sa centralizatoare, în timpul
unei procesiuni desfăşurate în capitala Macedoniei. Planurile preconizate de Filip II, care concordau cu
evoluţia procesului istoric, vor fi împlinite de către Alexandru, fiul său, cu care începe în istoria
Greciei o nouă epocă, epoca elenistică.

11. EPOCA ELENISTICĂ

Prin termenul de elenism (hellenismós) se înţelege răspândirea limbii şi a formelor de

civilizaţie şi cultură create de greci în lumea euro-asiatică din sec.IV-I î.Chr. Statele europene care au
grăbit difuzarea elenismului au fost, pe rând, regatul Macedoniei şi Republica italică. Fără de impulsul
dat de campaniile în Orient ale regelui Alexandru al Macedoniei şi fără ciocnirea de interese care a
opus Roma un secol mai târziu regatului macedonean, elenismul nu ar fi avut extinderea şi strălucirea
pe care a dobândit-o.
Introducerea termenului de elenism în vocabularul ştiinţific aparţine istoricului german Johann
Gustav Droysen, în lucrarea sa "Geschichte des Hellenismus", Berlin, 1883. Caracterul universal al
elenismului, care implică modificări de esenţă în evoluţia societăţilor antice din spaţiul mediteranean
şi până la cursul Indusului, a prilejuit contactul nemijlocit al grecilor timp de veacuri înainte cu
populaţiile autohtone.
Epoca elenistică începe la moartea lui Alexandru Macedon şi se termină la date diferite, o dată
cu cucerirea romană. Ea se caracterizează prin extinderea teritoriilor ocupate de greci şi prin
deplasarea spre răsărit a centrului de greutate al elenismului. Rolul jucat de Grecia propriu-zisă este de
acum înainte destul de redus în comparaţie cu cel al regatelor orientale.

11.1. Alexandru Macedon (336-323 î.Chr.).

Cucerirea părţii apusene a Imperiului persan
Cu domnia lui Alexandru s-a deschis o nouă etapă în istoria lumii antice. Filip II şi-a extins
controlul asupra Greciei continentale, punând capăt anarhiei politice din lumea grecească. Aceasta a
fost obligată să recunoască o unitate impusă, iar pe Macedonia ca purtătoare a steagului luptei pentru
dărâmarea imperiului persan. "Cruciada" din Orient a fost condusă de Alexandru Macedon în cei 13
ani de domnie (336-323) cu o vigoare legendară. Alexandru a îndeplinit o mare misiune istorică,
deschizând epoca elenistică. Marele cuceritor dorea să creieze un imperiu universal în care să se
contopească lumea greco-macedoneană cu cea orientală.

11.1.1. Izvoare. Datorită întâmplării, azi nu dispunem de o istorie completă şi critică a

faptelor lui Alexandru cel Mare, scrisă de un contemporan al său. Jurnalul zilnic, redactat din ordinul
său de cancelaria regală s-a pierdut. Generali şi colaboratori din anturajul său (Ptolemeu, fiul lui
Lagos, amiralul Nearchos, inginerul Aristobulos) au lăsat memorii, dar şi acestea s-au pierdut.
Reconstituirea istoriei lui Alexandru cel Mare se face pe baza celor scrise despre el, patru sau cinci
secole mai târziu, de către istorici din timpul imperiului roman ca Diodor din Sicilia, Iustinus, Quintus
Curtius, Plutarh şi, mai ales, Arrianus, ca şi pe baza informaţiilor oferite de numismatică, epigrafie şi
papirologie.
Dintre aceste izvoare, cel mai important rămâne "Expediţia lui Alexandru cel Mare în Asia",
scrisă în limba greacă de către Arrianus, om cult, bun cunoscător în probleme de artă militară, ofiţer în
armata romană sub Antoninus Pius (138-161 d.Chr.).

11.1.2. Copilăria şi educaţia lui Alexandru Macedon

Născut în anul 356 în palatul de la Pella, Alexandru cel Mare a moştenit de la tatăl său o
sclipitoare inteligenţă, energie şi îndrăzneală în momentele grele. Mama sa, Olimpia, o prinţesă
epirotă, vijelioasă şi orgolioasă, adeptă a cultelor orfice şi dionisiace, îi va transmite unele pasiuni
violente, dragostea de literatură şi dorinţa de glorie. Primul pedagog, Leonida, îi va da o educaţie
spartană, severă până la vârsta de 13 ani. Apoi, împreună cu alţi copii de la curte, camarazi de arme de
mai târziu, ca Leonnatos, Hephaistion, Nicanor, primeşte ca profesor pe celebrul filozof Aristotel. În
localitatea Mieza, timp de 3 ani, au studiat temeinic, într-un fel de "pension", Alexandru fiind iniţiat în
discipline ca istoria, retorica, metafizica, geografia, ştiinţele naturii ş.a.
Mândru că neamul său se trăgea, după legendă, din Heracle şi Achile, Alexandru memoriza cu
pasiune versurile lui Homer, recita din poezia lui Pindar şi din tragediile lui Euripide. Plutarh scrie că
Alexandru "socotea şi numea Iliada merindea trebuincioasă pe calea virtuţii războinice".
Perioada de studiu se termină brusc în anul 342 î.Chr., când Filip II, angajat într-un război cu
tracii, îi lasă în grijă conducerea regatului macedonean. Apoi, în lupta de la Cheroneea, Alexandru a
condus o aripă a oastei macedonene.

11.1.3. Începutul domniei

În toamna lui 336 î.Chr., suprimarea lui Filip II printr-un complot de palat, l-a adus pe
Alexandru pe tronul de la Pella. Eventualii pretendenţi la tron (fraţi, veri, unchi) au fost înlăturaţi fără
milă, cu excepţia lui Filip Arhidaios, un frate cunoscut ca debil mintal.
Dispariţia neaşteptată a lui Filip II a produs în Grecia o trezire a spiritului de libertate, stârnit
de glasul lui Demostenes, iar Liga din Corinth se considera eliberată de obligaţiile asumate. Cu
rapiditatea-i de acţiune cunoscută, Alexandru a apărut, la sfârşitul verii lui 336 î.Chr., în Thesalia, apoi
la Thermopyle unde delegaţii amficţioniei delphice îl întâmpină ca pe un şef al elenilor. Theba şi
Atena îi trimit solii de supunere. La Corinth, consiliul ligii (synedrionul) i-a recunoscut calitatea de
hegemon în proiectata expediţie împotriva perşilor.
Înainte de a întreprinde această expediţie, Alexandru trebuia să asigure graniţele nordice ale
statului, unde numeroşi dinaşti illyri şi traci aspirau la independenţă. În primăvara anului 335 î.Chr.,
regele apare pe neaşteptate în Thracia pe care o pacifică, trece apoi Balcanii împotriva tribalilor pe
care îi înfrânge. Cu această ocazie are loc şi traversarea Dunării, urmată de o demonstraţie de forţă
împotriva geţilor din câmpia munteană. Apoi sunt pacificaţi şi illyrii.
Pe când Alexandru era angajat în aceste lupte, în Grecia s-a răspândit zvonul că ar fi fost
omorât. Asigurându-şi sprijinul Atenei, Arcadiei şi Elidei, Theba se răscoală împotriva autorităţii
macedonene. În doar 14 zile de la declanşarea insurecţiei, Alexandru apare în inima Greciei, pentru a
aduce la ordine cetăţile rebele. Theba, asediată şi distrusă din temelii, cu excepţia templelor şi a casei
lui Pindar, iar supravieţuitorii reduşi la sclavie, atrage atenţia asupra preţului plătit încercării de a
rezista hegemonului Greciei.
Dar Orientul îl atrage irezistibil pe succesorul lui Filip. Încredinţând destinele Macedoniei, ca
şi supravegherea Greciei, generalului Antipater, Alexandru începe marea aventură în răsărit.

11.1.4. Cucerirea Asiei Mici

În expediţia împotriva perşilor a pornit ca rege al Macedoniei şi ca general al ligii corintice, cu
mandatul de a pedepsi pe perşi şi de a deschide zone de expansiune economică, politică şi culturală
pentru greco-macedoneni. După calculele istoricilor moderni, Alexandru dispunea de o armată de cca.
37.000 de luptători (32.000 pedestraşi şi 5.000 de călăreţi). Era o oştire disciplinată, unitară din punct
de vedere tactic, bine organizată încă din timpul lui Filip II. În cadrul ei erau prezente şi trupele aliate,
ale supuşilor din Balcani, contingente furnizate de liga de la Corinth şi câteva mii de mercenari. Statul
major al regelui cuprindea generali precum Parmenion, socotit mâna dreaptă a lui Alexandru, Crateros,
Cleitos cel Negru, Antigon, Antipater, Seleucos, Nearhos, Lysimah, Ptolemeu, Perdiccas, nume ce le
vom reîntâlni în campania de cucerire a Orientului şi ca regi ai statelor elenistice.
Părţile slabe ale acestei campanii erau flota de război şi tezaurul militar, net inferioare perşilor.
Celor 400 de corăbii duşmane din M. Egee, comandate de grecul Memnon din Rhodos, Alexandru le-a
opus doar 170 de vase, slab echipate, la care până la urmă a renunţat. Ingeniosul plan al lui Alexandru
de a cuceri coastele asiatice, din Hellespont la gurile Nilului şi moartea prematură a lui Memnon, a dus
la dizolvarea acestei flote rămasă fără porturi. Regele macedonean pornea în campania spre răsărit cu
doar 7o de talanţi în tezaurul de război şi cu alimente care îi ajungeau numai pentru o lună. Prăzile,
tributul impus unor oraşe, ca şi tezaurele capturate din capitalele persane, au acoperit acest gol.
Situaţia politică şi militară din Imperiul persan era favorabilă începerii acestei campanii. De la
Mediterană la Indus exista o masă neomogenă de state vasale, satrapii cu veleităţi de independenţă,
popoare cu obiceiuri şi limbi diferite şi un grup de forţe centrifuge ce cu greu puteau fi ţinute în frâu
de dinastia Ahemenizilor. Regele Darius III apărea prea blând şi lipsit de calităţile unui mare
conducător. Dispunea de un uriaş tezaur de război, depozitat în palatele regale de la Persepolis, Susa,
Ecbatana şi Babilon. Flota persană din Mediterana de est avea ca marinari pe iscusiţii navigatori
fenicieni. Pe câmpul de luptă putea mobiliza 100.000 de luptători. Comanda însă o armată
nedisciplinată şi neunitară ca armament şi tactică de luptă, ea fiind expresia conglomeratului de
popoare din imperiu. În primăvara anului 334 î.Chr., Alexandru cel Mare a trecut
Hellespontul fără dificultăţi, cu ajutorul corăbiilor. Primul său act ajuns în Asia Mică a fost acela de a
înfige lancea în solul ei, pentru ca acesta să devină un "pământ dobândit prin vârful lăncii". Primul
drum a fost un pelerinaj la Troia, cetatea viselor sale din lecturile homerice, unde celebrează amintirea
eroilor săi favoriţia, Achile şi Aiax.
În acest timp, Memnon şi satrapii persani din Asia Mică concentrau importante forţe pe râul
Granicos, pentru a respinge peste Hellespont pe invadatori. Prima mare ciocnire dintre cele două
armate a avut loc în mai 334 î.Chr., pe malurile râului Granicos. Victoria a fost decisă de atacul
impetuos al cavaleriei condusă de Alexandru. După victorie, oraşele ioniene, cu excepţia Miletului
şi Halicarnasului, luate prin forţă, şi-au deschis porţile în faţa învingătorului. Peste tot, regele victorios
se arată tolerant faţă de zeii locali, alungă regimurile oligarhice şi stabileşte forme de conducere
democratice şi reorganizează pământul cucerit. În locul satrapilor, a numit ca guvernatori generali de-
ai săi sau indigeni de încredere.
Pătrunde apoi adânc în interiorul Asiei Mici, până la cetatea Gordion, oraş sacru al Anatoliei.
Acolo, pe acropola oraşului, se afla cunoscutul car al lui Gordion, având jugul legat de atelaj cu multă
dibăcie. Oracolul a prevestit că "cel care va izbuti să desfacă nodul cu care fusese prins jugul, acela va
deveni stăpân peste Asia". Alexandru a încercat să desfacă nodul, "dar văzând că strădania îi era
zadarnică şi nevrând să se dea bătut scoase sabia şi-l taie" (Arrianus).
Traversând Cappadocia, apoi Munţii Tauros, Alexandru pătrunde în Cilicia, unde la Issos, la
porţile Siriei, îl aştepta Darius cu armata sa. În loc ca Marele Rege să-şi aşeze uriaşa armată în câmp
deschis, spre a-i folosi întreaga capacitate de luptă, el a plasat-o în depresiunea din faţa golfului Issos,
strânsă între munţi, mare şi râul Pinaros. Desfăşurarea bătăliei de la Issos (12 nov. 333) ne este
cunoscută din relatările lui Ptolemeu, transmise prin Arrianus. Alcătuirea necorespunzătoare a liniei de
atac persane, nesiguranţa arătată de către Darius în contrast cu iniţiativele lui Alexandru, îl determină
pe Arrianus să scrie: "Lupta avea să se dea între macedoneni, dinainte învingători şi perşi, ca şi
învinşi". Deşi inferior numeric, Alexandru a obţinut aici o categorică victorie. Darius însuşi dă
semnalul derutei din armata sa, fugind de pe câmpul de luptă şi lăsând în mâinile învingătorului
familia sa (soţia, mama şi trei copii), tezaurul (3000 de talanţi), ca şi o pradă bogată.
Cu înfrângerea imperiului persan, eliberarea Asiei Mici şi a cetăţilor greceşti din Ionia,
Alexandru realizase obiectivele fixate de Liga de la Corinth. Refuzând propunerile de pace ale
suveranului persan, el se angajază într-o nouă etapă a acţiunilor sale, cucerirea întregului imperiu
ahemenid.

11.1.5. Cucerirea Siriei şi a Egiptului

După victoria de la Issos, Alexandru avea deschise toate drumurile imperiului. Cu toate
acestea, nu-l urmăreşte pe învins, ci vizând neutralizarea flotei persane care opera în Mediterana, flotă
ce incita spiritele antimacedonene şi ameninţa legăturile cu Grecia, Alexandru ia în stăpânire oraşele
siro-palestiniene (Tripoli, Byblos, Sidon). Tyr-ul, metropola Chartaginei, care se împotriveşte, este
luat cu asalt după un asediu îndelungat şi jefuit. Cu moartea lui Memnon în Rhodos, abilul şi tenacele
comandant al trupelor de mercenari ai lui Darius III, sfârşeşte şi încercarea persană de a declanşa în
Grecia o răscoală a cetăţilor nemulţumite de hegemonia macedoneană. După cucerirea cetăţii Gaza,
Alexandru ajunge la porţile Egiptului, pe care satrapul Mazaces i-l predă fără luptă.
La Memphis, Alexandru aduce sacrificii zeilor egipteni, ai căror preoţi l-au recunoscut ca
suveran legitim, moştenitor al faraonilor. Pe această linie se înscrie şi un "pelerinaj" în îndepărtata
oază Siwah din deşertul libian, la faimosul templu-oracol al zeului Amonn, deplasare care a avut un
substrat politico-religios. După legendă, aici primeşte confirmarea destinului său divin şi promisiunea
unei monarhii universale.
Alexandru organizează şi administraţia Egiptului, puterea militară fiind separată de cea civil-
administrativă. De prezenţa lui Alexandru în Egipt se leagă şi fondarea oraşului Alexandria. Se pare că
după indicaţiile lui, arhitectul Deinolarotes din Rhodos ar fi trasat planurile celui mai important port şi
a celei mai strălucite metropole culturale a lumii elenistice, amplasate pe un teren dispus la vărsarea
braţului apusean al Nilului în Mediterana.

11.1.6. Campania din Orient. Lichidarea Imperiului persan

O dată cu părăsirea Egiptului, în primăvara anului 331 î.Chr., începe o nouă etapă a expediţiei
lui Alexandru, în vederea confruntării decisive cu Marele Rege. El străbate Palestina, Siria şi,
coborând pe Eufrat, pătrunde în Mesopotamia. Darius a avut răgazul necesar concentrării la Babilon a
forţelor recrutate din răsărit. În afara superiorităţii numerice, trupele lui Darius dispuneau de arme noi,
necunoscute macedonenilor (elefanţi de luptă, 200 care de luptă ce posedau coase fixate în prelungirea
osiilor şi a proţapului, cu care îşi deschideau drum prin rândurile inamice). El şi-a plasat trupele
dincolo de Tigru la Gaugamela, într-o câmpie deschisă, pe un front larg de 9 km, putând uşor învălui
linia de atac a lui Alexandru care dispunea de un efectiv doar de 40.000 de infanterişti şi 7.000 de
călăreţi. Dispozitivul persan cuprindea, alternativ, în linie, infanterie, cavalerie, arcaşi, care de luptă şi
elefanţi. În faţa numărului mare al duşmanilor, geniul strategic al lui Alexandru a creat un dispozitiv
ce-i oferea posibilitatea să atace fulgerător pe Darius şi să-l împiedice astfel ca să-l încercuiască.
Lupta de la Gaugamela, s-a dat la 1 oct. 331. Atacul carelor persane a fost uşor anihilat de
soldaţii lui Alexandru care le-au creat spaţii de trecere, urmând apoi ca arcaşii şi aruncătorii de suliţi să
le facă inofensive. Ordinea şi disciplina în luptă a armatei greco-macedonene au asigurat victoria
asupra masei eterogene a amatei persane. Victoria s-a datorat atacului fulgerător al cavaleriei lui
Alexandru, luptă în care macedonenii şi-au dovedit superioritatea. Presimţind înfrângerea, Darius a
părăsit câmpul de luptă, retragându-se în Media, la Ecbatana. Victoria de la Gaugamela însemna
lichidarea puterii militare a imperiului persan.
După victorie, Alexandru s-a îndreptat spre Babilon, unde în marşul triumfal spre palatul de
odinioară al lui Nabucodonosor a fost întâmpinat cu flori. Satrapul Mazaios i s-a supus, rămânând
guvernator al Babilonului, asistat de un general macedonean şi de un trezorier grec. În templul zeului
Marduk a adus acestuia sacrificii solemne, respectând obiceiurile şi religia caldeilor, comportare prin
care Alexandru a reuşit să-şi câştige aceeaşi simpatie ca şi în Egipt.
În continuare, trece prin capitalele persane de la Susa, Persepolis şi Pasargade. Trebuie să
înfrunte în această înaintare rezistenţa populaţiilor de munte ale uxilor, iar în defileul cunoscut în
antichitate sub numele de "Porţile Persidei" a întâlnit a doua rezistenţă din partea satrapului Persiei,
Ariobarzanes, care îi opune o armata de peste 40.000 luptători. Printr-o mişcare de învăluire, o parte
din armată, condusă de Alexandru, cade în spatele perşilor, obligându-i pe aceştia să se retragă.
Comandantul din Persepolis, Tridates, i se supune, predându-i lui Alexandru tezaurul regal,
compus din 120.000 de talanţi. Între palatele din Persepolis strălucea cel zidit de Xerxes, marele
duşman al lumii greceşti. Ura grecilor s-a revărsat asupra acestei monumentale construcţii, simbol al
suferinţelor abătute asupra Greciei din timpul războaielor medice. Palatul regal a fost incendiat, iar
soldaţii macedoneni au jefuit şi au făcut să curgă mult sânge în cartierele nobile ale oraşului.
Incendierea Persepolisului marchează simbolic sfârşitul expediţiei panhelenice de răzbunare a
umilinţelor suferite de greci în timpul războaielor medice.
După dezastrul de la Gaugamela, Darius III s-a refugiat în ţara Mediei, la Ecbatana unde
încearcă să opună o nouă rezistenţă. Dispunea însă de forţe insuficiente pentru o confruntare armată cu
macedonenii. Deoarece Alexandru pornise în 330 î.Chr. spre Ecbatana, Darius s-a retras către
îndepărtata regiune muntoasă din Hyrcania (sudul Mării Caspice), unde putea să se fortifice în "Porţile
caspice".
La Ecbatana, Alexandru a luat hotărâri de mare impotanţă din care deducem noua sa orientare
faţă de lumea greacă. Astfel, el renunţă la serviciile cavaleriei thesaliene şi ale aliaţilor greci,
dispensându-se de sprijinul acestora, ca şi de al ligii de la Corinth. Prin acest act de autoritate,
Alexandru arăta tuturor noua sa calitate de "rege al regilor", stăpân al unui imperiu, situaţie care
depăşea mandatul deţinut până atunci ca strateg autocrator al grecilor şi macedonenilor.
Continuând apoi urmărirea lui Darius, Alexandru a ajuns până la "Porţile caspiene" (lângă
Teheran), unde află vestea uciderii lui Darius (iulie 33o) de către Bessos, care s-a proclamat "mare
rege" (Artaxerxes IV). Alexandru, urmând politica inaugurată în Egipt, îi rezervă lui Darius funeralii
solemne, simţindu-se îndreptăţit prin aceasta să se proclame moştenitorul Ahemenizilor. De atunci va
purta coroana descendentului lui Cyrus, asumându-şi astfel moştenirea sa prestigioasă. Nu mai era un
şef de război barbar care a asimilat cultura greacă, ci un suveran asiatic. El impune prosternarea în faţa
sa şi adoptă costumul şi eticheta de la curtea ahemenidă.
Prăbuşirea Imperiului persan, moartea lui Darius III, inaugurează cea de a treia etapă a epopeii
lui Alexandru, când, proclamându-se oficial moştenitor al suveranilor persani, el urmăreşte ideea
constituirii unui vast imperiu macedonean, bazat pe colaborarea cu populaţiile orientale învinse.

11.1.7. Cucerirea satrapiilor orientale

Pentru a aduce sub ascultare satrapiile orientale asupra cărora se întinsese autoritatea regelui
ahemenid, Alexandru va avea nevoie de alţi 3 ani, marcaţi de lupte grele, dublate de frământări în
rândul armatei sale (330-327 î.Chr.). Alexandru visa la crearea unui imperiu universal, lichidarea lui
Besos, noi cuceriri până la Indus şi contopirea învinşilor cu învingătorii. Pentru materializarea acestui
plan, Alexandru dă dovadă de mare supleţe, modificând tactica de luptă şi adaptându-se condiţiilor din
ţinuturile muntoase, locuite de populaţii războinice, care utilizau tactica luptei de guerilă.
Pentru a ajunge în cele două mari satrapii, Bactriana şi Sogdiana, unde Besos organizase punct
de rezistenţă, Alexandru a trecut, în primavara anului 329, bariera munţilor Hinducuşi prin trecătoarea
văii Kabul. Besos s-a retras dincolo de fluviul Oxos (Amu Daria) în oraşul Nautace din Sogdiana.
După cucerirea Bactrianei şi traversarea de către macedoneni a fluviului, pe baloturi din piele umplute
cu paie, Besos, trădat, este prins şi executat la Bactria. Pe malul fluviului de frontieră Iaxartes (Sâr-
Daria), unde căzuse Cyrus şi de unde făcuse cale întoarsă Darius, a fost fondată cea mai estică colonie
care-i poartă numele Alexandria Eschata (Chodjentul de mai târziu), punct de sprijin pentru stăpânirea
Sogdianei.
Pe măsură ce greutăţile campaniei de supunere a satrapiilor orientale se înmulţeau, creştea şi
opoziţia în rândurile aristocraţiei civile şi militare din anturajul lui Alexandru. Opoziţia era
determinată şi de faptul că Alexandru îşi arăta predilecţia pentru numirea aristocraţiei persane în
diferite posturi cheie, civile sau militare. Macedonenii erau ostili introducerii ceremonialului şi
etichetei de la curtea persană (cea mai detestată era prosternarea în faţa persoanei sale sacre -
proskynesis). Teama aristocraţiei macedonene era provocată şi de o eventuală înlocuire a ei cu cea
persană în treburile de stat, de unde şi comploturile puse la cale.
Prima conjuraţie a fost a lui Philotas, fiul lui Parmenion, comandant de cavalerie, acuzat de a
fi organizat un complot pentru lichidarea lui Alexandru. Judecat în faţa adunării întregii armate,
transformată în curte de justiţie militară, Philotas a fost condamnat la moarte. Conform obiceiului
macedonenilor, aceeaşi armată îl va ucide cu lovituri de pietre şi lănci aruncate.
Asemenea sângeroase procedee, comune unui despot oriental au întărit opoziţia în rândul
armatei. Când în timpul unui banchet (328), Cleitos cel Negru, comandant al cavaleriei, şi-a îngăduit
să-i spună în faţă nemulţumirile provocate macedonenilor de tendinţele de "orientalizare" ale lui
Alexandru, acesta nu ezită să-l răpună cu lancea.
În rândul greco-macedonenilor intenţia lui Alexandru de a impune prosternarea în faţa
persoanei sale sacre (proskynesis), produce adânci nemulţumiri. Capul opoziţiei faţă de această
pretenţie a regelui era filozoful Calistene, nepotul lui Aristotel şi istoriograf al curţii lui Alexandru.
Ocazia înlăturării sale s-a ivit cu prilejul aşa-zisului "complot al copiilor de casă", când Calistene,
învinuit de cunoaşterea şi tăinuirea acestui pericol pentru viaţa lui Alexandru, a primit pedeapsa
capitală pe malul Indusului, prin crucificare.
 11.1.7.1. Invazia în India (327-325 î.Chr.)
Pentru cei din Europa şi Orientul Apropiat, India rămânea ţara misterelor şi a unor fabuloase
bogăţii. Se credea că acolo se afla sfârşitul lumii, loc misterios unde au ajuns doar zeii Dionysos şi
Heracle.
Din Sogdiana şi Bactriana pacificate, Alexandru s-a informat despre disensiunile existente
între dinaştii Indiei, despre conflictele seculare dintre dravidieni şi arieni (principalele populaţii),
despre prăpastia dintre caste, care puteau, toate la un loc, înlesni cucerirea. Pentru acest scop a pregătit
o armată, estimată de autorii antici la 120.000 de oameni, armată în care grecii şi balcanicii se piereau
în masa de soldaţi orientali, mai ales perşi.
După ce a trecut munţii Hinducuş, în vara anului 327 î.Chr., Alexandru a primit la Nicaia
oferta prinţului indian Omphis, raja de Taxila, de a-l ajuta în luptele cu rivalul său Poros, oferindu-i
provizii, trupe de cavalerie şi elefanţi. Poros îl aştepta pe malul răsăritean al fluviului Hydaspes,
afluent al Indusului, cu o numeroasă armată dotată cu elefanţi. Alexandru trece pe malul opus al
fluviului pe timp de noapte, înşelând vigilenţa gărzilor acestuia. Pe malul fluviului Hydaspes s-a
desfăşurat (iulie 326 î.Chr.) cea mai grea şi sângeroasă bătălie din timpul campaniei lui Alexandru în
Orient. Acţiunile energice ale cavaleriei macedonene au învins oştile lui Poros, care, rănit, a fost
capturat. Pe locul bătăliei a ridicat două oraşe: Nicaia (Victoria) şi Bucefalia.
După victorie, Alexandru îşi continuă înaintarea până la fluviul Hyphasos (azi Bias). Aici,
macedonenii, înspăimântaţi de necunoscut, ajunşi la limita efortului fizic, refuză să continuie
înaintarea. Încercările de convingere ale acestora au fost fără rezultat, Alexandru fiind obligat să
cedeze şi să anunţe retragerea. Pe malul fluviului Hyphasos au fost înălţate 12 altare pentru zeii din
Olimp, protectori ai lui Alexandru, plasate în jurul unei coloane de bronz ce purta o laconică inscripţie:
"Aici s-a oprit Alexandru".

11.1.8. Intoarcerea din India la Babilon

Pentru revenirea în Mesopotamia, Alexandru a dispus construirea pe malul fluviului Hydaspes
a unei flote de 80 de vase de transport, echipate cu mateloţi fenicieni, greci şi ciprioţi, comandată de
Nearchos. O parte a armatei a mărşăluit de-a lungul cursului Indusului până în delta marelui fluviu
(325). Ajunsă în oraşul Pattala, armata macedoneană se va retrage spre Mesopotamia pe trei coloane,
urmând căi diferite. Un corp de armată, cel imperial, dubla de-a lungul coastelor, traseul corăbiilor lui
Nearchos pentru a o sprijini şi aproviziona. Celălalt corp de armată au urmat drumul pe uscat, prin
Carmania, spre Persepolis şi Susa.
În anul 324 î.Chr., după aproape zece ani de marşuri şi lupte, marele drum asiatic al lui
Alexandru lua sfârşit. Campania, unică în istoria antichităţii, a însemnat parcurgerea a 18.000 km, la
sfârşitul căreia cel mai mare imperiu antic, imperiul lui Alexandru Macedon era constituit. Acesta se
întindea de la M. Adriatică în vest, la Oceanul Indian şi Indus la est.
Pentru Alexandru, revenit în Mesopotamia, ultimii doi ani ai domniei au fost plini de
evenimente. Preocupările sale predominante se axau pe organizarea imensului teritoriu ce-l stăpânea.
Ultimul an de domnie şi viaţă al marelui cuceritor prefigurează dificultăţile cu care s-ar fi confruntat în
viitor: frământări ale satrapilor persani, nemulţumirile surde ale trupelor macedonene, răscoale ale
mercenarilor greci, clocotul cetăţilor din Grecia în pragul revoltei.
Dar, în iunie 323, în vârstă de doar 33 ani, Alexandru se stingea brusc din viaţă în oraşul din
care intenţiona să facă noua capitală a imperiului său, Babilonul, fără a desemna un succesor.

11.1.9. Organizarea imperiului macedonean.

Cum dorise să se înfăţişeze lumii şi tatăl său, Filip II, Alexandru a pătruns în Asia în calitate
de conducător al unei coaliţii greceşti, având ca ţel "pedepsirea" perşilor şi eliberarea cetăţilor greceşti
din Asia Mică subjugate de aceştia. La începutul campaniilor sale, pretutindeni pe unde trecea
restabilea "libertatea": în Lydia, în Egipt unde, salutat ca rege şi considerat "fiu al lui Ammon", devine
"eliberator" şi "răzbunător" al sacrilegiilor săvârşite de Cambyses, regele Persiei, iar în Babilon
încearcă să refacă prestigiul Caldeei cucerite şi umilite de perşi.
O contribuţie importantă a avut Alexandru în procesul de organizare a teritoriilor subordonate.
Cuceririle sale aveau un caracter metodic deoarece regele era dominat de ideea creării unui stat
universal. Trebuind să guverneze un conglomerat de etnii, Alexandru şi-a dat seama că elenismul, încă
incipient, nu putea deveni singurul factor unificator. După înfrângerea lui Darius şi dispariţia acestuia,
considerându-se urmaş legitim al ahemenizilor, Alexandru va adopta o serie instituţii, obiceiuri şi
tradiţii orientale. Teritoriul asiatic cucerit de macedoneni cuprindea, alături de state puternice conduse
de monarhi, şi populaţii semi-barbare, independente, care figurau doar nominal în lista neamurilor
subordonate administraţiei de stat. În general, Alexandru a menţinut în vigoare sistemul administrativ
al satrapiilor din regatul persan, cu unele completări. Uneori, alături de satrap sau în locul lui, era
numit un comandant militar macedonean. Acordarea conducerii unei satrapii a devenit un privilegiu, o
recompensă, mai ales când era vorba de nobili perşi pe care regele dorea să-i atragă de partea lui.
Pentru a preveni tendinţele de mărire a satrapilor locali, Alexandru le-a retras atribuţia de strângere a
taxelor şi dărilor în natură, creindu-se un sistem fiscal diferit, controlat de greci.
Informaţiile istorice arată existenţa în jurul său, ca centru de conducere, a unei curţi,
organizată după model oriental şi deservită de numeroşi funcţionari, strict ierarhizaţi. Locul prim îl
deţinea cancelarul, un fel de prim-ministru, în persoana lui Eumene din Cardia. Subordonat acestuia
era departamentul finanţelor statului, condus de Harpalos. Îi urma hiliarhul, comandantul militar cu cel
mai înalt grad după rege, care primeşte şi alte atribuţii (recrutarea şi lăsarea la vatră).
Consiliul celor zece care forma garda personală joacă rolul unui stat major, hotărând pacea şi
războiul. Armata, adevăratul instrument de guvernământ, era dotată cu un corp de generali formaţi la
şcoala lui Filip II. Sunt primiţi în armată peste 30.000 de tineri din regiunile supuse care sunt instruiţi
după regulile de luptă macedonene, fiind obligaţi să înveţe şi greceşte. A impus şi o reformă militară
ce reprezenta continuarea tacticii macedonene inaugurate de Filip II şi anume cooperarea de luptă a
diferitelor arme. S-au constituit astfel unităţi tactice (hopliţi, arcaşi, suliţaşi), combinate într-un singur
corp. De asemenea, a sporit cavaleria, extinzând modul de luptă şi armamentul hetairilor şi a întemeiat
corpuri de călăreţi arcaşi şi lăncieri.
Pentru a-şi atrage simpatiile locale, mai ales ale aristocraţiei şi ale militarilor, dar şi pentru
satisfacerea orgoliului său, Alexandru adoptă obiceiurile orientale. Astfel, introduce, în 328 î.Chr.,
practica regală a mezilor: proskynezia (plecăciunea adâncă, cu fruntea la pământ, în faţa suveranului),
se căsătoreşte cu o prinţesă bactriană, Roxana, îmbracă veşminte persane şi promovează aristocraţi
persani în unele funcţii administrative şi militare. O expresie a acestei politici o găsim în cunoscutele
zile ale "nunţii susiene", din februarie 324, când căsătoria lui Alexandru cu Stateira, fiică a lui Darius
III, a fost însoţită de căsătoriile celor 10.000 de macedoneni cu femei persane.
Calea practică pe care s-a realizat cel mai bine politica de contopire în noul imperiu creat s-a
afirmat în viaţa economică: o dezvoltare deosebită a comerţului, a colonizării militare şi orăşeneşti, a
meşteşugurilor şi drumurilor.
Cu toate acestea, în puţinul timp cât l-a avut la dispoziţie, Alexandru cel Mare nu a izbutit să
pună la punct un sistem administrativ şi fiscal uniformizat sau o legislaţie pe baza căreia să
funcţioneze noul regim. Egiptul s-a bucurat de o autonomie mai mare decât restul teritoriului cucerit,
fiind guvernat iniţial de doi localnici, pe care Arrian îi numeşte nomarhi. Districtele administrative ale
Egiptului, nomele, rămân cu conducători locali, dar forţele militare sunt comandate de macedoneni sau
greci, ca şi sectorul financiar.
11.1.10. Opera lui Alexandru Macedon
Alexandru a fost nu doar un cuceritor neîntrecut până atunci, dar şi un organizator practic, un
sârguincios administrator. În domeniul religiei apare tolerant, arătând acelaşi respect zeilor
macedoneni, greci, egipteni, persani şi căutând un sincretism religios folositor unităţii imperiului său.

Concepţia lui Alexandru în problema guvernării tindea către un stat mondial unitar, în cadrul
căruia urma să dispară amalgamele etnice, economice, culturale, morale. Pentru o asemenea idee
grandioasă nu existau însă suficiente premise. Nunţile de la Susa, instruirea după tactica macedoneană
a 30.000 de recruţi asiatici, adoptarea ceremonialului şi a costumului persan la curte, educarea copiilor
aristocraţiei persane la curtea macedoneană, colonizările cu elemente greco-macedonene în Orient ş.a.
au constituit modeste paleative ale acestui grandios plan. Coloniile-oraşe ridicate de Alexandru au
reprezentat singurele locuri de contopire a neamurilor europene şi asiatice sub o haină de limbă şi
cultură grecească.
Expediţia lui Alexandru Macedon a stabilit traseul celor mai scurte şi bune drumuri de comerţ,
pe uscat şi pe mare. Cu domnia lui, caravanele duceau şi aduceau mărfuri direct din India, până în
porturile estice ale Mediteranei. Nearchos a deschis drumul maritim din delta Indusului la Golful
Persic. Prin introducerea unei culturi comune, cea greacă, Alexandru a deschis calea elenismului în
Orient.
Din antichitate şi până azi s-au exprimat puncte de vedere diferite asupra lui Alexandru
Macedon. Filozoful Seneca socotea domnia lui Alexandru ca o "nebunie fericită", iar Plutarh o epocă a
"virtuţii". Toţi istoricii recunosc însă că domnia lui Alexandru Macedon a adus ceva nou pentru
progresul umanităţii. El a rupt barierele strâmte ale oraşelor-stat greceşti, a vehiculat în adâncul
Orientului cultura greacă, a deschis noi căi economice şi culturale. Dacă nu a reuşit să realizeze o
unitate politică universală, în schimb a îndeplinit una culturală. Campaniile lui au deschis epoca
elenistică.

11.2. Soarta Imperiului. Elenismul

Marele imperiu realizat de Alexandru, lipsit de unitate economică şi etnică se va dezmembra
în decursul celor patru decenii care urmează moarţii creatorului lui. În acest răstimp se desfăşoară
evenimente confuze, dominate de luptele dintre diadohi (urmaşi), fiecare dorind să desprindă o parte
din cuprinsul statului lipsit de coeziune.
Tendinţele divergente s-au manifestat încă de la primul consiliu, ţinut de marii generali la
Babilon, în problema succesiunii la tron. S-a ajuns la un acord de compromis, urmând să se aştepte
naşterea unui moştenitor, care a şi venit curând pe lume, fiind proclamat rege sub numele de
Alexandru IV. În acelaşi timp, la cererea cavaleriei, Filip Arhidaios, fratele lui Alexandru, a fost şi el
proclamat rege.
Deoarece un minor şi un debil mintal nu puteau conduce statul, s-a alcătuit o regenţă
reprezentată prin Perdiccas. Până la majoratul lui Alexandru IV, se adoptă formula unei guvernări
colective a şefilor militari, generalii urmând să devină satrapi în principalele regiuni. Aplicarea acestui
sistem a dus la dezmembrarea imperiului. La Babilon rămânea Perdiccas şi familia lui Alexandru
(soţia Roxana şi fiul minor). Ptolemeu primea Egiptul cu Libia, Lysimach - Thracia, Leonnatos -
Frigia hellespontică, Antipater - Macedonia şi Grecia etc. Deoarece fiecare diadoh urmărea să-şi
lichideze vecinul şi să se proclame rege, ei îşi vor constitui câte o armată proprie şi se vor comporta în
satrapiile lor ca adevăraţi regi. Perdiccas, adept hotărât al păstrării unităţii imperiului, ca reprezentant
al puterii centrale, se va strădui să menţină sub control pe aceşti generali-satrapi din Orient.
Împotriva politicii şi poziţiei lui Perdiccas se coalizează ceilalţi diadohi, adepţi ai divizării
imperiului (Antigonos, Antipatros, Crateros, Lisimach şi Ptolemeu). Perdiccas organizează o campanie
în Egipt pentru a-l pedepsi pe Ptolemeu Lagos, dar eşuează în încercarea de a forţa traversarea Nilului,
fiind ucis de proprii ofiţeri (321 î.Chr.). Dispariţia lui Perdiccas a determinat întrunirea de la
Triparadeisos (nordul Siriei), în vederea redistribuirii sarcinilor de guvernământ. Alegerea lui
Antipatros, cel mai vârstnic dintre participanţi, ca regent determină şi transferarea centrului teoretic al
puterii regale din Asia (Babilonia) în Europa (Macedonia). Antigonos dobândeşte titulatura de
strategos, comandant suprem al forţelor militare din Asia, iar Seleucos, unul dintre ucigaşii lui
Perdiccas, este răsplătit cu satrapia Babiloniei. După dispariţia lui Antipatros (319 î.Chr.), procesul de
destrămare a vastului imperiu şi de constituire a statelor teritoriale elenistice, conduse de diadohi, se
precipită. Cassandros, fiul lui Antipatros, desemnat strateg, se dovedeşte a fi un înveşunat duşman al
familiei lui Alexandru, stabilită în Macedonia. Din Epir, ambiţioasa Olimpia, mama lui Alexandru,
pătrunde în Macedonia, îl prinde şi ucide pe Filip Arhidaios, împreună cu şoţia sa Euridice (317).
Apoi, încearcă să provoace o răscoală în Macedonia împotriva lui Cassandros. Asediată de acesta în
cetatea Pydna, Olimpia a fost capturată şi executată (316). Fără remuşcări, Cassandros face apoi să
dispară şi ultimii urmaşi ai marelui cuceritor, soţia acestuia, Roxana şi fiul ei, Alexandru IV (310),
devenind singurul conducător al Macedoniei.
Dispariţia acestora a oferit ocazia pentru ca diadohii, oficial, să se proclame regi în satrapiile
lor şi să continue luptele între ei. Datorită acestor frământări, imperiul se va diviza în părţile din care
fusese iniţial constituit, mai importante fiind: a) regatul Macedoniei, condus mult timp de dinastia
Antigonizilor. Grecia s-a divizat din nou în oraşe-state; b) regatul lagid din Egipt, întemeiat de
Ptolemaios, fiul lui Lagos şi c) regatul seleucid, cu capitala la Babilon, fondat de Seleucos (312), unul
din generalii lui Alexandru.
Istoria statelor elenistice, deşi presărată cu războaie, vărsări de sânge şi crime, poate fi socotită
ca o perioadă de o importanţă deosebită prin răspândirea culturii greceşti în răsărit. Purtătorul acestei
făclii spre Asia la început a fost Alexandru. Apoi, prin colonişti greci şi cu sprijinul curţilor regale,
această cultură a pătruns în adâncul teritoriilor cucerite, venind în contact direct cu vechile culturi ale
popoarelor din Orient. Aici au apărut numeroase focare de cultură greacă (Alexandria, Pergam,
Antiochia etc.), dotate cu şcoli, biblioteci, teatre. Elenizarea parţială a Orientului a reuşit, în special în
oraşele-colonii, unde existau asemenea instituţii de cultură elenistică.
11.2.1. Declinul Greciei
În Grecia continentală doar câteva oraşe (Atena, Corinth) păstrează faţada independenţei şi
aparenţa la instituţiile tradiţionale. Declinul acestora se accentuează ca urmare a concurenţei
produselor agricole şi comerciale furnizate de regatele provenite din dezmembrarea Imperiului, a
deplasării spre est a marilor drumuri comerciale, a avântului unor noi poli economici, precum
Alexandria şi Antiochia şi, mai ales, de pe urma rivalităţilor persistente între cetăţi şi a nesfârşitelor
războaie la care s-au angajat moştenitorii lui Alexandru. Grecia mai poate exporta doar ulei, vin şi
produse de lux. Doar câteva oraşe insulare (Rhodos, Delos) profită de pe urma deplasării centrului
politic şi economic către Orient.
La vestea morţii lui Alexandru, Atena a luat conducerea unei coaliţii care, după câteva succese
iniţiale, a fost nimicită de armatele lui Antipatros. Aceasta reprezintă ultima răbufnire a cetăţilor
greceşti pentru dobândirea independenţei lor, acţiunea fiind aspru pedepsită: o garnizoană
macedoneană este instalată la Pireu, predarea conducătorilor democraţi care propovăduiseră rezistenţa
(Demostene s-a otrăvit pentru a nu cădea în mâinile duşmanilor) şi renunţarea la instituţiile sale
democratice.
Sfârşitul democraţiei ateniene marca o cotitură importantă în istoria lumii greceşti. Ea
evidenţia prăbuşirea unui sistem politic, cel al autonomiei cetăţilor, care făcuse originalitatea şi
măreţia civilizaţiei greceşti, dar care nu putea rivaliza cu puterea marilor regate ieşite din cuceririle lui
Alexandru. Aceste cetăţi se văd prinse în luptele care opun între ele dinastiile moştenitoare ale
imperiului, în special pe Antigonizi care domnesc în Macedonia şi pe Lagizii care căutau să cuprindă
şi spaţiul grecesc. Rezultă de aici , pentru fiecare din cetăţile greceşti, o istorie complicată, marcată de
revolte, asedii, represiune şi frământări interne, fără ca aceste evenimente să schimbe raportul de forţe
dintre cetăţi şi suveranul macedonean, devenit monarh absolut (basileus).
În cursul secolului care a precedat cucerirea romană, Grecia a continuat să sărăcească şi să se
depopuleze. Chiar în Atena activitatea economică s-a diminuat puternic după ce cetatea şi-a pierdut
ultimele sale cleruhii şi după ce centrul de greutate al lumii greceşti s-a deplasat spre marile metropole
orientale. Pireul a încetat să mai fie principala piaţă a Mării Egee, acest lucru antrenând declinul
numeroaselor activităţi meşteşugăreşti. Doar prestigiul intelectual al oraşului se mai păstrează. ªcolile
sale filozofice sunt cele mai cunoscute în lumea greacă. Atelierele de pictură livrează copii ale
lucrărilor clasice. Consecinţele crizei economice sunt nefaste pe plan social, determinând
recrudescenţa tensiunilor sociale care ajung, mai ales în Peloponez, la adevărate mişcări. Vechile
revendicări sociale din epoca arhaică (abolirea datoriilor şi reîmpărţirea generală a pământului) revin
la ordinea zilei. La Sparta, revendicările populare îşi găsesc ecou pe lângă regele reformator
Cleomenes III care printr-un program radical proclamă abolirea datoriilor, crează noi cetăţeni dintre
hiloţi, distribuindu-le loturi de pământ. Încercarea sa determină cetăţile reunite în cadrul ligii aheene să
solicite intervenţia monarhului macedonean, Antigonos Doson. Acesta, învingându-l pe Cleomenes în
bătălia de la Selesia (222), restabileşte ordinea în Peloponez.
În timp ce se profilează pericolul unei intervenţii romane în Mediterana orientală, sub aspect
politic Grecia continentală se găseşte împărţită în trei zone, inegale ca importanţă: a) Nordul şi estul
constituie spaţiul unde monarhia macedoneană îşi exercită autoritatea directă. b) În centru, între
Thessalia şi istmul de Corint, se întinde sfera de influenţă a ligii etoliene, o confederaţie cu instituţii
foarte slabe din care nici un membru nu poate atinge hegemonia. Totuşi, organizarea sa a fost destul
de puternică, putând stăvili înaintarea invadatorilor celţi spre Delfi (278). c) La sud, liga aheeană
reunea, cu excepţia Spartei, principalele oraşe din Peloponez.
Nici una dintre ligi nu este capabilă să se opună durabil puterii Antigonizilor. Totuşi, aceştia
au trebuit să ţină cont de ele, aşa cum vor trebui să le ia în seamă şi romanii, la începutul secolului II
î.Chr., când încep să se intereseze de spaţiul oriental. Cu toate acestea, nu este departe timpul când,
victorioasă asupra lui Filip V, Roma, prin consulul Flaminius, va proclama "libertatea grecilor" (196).
Altfel spus, supunerea faţă de un stăpân mai puţin tolerant cu autonomia lor decât fusese cuceritorul
macedonean şi succesorii săi Antigonizi. Aceasta reprezenta sfârşitul unei istorii care avea să lase
Europei şi lumii o moştenire uriaşă.
 11.2.2. Regatele elenistice
11.2.2.1. Regatul Macedoniei
Dintre statele elenistice, Macedonia constituie regatul cel mai puţin important. Macedonia
deţinea adevărata putere în Grecia prin extinderea hegemoniei asupra cetăţilor, în aparenţă
independente. Acesteia i se opun, cât de cât, cele două ligi greceşti: etoliană şi aheeană. Puterea sa
militară s-a bucurat multă vreme de o faimă considerabilă datorită valoroasei sale falange. Vecinătatea
Greciei a antrenat Macedonia într-o serie de alianţe, intrigi şi conflicte.
Luptele dinastice intervenite la moartea lui Cassandros (297) dau câştig de cauză lui
Demetrios I Poliorcetes, fiu al lui Antigonos, ajuns diadoh, care se proclamă rege. El reuşeşte să
restabilească controlul asupra unei părţi a Greciei. Încercarea sa de a recuceri litoralul Asiei Mici se
încheie cu un eşec (286 î.Chr.). Înfrânt de Seleucos, Demetrios sfârşeşte prin a muri în captivitate la
Apameia.
La moartea tatălui său (283), Antigonos Gonatas adoptă titlul de rege, fiind recunoscut ca
suveran al Macedoniei doar în anul 276 î.Chr., după victoria repurtată asupra unei grupări celtice care
pustia Peninsula balcanică. Pentru a contracara ofensiva lui Pirus (274-273 î.Chr.), revenit în Epir
după intervenţia din Italia, Antigonos se aliază cu Sparta. Prin intervenţii energice (267-261 î.Chr.),
reuşeşte să zdrobească încercarea cetăţilor greceşti, sprijinite de Egiptul Lagid, de a înlătura dominaţia
macedoneană din Grecia. Tenace, Antigonos a reuşit să consolideze statul macedonean, ruinat după
seria de războaie civile (320-275 î.Chr.) şi să-i restabilească hegemonia în Grecia. El întemeiază şi o
nouă dinastie care va domni până la cucerirea romană. La curtea din capitala Pella era înconjurat de
oameni de litere, filozofi.
Fiul său, Demetrios II, a trebuit să lupte împotriva unei coaliţii a Greciei centrale şi
Peloponesului. La moartea sa, vărul său, Antigonos Doson, reuşeşte să reinstaurează influenţa
macedoneană în Peloponez, solicitat fiind de Liga aheeană, alarmată de reformele regelui spartan
Cleomenes III. Redobândeşte de asemenea Corinthul şi reorganizează o Ligă a cetăţilor elenice
(symarchie), în care intră jumătate din Grecia, având ca hegemon pe regele Macedoniei (224). La
solicitarea de intervenţie venită din partea Ligii aheene, îl înfrânge pe regele spartan Cleomenes la
Selessia (222) şi intră în Sparta, cucerită pentru prima dată de un duşman victorios. Sparta este
constrânsă să intre în Liga cetăţilor elenice.
Domnia ultimilor doi regi macedoneni, este dominată de luptele purtate contra Romei. Filip V
(238-179 î.Chr.) se lasă antrenat într-un război, alături de Liga helenică (întemeiată de Antigonos III),
împotriva Ligii etoliene, aliată cu Sparta şi Elida, numit şi "războiul aliaţilor" (220-217 î.Chr.). Sub
influenţa lui Demetrios din Faros, dinast din Illyria, refugiat la curtea din Pella, Filip V încheie o
alianţă cu Hannibal, care viza eliminarea influenţei romane din Illyria. Primul război macedonean
(215-205 î.Chr.), prima confruntare dintre Roma şi Macedonia elenistică, se încheie prin pacea de la
Phoinike (205), în urma căreia se realizeaza un partaj a Illyriei între Roma şi Filip V. În această
dispută, Roma a reuşit, printr-o abilă diplomaţie, să mobilizeze, împotriva lui Filip V, Liga etoliană,
Pergamul, Sparta, Elida şi Messenia, obligându-l pe suveranul macedonean să lupte pe mai multe
fronturi, în Thesalia, Eubeea, Pelopones şi M. Egee şi împiedicându-l astfel să sprijine direct pe
Hannibal în luptele din Italia.
După anul 203 î.Chr., atenţia lui Filip V se îndreaptă spre M. Egee, aliindu-se cu regatul
seleucid împotriva Egiptului lagid. La cererile de ajutor formulate de Pergam şi Rhodos (201),
ameninţate de Filip V, Roma declanşează cel de-al doilea război macedonean (200-197 î.Chr.),
asigurându-şi neutralitatea regatului seleucid, ca şi alianţa Pergamului, Rhodosului şi a Ligii etoliene.
Înfrânt la Kinoskephalai în Thesalia (197 î.Chr.), Filip V este obligat să încheie pacea cu Roma,
renunţând la pretenţiile de dominaţie asupra Greciei, Asiei Mici şi a Traciei, la flota de război,
trebuind să plătească şi o despăgubire de război (1000 talanţi).
Rolul Macedoniei a fost important prin faptul că regii ei au asigurat protecţia elenismului
împotriva tulburenţilor vecini din nord şi împotriva incursiunilor celtice.
Perseu (179-168), ultimul rege al Macedoniei elenistice, continuă politica tatălui său
îndreptată spre consolidarea economică, politică şi diplomatică a Macedoniei, în vederea unor noi
confruntări cu Roma. Pentru a evita izolarea Macedoniei, Perseu extinde influenţa macedoneană în
Tracia şi Illyria, se apropie de Rhodos şi Beoţia şi de regatului seleucid. La insistenţele Pergamului,
care se simţea ameninţat de întărirea Macedoniei, Roma declanşează cel de-al treilea război
macedonean (171-168 î.Chr.). Perseu este obligat să lupte pe trei fronturi: în Tracia, împotriva
Pergamului, în nord-vest contra triburilor dardanilor şi în vest, cu romanii. Înfrânt în bătălia de la
Pydna de legiunile comandate de L. Aemilius Paullus (168) şi luat prizonier, Perseu este purtat în
cortegiul triumfal al învingătorului la Roma. Macedonia este împărţită în patru districte înainte de a fi
redusă la statutul de provincie (146 î.Chr.). În Grecia, în urma unei revolte (146 î.Chr.), Corinthul este
cucerit şi distrus de către Mummius. Oraşele, cu excepţia Spartei, Atenei şi Delphiului, care obţin titlul
de membre ale unei federaţii, sunt obligate să plătească tribut. Grecia se află în subordinea
proconsulului Macedoniei până în anul 27 î.Chr., când Octavianus va face din ea o provincie specială,
Ahaia.
11.2.2.2. Regatul Lagid
Egiptul, a cărui stăpânire a reuşit să şi-o asigure Ptolemeu, fiul unui nobil macedonean
(Lagos), camarad de arme a lui Alexandru, constituie cel mai bogat dintre regatele elenistice.
Regatul lagid nu s-a mărginit la stăpânirea Egiptului propriu-zis. Sub stăpânirea Ptolemeilor s-
au aflat fie şi temporar, insule greceşti (Cipru în primul rând), oraşe greceşti din Thracia şi Asia Mică.
Spre vest, în Africa, Ptolemeu I şi-a extins dominaţia asupra Cirenaicei, iar spre est, în afară de lupta
pentru sudul Siriei (Coele-Syria, devenită timp de 150 de ani mărul discordiei dintre Egiptul ptolemeic
şi regatul seleucid), Ptolemeii au acordat o atenţie specială ţărmurilor Mării Roşii şi coastelor Africii
de est. În paralel şi ca urmare a acestei politici, primii monarhi din dinastia lagidă au procedat la
extinderea dominaţiei şi influenţei lor în bazinul Mediteranei prin dominarea căilor maritime, factor
economic şi politic decisiv pentru prosperitatea Egiptului.
Pentru a se impune ca monarh absolut, Ptolemeu I Soter nu a ezitat să se integreze în linia de
succesiune a faraonilor din dinastia saită care l-au precedat. Faraonii, conform concepţiei egiptene
despre "regele-zeu", erau urmaşi ai lui Ammon-Ra sau Osiris. Această practică a fost preluată de
lagizi, fiind ilustrată în texte, dar mai ales în artele plastice. Nu cunoaştem detalii despre instituirea
cultului monarhic în Egipt, dar se ştie că Ptolemeu I a transformat cultul iniţiat la Memphis în cinstea
regelui Alexandru în religie de stat, constituindu-se şi un colegiu de preoţi ai acestui cult.
Exploatarea Egiptului elenistic a fost favoriztă de faptul că primii doi Ptolemei au aplicat şi
adaptat pentru realităţile din regatul lagid sisteme de planificare şi inventariere care erau funcţionale în
celelalte regate de tip oriental. Meritul lui Ptolemeu I a fost acela că a păstrat şi aplicat ce i s-a părut
pozitiv din experienţa politică a lui Alexandru. De asemenea, îngăduinţa arătată formelor de viaţă şi
cultelor practicate de indigeni şi de comunităţile nou venite a contribuit la menţinerea unui echilibru
relativ stabil.

11.2.2.2.1. Sistemul politico-administrativ. Primii Ptolemei perfecţionează aparatul de stat

politic-administrativ din timpul lui Alexandru, suprapunându-l pe schema rămasă încă în vigoare de la
dinastia saită. Astfel, ei crează un sistem administrativ centralizat, birocratic, acaparat în mare parte de
greci şi fără legătură cu administraţia anterioară. Deşi monarhul era recunoscut ca stăpân absolut al
teritoriului (chora) ce-l guverna, după modelul monarhic macedonean, regele era ajutat de un sfat
(consiliu), compus din "credincioşi", persoane din anturajul curţii. Unii membrii ai sfatului aveau
atribuţii precise (şeful cancelariei, responsabili ai administraţiei de stat, ai departamentului justiţiei,
finanţelor comerţului exterior etc.). Fiecare dintre "miniştri" avea în subordine un aparat funcţionăresc
strict ierarhizat.
Aparatul administrativ s-a pliat pe diversitatea teritorială şi etnică a regatului lagid. În Egipt
erau puţine aşezări orăşeneşti: Alexandria, devenită capitală şi Naucratis, cetatea-stat fondată de
ionieni erau cele mai importante. Ptolemeu I a întemeiat un oraş-reşedinţă, în regiunea Tebei,
Ptolemais. În prima jumătate a sec.III î.Chr., în afara oraşelor au apărut aşa-numitele Systemata
politica, formaţiuni politice de tip urban în care erau cuprinşi cetăţeni de drept, în majoritate
macedoneni şi greci, bucurându-se de un statut orăşenesc. Oraşele-stat subordonate din afara graniţelor
Egiptului, deşi şi-au păstrat autonomia şi organizarea proprie, erau obligate să contribuie cu importante
sume pentru susţinerea economiei egiptene, îndatoriri la care vegheau garnizoanele macedonene
amplasate în puncte strategice.
Centrele orăşeneşti mai importante beneficiau şi ele de o relativă autonomie, în baza căreia
dispuneau de o constituţie proprie, o adunare cetăţenească, un senat şi un consiliu format din
magistraţi superiori care deţineau puterea executivă (prytanii). Cetăţenii erau repartizaţi în triburi şi în
deme. Paralel cu reprezentanţii populaţiei, conducerea centrală a statului egiptean era reprezentată
printr-o serie de magistraţi, funcţionari de stat, poliţie şi jurişticonsulţi care vegheau ca normele
impuse din capitală să fie respectate.
Statutul politico-administrativ al populaţiei rurale, formată în marea majoritate din agricutori,
era cu totul altul. Teoretic teritoriul ţării era proprietatea exclusivă a regelui-zeu. Din "pământul regal"
regele putea face concesiuni sau donaţii favoriţilor săi, înalţilor funcţionari, militarilor sau unor
producători. Indiferent de titlul sub care deţin pământul, aceştia aveau obligaţia, stipulată de un
contract, să predea anumite cote puterii regale în funcţie de veniturile realizate.
În aparatul politico-administrativ au fost cuprinşi un număr restrâns de băştinaşi. Ca limbă de
stat se utiliza greaca, dar edictele fiscului erau redactate şi în limba egipteană comună (demotică).
După preluarea puteri de către Ptolemei, se observă o creştere a populaţiei din Egipt datorită afluxului
de macedoneni şi greci din regiunile stăpânite sau controlate de lagizi. În structurile Egiptului erau
militari, funcţionari de stat, poliţişti sau deschid case de comerţ. Încă înaintea instaurării regimului
lagid, în jurul Memphisului apăruseră colonii elene sau elenizate. Numeroase asemenea aşezări sunt
atestate în oaza Fayoum, susţinute de Ptolemei prin concesionări de loturi de pământ.
Supuşii regelui lagid erau grupaţi în circumscripţii teritoriale, care, la rândul lor erau divizate
în districte (nomai), iar acestea în sate (komai) şi cătune (topoi). Toate erau încadrate în vechea
împărţire administrativă (Egiptul de sus şi de jos). Fiecare district avea un oraş reşedinţă, sediu al unui
strategos, investit cu atribuţii de comandant militar. Sub ordinele sale se afla o întreagă ierarhie de
funcţionari (oikonomoi) a căror sarcină principală era de a veghea la îndeplinirea multiplelor obligaţii
la care era supusă populaţia. Datorită diversităţii grupurilor etnice suprapuse populaţiei indigene,
organizarea cutumelor juridice constituia un măsură greu de realizat. Întreaga populaţie era obligată să
recunoască în regele-zeu întruchiparea puterii legislative şi juridice. Practic, indigenii respectau
normele lor de drept, iar grecii cele ale dreptului grec (civil, penal, criminal).

11.2.2.2.2. Sectorul economic avea şi alte resurse de exploatare în afară de cea a pământului.
La oraşe se constituie corporaţii meşteşugăreşti de profil. Fiecaremeserie care nu făcea parte din
monopolul regal era supusă unui impozit global , diferit de la o zonă la alta. În schimb, statul,
respectiv regele, sprijinea atelierele meşteşugăreşti cu materiile prime necesare (fire de in pentru
ţesători, piatră din carierele statului pentru cioplitori etc.). Nilul reprezenta calea de acces cea mai
lesnicioasă pentru mărfurile era aduse din Africa Centrală (metale, mirodenii, fildes, piei de cocodil
din Nubia). Prin Nubia negustorii egipteni aveau aceesul direct spre Peninsula Arabică1. Traficul
mărfurilor era concesionat unor persoane care se angajau să cedeze o bună parte din câştigul lor
trezoreriei regale. Pentru a favoriza şi extinde operaţiunile comerciale cu lumea elenismului, Ptolemeii
s-au preocupat intens de obţinerea aceesului la marile pieţe comerciale din Mediterana sai la cele de pe
ţărmurile Oceanului Indian. În acest sens, Alexandria a fost amenajată cu nenumărate căi de acces
pentru nave (canale, cheiuri, amenajări portuare, poduri etc.). *
Ptolemeu I (305-283). Ajuns satrap al Egiptului după moartea lui Alexandru Macedon,
Ptolemeu se aliază cu Seleucos, Antigonos, Antipatros împotriva lui Perdiccas, regentul imperiului.
Când va porni împotriva Egiptului, conducând o expediţie de pedepsire, Perdiccas va fi asasinat de un
grup de ofiţeri (321 î.Chr.). Este prezent în toate coaliţiile diadochilor împotriva lui Antigonos,
strategul Asiei (315-301 î.Chr.), apărătorul ideii de unitate al imperiului.
Proclamându-se rege, Ptolemeu I (305), suveran prudent şi tenace, conştient de valoarea
moştenirii dobândite (Egiptul), a iniţiat o abilă politică de legături dinastice (înrudiri cu Lisimach,
Agadoch, tiranul Siracuzei şi Pirus), ca şi o susţinută activitate diplomatică, politică şi militară menite
să-i consolideze puterea. Dominaţia căilor maritime din răsăritul Mediteranei devine principiu de
politică externă, asigurând în scurt timp prosperitetea Egiptului. O ameninţare pentru Ptolemeu I o
constituie Antigonos Monophtalmos care, în ideea restabilirii imperiului macedonean, după
dobândirea în Asia Mică a Paflaginiei şi Cappaddociei, smulse de la Eumenes, a Siriei câştigată de la
Seleucos, a unora din insulele M. Egee şi a unei bune părţi a Greciei, urmărea şi cucerirea Egiptului.
După mai multe confruntări militre (Gaza 311, Salamina 306, 305), cu rezultate schimbătoare, această
dispută se încheie favorabil pentru Egipt. Coaliţia împotriva "regelui Asiei", Antigonos, formată din

1
. Un geograf din sec.II î.Chr. (Artemidoros), citat de Strabon (Geografia, XVI C, 769), aminteşte de amenajările portuare şi de punctele de
schimb comercial înfiinţate de Ptolemeu II în zona sudică a actualului Canal de Suez.
Ptolemeu I, Seleucos, Lysimachos şi Cassandros, a obţinut victoria decisivă de la Ipsos, în Frigia (301
î.Chr.), Antigonos pierind în această luptă.
Prin acţiuni energice întreprinse pe plan intern şi extern, Egiptul devine cel mai puternic regat
elenistic, cu o economie înfloritoare, cu o monedă proprie, iar Alexandria cel mai strălucit centru
cultural al lumii elenistice. Prin atragerea aici a literaţilor şi savanţilor greci, Alexandria a devenit şi
centrul spiritual al lumii elenistice. Două notabile realizări în acest domeniu sunt legate de numele lui
Ptolemeu I. Prima o reprezintă punerea bazelor complexului Museion, centru al activităţii ştiinţifice şi
culturale, prevăzut cu un observator astronomic, o grădină zoologică şi cu celebra Bibliotecă din
Alexandria. A doua a fost ridicarea pe insula Pharos, la intrarea în portul Alexandria, a cunoscutului
far (285 î.Chr.), construit din marmură albă de către arhitectul Sostratos din Cnidos. Farul, având o
înălţime de 180 m şi prevăzut în vârf cu două focuri, a dăinuit timp de 16 secole (până pe la 1300),
fiind considerat una din cele şapte minuni ale antichităţii.
Ptolemeu I pentru a-şi asigura succesiunea, asociază la domnie, din 285 î.Chr., pe al doilea fiu,
care va fi cunoscut sub numele de Ptolemeu II.
Ptolemeu II (283-246 î.Chr.), Philadelphos, supranume datorat căsătoriei cu propria-i soră
vitregă, Arsinoe, potrivit obiceiurilor indigene, îi desăvârşeşte opera. Istoria Lagizilor, începând cu
Ptolemeu II este tot mai încărcată de fărădelegi, în încercarea lor de a-şi asigura garanţii pentru
ocuparea tronului Egiptului, în lipsa dreptului istoric sau a unor legături strânse cu vechii egipteni.
Este incontestabil, însă, meritul lui Ptolemeu II în consolidarea regatului elenistic al Egiptului, cât şi în
impunerea lui în Orientul elenistic.
Pe plan extern, Ptolemeu II a continuat acţiunea tatălui său de impunere a hegemoniei
maritime a Egiptului în Mediterana orientală. Prin manevre abile, reuşeşte să scoată Corinthul şi
Chalcisul de sub influenţa lui Antigonos Gonatas, regele Macedoniei şi să pună stăpânire pe insula
Delos. A reorganizat armata după principii noi, formată din trupe de profesionişti, în rândul cărora se
adânceşte specializarea (pedestrime şi cavalerie, trupe cu armament greu sau uşor, folosirea elefanţilor
de luptă). Se perfecţionează arta asedierii cetăţilor, maşinile de aruncat pietre şi săgeţi (balista,
onagrul), maşinile de asediu mobile pentru spart zidurile. Astfel, pe la 280 î.Chr., Egiptul devine cel
mai puternic stat elenistic, celelalte regate fiind afectate de migraţia pustiitoare a tribului celtic al
galaţilor care traversase Macedonia, Grecia şi satrapiile din Asia Mică.
Acest fapt îi permite lui Ptolemeu II să angajeze, în "primul război sirian" (274-271) contra
lui Antiochos I, regele seleucid, care se încheie fără rezultate satisfăcătoare. Profită, totuşi, cu abilitate
de situaţie pentru a intra în posesia oraşelor greceşti din Caria şi Ionia (Halicarnas, Cnidos, Milet,
Samos), a litoralului sudic al Asiei Mici, a insulelor Ciclade, precum şi a sudului Siriei şi a Feniciei.
Intervine şi în Grecia continentală, sprijinind Sparta şi Atena pentru a se opune tendinţelor
Macedoniei, condusă de Antigonos Gonatos, de stăpânire a spaţiului grecesc (războiul numit
"cremonidic", 267-261).
În al doilea "război sirian" (260-253), Egiptul s-a văzut în situaţia de a înfrunta, pe lângă
regatul seleucid, şi pe Antigonos. Pacea încheiată cu Antiochos II, întărită prin căsătoria acestuia cu
Berenice, fiica lui Ptolemeu II, delimitează stăpânirea egipteană din sudul Siriei, ca şi cea asupra
fostelor posesiuni egiptene din vestul Asiei Mici.
Ptolemeu II a acordat o atenţie deosebită metropolei Alexandria, ca centru cultural al
elenismului. Museionul cu biblioteca sa devine locul de întâlnire a intelectualităţii elenistice, precum
şi a învăţaţilor altor neamuri (evreii, egiptenii, babilonenii). În timpul său apare prima traducere a
Bibliei (Septuaginta, versiunea greacă). La Alexandria în această perioadă s-au afirmat matematicianul
Euclid, Erathostene, cel care a calculat, cu o eroare de o,75 %, circumferinţa, pe meridian, a globului
pământesc, poetul Calimach din Cyrene, istoricul egiptean Manethon, de la care se păstrează
fragmentar o istorie a Egiptului, în limba greacă. Urmaşul său este Ptolemeu III Evergetes (246-221
î.Chr.), în timpul căruia Egiptul lagid a atins maxima sa întindere. Cu toate că flota egipteană a fost
nimicită de către Antigonos Gonatos în lupta navală de lângă insula Andros, supremaţia Egiptului
Lagid se menţine totuşi în spaţiul maritim mediteranean. Prin porturile Alexandria şi Naucratis se
efectua mai mult de jumătate din tranzitul maritim mediteranean.
Ptolemeu III a urmărit aceeaşi ţintă ca şi înaintaşii săi: stăpânirea Asiei Mici şi a insulelor din
M. Egee. Amestecul lui în problema succesiunii la tronul regatului seleucid, după moartea lui
Antiochos II (247 î.Chr.), va duce la declanşarea "celui de-al treilea război sirian" (246-241). La
început trupele egiptene obţin succese şi reuşesc să treacă într-un marş rapid peste Siria şi
Mesopotamia, atingând Tigrul. Dar, în anul 245 î.Chr., principalele oraşe ale Siriei şi Babilonului se
alătură lui Seleucos II, care, trecând Munţii Taurus, obţine o victorie într-o ciocnire cu trupele
egiptene. Profitând de disputele dinastice (Antiochos Hieras, fratele lui Seleucos II se răscoală în 241),
Ptolemeu III iese cu poziţiile întărite din această confruntare. Atfel, îşi consoidează stăpânirea asupra
Efesului şi Miletului, a Ciliciei, Cariei, a coastelor Traciei şi a insulelor Samos şi Lesbos. Prin soţia sa,
Ptolemeu III a moştenit şi Cyrene, astfel că el şi-a asigurat controlul absolut asupra M. Mediterane şi a
M. Negre.
Hegemonia Egiptului elenistic, edificată pe mare de o flotă de război şi comercială puternice,
este vulnerabilă pe uscat. În următoarele trei decenii de după dispariţia lui Ptolemeu III, Egiptul, în
urma acţiunilor lui Antiochos III, va pierde Siria şi libera decizie în politica externă. Aceasta din urmă,
mai ales datorită apariţiei în Mediterana a unei noi puteri, Roma. După pacea de la Apameea, din 188
î.Chr., Roma devine arbitrul lumii elenistice. Puterea Egiptului se va limita la stăpânirea văii Nilului,
jucând un rol secundar pe plan international. Pe plan intern încep să apară şi unele tulburări sociale,
alterări ale monedei, fenomene dublate şi de unele tulburări sociale. Aceste elemente vor deveni
comune sub următorii doi regi, a căror domnie marchează un moment de răscruce în istoria Egiptului
lagid.
Ptolemeu IV, ameninţat de pretenţiile lui Antiochos III, regele seleucid, obţine, la Rafia (217)
un răsunător succes, obligându-l la anumite concesii.
Sub Ptolemeu V (Epiphanes), Egiptul pierde, în cadrul celui de-al cincilea război sirian (201-
196 î.Chr.), partea meridională a Siriei (Coelesiria), păstrându-şi doar Ciprul şi Cirene. Egiptul este
astfel scos practic din competiţia mediteraneană. Domnia este zguduită de luptele pentru putere dintre
consilierii săi, precum şi de clocotul nemulţumirilor pornite din rândurile populaţiei băştinaşe. Cu
toate că şi-a inaugurat domnia cu o amnistie şi prin acordarea unor privilegii (dovadă piatra de la
Rosetta), criza internă este exemplificată prin dispariţia din circulaţie a monedelor de aur şi argint,
precum şi prin numeroase revolte.
După moartea lui Ptolemeu V începe o lungă perioadă de decadenţă şi regres (sec. II-I î.Chr.).
Tronul şi-l dispută doi fraţi, Ptolemeu VI Filometor, susţinut de Antioch IV şi Ptolemeu VII Evergetes,
sprijinit de Roma. Plebea din Alexandria intervine în alegerea suveranilor şi îl impune pe Ptolemeu
VIII, pe care apoi îl alungă şi îl masacrează. Un bastard al lui Ptolemeu VIII, Ptolemeu XI Neos
Dionyssos, denumit şi Auletes (Flautistul), uzurpă tronul în complicitate cu Roma, tron pe care se
menţine cumpărându-i pe imperatores, printre care şi pe Caesar.
Din Orientul elenistic, în a doua jumătate a sec.I î.Chr. îşi mai păstra independenţa doar
Egiptul. Independent dacă luăm în considerare starea "de jure", deoarece prin cea "de facto", cu mult
înainte de urcareae pe tron a ultimei regine, Cleopatra VII (51-31 î.Chr.), romanii dictau în întregul
Orient Apropiat, inclusiv în Egipt. Suveranii Lagizi, slabi, intriganţi, paricizi şi fratricizi, implicaţi în
certuri dinastice şi revoluţii sângeroase de palat, care au devenit comune după moartea lui Ptolemeu
VI (181-145 î.Chr.), nu constituiau un obstacol în faţa puterii Romei. Acum Egiptul se limita la Valea
Nilului, ultimele posesiuni exterioare (Cyrenaica în 74, Cipru în 58 î.Chr.) fiind transformate în
provincii romane.
Cleopatra are meritul de a fi întârziat câtva timp subordonarea Egiptului de către Roma. Fiică
a lui Ptolemeu XII, Cleopatra ocupă tronul la moartea acestuia, împreună cu fratele ei, Ptolemeu XIII,
în vârstă de 10 ani, care-i devine, potrivit obiceiului egiptean, şi soţ. Izgonită în anul 48 î.Chr. de către
regenţii Potheinos şi Achillas, Cleopatra câştigă favorurile lui Caesar. Acesta intervine în disputa
dinastică şi o reinstaleză pe tronul Egiptului, împreună cu un frate mai tânăr, Ptolemeu XIV, pe care îl
înlătură însă, trei ani mai târziu, prin otrăvire. A încercat, fără succes, să restabilească, uzând de
sentimentele lui Caesar, cu care are şi un fiu Ptolemeu XV (Cesarion), hegemonia Egiptului Lagid în
Mediterana Orientală.
După dispariţia lui Caesar, Cleopatra, înteligentă şi cultivată, energică şi plină de farmec, a
încercat consolidarea regatului ei, în declin, cu ajutorul triumvirului Marcus Antonius, pe care reuşeşte
să-l atragă la Alexandria şi să-l facă partener în încercarea de realizare a unui imperiu oriental, bazat
pe structurile regatului lagid. Căsătoria Cleopatrei cu Marcus Antonius (37 î.Chr.) şi trecerea unor
provincii (Creta, Cipru, Siria meridională şi Cilicia din Asia Mică) sub tutela Cleopatrei trezeşte
nemulţumirea Romei. Trei ani mai târziu, Marcus Antonius o proclamă pe Cleopatra regină a
Orientului, iar cei trei copii ai lor primind titlul de rege şi stăpânirea unor importante regiuni din Asia
şi Africa, donaţie consemnată şi în testamentul triumvirului. În contextul adâncirii conflictului dintre
Octavianus şi Marcus Antonius, Cleopatra devine ţinta preferată a atacurilor Romei, care vedea în ea
principalul duşman al integrităţii teritoriale a statului roman. În anul 32 î.Chr., la izbucnirea războiului
civil la Roma, Octavianus şi senatul declară război Egiptului şi Cleopatrei. După înfrângerea de la
Actium (31 î.Chr.), urmată de căderea Alexandriei, şi de sinuciderea lui Marcus Antonius, Cleopatra
încearcă să salveze tronul pentru copiii săi, dar eşuând, se sinucide pentru a nu împodobi triumful lui
Octavianus la Roma. Cu dispariţia Cleopatrei, care a fost o abilă şi ambiţioasă politiciană, ia sfârşit
dinastia fondată în anul 305 î.Chr. de Ptolemeu Lagos, iar Egiptul devine o provincie a Romei.
 11.2.2.3. Regatul seleucid
După dispariţia marelui cuceritor, la cea de-a doua împărţire a imperiului său, datorită participării
sale la coaliţia contra lui Perdiccas, Seleucos a obţinut Babilonia (321 î.Chr.). Sub presiunea lui
Antigonos, strategul Asiei, Seleucos este constrâns să se refugieze la curtea lui Ptolemeu Lagos de la
Alexandria (316 î.Chr.). În slujba acestuia, participă la bătălia victorioasă de la Gaza (312 î.Chr.)
împotriva lui Antigonos, în urma căreia Seleucos reintră în Babilonia, punând bazele celui mai întins
dintre regatele elenistice, care includea un număr mare de populaţii şi culturi orientale, numit, după el,
seleucid. Istoria regatului seleucid este strâns legată de strădaniile dinastiei de a păstra unitatea
statului, intenţie care nu a fost întotdeauna finalizată.
Seleucos inaugurează politica de refacere a imperiului persan şi, rând pe rând, cucereşte
vechile satrapii, stabilind graniţele statului pe Munţii Hinducuş, la est şi M. Egee, la vest, pe lanţul
Caucazului, la nord şi Golful Persic, la sud. În anul 305 î.Chr. îşi ia titlul de rege, participând la
bătălia decisivă de la Ipsos (301 î.Chr.). În urma acestei victorii, ocupă Siria, fără partea ei meridională
(Koilesiria), care va constitui timp de 150 de ani obiectul disputei dintre regatul seleucid şi Egiptul
ptolemeic. În anul 300 î.Chr. Seleucos întemeiază o nouă capitală, Antiochia pe râul Orontes, ceea ce
reflectă deplasarea centrului de greutate al statului său spre vet. Intrat în conflict cu Lisimach, regele
Traciei elenistice, Seleucos îl înfrânge decisiv în bătălia de la Kurupedion (281 î.Chr.), dar,în drum
spre Macedonia este ucis de Ptolemeu Kerauos, fratele lui Ptolemeu II.
Statul pe care Seleucos I îl lasă fiului său Antiochos I Soter (281-261 î.Chr.) constituia un
spaţiu eterogen sub aspect etnic, în care se vorbeau limbi diferite: greaca, persana, aramaica şi în care
se întâlneau toate religiile: politeismul grec, zoroastrismul, iudaismul, cultele indigene din Anatolia.
În cadrul regatului seleucid viaţa economică şi relaţiile sociale sunt deosebit de dinamice.
Forţele centrifuge sunt însă atât de puternice încât istoria regatului seleucid este însoţită de o
dezmembrare progresivă.
Antiochos I îl sprijină pe Antigonos Gonatas în ocuparea tronului macedonean, alianţa cu
Macedonia elenistică devenind baza politicii externe seleucide. În anul 275 î.Chr. în aşa-numita
"bătălie a elefanţior", Antiochos I înfrânge pe celţii care au invadat şi pustiau Asia Mică, dobândind
epitetul de Soter ("Salvatorul"). Bazându-se pe alianţa cu Macedonia, Antiochos I dezlănţuie primul
război sirian (274-271 î.Chr.), inaugurând lungul şir al conflictelor cu Egiptul Lagid pentru stăpânirea
Siriei meridionale. Înfrânt, regatul seleucid pierde o serie de posesiuni din Asia Mică şi Siria.
Acum începe să se manifeste şi un alt proces, cel al dezmembrării regatului seleucid.
Fărămiţarea se produce cu deosebire în regiunile cele mai îndepărtate de Siria: satrapiile orientale şi
Anatolia septentrională. Chiar în anul 280 î.Chr. se desprinde regatul Bithyniei, în nord-vestul
Anatoliei, sub conducerea lui Nicomedes I (280-255 î.Chr.). Eumene I, care, proclamându-se rege
independent (263-241 î.Chr.), scoate şi regatul Pergamului din statul Seleucizilor. Asia Mică
septentrională şi centrală se va dezmembra în câteva regate independente, sub autoritatea unor dinaşti
indigeni: Paflagonia, Capadocia pontică (regatul Pontului) şi Capadocia meridională. Galateenii, o
grupare celtică, pătrunsă în Anatolia, alcătuiesc un stat în platoul frigian, regiune ce va purta numele
de Galatia. Acum, apare şi regatul Pergamului (Eumene I, 263-241 î.Chr.), care, modest la început, va
anexa apoi aproape toată Anatolia meridională în detrimentul Seleucizilor. Spre est, între Pont şi M.
Caspică, Armenia, rămâne sub suveranitatea unor regi indigeni. În părţile răsăritene, înainte de anul
250 î.Chr., satrapul Bactriei se sustrage suzeranităţii seleucide, luând fiinţă în partea răsăriteană a
imperiului un regat greco-bactrian, unde elenismul rămâne puternic implantat.
Regiunea cuprinsă între Oxus şi M. Caspiciă este cucerită (249 î.Chr.) de către parţi, veniţi din
stepele asiatice. Sub conducerea lui Arsaci, întemeietorul dinastiei Arsacizilor, care pretinde că se
trage din Ahemenizi, parţii pun bazele unui nou stat, Partia. Ambiţiile lor sporesc pe măsură ce puterea
seleucizilor scade. Mithridate I (171-138), regele part, cucereşte Media, Persida şi Babilonia.
Ca urmare a acestor desprinderi, monarhilor seleucizi de la Antiochia le mai rămâne doar
Siria. Această dezmembrare s-a datorat slăbiciunii suveranilor seleucizi, a căror putere era subminată
de intrigile de la curte, dublate de asasinate şi uzurpări. Cu Egiptul se află într-un continuu conflict
privind posesiunea asupra sudului Siriei. Cel mai mare neajuns al regatului seleucid rezidă în
mediocritatea majorităţii suveranilor săi.
Un singur monarh, Antiochos III Megas (223-187 î.Chr.), se remarcă în această epocă de
decadenţă. Ameninţat permanent de tendinţele centrifuge, Antiochos III reprimă în 220 î.Chr.
secesiunea viceregelui Mediei (Melon), apoi, în 213 î.Chr., pe cea a viceregelui Asiei Mici (Achaios).
Succesele repurtate la începutul celui de-al patrulea război sirian (220-217 î.Chr.), purtat împotriva lui
Ptolemeu IV, sunt anihlate de usturătoarea înfrângere suferită la Raphia (217 î.Chr.). După ce îşi
reface forţele militare, între 212-205 î.Chr., întreprinde vestita sa expediţie în răsărit, ce aminteşte de
Alexandru, prin care readuce sub suzeranitea seleucidă Armenia (212), Parţia (208), Bactria şi
Ghandara (206) şi, încheind cu Pundajul o alinţă, şi-a întărit forţa ofensivă a armatei sale cu un
detaşament de elefanţi de luptă. Succesele repurtate şi faima dobândită, îi aduc epitetul de Megas ("cel
Mare").
După încheierea unui tratat cu Filip V al Macedoniei, Antiochos III reuşeşte să ocupe, la
capătul celui de-al cincilea război sirian (201-195 î.Chr.), Siria meridională, Fenicia şi posesiunile
egiptene de pe coastele Asiei Mici. În mod practic, Egiptul elenistic a fost astfel scos definitiv din
competiţia mediteraneană.
Încercările regatului seleucid, devenit cel mai puternic stat elenistic, de-aş extinde, după 196
î.Chr., dominaţia asupra Traciei, stârnesc opoziţia Pergamului, Rhodosului şi a Ligii aheene, care
apelează la sprijinul Romei. Refuzul lui Antiochos III de a acorda independenţă oraşelor greceşti din
Asia Mică, declanşează războiul cu Roma. La chemarea Ligii etoliene, care-l numeşte strateg
autocrator, Antiochos debarcă, însoţit de Hannibal, care se refugiase (195) la curtea sa, în Grecia
(192). Înfrânt de romani în bătălia de la Thermopyle (191 î.Chr.), Antiochos III este obligat să
abandoneze Elada şi să revină în Asia Mică. În faţa coastelor Asiei Mici, flota seleucidă este înfrântă
în bătăliile de la Corycos (101) şi Side (190), ceea ce permite unei armate romane, comandate de
L.Cornelius Scipio Asiaticus şi de fratele său Publius, învingătorul lui Hannibal, să traverseze
Hellespontul. Eşecul din anul 190 î.Chr. în două mari bătălii, în cea navală de la Myonnesos, lângă
Efes şi în cea terestră de la Magnesia pe Sipylos îl obligă pe Antioh III să încheie pace cu Roma. Prin
tratatul de pace de la Apameea (188 î.Chr.), regatul seleucid pierde posesiunile din Asia Mică până la
M. Taurus, cedează întreaga flotă şi plăteşte o mare despăgubire de război (15.000 talanţi). Primele
urmări ale înfrângerii lui Antiochos s-au arătat în răsărit, unde Bactriana şi Parthia s-au declarat
independente. Exemplul este urmat şi de Armenia, unde doi guvernatori numiţi de Antiochos şi-au luat
rangul de "rege" şi au început tratative cu Pergamul şi Roma pentru a fi recunoscuţi.
Urmează apoi o perioadă de decadenţă iremediabilă. Dinastia seleucizilor va supravieţui încă
un secol, într-o atmosferă de intrigi, până la victoriile orientale ale lui Pompei, care anexează Siria, în
anul 64 î.Chr. Această dată o putem considera crucială deoarece ea reprezintă sfârşitul independenţei
pentru toată Asia elenizată. În anul următor (63 î.Chr.), ultimul dintre suveranii Pontului, Mitridate VI
Eupator (112-63 î.Chr.), este învins de romani. Acest rege, energic şi lucid, se împotriveşte Romei,
unindu-se cu duşmanii acesteia: Sestorius, Armenia, piraţii şi masacrând în Asia 80.000 de locuitori,
vorbitori de limbă latină, în timpul unei ceremonii. Mitridate a unit sub sceptrul său ţărmurile Pontului
Euxin, intervenind şi în Crimeea, la solicitarea Chersonesului. În acelaşi timp, a ridicat, împotriva
Romei întreaga Grecie, în numele unor principii democratice.
Campaniile conduse succesiv de Sulla, de Lucullus şi de Pompeius i-au răpit însă şansa de
reuşită. Pompeius va fixa noul statut a ceea ce fusese Asia greacă. Existau deja trei provincii: Asia din
129, Cilicia din 101 şi Bithinia, lăsată moştenire de Nicomedes IV, din 74 î.Chr. Pompeius extinde
graniţele Ciliciei, căreia îi adaugă Ciprul (58), alipeşte Bithiniei partea occidentală a regatului Pontului
şi crează provincia Siria. Regiunile marginale (Paflagonia, Galatia, Capadocia, Armenia, Comagen) le
lasă în stăpânirea unor regi vasali.
11.2.2.3. Regatul seleucid
După dispariţia marelui cuceritor, la cea de-a doua împărţire a imperiului său, datorită participării
sale la coaliţia contra lui Perdiccas, Seleucos a obţinut Babilonia (321 î.Chr.). Sub presiunea lui
Antigonos, strategul Asiei, Seleucos este constrâns să se refugieze la curtea lui Ptolemeu Lagos de la
Alexandria (316 î.Chr.). În slujba acestuia, participă la bătălia victorioasă de la Gaza (312 î.Chr.)
împotriva lui Antigonos, în urma căreia Seleucos reintră în Babilonia, punând bazele celui mai întins
dintre regatele elenistice, care includea un număr mare de populaţii şi culturi orientale, numit, după el,
seleucid. Istoria regatului seleucid este strâns legată de strădaniile dinastiei de a păstra unitatea
statului, intenţie care nu a fost întotdeauna finalizată.
Seleucos inaugurează politica de refacere a imperiului persan şi, rând pe rând, cucereşte
vechile satrapii, stabilind graniţele statului pe Munţii Hinducuş, la est şi M. Egee, la vest, pe lanţul
Caucazului, la nord şi Golful Persic, la sud. În anul 305 î.Chr. îşi ia titlul de rege, participând la
bătălia decisivă de la Ipsos (301 î.Chr.). În urma acestei victorii, ocupă Siria, fără partea ei meridională
(Koilesiria), care va constitui timp de 150 de ani obiectul disputei dintre regatul seleucid şi Egiptul
ptolemeic. În anul 300 î.Chr. Seleucos întemeiază o nouă capitală, Antiochia pe râul Orontes, ceea ce
reflectă deplasarea centrului de greutate al statului său spre vet. Intrat în conflict cu Lisimach, regele
Traciei elenistice, Seleucos îl înfrânge decisiv în bătălia de la Kurupedion (281 î.Chr.), dar,în drum
spre Macedonia este ucis de Ptolemeu Kerauos, fratele lui Ptolemeu II.
Statul pe care Seleucos I îl lasă fiului său Antiochos I Soter (281-261 î.Chr.) constituia un
spaţiu eterogen sub aspect etnic, în care se vorbeau limbi diferite: greaca, persana, aramaica şi în care
se întâlneau toate religiile: politeismul grec, zoroastrismul, iudaismul, cultele indigene din Anatolia.
În cadrul regatului seleucid viaţa economică şi relaţiile sociale sunt deosebit de dinamice.
Forţele centrifuge sunt însă atât de puternice încât istoria regatului seleucid este însoţită de o
dezmembrare progresivă.
Antiochos I îl sprijină pe Antigonos Gonatas în ocuparea tronului macedonean, alianţa cu
Macedonia elenistică devenind baza politicii externe seleucide. În anul 275 î.Chr. în aşa-numita
"bătălie a elefanţior", Antiochos I înfrânge pe celţii care au invadat şi pustiau Asia Mică, dobândind
epitetul de Soter ("Salvatorul"). Bazându-se pe alianţa cu Macedonia, Antiochos I dezlănţuie primul
război sirian (274-271 î.Chr.), inaugurând lungul şir al conflictelor cu Egiptul Lagid pentru stăpânirea
Siriei meridionale. Înfrânt, regatul seleucid pierde o serie de posesiuni din Asia Mică şi Siria.
Acum începe să se manifeste şi un alt proces, cel al dezmembrării regatului seleucid.
Fărămiţarea se produce cu deosebire în regiunile cele mai îndepărtate de Siria: satrapiile orientale şi
Anatolia septentrională. Chiar în anul 280 î.Chr. se desprinde regatul Bithyniei, în nord-vestul
Anatoliei, sub conducerea lui Nicomedes I (280-255 î.Chr.). Eumene I, care, proclamându-se rege
independent (263-241 î.Chr.), scoate şi regatul Pergamului din statul Seleucizilor. Asia Mică
septentrională şi centrală se va dezmembra în câteva regate independente, sub autoritatea unor dinaşti
indigeni: Paflagonia, Capadocia pontică (regatul Pontului) şi Capadocia meridională. Galateenii, o
grupare celtică, pătrunsă în Anatolia, alcătuiesc un stat în platoul frigian, regiune ce va purta numele
de Galatia. Acum, apare şi regatul Pergamului (Eumene I, 263-241 î.Chr.), care, modest la început, va
anexa apoi aproape toată Anatolia meridională în detrimentul Seleucizilor. Spre est, între Pont şi M.
Caspică, Armenia, rămâne sub suveranitatea unor regi indigeni. În părţile răsăritene, înainte de anul
250 î.Chr., satrapul Bactriei se sustrage suzeranităţii seleucide, luând fiinţă în partea răsăriteană a
imperiului un regat greco-bactrian, unde elenismul rămâne puternic implantat.
Regiunea cuprinsă între Oxus şi M. Caspiciă este cucerită (249 î.Chr.) de către parţi, veniţi din
stepele asiatice. Sub conducerea lui Arsaci, întemeietorul dinastiei Arsacizilor, care pretinde că se
trage din Ahemenizi, parţii pun bazele unui nou stat, Partia. Ambiţiile lor sporesc pe măsură ce puterea
seleucizilor scade. Mithridate I (171-138), regele part, cucereşte Media, Persida şi Babilonia.
Ca urmare a acestor desprinderi, monarhilor seleucizi de la Antiochia le mai rămâne doar
Siria. Această dezmembrare s-a datorat slăbiciunii suveranilor seleucizi, a căror putere era subminată
de intrigile de la curte, dublate de asasinate şi uzurpări. Cu Egiptul se află într-un continuu conflict
privind posesiunea asupra sudului Siriei. Cel mai mare neajuns al regatului seleucid rezidă în
mediocritatea majorităţii suveranilor săi.
Un singur monarh, Antiochos III Megas (223-187 î.Chr.), se remarcă în această epocă de
decadenţă. Ameninţat permanent de tendinţele centrifuge, Antiochos III reprimă în 220 î.Chr.
secesiunea viceregelui Mediei (Melon), apoi, în 213 î.Chr., pe cea a viceregelui Asiei Mici (Achaios).
Succesele repurtate la începutul celui de-al patrulea război sirian (220-217 î.Chr.), purtat împotriva lui
Ptolemeu IV, sunt anihlate de usturătoarea înfrângere suferită la Raphia (217 î.Chr.). După ce îşi
reface forţele militare, între 212-205 î.Chr., întreprinde vestita sa expediţie în răsărit, ce aminteşte de
Alexandru, prin care readuce sub suzeranitea seleucidă Armenia (212), Parţia (208), Bactria şi
Ghandara (206) şi, încheind cu Pundajul o alinţă, şi-a întărit forţa ofensivă a armatei sale cu un
detaşament de elefanţi de luptă. Succesele repurtate şi faima dobândită, îi aduc epitetul de Megas ("cel
Mare").
După încheierea unui tratat cu Filip V al Macedoniei, Antiochos III reuşeşte să ocupe, la
capătul celui de-al cincilea război sirian (201-195 î.Chr.), Siria meridională, Fenicia şi posesiunile
egiptene de pe coastele Asiei Mici. În mod practic, Egiptul elenistic a fost astfel scos definitiv din
competiţia mediteraneană.
Încercările regatului seleucid, devenit cel mai puternic stat elenistic, de-aş extinde, după 196
î.Chr., dominaţia asupra Traciei, stârnesc opoziţia Pergamului, Rhodosului şi a Ligii aheene, care
apelează la sprijinul Romei. Refuzul lui Antiochos III de a acorda independenţă oraşelor greceşti din
Asia Mică, declanşează războiul cu Roma. La chemarea Ligii etoliene, care-l numeşte strateg
autocrator, Antiochos debarcă, însoţit de Hannibal, care se refugiase (195) la curtea sa, în Grecia
(192). Înfrânt de romani în bătălia de la Thermopyle (191 î.Chr.), Antiochos III este obligat să
abandoneze Elada şi să revină în Asia Mică. În faţa coastelor Asiei Mici, flota seleucidă este înfrântă
în bătăliile de la Corycos (101) şi Side (190), ceea ce permite unei armate romane, comandate de
L.Cornelius Scipio Asiaticus şi de fratele său Publius, învingătorul lui Hannibal, să traverseze
Hellespontul. Eşecul din anul 190 î.Chr. în două mari bătălii, în cea navală de la Myonnesos, lângă
Efes şi în cea terestră de la Magnesia pe Sipylos îl obligă pe Antioh III să încheie pace cu Roma. Prin
tratatul de pace de la Apameea (188 î.Chr.), regatul seleucid pierde posesiunile din Asia Mică până la
M. Taurus, cedează întreaga flotă şi plăteşte o mare despăgubire de război (15.000 talanţi). Primele
urmări ale înfrângerii lui Antiochos s-au arătat în răsărit, unde Bactriana şi Parthia s-au declarat
independente. Exemplul este urmat şi de Armenia, unde doi guvernatori numiţi de Antiochos şi-au luat
rangul de "rege" şi au început tratative cu Pergamul şi Roma pentru a fi recunoscuţi.
Urmează apoi o perioadă de decadenţă iremediabilă. Dinastia seleucizilor va supravieţui încă
un secol, într-o atmosferă de intrigi, până la victoriile orientale ale lui Pompei, care anexează Siria, în
anul 64 î.Chr. Această dată o putem considera crucială deoarece ea reprezintă sfârşitul independenţei
pentru toată Asia elenizată. În anul următor (63 î.Chr.), ultimul dintre suveranii Pontului, Mitridate VI
Eupator (112-63 î.Chr.), este învins de romani. Acest rege, energic şi lucid, se împotriveşte Romei,
unindu-se cu duşmanii acesteia: Sestorius, Armenia, piraţii şi masacrând în Asia 80.000 de locuitori,
vorbitori de limbă latină, în timpul unei ceremonii. Mitridate a unit sub sceptrul său ţărmurile Pontului
Euxin, intervenind şi în Crimeea, la solicitarea Chersonesului. În acelaşi timp, a ridicat, împotriva
Romei întreaga Grecie, în numele unor principii democratice.
Campaniile conduse succesiv de Sulla, de Lucullus şi de Pompeius i-au răpit însă şansa de
reuşită. Pompeius va fixa noul statut a ceea ce fusese Asia greacă. Existau deja trei provincii: Asia din
129, Cilicia din 101 şi Bithinia, lăsată moştenire de Nicomedes IV, din 74 î.Chr. Pompeius extinde
graniţele Ciliciei, căreia îi adaugă Ciprul (58), alipeşte Bithiniei partea occidentală a regatului Pontului
şi crează provincia Siria. Regiunile marginale (Paflagonia, Galatia, Capadocia, Armenia, Comagen) le
lasă în stăpânirea unor regi vasali.
 III. ROMA ANTICĂ

1. Introducere

În sec. VIII î.Chr., aproape simultan, derularea câtorva fenomene esenţiale precum colonizarea
greacă, înflorirea civilizaţiei etrusce, întemeierea Romei, determină pătrunderea peninsulei italice în
lumina istoriei.
În acest context, Roma cunoaşte o evoluţie extraordinară, de la o aglomeraţie rurală până la
limitele unui imperiu, prin cucerirea Italiei, a lumii mediteraneene şi a unei părţi a Europei. Explicaţia
acestei deosebite expansiuni este complexă (poziţia geografică favorabilă, factorul demografic,
mentalitatea întemeiată pe pragmatism şi conservatorism, pe disciplină şi pe tradiţii străbune). Chiar
dacă Imperiul roman va dispărea în sec.V ca urmare a degradării societăţii în interior şi a loviturilor
date de popoarele barbare, amintirea unităţii romane şi cea a unei pax Romana vor supravieţui pe
parcursul evului mediu, inspirând până în epoca modernă încercările de unificare a continentului
european.

1.1. Cadrul natural şi populaţia Italiei

Peninsula Apeninică, prin poziţia centrală ce o deţine în bazinul M. Mediterane, mai mult
uneşte decât separă regiunile care o mărginesc. M. Mediterană constituie în ansamblu o unitate
geografică care a tins în permanenţă spre o unitate politică. O comparaţie cu spaţiul grecesc ne permite
să observăm că teritoriul peninsulei italice este mult mai puţin fragmentat sub aspect natural.
Condiţiile de relief nu au constituit o barieră în calea unificării politice. In nord, Munţii Alpi reprezintă
o barieră naturală spre Europa Centrală, dar nu de netrecut. Peninsula este străbătută longitudinal de
lanţul Munţilor Apenini (2900 m înălţime pe alocuri) care crează trei zone distincte. Spre nord, spaţiul
cuprins între Apenini şi Alpi, străbătut de apele fluviului Pad, este cunoscut sub numele de Gallia
Cisalpină. Spre sud, M. Apenini divizează teritoriul peninsulei în două regiuni: a) una occidentală,
desfăşurată între munţi şi Tireniană cuprinde Etruria, Latium, Campania şi Britium şi alta b) orientală,
cu deschidere spre M. Adriatică (Umbria, Samnium, Apullia şi Calabria). Prin insula Sicilia, Italia este
legată, ca printr-un pod, de continentul african.
Singurul curs de apă navigabil este Padul. Valea acestui fluviu oferea condiţii optime
practicării agriculturii. Cultivarea pământului era o ocupaţie profitabilă şi în alte regiuni precum
Latium, Campania, golful tarentin şi Sicilia. Zona montană şi deluroasă era acoperită de păduri şi
păşuni întinse care ofereau condiţii favorabile pentru creşterea animalelor. Subsolul Etruriei şi a
insulei Elba era bogat în zăcăminte de cupru şi fier.
În perioada anterioară secolului VIII î.Chr. niciuna din amnifestările culturale din peninsula
apeninică nu oferă corespondenţe cu strălucitele civilizaţii pe care le-a cunoscut Orientul
mediteraneran. Totuşi, intervalul de timp neolitic-Hallstatt nu a trecut fără a lăsa urme pe care le
consemnăm deoarece originea îndepărtată a popoarelor italice îşi au rădăcinile în aceste perioade.
În epocile neolitic-eneolitic (6000-2000 î.Chr.) populaţiile care au locuit spaţiul italic au
strânse legături cu cultura Sesklo din Grecia, iar cele din sud cu litoralul african. In epoca bronzului
(2000-1200 î.Chr.) asistăm la pătrunderea în peninsula apeninică a populaţiilor indo-europene, în mai
multe valuri. Valea Padului şi coasta ligură este dominantă de cultura padană, caracterizată prin
aşezări palafite, construite pe stâlpi de lemn în apa lacurilor. Zona de răspândire a palafitelor cuprinde
lacurile alpine din Elveţia, Germania de sud, Austria şi Italia de nord. Mai târziu apare un tip de
locuinţe numite terre mare, ridicate pe povârnişurile Apeninilor, construite după modelul palafitelor
pe stâlpi de lemn, înconjurate de valuri de pământ şi şanţuri de apărare.
În spaţiul central şi sudic al peninsulei se dezvoltă cultura appeninică, cu strânse legături în
Thessalia şi Grecia centrală. Partea de sud a peninsulei suportă influenţe ale civilizaţiei cretane şi
miceniene.
La începutul epocii fierului (1200-800 î.Chr.) pătrund noi valuri de populaţii indo-europene:
italici şi iliri. Simbioza dintre noii veniţi şi localnici va determina apariţia unor triburi (uniuni de
triburi) care vor determina evoluţia istorică viitoare. Mozaicul de populaţii şi tradiţii se exprimă prin
existenţa unor culturi diferite: a) cultura Villanova, după numele unei aşezări de lângă Bologna.
Precedată de protovillanovian, această cultură întreţine strânse legături cu manifestările hallstattiene
din Europa Centrală, de la nord de M. Alpi. Purtătorii acestei culturi practicau atât inhumaţia cât şi
incineraţia. Drept urne erau utilizate recipiente din lut saui vase de piatră. In unele morminte erau
depuse şi care de bronz. La înflorirea culturii villanoviene participă mai multe populaţii, grupuri indo-
europene, dar şi etrusci; b) cultura Este, în zona Veneţia; c) cultura mormintelor tumulare, în
Apulia.
Izvoarele literare, epigrafice şi arheologice atestă prezenţa negustorilor fenicieni pe coastele
Siciliei şi Sardiniei de timpuriu (sec. VIII î.Chr.). Negustorii fenicieni au întemeiat numeroase factorii,
escale pe drumul legăturilor lor cu Spania, pe care Cartagina le transformă în aşezări statornice. Aşa
apar în Sicilia: Lilybaeum, Eryx, Panormus, Solus, Caralis, Nora şi Sulci.
Sub aspect etnic, Peninsula Appeninică se prezintă sub forma unui conglomerat de populaţii
ale căror origini rămân şi astăzi puţin cunoscute. Dintre acestea, patru grupuri au avut înrâuriri
hotărâtoare asupra istoriei peninsulei: a) populaţia meridională a ţinuturilor înalte, înrudită cu romanii,
dar aflată la un nivel cultural inferior; b) grecii din coloniile sud-italice; c) etruscii şi d) gallii din valea
Padului.
Colonizarea greacă a avut importanţă pe plan etnic, politic şi cultural. Ea este bine cunoscută
datorită numeroaselor pasaje din Herodot, Tucidide, Diodor, Strabon, a numeroaselor documente
figurate, ca şi a ceretărilor arheologice. Din sec. VIII î.Chr., grecii ionieni, chalcidienii din Eubeea
întemeiază în Sicilia: Naxos, Zancle, Catane, iar în Campania Cumae. Corintul fondează Syracuza,
spartanii Tarentul. In Sicilia, necesitatea luptei împotriva Cartaginei a determinat hegemonia Syracuzei
încă din sec. V î.Chr.
Atât fenicienii, cât şi grecii se aflau în contact direct cu populaţiile italice, a căror origine ne scapă
adesea. Dintre acestea amintim: a) itali în Calabria, Lucania, Campania; b) iapygi în Apulia. Alături de
ei messapi, peuceţi. Centrul Italiei a cuprins numeroase populaţii, unele cu înrâuriri hotărîtoare asupra
istoriei peninsulei: latinii stabiliţi la vărsarea Tibrului, etruscii din Toscana, samniţilor din Campania,
sabinii, volscii, marsii în zona muntoasă a Apeninilor, iar mai la nord, umbrienii. Istoriografia antică
păstrează date confuze despre legăturile de rudenie care uneau aceste popoare.
În pofida unităţii lor etnice şi lingvistice, toate fiind indo-europene, aceste populaţii au avut
destine diferite. Samniţii, munteni şi războinici, cuceresc la sfârşitul sec. V î.Chr., Campania şi
Calabria. Ei vor fi învinşi de Roma după războaiele cărora le-au dat numele. Sabinii, equii şi volscii s-
au aflat de timpuriu în contact cu civilizaţia etrusco-latină.
Pe ţărmurile adriatice, în nord-estul Italiei, sunt amintiţii picenii, populaţie neitalică, înrudiţi
cu illirii, iar zona nordică a Apeninilor şi şesul Padului era ocupată de liguri şi veneţi.
Invazia celţilor a dat naştere unor grupări etnice mixte, celto-ligurii. Momentul sosirii, spaţiul
de plecare, căile urmate sunt încă neclare. Titus Livius relatează că în timpul domniei la Roma a
regelui Tarquinius Priscus, Ambigatus, regele biturgilor, îi determină pe supuşii săi să plece din ţara
suprapopulată. Expediţia, la care participă biturgi, hedui, carnuţi, cucereşte câmpia Padului. Apoi, noi
invazii i-au adus pe cenomani în regiunea Brescia şi Verona, pe boi la vest de Milano, pe senoni până
în Toscana. Aceste evenimente s-ar fi petrecut între 600 şi sec. IV î.Chr. Arheologia nu confirmă însă
date aşa timpurii. Materialele descoperite în nordul peninsulei atestă prezentă unor incursiuni timpurii,
iar pătrunderea masivă a celţilor a avut loc doar începând cu mijlocul sec. V î.Chr. Valurile lor
succesive se vor fi propagat între 450-350 î.Chr., în perioada care marchează începutul celei de a doua
epoci a fierului.
Celţii veneau din Europa Centrală, din valea Dunării, mişcarea lor în diferite direcţii fiind
cauzată de presiunea la care erau supuşi din partea populaţiilor germanice. Sosiţi în câmpia Padului,
celţii erau purtătorii civilizaţiei epocii fierului din centrul Europei, denumită civilizaţia La Tne, după
numele unei mici staţiuni elveţiene, situată pe malul lacului Neuchâtel.

1.2. Izvoarele Romei antice

Interesul pentru consemnarea evenimetelor istorice s-a manifestat la Roma doar spre sfârşitul
veacului al III-lea î.Chr. El rezulta din conştientizarea faptului că Roma era pe punctul de a deveni o
parte a lumii civilizate, fiind înconjurată de state cu o lungă şi glorioasă istorie. O asemenea
genealogie reprezenta pentru Roma o necesitate vitală. Acum Quintus Fabius Pictor, reprezentant al
aristocraţiei romane, scrie, în greceşte, o istorie a Romei; Cn. Naevius, un poet din Campania, a
compus în latineşte un poem epic despre primul război punic, poem care cuprindea şi informaţii
privitoare la istoria străveche a Romei. De atunci există o bogată tradiţie istorică romană, care denotă
caracterul intenţionat apologetic al scrierilor, precum şi amprenta punctului de vedere al aristocraţiei
asupra conţinutului.
În paralel, există şi o tradiţie a istoricilor greci, care au observat Roma din afară, tradiţie mult
mai complexă. O dată cu războiul Romei împotriva regelui Pirus al Epirului, lumea greacă a început să
ia în seamă importanţa Romei. Primul istoric grec al Romei a fost Timaios, care exilat la Atena de
regele Agatocles al Siracuzei, scrie o istorie a Siracuzei şi o istorie a lui Pirus. El consemnează istoria
timpurie a Romei, alături de care prezintă date despre religia romană, unele obiceiuri romane, sistemul
monetar, clasele censitare.
Un secol mai târziu, Polibiu din Megalopolis îşi va consacra activitatea de istoric relatării
înfrângerii Cartaginei de către Roma în cele două războaie punice, dar şi a statelor greceşti, precum şi
promovarea acesteia ca putere dominantă în Mediterana. Începând cu ultimul secol al Republicii,
cantitatea şi natura informaţiei se schimbă radical. Este suficient să amintim scrierile lui Cicero sau
consemnările lui Sallustius (Despre conjuraţia lui Catilina, Dspre războiul cu Jugurtha).
De la istoricii Romei care au scris înainte de Caesar s-au păstrat doar fragmente. Aceste lucrări
sunt folosite în istoriile celor care au scris în timpul Principatului lui Augustus: grecul Dionysos din
Halicarnas (Istoria timpurie a Romei care acoperă perioada de timp până la primul război punic) şi
latinul Titus Livius (Istoria Romei de la întemeierea ei, tratează istoria Cetăţii eterne până la
înfrângerea lui Varus în Germania, în anul 9 d.Chr.). Pe lângă scrierile istoricilor timpurii, în cele două
lucrări sunt cuprinse şi consemnĂrile oficiale romane.
Alţi autori, de mai mică anvergură, abordează aceeaşi problematică. Diodor din Sicilia
(sfârşitul sec.I î.Chr.) este autorul unei istorii universale din cele mai vechi timpuri până în zilele sale.
Deşi din opera sa ne-au parvenit doar extrase, el are meritul de a fi copiat sau parafrazat surse mai
vechi, conservând astfel material de bună calitate. Ceilalţi autori aparţin perioadei renaşterii literaturii
greceşti din sec.II d.Chr. şi începutului celui următor. Appian, născut la Alexandria, a scris o serie de
monografii despre războaiele purtate de Roma în timpul republicii. Războaiele civile, reprezintă o
istorie a ultimului veac al Republicii, care cuprinde singura relatare serioasă despre istoria agrară a
Italiei.
Plutarh din Cheronea compune o serie de biografii paralele ale oamenilor de vază greci şi
romani, ce cuprind figuri semilegendre (Romulus) şi personalităţi istorice precum Iulius Caesar. Ele
sunt demne de încredere în măsură în care izvoarele utilizate le permit. In fine, Dio din Niceea, în Asia
Mică, un oriental din senatul roman, de la cumpăna secolelor II-III d.Chr., istoric riguros, are relatări
pentru perioada mijlocie a Republicii care ne-au ajuns în versiunea unui abreviator bizantin.

2. ETRUSCII

Din mozaicul de popoare ale peninsulei italice preromane, etruscii au creat prima civilizaţie
superioară în Occident. Contribuţia culturală a etruscilor a fost deosebită atât prin ea însăşi, cât şi prin
moştenirea transmisă romanilor deoarece începuturile, sursele, fundamentele civilizaţiei şi culturii
romane se datorează în primul rând etruscilor. Anticii erau convinşi că etruscii au fost adevăraţii
educatori ai lumii italice şi că lor li se poate atribui originea unor cetăţi sau a unor familii, a unor
instituţii, culte religioase, atitudini spirituale şi manifestări artistice. Astfel, istoria Etruriei se sfârşeşte
şi totodată se continuă prin aceea a Italiei romane.
Etruscii sunt un popor mic care au locuit în mod durabil vreo 20 de oraşe ale Italiei centrale.
Dar, importanţa lor întrece cu mult dimensiunile modeste ale teritoriului şi chiar ale carierei lor
istorice. Civilizaţia etruscilor se prezintă ca o rezultantă complexă: înfluenţată şi stimulată de curentele
civilizatoare pătrunse pe cale maritimă (oriental şi grecesc), ea a fost nu mai puţin condiţionată de
mediul autohton.
Inscripţiile ne arată o civilizaţie aristocratică, reflectată de somptuoasele morminte de la
Cerveteri sau de la Tarquinia. Nu este nici o îndoială că civilizaţia etruscă datorează extrem de mult
civilizaţiei greceşti, fără a le tăgădui etruscilor o profundă originalitate. Influenţa exercitată nu doar
asupra miturilor, ci şi asupra vieţii cotidiene, a fost mare. Amintim aici alfabetul, izvorul civilizaţiei,
dar şi vocabularul etrusc care cuprinde numeroase cuvinte greceşti.

2.1. Originea etruscilor

 Problema originii etruscilor, puţin cunoscută şi deosebit de controversată, a fost discutată încă
din antichitate. Două teze opuse încercau să ofere o soluţie: a) cea a lui Herodot care considera pe
etrusci drept urmaşi ai colonizatorilor lidieni veniţi din zona centrală a Asiei Mici. Încă şi în epocă
romană, Virgiliu şi Horatiu spun "lidieni" când amintesc de etrusci. b) Dionysos din Halicarnas,
scriind la începutul erei creştine, susţine că etruscii erau un popor autohton. Afirmaţia lui Dionysos
după care nici limba, nici alte aspecte ale existenţei lidienilor nu arată vreo asemănare cu cele ale
etruscilor este confirmată azi de examinarea lidienei care este o limbă indo-europeană şi ca atare nu
este înrudită genetic cu etrusca.
Potrivit unei alte ipoteze, elaborată în secolul trecut sub influenţa cercetării preistorice, etruscii
ar fi venit în Italia, prin văile Alpilor, din Europa Centrală.

2.2. Premise istorice

Privitor la originile etruscilor, în locul unor explicaţii simpliste care se bazează pe istorisirea
lui Herodot, trebuie să căutăm o explicaţie istorică asupra formării şi evoluţiei lor. Descoperirile din
ultimii ani confirmă teoria potrivit căreia istoria poporului etrusc se desfăşoară în Italia din epoca
fierului şi până la sfârşitul Republicii romane (1000-50 î.Chr.). Dacă arheologii ar fi utilizat termenul
de proto-etrusc în locul celui de "villanovian" atunci când se refereau la materiale aparţinând epocii
fierului găsite la mijlocul secolului trecut în împrejurimile Bolognei şi apoi în toate principalele
aşezări etrusce, s-ar fi evitat multe confuzii.
Populaţia care a locuit în Italia Centrală, între râurile Arno şi Tibru şi a cărei limbă o
cunoaştem prin mijlocirea a circa 1000 de inscripţii provenind din sec. VII î.Chr., nu a apărut pe
neaşteptate. Cultura etruscă s-a dovedit deosebit de receptivă la influenţele străine de factură orientală
sau grecească, pe care le-a integrat cu abilitate cadrului local. Atunci când etruscii au preluat sistemul
de scriere de la vecinii lor greci din Pethecussa (Ischia) şi din Cumae, ei au dezvăluit că au o limbă
proprie, marcând prin aceasta începutul epocii istorice în Italia.
Teritoriul ocupat iniţial de etrusci, Etruria propriu-zisă, era cuprins între valea Arnoului, valea
Tibrului şi Marea Tireniană. Aici s-au consolidat în sec. VIII î.Chr. efectuând lucrări de drenaj în zone
mlăştinoase, exploatând bogatele zăcăminte de fier şi cupru din Etruria şi insula Elba. Etruscii au
dezvoltat metalurgia la un nivel necunoscut de popoarele vecine şi au stabilit legături comerciale cu
Sardinia, Sicilia, Egiptul, cu cartaginezii şi, bineînţeles, cu grecii care, în a doua jumătate a acelui
secol, au început să-şi stabilească colonii în sudul Italiei.

2.3 Istoria etruscilor

În perioada premergătoare secolului VIII î.Chr. momentul cel mai important al istoriei etrusce
a fost acela când grupările de sate învecinate se unesc formând entităţi mai mari care devin în curând
cetăţi etrusce. Evoluţia lor poate fiurmărită în necropole, unde inventarul comun, "egalitar" al
mormintelor villanoviene este înlocuit treptat de zestrea princiară a mormintelor din sec. VII î.Chr.,
descoperite în Italia centrală (la Tarquinia, Caere, Praenesti).
Utilizarea scrierii devenea semnul distinctiv al bogaţilor şi rafinaţilor membrii ai unei societăţi
aristocratice. Adoptând scrierea, ei ne-au lăsat mii de inscripţii, dar nici un fel de literatură. Din
tradiţia romană ştim că etruscii au avut o însemnată literatură religioasă, fapt confirmat de mărturii
arheologice (textul de pe fâşiile de pânză care înfăşurau mumia de la Zagreb) şi lingvistică (ca glosele
de nume de plante şi de păsări). Religia etruscă se baza pe scrieri sacre, bănuite ca emanând din surse
supranaturale. Etruscii pretindeau că posedă o pricepere specială în a descoperi voinţa zeilor prin
anumite procedee divinatorii.
Tradiţia vorbeşte despre existenţa Ligii celor 12 cetăţi etrusce şi despre centrul acesteia Fanum
Volumnae. Nimic însă nu sugerează că această ligă era altceva decât o confederaţie religioasă, cum
erau amficţioniile greceşti. Cunoaştem dezvoltarea multora din cetăţile etrusce, îndeosebi prin
mijlocirea necropolelor şi a sanctuarelor lor. Ca şi cetăţile greceşti, cele etrusce erau caracterizate de
individualismul, independenţa şi autonomia lor.
Astfel, putem spune că nu a existat un stat sau imperiu etrusc, doar un popor etrusc, ai cărui
membrii aveau în comun aceeaşi limbă şi religie, o situare geografică, anumite obiceiuri şi tradiţii care
îi deosebeau de celelalte populaţii ale Italiei. Etruscii aveau şi o denumire comună: ei se defineau drept
Rasenna, în vreme ce grecii îi cunoşteau sub numele de Tyrrhenoi (de fapt numele dat mării asupra
căreia ei îşi exercitau stăpânirea), iar romanii le spuneau tusci.
 Dintre oraşele etrusce amintim cetăţile de coastă din Etruria meridională: Tarquinia, Caere,
Veii, Vulci, aflate în contact direct cu fenicienii şi grecii. Cetăţile centrale şi nordice, atât cele de
litoral (Vetulonia, Roselle, Populonia), cât şi cele din interior (Volsini, Clusium, Volaterrae, Cortona)
erau mai puţin deschise către lumea Mediteranei, cît spre miazănoapte.
Printre cetăţi, Tarquinia a cunoscut înfloriea cea mai timpurie, încă din epoca villanoviană,
fiind însă întrecută de Cerveteri (Caere). Portul Tarquiniei, Gravisca şi portul cetăţii Caere, Pyrgi,
cercetate în ultimul timp, au dezvăluit sanctuare şi zone de locuinţe, iar inscripţile descoperite
dezvăluie relaţiile lor cu fenicienii şi grecii.

2.4. Organizarea politică şi socială

Etruria reprezenta o confederaţie de 12 mici state, constituite fiecare dintr-un oraş cu teritoriul
agricol din jur. Între cetăţile etrusce confederate, multă vreme conduse de un rege (lucumon), asistat
de consilii aristocratice, nu exista totdeauna şi o coeziune politică eficientă. Interese antagoniste,
ambiţii, resentimente le separau uneori, chiar în momentele decisive, în faţa pericolului comun, grec
sau roman. Expansiunea etruscilor nu a fost o acţiune colectivă, acţiunile militare de cucerire sau de
întemeiere de colonii fiind iniţiative proprii ale unor oraşe.
Reprezentanţii oraşelor confederate se întâlneau anual la sanctuarul lui Voltumna, zeul
principal se pare al etruscilor. Regimul politic al oraşelor-stat etrusce era monarhia. Regele (lucumon,
principe în etruscă) era ales din vechile familii aristocrate. El deţinea puterea religioasă, militară, civilă
şi juridică. Simbolul demnităţii regale era securea dublă şi mănunchiul de vergi (fascii) care o
înfăşoară. Acest simbol a fost preluat apoi de lictorii romani, de gărzile înalţilor demnitari şi ale
împăraţilor. La ceremonia de celebrare a unei victorii militare, regele pe carul triumfal, urmat de trupe
şi de coregiul de prizonieri, purta toga de purpură cu broderii de aur, pe cap o coroana de aur, iar în
mână un sceptru de fildeş, având în vârf sculptat un vultur.
Monarhia etruscă dispare spre sfârşitul sec. VI î.Chr., când regele va rămâne doar şeful
suprem religios.

2.5. Politica de cuceriri şi sfârşitul puterii etrusce

Secolele VII-VI î.Chr. constituie marea perioadă a expansiunii etruscilor. Acţiunile lor militare erau
iniţiate şi conduse separat de oraşele-stat. In prima etapă, care a durat până la mijlocul sec. VI î.Chr.,
direcţia ofensivei etrusce a fost orientată spre sud. Trupe ale oraşelor de coastă, Tarquinia şi Cerveteri,
au pătruns în Latium supunând triburile localnicilor: latini, volsci, rutuli. După ce organizează
aşezările de pe cele şapte coline, punând temeliile viitorului oraş Roma, etruscii şi-au întins stăpânirea
în Campania unde ocupă o întinsă zonă de coastă. Aici fondează, după principii urbanistice etrusce,
oraşele Capua, Nocera, Herculaneum, Pompei. În această zonă rămân ca nişte enclave câteva colonii
greceşti (Cumae, Neapolis, insulele Capri, Ischia şi Procida). Astfel un conflict militar între cele două
forţe va deveni în curând inevitabil. Prima confruntare se desfăşoară în insula Corsica, unde etruscii,
aliaţi cu cartaginezii, îi înfrâng pe foceeni la Alalia (540 î.Chr.). În urma acestei victorii, M. Tireniană
este dominată de etrusci. Alte conflicte cu grecii au loc în Campania. Ele vor avea drept consecinţă
oprirea expansiunii greceşti în sudul Italiei şi pe coasta tireniană.
În această situaţie, după ce-şi consolidează poziţiile în regiunile cucerite, dezvoltând
activitatea comercială maritimă, etruscii vor întreprinde o vastă acţiune de cuceriri spre nord. In
ultimele decenii ale sec. VI î.Chr., etruscii, trecând Apeninii, fondează Felsina (Bologna) şi ocupă un
întins teritoriu în valea Padului stăpânit înainte de liguri. Dominaţia etruscă asupra văii Padului va
înceta la începutul sec. IV î.Chr., odată cu invazia gallilor. Aceştia, traversând Alpii, se aşează în
câmpia Padului, care se va numi Gallia Cisalpină. Pe la 390 î.Chr., celţii pornesc o pustiitoare invazie
înspre sud, devastează Etruria, iar în 387 pătrund în Roma, de unde vor fi alungaţi de către dictatorul
Camillus.
În sud, în Latium şi Campania, unde dominaţia etruscă a durat aproape un secol şi jumătate,
situaţia a început să se complice datorită opoziţiei energice a coloniilor greceşti şi a rezistenţei
populaţiilor locale, în special a samniţilor. La Roma, oraşul a fost construit după norme urbanistice
etrusce, atât rituale, cât şi raţionale: terenurile mlăştinoase au fost drenate, perimetrul oraşului unificat
a fost apărat cu un zid de incintă ridicat după sistemul defensiv etrusc, iar pe acropola de pe Capitoliu
a fost înălţat un templu dedicat triadei etrusce. Roma etruscă devine o forţă militară care emite
pretenţii de cucerire.
 După înlăturarea monarhiei etrusce de la Roma (509 î.Chr.), grecii din Cumae, principali lor
rivali, vor încheia o alianţă cu latinii din afara Romei, iar în anul 506 î.Chr., în bătălia de la Aricia,
obţin o victorie decisivă asupra etrucilor. Înfrângerea reprezintă începutul decăderii dominaţiei etrusce
asupra sudului peninsulei apenine. Apoi, după bătălia navală din anul 474 î.Chr., câştigată de grecii
din Cumae aliaţi cu Syracuza, etruscii a căror flotă a foste distrusă aproape complet în această
confruntare, încetează de-a mai reprerzenta o forţă maritimă. Samniţii, cândva mercenari în serviciul
etruscilor, ocupă Capua (430 î.Chr.) şi alte oraşe, iar ca urmare, Campania va trece sub dominaţia
triburilor italice.
Pierderea hegemoniei etrusce asupra Mării Tireniene, slăbirea traficului maritim aduce o
rapidă decădere economică a marilor centre etrusce. Lipsiţi de porturi şi de flotă, etruscii îşi vor
intensifica comerţul pe uscat, prin aceasta fiind stimulată dezvoltarea unor centre precum Chiusi,
Cortona, Perugia şi Arezzo.
Dar, marele pericol pentru etrusci îl reprezentau romanii. Infloritorul oraş Veii, principalul
bastion etrusc în sud, abandonat de celelalte oraşe ale Ligii etrusce şi asediat de romani timp de câţiva
ani, va fi cucerit. Acesta a fost primul mare succes militar al romanilor. După alţi ani lungi de război,
cad, rând pe rând şi alte oraşe etrusce (Tarquinia, Cerveteri etc.). În acest timp, cartaginezii renunţă la
vechea lor alianţă cu etruscii şi încheie un tratat cu romanii, noua forţă militară în plină ascensiune în
peninsulă.
Ca urmare, pentru a face faţă ameninţării romane, etruscii se vor alia cu duşmanii Romei
(samniţi, umbri, galli), dar în anul 295 î.Chr. coaliţia constituită este înfrântă la Voltera şi Perugia. Un
alt insucces îl înregistrează etruscii când se aliază cu celţii împotriva romanilor. Ultima rezistenţă o va
opune oraşul Volsini, centrul federal al etruscilor, nevoit şi el să accepte suzeranitatea romană în anul
264 î.Chr. Cetăţile din Etruria îşi păstrează pentru un timp autonomia, apoi treptat sunt atrase în sfera
civilizaţiei şi a statului roman. Din sec.I. î.Chr. vor dispărea şi inscripţiile scrise în limba etruscă.
 După ce au transmis romanilor numeroase elemente ale civilizaţiei proprii, etruscii s-au retras
în viaţa lor culturală şi religioasă, domenii faţă de care romanii au arătat totdeauna o mare stimă. În
domeniul artei, vitalitatea etruscilor a continuat încă mult timp.
Resemnarea etruscilor nu a fost însă totală. Ei au continuat pe plan local a se răzvrătiri
împotriva dominaţiei romane, pe care Sulla le-a reprimat cu cruzime. Conspiratorii lui Catilina erau în
majoritatea lor etrusci din Arezzo şi Fiesolo, iar locuitorii Perugiei, aliaţii lui M.Antonius, au fost
masacraţi de legiunile lui Octavianus.

3. ROMA ANTICĂ

Vechile legende despre începuturile Romei arătau ca una din căpeteniile troiene, Enea, în
fruntea unui grup de supravieţuitori ai căderii Troiei, după multe peregrinări ar fi debarcat în Latium şi
s-ar fi unit cu supuşii regelui local Latinus. Enea ar fi fost însă precedat, cu câteva decenii în urmă, de
un grup de greci arcadieni, conduşi de Evandru, care s-ar fi instalat pe dealul palatin (Palatium), una
din cele şapte coline ale Romei2. Romanii îşi reprezentau aşadar la origine pe greci, troieni şi latini.
Apar de fapt aici ecouri ale intenselor navigaţii şi migraţii mediteraneene din perioadele anterioare. La
originea Romei s-au situat mai ales culturile materiale dezvoltate în Latium, cunoscute datorită
cercetărilor arheologice întreprinse îndeosebi începând cu anul 1960. Ele s-au diferenţiat clar în sec.
XIII-XII î.Chr., tocmai în perioada când legendele au situat imigrarea lui Enea în Latium.
Istoria Romei vom încerca să o prezentăm în raporturile ei fireşti cu ansamblul civilizaţiei
latine şi ale civilizaţiei etrusco-greceşti. Doar astfel putem înţelege faptele economice şi politice ale
vechii Rome, afirmarea lentă şi complexă a gândirii, a religiei şi a artei sale.
Asupra originilor Romei, tradiţia orală a fost înregistrată
în scris la sfârşitul Republicii. Analiştii romani au zugrăvit un tablou viu colorat al vieţii locuitorilor
celor 7 coline de la întemeierea lui Romulus şi până la sfârşitul regalităţii. Abia din preajma anului 300
principalele evenimente ale anului au fost transcrise cu regularitate pe tabla pontifului. Autorii greci şi
romani aveau sub ochi o Romă, centru politic şi militar al Italiei şi al unei părţi a Mediteranei. De
aceea, totul în istoria ce o scriu pare să pregatească această măreţie şi putere.
Latium reprezenta un teritoriu restrâns pe cursul inferior al Tibrului, un şes dominat de
masivul vulcanic al M. Albani. Tibrul închide spre nord hotarul cu Etruria. În acest spaţiu, latinii au
întemeiat oraşe relativ numeroase şi străvechi ca: Alba Longa, Lanuvium, Ardea şi Roma. In jurul lor
se aflau populaţii statornicite în regiuni muntoase, uşor de apărat: la nord - etruscii, la nord-est -
faliscii, la est - sabinii, la sud - volscii.
Soarta latinilor a fost strâns legată de cea a Romei, ale cărei progrese rapide lasă în umbră
istoria celorlalte cetăţi. Începuturile ei au fost asemănătoare celor ale vecinilor. Limba latină, care
constituia un bun comun acestor târguşoare, apoi oraşe, datorează norocului Romei destinul său
surprinzător: latina s-a răspândit în urma armatei şi a administraţiei romane din Latium în Italia, apoi
în diferite provincii. Abia la sfârşitul imperiului, unitatea limbii vorbite se va frânge, când va începe
formarea diferitelor limbii romanice. Unitatea limbii scrise va persista însă graţie literaturii şi şcolii. In
epoca modernă, latină a rămas limba ştiinţei şi a filosofiei. Ea este şi azi limba bisericii catolice
romane.

3.1. Începuturile Romei

La 15 km de vărsarea Tibrului se ridică un şir de coline, de înălţimi modeste (40-50 m):
Quirinal, Viminal la nord, Capitoliu şi Equilin în centru, Palatin la sud-est, Aventin şi Coelius la
sud. Apropierea coastei permiteau corăbiilor să urce până în zona colinelor. Mai mult, căi naturale care
urmează coasta sau văile ce străbat masivele muntoase converg spre acest punct. Prin dispunere, Roma
avea o valoare comercială şi strategică deosebite.
Ne întrebăm când putem plasa în timp începuturile primei aşezări pe malurile Tibrului? Cele
mai vechi amintiri făceau din Palatin leagănul Romei. Cercetările arheologice au dezvăluit existenţa pe
Palatin a urmele unor aşezări arhaice, datate, pe baza ceramicii villanoviene, în a doua jumătate a sec.
VIII î.Chr. Legenda situează întemeierea Romei de către latini la 21 aprilie 754 î.Chr., ea

2
. Aceste coline ar fi fost: Palatin, Capitliu, Aventin, Quirinal, Viminal, Esquilin şi Coelius.
corespunzând unei realităţi istorice. Necropola din Forum ar corespunde primei aşezării de pe Palatin,
iar mormintele de pe Equilin şi Quirinal, puţin posterioare acestora, ar aparţine unor aşezări încă
neunoscute (probabil sabine).

3.2. Roma în epoca regalităţii

Regalitatea romană durează două secole şi jumătate. Utilizarea textelor şi documentelor
arheologice permite urmărirea unei istorii îndepărtate, deformată de tradiţie. În a doua jumătate a sec.
VIII î.Chr., Roma ducea o viaţa umilă, asemănătoare celorlalte aşezări latine. Liga celor şapte coline, a
cărei amintire se perpetuează în ritualurile religioase, datează din această epocă, stând mărturie despre
prima uniune efectivă a triburilor latine din Roma.
Analele văd în sabini un element formator important al Romei primitive. Legenda răpirii
sabinelor de către latinii de pe Palatin, care n-ar fi avut soţii din neamul lor, ilustrează o primă
infiltrare a muntenilor sabini în zona federaţiei de sate de pe cele şapte coline. Până la mijlocul sec. V
î.Chr. vecinii Romei din zonele muntoase au exercitat o considerabilă presiune asupra noii alcătuiri
politice. Aşa se explică probabil şi faptul că până la sfârşitul sec. VII î.Chr. ar fi domnit alternativ, pe
baza alianţei între Palatinul latin şi Quirinalul sabin, patru regi: Romulus (latin, fondatorul oraşului,
conceput după modelele indoeuropene ale regelui şi războinicului), Numa Pompilius (sabin, înţelept
şi reformator, organizator al sacerdoţilor şi a cultului roman), Tullus Hostilius (latin, cuceritor,
extinzând dominaţia Romei asupra unor populaţii învecinate) şi apoi sabinul Ancus Marcius
(organizator destoinic, pune bazele portului Ostia), care domneşte până la urcarea pe tron a Tarquinilor
etrusci (616 î.Chr.).
Etruscii reprezintă al treilea element formator la Roma, completând aristocraţia gentilică
latino-sabină. Pentru dominaţia asupra Romei şi-au disputat întâietatea mai multe cetăţi etrusce:
Tarquini, Caere, Vulci sau Veii. Ca urmare a cuceririi etrusce, de la mijlocul sec.VII î.Chr., fizionomia
Romei se transformă radical, vechea federaţie de sate fiind urbanizată. Descoperirile arheologice atestă
influenţa crescândă a civilizaţiei greceşti (vase corintiene, ioniene şi atice) şi etrusce, astfel că Roma
face impresia unei cetăţi deschise influenţelor greco-etrusce.
Tradiţia plasează începuturile dominaţiei etrusce la 616 î.Chr. Regalitatea etruscă este
reprezentată în tradiţia romană de trei personaje: Lucius Tarquinus Priscus, Servius Tullius şi
Tarquinus Superbus. Etruscii au făcut din Roma un mare oraş, o mare cetate, comparabilă cu
aşezările din Etruria. A fost construit un zid de împrejmuire din tuf vulcanic, refăcut după invazia
galilor (378 î.Chr.). De asemenea, a fost amenajat un sistem de canale de scurgere care au drenat şesul
mlăştinos al forului, făcând din el locul de întâlnire al adunării poporului. Tot acum, a fost ridicat, la
sfârşitul sec.VI î.Chr., pe Capitoliu un templu dedicat triadei capitoline (Jupiter, Junona şi Minerva).

3.2.1. Organizarea social-politică.

În epoca regalităţii elemente ale structurilor gentilice sunt încă puternice, sistemul social
bazându-se pe aceste structuri.
Organizarea politică a Romei în perioada regalităţii evidenţiază importanţa legăturilor de
sânge în cadrul vieţii sociale, în care unitatea de bază era reprezentat de gintă (gens), marea familie
patriarhală care concentra toţi descendenţii proveniţi dintr-un strămoş comun. Membrii ginţii aveau
prenume (praenomina) şi supra nume sau porecle (cognomina) diferite, dar acelaşi nume (nomen),
acelaşi gentiliciu. Pentru latini ginta constituia realitatea fundamentală a vieţii economice şi sociale.
Iniţial pământul aparţinea ansamblului ginţii respective, dar ulterior şefii ginţilor au acaparat ogoarele,
ca şi vitele şi le-au transformat în proprietăţi private.
Conform tradiţiei, romanii erau organizaţi în trei triburi care purtau nume etrusce: Ramnes,
Tities şi Luceres, fiecare trib fiind alcătuit din 10 curii. La rândul lor, fiecare curie era compusă din 10
decurii. La origine curia era o asociaţie de bărbaţi care luptau împreună şi se baza pe ginţi. Această
repartiţie a populaţiei corespundea necesităţii recrutării trupelor (legio). Fiecare trib trebuia să
furnizeze 1000 de pedestraşi şi 100 de calareţi. Împărţirea politică corespundea astfel acestei
organizări militare. Triburile şi-au avut adunarea lor, "comiţiile tribute" (comitia tributa), care a ajuns
spre sfârşitul Republicii cel mai activ organ legislativ al poporului roman.
Regele ca şi conducător al întregii comunităţi avea atribuţii politico-militare, juridice şi
religioase. Încă sub primii regi latino-sabini a luat naştere un "sfat regal" (consilium regium), adică un
senat alcătuit din şefii ginţilor. În primcipiu regii erau obligaţi să consulte atât senatul, cât şi adunările
populare.
 Pe plan politic şi social, regalitatea etruscă a fost de asemenea novatoare. A introdus la Roma
semnele exterioare, emblemele care în Toscana ilustrau gloria şi puterea lucumonilor (regilor):
coroana de aur, inelul de aur, sceptrul, veşmântul de gală (toga palmata), lictorii care deschideau
cortegiile, purtând pe umeri fascii (semne ale atotputerniciei căpeteniei) făcute din vergi destinate
flagelării şi o secure - armă de paradă şi simbol al puterii politice. Acest semn a fost păstrat şi în
perioada republicii, fiind atribuit consulilor ce exercitau timp de un an autoritatea supremă.
Pe această structură, conducătorii familiilor formează o categorie privilegiată, patriciatul, fiind
singurii care aveau acces la onorurile publice şi la sacerdoţii.
Dominaţia patricienilor şi-a găsit expresia în instituţia clientelei (clientela), o formă arhaică de
dependenţă personală3. Fiecare patrician era înconjurat de numeroşi clienţi care primesc sprijin, în
schimb le datorează acestora ajutorul de care sunt capabili în cazuri bine precizate.
Plebea, care va constitui împreună cu patriciatul populus romanus, nu are încă forţă.
Formarea ei se explică prin motive etnice, religioase şi economice. Plebeii erau descendenţii unor
populaţii învinse, străini aflaţi în afara cultului cetăţii sau ţărani căzuţi într-o stare inferioară. Formal
plebeii erau oameni liberi, putând fi proprietari de pământ şi având obligaţii de natură economică şi
militară. Deoarece aveau obligaţia participării la operaţiunile militare alături de patricieni, plebeii vor
fi de cândva admişi în adunarea poporului înarmat (comitia centuriata), a cărei înfiinţare tradiţia o
atribuie regelui Servius Tullius.
Regalitatea păstra un echilibru între aristocraţie şi plebe. Când, după ce în anul 509 î.Chr. sunt
alungaţi din Roma lucumonii etrusci şi regalitatea este abolită, puterea trece în mâinile aristocraţiei,
plebea pentru a supravieţui se organizează şi luptă.

3.2.1.1. Normele de drept

Cele mai vechi reguli ale dreptlui roman comportă, după cum ni le face cunoscută traiţia, o
sancţiune religioasă. Nu exista o diferenţiere clară între normele religioase (fas) şi cele juridice (jus).
Vechile norme de drept cuprindeau prescripţii arhaice care vor pătrunde şi în dreptul roman propriu-
zis. Acestea pun în prim plan autoritatea absolută a tatălui asupra familiei. Singura lege pe care o
cunoşteau romanii din primele secole era jus divinum, lege bazată pe ideea că nici o hotărâre privind
guvernarea şi viaţa civilă nu trebuia să contravină voinţei zeilor. Ca urmare, respectarea vechilor
obiceiuri era încredinţată pontifilor, sacerdoţi de rang superior care supravegheau îndeplinirea cultului
(cunoşteau, transmiteau şi interpretau voinţa zeilor; sfătuiau pe cei care doreau să iniţieze o acţiune
judiciară, să înceapă o activitate productivă etc.).Administrarea justiţiei şi aplicarea normelor de
comportare era încredinţată pretorilor (praetores). Primul cod scris, Legea celor douăsprezece table de
la mijlocul sec. V î.Chr., păstrează încă un caracter magico-religios. De aceea, laicizarea dreptului
roman va fi o operă de durată.
3.2.1.2. Viaţa religioasă
Religia romanilor din primele secole ale istoriei lor oferea un aspect complex. Primitivă în
manifestări, ea păstrează moştenirea unei mitologii comune popoarelor indo-europene şi amestecă, în
acelaşi timp, concepţii latine cu aporturi etrusce şi greceşti. Fenomenul religios roman prezintă şi alte
trăsături: conservatorism şi primitivism, lipsă de înclinare pentru divinaţie. Romanul consultă
neîncetat pe zei.Inţelegera divinităţii este menţinută prin îndeplinirea a numeroase rituri potrivit
regulilor unui exigent formalism.
Sentimentul interesului naţional îi îndeamnă pe romani să accepte zeii popoarelor, oraşelor
străine. Influenţa directă sau indirectă a Greciei Mari explică intrarea timpurie în pantheonul roman a
unor divinităţi greceşti cum sunt Dioscurii şi Hercules. Prin asimilare (interpretatio romana), romanii
au ştiut să identifice divinităţile romane cu omoloagele lor greceşti. Elenizarea religiei începe la o dată
timpurie. Antropomorfizarea zeilor se va face însă treptat. Se păstrează mult timp noţiunea divină
(numen), putere transcendentă şi obscură care veghează asupra ciclurilor naturii şi asupra faptelor
oamenilor.
Astfel, s-a dezvoltat un pantheon multiform, complex. Un ordin sacerdotal, ierarhizat, veghea
asupra săvârşirii scrificiilor şi aducerii ofrandelor. El organizeză şi religia de stat. Un calendar
oglindeşte ciclurile de sărbători ale anului, ciclul războiului, al rodniciei naturii, al fecundităţii, ciclul
funerar şi de purificare.

3
. Cicero (Despre stat, II, 16) considera instituţia ca fiind creată de Romulus.
 3.3. Roma în perioada Republicii
Criza politică de la sfârşitul sec. VI î.Chr. şi prăbuşirea regalităţii, este comună mai multor
cetăţi din peninsula apeninică. Peste tot, în locul monarhiilor se formează magistraturi ierarhizate şi
colegiale.
Tradiţia ne informează că în ultimii ani ai secolului VI î.Chr. (509) Roma s-a eliberat de sub
dominaţia ultimului rege etrusc, Traquinius Superbus şi a abolit regalitatea. Regii au fost înlocuiţi de
către doi magistraţi, pretori, apoi consuli, aleşi anual. Impreună cu regalitatea lua sfârşit şi
preponderenţa etruscilor la Roma.

3.3.1. Începuturile expansiunii romane. Cucerirea Italiei

Plecarea etruscilor marchează o ruptură adâncă în viaţa Romei. Retragerea armatelor etrusce
readuce Roma în condiţia de mic oraş, trebuind să se replieze între zidurile sale. Liga latină, dominată
până acum de o Romă puternică şi-a reluat independenţa. Pe de altă parte, unele cetăţi etrusce par
ispitite să se substituie Tarquinilor la Roma, profitând de complicitatea clanului etrusc de acolo. În tot
cursul sec.V î.Chr. Roma a trebuit să-şi apere, în condiţii dificile, zidurile şi hinterlandul agricol, mai
ales împotriva unor atacuri întreprinse de diverse populaţii de munteni: volsci, equi, sabini.
Romanii reuşesc să facă faţă acestei primejdii, lichidează în interior facţiunile duşmănoase,
întreţin relaţii cu oraşele etrusce şi înfrâng coaliţia latinilor în bătălia de la lacul Regillus (499 î.Chr.).
După victorie, relaţiile Romei cu cetăţile latine au fost stabilite printr-o înţelegere cunoscută sub
numele de foedus Cassianum. Cu toate acestea, secolul al V-lea î.Chr. s-a caracterizat prin lupte între
Roma şi latinii aliaţi cu tribul hernicilor, prin războaie cu etruscii, ferentinii şi volscii. Pacea este
precară, iar coaliţiile care o ameninţă renasc fără încetare. Ele cuprind populaţii de obârşii diferite ce
văd în tânărul stat roman un adversar de temut.
Doar către mijlocul sec. V î.Chr. s-a încheiat pacea între Roma şi cetăţile latine, pace impusă
şi de o noua ameninţare care o reprezenta coborârea unor populaţii din munţi spre câmpiile de pe ţărm,
în Italia centrală şi meridională. În Campania, samniţii ocupă Capua şi colonia grecească Cumae,
întemeind un veritabil stat. Ceva mai târziu, lucanienii îşi extind dominaţia asupra ţinutului Paestum.
În Latium, sabinii ocupă ţinutul de pe valea Tibrului cu oraşul Faleri, iar la sud de Roma aceştia
înaintează până la munţii care mărginesc orizontul oraşului.
Roma a ruşit să oprească pe invadatori, dacă dăm crezare istoricilor antici. Mai mult chiar,
dorind să se apere, Roma a trecut la ofensivă, ocupând şi anexând, după un asediu de lungă durată,
cetatea etruscă Veii (396 î.Chr.). Acţiunea întreprinsă marchează practic începutul expansiunii romane
în peninsulă. Ea a avut drept scop bararea oricărei posibilităţi a sabinilor de a invada Latium pe valea
fluviului, prin stabilirea unei solide baze pe malul drept al Tibrului.
Începuturile expansiunii Romei au fost vremelnic întrerupte când dinspre nord, spre sfârşitul
sec. V î.Chr., triburile celtice au pătruns în Italia, iar unul din grupurile celtice, senonii, a pornit spre
sud. Victorioşi în confruntarea de pe râul Allia cu armata romană, celţii în Roma pe care o jefuiesc şi o
incendiază. O parte din apărători s-au retras împreună cu familiile lor în citadela de pe Capitoliu, fiind
nevoiţi să cumpere, pe un mare preţ, retragerea galilor. Conform tradiţiei, invazia gallilor, a lăsat în
urmă ruine înspăimîntătoare. Cu toate acestea, la scurt timp (378) T. Livius aminteşte de ridicarea unui
zid în jurul cetăţii Romei. Fortificaţia, aşa-zisul zid severian, arată că structurile statului roman au
rămas intacte, fiind capabile să strângă resurse considerabile pentru realizarea unui obiectiv de interes
public.
Sfera intereselor romane s-a întins spre sud unde Roma era tot mai neliniştită de ameninţarea
pe care popoarele sabellice o exercitau asupra câmpiei. Ea este obligată să intervină în Campania,
chemată în ajutor de aristocraţia locală. Acum se ivea pentru Roma prilejul de a-şi consolida cuceririle
de-a lungul ţărmului latin şi de a-şi ocroti coloniile. Astfel s-a creat, spre 340 î.Chr., un stat romano-
campanian în care Capua obţinea dreptul de cetate roman. Noua situaţie îi crea Romei obligaţia de a
duce în viitor lupta împotriva samniţilor.
Astfel, romanii se angajau într-un război care a durat, cu unele întreruperi, aproape 70 de ani,
război marcat de unele înfrângeri, precum cea suferită prin capturarea unei armate în trecătoarea de la
Caudium (321 î.Chr.). Confruntările militare cu samniţii au constituit o aspră şcoală pentru armata
romană, care a ieşit din ele mult mai solidă, pregătită să suporte campanii de lungă durată. Statul
roman, devenit putere riverană, ce asigura paza coastei cu ajutorul unei flote, încheie în anul 348 î.Chr.
un tratat cu Cartagina, reînnoindu-l pe cel semnat după căderea monarhiei etrusce. Roma apare ca
posesoare a unei zone supuse (Latium) de care cartaginezii trebuiau să ţină seamă. La sfârşitul sec. IV
î.Chr., când a învins după lupte grele pe samniţi (304), principalii ei rivali la supremaţie, Roma devine
cea mai mare putere a Italiei. Prin Campania, Roma era în contact direct cu coloniile greceşti care
vedeau în aceasta o aliată sigură împotriva populaţiilor italice din interior. Astfel, se formează la Roma
un curent filohelenic a cărui acţiune asupra gândirii şi vieţii romanilor era considerabil.
În perioada următoare, Roma îşi va îndrepta atenţia asupra sudului peninsulei italice, dominat
de cetăţile greceşti. La 303 î.Chr., un tratat între Roma şi Tarent, cea mai importantă colonie grecească
din sudul Italiei, stabilea zonele de influenţă, interzicând navelor romane sa depăşească la est capul
Lacinium. Înţelegerea între cetăţile din Grecia Mare şi Roma nu a durat mult. Conflictul a izbucnit la
Tarent şi a constituit primul război care a opus Roma helenilor. Pretextul invocat de tarentini a fost
violarea de către romani a clauzelor tratatului din 303 î.Chr., prin trimiterea unei flote în M. Ionică. În
realitate, Tarentul se simţea ameninţat de progresele Romei care ducea o politică sinuoasă, când
aliindu-se cu lucanienii, când susţinând împotriva lor pe grecii din Thuri, rivali ai Tarentului.
Tarentinii au chemat în ajutor pe Pyrrhus, regele Epirului, care soseşte (28o î.Chr.) în fruntea
unei armate de tip helenistic ce cuprindea, ca inovaţie tactică, elefanţi de luptă. Acesta a obţinut o
strălucita victorie obţinută la Heracleea, după care a organizat un marş asupra Romei, sperând că
apropierea sa ar putea provoca răscoala oraşelor subordonate ei. Pyrrhus a înaintat până la Preneste, în
apropierea Romei, dar neproducându-se revolta scontată şi având în faţă puternice trupe romane, s-a
retras în Campania. De aici trimite o ambasadă spre a cere Romei să reunţe la controlul exercitat
asupra coloniilor greceşti şi să accepte restaurarea puterii samnite, condiţii socotite ca inacceptabile de
către senatul roman.
Cu anul următor (279 î.Chr.), evoluţia situaţiei devine defavorabilă pentru Pyrrhus. După o
nouă confruntare militară la Ausculum, încheiată incert, Pyrrhus s-a retras din război deoarece i se
oferea satisfacerea altor ambiţii. În Sicilia se desfăşurau lupte între oraşele greceşti conduse de
Syracuza şi forţele cartagineze. Grecii din Sicilia vor solicita ajutorul regelui Pyrrus, cerându-i să
organizeze lupta împotriva Cartaginei. Timp de trei ani, Pyrrhus va fi stăpânul insulei, însă oraşele,
obosite de el şi de aliaţi, s-au revoltat, obligându-l pe acesta să plece la Tarent.
În perioada cât a lipsit din Italia, romanii şi-au refăcut forţele şi au încheiat o alianţă cu
Cartagina, devenind astfel stăpâni pe situaţie. Ca urmare, Pyrrhus este înfrânt la Beneventum, iar
garnizoana lasată de el la Tarent capitulează (272 î.Chr.). Astfel, aventura lui Pyrrhus ia sfârşit în
avantajul Romei.
Întărită prin succesul său din Italia meridională, Roma a lichidat apoi încercările de renaştere
etruscă (cetatea de la Volsini, capitala religioasă a confederaţiei este cucerită), rămânând stăpâna de
necontestat a peninsulei.
Motivele succeselor Romei în cucerirea şi stăpânirea Italiei sunt diverse. Factorii determinanţi
al acestei reuşite sunt reprezentaţi de forţa umană pe care se baza, capabilă să anihileze rezistenţe din
interior sau invazii externe, precum şi de variatele şi flexibilele căi prin care şi-a ataşat treptat teritoriul
Italiei.
Secolul IV î.Chr. a fost martorul apariţiei confederaţiei italice sub conducerea Romei, prin
încheierea unor tratate cu fiecare din cetăţile sau populaţiile supuse. În baza acestor tratate, se stabilea
o anumită ierarhie între diferitele oraşe şi populaţii ale Italiei. Unele dintre ele (cetăţile latine) se
bucurau de toate drepturile civile şi politice (civitates optimo iurae). Între drepturile dobândite ca
egale Romei se înscriu: dreptul de a încheia contracte (commercium); dreptul de a contracta căsătorii
din care rezultau copii legitimi (conubium); dreptul de a schimba domiciliul (migratio) etc. Roma şi
cetăţile latine îşi împărţeau prada şi pământurile dobândite ca urmare a acţiunilor militare întreprinse
în comun. Roma şi cetăţile latine îşi împărţeau prada şi pământul dobândite ca urmare a acţiunilor
militare întreprinse în comun.
Altele (cetăţile Fundi, Forminae şi campanienii) dobândesc doar drepturi civile (cetăţenia),
fără drept de vot (civitates sine sufragio). Locuitorii acestora trebuiau să satisfacă seviciul militar
(militia) şi să platească impozitul direct (tributum). Independente la origine, aceste comunităţi ajung în
final să se identifice cu Roma.
A treia categorie, cea mai numeroasă, o formau aliaţii (soci), legaţi de Roma, după înfrângere,
printr-un tratat a cărui obligaţie principală era de a furniza trupe (auxilia) metropolei.
 O categorie specială de aşezări o formau coloniile, aşezări de cetăţeni romani în teritoriile
cucerite. Scopul lor principal era de ordin strategic, ele având menirea să acţioneze ca garnizoane în
puncte vulnerabile de pe coastele Italiei. Iniţial acestea nu aveau o conducere proprie, apoi ele au
dobândit proprii magistraţi.

3.3.1.1. Constituirea structurilor social-politice ale Republicii romane.

La începuturile Republicii puterea a fost preluată de către patricieni care au monopolizat
demnităţile politice, locurile din senat, cunoaşterea şi aplicarea legilor. Înlăturarea regalităţii etrusce
(509 î.Chr.) nu a modificat raportul de forţe dintre patriciat şi plebe. Lipsită de sprijinul de care
beneficiase din partea regilor, plebea şi-a văzut statutul şi soarta înrăutăţindu-se, în timp ce puterea
economică şi politică a patricienilor creşteatot mai mult.
Din aceste motive, în interior Roma a fost agitată de puternice conflicte sociale care au
implicat patricienii şi plebea, cele două mari grupări componente ale societăţii romane. Patricienii,
căpeteniile sau membrii unor mari familii, au menţinut o organizare cu caracter arhaic. Ei au reuşit să
monopolizeze deţinerea nagistraturilor laice şi religioase. Din punct de vedere religios, aceştia posedă
un privilegiu deosebit, acela de a lua haruspiciile, adică de a interpreta direc voinţa divină. Importanţa
acestei puteri provine din faptul că orice act public era precedat de o luare a haruspiciilor (înţelegere
cu zeii). Din această cauză patricienii au revendicat monopolul magistraturilor care comportau
asemenea practici.
În rândul plebei au pătruns imigranţi diverşi, străini de nucleele primitive ale Romei, îndeosebi
sabinii şi etruscii.Interdicţia căsătoriei mixte între patricieni şi plebei pare să implice o componentă
etnică în obârşia plebei. Războaiele, tot mai numeroase, au determinat creşterea considerabilă a rolului
plebei. Plebeii mai săraci doreau să reducă sau să elimine exploatarea la care erau supuşi. Plebea, care
număra în rândul ei şi familii bogate, dorea dobândirea unor drepturi politice echivalente cu cele ale
patricienilor. Spre începutul sec. V î.Chr. cele două grupări ale plebei s-au unit, asumându-şi statutul
unei forţe clar constituite şi conştiente. Aceasta milita pentru a obţine spargerea monopolului deţinerii
magistraturilor de către patricieni şi abolirea legislaţiei privitoare la datorii. Conform acesteia orice
proprietar depământ care nu-şi plătea împrumutul luat era pasibil de a fi vândur ca sclav.
După tradiţie, în anul 494 î.Chr. plebea a recurs la arma secesiunii, adică a părăsirii Cetăţii şi a
retragerii pe Aventin, în scopul fondării unei noi aşezări. În cursul acestei dispute plebea a dobândit
propria ei adnare şi organ legislativ, conciliul plebei (concilium plebis) şi proprii ei magistraţi, tribunii
plebei, a căror funcţie principală era de proteja cetăţenii faţă de eventuale abuzuri de putere, de
acţiunile arbitrare ale unor magistraţi. Tribunii plebei deţineau puteri deosebit de mari. Sacrosanţi,
aceştia au dobândit dreptul de veto faţă de orice măsuri luate de un magistrat sau de senat. Ei erau
inviolabili atât ca persoană, cât şi bunurile lor, bucurându-se de o putere (potestas) comparabilă cu cea
a consulilor.
La mijlocul sec. V î.Chr.(451), plebea a obţinut redactarea şi publicarea unui cod de legi,
aplicabile tuturor cetăţenilor romani. O comisie constituită din zece jurişti, patricieni, numiţii
decemviri, afost însărcinată cu această activitate. Rezultatul a fost gravarea pe table de bronz a
textelor de lege (Legea celor douăsprezece table - Lex duodecim tabularum) şi expunerea lor în
forum. Se realiza astfel o importantă cucerire a plebei, primul cod scris al Romei, care, deşi păstra
unele elemente de natură gentilică, avea şi deschiderea sprefăurirea unei societăţi diferenţiate sub
aspect social, întemeiate pe propritatea privata. Dealtfel această înjghebare legislativă va constitui
izvorul dreptului roman clasic.
O altă cucerire a plebei o reprezintă legea lui Canuleius (lex Canuleia) din 445 î.Chr., care
autoriza căsătoriile mixte între patricieni şi plebei.
Cu toată rezistenţa patricienilor, legile liciniene (367 î.Chr.) marchează un nou succes al
plebei care dobândeşte accesul la consulat, stabilindu-se astfel un oarecare echilibru între cele doua
grupări. Până în secolul al III-lea î.Chr. plebea obţine practic egalitate cu patricienii, care mai conservă
doar câteva privilegii simbolice (monopolul unor demnităţi sacerdotale, dreptul de-as trimite vitele pe
pământurile publice). Mai mult, adunarea plebei (concilium plebis), în baza unei noi legi (Lex
Hortensia, 287 î.Chr.) devine un organ legislativ popular, hotărârile sale (plebiscita), deşi votate doar
de o parte a poporului roman, erau obligatorii pentru totalitatea lui. Cu toate aceste succese dobândite
de plebe, societatea romană a rămas totuşi censitară şi oligarhică deoarece magistraturile, senatul,
îndeosebiconsulatele, au fost monopolizate de aristocraţia patriciano-plebeiană.
 Cea mai importantă consecinţă a acestor măsuri legislative a fost crearea unei nobilimi mixte
patriciano-plebeiene, mai puţin exclusivistă, care îşi întemeiază dreptul la supremaţie prin rolul de
conducere pe care l-a avut în cucerirea Italiei în a doua jumătate a sec.IV î.Chr.
Adevărata forţă conducătoare, autoritatea permanentă a republicii romane o reprezentasenatul,
care cuprindea 300 de membri selectaţi de cenzori din cei mai vechi magistraţi. Puterea atribuită
acestuia se manifestă prin controlul finanţelor publice, asigurarea securităţii, în administrarea Italiei şi
întreţinerea relaţiilor cu puterile străine, controlul cheltuielilor militare din timpul campaniilor. Partea
cea mai importantă a rolului deliberativ al senatului era în domeniul legislativ (validarea/invalidarea
legilor).
În fruntea ierarhiei magistraţilor se aflau cei doi consuli, aleşi după normele anualităţii şi
colegialităţii. Ei erau înzestraţi cu imperium, dreptul de a comanda armatele.
Sistemul republican a comportat şi alte magistraturi, ierarhizate. La primul nivel se găseau
chestorii (doi în sec. VI, opt în sec. III î.Chr.) care aveau în custodie tezaurul şi care plăteau armatele.
Se ajunge apoi la funcţiile de edili care se ocupă de sarcinile municipale: poliţia, întreţinerea
drumurilor, aprovizionarea cu hrană a oraşului. Urmează apoi pretorii care împart dreptatea şi-i pot
înlocui pe consulii absenţi. Trei alte magistraturi ocupă un loc important în sistemul de guvernare a
Republicii. Cei doi cenzori, aleşi o dată la cinci ani, au în atribuţii: recensământul cetăţenilor şi averea
acestora, stabilirea listei senatorilor şi supravegherea moralităţii publice. Cei zece tribuni ai plebei şi-
au păstrat posibilitatea de a se opune votului unei legi.
Această ierarhizare a magistraturilor impunea avansarea progresivă pe treptele a ceea ce
numim cursus honorum. Ea începea cu exercitarea chesturii (şi un loc în senat, după anul în care se
exercita mandatul) şi sfârşea cu consulatul. În momentele de criză, internă sau externă, senatul putea
cere unuia dintre consuli să desemneze un dictator. Numit pe o durată determinată (6 luni), acesta
dispunea de toate puterile.

3.3.2. Cucerirea bazinului mediteranean

După cucerirea Italiei, Roma s-a angajat, începând cu anul 264 î.Chr., într-o serie de
operaţiuni militare care au plasat-o în final în postura de cuceritoare a lumii mediteraneene şi a unei
părţi a Europei de vest. Ca urmare a acestor acţiuni a rezultat un aflux deosebit de bogăţii spre Italia şi
capitală, precum şi o profundă transformare a cetăţii, a mentalităţilor şi a vieţii politice. Toate acestea
au determinat, în a doua treime a sec. II î.Chr. o profundă criză care-şi va găsi epilogul în anul 27
î.Chr., o dată cu instalarea Principatului de către Octavianus.

3.3.2.1. Războaiele punice.

Conflictele care va opune Roma Cartaginei reprezintă o nouă etapă a expansiunii romane, cea
a ieşirii din teritoriul continental şi de lansare în cucerirea bazinului mediteranean.
Întemeiată de tyrenieni la sfârşitul sec.IX î.Chr. (814) pe ţărmul sudic al M. Mediterane,
Cartagina cunoaşte un avânt deosebit începând cu sec.VI î.Chr., stabilindu-şi puncte de sprijin
(colonii) în Spania sau insulele Baleare, Corsica, Sardinia şi Sicilia. Astfel, în sec.III î.Chr. Cartagina
devine primul oraş al Mediteranei occidentale, dominând această zonă, adesea în dauna negustorilor şi
a coloniilor greceşti. Cartagina practica un comerţ deosebit de activ, cumpărând şi redistribuind în
lumea mediteraneanametale preţioase din Spania, mirodenii din Orient, cositorul din Anglia, fildeşul şi
sclavii din Africa etc. În atelierele sale meşteşugăreşti se confecţionau variate produse (arme, vase,
ţesături de purpură), iar zona din jurul Cartaginei producea mari cantităţi de grâu, ulei şi vinuri.
Roma a avut contacte cu Cartagina încă de la începutul republicii, încheind unele tratate cu
caracter politic. Relativa depărtare dintre teritoriile subordonate, despărţite de mare şi faptul că
ambiţiile lor erau complementare - dominarea peninsulei italice pentru prima, cea a Mediteranei,
pentru a doua -, au anulat conflictele dintre aceste două puteri în creştere. Odată ajunsă în funtea
federaţiei italice, Roma, nemulţumită de statutul său limitat de putere de uscat, se va angaja în luptă
pentru dominarea spaţiului maritim.
Primul obiectiv al Romei îl va constitui insula Sicilia, o bogată bază cerealieră, dar mai ales un
punct cheie pentru circulaţia între est şi vest în bazinul Mediteranei. În Sicilia, rivalitatea dintre puni şi
oraşele greceşti se agravase, provocând războaie neîncetate. Intervenţia Romei în Grecia Mare după
victoria asupra lui Pyrrhus, prin instalarea unor garnizoane în extremitatea sudică a peninsulei italice,
de unde se putea interveni cu rapiditate în Sicilia, a precipitat conflictul.
 3.3.2.1.1. Priuml război punic. Locuitorii Messinei, italici care ocupaseră cu câţiva ani în urmă
oraşul grecesc, colonie a Syracuzei, au făcut apel la romani pentru a evita subjugarea lor de către
Cartagina. Astfel a început primul război punic (264-241 î.Chr.). Armata romană obţine importante
succese în Sicilia, fapt ce-i asigură alianţa tiranului Syracuzei, Hieron II. Ostilităţile continuă prin
ocuparea de către romani a unor oraşe aflate sub control cartaginez, în timp ce flota punică, mult mai
puternică decât cea romană, ameninţa coastele Italiei. Pentru a se opune puterii maritime cartagineze,
romanii îşi vor dezvolta propria flotă, perfecţionând tehnica abordajului navelor inamice, care le
permitea să-şi impună superioritatea. Această tehnică este folosită cu succes de flota romană
comandată de Duilius în lupta navală de la Mycale (260), în nordul Messinei, încheiată cu distrugerea
a jumătate din flota cartagineză.
Încurajaţi, romanii vor muta teatrul de operaţiuni pe continentul african, unde au transportat cu
ajutorul flotei o puternică armată sub comanda consulului Attilius Regulus. După debarcare, deşi
obţine unele succese, Regulus, înfrânt în 256 î.Chr., va trebui să capituleze. Eşecul suferit de romani
va duce la prelungirea războiul. Mai multe înfrângeri ale flotei romane a dat Cartaginei stăpânirea
asupra mării. În continuare, principalele operaţiuni militare s-au desfăşurat în Sicilia, în jurul oraşului
Palermo. Sub comanda unui iscusit general, Hamilcar Barcas, armata cartagineză întreprinde
operaţiuni de jaf atât în Sicilia, cât şi pe coastele italice, fără ca romanii, lipsiţi de flotă, să i se poată
opune.
Reorganizându-şi flota de război, romanii îi înving decisiv pe cartaginezi în bătălia de la
insulele Aegate (241), obligând Cartagina, sleită după 23 de ani lupte, să ceară pace. Conform
tratatului încheiat, Cartagina cedează Sicilia, eliberează prizonierii de război, plăteşte o considerabilă
despăgubire de război, apoi cedează şi Corsica şi Sardinia. Sicilia intră astfel în subordinea Romei ca o
primă provincie, fiind organizată după principii total diferite faţă de teritoriile din Italia.
În deceniile care au urmat acestei victorii, profitând de eclipsa puterii cartagineze, Roma îşi
întăreşte poziţiile în Mediterana occidentală. În paralel, extinzându-şi activitatea maritimă, flota
romană va întreprinde acţiuni de lichidare a bazelor piratereşti de pe coastele Illyriei care perturbau
activitatea comercială a negustorilor italici şi greci din Adriatica. Ca urmare, vor fi cucerite câteva
zone de pe coasta Dalmaţiei şi vor fi încheiate tratate cu oraşele Apollonia şi Epidamnul, iar illyrii vor
fi obligaţi să recunoască protectoratul roman. Astfel, Roma ajunge putere preponderentă în Adriatica,
dobândind un cap de pod în Peninsula Balcanică.
Încercarea consulului C. Flaminius (232) de a parcela pământuri din Picenum (nordul Italiei),
care aparţineau gallilor senoni, pentru a le distribui sub formă de loturi plebei epuizate şi decimate în
primul război punic, determină revolta gallilor cisalpini, ajutaţi de triburi celtice venite de peste Alpi.
Învingători la Clusium, Telamon (225) şi Clastidium (222), romanii vor cuceri câmpia Padului (Gallia
cisalpină). Pentru a-şi asigura controlul asupra zonei, romanii au construit via Flaminia şi au fondat
două colonii: Placentia şi Cremona.
Cartaginezilor nu le-a trebuit mai mult de două decenii pentru a-şi reface forţele şi a pregăti
revanşa. Susţinut de elemente populare favorabile reluării luptelor cu Roma, Hamilcar Barcas decide
să ocupe sudul şi estul Peninsulei Iberice cu scopul de a pune în valoare bogăţiile sale miniere.
Continuată după moartea sa de Hasdrubal şi apoi de Hannibal, cucerirea Spaniei a dus la un aflux de
bogăţii spre Cartagina, oferindu-i acesteia, pe lângă posibilitatea de a întreţine o puternică armată de
mercenari, baze de plecare favorabile pe uscat în vederea angajării războiului decisiv împotriva
Romei.
Neliniştită de succesele dobândite de cartaginezi în Spania, Roma îl va determina pe
Hasdrubal să semneze un tratat (226) care prevedea ca punii să nu depăşească fluviul Ebru şi nici să
afecteze independenţa cetăţilor greceşti de pe ţărm.
Dar, acordul încheiat în Spania de romani cu cartaginezii nu s-a menţinut mult timp deoarece
punii, refăcuţi militar şi economic şi conduşi din 221 î.Chr. de către Hannibal, îşi manifestă dorinţa de
a porni războiul cu Roma. În anul următor aceştia atacă şi cuceresc Saguntum-ul după un lung asediu,
fără a ţine seamă de protestele şi ameninţările romane. Acţiunea cartaginezilor a constituit pretextul
pentru dezlănţuirea celui de-al doilea război punic. Acest genial general, Hannibal, va rămâne în
istorie drept cel mai mare duşman al Romei, aducând Romei, după spusele lui Titus Livius, "cel mai
mare război din toate câte s-au desfăşurat vreodată...".
 3.3.2.1.2. Al doilea război punic (218-201 î.Chr.) a fost deosebit de grav deoarece însăşi
existenţa statului roman a fost ameninţată, dar şi pentru că întreaga gândire, întreaga civilizaţie a
Romei a suferit o criză din care a ieşit profund modificată. Roma a început în parte războiul pentru a
apăra interesele helenismului occidental, dar l-a terminat ca vrăjmaşă sau rivală a acestuia în Orient.
Prin această dură confruntare, Roma a dobândit conştiinţa propriilor sale valori tradiţionale,
străduindu-se apoi să confişte în folosul său civilizaţia grecească, care va fi împinsă spre declin de
politica romană.
Operaţiunile militare încep (219) în urma unei provocări voite a lui Hannibal care cucereşte
Saguntum-ul. Senatul roman a cerut satisfacţie pentru această violare a tratatului, dar cartaginezii nu
au condamnat acţiunea lui Hannibal. Acesta, în fruntea unei puternice armate (50.000 de infanterişti şi
9.000 de călăreţi), flancată de elefanţi de luptă, s-a pus în mişcare de-a lungul coastelor spaniole.
Trimişii săi identifică căile de acces spre Alpi şi obţin sprijinul unor triburi celtice din sudul Galliei.
Planul de război conceput de Hannibal era măreţ şi ingenios. Pornind din Spania, peste Pirinei şi Alpi,
urma să ducă războiul pe teritoriu roman. Printr-o acţiune militară deosebit de îndrăzneaţă Hannibal
traversează Pirineii, sudul Galiei şi Alpii (218 î.Ch.), ajungând în Câmpia Padului.
Luaţi prin surprindere, romanii n-au putut să-l oprească pe Hannibal în Gallia cisalpină,
răzvrătirea gallilor dezorganizându-le apărarea. Victorios în valea Padului la Tricinus şi Trebia, în
toamna anului 218, Hannibal va trece Apeninii în primăvara următoare, invadează Etruria şi obţine un
succes zdrobitor la lacul Trasimenus, distrugând armata romană. Supravieţuitorii bătăliei vor duce în
capitală vestea cumplitului dezastru, răspândind panica despre venirea lui Hannibal. Cu toate că după
victorie drumul spre Roma era liber, totuşi Hannibal s-a ferit să atace direct Latium-ul. El s-a îndreptat
spre ţărmul Adriaticii, încercând aici, prin influentă sau prin forţă, să atragă de partea sa populaţiile de
curând supuse Romei, îndeosebi pe samniţi şi campanieni.
Această politică a dat un oarecare răgaz romanilor pentru a se reorganiza. Când patria se afla
în primejdie, constituţia romană prevedea numirea unui dictator, "salvator al patriei" cu mandat de 6
luni şi puteri nelimitate. Fiind ales Q. Fabius Maximus, acesta completează trupele cu fii de liberţi,
până atunci excluşi şi adoptă tactica războiului de uzură, hărţuind trupele cartagineze.
La rându-i, Hannibal pustieşte Apulia, Samnium şi Campania, iar legătura maritimă cu
Cartagina îi asigură aprovizionarea trupelor. Hannibal va reuşi să ocupe fortăreaţa Cannae unde
romanii aveau depozitate importante cantităţi de provizii de război. Senatul hotărăşte trimiterea unei
forţe armate puternice (80.000 de oameni) împotriva invadatorului. În august 216 î.Chr., această
armată suferă în bătălia de la Cannae o dezastruoasă înfrângere. Pe câmpul de luptă au căzut între
50.000-70.000 ostaşi romani, un consul (Paullus), 2 chestori, 29 de tribuni militari, 80 de senatori şi au
fost luaţi 4.500 de prizonieri. Totuşi Hannibal nu exploatează succesul obţinut. Titus Livius observă că
ezitarea lui Hannibal a adus salvarea Romei şi a puterii romane.
Înfrângerea, care reprezenta pentru Roma un dezastru fără precedent, a reuşit să înlăture
reţinerile campanienilor, samniţilor şi lucanilor. Capua îşi deschide porţile în faţa lui Hannibal, astfel
că întreaga Italie de sud a trecut de partea Cartaginei. Dar cea mai mare parte a aliaţilor Romei au
rămaşi loiali, comunitatea de interese dintre ei şi Roma constituind factorul cel mai important în
decizia sorţii războiului.
Regele Filip V al Macedoniei, până atunci nehotărât, îi oferă alianţa lui Hannibal. Acesta se
angaja printr-un tratat de alianţă să sprijine pe Hannibal cu arme şi oameni în schimbul posesiunilor
romane din Peninsula Balcanică. Întâmplător, Roma afla de ceste negocieri, fapt ce a contribuit la
crşterea neîncrederii faţă de regatul elenistic. Senatul roman a putut astfel să ia din timp măsuri pentru
un război împotriva Macedoniei.Pe alt plan, atragerea de partea sa a oraşelor Tarent şi Syracuza,
principalul sprijin roman în Sicilia, restabilea puntea de legătură dintre Hannibal şi Cartagina.
Totuşi, din lipsă de oameni şi materiale, Hannibal nu-şi poate exploata la maximum victoria,
motiv pentru care, după cum observă T. Livius, ezitarea cartaginezilor a adus salvarea Romei şi a
puterii romane.
Roma schiţează un vast plan de război care prevedea: cucerirea Spaniei, principala bază de
aprovizionare a lui Hannibal; reocuparea Siciliei, puntea de legătură cu Cartagina şi, în cele din urmă,
organizarea unui atac asupra Cartaginei, ceea ce ar fi silit pe Hannibal să părăsească Italia.
În Sicilia, ocuparea Syracuzei de către armata romană condusă de consulul M. Claudius
Marcellus va avea loc doar după doi ani de asediu datorită rezistenţei siracuzanilor care beneficiau de
ingenioase maşini de luptă proiectate de Arhimede (211 î.Chr.).
 În Italia, războiul mai durează câţiva ani în zonele muntoase din sud unde armata lui Hannibal
se retrăsese. Aici, oraşul Capua, principalul aliat şi bază militară a lui Hannibal, este blocat de romani
şi ameninţat de foame. Ca să-l salveze, Hannibal încearcă un şiretlic: porneşte spre Roma, incendiind
şi masacrând totul în faţa lui. Era însă prea târziu faţă de situaţia favorabilă care a avut-o după victoria
de la Cannae. Capitala între timp se fortificase puternic. Hannibal în înaintarea sa şi-a fixat tabăra la
3000 de paşi depărtare de zidurile Romei (211), în apropierea porţii Collina. Atunci circulau la Roma
cuvintele: "Hannibal ante portas". Marele general însă nu s-a încumetat să atace direct fortificaţiile
Romei. El a luat drumul spre Capua, crezând că trupele romane au despresurat-o pentru a veni în
sprijinul capitalei. În acest timp, garnizoana din Capua a capitulat, prin aceasta prestigiul lui Hannibal
primind o grea lovitură.
O expediţie militară întreprinsă în Spania de trupele romane rămase disponibile după căderea
oraşului Capua (210), condusă de tânărul P. Cornelius Scipio, răstoarnă echilibrul de forţe existent şi
cucereşte Cartagina Nouă, principalul punct strategic şi economic al posesiunilor cartagineze (209).
Minele de argint, care se aflau la 5 km de oraşul cucerit, furnizează de acum metal preţios pentru
monetăriile romane. O armată cartagineză condusă de Hasdrubal, fratele lui Hannibal, chemat în ajutor
de către acesta, luând, împreună cu 30 de elefanţi şi importante forţe umane, drumul Pirineilor şi al
Alpilor, este distrusă într-o luptă pe râul Metaurus din nordul Italiei.
Revenit la Roma, Sipio, învingătorul din Spania, întâmpinat cu mare triumf şi ales consul,
obţine comanda unui corp expediţionar care pornea spre Africa. Aceasta reprezenta ultima etapă din
marele plan al luptei cu Hannibal. În primăvara anului 204 î.Chr., Scipio debarcă la Utica, în
vecinătatea Cartaginei, cu o armată de 30.000 de oameni. Acolo i se alătură regele numid Massinissa
cu cavaleria numidă. La Cartagina panica a cuprins întreg oraşul, senatul cartaginez rechemând pe
Hannibal pentru apărarea patriei. Astfel, după 16 ani de lupte în Italia, neîmpăcatul duşman al Romei
trebuia să părăsească peninsula apeninică.
Bătălia finală are loc la Zama, încheindu-se dezastruos pentru cartaginezi. Prin pacea
încheiată în anul 201 de Scipio ca împuternicit al senatului, Cartagina era redusă teritorial la
posesiunile sale din Africa, fiind obligată să predea flota de război. De asemenea, nu mai păstra
elefanţi de război, nu mai putea porni războaie fără permisiunea Romei, restituia teritoriile răpite lui
Massinissa, se obliga să întreţină forţele romane din Africa până la ratificarea tratatului şi la plata unei
despăgubiri de război (10.000 de talanţi), precum şi la trimitea de ostateci la Roma.
Pacea cu Roma aducea Cartaginei pierderea definitivă a marii ei puteri politice, militare şi
economice, după atâtea secole de înflorire. Totuşi, în perioada următoare Cartagina se reface economic
sub administraţia lui Hannibal. În calitate de comandant suprem al puţinelor forţe militare punice,
acesta nu a părăsit gîndul unei noi ofensive împotriva Romei. De aceea, intră în legătură cu regele
Antiochos III al Siriei, un al conducător ambiţios care visa să refacă imperiul lui Alexandru Macedon.
Bănuit pentru legăturile cu regele sirian, Hannibal este nevoit să se refugieze la curtea acestuia,
devenind consilierul său militar.

3.3.2.1.3. Al treilea război punic. Distrugerea Cartaginei. Deşi renunţaseră la expansiunea

teritorială, cartaginezii au reuşit să-şi refacă puterea pe plan economic. Produsele plantaţiiloe de viţă
de vie şi măslini au impulsionat revigorarea comerţului cartaginez care concurează din nou produsele
romane. La Roma se va constitui treptat o grupare politică care dorea cucerirea Cartaginei, exponentul
său fiind Cato cel Bătrân. Acesta, după ce vizitase Cartagina, în discursurile sale din senat atrăgea
atenţia asupra pericolelor care ameninţau Roma din această zona. Pretextul pentru o intervenţie
militară romană l-a constituit începerea de către Cartagina a unor operaţiuni militare împotriva
numizilor, fără a cere permisiunea Romei. Acţiunea cartagineză încălca una dintre clauzele tratatului
semnat după Zama, motiv pentru care romanii au trimis legiunile sub zidurile Cartaginei. După
dezarmarea trupelor, romanii le-au transmis punilor ultimatum-ul de a-şi muta oraşul al 15 km de
mare, măsură însemna, ceea ce se şi dorea, moartea economică a Cartaginei. În aceste condiţii, totul a
fost sacrificat pentru o luptă disperată. Timp de doi ani şi jumătate de război ei vor rezista atacurilor
romane conduse de generalul Publius Cornelius Scipio Aemilianus, nepotul învingătorului de la Zama,
când este cucerit Bysra, ultimul bastion de apărare al Cartaginei. Oraşul a fost incendiat şi dărâmat
până la temelie, iar peste ruine a fost trasă brazda blestemului, ca să nu mai fie locuit vreodată (146
î.Chr.) şi să nu mai ameninţe Roma. Teritoriul punic devine provincie romană, denumită Africa.
 3.3.3. Roma şi statele elenistice în sec.II-I î.Chr. Cuceririle în Orient
Victorioasă în al doilea război punic, Roma, întărită şi împodobită cu un prestigiu extraordinar
în lumea mediteraneană, nu a putut evita implicarea sa în afacerile Orientului. Tentativele Romei de
pătrundere în aria balcanică au debutat prin expediţiile întreprinse împotriva piraţilor illyri, expediţii
soldate cu cucerirea unor puncte pe litoralul Dalmaţiei. Prezenţa romană în această zonă reprezenta o
ameninţare directă pentru macedoneni. Regele Filip al V-lea al Macedoniei se va orienta spre
încheierea unui tratat cu Hannibal (215), care preveea trimiterea de trupe în sprijinul cartaginezilor, în
schimbul căreia era recunoscută dominaţia macedoneană asupra întregului Illyricum. Reacţia Romei
nu se lasă aşteptată, o flotă romană fiind plasată în apropierea coastelor illyrice pentru a împiedica
trimiterea ajutoarelor macedonene în Italia.
Temându-se de constituirea unui puternic regat macedonean care ar fi ameninţat direct Italia
de nord, Roma declară război lui Filip V (215-205 î.Chr.). La început, acţiunile militare romane au
mai degrabă un caracter preventiv, căutând să realizeze un echilibru de forţe în zona balcanică, prin
limitarea extinderii dominaţiei macedonene. Printr-o abilă diplomaţie, Roma a reuşit, în cursul
confruntării, să mobilizeze împotriva lui Filip V Liga etoliană (212), regatul Pergamului, Sparta, Elida
şi Messenia (211), obligându-l pe suveranul macedonean să lupte pe fronturi diferite, el neputând
astfel să-l sprijine direct pe Hannibal pe teatrul de război din Italia. Prima confruntare dintre Roma şi
Macedonia elenistică se încheie prin pacea de la Phoinike prin care se recunoaşte dominaţia romană
asupra unei părţi din Illyricum.
Această primă etapă de îmbinare a armelor cu diplomaţia va fi urmată însă de o politică de
expansiune mult mai sistematică şi coerentă. În perioada următoare, atenţia lui Filip V s-a îndreaptat
spre M. Egee. La cererile de ajutor formulate de regatul Pergamului şi Rhodos, ameninţate de Filip V,
Roma va lansa un ultimatum (200), cerând Macedoniei să sisteze orice acţiune ostilă împotriva celor
două state. Regele Filip refuză, iar Roma se vede obligată să trimită unităţi navale în M. Egee şi trupe
în Illyricum. ªtiind să manevreze cu abilitate, Roma va reuşi să atragă de partea sa Liga aheeana,
declanşind cel de-al doilea război macedonean (200-197 î.Chr.). Era un război care marca începutul
imixtiunii romane pe scară largă în spaţiul grecesc. O victorie decisivă obţinută în anul 197 î.Chr. în
ţhessalia, la Kynoskefalai, de către T. Quinctius Flaminius a impus o nouă pace prin care Macedonia
se vede nevoită să renunţe la teritoriile cucerite în Tracia şi Asia Mică, îşi retrage garnizoanele din
oraşele greceşti, recunoscând deplina libertate a acestora. Prin condiţiile păcii impuse Macedoniei,
Roma îşi va permite să joace rolul de eliberator al oraşelor greceşti. În virtutea acestei imagini, la
jocurile istmice de la Corinth (196 î.Chr.), T. Flaminius proclamă solemn în faţa reprezentanţilor
polisurilor independenţa şi libertatea tuturor grecilor. Era vorba doar de un joc politic, în realitate
Roma nu făcea altceva decât să înlocuiască hegemonia macedoneană cu propria sa dominaţie.
Acest fapt devine vizibil la scurt timp prin implicarea directă a Romei în conflictele interne
dintre polisurile greceşti, conflicte în care ea sprijinea partidele aristocratice. Prin instalarea
controlului roman asupra oraşelor greceşti, echilibrul de forţe din estul mediteranean se deteriorează,
neliniştind statele din zonă. Dintre acestea, Siria elenistică va reacţiona prima prin regele Antiochos al
III-lea. El a încercat să ocupe în Asia Mică şi M. Egee poziţiile pe care le-a pierdut Filip V, punând
stăpânire chiar şi pe unele oraşe (Lampsacus, Smirna) pe care romanii le proclamaseră libere şi care
acum cereau ajutorul Romei. Aceste acţiuni, la care se adaugă şi faptul că Antiochos III îl adăpostea pe
Hannibal, vechiul şi înverşunatul duşman al romanilor, alungat din Cartagina, vor determina un
conflict direct între Roma şi regatul Siriei.
Roma se vede astfel nevoită să intervină, pornind primul război în Siria (191-188 î.Chr.).
Antiochos va încerca să speculeze nemulţumirile apărute în oraşele greceşti împotriva romanilor,
organizând o expediţie în Grecia. Romanii vor reuşi să înfrângă la Termopile (191), trupele siriene,
aceasta fiind dublată şi de o victorie navală obţinută în apropierea insulei Kios. În continuare, armata
romană condusă de L. Cornelius Scipio (Asiaticus) va trece Hellespontul în Asia Mică unde va obţine
o nouă victorie în bătălia de la Magnesia (189). Prin pacea de la Apameea (188), Antiochos II a
pierdut teritoriile din Asia Mică până la M. Taurus, fiind obligat să renunţe la flota de război, precum
şi să plătească o despăgubire de război (15.000 de talanţi). Romanii nu vor transforma teritoriile
smulse Siriei din Asia Mică în provincie romană, ci se vor mulţumi să proclame libertatea oraşelor
greceşti de pe coastă, iar unele teritorii de aici vor fi cedate aliaţilor ei, Pergam şi Rhodos. Roma
ajunge astfel cea mai mare putere maritimă şi militară în Mediterana orientală.
 Renaşterea unei Macedonii puternice sub noul rege Perseu, a creat noi temeri pentru Roma,
ducând în cele din urmă la al treilea război macedonean (171-168) care s-a încheiat prin victoria de
la Pydna din anul 167, repurtată de L.Aemilius Paulus, care îl capturează pe Perseu. Aceasta semnifica
sfârşitul Macedoniei independente, care a fost dezmembrată în patru părţi separate, iar curând, în faţa
anarhiei în care a căzut Grecia, romanii au transformat-o în provincie (148 î.Chr.)
Pe lângă dezmembrarea regatului macedonean, după victoria de la Pydna politicaromană faţa
de Orientul elenistic înregistrează o modificare semnificativă. Roma îşi urmăreşte interesele fără
menajamente, renunţând la masca de campioană a libertăţii pentru oraşele greceşti şi trecând la o
stăpânire mult mai directă asupra acestora. marchează şi o nouă cotitură în politica romană faţă de
Orient. Oraşele greceşti care s-au arătat ostile în cursul războiului au fost pedepsite. Conducătorii celor
două ligi (etolică şi aheeană) au fost judecaţi la Roma. Teritoriul Epirului a suferit crunte represalii, o
parte a populaţiei fiind transformată în sclavi. În Asia Mică, Roma va limita pretenţiile de
independenţă a insulei Rhodos, luându-i teritoriille cedate după războiul cu Siria. Pe plan economic,
acesteia i s-a dat o gravă lovitură prin declararea insulei Delos ca port liber. Această iniţiativă a ruinat
comerţul Rhodosului şi a susţinut activitatea negustorilor italici care încep să canalizeze spre Roma
bogăţiile Orientului. Astfel, spre mijlocul sec. II î.Chr., după cucerirea Cartaginei (146 î.Chr.) şi
realizarea unei masive expansiuni în Orient, Roma ajunsese să controleze întregul bazin mediteranean,
M. Mediterană însăşi fiind numită de romani "marea interioară" (mare interum) sau "marea noastră"
(mare nostrum). În Asia Mică, Roma a reşit să obţină pe căi politico-diplomatice ceea ce, în alte părţi,
dobândise doar prin forţa armelor. Astfel, prin acţiuni combinate de persuasiune şi intimidare, Roma îl
va determina pe ultimul rege al Pergamului, Attalos III, să lase moştenire regatul său romanilor, care
va fi transformat în provincie sub numele de Asia (133). Doar anumite zone din Libia, Egipt şi Asia nu
fuseseră încă anexate Romei (încorporarea lor are loc până la sfârşitul sec.I î.Chr.). Ca urmare, în a
doua jumătate a sec II î.Chr., Roma a reuşit să creeze ceea ce mentalităţile vremii considerau a
reprezenta un stat "mondial". Marile resurse materiale şi umane exploatate de Roma în beneficiul său
îi vor asigura o dezvoltare accelerată şi o preponderenţă politică necontestată în bazinul mediteranean.
ªi în sec. I î.Chr. Orientul a constituit pentru Roma principala problemă în politica externă. Cel
mai primejdios adversar al Romei, singurul care a periclitat serios expansiunea romană în Orient, a
fost Mithridate VI Eupator, regele Pontului, care domina întinse teritorii în jurul M. Negre. Romanii
au avut nevoie de trei războaie pentru a-l învinge.
În primul război (89-84 î.Chr.), Mithridate a invadat provincia romană Asia şi a dispus
masacrarea romanilor din provincie, al căror număr se presupune că era de 80.000. În continuarea
acţiunilor sale, Mithridate a debarcat în Grecia, unde s-au revoltat împotriva romanilor Atena, Sparta şi
alte cetăţi. Cu mari eforturi, Sulla, care primise comanda operaţiunilor din Orient, l-a biruit pe
Mithridate, ocupând Atena, unde mişcarea antiromană era condusă de filosofi stoici şi epicureici.

În anul 83 î.Chr. începe al doilea război, prilejuit de moartea regelui Nicomedes al Bithiniei,
care, prin testament, lăsa moştenire Romei regatul său. Neacceptând acest aranjament, Mithridate
ocupă Bitinia. Împotriva sa senatul îl trimite pe Lucullus care abia în anul 71 î.Chr. reuşeşte să-l
înfrângă şi să recucerească Bithinia.
Deşi înfrânt, Mithridate VI Eupator reia ostilităţile cu Roma. Ca urmare, în 66 î.Chr. lui
Pompei îi este încredinţată comanda supremă în Orient, împotriva lui Mithridate VI. Încheind o alianţa
cu parţii, acesta îl atacă pe Mithridate, silindu-l să se retragă în Armenia şi apoi în Crimeea. În
urmărirea lui Mithridate, Pompei pătrunde în M. Neagră, făcând să dispară principalul duşman al
Romei timp de un sfert de veac.
3.3.4. Extinderea dominaţiei romane în vestul M. Mediterane
Roma a dus o politică constanta de extindere a dominatiei sale în bazinul mediteranean. În
expansiunea sa spre vest, Roma a folosit cu precădere calea armelor deoarece popoarele barbare pe
care urmărea să le subordoneze considerau propria libertate drept o condiţie esenţială a existenţei lor.
Cucerirea şi pacificarea Spaniei, începute de Scipio Africanus, au fost de lungă durată şi
întrerupte de numeroase revolte ale populaţiilor iberice, reprimate cu duritate de legiunile romane.
Astfel, răscoala celtiberilor, începută spre mijlocul sec. II î.Chr., a fost înăbuşită, după lungi
confruntări, în 133, de către P.C. Scipio Aemilianus prin cucerirea şi distrugerea nucleului rezistenţei
acestora, oraşul Numantia. Două provincii romane (Hispania Ulterior şi Hispania Citerior) vor
încorpora teritoriile cucerite în spaţiul iberic.
 Pentru a realiza un control direct asupra Hispaniei, prin legături pe uscat, Roma va căuta să-şi
asigure un culoar de comunicaţie în sudul Galliei. Profitând de conflictele care-i opuneau pe aliaţii lor
din colonia Massalia ligurilor şi gallilor, Roma va reuşi să obţină dominaţia asupra sudului Galliei,
cuprinsă între Alpi şi Pirinei, teritoriu care va deveni provincie (Gallia Narbonensis, 120).
Un element nou care intervine spre sfârşitul sec. II î.Chr.îl reprezintă invazia cimbrilor şi
teutonilor (109-101 î.Chr.), primul atac germanic masiv lansat împotriva teritoriilor romane. Barbarii,
coborând dinspre nordul continentului, invadează Gallia Narbonensis, punând în pericol şi stăpânirea
romană asupra nordului Italiei. După ce provoacă mai multe înfrângeri armatelor romane, C.Marius
reuşeşte să-i nimicească în două confruntări sângeroase pe teutoni în bătălia de la Aquae Sextiae (102),
în Gallia Narnonensis, iar pe cimbrii pătrunşi în valea Padului, la Vercellae (101).
Spre sfârşitul sec. II î.Chr., unele evenimente care se produc în nordul Africii vor ameninţa
interesele romane, determinând o implicare armată a Romei împotriva lui Iugurtha, regele numizilor,
foştii aliaţi ai Romei în timpul războaielor punice. Acest război (111-105 î.Chr.), imortalizat de pana
lui Salustius, a fost un conflict local, amplificat în ochii opiniei publice romane de complicaţiile
politice interne, pe care le-a generat la Roma coruperea aristocraţiei romane de către neînsemnatul
rege numid prin crearea unei grupări politice care-l susţinea.
Încorporarea întregului teritoriu al Galliei în graniţele Republicii romane va fi realizat de
Cezar (58-51 î.Chr.) care va fixa frontiera romană pe Rin. Agricultori şi crescători de animale, gallii
erau în acelaşi timp iscusiţi meşteri în prelucrarea lemnului şi a metalului, derulând o intensă activitate
comercială. Disputele şi rivalităţile dintre triburi determină incapacitatea gallilor de a se constitui într-
o entitatw politică durabilă, deşi din punct de vedere lingvistic, religios sau al organizării sociale
aparţin unei culturi comune.
Ocazia pentru o intervenţie în Gallia este dată de perturbările produse de triburile suevilor
conduşi de Ariovist, o populaţie germanică, care, înaintând spre sudul Germaniei, determină migrarea
spre vest, în Gallia, a helveţilor. Cezar, în calitate de guvernator al Galliei Narbonensis (58), profită de
apelul lansat de hedui, care se simţeau ameninţaţi, pentru a iniţia cucerirea întregii Gallii. După ce îi
înfrânge pe helveţii din sud-estul Galliei, iese victorios şi din confruntarea cu Ariovist, care este
obligat să se refugieze peste Rin.
După respingerea popoarelor germanice, în mai puţin de cinci ani, Cezar, pornind în anul 58
î.Chr. din Gallia narboneză, a ocupat întreaga Gallie şi a zdrobit o mare răscoală, condusă de
Vercingetorix. Astfel, imperiul teritorial al romanilor iese din zona pur mediteraneană şi tinde să-şi
stabilească graniţele pe limite naturale, cum erau Rinul în vest şi Eufratul în estul asiatic. În
continuare, cel puţin până la domnia lui Traian (98-117), romanii se vor strădui mai ales să
consolideze aceste frontiere şi să completeze cuceririle efectuate anterior.

3.3.5. Societatea romană în timpul Republicii

3.3.5.1. Organizarea teritoriilor cucerite
Începând cu sfârşitul primului război punic (241 î.Chr.), teritoriile cucerite vor fi organizate în
provincii (primele au fost Sicilia, Corsica şi Sardinia). La sfârşitul Republicii, Roma poseda 14
provincii, dintre care 8 în Europa. Când o ţară învinsă şi supusă autorităţii sale era transformată în
provincie romană, senatul preciza printr-o lege (lex provincialis) cum va fi organizată aceasta şi
obligaţiile sale. În fruntea fiecărei provincii era aşezat un guvernator cu rang de pretor, propretor sau
proconsul. Reprezentant atotputernic al Republicii, guvernatorul era, în acelaşi timp, comandant şi
judecător suprem, fiind sprijinit în administrarea provinciei de mai mulţi subordonaţi (legati), de un
chestor trezorier, ca şi de o camarilă constituită din prieteni şi consilieri veniţi cu el de la Roma.
În teritoriile cucerite, Roma a confiscat vaste domenii care au aparţinut foştilor regi şi
nobilimii, care devin proprietatea popurului roman - ager publicus. Administrat de senat, acest
domeniu public furniza statului venituri importante. Pe de altă parte, fiecare provincie trebuia, ca semn
de supunere, să achite un tribut (contribuţie în bani sau în produse; sicilienii predau a zecea parte din
recoltă). Aceste impozite nu erau percepute de către magistraţii romani, ci erau arendate unor "oameni
de afaceri", aşa-numiţii publicani, care vărsau visteriei sumele cerute şi luau de la locuitorii
provinciilor tributuri mult mai mari, realizând astfel enorme beneficii. Magistraţii înşişi, care-şi
exercitau în principiu gratuit funcţiile, profitau adesea de posibilitatea care le era oferită pentru a se
îmbogăţi. Datorită acestor practici, agravarea situaţiei populaţiilor supuse va determina, în ciuda
numeroaselor trupe staţionate în provincii, ca răscoalele să fie frecvente, deseori de o amploare
deosebită.

3.3.5.2. Viaţa economică

O bună parte a istoriei sale, Roma a fost dominată de mentalităţi caracteristice unei societăţi
preponderent agrare. Chiar şi în perioadele mai târzii, agricultura, viaţa la ţară, vor reprezenta nu
numai valori economice, ci şi etice şi morale. În perioada de început a Republicii, terenurile agricole
erau împărţite în proprietăţi particulare şi de stat (ager publicus). In legislaţia romană apare
permanentă preocuparea de asigurare a cât mai multor cetăţeni cu pământ, precum şi dreptul de
transmitere a acestuia prin moştenire. Contradicţiile dintre patricieni şi plebei, pe lângă latura politică,
a avut şi o clară tentă economică concretizată în disputa asupra terenurilor care intrau în ager publicus.
Tendinţei permanente manifestate de patricieni pentru acapararea unor terenuri cât mai extinse din
ager publicus li se vor opune reprezentanţii plebei care încercau să asigure accesul egal al tuturor
cetăţenilor asupra terenurilor aflate în proprietatea statului.
Extinderea stăpânirii romane în bazinul mediteranean a avut consecinţe economice şi sociale
deosebite. Roma a cunoscut de la începutul sec. III î.Chr. un considerabil aflux de bogăţii provenite
din noile teritorii cucerite (metale preţioase, obiecte de artă aduse de învingători, grâu din provincii,
prizonieri de război ajunşi sclavi, tributuri etc.). În circuitul economic au fost atrase teritorii cu un
potenţial productiv considerabil şi cu un important potenţial uman.
Bogăţiile rezultate în urma războaielor purtate de Roma au fost direcţionate în bună parte,
având în vedere valorile aristicraţiei romane, pentru achiziţionarea suplimentară de pământ, fapt ce a
încurajat dezvoltarea marilor posesiuni agrare. Agricultura se practică pe scară largă în Italia şi în
provinciile cucerite. În limitele tehnologiei antice, ea tinde spre o producţie intensivă. Se dezvolta
viticultura, cultura măslinului, însă şi produsele cerealiere. Tendinţa generală în epocă a fost aceea de
răspândire a marilor domenii (numite latifundia în epoca imperială), rezultate prin cumpărări, prin
expropriere forţată sau prin acapararea unor părţi din ager publicus. Acestea vor fi puse în valoare prin
munca numeroşilor sclavi a căror sursă principală au reprezentat-o războaiele victorioase ale Romei,
completată apoi şi de comerţul cu sclavi, înfloritor în a doua jumătate a sec.I î.Chr.
Deşi agricultura a constituit ramura principală a economiei romane, treptat meşteşugurile şi
comerţul câştigă o pondere tot mai însemnată. În secolele II-I î.Chr. în Italia se dezvoltă o bogată
producţie artizanală, pe care doar atelierele meşteşugăreşti din Orient pot s-o concureze. În activitatea
productivă este sesizat un fenomen de pronunţată specializare în domeniul meşteşugurilor. Cato cel
Bătrân ("De agricultura") aminteşte pe cele de la Capua (vase de bronz), Campania (unelte de fier) sau
Roma (ateliere de ţesături).
Poziţia geografică a Romei îi asigură un important rol comercial, aceasta dezvoltând un amplu
sistem de relaţii cu diferite oraşe italice, creindu-se în acest scop un complex sistem de comunicaţii.
Se vor dezvolta trei artere principale: Via Appia (spre sud, prin Capua, până la Beneventum), Via
Flaminia (spre nord-est la litoralul Adriaticii, asigurând accesul spre valea Padului) şi Via Aurelia
(spre Etruria). Pe lângă evidentul rol economic, aceste artere aveau şi un rol strategic, asigurând
deplasarea rapidă a trupelor romane spre zonele de conflict.
Dezvoltarea meşteşugurilor şi a schimburilor comerciale vor determina, spre începutul sec. III
î.Chr., trecerea de la schimbul de produse, la folosirea monedei. O caracteristică a comerţului roman o
constituie dezzechilibrul existent între importuri şi exporturi, primele fiind constant mai mari. Ca
urmare, se produce o scurgere de valori dinspre Roma spre provincii sau alte state, o parte a deficitului
fiind compensat prin producţia minelor de argint din Hispania. Italia a rămas mult timp o exportatoare
de produse agricole, în principal, impotrând în schimb articole de lux, cu precădere din Orient. Treptat
apar şi în Italia centre comerciale precum Puteoli, care deţinea monopolul comerţului cu Alexandria
sau Ostia, portul principal al Romei. Schimburile comerciale erau condiţionate în bună parte de
activităţile cămătăreşti. Se va constitui un important capital comercial şi cămătăresc, în derularea
căruia rolul principal era deţinut de publicani (arendaşii de impozite). Majoritatea publicanilor
proveneau din clasa cavalerilor, sfera lor de activitate extinzându-se treptat din provincii şi asupra
Romei.

3.3.5.3. Societatea romană

 Mutaţiile sesizate în domeniul economic sau politic determină o transformare radicală a
societăţii, a structurilor sociale, a moravurilor.Categoriile înstărite au fost marile beneficiare ale
cuceririlor romane. Nobilimea şi-a constitut imense domenii (latifundia) prin închirierea unor teritorii
din domeniul public sau răscumpărând pe cele ale micilor proprietari ruinaţi. Marii proprietari
dispuneau prin munca sclavilor, recrutaţi din rândul numeroşilor prizonieri de război, de o mână de
lucru ieftină. Pentru a rezista concurenţei produselor venite din provincii, bună parte din marii
latifundiari, dispunând de capital, îşi transformă domeniile în teritorii pentru creşterea animalelor sau
pentru cultivarea viţei de vie, măslinului sau a aborilor fructiferi.
Datorită mutaţiilor din viaţa economică, în primele secole ale Republicii începe procesul de
înlocuire a vechii aristocraţii gentilice, bazată pe legăturile de sânge, cu noua nobilime patriciano-
plebee. În constituirea ei factorul economico-social joacă rol determinant. În rândurile patriciatului
pătrund tot mai mulţi reprezentanţi ai triburilor italice din afara Romei.
Corespunzător rolului crescând al noii nobilimi, se constată şi o accentuare a rolului senatului
care devine, din a doua jumătate a sec.III î.Chr., principala instituţie politică din societatea romană.
Datorită acestui fapt, nobilimea începe să fie desemnată sub numele de nobilime senatorială, care de la
începutul sec.II î.Chr. devine o adevărată castă închisă care deţine monopolul majorităţii
magistraturilor superioare.
Senatorii tind să constituie o aristocraţie a marilor proprietari de pământ, întrucât încă din sec.III
î.Chr., camăta, operaţiile financiare şi comerţul erau interzise membrilor senatului. Aristocraţia
senatorială se simţea ataşată de idealurile unei republici tradiţionaliste. Spre sfârşitul sec. II î.Chr. unii
senatori militează pentru reforme destinate reechilibrării edificiului social-politic roman.
În lumea romană se reliefează noi interese o dată cu apariţia unei adevărate burghezii,
categorii sociale desemnată prin termenul de "oameni noi", cavalerii (equites), proveniţi din lumea
afacerilor şi ai finanţei (publicani, arendaşi de impozite). De asemenea, comerţul a îmbogăţit cavalerii,
care devin o categorie socială puternică şi activă. Deşi deţineau importante mijloace financiare şi
economice, cavalerii aveau îngrădit accesul la funcţiile mai importnate care constituiau un monopol
apărat cu străşnicie de nobilimea senatorială. Diferenţierile de natură economică şi politică dintre
nobilimea senatorială şi cavaleri vor genera conflicte tot mai profunde în a doua jumătate a sec.II
î.Chr.
În schimb, clasa proprietarilor mici şi mijlocii, care constituise osatura societăţii romane, s-a
restrâns numeric. Mulţi dintre reprezentanţii săi au dispărut în numeroasele războaie purtate de Roma.
Dovada evidentă a scăderii numărului proprietarilor de pământ (asidui) a fost oferită de dificultăţile
recrutării soldaţilor pentru legiunile romane. Expansiunea romană a fost înfăptuită cu o armată formată
din agricultori. După anul 200 î.Chr. Roma s-a văzut obligată să menţină în mod permanent trupe în
afara Italiei. Absenţa îndelungată a ţaranilor soldaţi plecaţi în campanii a înlesnit expropierea
pământurilor lor şi uzurparea drepturilor comunale asupra lui ager publicus. Pe de altă parte,
împrumuturile contractate în vederea reluării activităţii prodictive, ca şi afluxul de grâu mai ieftin din
provincii sau concurenţa marilor proprietari au cauzat ruinarea multora dintre proprietarii mici şi
mijlocii. Din această cauză, începând cu sec. III î.Chr., problema pământului şi cea a datoriilor, devin
cardinale. Pentru a diminua aceste focare de nemulţumire, sunt create colonii, atât în Italia cât şi în
exteriorul ei, populate de veterani.
Ca urmare, asistăm la o emigraţie masivă din Italia către Orient a romanilor şi italicilor
deposedaţi de pământ căutând în noile teritorii să dobândească prin intermediul intreprinderii private
parte din beneficiile care reveneau cuceritorilor. Mulţi dintre proprietarii deposedaţi de loturi au intrat
în armata constituită de C. Marius, acceptând condiţia de soldat profesionist.
Efectivele plebei urbane au crescut o dată cu sărăcirea clasei mijlocii ţărăneşti, ruinată şi
deposedată de bunurile lor şi a foştilor meseriaşi concuraţi de utilizarea muncii sclavilor în marile
ateliere. La Roma, creşterea teritoriilor ocupate a atras un număr mare de emigranţi, fără resurse:
italici dezrădăcinaţi, greci în căutare de protectori şi, mai ales, liberţi din toate seminţiile care formau o
masă nevoiaşă şi trândavă.
Fără ocupaţie şi făra resurse, aceştia trăiau din distribuirea gratuită a grâului sau se aşezau sub
protecţia celor bogaţi a căror clientelă o formau. Această mulţime leneşă şi turbulentă, atrasă de jocuri,
circ şi curse de cai, îşi pierde virtuţile civice care o caracteriza în primele secole ale Republicii, fiind
gata să-şi ofere serviciile oricărui plătea.
Plebea şi-a găsit apărători chiar în sânul aristocraţiei, la oameni influenţaţi de ideile formulate de
filozofii greci, în numele dreptăţii.
Alături de plebe se afla şi mulţimea de sclavi, rezultată din războaiele de cucerire. În mediul
rural aceştia erau folosiţi la muncile agricole pe marile domenii, în cariere sau în mine. La oraş
practicau variate meserii, putând ajunge chiar în posturi de conducere (secretar, intendent, educatori
etc.).
În secolul al II-lea î.Chr. echilibrul existent în cadrul societăţii romane devine precar datorită
dispariţiei impozitelor directe, a ocolirii treptate a serviciului militar de către cei bogaţi, care se limitau
tot mai mult la sarcinile de comandă, a potenţării generale a statului şi a privilegiilor unei aristocraţii
conducătoare. Poziţia acesteia nemulţumea masa cetăţenilor romani, care resimţeau tot mai intens
inadecvarea între instituţiile oraşului-stat şi expansiunea imperială a Romei. ªi aliaţii italici ai
romanilor erau nemulţumiţi, întrucât se simţeau prea împovăraţi de numeroasele sarcini militar-
financiare, fără a avea acces la toate avantajele oferite de cetăţenia romană.
În anul 107 î.Chr., spre a rezolva problemele ridicate de necesitatea unor efective militare
sporite, C. Marius, devenit consul, iniţiază cea mai profundă reformă a armatei romane, reformă care
va avea urmări profunde în istoria cetăţii eterne. Până atunci, armata republicană era constituită din
cetăţeni chemaţi sub arme când patria avea nevoie, pe propria lor cheltuială, prin urmare nu foarte
eficientă deoarece aceştia nu aveau o pregătire militară specială. Pe de o parte, o asemenea armată
bloca şi îndepărta de muncile agricole pe numeroşii mici proprietari.
Prin reforma sa, C. Marius constituia o armată permanentă, profesionistă. Cel care alegea
cariera militară se bucura timp de 20-25 de ani, cât dura serviciul militar, de soldă, de prăzi, iar după
lăsarea la vatră era împroprietărit. Trupele auxiliare, constituite din necetăţeni romani, au fost şi ele
reformate. La terminarea serviciului militar, veteranii primeau cetăţenia romană şi erau împroprietăriţi.
Reforma lui Marius a constituit o importantă supapă a tensiunilor sociale din societatea
romană, cei lipsiţi de proprietate putând alege acum cariera armelor. În schimb, ceea ce C. Marius nu a
calculat, a fost faptul că această armată profesionistă încetează să mai fie o expresie a poporului
roman. Devotamentului civic care caracteriza armata în primele secole ale Republicii i se substituie
acum fidelitatea necondiţionată faţa de comandantul său, care oferă soldaţilor părţi din prada de război
şi diverse alte avantaje. Armata devine astfel un instrument de putere în mâinile unor generali
ambiţioşi care nu vor ezita să se folosească de ea pentru a-şi impune voinţa. Consecinţele acestei
reforme pentru evoluţia structurilor politice au fost incalculabile. Astfel, o reformă care viza întărirea
statului roman s-a transformat în generatoare a războiului civil.

3.3.5.4. Contradicţii sociale şi politice în societatea romană

Evoluţia social-economică a Republicii romane determină apariţia unor fenomene de criză
care îmbracă forme diverse şi împlică dferite straturi ale societăţii romane. Criza care va marca
punctul culminant în sec.I î.Chr. a fost determinată, pe de o parte, de dezechilibrele şi conflictele social
ce decurgeau din cuceririle romane, iar pe de altă parte din constrângerile politice care cereau ca
întinsul stat al Romei, un adevărat imperiu, să aibă un executiv puternic. În sânul oligarhiei romane se
confruntă nobilimea senatorială, care ţine să-şi păstreze privilegiile şi noua aristocraţie financiară care
doreşte reforme menite să-i permită să joace şi un rol politic pe măsură. Ca urmare, spre sfârşitul sec.II
î.Chr. (după 133), clasa conducătoare romană se va împărţi în două facţiuni: a) a nobilimii senatoriale
care înţelege să-şi păstreze vechile privilegii (optimates) şi b) cei care influenţaţi de idealul grec de
justiţie şi umanitate, sprijinindu-se pe plebe, formează partidul popular (populares). Tensiunea socială
acumulată în timp antrenează, începând cu mijlocul sec.II î.Chr., o instabilitate politică care se traduce
prin punerea în discuţie a instituţiilor tradiţionale şi prin escaladarea violenţei.
Sistemul republican a fost subminat prin contradicţiile existente între diferitele categorii
sociale, un rol în cadrul acestora îl deţineau cele care vizau imensa masă a sclavilor. În aceste condiţii,
se produc ample răscoale ale sclavilor, investite atât cu caracter social, cât şi cu tendinţă antiromană.
Între anii 136 şi 132 î.Chr. se desfăşoară prima mare răscoală a sclavilor din Siciia, sub conducerea
sirianului Eunus şi a cilicianului Kleon. Sclavii răsculaţi cuceresc Agrigentum, procalamă ca rege pe
Eunus, sub numele de Antiochos, bat monedă şi îşi statornicesc o capitală, Enna. Ei reuşesc să
înfrângă trei armate consulare până când sunt zdrobiţi.
Pe de altă parte, în 133 î.Chr., Attalos II, regele Pergamului, moare fără urmaşi legitimi şi lasă
statul său moştenire romanilor. Dar Aristonikos, fiu nelegitim al altui rege al Pergamului (Eumenes
II), se răscoală sprijinindu-se pe păturile sărace, pe sclavi şi pe liberţi. El crează un stat al soarelui, al
heliopolitanilor, care preconiza egalitatea socială. În bătălia de la Leukai (129 î.Chr.), răsculaţii îi
înving pe romani, capturând pe consulul P.Licius Crassus. Curând însă insurgenţii sunt înfrânţi, iar pe
teritoriul Pergamului este creată provincia romană Asia, prima posesiune romană pe continentul
asiatic.
O nouă răscoală a sclavilor din Sicilia se desfăşoară între 104-101 î.Chr. şi lichidată cu mare
greutate prin intervenţia forţelor romane.
Între anii 73-71 î.Chr. republica romană este ameninţată de o nouă zguduire internă, răscoala
sclavilor din Italia, condusă de Spartacus, un sclav trac evadat din şcoala de gladiatori de la Capua.
Mişcarea s-a extins rapid în sudul Italiei, unde a încorporat 60.000 de sclavi, care reuşesc să biruie
armatele consulare. ªi această răscoală avea un caracter antiroman, pe lângă cel social, întrucât
răzvrătiţii s-au îndreptat la un moment dat spre nord, cu scopul de a părăsi Italia pentru a-şi recâştiga
libertatea. În anul 71 î.Chr., lângă Brundisium, Spartacus este înfrânt de legiunile romane conduse de
M. Licinius Crassus, căruia i se alătură Pompei, sosit din Hispania şi Lucullus, venit din Macedonia.
Represiunea este deosebit de sângeroasă: 60.000 de sclavi sunt ucişi, iar 6000 sunt răstigniţi pe via
Appia, drumul ce lega Roma şi Capua.
Marii proprietari, înţelegînd pericolul ce-l prezintă cohortele de sclavi, instituie treptat
sistemul colonatului, al aşezării de oameni liberi cu contract pe latifundii. De asemenea, a sistemului
de eliberare parţială a sclavului care devine un casatus, primind un pecunium, o avere în folosinţă, îşi
poate constitui o familie. Servii casati, ca şi colonii, dau o parte din recoltă proprietarului.

3.3.5.4.1. Reformele fraţilor Gracchi

Răscoalele sclavilor, adâncirea contradicţiilor în cadrul societăţii romane au reprezentat
semnele unei crize sociale de proporţii care ameninţa înseşi bazele sistemului republican. În teritoriul
rural al Italiei, procesul de ruinare al proprietarilor mici şi mijlocii continuă să se accentueze.
Reprezentanţii acestei ţărănimi deposedate îngroşau rândurile plebei orăşeneşti, reprezentând un
ferment revoluţionar. În acest fel, problema agrară a revenit în actualitate în a doua jumătate a
secolului al II-lea î.Chr. Este de remarcat faptul că în rândul nobilimii romane existau glasuri care se
ridicau în favoarea refacerii ţărănimii libere, această pătură socială fiind încă privită ca bază a
sistemului de recrutare pentru armata romană. În senat se cristalizează treptat un curent de opinie tot
mai puternic în favoarea împărţirii de terenuri pe seama ţăranilor ca mijloc de consolidare a statului
roman.
Deşi în sec. II î.Chr. tribunii poporului au continuat să fie aleşi din rândul aristocraţiei, iar
activitatea lor politică era legată de aspiraţiile tradiţionale ale acesteia, ei vădeau o tendinţă crescândă
de a se plasa în fruntea nemulţumirilor diferitelor categorii sociale. Doi reprezentanţi ai nobilimii
romane reformiste se vor implica în rezolvarea gravei crize sociale născută din ruinarea micii
proprietăţi şi pentru găsirea forţelor de mobilizat pentru armată: Tiberius şi Caius Gracchus.
În vederea însănătoşirii vieţii economice şi sociale, Tiberius Grachus, nepot al lui Scipio
Africanul, devenit tribun al plebei în anul 133 î.Chr., va încerca să reconstituie clasa proprietarilor
mici şi mijlocii, propunând o lege agrara (lex sempronia) care limita întinderea latifundiilor la 500 de
iugere (iugera, adică 125 ha). O comisie constituită din trei persoane trebuia să împartă în loturi
pământul reluat de stat în virtutea acestei legi, care urma să fie arendate ţăranilor romani săraci sau
lipsiţi de pământ. Cu toată opoziţia senatorială, T.Gracchus supune şi obţine adoptarea proiectului de
lege de către adunarea poporului. Încercând să candideze la un nou mandat de tribun pentru anul 132
spre a impune noi legi cu caracter social (înzestrarea săracilor din moştenirea lui Attalos III, crearea de
noi colonii romane şi adoptarea unei legislaţii privitoare la reducerea serviciului militar pentru micii
proprietari), senatorii conservatori îl acuză de tendinţe dictatoriale şi determină izbucnirea unei revolte
împotriva lui. Ca urmare, T. Gracchus este ucis pe Capitoliu împreună cu câteva sute din partizanii săi.
Cu o amploare nouă, programul său a fost reluat de Gaius Gracchus, fratele său, devenit
tribun al plebei în 123 î.Chr. Înţelegând că nu se putea obţine un rezultat durabil decât printr-o
profundă reformă a statului, T. Gracchus a impus un pachet de legi favorabile plebei şi italicilor.
Pentru a izola gruparea nobilimii senatoriale conservatoare (optimates), C. Gracchus se sprijină pe
cavaleri (populari) cărora le oferă perceperea impozitelor în noua provinci Asia, pe plebea romană care
beneficiază de vânzări de grâne la preţuri scăzute sau pe aliaţi, populaţia italică căreia îi propune un
statut mai favorabil, cetăţenia romana. Nobilimea senatorială declanşează o campanie de discreditare a
lui C. Gracchus, acesta fiind acuzat de sacrilegiu pentru că ar fi fondat o colonie pe locul fostei
Cartagina, de faptul că acordarea dreptului de cetate ar fi defavorabil plebei. Această atitudine
determină declanşarea unei revolte populare, astfel că C. Gracchus nu mai este reales pentru anul 121,
fiind ucis, ca şi fratele său, impreună cu trei mii dintre adepţii săi.
Egoismul partidei optimates împiedică astfel reformarea republicii romane. Aristocraţia
senatorială consolidându-şi puterea îşi continuă politica sa de conservatorism social, fără a încerca
rezolvarea gravelor probleme existente.
Cu toate acestea, acţiunile fraţilor Gracchi, modeste dacă se iau în considerare rezultatele
practice, s-au revelat importante, ele provocând în ultimă instanţă formarea unui partid al popularilor,
al căror conducători vor fi adversarii partidului senatorial, al optimaţilor, până la sfârşitul republicii.

3.3.5.4.2. Răscoala aliaţilor italici (91 î.Chr.)

Sfârşitul secolului II .i.Chr. a scos îm prim plan necesitatea rezolvării relaţiilor Italiei cu
Roma. Adâncirea frământărilor interne a determinat izbucnirea unei crize car va zgudui înseşi
fundamentele puterii romane. Aliaţii italici ai Romei, socii, beneficiari ai dreptului latin, erau
nemulţumiţi de dăinuirea şi agravarea unei situaţii care-i menţinea într-un stadiu de inferioritate în
raport cu cetăţenii romani şi de faptul că erau ameninţaţi să-şi vadă teritoriile ocupate de coloni în
urma aplicării legilor agrare. Deşi au participat alături de aceştia pe toate câmpurile de luptă, ei se
vedeau îndepărtaţi de la beneficiile rezultate din cuceriri şi cereau drept de cetate. Unii dintre italicii
stabiliţi la Roma reuşesc să intre pe listele de cetăţeni, sprijinind în luptele politice pe populari.
Optimaţii vor lua măsuri împotriva acestora, instituind un tribunal pentru epurarea listelor de alegători
(95), cei înscrişi ilegal fiind expulzaţi. Italicii alungaţi din Roma vor începe o intensă acţiune pentru
obţinerea dreptului de cetăţenie. Iniţiatorul unui proiect de lege privind acordarea cetăţeniei pentru
aliaţii italici, tribunul plebeu L. Drussus, va fi asasinat. Acest incident provoacă o puternică agitaţie în
întreaga Italie, determinând în cele din urmă deschiderea conflictului care va cuprinde aproape
întreaga peninsulă.
Se declanşează astfel un sângeros conflict în inima Italiei, cunoscut sub numele de război cu
aliaţii (socii). Această confruntare va avea caraacterul unui război civil. Italicii vor proclama separarea
de Roma, constituindu-şi un stat propriu, Italia, cu capitala la Corfinium. Răsculaţii îşi organizează o
administraţie proprie, copiată după modelul roman (senat, consuli, pretori etc.) şi o armată numeroasă.
După lupte grele, romanii îi înfrâng pe aliaţi, dar nobilimea senatorială va fi obligată să facă concesiile
până atunci refuzate: acordarea cetăţeniei romane tuturor italicilor (Lex Plautia-Popilia). Italia va ieşi
din acest conflict complet transformată: vechiul oraş-stat este în curs să devină o "naţiune" italică.

3.3.6. Războaiele civile din secolul I î.Chr.

În ultimul secol de existenţă, Republica romană se confruntă cu probleme politice complicate.
La Roma, de climatul de libertate relativă beneficiau categoria privilegiată conducătoare, dar şi plebea
cetăţenească. Dreptul de apel la popor, ca suprem judecător, asigură cetăţenilor romani garanţii de
integritate şi libertate personală. Forul Romei continuă să funcţioneze ca loc al întâlnirilor politice
deschise. Concomitent sporeşte rolul politic concret al adunărilor populare, în special al comiţiilor
tribute, devenite principalul organ legislativ al cetăţenilor de rând. Dar după anul 31 î.Chr., rolul
acestora se va diminua.
Deşi mulţi romani credeau ferm în regimul republican, totuşi procesul destrămării
"constituţiei" republicane era inevitabil datorită faptului că instituţiile tradiţionale erau supuse unei
destabilizări progresive. Deşi esenţialul puterii la Roma era deţinut de senat, autoritatea sa reală
cunoaşte o eroziune continuă, în cadrul procesului de adaptare a oraşului la imperiul pe care-l domina.
În acest cadru, două "partide" (facţiuni) îşi dispută întâietatea unei vieţi politice frământate, în
care abundă loviturile de forţă, războaiele, violenţa: "optimaţii" (optimates) şi "popularii"
(populares). Optimaţii militează pentru conservarea instituţiilor republicane, dar şi a privilegiilor
vechii nobilitas. Popularii preconizează iniţial reechilibrarea puterilor în stat, salvarea micii proprietăţi
agrare, reducerea datoriilor contractate de săraci şi se sprijină pe plebea de rând şi pe unii italici.
Ulterior aceste obiective ajung pentru ei subsidiare, ca elemente ale unei platforme propagandistice,
întrucât urmăresc distrugerea instituţiilor republicane şi promovarea puterii personale.
Conflictele cu barbarii, precum şi războiul socilor au scos în evidenţă incapacitatea structurilor
republicane de-a răspunde corespunzător necesităţilor momentului. Prăbuşirea formei de guvernământ
republicane, însă, a avut loc datorită războaielor civile care vor cuprinde o bună parte a secolului I
î.Chr. şi se vor încheia prin dictatura lui Octavianus şi instaurarea Imperiului. Deşi luptele care se
desfăşoară timp de trei sferturi de veac sunt numeroase, ele au o miză unică, indiferent de
personalitatea protagoniştilor. Problema principală era de a ştii în folosul cui (grup social sau
persoană) va fi exploatat imensul domeniu al cetăţii. Acum Roma va trece printr-o criză de creştere,
perioadă în care cetatea oligarhică, slăbită de războiul cu socii, se converteşte în Imperiu. Din această
cauză era necesar ca instituţiile să devină mai suple, uneori să se transforme radical, fapt ce a
determinat ciocniri grave şi multiple.
Perioada războaielor civile, bogată în evenimente, eroi şi episoade pitoreşti, prezintă totuşi o
unitate: vechea lume se clatină pretutindeni, instituţiile tradiţionale nu mai pot suporta greutatea
imperiului şi, în pofida oscilaţiilor, transformarea continuă, deşi confuz, până se adaptează la noile
necesităţi.
Primul episod al războaielor civile o reprezintă lupta între Caius Marius, exponentul
partidului popular şi C. Lucius Sulla, sprijinit de aristocraţia senatorială.
C. Marius, reprezentant al burgheziei italice, se distinge la început pe câmpurile de luptă din
Africa, unde îl învinge şi capturează pe regele numid Iugurtha. În condiţiile agravării pericolului
germanic la hotarul nordic, între 104-100 ocupă, an de an, consulatul şi, totodată, comanda supremă a
armatei. El a salvat Roma de o dublă invazie barbară, triumfând asupra teutonilor (102) şi asupra
cimbrilor (101). Aliindu-se cu partidul popular, aceste victorii îi aduc o poziţie predominantă în stat,
fiind salutat ca cel de al treilea fondator al Romei.

3.3.6.1. Dictatura lui Sulla

În perioada de apogeu a lui Marius, se remarcă un tânăr comandant al acestuia, Sulla. El s-a
impus în luptele cu cimbrii, precum şi în războiul socilor, astfel că în anul 88, graţie sprijinului acorda
de aristocraţia senatorială (optimaţii), a dobândit consulatul. În acelaşi an, senatul i-a încredinţat
conducerea forţelor armate din Răsărit în războiul împotriva lui Mithridate VI, regele Pontului.
Deoarece un tribun al plebei (P. Sulpicius Rufus) îi retrage comanda încredinţând-o lui
Marius, Sulla determină izbucnirea războiului civil în anul 88 î.Chr, când ocupă Roma prin forţa
armelor legiunilor sale. Era pentru prima dată în istoria Republicii când un general roman îşi lansa
armata împotriva Cetăţii Eterne şi o cucerea. Marius şi partizanii săi din partidul popularilor, refugiaţi
în Africa şi Hispania sub conducerea lui Sestorius, sunt scoşi în afara legii (hostes publici).
Sulla debarcă apoi în Grecia, raliată între timp cauzei lui Mithridate VI, cucereşte Atena şi
Pireul, apoi înfrânge în bătăliile de la Cheroneea şi Orchomenos forţele regelui Mithridate, încheind cu
acesta pacea de la Dardanos ( 85 î.Chr.) care restabilea dominaţia romană în Asia.
Popularii profită de absenţa lui Sulla din Italia şi, conduşi de consulul L. Cornelius Cinna,
ocupă, la rândul lor, Roma, preluând puterea spre sfârşitul anului 87. Sulla, victorios asupra lui
Mithridte, debarcă cu armata sa la Brundisium în sudul Italiei (83) şi, după o bătălie sângeroasă
desfăşurată la porţile Romei, nimiceşte pe susţinătorii lui Marius şi, sprijinit de optimaţi, instituie la
Roma propria sa putere personală. Represaliilor sălbatice ordonate de Sulla îi cad victimă peste 3.000
de persoane (40 de senatori, 1.600 de cavaleri ş.a.). Pentru restaurarea păcii şi impunerea unei noi
legislaţii, ca şi pentru reorganizarea statului în folosul aristocraţiei senatoriale, a fost suspendată
activitatea instituţiilor republicane, iar senatul i-a atribuit lui Sulla puteri extraordinare (dictatura).
Reformele sale social-politice şi constituţionale vizează consolidarea puterii oligarhiei
senatoriale şi lichidarea bazei popularilor. Prin noua constituţie (Leges Corneliae) senatul deţine
puterea supremă în stat, numărul senatorilor crescând de la 300 la 600. Puterea consulilor este
considerabil diminuată. Sulla reglementează cursus honorum (succesiunea magistraturilor), stabilind
limita minimă de vârstă pentru fiecare din ele, la care se adaugă o perioadă obligatorie de pauză de doi
ani între o magistratură şi alta. Autoritatea tribunilor plebei a fost diminuată, luându-li-se dreptul de
niţiativă legislativă, dreptul de veto, aceştia fiind excluşi şi din cursus honorum. Plebiscitul îşi pierde
valabilitatea, el devine lege doar cu aprobarea senatului. Cavalerii îşi pierd dreptul de-a face parte din
tribunale. De asemenea separă imperium (comanda militară) în imperium domi (exercitat la Roma, pur
civilă) şi imperium militarae (comanda militară ce se putea exerita numai în afara Italiei), pentru ca
nimeni să nu mai poată mărşălui asupra Romei. Fiid un conservator, Sulla impune austeritate în
moravuri, revenirea la tradiţia virtuţilor romane.
 În Asia a reorganizat finanţele provinciale, elaborând câte o lege de organizare pentru fiecare
provincie în parte (lex provinciae) care precizează obligaţiile fiecărei comunităţi. Perceperea
impozitelor din această zonă a fost retrasă cavalerilor. Prin măsurile luate, Sulla reuşeşte să stopoze
numeroasele abuzuri ale administraţiei provinciale.
Ajuns la putere cu sprijinul armatei, Sulla ia o serie de măsuri în sprijinul acesteia, cea mai
importantă fiind împărţirea terenurilor confiscate de la italici în favoarea celor 100.000 de veterania ai
săi. La Roma, Sulla a procedat la eliberarea unui mare număr de sclavi care aparţineau adversarilor săi
politici, cărora le este acordat dreptul de cetăţenie. Aceştia constituiau o masă uşor de manevrat pentru
dominarea vieţii politice.
Sulla îşi însuşeşte şi unele din insemnele exterioare ale monarhiei (se deplasa înconjurat de
gardă, bate monedă cu efigia lui, făcea dreptate stând pe tron şi era onorat ca zeu). Senatul începe să-şi
manifeste neliniştea în faţa puterilor nelimitate ale dictatorului , iar opoziţia, prin vocea lui Cicero,
contestă regimul său. Posibil ca această rezistenţa să explice gestul lui Sulla care, în anul 79 î.Chr.,
renunţă la dictatură, considerând misiunea sa reformatoare încheiată şi se retrage pe domeniul său din
Campania. Sulla a inaugurat o linie care va fi urmată de către reprezentanţii primului şi celui de-al
doilea triumvirat şi se va încheia prin înlocuirea sub Augustus a sistemului republican prin monarhie.
Reformele lui Sulla, ca reprezentant al oligarhiei senatoriale, loveau în interesele plebei şi ale
cavalerilor. Măsurile sale legislative au devenit în scurt timp ineficiente, fiind anulate (70 î.Chr.).
Pentru moment, prin acţiunea sa şi regimul său de teroare, Sulla a restituit Republica. Acum se
impun spre rezolvare multe din problemele pe care dictatorul le socotise încheiate. În Hispania, un
italic, Sestorius, se proclamă apărătorul compatrioţilor săi împotriva tiraniei romane. Pentru a-şi
redobândi autoritatea şi pentru înfrângerea rezistenţei acestuia, senatul îi conferă lui Pompeius un
comandament special (imperium proconsulare) în Hispania. Graţie calităţilor sale, Pompei restabileşte
în scurt timp ordinea în Hispania (71).
Războiul se reia în Orient împotriva lui Mithridate, în timp ce piraţii care-şi aveau bazele în
Cilicia paralizează comerţul în Mediterana orientală. În urma acestor evenimente, pe scena politică se
impun două personalităţi: Pompeius (Gnaeus Pompeius Magnus), care face parte din nobilitas,
aureolat de înfrângerea marianilor în Africa şi Hispania şi Crassus (Marcus Licinius Crassus), un
cavaler extrem de bogat, ajuns apoi în ordinul senatorial pe baza averii sale. Ales consul împreună cu
Crassus în anul 70, Pompei modifică sistemul politic impus de Sulla, restaurând atributele şi drepturile
tribunilor poporului.
Aprovizionarea cu cereale a Romei dependentă de provinciile îndepărtate era condiţionată de
securitatea căilor de comunicaţie maritime. Ori, acestea erau ameninţate de piraţii din Mediterana care
interceptau convoaiele de cereale.
Lui Pompei, în 67 î.Chr. (Lex Gabinia), i se acorda puteri extraordinare (imperium maius)
pentru trei ani, cu misiunea de a combate pirateria din Mediterana. Dovedind talent organizatoric, el
rezolvă această misiune doar în câteva luni, înfrângându-i pe piraţi în Cilicia, fapt ce-i aduce o imensă
popularitate.
Apoi lui Pompei i se încredinţează comanda supremă a trupelor din Orient (66 î.Chr.). După
victoria obţinută în al treilea război cu Mithridate VI Eupator al Pontului şi dispariţia celui mai
înverşunat duşman al Romei din lumea orientală, Pompei reorganizează (64-63) teritoriile cucerite de
romani în Orient: alungă din Siria pe ultimii Seleucizi şi transformă ţara în provincia Siria; în nordul
Asiei Mici constituie provincia Bithinia et Pontus; extinde graniţele provinciei Cilicia, iar Armenia,
Cappadocia, Commagene, Galatia, Iudeea primesc statutul de regate clientelare. Pe ţărmul Mediteranei
nu se mai afla decât un singur regat liber, Egiptul elenistic.
În momentul în care Pompei dobândea succese în Orient, pe eşichierul politic al Romei se
afirmă alte două personalităţi: Cezar (Caius Iulius Caesar) şi Cicero (Tullius Marcus Cicero).
Cicero, un homo novus, la origine cavaler, s-a remarcat iniţial ca un mare avocat, apoi în viaţa
politică devine un apărător al cauzei oligarhiei senatoriale. Cezar, dintr-o familie aristocratică, se
apropie de tabăra popularilor, combătând alături de aceştia, politica optimaţilor. Dupa ce îndeplineşte
diverse misiuni în Orient, Cezar devine chestor (68), pontifex maximus (63), şeful cultului, funcţie cu
mare influenţă spirituală, apoi guvernator al Hispaniei.
Victoriile dobândite în Orient nu rezolvau toate problemele statului şi, îndosebi, criza
economică, care, ca urmare a dezvoltării comerţului cu Orientul, canaliza cea mai mare parte din
numerar în intreprinderi de import şi scumpea creditul pentru proprietarii funciari mici şi mijlocii.
Nemulţumiţii de tot felul s-au grupat în jurul lui L. Sergius Catilina, reprezentant al popularilor, un
aventurier care a dobândit un anumit prestigiu la Roma. în anul 63 î.Chr., fără vigilenţa consulului
Cicero, un adversar declarat al acestuia, conjuraţia organizată de Catilina şi apropiaţii săi, dacă nu ar fi
fost dejucată, ar fi degenerat în lupte sângeroase. Au fost necesare apoi să fie luate măsuri deosebite
pentru a pune capăt răscoalelor provocate de conspiratori în Etruria printre veteranii lui Sulla şi printre
elementele italice totdeauna gata să ridice armele impotriva ordinii romane.
Revenit din Orient (62), Pompei deşi primeşte cognomenul de Magnus şi este sărbătorit cu
fast la Roma, nu izbuteşte, datorită opoziţiei senatului, să ratifice reformele adoptate în Orient şi să
asigure înzestrarea veteranilor săi cu pământ.

3.3.6.2. Primul triumvirat (60-44 î.Chr.)

În faţa opoziţiei senatului, Pompei se apropie de Cezar şi Crassus, constituindu-se astfel în
anul 60 primul triumvirat, "Conspiratio inter tres civitatis principes", cum numeşte Titus Livius
înţelegerea privată şi secretă dintre cei trei influenţi oameni politici. Această înţelegere punea capăt
funcţionării normale a instituţiilor republicane.
Sprijinit de această înţelegere, Cezar ales consul, adoptă în 59, cu toată opoziţia senatorială, o
serie de legi favorabile triumvirilor. Astfel, face să fie promulgată Lex Iulia de actis Pompeii, prin
care sunt ratificate reformele lui Pompei din Asia. Apoi, propune o lege agrară pe care, Cicero, cu
toată elocinţa sa, nu reuşeşte să o împiedice. Veteranii lui Pompei primesc pământ, iar Cezar obţine
din partea senatului jurământul de a respecta aceste hotărâri. În interesul lui Crassus, exponentul
cavalerilor, el obţine reducerea cu 1/3 a sumei ce trebuia depusă drept cauţiune pentru arendarea
veniturilor provinciale.
Căsătoria fiicei lui Cezar, Iulia, cu Pompei (59) contribuie la întărirea legăturilor dintre cei doi
oameni politici. ªi Cezar obţine din partea triumviratului, după consulat (58), guvernarea, pentru o
perioadă de cinci ani, a provinciilor Gallia Cisalpină, Gallia Transalpină şi a Illyricum-ului.
Tensiunile apărute între cei trei oameni politici duc la întrevederea de la Lucca în Etruria (56),
care se încheie prin reînnoirea triumviratului. Totodată se decide ca Pompei şi Crassus să ocupe al
doilea consulat (55), iar, după încetarea mandatului, lui Pompei i se acorda, pentru cinci ani,
guvernarea provinciilor din Spania, iar lui Crassus autoritatea asupra Siriei. Cezar şi-a reînnoit
comandamentul în Gallia pentru următorii cinci ani.
În calitate de guvernator al Galliei Narbonensis, Cezar profită de apelul lansat de gallii
ameninţati de suebii lui Ariovist (58) pentru a iniţia cucerirea întregii provincii.
După moartea lui Crassus în Orient, la Carrhae (53), într-o luptă dată împotriva parţilor,
triumviratul se destramă. Asistăm la intensificarea frămâtărilor sociale şi politice la Roma, soldate cu
lupte de stradă între populari şi optimaţi şi la apropierea lui Pompei de poziţiile aristocraţiei
senatoriale.

3.3.6.2.1. Al doilea război civil şi dictatura lui Cezar

Senatul, incapabil de a stăpâni valul de violenţe, numeşte pe Pompei în calitate de consul sine
colega (52). Numit consul unic, Pompei urmăreşte îndepărtarea lui Cezar de la conducerea treburilor
publice. Încercările lui Cicero de aplanare a conflictului care se profila, eşuează. După sfârşitul celui
de al doilea mandat de guvernare a Galliei, Cezar spera să primească consulatul. Dar Pompei obţine
(52) adoptarea unei legi care prevedea instituirea unui răstimp de 5 ani între două magistraturi deţinute
la Roma ori între două guvernăminte de provincii. Mai mult, printr-un decret al senatului (senatus
consultum ultimum), Cezar este demis (ianuarie 49), din funcţiile sale militare, iar Pompei este
însărcinat cu puteri dicatoriale în vederea apărării republicii. Se ajunge astfel la un conflict deschis.
Cezar nu-şi abandonează puterea şi legiunile pe care le are ca guvernator al Galliei.
Învingătorul gallilor nu se lasă intimidat şi, la scurt timp, în 10 ianuarie 49 î.Chr., Cezar
traversează cu legiunile sale Rubiconul, râu care separă Gallia cisalpină de Italia peninsulară ("Alea
iacta est"), deschizând ostilităţile cu Pompei şi războiul civil care va dura peste patru ani. Surprins de
rapiditatea înaintării lui Cezar, Pompei este obligat să se refugieze (martie 49), de la Brundisium în
Grecia, unde începe concentrarea de forţe în vederea recuceririi Italiei.
Pentru a-şi asigura spatele, Cezar se îndreaptă mai întâi împotriva concentrării de forţe
pompeiene din Hispania, evaluate la 7 legiuni, pe care le înfrânge, în august 49, în bătălia de la Ilerda.
Debarcând apoi în Epir (ianuarie 48), Cezar este antrenat la început într-un adevărat război de poziţii
la Dyrrachium. Confruntarea decisivă dintre cele două armate are loc în Thessalia, la Pharsalos (9
august 48 î.Chr.).
Înfrânt, Pompei se refugiază în Egipt, unde este asasinat din ordinul regelui Ptolemeu XIII.
Urmărindu-l, Cezar ocupă Alexandria şi intervine în conflictul dinastic, sprijinind pe Cleopatra VII
împotriva fratelui ei, Ptolemeu XIII. Ca urmare, Cezar este asediat în citadela Alexandriei de partizanii
lui Ptolemeu şi numai sosirea unor întăriri din Asia Mică îi permite să obţină victoria în bătălia de la
Nil (27 martie 47 î.Chr.).
Trecând în Asia Mică, unde Farnace II, fiul lui Mithridate VI, încerca să recucerească vechiul
regat al Pontului, îl învinge pe acesta la Zela ("Veni, vidi, vici", raportează el laconic senatului).
După ce revine pentru scurt timp la Roma (oct.47), spre sfârşitul anului debarcă în Africa de
Nord, unde lichidează alte forţe republicane, comandate de Cato, strănepotul scriitorului, în bătălia de
la Thapsus (6 aprilie 46 î.Chr.). Apoi, în Hispania, unde fiii lui Pompeius Magnus au mobilizat o
puternică armată. Bătălia victorioasă de la Munda (17 martie 45 î.Chr.) pune capăt războiului civil.
După mai mulţi ani de dispute, Cezar rămâne singurul stapân al statului roman.
Lumea romană îşi regăseşte pacea, iar Cezar este numit dictator pe 10 ani, pentru ca apoi să fie
desemnat pe viaţă (dictator perpetuus, în 44). În acest timp, pentru anii 48, 46, 45, 44, Cezar a deţinut
şi consulatul. Paralel îi sunt încredinţate drepturi speciale şi puteri excepţionale, reuşind să
concentrezeîn propriile mâini, în anii 45-44 î.Chr., o putere cvasimonarhică. Dictatura sa ia aspectul
unei monarhii de natură divină, după model oriental şi care pare singura în măsură să asigure
grandoarea Romei. Cezar acceptă şi insemnele exterioare ale acesteia (baterea unor monede cu
portretul său), ceea ce va jigni spiritul republican tradiţional al senatorilor.
Cu toate acestea, deşi dispunea de o putere militară nelimitată, dictatura sa a avut un caracter
civil. După ce lumea romană îşi regăseşte pacea, Cezar începe opera de reorganizare a statului roman,
aflat în plină descompunere politică, prin efectuarea unor reforme fundamentale. Cezar a înţeles că
vechile forme de viaţă politică s-au perimat, că eşecul regimului provine de la instituţiile pe care o
lungă evoluţie n-au putut să le adapteze necesităţilor imperiale.
Cezar nu a proclamat o nouă constituţie, ci a introdus o serie de legi şi reforme ce arătau un
compromis între formele de guvernământ republicane şi pregătirea căii spre monarhie. El a schimbat
structura senatului promovând oameni noi, recrutaţi din rândul cavalerilor, plebei sau provincialilor
(galli şi hispanici). În concepţia lui, viitorul stat trebuia să apară ca un corp omogen, ale cărei părţi
urmau să fie egale şi solidare în jurul Romei. Chemarea provinciilor la o reală viaţă politică se reflectă
în legea (lex Iulia municipalis) ce a dat-o pentru organizarea diferitelor categorii de oraşe, prin care a
fost restaurată autonomia municipală a unor oraşe provinciale. Atribuie dreptul de cetăţenie romană
unor popoare (galli cisalpini) şi favorizează fondarea de colonii în afara Italiei, care devin nuclee de
romanizare. Guvernatorii provinciilor nu mai erau decât funcţionari delegaţi ai puterii centrale, unde
conduceau interesele Romei în afara hotarelor Italiei. Prin aceste măsuri se urmărea o uniformizare
urbană care să sprijine romanizarea prin contopirea diferitelor neamuri.
În pofida unei politici sociale lucide şi abile, prin care înceacă să stabilească un chilibru între
diferite categorii sociale, Cezar a subestimat rezistenţa instituţiilor republicane şi animozitatea
aristocraţiei senatoriale, care vede în el simbolul tiraniei. La Idele lui martie (15 martie 44), în preajma
începerii unei campanii împotriva parţilor, Cezar este asasinat într-o întrunire a senatului de o
conjuraţie a unui grup de senatori conduşi de C. Cassius Longinus şi M. Iunius Brutus.

3.3.6.3. Al doilea triumvirat (43)

Conjuraţii din senat, după ce l-au lichidat pe dictatorul Cezar, credeau că republica romană
conservatoare îşi va reveni de la sine. Aceştia au eşuat în demersul lor deoarece nu au înţeles că pentru
Roma vremea republicii aristocratice şi a cetăţii-stat apusese definitiv. Conjuraţii nu aveau pregătit un
program, o soluţie care să le propună pentru rezolvarea problemelor instituţionale care se puneau cu
acuitate la Roma. Criza politică se precipită, Roma va fi dominată de Marcus Antonius, care, ales
consul, obţine validarea de către senat a actelor lui Cezar şi asmute asupra conjuraţilor plebea romană
rămasă fidelă lui Cezar. Ameninţaţi de furia acesteia, conjuraţii s-au fugiat în Orient, iar M. Antonius a
introdus un regim de conducere autoritar. Obţine guvernarea Galliei Cisalpine şi Transalpine, motiv
pentru care intră în conflict cu senatul.
În acel moment, soseşte din Grecia se va ridica un tânăr, Caius Octavianus, moştenitorul legal
al lui Cezar care dă dovadă, la cei 19 ani ai săi, de o dârzenie deosebită, de o remarcabilă maturitate şi
abilitate politică în asumarea posturii conferite de dictatorul dispărut. El se prezintă ca un aliat al
senatului, reuşind în cele din urmă să se impună în faţa rivalilor săi. Acest fapt are ca urmare şi
primele confruntări cu Marcus Antonius. În timpul evenimentelor tulburi din anii 44-43, Octavianus
recrutează o armată din veteranii lui Cezar şi, sprijinit de Cicero, obţine din partea senatului rangul de
consular şi un imperium propraetorian în Italia. La începutul anului 43, legiunile lui Octavianus
sprijină campania militară întreprinsă de cei doi consuli (Hirtius şi Pansa) în nordul Italiei, împotriva
lui M. Antonius, care este înfrânt în bătălia de la Mutina.
Situaţia complexă şi confuză de la Roma îl obligă la un compromis. La Bononia are loc
întrevederea care regrupează pe Octavianus, M. Antonius şi M. Aemilius Lepidus într-o coaliţie
cunoscută sub numele de al doilea triumvirat (oct.43 î.Chr.). Lex Titia, votată la Roma, acorda
triumvirilor puteri excepţionale (imperium) pe timp de 5 ani, care le conferea o autoritate constituantă
şi le încredinţa comanda în războiul din Orient împotriva lui Cassius şi Brutus, ucigaşii lui Cezar. A
fost întocmită şi o listă de proscrişi, a duşmanilor personali, fiind executaţi 300 de senatori şi 2000
cavaleri, în frunte cu Cicero, vinovat pentru Filipicele sale împotriva lui Augustus.
Conducătorii conspiraţiei de la Idele lui martie au strâns în Peninsula Balcanică o puternică
armată (aprox.100.000 soldaţi), sprijinită de o flotă de război superioară forţelor navale ale
triumvirilor. În anul 42 a avut loc marea ciocnire de pe câmpiile de la Philippi, în Macedonia, între
cele două armate, soldată cu victoria triumvirilor. După victorie, triumvirii şi-au împărţit armata şi
provinciile: Marcus Antonius obţine Orientul, Octavianus devine stăpânul provinciilor din Occident,
iar Lepidus nordul Africii.
De la început rivali, M. Antonius şi Octavianus au devenit curând duşmani, ciocnirea lor cea
mai sângeroasă fiind aşa-zisul război de la Perugia, în nordul Italiei (41-40 î.Chr.), purtat de Fulvia,
soţia lui M. Antonius şi de Lucius, fratele acestuia împotriva lui Octavianus. Tensiunea dintre cei doi
triumviri este depăşită după întrevederea din sudul Italiei de la Brundisium (septembrie 40), când
triumviratul este reînnoit, iar M. Antonius se căsătoreşte cu Octavia, sora lui Octavianus. Acordul, un
succes diplomatic pentru Octavianus, nu reprezintă decât un aranjament precar ce nu va putea
împiedica deznodământul fatal.
Mulţi dintre proscrişii republicani s-au refugiat în Sicilia care devine centrul unui întins
domeniu pirateresc, organizat de Sextus Pompeius, fiul lui Pompeius Magnus, ce controla Mediterana
occidentală, împiedicând aprovizionarea Romei cu grâne. După doi ani, timp în care îşi construieşte o
flotă de război, M. Vipsanius Agrippa învingător în anul 36 î.Chr. la Mylae şi Naulochos, lichidează
statul organizat în Sicilia de Sextus Pompeius. Acesta fuge în Asia Mică, unde este executat la Milet
din ordinul lui Octavianus.
Tot în anul 36 î.Chr., Lepidus este obligat să părăsească triumviratul deoarece încercase să
răscoale legiunile cantonate în Sicilia în folosul său. Astfel, triumviratului îi succede o împărţire
bipartită a puterii. Cu perseverenţă, Octavianus a reuşit să unifice întregul Occident sub autoritatea sa.
Între 35-33 întreprinde campanii împotriva triburilor locale din Dalmaţia şi Illyricum. Marii poeţi ai
Romei: Vergilius, Horatiu îi proslăveau victoriile, Italia, senatul, provinciile apusene îl recunoşteau ca
şi conducător.
În Orient, M. Antonius se lasă sedus de Cleopatra care se serveşte de el pentru a-şi croi un
imperiu. Înainte de căsătoria celebrată în iarna 37/36, M. Antonius acceptase condiţiile Cleopatrei:
recunoaşterea oficială a drepturilor lui Caesarion şi restabilirea dominaţiei egiptene asupra fostelor
posesiuni din Orient. În schimb, regina se angaja să pună la dispoziţia lui M. Antonius resursele
militare şi financiare ale statului egiptean. La Alexandria, Antonius face cunoscută împărţirea
imperiului romano-egiptean: Caesarion şi Cleopatra vor domni peste Egipt, Cipru şi Coelesyria, iar
copiii lor vor împărţi Armenia, Fenicia, Media şi Partia.
Politica tot mai independentă şi filo-elenistică dusă de Marcus Antonius duce treptat la
înstrăinarea şi adâncirea distanţei dintre cei doi pretendenţi la conducerea statului roman. Din anul 33
î.Chr. Octavianus îl atacă deschis, partizanii lui de la Roma sunt obligaţi să părăsească Italia, iar
testamentul său este făcut public la Roma. Deoarece prevederile acestuia o favorizau pe Cleopatra,
senatul declară război reginei Egiptului, iar M. Aurelius este declarat duşman al statului roman.
Confruntarea decisivă are loc la Actium pe coasta apuseană a Peninsulei Balcanice (2 sept.31 î.Chr.).
Înfrânţi pe mare şi pe uscat, M. Antonius şi Cleopatra se retrag în Egipt.
Prudent, Octavianus nu a plecat în urmărirea fugarilor. A trecut mai întâi în Asia Mică, pentru
a-şi atrage oraşele greceşti şi pe dinaştii din Orient, aliaţi ai celui învins la Actium. Când totul era
pregătit pentru acţiunea din Egipt, Octavianus primeste ştirea revoltei legiunilor din Italia, neplătite şi
neîmproprieărite după serviciile aduse la Actium. Astfel, este obligat să debarce la Brundisium şi să
satisfacă pretenţiile nemulţumiţilor, deoarece Italia constituia baza acţiunilor sale, iar pierderea ei ar fi
determinat prăbuşirea planurilor de viitor.
Abia în vara anului 30 î.Chr., Octavianus a pătruns în Egipt unde atât M. Antonius, cât şi
Cleopatra sfârşesc prin a se sinucide, iar Caesarion, ca posibil contracandidat, este executat. Astfel,
Octavianus "a adus Egiptul în stăpânirea poporului roman", cum se afirmă în testamentul său politic.
Octavianus depăşeşte astfel toate obstacolele care-l separau de puterea absolută. Poziţia sa nu
a obţinut-o pe seama statului roman, ci în beneficiul personal. Măreţia sa se întemeia, potrivit
propagandei augustane, pe ceea ce făcuse el pentru stat.

3.3.6.4. Sfârşitul Republicii romane

Cu victoria lui Octavianus de la Actium s-au încheiat războaiele civile şi frământările sociale
care au zguduit Roma timp de aproape un secol, ca rezultat al crizei profunde prin care trecea statul
roman. Această criză avea două aspecte: unul politic-militar şi altul social-economic, ambele pregătind
instaurarea unei noi forme de guvernământ la Roma. Contradicţia fundamentală care a dus la dispariţia
sistemului republican a fost cea dintre extinderea continuă a statului roman şi transformarea sa într-un
veritabil imperiu universal şi vechea constituţie romană, cu principii de bază pentru guvernarea unui
oraş-stat, care nu mai corespundea noii situaţii. De aceea, trecerea la un regim politic care să modifice
metodele şi formele vechi de guvernare era o necesitate obiectivă.
Confruntările între grupările politice s-au complicat cu un nou factor, cel militar, care
dobândeşte în decursul timpului o tot mai mare importanţă şi pe plan politic. Atât fruntaşii popularilor,
cât şi adversarii lor din oligarhia senatorială au ajuns să depindă tot mai mult de armată. Pretenţiile
armatei, formată din soldaţi profesionişti, de a fi răsplătită în timp de război din jafuri şi prăzi, iar după
încheierea serviciului cu împroprietărirea, puteau fi satisfăcute prin războaie sau prin anexarea de noi
teritorii. Aceste pretenţii au determinat pe comandanţii militari să ducă o politică de cuceriri, extinzând
mereu hotarele statului roman. Comandanţii militari, conştienţi de forţa lor bazată pe armată, au căutat
să atingă anumite obiective şi pe plan politic intern, adică să aspire la conducerea în stat, bazându-se
pe sprijinul soldaţilor. Lupta pentru putere a fost dusă pe de o parte de comandanţii militari
(imperatores) înpotriva oligarhiei senatoriale, iar pe de altă parte între comandanţii militari înşişi
pentru ocuparea primului loc în conducerea statului.
Sulla a încercat să-şi asigure o dominaţie personală cu sprijinul armatei şi a oligarhiei
senatoriale, renunţând după scurt timp la încercarea sa. Pompeius a urmărit să stabilească un
compromis între constituţie şi principiul protecţiei personale, sfârşind prin a fi apărătorul senatului
împotriva lui Caesar. Acesta şi-a întemeiat întreaga putere exclusiv pe forţa armatei, fiind potrivnic
oligarhiei senatoriale. Nici încercarea sa nu a fost de durată deoarece Republica, deşi trecea printr-o
criză gravă, tradiţiile republicane mai erau încă viabile.
Ultima încercare a senatului de a se reafirma ca organ suprem de conducere în stat, după
asasinarea lui Caesar, a fost anulată de către M. Antonius şi Octavianus tot cu sprijinul armatei. Cei
doi comandanţi militari îşi întemeiau pretenţiile la conducerea supremă pe puterea armelor, această
dispută încheindu-se în favoarea celui din urmă. Octavianus va instaura o formă personală de
conducere, bazată pe forţa armată. Dar, spre deosebire de Caesar, care vroia să treacă direct la
monarhia absolută, Octavianus va păstra formele şi magistraturile republicane şi va menţine o
colaborare cu senatul.
3.4. PRINCIPATUL LUI AUGUSTUS
După ce a lichidat rezistenţa lui M. Antonius, Octavianus devine unicul factor de putere,
păstrându-şi calitatea de triumvir şi tote drepturile excepţionale ce derivau din aceasta. Punând capăt
celor 60 de ani de confruntări interne şi întregului cortegiu de tulburări şi suferinţe aduse de acestea,
asigurqnd unitatea statului, Octavianus apare în ochi contemporanilor săi ca restaurator al păcii (Pax
Romana), securităţii şi prosperităţii impeiului, iar domnia sa ca o eră în istoria Romei. Tacitus ne
spune că Octavianus "i-a câştigat pe toţi prin farmecul păcii". Astfel, Octavianus, împăcându-se cu
toate păturile societăţii romane, avea drumul deschis spre a făuri un nou regim politic denumit
principat.
În ce priveşte realizarea formei de conducere a Principatului, domnia lui Augustus are două
etape distincte: a) 44-27 î.Chr. şi b) 27 î.Chr. - 14 d.Chr. În prima etapă, puterea sa se baza pe
autoritatea conferită de calitatea de triumvir şi pe atribuţiile militare cu care s-a investit (imperium). În
deceniul care urmează bătăliei de la Actium, Augustus crează, prin cumularea treptată a principalelor
magistraturi republicane (consul, triumvir, tribun al poporului), un suport legal, constituţional, al
puterii sale. Acestea l-au ajutat să facă trecerea la forma de conducere personală a Principatului, prin
eliminarea rivalilor. În rezolvarea problemelor cu care s-a confruntat în timpul domniei, el s-a
remarcat printr-o atitudine pragmatică, căutând soluţiile cele mai adecvate momentului. Bazele
Principatului au fost puse în şedinţele senatului din 13-16 ianuarie 27 î.Chr., când i se conferă noile
competenţe, schiţând astfel, pentru următoarele trei secole, temeliile noului regim politic. Principala
trăsătură a acestei forme de guvernământ este împărţirea puterii între Octavianus, în calitate de
princeps şi senat. Senatul îi conferă numele sacral de "Augustus" ("cel vrednic de cinste", "cel
venerabil"), Octavianus adoptând titulatura de "Imperator Caesar Divi filius Augustus". Alegerea
pentru sine a titlului de Princeps ("întâiul cetăţean"), mai degrabă o formă generică de adresare4, era
determinată de dorinţa lui Augustus de a fi privit ca un continuator al tradiţiei republicane. Lăsând
structurilor instituţionale aparenţele care se potriveau cu formele republicane, Augustus cumulează de
fapt toate pârghiile puterii.
Senatul i-a acordat lui Augustus dreptul de a cumula îm principal trei din magistraturile
fundamentale ale Republicii, ca instrumente de bază pentru controlul întregii vieţi de stat:
1. Puterea tribuniciană (tribunicia potestas) îl situa pe Augustus în postura de tribun suprem
al plebei, acordându-i competenţe şi prestigiu imense. Această putere constituia polul civil şi
democratic al competenţelor sale. În virtutea puterii sale tribuniciene, Augustus avea dreptul de a
revoca hotărârea orcărui magistrat şi de a anula, prin intervenţia sa, decretele senatului. De asemenea,
el era sacrosant, putând convoca şi prezida senatul şi adunările populare, cărora le supunea spre
adoptare proiecte de legi. Absolutismul îşi trăgea seva din arsenalul tradiţional, al libertăţilor străvechi,
profund modificate însă acum.
2. Augustus a fost investit şi cu imperium proconsulare maius, calitate care-i conferea largi
influenţe asupra faptelor, lucrurilor şi oamenilor. Împăratul deţine comanda militară supremă şi
autoritatea juridică superioară. Titlul de imperator, folosit ca prenomen în titulatura imperială, avea să
devină sinonim cu stăpânirea autocrată. Pentru a-şi consolida poziţiile, Augustus introduce sistemul
provinciilor imperiale, supuse direct autorităţii sale. Dintre acestea făceau parte la început provinciile
cu importanţă militară în care staţionau legiunile Romei. Acestora li se adaugă Egiptul care era
administrat ca domeniu particular al împăratului de către un înalt funcţionar (praefectus Aegypti) din
ordinul ecvestru.
3. Funcţia de Pontifiex Maximus, a treia bază a puterii, preluată de Augustus după moartea
lui Lepidus (al treilea triumvir al anului 43 î.Chr.) îi conferea o deosebită autoritate morală şi poziţia
de şef suprem al religiei romane.
Această putere cumulată a dat întemeietorului noului sistem de guvernare o autoritate
(auctoritas) fără precedent. Pe de altă parte, începând din anul 2 î.Ch., Augustus va fi de asemenea
"părinte al patriei" (pater patriae), titlu care consemna atribuţiile sale de tată şi de patron al tuturor
romanilor.

3.4.1. Reorganizarea puterii centrale

În calitate de princeps, Augustus se considera primul cetăţean al Republicii şi primul dintre
senatori (primus inter pares). El participă la diferite magistraturi (consul, cenzor) ale statului, alături de
alţi colegi, deosebindu-se de aceştia prin faptul că beneficiază de o auctoritas mai mare, datorită
originii, meritelor şi importanţei sale în cadrul statului. Această autoritate deosebită i-a oferit
posibilitatea de a introduce unele inovaţii cu caracter monarhic.
Celor trei magistraturi amintite (tribunicia potestas, imperium proconsular şi pontifex
maximus), Augustus le-a mai adăugat cu timpul şi altele, necesare consolidării Principatului, cum au
fost: conducerea annonei (aprovizionarea capitalei), dreptul de a declara război şi de a încheia pace de
unul singur, dreptul de a recomanda candidaţi pentru anumite posturi, dreptul de a întemeia oraşe şi de
a fonda colonii. Principalul său sprijin rămâne armata, cu care şi-a impus voinţa.

4
. Titlui de Princeps senatus, termen consacrat, desemna în tradiţia romană pe cel mai în vârstă şi mai distins dintre senatori, considerat ca
lider al corpului deliberativ al statului roman, care avea dreptul de a vota primul.
 Pentru a asigura dutata în timp a Principatului, Augustus a creat noi structuri instituţionale.
Consiliul principelui (Concilium principis), la origine un sfat privat, a devenit ulterior principalul
organ de deliberare şi de consultare al regimului imperial, substituindu-se treptat senatului.
Împăratul organizează şi administrarea afacerilor civile cu un personal constituit din liberţi.
Aceştia asigurau administrarea casei imperiale, după modelul organizării marilor domenii senatoriale,
care presupunea existenţa unor importanţi secretari particulari. Un libert (ab epistulis) se ocupa cu
corespondenţa oficială a împăratului, altul (libellis) cu cererile şi plângerile care îi erau adresate, un
altul (a studiis), de pregătirea dosarelor.
Sunt înfiinţate prefectura annonei, prefectura vigiliilor şi diverse servicii edilitare. Sub
ordinele împăratului se aflau prefectura pretoriului şi comanda trupelor staţionate la porţile Romei şi în
Italia. De asemenea şi cele două flote care supravegheau coastele Italiei, cu baze la Misenum şi
Ravenna. Cohortele pretoriene, recrutate dintre cetăţenii romani din Italia, menţineau ordinea în
capitală şi veghiau asupra persoanei împăratului. Sub urmaşii lui Augustus, prefectura pretoriului va
deveni cea mai importantă funcţie a aparatului imperial, căci deţinătorii ei vor fi consideraţi adevăraţi
viceîmpăraţi, reprezentanţi permanenţi ai principelui. Provinciile - 10 senioriale şi 8 imperiale - erau
administrate, primele de către proconsuli sau propretori, iar celelalte de către legaţi imperiali numiţi de
împărat.
Pe de altă parte, Augustus a înfiinţat şi multiplicat funcţia de procurator. În provincii ei erau
subordonaţi guvernatorilor pentru a administra domeniile împăratului, pentru a se ocupa de fiscalitate,
dar mai ales spre a supraveghea discret comportarea cârmuitorilor provinciei. Italia era în principiu
administrată de senat şi de magistraţii tradiţionali, dar, în fond, se afla sub controlul împăratului.
Prin urmare, Principatul era un regim politic absolutist. Numai în teorie Augustus împărţea
puterea cu senatul, ale cărei atribuţii oficiale au fost sporite, cu toate că în dauna puterii lui reale.
Augustus a manevrat abil diverse ambiguităţi pentru a-şi camufla puterea absolută.
Însuşi Augustus afirma ritos că n-a dispus de mai multe competenţe decât magistraţii vremii
sale, dar le-a trecut pe toate prin prestigiu. Aşadar, Augustus punea accentul nu pe întinsele sale puteri
reale ci pe auctoritas, care presupunea, nu o formulă instituţională, ci preeminenţă morală. Faţada
republicană este anulată de ambiguităţile regimului augusteic ce sunt relevate de cumulul
competenţelor împăratului, ca şi de sursele financiare imense de care dispunea acesta. Dacă fiecare din
competenţele lui Augustus pot fi, până la un punct, comparate cu atribuţiile magistraţilor republicani,
concentrarea lor constituia un fapt politic nou care conota absolutismul monarhic.
Dintre instituţiile republicane, loc de frunte îl deţinea Senatul, transformat însă acum într-un
organ legislativ şi judecătoresc suprem. Această citadelă a aristocraţiei, învinsă la Actium, a pierdut
multe din prerogative în favoarea principelui, aflându-se sub control şi asociată la conducerea
treburilor publice. Prima grijă a lui Augustus a fost de a epura senatul de elementele opoziţioniste şi de
cei cu origine în pătura liberţilor, cât şi de a-i fixa un regulament de funcţionare. Cei 600 de membrii
ai senatului ţineau în mod obligatoriu două şedinţe pe lună sub preşedenţia consulilor sau a
împăratului. Nici un senator nu putea părăsi Roma fără consimţământul principelui. Din sânul
senatului puteau fi trimise în provincii comisii de anchetă pentru a cerceta abuzurile fiscale. Senatul
avea dreptul să posede un tezaur (aerarium), batea monedă de bronz, pe când fiscus, casa imperială,
emitea monede de aur şi argint. La cererea împăratului, senatul se putea transforma în înaltă curte de
justiţie, cu importante atribuţii juridice, pe care le putea anula doar principele.
Comiţiile, adică adunările populare, centuriate şi tribunate, s-au menţinut pro forma cu vechile lor
atribuţii electorale, legislative şi juridice. Acum însă ele nu mai au libertatea iniţiativei legislative.
Singur împăratul avea dreptul de-a le propune legi şi liste de magistraţi pentru votare.
Aparatul executiv (funcţionăresc), alcătuit din vechile magistraturi republicane şi dintr-o
funcţionărime creată de princeps reprezenta puterea executivă dirijată de palat. Din vechea listă de
magistraturi au dispărut dictatura şi cenzura, atribuţiile lor fiind preluate de împărat.
Consulatul, magistratură de mare prestigiu sub Republică, a pierdut din puterea ei de odinioară, cu
toate că principele îmbrăca şi el adesea haina consulară. Consulii nu mai comandau armatele, dar îşi
mai păstrau ca atribuţii prezidarea comiţiilor sau a senatului.
Parte integrantă a politicii lui Augustus era şi reorganizarea structurii sociale a Imperiului şi
modelarea societăţii într-un sistem stratificat menit să menţină diferenţele dintre clase, dar să şi asigure
o mobilitate socială. Astfel, Augustus separă formal cele două ordine:
 a) Ordinul senatorial (ordo senatorius) cuprindea exponenţii vechii nobilitas şi aşa-numiţii
homines novi. Augustus a fixat condiţiile de apartenenţă la acest ordin: un cens de 1 milion de sesterţi,
naştere liberă şi calităţi morale. În sec.I d.Chr. se apreciază că noua clasă senatorială număra aproape
2000 de persoane. Ea era recrutată în principal din aristocraţia municipală italică. După îndeplinirea
unor funcţii civile sau militare premergătoare, tinerii care aparţineau ordinului senatorial începeau
cariera (cursus honorum) parcurgând treptele ierarhice ale magistraturilor republicane. Senatorilor le
erau rezervate anumite sacerdoţii, comanda legiunilor, ca şi magistraturile care implicau imperium
(consul/proconsul, praetor/propraetor).
b) Ordinul ecvestru (ordo equester), considerat ca o creaţie a principelui, reprezintă cel de al
doilea pilon al ierarhiei sociale. Calitatea de cavaler presupunea un cens de 400.000 sesterţi, un brevet
imperial şi autorizaţia de a purta inelul de aur. Această calitate nu era ereditară. Ordinul ecvestru se
completa prin cuprinderea unor noi membri proveniţi din rândul notabilităţilor municipale şi al
militarilor. Serviciul public devine preocuparea principală a ordinului ecvestru. În ce priveşte cariera
ecvestră, după un serviciu de trei ani ca ofiţer de rang ecvestru (militae equestris), cavalerul parcurgea
procuratele din provincii înainte de a ajunge la marile prefecturi (a vigiliilor, a annonei, a pretoriului şi
a Egiptului).
Prin reorganizarea structurii sociale, Augustus a diversificat formele stratificării sociale,
asigurându-le o mare mobilitate. Ordinele sociale nu constituiau caste, iar pătrunderea în ele se putea
face pe baza meritelor şi a averii. Astfel, Augustus a creat o clasă de administratori demnă de
încredere, iar mobilitatea socială amintită a menţinut timp îndelungat vitalitatea Imperiului.
Deşi îşi păstra titlul oficial de Respublica, monarhia, sub o formă aşa-zisă legală, s-a instalat treptat.
În locul senatului şi poporului roman, prerogativele politice interne şi externe, comanda armatei,
controlul marilor magistraturi etc., erau acum de competenţa principelui. Cum spunea Dio Cassius,
împăratul era "peste tot şi întotdeauna". Nu este vorba de o diarhie reală, adică de o colaborare, pe
picior de egalitate, între senat si principe. Trecând peste senat şi comiţii, împăratul avea dreptul de a
promulga direct o lege (lex data).

3.4.1.1. Armata romană

Sistemul politic instaurat de Augustus se baza de fapt pe armată, care a reprezentat, precum
afirma Tacitus, "taina puterii imperiale". Principatul era în realitate o dictatură militară care se
sprijinea pe armată. Augustus a luat măsuri pentru neutralizarea armatei ca forţă politică, încercând să
dea puterii militare un statut legal prin care erau stabilite principiile recrutării, ale serviciului, mărimea
soldelor şi trecerea veteranilor în viaţa civilă. Prima sa grijă a fost să îndepărteze de Roma şi Italia
efectivele militare, spre graniţe unde îşi găseau adevărata misiune: apărarea statului.
Angajarea sub drapel se făcea prin voluntariat, urmată de depunerea unui jurământ de
fidelitate faţă de împărat. Durata serviciului militar depindea de natura corpului în care servea soldatul:
16 ani în garda pretoriană, 20 de ani într-o legiune şi până la 25 ani în trupe auxiliare sau flotă. Cât
timp era angajat, soldatul nu se putea căsători ofocial şi nu avea voie să locuiască în afara castrului.
Solda trupelor (stipendium) se plătea dintr-un fond special (aerarium militare), variind după arme
(pretorianul primea 500-750 denari anual, legionarul 150-225 denari, auxiliarul 175 denari). Soldaţii
merituoşi beneficiau şi de aşa-zisele donativa, distribuţii gratuite în bani, obiecte, alimente, acordate
de împărat după unele victorii sau cu ocazia unor evenimente importante petrecute la palat. Cele mai
însemnate avantaje ce le aştepteau soldaţii când deveneau veterani erau calitatea de cetăţean,
împroprietărirea sau o însemnată sumă de bani. Soldaţii din trupele auxiliare care nu aveau cetăţenia
romană o primeau la eliberare, atât pentru ei, cât şi pentru soţia nelegitimă şi copii. Cancelaria
imperială emitea cu acest prilej aşa-zisele diplome militare ce se înmânau beneficiarilor deveniţi
cetăţeni ca un fel de librete militare şi brevete de cetăţenie.
Augustus a reorganizat armata romană, stabilind cinci categorii distincte ca obligaţii şi
drepturi: legiunile, trupele auxiliare, garnizoana Romei, flota şi contingentele statelor vasale.
Instrucţia, armamentul, solda, locul de garnizoană, durata serviciului erau elemente esenţiale ce
deosebeau între ele aceste arme.
Legiunea era unitatea de luptă a infanteriei rezervată cetăţenilor romani. Efectivul ei a fost
fixat de Augustus la 5620 oameni, dintre care 120 erau calăreţi. Legiunea era împărţită în 10 cohorte,
dintre care doar prima avea un efectiv de 1000 oameni, iar celelalte câte 500 ostaşi. Comanda legiunii
era încredinţată unui legatus numit de împărat din ordinul senatorial, ajutat de 6 tribuni (tribuni
latidavi).
Efectivul trupelor auxiliare a fost ridicat la nivelul legiunilor. Ele se compuneau din unităţi
independente formate din 500 şi 1000 oameni, unele fiind peditatae, de infanterie (cohortes), altele
equitatae, de cavalerie (alae). Recrutarea lor se făcea din neamurile peregrine din cuprinsul imperiului,
specializate în mânuirea anumitor arme (arcaşi, prăştiaşi).
Garnizoana Romei constituia trupa de elită şi "divizia de gardă", o inovaţie a lui Augustus.
Existau 9 cohorte pretoriene, cu efectiv total de 9000 soldaţi, trei cohorte urbane (3000 ostaşi) cu
funcţii politieneşti şi 7 cohorte de pompieri, vigiles (7000 soldaţi).
Flota maritimă constituia arma ce deţinea un rol defensiv minim în Mediterana, ajunsă mare
nostrum. Echipajele ei se compuneau mai ales din liberţi şi sclavi. Baze navale mai importante erau la
Ravenna şi Misenum (lângă Neapole).
Sub Augustus, efectivul total al armatei permanente se ridica la 300.000-350.000 luptători.
Aceste efective uriaşe reprezentau o grea sarcină financiară pentru stat. Augustus a creat o armata
disciplinată, bine înarmată şi instruită. Pentru o perioadă aceasta nu a avut veleităţi politice. Peste o
jumătate de secol însă, spiritul militar, de castă, a renăscut. La început garda pretoriană a sprijinit
urcarea pe tron a unor împăraţi (Claudius, Nero). Mai târziu, acest "secret al domniei" se va deplasa pe
frontiere unde legiunile din unele provincii vor proclama împăraţi pe comandanţii lor (Galba,
Vitellius, Vespasianus).

3.4.2. Politica externă

Cât priveşte politica externă a lui Augustus ea fost axată teoretic pe principiul defensiv, cu
toate că acesta a adus sub stăpânirea Romei întinse teritorii. O asemenea mentalitate se reflectă în
opera lui Titus Livius, după care romanii au cucerit lumea ("lumea locuită" sau civilizată - oikouméne
în accepţiunea anticilor) ca o măsură de autoapărare.
Pentru noul regim armata garanta Pax Augusta. Când Augustus îşi putea atinge scopurile prin
mijloace diplomatice, era preferată această metodă. Augustus a menţinut totuşi o anumită politică
ofensivă pentru a da statului roman spre nord, la Rin şi Dunăre, graniţe naturale şi stabile. De
asemenea, atacurile unor neamuri barbare l-au silit pe Augustus să organizeze unele expediţii de
amploare.
Augustus a desăvârşit cucerirea Hispaniei, a Illyriei şi a anexat Noricum, Raetia şi Vindelicia.
În timpul domniei sale, Drusus Germanicus şi Tiberius au întreprins lungi campanii în Germania,
soldate însă, cu excepţia anexării Noricumului şi a cuceririi Pannoniei, fără rezultate durabile.
Cuceririle lui Augustus urmăreau în primul rând securitatea frontierelor naturale ale Imperiului.
Începând cu Augustus, Roma a adoptat o politică externă fundamental defensivă, limitându-se la
ocrotirea frontierelor naturale: marea, Rinul şi Dunărea la nord, munţii Asiei Mici şi Eufratul la est,
deşertul la sud.
Acţiuni militare, dure şi îndelungate, sunt purtate în Gallia (38, 30-29 î.Chr.) pentru supunerea
aquitanilor şi lichidarea tribului salassilor. Apoi, Augustus reorganizează Gallia, împărţind-o în trei
provincii (Aquitania, Lugdunensis şi Belgica).
Deoarece Rinul nu constituia un hotar defensiv sigur pentru Gallia, ea era mereu atacată de
triburile germanice adapostite de codrii de pe malul opus. Pentru a crea o zonă de protecţie, Augustus
concepuse extinderea frontierelor Imperiului până la Elba. Înfrângerea legiunilor lui Varrus în Pădurea
Teutoburgică (anul 9 d.Chr.) a stopat elanul cuceritorilor.
Pentru întărirea frontierei romane, pe cursul Rinului au fost cantonate 8 legiuni şi multe
corpuri auxiliare, şi au fost create două provincii în estul Galliei: Germania Superior şi Germania
Inferior.
În Orient, Augustus obţine un remarcabil succes diplomatic, când determină (20 î.Chr.), pe
Phrates IV, regele parţilor, să restituie stindardele şi prada luată lui Crassus. Mărul discordiei dintre
cele două imperii îl constituia Armenia, asupra căruia fiecare încerca să-şi impună protectoratul. Aici
sunt instalaţi regi subordonaţi Romei. De asemenea, graniţa de pe Eufrat cu parţii, marii duşmani ai
Romei, a fost fortificată.

3.4.3. Edificiul social al lui Augustus

 Pax Augusta pretindea să aducă linişte şi stabilitate pentru toate clasele sociale în rândul
cărora războaiele civile au produs puternice perturbări. Augustus a înţeles să păstreze vechea ierarhie
socială şi să consolideze poziţiile aristocraţiei, a cărei misiune era de a "conserva adevărata
romanitate". Prin decretarea a o serie de legi se urmărea consolidarea familiei; cea privind
obligativitatea căsătoriei impunea matrimoniul pentru toţi bărbaţii până la 60 de ani şi pentru femei
până la 50 de ani. Senatorii nu puteau contracta căsătorii cu fiicele liberţilor.
Cu toate că-i fusese ostil, Augustus a căutat să-şi apropie şi să sprijine prin onoruri şi daruri
ordinul senatorial. Multe din gintele nobile au dispărut în timpul războaielor civile sau au fost atinse
din cauza slabei natalităţi. În cadrul ordinului au fost promovaţi mulţi hominis novi, fideli tronului. A
eliminat peste 200 senatori, în locul lor a promovat elemente plebeiene aristocratice.
Principatul a asigurat ordinului ecvestru o înfloritoare situaţie economică şi politică. Numărul
componenţilor acestui ordin a fost mărit prin înscrierea în rândul lui a elementelor bogate din provincii
şi a unor ofiţeri destoinici.
Plebea Romei nu se mai gândea la drepturile ei politice de odinioară, ci doar la asigurarea
stării ei materiale şi la distracţii. Din testamentul lui Augustus rezultă marele efort depus pentru
asigurarea hranei şi a spectacolele necesare celor 200.000 de suflete de plebei (1/3 din populaţia
Romei) care trăiau pe socoteala statului. Prin politica sa de "panem et circenses", Augustus a reuşit să
înlăture plebea din activitatea politică.

3.4.4. Viaţa în Italia şi provincii sub domnia lui Augustus

Activitatea administrativă avea în vedere atât Roma, cât şi Italia şi provinciile. De nevoile
Romei, în afară de cei trei prefecţi (ai oraşului, annonei şi pompierilor), se mai îngrijeau trei comisii
edilitare instituite de împărat: cea "a apelor" (cura aquorum), a "edificiilor publice, religioase sau
laice" şi a domeniilor (cura viarum). Oraşul a fost împărţit în 14 sectoare, denumite regiones.
Italia rămâne o regiune agricolă (Italia nordică producătoare de cereale, cea centrală (Etruria,
Latium, Campania), mai favorabilă dezvoltării meşteşugurilor şi sudică, cunoscută prin creşterea
vitelor, producţia de vin şi de untdelemn. Italia reprezenta spaţiul privilegiat al imperiului, spre care se
canalizau din afară imense cantităţi de mărfuri şi sume de bani.
Fiscalitarea, în comparaţie cu cea din provincii, nu era prea aspră deoarece italicii beneficiau
de aşa-zisul ius Italicum, adică nu plăteau impozitele funciare, ci numai cele indirecte.
În şedintă senatului din 13 ian. 27 î.Chr., pentru timp de trei secole, provinciile au fost
împărţite în senatoriale şi imperiale. Zece provincii, vechi şi pacificate, au fost atribuite administrării
senatului, iar 12 împăratului, ultimele fiind cele mai bogate şi importante. Guvernatorii din provinciile
senatorile erau numiţi de senat, cu consimţământul împăratului, dintre elementele senatoriale, având
doar atribuţii civile şi juridice deoarece nu dispuneau de armate. În provinciile sale, împăratul trimitea
guvernatori de rang consular sau pretorian care preluau, ca delegaţi ai lui (legati Augusti pro praetore)
şi comanda armatelor. Dintre provincii, Africa era un adevărat grânar al Romei, Spania era
recunoscută prin agricultură, vinuri, uleiuri de măsline şi minerit (aramă, aur, argint, cositor), Gallia
prin producţia viticolă, ceramică de lux, cereale. În Orient, Siria era renumită pentru ţesăturile vopsite
cu purpură, mătăsuri, parfumuri, bijuterii. Mărfurile de lux erau aduse până acolo din India şi China,
cu ajutorul caravanelor.
Noul regim politic a mărit plata cheltuielilor statului în ce priveşte plata funcţionarilor, soldele
armatei, nevoile curţii. Bugetul se constituia, în principal, prin impozitele vărsate de provincii. S-a
generalizat stipendium, format din tributum soli (impozit funciar) şi tributum capitis, plătit de cei
ce nu aveau proprietăţi. Alături de aceste impozite directe, mari venituri aduceau cele indirecte,
denumite vectigalia (de la saline, mine, vămi). Nevoile bugetului l-au silit pe împărat să introducă
unele noi impozite: cel de 5% pentru moşteniri, cel de 5% încasat pentru vânzări de sclavi şi cel de 1%
perceput la vânzarea unor mărfuri.
Augustus a ameliorat şi sistemul de centralizare a veniturilor în tezaurul public. În timpul
republicii era un aerarium Saturni, păstrat sub îngrijirea senatului în subsolul templului zeului
Saturn. Alături de acesta, a creat şi fiscus, casa imperială, unde se depuneau veniturile din provinciile
imperiale. Un tezaur contabilizat aparte era cel militar (aerarium militare), necesar nevoilor armatei
şi alimentat din impozitele încasate pe moşteniri şi pe vânzări de mărfuri, sclavi. Împăratul mai încasa
însemnate sume de pe domeniile palatului, venituri personale ce se depuneau într-un tezaur al său,
denumit patrimonium Caesaris.
 3.4.5. Secolul de aur al culturii romane
În ceea ce priveşte cultura şi arta, epoca lui Augustus, epoca "de aur" a culturii latine, a rămas
în conştiinţa umanităţii, alături de secolul lui Pericle la Atena, ca una ce a ilustrat spiritul clasic, sub
toate aspectele sale. Acum s-a ajuns la o cultură unitară, cu note de originalitate, care-şi păstrează şi
azi o valoare universală. Mişcarea culturală s-a axat pe două puncte din programul de guvernare:
proslăvirea tradiţiilor romane şi propaganda pentru noul regim politic, luând naştere o ideologie
imperială.
Acest dublu ţel se observă în primul rând în domeniul religios. Din raţiuni politice, corelate cu
necesitatea restaurării moravurilor tradiţionale şi vechilor valori, Augustus se străduieşte să
reactivezea vechile tradiţii religioase, în paralel cu respingerea cultelor neromane. Lealitatea faţă de
stat era strâns legată de cea faţă de împărat, iar cultul imperial devine un element dominant al religiei
romane. Cultul imperial, asocial celui al zeiţei Roma, marca neta distincţie dintre împărat şi supuşi.
Acest cult s-a impus mai repede în provinciile orientale (Pergam,Ephes, Nicomedia), unde tradiţia de
sanctificare a cârmuitorului era mai puternică. Destul de curând, cultul lui Augustus, cu unele mutaţii,
s-a impus şi în provinciile occidentale. Deoarece Roma şi aristocraţia romană priveau cu ostilitate
cultul imperial, acesta a fost asociat cu al Romei, iar templele lor încep a fi îngrijite de colegii de
preoţi oficiali (augustali). Cultul imperial în Italia şi la Roma a fost dirijat către adorarea genius-ului
împăratului (genius imperatoris, genius Augusti). Cultul larilor (Lares Augusti) a fost pus în legătură
cu împăratul şi casa sa. Templul Romei şi al lui Augustus din fiecare provincie au devenit apoi locul
de adunare al reprezentanţilor oraşelor pentru oficierea cultului imperial.
Literatura şi arta romană s-au împlinit în epoca Principatului. Principele a reuşit să-i coopteze
pe poeţi şi prozatori (Vergilius, Horatius, Propertius) ca susţinători ai regimului imperial.
Corespunzător idealurilor principatului, ideologia augustană proclamă superioritatea Romei, conştiinţa
misiunii sale divine, reînvierea religiei şi moralei strămoşeşti, a vechilor virtuţi romane. În aceste
condiţii, de valorificare conştientă a trecutului în vederea constituirii unei noi realităţi, arta şi cultura
devin o adevarată preocupare de stat. Este întreprinsă o vastă acţiune de înfrumuseţare a oraşelor, în
primul rând al Romei, se construiesc noi temple, teatre, amfiteatre, circuri, băi. Dintre acestea, Ara
Pacis Augustae constituie principalul monument al ideologiei augustane. Prin el se afirmă că
Augustus, în calitatea sa de Princeps, este purtătorul moştenirii istorice a poporului roman şi posesorul
însuşirilor morale cerute.
În epoca lui Augustus se poate vorbi în domeniul artei de un stil clasic roman, realizat prin
contopirea armonioasă a vechilor modele tradiţionale italice cu elemente rafinate de artă elenistică.

3.4.6. Problema succesiunii. Moartea lui Augustus

Construind Principatul, Augustus a trebuit să urmărească şi succesiunea la tron. Dintr-un edict
imperial, Suetonius reproduce declaraţiile lui Augustus: "Doresc ... ca să fiu numit autorul celui mai
bun stat şi, murind, să duc cu mine speranţa că temeliile statului pe care le-am pus vor rămâne puternic
aşezate". Neavând urmaşi direcţi, formula juridică pe care a găsit-o a fost aceea de a-şi asocia un
coregent, investit cu o parte din puterile militare (imperium proconsulare) şi civile (tribunicia potestas)
ale principelui. Complicaţiile deosebite care s-au ivit sunt datorate intrigilor malefice ale soţiei sale,
Livia5. Primul candidat la succesiunea lui a fost Marcellus, unul din fiii sorei sale Octavia şi soţ al
fiicei sale Iulia. Acesta dispărând de tânăr, Augustus şi-a pus speranţele în Gaius şi Lucius, nepoţii
proveniţi din următoarea căsătorie a Iuliei cu Agrippa, care însă au murit de tineri. Astfel, s-a ajuns la
adopţia în anul 4 d.Chr. a fiului vitreg, Tiberius, provenit din prima căsătorie a soţiei sale, Livia, cu
Tiberius Claudius Nero. Dorind să aibă un moştenitor din neamul său, Augustus l-a obligat pe Tiberius
să o ia de soţie pe Iulia şi să-l adopte pe Germanicus, nepot din partea fratelui său Drusus.
Senatul i-a decernat lui Tiberius puterea tribuniciană împreună cu imperium-ul proconsular,
iar pentru a i se consemna noua poziţie, efigia sa, a fost bătută pe monede, constituind dovada sigură
că acesta devenise asociat la domnie.
La moartea sa (Nola, 19 aug. 14 d.Chr.), lui Augustus i s-au organizat funeralii fastuoase, cu
mari onoruri, parăzi şi discursuri rostite de Tiberius şi fiul acestuia, Drusus. Senatul i-a decernat
apoteoza şi un templu.
*

5
. Caracterizată de Tacitus ca fiind "ca mamă, blestem al Imperiului; ca maşteră, blestem al casei Cezarilor" (Annales I. 10).
 Caracterizarea vieţii şi domniei lui Augustus a cunoscut în antichitate, ca şi azi, puncte de
vedere divergente. O judecată dreaptă asupra primului împărat al Romei trebuie făcută în funcţie de
evenimentele pe care le-a parcurs. Din ele Augustus a învăţat prudenţa, nevoia de a-şi alege
colaboratori, iscusinţa până la şiretenie şi cruzimea sau intransigenţa în unele momente. Augustus nu a
ezitat să se alieze cu elemente patriciene pentru a-şi atinge scopul. Deşi ca şef de oşti a fost mediocru,
perspicacitatea şi iscusinţa l-au ajutat să se strecoare prin păienjenişul războaielor civile, să potolească
revoltele soldaţilor şi pretenţiile plebei. A depăşit toate acestea uzând de o singură armă - prudenţa
politică, dublată de o paradă de legalitate. Faptele l-au trecut în legendele antichităţii şi evului mediu
ca un erou de epopee, legat în unele povestiri şi de apariţia creştinismului.

3.5. IMPERIUL ROMAN îN SECOLUL I D.CHR.

DINASTIA IULIO-CLAUDIANĂ

3.5.1. Bazele autocratice ale monarhiei

Realitatea politică esenţială a primelor trei secole ale erei creştine este monarhia militară.
Formal statul roman continua să fie o republică, dar senatul transfera competenţele sale esenţiale unei
singure persoane printr-o lex curiata de imperio.
Începând cu dinastia iulio-claudiană asistăm la consolidarea sistemului politic al Principatului.
Pe măsură ce puterea imperială se instituţionalizează şi se sacralizează, guvernarea devine mai
autoritară. Instituţionalizarea noului regim este legată de problema succesiunii, a asigurării
continuităţii Principatului. Până la moartea lui Nero, continuitatea dinastiei a fost asigurată prin
adopţiuni sau succesiuni colaterale prin care se eluda principiul alegerii principelui, întrunind
trăsăturile unei monarhii ereditare6.
La curtea imperială, consiliul principelui, alcătuit din cei mai importanţi senatori, discută
despre perspectivele generale şi deciziile politice cele mai importante. Treptat acest consiliu va
substitui senatul ca principal organ de deliberare politică şi ideologică a statului roman. El deliberează
şi asupra afacerilor juduciare, a măsurilor legislative, participă la elaborarea edictelor şi mandatelor
imperiale. Problemele administrative curente sunt rezolvate în departamentele conduse, începând cu
Claudius, de liberţi imperiali.
Din sec.I d.Chr. Princeps este stăpânul absolut deoarece imperium-ul îl plasează deasupra
legii. Împăraţii iulio-claudieni au căutat permanent să întărească această putere aproape nelimitată.
Totuşi, autorii antici fac diferenţă între actele de guvernare ale diferiţilor împăraţi. Augustus şi
Tiberius, al doilea cel puţin la începutul domniei lor, au respectat tradiţia şi privilegiile aristocraţiei
senatoriale. În schimb, ceilalţi au încercat să instaureze o monarhie teocratică de tip greco-oriental.
Puterea ce o deţinea aristocraţia senatorială anterior este considerabil diminuată deoarece
împăraţii iulio-claudieni guvernau în mare măsură prin intermediul acelor homines novi, recrutaţi din
ordinul ecvestru. Clasa conducătoare nu putea accepta cu uşurinţă autoritarismul care creştea de la o
domnia la alta.
În viaţa politică un rol esenţial l-a avut armata care reprezenta instrumentul şi temelia puterii
imperiale. Deşi principii puteau fi desemnaţi de predecesori şi confirmaţi de senat, ei se urcau pe tron
numai dacă aveau sprijinul armatei. Un rol important în consolidarea puterii imperiale şi în asigurarea
succesiunii l-au avut cohortele pretoriene care formau garda imperială şi garnizoana Romei.
Între principalele forţe ale imperiului - împăratul, armata, sentul - s-a menţinut un echilibru
fragil. Sub unii împăraţi (Tiberius, în ultima parte a domniei, Caligula, Nero, iar mai târziu Domiţianus
sau Commodus) raporturile dinte puterea imperială şi senat au cunoscut grave tensiuni. Facţiunile
senatoriale se împotrivesc, iar cu sprijinul unor ofiţeri din gărzile pretoriene organizează conjuraţii
care au condus la lichidarea fizică a lui Caligula, Domitianus sau Commodus.
Sistemul iulio-claudian se distinge şi prin fenomene socio-politice şi ideologice specifice. În
condiţiile noului regim politic, vechiul model socio-cultural, ca şi climatul mental se aflau în criză.
Pentru iulio-claudieni, singura soluţie pentru o societate aflată într-o puternică şi lungă criză de
creştere şi adaptare era aceea a concentrării puterii politice şi militare în mâna unei singure persoane.
Inegala dezvoltare a provinciilor, tendinţele centrifuge ale unora dintre ele, ca şi a unor corpuri de

6
. Potrivit lui Tacitus (Historiae I, 4) aceasta se întemeia mai puţin pe prevederi constituţionale şi mai mult pe principii de stat (numite "taina
puterii imperiale") privitoare la menţinerea puterii în mâinile principelui şi la transmiterea ei în propria familie.
armată cantonate la frontiere făceau necesară creşterea autorităţii imperiale, care ducea uneori la ideea
cunoscută în regatele elenistice, a divinizării împăratului. Evoluţia în timp pe această cale a
Principatului va duce la apariţia dominatului lui Diocletianus.

3.5.1.1. TIBERIUS (Iulius Caesar Augustus, 14-37 d.Chr.)

Imaginea istorică păstrată asupra lui Tiberius, ca şi a urmaşilor săi dinastici, nu este favorabilă,
deşi unii dintre ei au fost buni cârmuitori. Aceasta se datorează faptului că istoria perioadei a fost
scrisă de reprezentanţi ai aristocraţiei senatoriale sau de persoane dependente de această grupare
(Tacitus7, Suetonius, iar apoi Cassius Dio).
Faptele istorice conturează un portret total diferit al împăratului, evidenţiindu-i virtuţile
caracteristice unui mare aristocrat, spiritul energic, cumpătat şi econom, generozitatea şi modestia sa,
dublate de toleranţă şi respectarea legalităţii. Urcat pe tron în anul 14 d. Chr., la vârsta de 56 ani,
Tiberius a continuat forma de guvernământ inaugurată de predecesorul său, contribuind la
consolidarea sistemului politic al Principatului. Din punctul de vedere al imperiului, Tiberius s-a
dovedit a fi un cârmuitor conştiincios, drept şi înţelept.
Una dintre primele măsuri luate de noul împărat a fost sporirea puterii senatului prin trecerea
asupra acestuia a dreptului de a alege pe magistraţi. Senatul devenea astfel instituţia legislativă şi
electivă supremă în stat.
După un anumit timp, Tiberius va încerca să contracareze puterile senatului prin acordarea
unei importanţe tot mai mari armatei. El va concentra la Roma cele nouă cohorte pretoriene care îşi
ridică tabăra pe Viminal. Treptat Tiberius va inaugura sistemul unei puteri personale, guvernând, mai
ales după anul 26 d.Chr., prin intermediul prefectului pretoriului, Seianus.
Datorită caracterului său (persoană nesociabilă, mizantrop), decepţionat de faptul că a fost
nedreptăţit de oameni şi zei, Tiberius se va retrage pe insula Capri, lăsând afacerile statului în seama
lui Seianus şi a senatului. Atent la evoluţia situaţiei din imperiu, Tiberius urmăreşte lucrările senatului,
intervenind prin epistole în care sancţionează erorile comise sau recomandă soluţiile legale impuse de
împrejurare.
Rămas atotputernic la Roma, Seianus, care râvneşte tronul imperiului, foloseşte puterea pentru
a-i elimina pe reprezentanţii familiei imperiale (exilarea Agrippinei şi a primilor doi fii). În conspiraţia
ce o punea la cale, Seianus avea sprijinul senatului, aristocraţiei şi a plebei. Prevăzător, Tiberius
adoptă fiii lui Germanicus şi ai Agrippinei: Nero, Drusus şi Caius (Caligula). Informat despre planurile
lui Seianus de a-i înlătura, în propriul interes, succesorii fireşti, împăratul nu ezită să ordone judecarea
şi executarea acestuia. Caius (Caligula) este desemnat succesor.
Pe plan extern, Tiberius urmează programul lui Augustus, străduindu-se să consolideze
cuceririle existente. A respectat principiul defensivei pe frontierele naturale, iar dincolo de hotare
aplicarea artei diplomatice. Campaniile purtate de Germanicus între Rin şi Elba (14-16 d.Chr.) s-au
derulat doar pentru a spăla ruşinea dezastrului suferit de Varus. în sectorul Dunării mijlocii, uzând de
cunoscutul principiu roman "divide et impera" ca armă diplomatică, reuşeşte să destrame statul
marcomanic creat de Marbod prin incitarea unor triburi germanice împotriva lui.
Aceeaşi eficace diplomaţie înlocuieşte şi în Orient campaniile militare. Eufratul este fixat ca
graniţă naturală între cele două mari puteri rivale. Regatele clientelare Moesia (15), Commagene (17)
şi Cappadocia (17) sunt transformate în provincii romane. Răscoala antiromană din Africa, condusă
între 17-24 d.Chr. de numidul Tacfarinas şi cea din nord-estul Galliei, condusă de treverii Florus şi
Sacrovir, sunt reprimate cu cruzime de către generalii săi.
Cu Tiberius, care moare în anul 37, probabil asasinat, principatul se afirmă definitiv ca sistem
institutional în istoria Romei antice.
3.5.1.2. CALIGULA (Caius Iulius Caesar Germanicus, 37-41)
Noua domnie a fost pretutindeni întâmpinată cu entuziasm, lumea romană aşteptând de la
Caligula să devină un al doilea Augustus.
Suetonius ne spune că porecla de Caligula (Cizmuliţă) a primit-o din glumele de tabără,
deoarece a fost crescut printre soldaţi, în legiunile de la Rin conduse de tatăl său, Germanicus. Crescut
în casa străbunicii sale, Livia Augusta, după exilarea Agrippinei, Caligula din copilărie apărea ca un

7
Pentru Tacitus (Annales IV, 7) Tiberius reprezintă un autocrat cu o figură tragică şi monstruoasă. El încearca să explice contradicţia dintre
faima oribilă a împăratului şi guvernarea lui, singulară în istoria romană, prin puterea diabolică de disimulare a personajului.
degenerat fizic şi mintal. Tiberius, un bun cunoscător de oameni, spunea despre nepotul său că trăieşte
pentru nenorocirea lui şi a tuturor, ca să fie o "viperă" pentru poporul roman. De aceea, Tiberius îi
acordă atenţie doar în momentul când Seianus devine suspect, Caligula constituind contraponderea în
faţa pretenţiilor la tron ale prefectului pretorian.
Sprijinit de prefectul pretoriului, Naevius Sestorius Macro, Caligula este proclamat împărat de
către garda pretoriană şi recunoscut apoi de senat. Primele luni de domnie par să justifice entuziasmul
cu care a fost primit de plebe noul principe. El suprimă metodele tiranice de guvernare instituite de
predecesorul său: iartă pe condamnaţi, anulează trimiterea în exil a unora, acordă amnistie generală.
Brusc însă, politica sa capătă însemnele despotismului şi incoerenţei, schimbare considerată de
unele izvoare drept consecinţă a bolii. Caligula a încercat să impună modelul monarhiei teocratice de
tip greco-oriental, împingând despotismul şi exaltarea virtuţilor divine ale împăratului peste limitele
acceptate de romani. Reintroduce lex maiestatis pe baza căreia veniturile palatului se înmulţesc prin
condamnări şi confiscări de averi. A avut pasiuni pentru ocupaţii nedemne de titlul imperial (gladiator,
vizitiu, cântăreţ, dansator). Extravaganţele sale, care sfârşesc prin a revolta Roma, au culminat cu
măsurile luate faţă de armăsarul favorit, Incitatus, care, numit cetăţean roman, urma să fie înscris pe
lista viitorilor consuli.
La curtea imperială sunt introduce ceremonialul oriental şi divinizarea princeps-ului, sunt
încurajate cultele orientale. Arbitrariul politicii interne şi externe, extravaganţele şi cruzimile, fastul
serbărilor şi risipirea tezaurului strâns de predecesorul său, măsurile fiscale opresive declanşează două
conspiraţii ale opoziţiei senatoriale, în 39 şi 40, urmate, fiecare, de valuri de procese de crimen
maiestatis, soldate cu numeroase execuţii. În ianuarie 41, este asasinat în apropierea palatului său din
Roma, în urma unei conspiraţii puse la cale de ofiţeri ai gărzilor pretoriene (Cassius Chaerea şi
Lannius Vinicianus). Numele său este supus de senat unei damnatio memoriae.
Scurta domnie a lui Caligula a înregistrat puţine evenimente de seamă în domeniul politicii
externe. Plănuia o expediţie asupra Britanniei, pe care însă nu o finalizează. În Orient situaţia se
complică deoarece parţii au instalat pe tronul Armeniei un protejat al lor. Deoarece se face răspunzător
de moartea regelui Ptolemeu, chemat la Roma, în Mauritania a izbucnit o răscoală antiromană,
reprimată după mai mulţi ani de către succesorul său, Claudius.

3.5.1.3. CLAUDIUS
(Tiberius Claudius Caesar Augustus Germanicus, 41-54)
După asasinarea lui Caligula, senatul, considerând că dinastia iulio-claudiană se stinsese,
întrezărea posibilitatea de a reveni la o formă republicană de guvernământ. Gărzile pretoriene, însă,
vor hotărâ viitorul regim politic şi pe împărat. Claudius, fratele lui Germanicuss, este proclamat
imperator, iar senatul este obligat să-l recunoască drept moştenitor legitim al tronului.
Până la urcarea pe tron, Claudius nu a participat la viaţa politică, datorită unei sănătăţi şubrede
şi a unor infirmităţi congenitate (dificultăţi de mers şi de vorbire), preferând o existenţă retrasă,
consacrată studiului. Claudius nu a fost un om stupid şi degenerat, după cum am fi tentaţi să-l judecăm
după colecţia denigrărilor adunate de istoricii latini. A avut ca profesor pe Titus Livius, de la care a
prins pasiunea pentru istorie, scriind o istorie a Etruriei şi alta a Cartaginei.
Claudius înlătură tendinţa de orientalizare a imperiului. Moderat în actul guvernării, noul
împărat caută să stimuleze activitatea înaltului for legislativ, senatul, în problemele de stat importante.
Deşi oficial afişează principii augusteice de guvernare, Claudius a urmărit întărirea bazelor autocratice
de conducere a imperiului. Astfel, el a consolidat structurile statului, a accentuat procesul de
centralizare prin organizarea unor adevărate "ministere" (scrinia), cu un aparat funcţionăresc alcătuit
din liberţi cu experienţă în domeniul administraţiei (Narcissus, Pallas, Callistus). Rupţi de tradiţiile
republicane, liberţii au servit tronul în ce priveşte consolidarea autorităţii imperiale şi centralizarea
administrativă.
O altă măsură înţeleaptă a împăratului a fost fondarea de colonii în provincii (Claudia Augusta
Agrippiniensis - Köln, Augusta Treverorum - Trier) în care au fost aşezaţi veterani şi populaţie civilă
italică, elemente care au contribuit la romanizarea provinciilor, la urbanizarea lor.
S-au luat măsuri şi pentru ameliorarea administraţiei aprovizionării cu grâu a Romei,
organizată de Augustus sub conducerea unui praefectus annonae, recrutat din ordinul ecvestru. Pentru
aprovizionarea Romei, la vărsarea Tibrului a construit un nou port, Ostia.
 În viaţa particulară, Claudius a dat dovada unui caracter slab, lipsit de voinţă, motiv pentru
care a fost dominat de soţiile sale. La urcarea pe tron, soţie, a treia, îi era Valeria Messalina
(strănepoată a lui Augustus, venea cu doi fii minori, Britannicus şi Octaviannus) care a lăsat o faimă
urâtă în galeria împărăteselor romane. Lacomă, desfrânată şi comodă, Messalina a compromis domnia
unui împărat uşor de manevrat.
Îi urmează ca soţie, în ultima parte a domniei, Iulia Agrippina, o nepoată a sa, femeie crudă,
lipsită de scrupule şi ambiţioasă. Ea urmărea pregătirea tronului pentru fiul ei din prima căsătorie,
Lucius Domitius Ahenobarbus, viitorul Nero, în detrimentul lui Britannicus, moştenitorul legal.
Reuşeşte în demersul ei, astfel că în anul 50 Nero este adoptat de Caludius.
Politicii externe defensive şi pacifiste inaugurate de Augustus, Claudius îi impune o mai mare
supleţe. El începe cucerirea Britanniei (43 d.Chr.). Stăpânirea romană în Britannia era considerată ca
necesară pentru Roma pentru stârpirea cuiburilor piratereşti care perturbau Gallia, precum şi datorită
refugiului ce şi l-au găsit acolo preoţii druizi, care prin ascendenţa lor spirituală incitau populaţia
gallică împotriva romanilor. în Orient a transformat state clientelare în provincii romane, anexând
Thracia, Lycia şi Iudeea. în nordul Africii, printr-o acţiune energică, Suetonius Paulinus declară
Mauretania pământ roman, împărţind-o în două provincii: Mauritania Tingitana şi Mauritania
Caesariensis (42 d.Chr.).
ªi pe alte frontiere a păstrat aceeaşi fermitate şi prudenţă politică inaugurată de înaintaşi. Pe
cursul mijlociu al Dunării unde se produceau numeroase invazii barbare, s-au ridicat noi castre, dintre
care Carnuntum a devenit cheia de apărare a regiunii timp de veacuri.
Datorită unui program politic activ, Claudius a reuşit să traseze unele din căile directoare ale
evoluţiei ulterioare a Principatului. El a acordat cetăţenia romană provincialilor din Gallia şi accesul la
magistraturi, inclusiv cea senatorială. Această măsură radicală datorată lui Claudius, care defavoriza
nobilimea romană, reprezenta un pas important pe drumul constituirii unui stat "naţional". Sub urmaşii
săi, practica asocierii elitelor provinciale devine o constantă a politicii imperiale.

3.5.4. NERO (Nero Claudius Caesar, 54--68)

Izvoarele istorice antice, păgâne sau creştine, au accentuat dezechilibrul şi iresponsabilitatea
acestui principe în anumite privinţe ieşite din comun, înfăţişându-l pe Nero drept cel mai monstruos
dintre despoţii lumii romane. în realitate, ultimul dintre Iulio-Cludieni este un personaj mult mai
complex, un precursor al momarhilor din Imperiul târziu.
Este proclamat împărat la vârsta de 17 ani graţie sprijinului gărzii pretoriene. Primii ani de
domnie ai lui Nero, aşa numitul quinquennium aureum (cei cinci ani de aur), aflat sub influenţa
perceptorilor Seneca şi Sextus Afranius Burrus, se caracterizează prin stabilirea unui contract de
colaborare între aristocraţia senatorială şi puterea imperială. Seneca a schiţat pentru noul împărat un
program politic îndreptat împotriva despotismului militar şi a excesivei centralizări administrative, în
scopul revenirii la regimul constituţional al principatului lui Augustus.
Când a observat, prin anii 60-61 d.Chr., că o asemenea linie politică este anevoioasă şi greu de
urmat datorită exigenţelor senatorilor, Nero a abandonat principiile lui Seneca. El va încerca
restructurarea sistemului de valori pe care se întemeia societatea romană. Curtea (aula Neroniana), un
ansamblu structurat pe compartimente adaptate diferitelor nivele ale societăţii romane, avea menirea
de a propaga noul sistem de valori. Un rol important în cadrul acestui ansamblu revenea corpului de
Augustiani, nucleul unei elite sociale.
Domus Aurea, un gigantic complex arhitectural conceput de arhitecţii Severus şi Celer,
constituie expresia arhitecturală a ideologiei neroniene. Inspirat din construcţiile marilor palate şi
parcuri ale suveranilor elenistici, Domus Aurea a fost conceput ca o reşedinţă sacră.
Ca şi Caligula, Nero dorea să istituie la Roma un regim politic autocratic, care să-i permită
impunerea în societatea romană a unei noi mentalităţi şi a unei scări a valorilor total diferite de ce
romanilor le era comun. Detestat de cercurile aristocraţiei senatoriale, Nero a devenit popular în rândul
plebei şi ale populaţiei modeste din provincii.
Marile cheltuieli cauzate de construcţiile publice, de distribuţiile gratuite de grâne şi bani, ca şi
de războiul din Armenia sau revolta din Britannia l-au determinat pe Nero să recurgă la o reformă
monetară (64 d.Chr.). Ea consta, conform relatării lui Plinius cel Bătrân8, în diminuarea greutăţii aurei-

8
. Nat.Hist., 33, 13, 5.
lor (de la 7,70 la 7,30 g) şi a denarilor (de la 3,70 la 3,25 g). Masa monetară de argint şi bronz, ca
mijloc al schimburilor cotidiene, avea un rol mai important, ilustrând măsura în care Imperiul roman
devenise o unitate economică, cu un sistem administrativ funcţional.
Pe plan extern, este de consemnat preocuparea pentru consolidarea frontierelor de la Rin şi
Dunăre, ca şi în bazinul pontic sau în Armenia. în timpul lui Nero imperiul se confruntă cu o serie de
opoziţii, a căror rezolvare necesită importante eforturi militare.
Nero, fascinat de imaginea lui Alexandru Macedon, intenţiona să ducă în Orient o politică
energică menită să aducă noi cucriri şi să deschidă noi drumuri comerciale. Un nou şi dificil conflict
cu statul part este determinat de impunerea de către Vologese I a fratelui său, Tiridates, ca rege al
Armeniei (54). Forţele romane, comandate de Cn. Domitius Corbulo, intervin cucerind întreaga
Armenie (58-59). Între cele două state se încheie o încheie o pace de compromis (66) prin care
Armenia se recunoaşte ca vasală Romei, condusă însă de o dinastie partă. Încoronarea la Roma a
arsacidului Tiridates ca rege al Armeniei, prilej cu care are loc închiderea porţilor templului lui Ianus
şi proclamarea păcii universale, marchează apogeul domniei lui Nero. În Britannia administraţia
romană a provocat o răscoală a proaspeţilor supuşi, condusă de Budicca (61). Sunt lichidate de către
răsculaţi micile garnizoane romane şi trecute prin foc şi sabie trei colonii: Camulodunum, Londinium
şi Verullamium. Primind întăriri din Gallia, senatorul C. Suetonius Paulinus reuşeşte să înăbuşe
răzvrătirea britanicilor.
Revolta iudeilor, izbucnită în anul 66 la Caesarea, cuprinde însă întreaga provincie, obligându-
l pe Nero să-l numească pe T. Flavius Vespasianus comandant suprem al forţelor romane din Orient,
având la dispoziţie aproximativ şase legiuni pentru a pacifica regiunea Iudeei. Motivul insurecţiei l-a
constituit antagonismul religios dintre evreii şi grecii din Palestina, la care se adăuga şi proasta
administrare a procuratorilor trimişi de Roma. Timp de doi ani Vespasianus, un general calculat, a
cucerit rând pe rând centrele de rezistenţă din Palestina. Doar Ierusalimul, principalul centru religios,
va rezista încă mult timp, fiind cucerit de Titus la doi ani după dispariţia lui Nero. După îndepărtarea
lui Seneca (62) şi prin numirea lui Ofonius Tigellinus ca prefect al pretoriului, Nero îşi modifică
strategia, manifestând o atitudine dură faţă de aristocraţia senatorială în cadrul unui regim caracterizat
ca fiind o monarhie absolută represivă.
În ultimii ai domniei, împăratul, captivat tot mai mult de aspiraţiile sale aristice (din 64 apare
frecvent în public în calitate de conducător de car de curse, cântăreţ şi actor, iar între 66-68 întreprinde
un turneu în Grecia), neglijează problemele statului, ale cărui finanţe sunt grav prejudiciate. Este
învinuit chiar, după toate probabilităţile pe nedrept, de a fi provocat uriaşul incendiu din iulie 64 care,
timp de 9 zile, a distrus două treimi din Roma. Acum este declanşată prima persecuţie împotriva
creştinilor, cărora, pentru propria-i disculpare, împăratul le atribuie această calamitate. Deşi se
preocupă de refacerea oraşului, care câştigă acum în monumentalitate, Nero nu poate înlătura
ostilitatea din jurul său.
Nemulţumirea păturilor aristocratice, senatoriale, îşi găseşte expresia în anul 65 în conspiraţia
condusă de C. Calpurnius Piso, care strânge în jurul sau personalităţi marcante ale timpului (poetul
Lucanus, consulul Plautinus Lateranus, prefectul pretoriului F. Rufus). Implicaţi în complotul eşuat,
filozoful L. Annaeus Seneca şi nepotul său, poetul M. Annaeus Lucanus, sunt obligaţi să se sinucidă.
Condamnările la moarte, exilul îi aduceau, prin confiscări, însemnate sume. Cei care arătau cea mai
mică aversiune faţă de împărat sau deveneau suspecţi prin denunţ, primeau o invitaţie transimisă prin
Tigellinus de-a se sinucide.
Căderea lui Nero a fost grăbită de trei factori: a) modelul politic şi sistemul de valori neronian
era inadecvat realităţilor Imperiului; b) nemulţumirea aproape generală, sporită şi de dificultăţi
economice; c) acţiunea iniţiată la Roma şi în unele provincii (revolta lui Servius Sulpicius Galba în
Hispania, a lui Iulius Vindex în Gallia şi a lui Clodius Macer în Africa) de o coaliţie disparată. Astfel,
când pretorienii l-au proclamat, în iunie 68 d.Chr., pe Galba ca împărat, Nero - cum scria Tacitus -"a
fost doborât mai degrabă de veşti şi de zvonuri decât de forţa armelor"9. Eliminarea lui Nero va fi
urmată de un război civil care va periclita coeziunea Imperiului şi va facilita revolta batavilor şi
gallilor.
*

9
. Historiae I, 89, 2.
 Structurile sociale, politice şi morale, mentalităţile moştenite din epoca Republicii au cunoscut
în timpul lui Nero o reală mutaţie. Sfârşitul domniei lui Nero corespunde cu dispariţia tradiţiei
republicane. De aceea, apreciem că domniile Iulio-Claudienilor reprezintă o etapă de tranziţie în istoria
romană. Căderea lui Nero înseamnă şi sfârşitul unei dinastii provenite din vechea nobilime senatorială
şi totodată ruinarea aristocraţiei.

3.6. DINASTIA FLAVILOR (69-96 d.Chr.)

3.6.1. Războiul civil din anul 69 d.Chr.
Până la moartea lui Nero doar corpul pretorienilor din Roma îşi arogase dreptul de a acorda
purpura imperială. Acum, după cum spune Tacitus, "împăraţii puteau fi proclamaţi şi în alte părţi"10.
Din prima jumătate a sec. I d.Chr. s-a introdus sistemul recrutării regionale. Această practică a
generat cristalizarea la graniţele imperiului a trei mari corpuri de armate: a) a Rinului formată din
recruţi gallo-romani; b) a Dunării alcătuită din pannoni, dalmaţi şi illiri şi c) a Orientului compusă din
efective variate, mai ales sirieni şi egipteni. Doar la Roma se păstra o armată cu caracter italic. Acum,
fiecare din aceste armate şi-a proclamat câte un împărat.
Ridicarea lui Galba, reprezentant al aristocraţiei senatoriale, pe tronul imperial este datorată
armatelor din provinciile occidentale care îşi impun voinţa faţă de Roma. Galba este acceptat de senat
deoarece respecta politica tradiţională a acestei vechi instituţii, considerîndu-se "mandatar al senatului
şi poporului roman". Deşi militar experimentat şi înţelept, datorită vârstei, Galba nu a putut face faţă
situaţiei grave spre care aluneca Imperiul. Lipsit de supleţe politică, Galba a ajuns curând în conflict
cu pretorienii şi plebea. La aceasta au contribuit duritatea de ostaş şi spiritul de economie impus din
nevoia echilibrării finanţelor statului ruinate de extravaganţele lui Nero.
Scânteia nemulţumirii s-a aprins pe Rin prin uneltirile guvernatorului Aulus Vitellius. În
capitală, pretorienii erau stârniţi de Otho care, la rându-i, spera să fie ales ca împărat de Galba. Când
acesta adoptă în senat pe C. Calpurnius Piso Licinianus, Otho răscoală pe pretorieni care îl masacrează
pe împărat în for (15 ian. 69).
M. Salvius Otho este proclamat imperator de pretorieni. În aceste împrejurări, profitând de
războiul civil, aristocratul batav Iulius Civilis îi răscoală pe batavi, o parte din populaţiile Galliei
Belgica şi solicită ajutorul germanilor liberi pentru a întemeia un imperiu al Galliilor. Armata de la
Rin îl proclamă împărat pe Aulus Vitellius. Confruntarea dintre cei doi adversari, la Brediacum
(aprilie 69) pe malul Padului, se soldează cu înfrângerea armatelor lui Otho, care se sinucide. La
scurt timp după dobândirea puterii de către Vitellius ca împărat, legiunile din Orient îl proclamă
imperator pe Vespasianus. Sprijinite şi de provinciile dunăreneau, legiunile din Orient, comandate de
C. Licinius Mucianus, guvernatorul Siriei şi de Antonius Primus, pornesc asupra Romei. Învins în
bătălia de la Cremona, Vitellius va dispărea în ciocnirile dintre cele două tabere la Roma (20 dec. 69).
Sfârşeau astfel 18 luni de război civil, la capătul cărora senatul îl recunoaşte pe Vespasianus ca
împărat.

3.6.2. VESPASIANUS (69-79 d.Chr.)

Dinastia Flavienilor ţine de o altă concepţie politică. Cu Vespasianus tronul a fost ocupat de
un personaj a cărei familie era "necunoscută şi fără portrete ale strămoşilor"11. Familia lui
Vespasianus, al cărui tată era un modest perceptor de impozite, provenea din orşul sabin Reate. Chiar
şi viitorul împărat şi-a câştigat un timp existenţa ca negustor de sclavi.
Preluarea puterii de către Vespasianus ridică dificile probleme de ordin constituţional. Sub
dinastia Iulio-Claudiană puterea se transmitea prin moştenire. Senatul a fost nevoit prin aşa-numita lex
de imperio Vespasiani să stabilească puterile principelui, investit ca moştenitor legal al dinastiei
dispărute. Concomitent i se acordau noi atribuţii, trei noi mandate: a) după dorinţa (ordinul)
împăratului, senatul trebuia să dezbată sau voteze în concordanţă cu dispoziţiile sale; b) nici un
aspirant la funcţii publice, militare nu putea candida fără recomandarea principelui; c) se ratificau toate
actele date de Vespasianus anterior legii de investitură. Autoritatea cu care a fost investit,
corespunzătoare normelor timpului, era mai mare decât cea acordată lui Augustus. Vespasianus îşi

10
. Ibidem, I, 4.
11
. Suetonius, Divus Vespasianus, 1.
alătură titlului de imperator şi numele, devenite acum titluri, de Augustus şi Caesar. Acesta reprezintă
stadiul final al conceptului de Pricipat.
Dacă sub Iulio-Claudieni puterea era deţinută de aristocraţia romană, principalul sprijin al lui
Vespasianus îl reprezentau cavalerii, "burghezia" italică, clasa cea mai activă în domeniul economic.
În cei 10 ani de domnie, Vespasianus a urmărit întărirea tronului imperial, reintroducerea
ordinei şi muncii disciplinate în activitatea statală. Câteva inscripţii puse în onoarea lui Vespasianus îi
acordă epitetul de conservator et restitutor, atribute care sintetizează spiritul de guvernământ după
care s-a condus împăratul. Vespasianus a urmărit reaşezarea constituţională a statului, compromis de
Nero şi de războiul civil, pe temeliile create de Augustus.
Vespasianus a realizat în anul 71 o reformă militară prin care trei legiuni considerate "rebele"
au dispărut. Cea mai importantă schimbare a fost excluderea italicilor de la sud de Pad din cadrul
legiunilor, normă care va fi respectată în viitor de toţi împăraţii. Hotărârea a fost luată nu numai
datorită penuriei de oameni, dar şi pentru că experianţa arătase incapacitatea militară a italicilor,
manifestată prin spiritul de indisciplină. De acum, cadrele legiunilor se vor constitui cu recruţi
proveniţi din cetăţeni romani provinciali.
Împăratul împrospătează gruparea aristocraţiei senatoriale, care a suferit mari pierderi în
timpul proscripţiilor neroniene, prin numirea de noi patricieni, recrutaţi din elitele provinciale. De
asemenea, deoarece în senat s-au infiltrat urmaşi ai libertilor bogaţi, în calitate de censori (înaltă
magistratură cu caracter moral), în anul 73 Vespasianus şi Titus au revizuit listele senatului, expulzînd
pe intruşi. Locurile libere au fost ocupate prin promovarea "celor mai buni cetăţeni" din Italia şi
provincii, selectaţi din ordinul ecvestru. Aceşti homines novi cu rădăcini în ordinul ecvestru au ajuns
să determine progresul economic, politic şi cultural al Imperiului în secolul următor sub Antonini.
Acelaşi interes este acordat începând cu Vespasianus provinciilor, unde desfăşoară o politică
activă, vădind un interes constant pentru urbanizare şi romanizare. Din iniţiativa împăratului au fost
fondate numeroase colonii, iar multor oraşe le-a acordat rangul de municipium sau coliniae, lărgind
prin aceste măsuri dreptul de cetăţenie romană.
Vespasianus a iniţiat un amplu program edilitar la Roma, în Italia şi în provincii. Cel mai
impunător monument al Flaviilor este Amphitheatrum Flavium (cunoscut din antichitatea târzie sub
numele de Colosseum), inaugurat de Titus în anul 80 d.Chr., dar complet terminat sub Domitianus. De
asemenea, Forul lui Vespasianus se remarca prin două construcţii de cult: Templul Păcii, care, prin
nume, simboliza dorinţa de pace a împăratului şi Templul Romei, ce personifica oraşul-capitală.
De semenea, Vespasianus a căutat să fixeze principiul eredităţii pentru succesiunea la tron.
Din anul 71 îi acordă lui Titus cea mai mare parte a puterilor civile şi militare, iar al doilea moştenitor,
fratele său Domitianus, a primit titlul de caesar.
Cum am amintit, Vespasianus fusese trimis în Iudeea pentru a pune capăt revoltei care
ameninţa pacea în partea orientală a imperiului. În războiul iudaic, care avea caracterul unei
confruntări de uzură, comanda trupelor romane o acordă fiului său Titus. Ierusalimul, principalul punct
de rezistenţă, a căzut după un lung asediu (septembrie 70), cetatea şi templul fiind distruse. Ultima
citadelă iudaică, Masada, va fi cucerită doar în aprilie 73, după sinuciderea colectivă a apărătorilor ei.
Pe plan extern Vespasianus desfăşoară o politică ofensivă, de întărire a frontierelor. În timpul
său au fost cucerite şi pacificate teritoriile cuprinse între izvoarele Rinului şi ale Dunării. La Dunărea
de Jos, după războiul contra dacilor şi sarmaţilor, limesul a fost consolidat prin crearea unei flote
speciale (classis Flavia Moesica) şi prin anexarea oficială a Dobrogei, integrată în provincia Moesia.
În acelaşi timp, în Orient au fost respinse atacurile parţilor conduşi de Vologeses I.

3.6.3. TITUS FLAVIUS VESPASIANUS (79-81)

Fiul mai mare al lui Vespasianus, Titus a fost în timpul domniei tatălui său coregent, investit
cu puterile civile şi militare ale împăratului (71). Calităţle militare şi le dovedeşte în războiul din
Iudeea, cucerind, după un lung asediu, Ierusalimul (70), centrul răscoalei antiromane a iudeilor. Titus
îl declară pe Domitianus coleg şi succesor. Ponderat, păstrează relaţii bune cu senatul, Titus va fi
prezentat de tradiţia istorică ca unul din bunii împăraţi. Principatul ca sistem de guvernare atinge
deplina sa înflorire în timpul Flavienilor, arcul lui Titus vădind întregul potenţial al artei oficiale
romane.
În scurta sa domnie se confruntă cu o puternică erupţie a vulcanului Vezuviu care acoperă cu
un strat gros de lavă şi cenuşa trei oraşe din Campania: Pompei, Herculaneum şi Stabiae (august 79),
calamitate în care şi-au găsit moartea peste 15.000 de oameni. Printre victimele cataclismului a fost şi
Plinius cel Bătrân, pe atunci comandant al flotei romane de la Misenum.
3.6.3. TITUS FLAVIUS DOMITIANUS (81-96)
Domitianus inaugurează o politică sensibil deosebită de cea a primilor Flavi. Se proclamă
împărat în castrul pretorienilor, iar senatul este determinat să ratifice alegerea. Sprijinindu-se pe
armată, garda pretoriană, pe anumite cercuri ale cavalerilor şi ale aristocraţiei municipale provinciale,
Domitianus urmează o linie autocratică, ce se înscrie în tradiţia inaugurată de Caligula şi Nero. Două
mari defecte i-au întunecat domnia: caracterul său orgolios şi lipsa de supleţe politică.
Încearcă să impună modelul oriental al monarhiei teocratice, bazată pe forţa militară şi pe
centralizare administrativă. Împăratul se proclamă censor perpetuus (85), care îi dădea dreptul să-i
excludă din senat pe opozanţi. Prevalându-se de lex maiestatis, Domitianus a reintrodus procesele de
lezare a maiestăţii (crimen maiestatis), întrerupte odată cu dispariţia lui Nero. Deoarece statul se
confunda cu propria persoană, Domitianus privea orice formă de opoziţie drept un atac la adresa
statului şi a împăratului. Conform tradiţiei senatoriale mai mulţi senatori au fost condamnaţi la moarte,
exilaţi sau obligaţi să se sinucidă. Relaţiile încordate cu senatul şi aristocraţia senatorială au contribuit
la conturarea şi transmiterea unei imagini îngroşat negative a sa.
Împăratul a îngăduit să fie asociat zeilor, iar pe Minerva o socotea divinitatea sa protectoare.
În acelaşi timp, revendică titlul de dominus et deus cu care supuşi trebuiau să i se adreseze. Statui,
arcuri de triumf şi sacrificii apăreau peste tot în onoarea împăratului şi a "eternităţii" imperiului său.
Această tendinţă l-a determinat să guverneze fără senat, fapt ce a adâncit antagonismul dintre
el şi forul legislativ. În locul senatului s-a folosit de Consiliul principelui, în care sunt cooptaţi pentru
prima dată reprezentanţi ai cavalerilor. Legislaţia sa se împlinea prin leges datae, ca edicte redactate
de juriştii săi, care, contrasemnate de Domitianus, deveneau legi obligatorii.
Conflictul dintre creştini şi cultul imperial s-a accentuat, iar împăratul inaugurează o campanie
sistematică de persecutare a acestora.
Bilanţul administraţiei sale interne este în general pozitiv, Domitianus urmând liniile trasate de
tatăl şi fratele său. Sub Domitianus se acordă cavalerilor o poziţie oficială în administraţie. Anumiţi
cavaleri sunt numiţi în fruntea birourilor administraţiei imperiale. Aparatul administrativ a fost extins
şi centralizat.
Pe plan extern, politica lui Domitianus reprezintă o continuare a celei iniţiate de tatăl său. El s-
a străduit să urmeze cele două căi deschise de Augustus: defensiva generală pe frontiere şi
întreprinderea de campanii în afară doar atunci când era silit de împrejurări. Războiul împotriva
tribului germanic al chatiilor (83) s-a soldat cu extinderea frontierelor romane (zona cuprinsă între
cursurile superioare ale Rinului şi Dunării - Agri Decumates - a fost anexată Imperiului). Campaniile
generalului Agricola în Britannia (81-85) se soldează cu pacificarea provinciei.
Pe frontiera de nord va purta a serie de războaie cu dacii (86-89), cu quazii şi marcomanii (86-
92). Deşi necesare, deoarece presiunea populaţiilor din nord asupra graniţelor imperiului crescuse
considerabil, ele au făcut ca Domitianus să fie acuzat de campanii militare nesăbuite, precum şi de
tratate încheiate în mod ruşinos.
În anul 89 se confruntă cu o gravă rebeliune declanşată de guvernatorul Germaniei Superior,
L. Antonius Saturninus. Reprimarea revoltei şi a susţinătorilor ei din capitală a dus la o ruptură totală
între Domitianus şi exponţii opoziţiei senatoriale, nemulţumiţi de politica sa autoritară. Împotriva
grupurilor ostile care contestau potenţarea autocraţiei, începând din august 93, împăratul dezlănţuie o
teroare deosebită. În cele din urmă, la 18 sept. 96, o conjuraţie de palat organizată de câţiva din
apropiaţii săi (libertul Stephanus, cubicularii Parthenius şi Sigerius, comandantul gărzii palatului,
având acceptul soţiei sale, Domitia Longina) îl înlătură pe ultimul dintre Flavi. Senatul hotărăşte
martelarea numelui său din inscripţiile publice (damnatio memoriae).

3.7. IMPERIUL ROMAN ÎN SECOLUL II D.CHR.

DINASTIA ANTONINILOR (96-193)

3.7.1. Secolul de aur al Imperiului roman

Timp de aproape un secol şi jumătate, Imperiul roman cunoaşte o perioadă de ordine şi
prosperitate, desemnată prin termenul generic de pax romana, operă a două dinastii: Antoninii şi
Severii. "Secolul Antoninilor" marchează perioada în care Imperiul a atins maxima sa înflorire
economică şi extensie teritorială, apogeul civilizaţiei romane12. Conform izvoarelor antice,
generozitatea, umanismul şi echitatea caracterizează în mod constant secolul Antoninilor. În acelaşi
timp, romanii consideră această perioadă, în special domniile lui Traian şi Hadrian, ca epocă de
renaştere a valorilor morale, politice şi militare tradiţionale, ca o revigorare a Imperiului.
După eliminarea lui Domitianus, senatul a ales ca imperator pe bătrînul senator Marcus
Cocceius Nerva (96-98). Ca fiu adoptiv şi succesor este desemnat M. Ulpius Traianus, care preia
comanda armatei de pe Rin. O asemenea măsură de precauţie privitoare la succesiune va deveni o
regulă pentru perioada următoare (cazul împăraţilor Hadrianus, Antoninus Pius, Marcus
Aurelius/Lucius Verus, numiţi împăraţi adoptivi13). Sistemul adopţiunii garanta, în principiu, urcarea
pe tron a unei persoane care avea calităţile necesare unei asemenea funcţii.
O altă trăsătură a epocii, evidenţiată şi de alegerea succesorilor pe tronul imperial, este
modificarea importnţei spaţiului italic în raport cu provinciile, în favoarea celor din urmă. Noile
familii ridicate în timpul lui Vespasianus aveau să domine secolul II d.Chr., astfel că unii dintre
împăraţi (Traianus, Hadrianus, Antoninus Pius) proveneau din afara spaţiului italic.
Procesul de constituire a unui stat "naţional", care a început să prindă contur încă din primii
ani ai Principatului, se va desăvârşi spre mijlocul secolului II d.Chr. Definitoriu pentru această
construcţie este faptul că o persoană putea deveni cetăţean roman în virtutea afinităţilor sale culturale.
Secolul al II-lea cunoaşte în prima sa parte un accentuat progres economic, social şi politic.
Statul roman a atins epoca sa de maximă înflorire economică şi teritorială datorită destoiniciei primilor
cinci împăraţi antonini. În interiorul Imperiului are loc o egalizare între teritoriul italic şi Roma pe de o
parte şi provincii pe de altă parte. Către mijlocul secolului II d.Chr. expansiunea teritorială ia sfârşit,
iar frontierele devenind stabile trebuiau apărate. Începând cu Marcus Aurelius s-au făcut simţite
primele semne ale crezei care, în perioada următoare, aveau să ducă la declinul şi prăbuşirea lumii
antice.

3.7.1.1. NERVA (M. Cocceius Nerva, 96-98)

Nerva, unui dintre senatorii care aparţineau vechii nobilitas republicane, fusese desemnat de
conspiratori înaintea asasinării lui Domitianus. Armata şi senatul au oficializat această iniţiativă în
septembrie 96. Noul împărat a fost aclamat de către senatori ca restaurator al libertăţilor civile, care
prin tradiţie însemna libertatea clasei senatoriale. Nerva, pendulând abil între diferitele grupuri de
interese, anunţă înlăturarea sistemului absolutist de conducere şi acordarea libertăţilor prevăzute de
constituţia principatului (rechemaţi exilaţii, reabilitate victimele etc.). Împăratul s-a declarat "primul
dintre cetăţeni", refuzând onoruri extraordinare.
Prin donative către soldaţi şi plebe, bătrânul împărat a reuşit să menţină o anumită stabilitate,
evitând primejdia anarhiei militare. Momentul cel mai dificil l-a reprezentat revolta lui Casperius
Zelianus (sept-oct. 97) când pretorienii îi execută pe asasinii lui Domitianus, obligându-l pe Nerva să
le aducă mulţumiri publice.
Stabilizarea situaţiei se produce prin adoptarea de către bătrânul împărat a lui Traianus,
guvernatorul Germaniei Superior (27 oct.97) şi proclamarea acestuia ca asociat la domnie. Trăgând
concluzii din eşecul politicii dinastice a Flavienilor, Nerva şi consilierii săi acceptă principiul
monarhiei elective, prin desemnarea ca succesor a celui mai bun dintre senatori, capabil să guverneze
destinele Imperiului. Candidatura lui Traianus este acceptată deoarece, pentru majoritatea
senatorilor şi cavalerilor, acesta era exponentul noii generaţii de senatori, recrutaţi din provinciile
occidentale romanizate. În această postură, Traian apărea ca exponent al lumii provinciale romane în
ascensiune, fără sprijinul căreia elitele de la Roma au înţeles că nu se poate realiza stabilitatea
Imperiului. În plus, Traianus era un încercat militar care putea revigora expansiunea militară a Romei.

12
. Anticii înşişi deveniseră conştienţi că societatea lor atinsese culmea maturităţii. Elogiind începuturile domniei fericite a lui Traianus,
Plinius cel Tânăr (Epistulae, 10, 2, 2) vorbeşte despre un secol foarte fericit (felicissimum saeculum). La rândul său, Tacitus (Agricola, 3, 1)
celebrează inaugurarea unui beatissimum saeculum, iar Suetonius (Domitianus, 23, 4) se referă la "o stare mai fericităşi mai prosperă a
statului".
13
. La această soluţie s-a ajuns deoarece toţi împăraţii au fost lipsiţi de urmaşi pe linie bărbătească. In legătură cu rata scăzută a natalităţii,
edificator este faptul că încă din anul 69 d.Chr. marile familii patriciene din timpul Republicii s-au stins, sub Hadrians dispărând şi ultima
familie patriciamă (Cornelia) de spiţă republicană. Impăraţii Antonini au fost astfel obligaţi să continue practica creării noilor familii
patriciene care să le înlocuiască pe cele stinse, adresându-se cu precădere vechilor familii italice, ale căror rădăcini coborau până la
începuturile Imperiului.
 3.7.1.2. TRAIAN (Marcus Ulpius Traianus, 98-117)
Născut în colonia Italica din Spania, Traian este primul provincial care ocupă tronul imperial.
Investit cu toate prerogativele puterii, Traian rămâne timp de un an departe de Roma, preocupat de
consolidarea graniţei Rinului şi a limesului dunărean, pentru pregătirea confruntării cu statul dac
condus de Decebal, care ameninţa autoritatea imperială la Dunărea de Jos.
Traian a fost împăratul războinic care dobândeşte o mare popularitate şi titlul de Optimus
Princeps ("Cel mai bun împărat") obţinut din partea senatului datorită gloriei pe care victoriile sale le-
au adus Imperiului.
A urcat pe tronul imperial având un program de guvernare precis, urmărind înlăturarea
influenţei militare din viaţa politică şi de stat, rezervând armatei rolul de apărătoare a graniţelor. El era
apreciat ca monarh constituţional care guverna într-o fructoasă colaborare cu senatul, a cărui demnitate
a restabilit-o. Sistemul de guvernarea rămânea însă cel al monarhiei absolute. Înclinaţiei pentru
problemele militare i se adaugă calităţile sale de bun administrator. Traian a dezvoltat sistemul
administraţiei pe baza unei mai largi utilizări a ordinului ecvestru. Printre inovaţiile introduse amintim
diminuarea rolului Italiei în raport cu provinciile, schimbarea compoziţiei senatului din punctul de
vedere al originii etnice a membrilor ordinului senatorial şi formarea unui personal militar specializat
în marile comandamente militare, pregătind separaţia netă între funcţionarii civili şi militari care va
deveni funcţională în Imperiul târziu.
Grija pentru buna gestionare a afacerilor statului este strâns legată de tendinţa Principatului de
a se transforma într-o monarhie administrativă paternalistă. Funcţionarii imperiali se transformă din
slujitori particulari ai împăratului în adevăraţi funcţionari publici.
Problemele de stat erau rezolvate în consilium principis, constituit din senatori şi cavaleri,
conduşi de prefectul pretoriului. Deciziile consiliului erau duse la îndeplinire de către funcţionarii
imperiali.
Problema cea mai gravă de rezolvat era cea financiară. Rezervele tezaurului adunate cu grijă
de către Vespasianus au fost irosite de Domitianus. Războaiele ce le plănuia la Dunăre şi în Orint,
mărirea efectivului armatei cu încă două legiuni (a II-a Traiana şi a XXX-a Ulpia) şi cu alte corpuri
auxiliare, lucrările publice, darurile făcute plebei şi achitarea soldei i-au impus, în afară de redresarea
bugetului şi găsirea unor noi surse de venituri. Severitatea administrativă în probleme de finanţe,
reducerea luxului casei imperiale şi prada din războaie îl ajută să-şi refacă visteria. Mari venituri îi
aduc întinsele proprietăţi imperiale. Activitatea extractivă în minele de aur din Dalmaţia şi Dacia îi
permit să transforme în monede mari cantităţi de metal preţios.
În timpul domniei sale se observă o susţinută acţiune de romanizare a provinciilor prin armată
şi colonii militare. Numeroase oraşe provinciale (în Germania, provinciile dunărene, Africa şi Arabia)
s-au bucurat de atenţia împăratului.
Domnia lui Traian se remarcă şi printr-o intensă activitate constructivă. La Roma el ridică,
între colinele Quirinal şi Capitoliu, impresionantul Forum Traiani, inaugurat în ianuarie 112, al cărui
plan a fost conceput de Apollodor din Damasc. În centrul forului era plasată statuia ecvestră a
împăratului, iar în spatele acesteia, transversal, Basilica Ulpia. Columna (dezvelită în 113) era flancată
pe ambele părţi de Bibliotheca Ulpia, cu secţiile de greacă şi latină. Mai târziu, acest ansamblu
arhitectonic avea să fie considerat drept cea mai impresionantă creaţie a Romei imperiale. El reface
Circus Maximus, arenă unde se desfăşurau curse de care, distrus de incendiul neronian (64). Pentru
iubitorii muzicii a terminat lucrările la Odeonul (teatru acoperit cu o capacitate de 10.000 de auditori),
plănuit de Domitianus. Construieşte în 109 la Roma, cea mai mare consumatoare de apa dintre
capitalele lumii antice, un nou apeduct, Aqua Traiana, lung de 48 km, care capta un izvor de lânga
lacul Bracciano, transportând-o într-un mare bazin de pe Aventin.
Spre deosebire de predecesorii săi, Traian a susţinut îndelungi campanii militare, fiind
considerat cel mai mare cuceritor al Imperiului după Caesar. Prima şi cea mai importantă dintre
campaniile sale se încheie cu victoria asupra regelui Decebal, urmată de transformarea Daciei în
provincie romană (106). Singura provincie transdanubiană a Romei, Dacia era menită a fi un veritabil
bastion înaintat al Imperiului, înfipt în lumea barbară. Sensul intervenţiei lui Traianus la Dunărea de
Jos trebuie căutat în dorinţa consolidării graniţei în acest spaţiu şi, mai ales, în dorinţa de a asigura
spatele pentru cucerirea care urma să o desfăşoare în Orient.
În contextul pregătirilor pentru războiul parthic, din dispoziţia împăratului, A. Cornelius
Palma Frontonianus, guvernatorul Syriei anexează regatul nabateean cu capitala la Petra, vechi stat
clientelar al Romei, sub numele de provincia Arabia (106). Includerea acestui spaţiu în Imperiu avea
menirea să asigure controlul asupra golfului Akaba care asigura comerţul cu Orientul Îndepărtat. În
acelaşi timp, noua provincie consolida flancul sudic al Imperiului, constituind o bază defensivă şi
ofensivă împotriva regatului parthic al Arsacizilor.
Încercarea statului part de a modifica echilibrul stabilit în vremea lui Nero la frontiera
orientală a Imperiului roman şi de a include în sfera sa de influenţă Armenia, declanşează un nou
conflict militar. În războiul parthic (114-117), după ocuparea Armeniei, a Mesopotamiei şi cucerirea
Ctesifonului - capitala regelui part Chosroes -, către sfârşitul anului 116 legiunile romane au ajuns la
Golful Persic. Din relatările lui Cassius Dio aflăm că împăratul ar fi dorit să continue înaintarea spre
India, pe urmele lui Alexandru cel Mare, dacă ar fi avut altă vârstă (împlinise 60 de ani). Însă,
epuizarea efortului ofensiv roman, rebeliunea evreilor izbucnită în Mesopotamia (116), răspândită cu
repeziciune în Egipt, Cyrenaica şi Cipru, dublată de revolta unor populaţii din teritoriile recent cucerite
de romani în Orient şi de contraofensiva parthică, îl obligă pe împărat să-şi modifice planurile.
Ca urmare a expediţiei din Orient, trei noi provincii -Armenia, Mesopotania şi Assyria - au
fost adăugate Imperiului. Pentru moment problema parthică este soluţionată de către Traian prin
transformarea regatului Arsacizilor într-un stat clientelar (117).
Pe drumul de întoarcere spre Roma, Traian a murit în Cilicia, la Selinus (9 august 117). Unele
surse antice consideră că Traian ar fi ezitat până în ultimul moment în privinţa desemnării unui
succesor. Doar presiunea exercitată de soţia sa Plotina ar fi determinat adoptarea în ultimul moment a
lui Hadrian (nepot de văr al împăratului, soţia sa, Sabina, fiind nepoata împărătesei). Exegeţi moderni
consideră că Traian îşi manifestase de mult timp preferinţa pentru Hadrian care parcursese o carieră,
fapt ce îi justifica calitatea de candidat la succesiunea imperială.

3.7.1.3. HADRIAN (Publius Aelius Hadrianus, 117-138)

Prin Hadrian puterea a fost preluată de un personaj diametral opus lui Traian, fiind reprezentantul
tipic al unui spirit cultivat al timpului. Filoelenismul lui Hadrian se îmbină cu stricta respectare a
valorilor romane tradiţionale.
Hadrian, prin spiritul său pacifist, dorise o colaborare largă cu senatul, fapt nerealizabil
datorită nemulţumirii unor senatori şi generali, invidioşi pe ascensiunea sa neaşteptată. Începutul
domniei lui Hadrian este marcat de "conspiraţia celor patru consuli", soldată cu executarea, la ordinul
senatului, a insurgenţilor (L.Quietus, A.Cirnelius Palma, L.Publius Ortus şi C.Avidius Nigrinus).
Încă din primii ani ai domniei, Hadrian a elaborat o serie de reforme fundamentale care
contribuie la remodelarea statului roman. El a reorganizat dreptul şi a reformat profund statul roman în
direcţia centralizării administraţiei, a favorizării odinului ecvestru şi a dezvoltării absolutismului.
O primă măsură viza restructurarea Consiluilui principelui (consilium principis), organ de
guvernare în care sunt incluşi specialişti în drept, administraţie şi politică generală. Aleşi pe timp de un
an, aceştia aveau obligaţia de a studia problemele de stat a căror soluţie se hotăra sub preşedinţia
împăratului. O altă reformă viza reorganizarea aşa-ziselor "birouri" (oficii-ministere) care funcţionau
în cadrul cancelariei imperiale din vremea lui Claudius. În fruntea lor, liberţii sunt înlocuiţi cu
specialişti, funcţionari aleşi din rândul cavalerilor. Pentru o mai bună administrare a Italiei, aceasta a
fost împărţită (120) în patru regiuni administrative conduse de câte un consul, ales din rândul ordinului
senatorial, fiind astfel asimilată provinciilor.
Activitatea legislativă trece în competenţa împăratului care a luat iniţiativa sistematizării şi
codificării legislaţiei romane în materie de jurisprudenţă (Edictum perpetuum), elaborat de juristul
L.Salvius Iulianus.
Spirit sensibil şi neliniştit, Hadrianus a rezervat aproape jumătate din anii de domnie efectuării
unor lungi călătorii care l-au purtat în cele mai îndepărtate părţi ale imperiului (121-126, 128-134),
dorind să fie cunoscut de supuşi drept simbol unificator al Imperiului. Important a fost în acest sens
rolul lui Hadrian de administrator itinerant, el intervenind în organizarea provinciilor, în întărirea
sistemului de apărare, pentru fondarea de noi municipii şi colonii (Adrianopolis în Tracia,
Hadrianotherae în Asia Mică şi Rodhos).
Deşi era un împărat "pacifist", Hadrian era convins că doar o armată bine pregătită, diciplinată
putea asigura, de pe poziţii defensive, securitatea Imperiului. A elaborat un nou principiu defensiv
bazat pe două principii: mărirea aptitudinilor combative ale soldatului roman şi întărirea fortificaţiilor
de pe graniţe prin generalizarea sistemului de apărare denumit limes.
 Reformele metodice aplicate în armată aveau drept scop scăderea efectivelor în paralel cu
creşterea combativităţii lor. Reduce astfel numărul legiunilor de la 30 la 28 şi crează noi tipuri de
unităţi tactice precum numeri, alcătuiţi din câte 500 de călăreţi şi pedestraşi sau aşa-zişii
exploratores, cercetaşi. Paralel cu întărirea armatei imperiale, Hadrian a iniţiat şi o largă acţiune de
recrutare în provincii. Una din importantele idei politicii lui Hadrian era ca fiecare dintre părţile
constitutive ale Imperiului trebuia să participe la apărarea lui globală.
Din timpul lui Hadrian datează cel mai extins sistem de fortificare continuă - limes, ridicat
între 122-127, care traversează nordul provinciei Britannia, între Solway şi Tyne (117 km), numit
"valul lui Hadrianus". În anul 121 dă formă definitivă şi limesului de pe Rin (300 km), întărind vechile
castre sau construind altele noi, iar în Africa este trasat, limesul dintre Numidia şi Mauritania. Atacul
sarmatic (117/118) asupra Daciei, urmat de pierderea controlului asupra Munteniei l-au silit pe
Hadrian să acorde atenţie întăririi apărării Daciei sudice, constituindu-se o linie de apărare la est de
Olt, limes transalutanus (235 km).
Pe plan extern, Hadrian se confruntă cu o situaţie politică şi militară confuză. În Orient,
continuarea planului ofensiv al lui Traian cerea mari eforturi militare şi financiare, pe care imperiul nu
le putea susţine în acel moment. Dând dovadă de realism, Hadrian era conştient de situaţia nesigură a
noilor provincii create în urma campaniei parthice întreprinse de Traian. El a realizat o repliere
strategică pe vechea frontieră a Eufratului, renunţând la noile provincii orientale. În consecinţă, un
tratat de pace este încheiat cu regatul parthic, iar Armenia a redevenit un stat clientelar al Romei.
De-a lungul frontierelor au luat fiinţă noi regate clientelare ai căror monarhi primeau subvenţii
care să le permită să joace rolul de state-tampon.
Interesant este faptul că politica defensivă nu a afectat prestigiul şi interesele Romei cât au
domnit Hadrianus şi Antoninus Pius. Pentru mai târziu, acest sistem avea să devină falimentar.
Subsidiile şi alianţele oferite de Roma au fost considerate de lumea barbară drept dovadă a neputinţei
de-a se apăra energic. Pretenţiile băneşti ale acestei lumi au crescut, s-a înarmat şi organizat după
modelul Romei. Germenii crizei s-au maturizat 50 de ani mai târziu, când Marcus Aurelius a avut de
înfruntat o formidabilă coaliţie barbară, alcătuită în mare parte din state clientelare create de Hadrian.
Dovada de fermitate afişată de Hadrian s-a îmbinat uneori cu lipsa de răbdare faţă de cei care
nu înţelegeau noua ordine impusă de împărat. Intenţia lui Hadrian de a restaura în Palestina capitala
Ierusalim, distruă de Titus, sub forma unei colonii romane (Aelia Capitolina) şi interzicerea
circumciziei în spiritul legilor romane, declanşează a doua revoltă a evreilor împotriva Romei (132),
condusă de Simon bar Kochba. Acestă răzvrătire a fost cauzată în ultima instanţă de antagonismul
dintre păgânismul greco-roman şi exclusivismul religios al evreilor. Ea este reprimată cu mari eforturi,
ultima citadelă - Betar -, cade în august 135, iar aproape întreaga Iudee este devastată. Două legiuni
romane sunt cantonate pe teritoriul palestinian transformat în provincia Siria-Palestina.
În timpul domniei sale, artele şi arhitectura beneficiază de un sprijin preţios. Dintre edificiile
monumentale ridicate la Roma amintim templul dublu consacrat zeiţei Roma Aeterna şi lui Venus
Felix, Mausoleul, mormântul împăraţilor romani până la Caracalla. Se restaurează Pantheonul înălţat
într-o nouă formă. Înlăuntrul acestui spaţiu se aflau unite divinitatea (Jupiter), împăratul, poporul şi
statul roman. Hadrian a acordat o atenţie deosebită promovării filozofiei şi literaturii, manifestând o
pronunţată înclinare pentru cultura greacă. El însuşi filozof şi scriitor (autor de poezie în greacă şi
latină, discursuri, scrieri filologice şi enciclopedice), Hadrian rămâne una din cele mai originale şi
puternice individualităţi din galeria împăraţilor romani.
Hadrian s-a preocupat şi de succesiunea dinastică, adoptând în anul 138 pe T. Aurelius
Antoninus, cunoscut pentru moralitatea şi calităţile sale de administrator, sub numele de T. Aelius
Caesar Antoninus (viitorul împărat Antoninus Pius). Acesta a primit imperium proconsular şi puterea
tribuniciană, atribute ce-l indicau drept asociat la domnie. La rându-i a fost obligat să-i adopte pe
viitorii împăraţi Marcus Aurelius şi Lucius Aurelius Verus.

3.7.1.4. ANTONINUS PIUS

(Antoninus Pius Titus Aelius Hadrianus, 138-161)
Antoninus Pius, împăratul care a dat numele unei dinastii provine dintr-o familie aristocratică
provincială a Galliei Narnonense. Imobilismul politicii sale a trezit admiraţia contemporanilor.
Biograful său, Iulius Capitolinus îl compară cu Numma Pompilius, al doilea rege, care s-a remarcat
prin înţelepciune, bunătate, pitate şi rigurozitate. Principiile sale de cârmuire se rezumau în cuvintele:
dreptate, fericire, credinţă.
Relaţiile armonioase cu parlamentul, care-i acordă supranumele de Pius, au făcut ca Antoninus
să fie apreciat de istoriografia senatorială a secolelor următoare drept un prototip al împăratului ideal,
domnia lui fiind identificată cu apogeul dinastiei antonine şi al întregului principat.
Spre deosebire de neobositul călător care a fost Hadrian, noul împărat, spirit conservator şi
pasiv, auster, nu a părăsit niciodată Italia. Politica sa internă este definită de atenţia acordată
administraţiei provinciilor, finanţelor statului, jurisdicţiei imperiale, sprijinirii cultelor vechi italice.
Spiritul de economie devine principiu de guvernare. Deşi era considerat un om al păcii, liniştea
Imperiului a fost tulburată de revolte izbucnite în Britannia, Africa, Germania şi Egipt. Pe plan extern
continuă a dezvolta metodele defensive şi diplomatice iniţiate de Hadrian. Acordă atenţie acţiunii de
consolidare a sistemului defensiv al imperiului. În timpul său se desfăşoară lucrări strategice de
amploare: construcţia în 140 a valului antoninian în Britannia; consolidarea în 155 a limesului din
Germania Superior şi Raetia.
Rarele acţiuni militare ofensive care au loc erau menite să asigure frontierele. Este amintit un
conflict cu sarmaţii roxolani de la răsăritul Daciei (142-143), iar spre sfârşitul domniei se înregistrează
ciocniri cu dacii liberi şi costobocii.

3.7.1.5. MARCUS AURELIUS (Marcus Aurelius Antoninus, 161-180)

Deşi născut la Roma, deoarece provine dintr-o familie senatorială de origine hispanică,
Marcus Aurelius se înscrie în lista împăraţilor originari din Hispania. A fost adoptat şi asociat la
domnie (146), din iniţiativa lui Hadrianus, de către Antoninus Pius, cu a cărei fiică, Faustina, se
căsătoreşte. Are ca asociat la domnie pe L. Aurelius Verus (161-169), care a jucat rolul unui regent
subordonat. Marcus Aurelius beneficiază de o aleasă educaţie, printre dascălii săi numărându-se
renumiţii retori Fronto, Herodes Atticus şi stoicul Q. Iunius Arulenus Rusticus, sub a cărui influenţă se
consacră, după 146, filozofiei.
Continuă politica predecesorilor, întreţinând bune relaţii cu senatul. Revine la principiul
centralizării administrative instaurat de Hadrian, subordonând cancelariei imperiale pe procuratorii
provinciali, serviciile publice etc. Pentru redresarea finanţelor imperiale, zdruncinate, reduce
cheltuielile palatului, supraveghează perceptorii impozitelor şi scuteşte de dări oraşele sărăcite.
Doar primii ani de domnie ai împăratului filosof au corespuns idealurilor sale: ani de pace şi
prosperitate, cel puţin în partea europeană a Imperiului, în care problemele militare le lasă în seama
asociatului său la tron, L. Verus. Politica de cuceriri a lui Traianus, atitudinea pacifică fermă a lui
Hadrianus faţă de lumea barbară şi prestigiul lui Antoninus Pius au ţinut, timp de o jumătate de secol,
în respect popoarele vecine. În timpul lui M. Aurelius echilibrul şi stabilitatea relativă a principatului
iau sfârşit, făcându-se simţită criza care urma să ducă la declinul şi prăbuşirea lumii antice. Întreaga sa
domnie este dominată de efortul militar al Imperiului de a respinge atacurile de la hotare, în Orient, dar
îndeosebi pe limesul danubian şi renan.
Cea mai gravă ameninţare o reprezentau parţii care, profitând de schimbarea de domnie
petrecută la Roma, au invadat Syria. Tulburările din Orient au izbucnit din cauza succesiunii la tron în
statul-tampon al Armeniei, ocazie cu care mai multe regate clientelare au ieşit de sub tutela Romei.
Încercarea guvernatorului Cappadociei şi a legatului Siriei de a restabili situaţia s-a încheiat
dezastruos. Parţii ameninţau să ocupe coasta Mediteranei orientale.
În războiul parthic (161-166), generalii Statius Priscus şi Avidius Cassius redobândesc
controlul asupra Armeniei (164), alungă pe parţi peste Eufrat, invadează Mesopotamia şi distrug
capitala Ctesifonul (165), cucerind şi Media. Ambii împăraţi îşi alătură numelui epitetele triumfale de
Armeniacus, Parthicus şi Medicus. Izbucnirea unei epidemii de ciumă pune capăt înaintării armatei
romane spre zona muntoasă a Iranului, obligându-l pe Cassius să se retragă în Siria cu o parte a
trupelor decimate. Totuşi, Roma a putut dicta condiţiile păcii (166). Împăratul- filosof a ales calea de
odinioară a politicii înţelepte duse de Augustus: a păstrat vechile hotare pe Eufrat, mulţumindu-se cu
restabilirea prestigiului politic roman în Răsărit. În Armenia a fost restabilită suzeranitatea romană, ea
redobândind statutul de regat clientelar Romei. Prin intermediul armatelor care se întorceau din Orient,
ciuma, cea mai distrugătoare epidemie cunoscută de principat până la acea dată, pustieşte timp de două
decenii zone întinse ale Imperiul.
 Pacea care a urmat războiului parthic va fi de scurtă durată deoarece, începând cu anul 166, se
deschide o perioadă dificilă pentru Imperiu. La Dunăre neamuri barbare (marcomani, vandali,
longobarzi, quazi, suevi sau sarmatice: roxolanii, alanii şi iazigii etc.) se pun în mişcare şi ameninţă
graniţele Imperiului, presate fiind de goţii care porniseră de la M. Baltică spre M. Neagră. Situaţia era
favorabilă deoarece multe din garnizoanele de la Dunăre erau deplasate pe frontul din Orient. De la
Rin la M. Neagră aceste neamuri barbare formează un front continuu care ameninţă Imperiul. În urma
primului atac barbar (166-169) toate provinciile dunărene, ca şi nordul Italiei, sunt afectate, iar
echilibrul a fost adânc zdruncinat. Seminţiile germanice, marcomanii şi quazii, au invadat Rhaetia,
Noricum şi nordul Pannoniei, un grup coborând în nordul Italiei unde asediază Aquileea. Aceste
evenimente, care prevesteau tulburările din secolele următoare, au constituit un şoc puternic pentru
Roma. Urmează o puternică contraofensivă romană (primul război marcomanic, 167-175) pentru
restabilirea situaţiei pe limesul nordic. Castrul de la Carnuntum devine cartierul general al
operaţiunilor împotriva cvazilor şi marcomanilor, iar cel de la Sirmium împotriva sarmaţilor iazigi.
După apropape 10 ani de lupte dure cu neamurile germanice şi sarmatice la Dunăre, M.Aurelius a
încheiat o pace provizorie, impunând barbarilor restituirea prizonierilor capturaţi, acceptarea
controlului roman în ţara lor prin stabilirea unor garnizoane. Cu marcomanii şi quazii au fost stabilite
relaţii clientelare.
Revenit la Roma, M. Aurelius şi-a celebrat al doilea triumf pentru războaiele victorioase
(bellum germanicum şi bellum Sarmaticum), împreună cu fiul său Commodus, care după dispariţia lui
L. Verus (169), este asociat la domnie (177).
Izvoarele antice ne lasă să înţelegem că M. Aurelius ar fi dorit să încorporeze teritoriile
populaţiilor ostile Romei în Imperiu sub numele de Marcomannia şi Sarmatica. Aceste planuri, chiar
dacă le-ar fi avut, sunt abandonate datorită revoltei din Orient a uzurpatorului Avidius Cassius,
guvernatorul provinciilor din Orient. El se proclamă împărat, lansând zvonul că M. Aurelius ar fi
dispărut în lupta cu barbarii. Senatul declanşează primele măsuri împotriva lui A. Cassius, declarându-
l duşman public şi confiscându-i averea în beneficiul tezaurului statului.
După restabilirea situaţiei în Orient, M. Aurelius este nevoit să intervină la frontiera de nord a
Imperiului deoarece marconanii şi sarmaţii au atacat linesul dunărean în Pannonia, determinând
izbucnirea celui de-al doilea război marcomanic (177-180). M.Aurelius şi Commodus pregătesc o
campanie decisivă împotriva neamurilor barbare de la Dunăre. Acţiunile diplomatice romane (iazigii
primesc dreptul de a întreţine relaţii comerciale cu fraţii lor roxolanii din Moldova şi nordul M. Negre,
utilizând drumurile Daciei) reuşesc să divizeze coaliţia barbară. Atacul roman se concentrează asupra
cvazilor şi marcomanilor. Acţiunile militare împotriva acestora nu vor fi finalizate deoarece, în martie
180, M. Aurelius a fost răpus de ciumă în tabăra de la Vindobona.
Deşi printr-un efort militar deosebit, atacurile barbarilor din nordul limesului danubian şi
renan au fost respinse, războaiele marcomanice marchează un moment esenţial în politica externă a
Romei, evidenţiind criza care începe a se profila în Imperiu.
Astfel, războiul de la Dunăre se încheie, după ani grei de lupte, cu revenirea Romei la politica
defensivă. Spaţiul barbar din stânga fluviului nu a putut fi încorporată în lumea romană. Ca urmare,
este reluat planul de fortificaţii de pe limes în Raetia, Noricum şi Pannonia din timpul lui Hadrian,
fiind ridicate două noi tabere militare la Lauriacum şi Castra Regina. Tot atunci, în Dacia este
transferată de la Troesmis (lângă Măcin) la Potaissa, legiunea a V-a Macedonica.

3.7.1.6. COMMODUS (Lucius Aelius Aurelius Commodus, 180-192)

Tânărul împărat, ridicat de tatăl său la rangul de caesar (166), iar apoi la cel de august şi
coregent (177), a încheiat pacea cu marcomanii, quazii şi burii. După urcarea pe tron (180), înţelegerea
dintre palat şi senat, consolidată de M. Aurelius, s-a destrămat în urma despotismului practicat de noul
împărat. Commodus îndepărtează acest for de la conducere, reducându-i prerogativele şi organizând
masacre printre senatori. Sprijinindu-se pe garda pretoriană şi armată, Commodus instituie un
regim absolutist după modelul monarhiilor orientale (îşi revendica încarnarea lui Hercules, participă la
cursele de cai şi la luptele de gladiatori din amfiteatre). Poliţia secretă de frumentari, înfiinţată sub
Hadrian, vor fi cei mai fideli informatori ai tronului. Puterea propriu-zisă în stat era exercitată succesiv
de favoriţii săi, Tigidius Perennius, M.Aurelius Cleander şi Q.Aemilius Laetus, prefecţi ai pretoriului.
 În unele părţii ale Imperiului (Gallia, Germania, Africa, Pannonia) izvoarele antice
semnalează unele tulburări. Acestea sunt rezultatul poziţiei ostile a provinciilor faţă de împărat. Sub
protecţia lui Commodus, cultele orientale (Mitras, Serapis, Isis) cunosc o largă răspândire.
Violenţele, persecuţiile şi crimele impotriva aristocraţiei senatoriale comise de Commodus
ridică împotriva sa deopotrivă senatul, poporul şi curtea imprială. În ultima noapte a anului 192, o
conspiraţie iniţiată de Q. Aemilius Laetus, prefectul pretoriului, Narcissus şi de Marcia (concubina
împăratului) îl înlătură din viaţă. Cu el se stinge dinastia Antoninilor (96-192).
Domnia lui Commodus aminteşte în multe privinţe de ultimii ani ai regimului neronian, iar
după asasinarea împăratului, a apărut o situaţie similară celei cunoscute din anul 68. După revolta
împotriva noului împărat P. Helvius Pertinax, strălucit comandant militar şi bun administrator, pe care
l-au asasinat după o domnie de doar 87 de zile, îm martie 193 pretorienii au scos tronul la
mezat,licitaţia fiind câştigată de senatorul Didius Severus Iulianus, care a oferit câte 6250 de denari
fiecărui pretorian.

3.8. DINASTIA SEVERILOR (193-235)

Împăraţii din dinastia Severilor vor încerca stoparea declinului Imperiului apelând la o
reorganizare birocratică. Izvoarele antice evidenţiază faptul că, la începutul secolului III, Imperiul se
confrunta cu probleme economice şi sociale deosebite. În timpul lui Septimius Severus Principatul
devine o monarhie militară, deşi formal el îşi păstrează forma de organizare politică în care populus
Romanus este deţinătorul suveranităţii, iar împăratul este primul magistrat.
Venită la conducerea Imperiului după o criză politică gravă (192-193 d.Chr.), a cărei
intensitate amintea de anii 68-69 d.Chr., dinastia Severilor a potenţat absolutismul de sorginte greco-
orientală, bazat pe forţa armelor. Septimius Severus, creatorul unei noi dinastii africano-siriene, pentru
consolidarea autorităţii imperiale a scos pe primul plan legiunile şi provinciile, despuind Roma, Italia
şi senatul de prerogativele care le deţineau de secole în conducerea imperiului.

3.8.1. SEPTIMIUS SEVERUS (Lucius Septimius Severus, 193-211)

Ca şi în criza declanşată de dispariţia lui Nero (68), legiunile cantonate în provincii au hotărât
viitorul Romei. După asasinarea lui P. Helvius Pertinax şi urcarea pe tron a uzurpatorului Didius
Iulianus, C. Pescennius Niger în Syria, Septimius Severus în Pannonia şi Clodius Albinus în Britannia
au fost proclamaţi împăraţi de către legiunile pe care le comandau. Câştig de cauză va avea Septimius
Severus deoarece acesta se afla într-o poziţie strategică avantajoasă, cea mai apropiată de Italia.
Alăturându-şi legiunile de la Rin, S. Severus trece Alpii şi se îndreaptă spre Roma, unde, prezentându-
se drept răzbunător al împăratului legitim dispărut, P. Pertinax, îşi asigură sprijinul senatului.
Legitimitatea pretenţiei lui Septimius Severus la puterea imperială era îndoielnică. El este
primul împărat născut în afara Europei (în oraşul Leptis Magna de pe coasta libiană a Africii, într-o
familie de cavaleri, de origine punică). Ca şi întemeietorul dinastiei Flavienilor, S. Severus a pus mâna
pe putere cu sprijinul armatei. Senatul a transferat puterea legală deţinută de Pertinax asupra lui S.
Severus, numire care a constituit baza constituţională a puterii sale. Dorindu-se continuatorul
nemijlocit al Antoninilor, Severus a intrat în familia lui M. Aurelius, declarând-şi adopţiunea postumă
din partea împăratului-filosof.
Ca împărat Septimius Severus şi-a câştigat o notorietatea datorită comportamentului său
nemilos şi sângeros. Posibil ca imaginea sa nefavorabilă să fie datorată în bună parte ostilităţii
aristocraţiei senatoriale căreia îi aparţineau istoriografii perioadei (Cassius Dio).
Consolidându-şi poziţia în metropolă, Septimius Severus se pregăteşte de luptă, pentru
confruntarea cu C. Pescennius Niger, proclamat împărat de legiunile din Orient. Temându-se de
armata din Britannia, S. Severus îi acordă lui D. Clodius Albinus titlul de cezar, care-l desemna ca
succesor. Apoi, cu sprijinul armatei dunărene, S. Severus tranşează conflictul cu C. Pescennius Niger
în bătălia de la Issus (194).
În timpul campaniei din Orient, S. Severus a făcut primii paşi în sensul instaurării unei dinastii
proprii. Soţia sa, Iulia Domn, adoptă titlul de Mater castrorum, iar el se proclamă fiu şi moştenitor al
lui M. Aurelius. Fiul său mai mare, Bassianus, viitorul împărat Caracalla, primeşte după acesta numele
de Marcus Aurelius Antoninus. Mai târziu, Caracalla, iar apoi Geta, cei doi fii ai împăratului,
dobândesc titlul de Augustus, devenind coregenţi.
 Revenit la Roma, îl declară pe Albinus duşman public, urmarea fiind un război sângeros care
va zgudui vestul imperiului timp de un an. Soarta puterii a fost decisă în bătălia de la Lungdunum
(Lyon, 197), încheiată cu victoria lui S. Severus care devine stăpânul necontestat al întregului Imperiu.
Pentru a restabili prestigiul Romei în Orient, perturbat de acţiunea lui Niger şi deoarece unele
populaţii din Mesopotamia nu mai recunoşteau "vasalitatea" faţă de Roma, S. Severus întreprinde o
nouă campanie (197-199) unde, pătrunzând în Mesopotamia, cucereşte capitala parthică Ctesifon. Ca
urmare, a organizat o nouă provincie, Mesopotamia cu capitala la Nisibis. În nordul Britanniei,
Septimius Severus luptă (208-211) împotriva triburilor caledonenilor şi maeateilor, consolidând valul
lui Hadrian. După victoria obţinută, cei trei Severi adoptă titlul de Britannicus Maximus. La sfârşitul
acestei campanii el se stinge din viaţa la Eburacum (York), în vârstă de 65 ani.
Personalitate energică, ambiţioasă, excelent militar (cel mai activ împărat după Traian), jurist
şi administrator iscusit, Septimius Severus reuşeşte să instaureze un regim autoritar, având ca principal
sprijin armata şi aparatul birocratic imperial. El utilizează cu eficienţă consiliul imperial, alcătuit din
jurişti. Activitatea sa legislativă urmează ideile lui Hadrianus, Antoninus Pius şi Marcus Aurelius,
fiind cunoscute acţiunile pentru combaterea sau frânarea procesului de depopulare a Italiei. În timpul
său, autoritatea imperială este întărită, atribuţiile senatului sunt limitate, accesul reprezentanţilor
ordinului ecvestru spre cele mai înalte posturi ale aparatului administrativ este favorizat în dauna
aristocraţei senatoriale, pedepsită şi pentru simpatiile ei făţişe faţă de Clodius Albinus. Astfel, Imperiul
va cunoaşte un proces de restructurare socială în beneficiul cavalerilor şi al elitelor urbane. Prin
politica sa, Septimius Severus poate fi considerat "primul împărat soldat", măsurile pe care le-a iniţiat
anunţând monarhia militară din sec.III.
Reorganizând administrarea finanţelor, S. Severus, prin separarea patrimoniului personal de
cel al fiscului statului, realizează o oarecare redresare a visteriei.
Grandioasele construcţii ridicate (Domus Severiana, arcul de triumf din forul roman, apeducte,
terme), sporirea soldelor, distribuţiile de alimentee către plebe, au determinat enorme cheltuieli,
acoperite în bună parte din confiscările rezultate din proscripţii. Efectele crizei financiare, sesizate prin
devalorizarea monedei (denarul) şi inflaţie, se vor adânci, obligându-l pe Caracalla să întreprindă o
reformă monetară. Întemeietorul noii dinastii a impulsionat constituirea de municipalităţi
autonome în provincii. Dealtfel, sub dinastia Severilor Imperiul va cunoaşte ultima perioadă mai
îndelungată de pace şi prosperitate. Ea se suprapune perioadei de avânt economic şi cultural pe care îl
cunoaşte societatea provincială la începutul sec.III, înflorire datorată în bună parte stării de linişte care
a domnit la frontiere.
Deoarece pretorienii au ucis pe Pertinax şi au vândut tronul Romei, aceştia au fost alungaţi din
Roma. Ca urmare, vechea gardă pretoriană, dizolvată, este înlocuită cu un nou şi mai extins corp de
elită, recrutat din întreaga armată. Septimius Severus acordă mare atenţie armatei. În legiuni şi corpuri
auxiliare provincialii joacă un rol tot mai important. Nevoile de apărare îl obligă să formeze trei noi
legiuni (I-III Parthicae), comandate de prefecţi de rang ecvestru. Statutul social şi legal al soldaţilor
este ameliorat. Acestora li se măreşte solda, iar uneori sunt răsplătiţi cu donativa, veteranii sunt scutiţi
de unele obligaţii fiscale, iar legiunilor li se atribuie teritorii agricole proprii. De asemenea, soldaţii
primesc dreptul legal de căsătorie în timpul serviciului militar. Reformele sale reprezintă un moment
important pentru "barbarizarea" şi "democratizarea" armatei romane, care reprezintă de fapt o
provincializare a ei.
În domeniul jurisprudenţei romane, doi mari jurişti (Papinian şi Ulpian) care au avut şi
calitatea de prefect al pretoriului, lucrând în strânsă legătură cu casa imperială, au realizat marea
codificare al legilor din această perioadă.
În timpul Severilor religiile orientale, favorizate de casa imperială, câştigă teren în detrimentul
cultelor tradiţionale. Creştinismul şi mithrianismul erau practicate de multă vreme, cu precădere în
rândul claselor de jos cărora le aparţineau soldaţii din punct de vedere social şi cultural. O dată
creşterea importanţei acestor clase, cu "barbarizarea" administraţiei civile şi a armatei, au înflorit noile
religii în dauna credinţei tradiţionale.
După cum apreciază istoriografia ultimilor ani, în sens larg, domnia lui Septomius Severus
marchează tranziţia între Principat, înstituit de Augustus şi Dominat, forma de guvernământ totalitară
şi autocrată impusă de Domitianus. Imperiul favorizase de fapt încă de la începuturile sale, lăsând la o
parte unele compromisuri, clasa cavalerilor, legiunile, poporul de rând şi provinciile, determinând
apariţia unor forţe noi, opuse aristocraţiei senatoriale.
 În ambianţa marcată de absolutismul Severilor, când juriştii ocupă cele mai importante posturi
ale administraţiei imperiale şi tind să domine consiliul principelui, Ulpian va introduce principiile în
baza cărora împăratul, demumit constant dominus noster, urma să-şi exercite puterea. El formulează
teza pe care se va întemeia în viitor autoritatea imperială: "împăratul este deasupra legilor".

3.8.2. CARACALLA Marcus Aurelius Antoninus Caracalla, 211-217)

Porecla împăratului derivă de la numele celtic al unei mantale lungi de ploaie purtate în Gallia,
pe care acesta o îmbrăca cu predilecţie. Caracalla anunţă epoca împăraţilor-soldaţi. După moartea lui
S. Severus, cei doi fii, Caracalla şi Geta, erau pe punctul de a împărţi imperiul, Geta urmând a primi
Orientul. Duşmănia care mina din copilărie relaţiile dintre cei doi fraţi duce, în dec. 211, la suprimarea
lui Geta în palatul de la Roma. Asasinarea lui Geta, lovit de damnatio memoriae, a fost urmată de
persecutarea sistematică a realilor sau presupuşilor adepţi ai acestuia. Dio Cassius mărturiseşte că
20.000 de persoane au căzut jertfă răzbunării lui Caracalla. Furia împăratului fratricid s-a abătut şi
asupra memoriei lui Geta, declarat duşman public. Peste tot a fost ras numele său de pe inscripţii, iar
statuile sale au fost sfărâmate. Mama sa, Iulia Domna, pentru a-i ierta şi uita fapta, este încununată cu
laurii de corregentă, lăsându-i conducerea administrativă a Imperiului.
Caracalla continuă politica lui S. Severus de consolidare a autorităţii imperiale, acordând o
deosebită atenţie armatei şi sistemului defensiv. Consecinţe însemnate pentru istoria Romei va avea
edictul din 212 (Constitutio Antoniniana), prin care se acorda cetăţenie romană întregii populaţii
libere din imperiu, provinciile dobândind astfel statutul egal cu Roma şi Italia. De acum înainte se va
deteriora statutul însuşi al cetăţeniei, diferenţa socială hotărâtoare realizând-se prin polarizarea lumii
romane în cadrul a două mari categorii: honestiores şi humiliores. Această nouă constituţie îi permitea
împăratului să supună la impozite noi categorii de contribuabili.
Creşterea importantă a cheltuielilor imperiului, datorită armatei (solda trupelor se ridica la
120 milioane denari, la care se adăugau frecventele donativa), campaniilor militare, precum şi datorită
activităţii constructive, Iulia Domna, o administratoare pricepută, încearcă să le acopere în parte prin
sporirea impozitelor şi a taxelor în legătură cu succesiunile, cu eliberările din sclavie etc. Caracalla a
încercat să rezolve problema devalorizării principalei monede (denarul) printr-o reformă monetară,
fiind nevoit să recurgă la o nouă devalorizare. S-a stabilit ca greutatea monedei de aur, aureus, să
scadă de la 7,266 la 6,540 gr., ea păstrându-şi aceeaşi putere de cumpărare. Mai importantă a fost
introducerea unei monede noi de argint, denumită antoninianus (5,45 gr.), emisă pentru a înlocui
vechiul denar discreditat. Noua emisiune monetară este pusă în circulaţie având valoarea unui dublu
denar, deşi conţinea doar o dată şi jumătate greutatea de argint a denarului vechi. Datorită inflaţiei care
nu a putut fi stopată, treptat încrederea în monedă şi administraţia centrală se va şubrezi.
Lucrările cartografice, începute sub S. Severus prin întocmirea planului amănunţit al Romei
(Forma Urbis Romae), s-au continuat în tot imperiul. Dintre lucrările realizate, au ajuns până la noi
două importante hărţi: a) Itinerarium Antonini Augusti, denumit după numele împăratului, important
ghid-catalog (indică marile drumuri ale imperiului, cu numele principalelor localităţi de pe parcurs şi
cu distanţele dintre ele) folositor, în principal, armatei, negustorilor şi călătorilor. Azi se păstrează o
versiune revizuită a hărţii, realizată în sec. IV. b) Mai importantă este Tabula Peutingeriana, denumită
astfel după învăţatul Peutinger din Augsburg care a descoperit-o în sec. XVI. Harta este compusă din
11 fâşii de pergament (lungimea totală de 6,82 m şi lăţimea de 0,34 m). Originalul, de la începutul
sec.III d.Ch., oferă multe amănunte în ce priveşte drumurile, aşezările, distanţele, hidrografia.
În domeniul politicii religioase, deşi rămâne ataşat religiei tradiţionale, favorizează în acelaşi
timp răspândirea credinţei zeităţilor orientale: Serapis, Isis, Mithras.
Pe plan extern, avid de glorie, Caracalla continuă o politică ofensivă iniţiată de tatăl său. El
desfăşoară lupte la răsărit de Rin, împotriva alamanilor (213), primind titlul de Germanicus Maximus,
iar la Dunărea de jos, împotriva carpilor (214). În anul 215 începe un nou război cu regatul part, regele
Artabanos declarându-se ostil Romei. Uzând de o stratagemă (trimite o solie cu daruri la Ctesifon, care
solicită şi primeşte acceptul regelui pentru căsătoria fiicei sale cu împăratul), Caracalla pătrunde fără
împotrivire cu armata în regatul parthic, în fruntea unui alai de sărbătoare. Pe câmpia Ctesifonului,
întâlnirea ("nunta lui Caracalla") se transformă într-un adevărat măcel al barbarilor. În iarna 216/217,
la Edessa, face pregătiri pentru o nouă campanie împotriva parţilor, acţiune care i-ar fi permis să calce
pe urmele lui Alexandru cel Mare, spre India. Caracalla este însă asasinat, în 11 aprilie 217, la
Carrhae, în timpul campaniei din Mesopotamia, de către prefectul pretoriului M. Opellius Macrinus,
care se proclamă, pentru scurt timp, împărat (11 aprilie 217-8 iunie 218).
O conspiraţie a principeselor din casa Severilor, condusă de Iulia Moesa (sora Iuliei Domna),
declanşată cu sprijinul armatei din Orient în primăvara anului 218, are ca rezultat reinstalarea pe tron a
urmaşilor lui S. Severus şi Caracalla. Înfrânt în bătălia de la Antiochia, Macrinus este ucis împreună
cu fiul său minor, M.Opellius Antonius Diadumenianus, pe care îl ridicase la rangul de august.

3.8.3. ELAGABALUS (Marcus Aurelius Antoninus, 218-222)

Rudele feminine ale fondatorului dinastiei, adevărate stăpâne ale puterii, atribuie, cu sprijinul
trupelor din Orient, tronul nepotului lui Caracalla, Varius Avitus, preot din Emesa al zeului soarelui
(Elah-Gabal), numit de posteritate Elagabalus (Heliogabalus), proclamat împărat în primăvara anului
218. Puterea reală în stat era însă exercitată de Iulia Moesa, bunica şi Iulia Soemias, mama sa. Pentru
prima dată în istoria Imperiului, cele două femei participă la şedinţele senatului în calitate de regente.
Politica autocrată, excesele şi capriciile împăratului (cinci căsătorii, ultima cu o vestală), care încearcă
să ridice cultului zeului soarelui la rangul de religie universală a imperiului, compromit în scurt timp
noul regim. Sub presiunile Iuliei Moesa, Elagabalus îl adoptă şi-l ridică la rangul de cezar pe vărul său,
M.Aurelius (221). Încercările repetate din următoarele luni de a-l asasina pe acesta, declanşează o
revoltă a pretorienilor din Roma, soldată cu uciderea împăratului şi a mamei sale (martie 222).

3.8.5. SEVERUS ALEXANDER

(Severus Alexander Marcus Aurelius, 222-235)
Este proclamat împărat la vârsta de 13 ani de către pretorienii din Roma sub numele de
Severus Alexander. Autoritatea reală era exercitată însă de Iulia Mammaea, mama sa care a alcătuit un
"consiliu de regenţă", compus din 16 senatori dintre care amintim pe juriştii Ulpianus Paulus şi
Modestinus. Importanta funcţie de prefect al pretoriului a fost încredinţată lui Ulpianus. Rol major
juca şi Consilium principis, alcătuit din 70 de membri (20 jurişti consulţi şi 50 senatori), care aviza
legile redactate. În timpul domniei sale autocratismul este eliminat, instituind o guvernare civilă în
care este redat senatului vechea sa autoritate. Alexander Severus şi-a manifestat ataşamentul pentru
zeii romani, acordând, în acelaşi timp, atenţie tuturor religiilor care aparţin popoarelor supuse. Noul
împărat arată toleranţă şi faţă de comunităţile creştine sau iudaice, altădată persecutate.
În Orient, dinastia parthică a Arsacizilor a fost înlăturată (227) de Ardashir (Artaxernes).
Înfrângându-l la Ctesifon pe Artaban V, acesta a fondat un nou stat persan, prin aducerea la tron a
dinastiei sasanizilor (227-651 d.Ch.), care făureşte un stat centralizat. Noul stat persan se baza pe o
aristocraţie puternică şi pe un cler fanatizat de zoroastrism. Sasanizii se considerau continuatori ai
Ahemenizilor. De aceea, Artaban anunţă un fel de "cruciadă" pentru alungarea romanilor, dincolo de
strâmtori, atacând, pentru început, taberele romane de peste Eufrat. Severus Alexander iniţiază în anii
231-233 o contraofensivă romană în Orient, pentru a stăvili invazia sasanidă la vest de Eufrat.
impotriva lui sunt concentrate la Antiochia forţe provenind din Italia, de la Rin şi Dunăre, alcătuite din
corpuri de elită. Dislocarea unor trupe de la Rin şi Dunăre pentru luptele din Orient a fost considerată
de triburile germanice ca un bun prilej pentru a jefui Gallia şi privinciile de la Dunărea de mijloc. În
timpul pregătirilor efectuate în Gallia, pentru un război împotriva alamanilor la graniţa renană, Severus
Alexander şi Iulia Mammaea sunt ucişi la Mogontiacum (Mainz) de soldaţii nemulţumiţi de un
împărat tutelat de o mamă fricoasă şi avară. Aceştia îl proclamă împărat pe Maximin Tracul, ofiţer
popular prin bravura şi dărnicia sa.
3.9. IMPERIUL ROMAN ÎN SECOLELE III-IV D.CHR.

3.9.1. Crizele Imperiului

Politica Severilor, pe termen lung, nu a avut efectele scontate, ea neputând să aducă
securitatea frontierelor sau stabilitatea în Imperiu. în interior, societatea romană era afectată de
dezmembrarea structurilor socio-economice şi de o militarizare tot mai accentuată. Sub impactul
tensiunilor complexe care se acumulau (nesfârşite războaie externe, perioade de anarhie, răzmeriţe
militare), viaţa generală a Imperiului a suferit consecinţele unei crize relative care anunţau crepusculul
societăţii antice. După dispariţia lui Alexander Severus şi până la dobândirea puterii de către
Dicletianis (284) şi reorganizarea Imperiului, anarhia militară se generalizează.
 Deşi în economia imperiului se manifestă tendinţe recesioniste, civilizaţia romană îşi menţine
înaltul său nivel de dezvoltare până pe la 238 d.Chr. Relaţiile de putere dintre lumea romană şi vecinii
săi, barbari şi perşi, s-a inversat. Imperiul nu şi-a mai dominat vecinii, ci a fost depăşit de ei. După ce
trăise sub protecţia binefacerilor păcii, lumea romană a trebuit să se instaleze într-un război aproape
permanent cu vecinii săi. În Orient,în timp ce un nucleu independent se constituia în jurul Palmyrei, un
nou stat persan se organiza sub dinastia Sasanizilor. Pe Dunăre, presiunea goţilor, coborâţi din zona
M. Baltice, împinge spre sud alte popoare barbare cvazi, marcomani şi sarmaţi) care trec limesul
ajutaţi de burgunzi, vandali etc., obligând pe romani să părăsească Dacia şi Câmpiile Decumate.
Gallia, invadată de franci, se transformă pentru o perioadă într-un stat independent de Roma (258-
273), în timp ce almanii invadează Italia de nod. Distrugerile sunt considerabile, iar Imperiul pare a fi
pe punctul de a se dezintegra.
Pe de altă parte, puterea centrală imperială este supusă unei dezagregări aproape totale.
Uzurpările se ţin lanţ, împăraţii nu reuşesc să-şi asigure stabilitatea autorităţii lor, iar armatele intervin
necontenit pentru a face şi desface domniile principilor. Secesiunile se multiplică şi fiecare zonă a
imperiului îşi are practic împăratul ei, de fapt efemer. Forţele centrifuge erup brutal şi Imperiul îşi
pierde raţiunea de a fi. Aşa-numita anarhie militară (238-285 d.Chr.) favorizează ofensiva barbarilor
şi, la rândul său, este înlesnită de aceasta. Însă societatea romană a sfârşit prin a afla resursele necesare
depăşirii crizei. Împăratul Aurelianus a reuşit să restaureze unitatea Imperiului, iar după 284 d.Chr.,
odată cu Diocletianus, s-au adoptat măsuri care au condus la restructurări fundamentale ale
instituţiilor, vieţii economico-sociale şi politice, organizării forţelor armate. Au apărut noi fenomene
istorice şi s-a asigurat, pentru un anumit timp, o nouă stabilitat socio-politică. Aşa-numita "decadenţă"
a echivalat de fapt cu o transformare semnificativă a civilizaţiei antice. Imperiul îşi pierde identitatea
tradiţională şi încearcă să dobândească o alta nouă, "elenă", adică de fapt păgână sau creştină.
Totuşi aceste remedii s-au dovedit în cele din urmă paleative ori chiar factori care au relansat
şi accelerat criza. În anul 395, cele două jumătăţi ale Imperiului, vestică şi estică, s-au separat
definitiv, şi, începând cu 410 d.Chr., lumea greco-romană, îndeosebi cea occidentală, a cunoscut o
nouă şi ultimă criză. Interferenţa factorilor interni şi externi a acţionat din nou: slăbiciunile lăuntrice
au favorizat ofensiva barbarilor, în vreme ce aceasta din urmă a contribuit substanţial la deteriorarea
iremediabilă a construcţiei Imperiului.

3.9.2. ANARHIA MILITARĂ (235-285)

Perioada crizei politice din sec. III, care cuprinde jumătatea de secol de după Alexander
Severus, este cunoscută sub numele de anarhia militară. Imperiul se transformă într-o lume agitată de
războaie, de invazii de tulburări religioase, de dezordine economică. Această stare de degrinogoladă
evidenţiază puternic criza generală a societăţii romane din sec.III şi tranziţia către alte structuri. Este
epoca "împăraţilor soldaţi" cu domnii efemere, când frontierele sunt asaltate de invaziile neamurilor
barbare. Criza Imperiului s-a manifestat în vreme ce la graniţe se agrava dubla presiune a barbarilor şi
a perşilor. In acelaşi timp, puterea capăta un caracter eminamente militar, iar legiunile deveneau
arbitrii ei. Totuşi, în secolul III, dramatic prin manifestările care au loc, Roma va reuşi, printr-un efort
susţinut, să menţină integritatea Imperiului atacat dinafară şi subminat dinlăuntru de numeroşii
pretendenţi la tron.
Viaţa politică internă se caracterizează prin absenţa aproape constantă a unei autorităţi centrale
permanente şi unanim recunoscute. Armata, care îşi impune voinţa faţă de senat şi de celelalte
autorităţi civile, proclamă şi detronează pe împăraţi. Au fost numeroase situaţiile când au existat mai
mulţi împăraţi în acelaşi timp, deoarece grupuri de legiuni, cantonate în diferite puncte ale frontierelor,
au proclamat împăraţi pe proprii lor comandanţi, urmate apoi de sângeroase lupte între ei.
Nu vom urmări succesiunea la tron în această perioadă, dealtfel destul de încâlcită. Amintim doar că
din cei 27 împăraţi proclamaţi în acest timp, niciunul nu are o moarte naturală, fiind ucişi, căzând în
lupte sau dispărând în captivitate. Doar patru dintre aceştia (Gordian III, Filip Arabul, Valerianus şi
Gallienus), au domnit mai mult de cinci ani. Motivele care au determinat pe soldaţi la aceste frecvente
proclamări şi răsturnări ale împăraţilor sunt diverse, adesea nedemne.
Atacurile "barbarilor" constituie un aspect al crizei prin care trecea Imperiul. Acestea s-au
revărsat asupra teritoriilor romane în două mari valuri: cel al sarmaţilor, împinşi la rândul lor din spate
de alţi nomazi de stepă şi cel al triburilor germanice. Acestea din urmă erau agitate de mişcările
convulsive ale uniunilor tribale în care erau divizaţi. Pe la 200 d.Chr., goţii, originari din zona Mării
Baltice, s-au stabilit în vecinatatea M. Negre. De la sarmaţi, ei au deprins o nouă tehnică de luptă,
bazată pe atacuri rapide de cavalerie. Au adoptat, de asemenea, tehnologia militară a romanilor şi s-au
aliat cu carpii, bastarnii şi vandalii. După anul 238, goţii trec Dunărea şi hărţuiesc Imperiul timp de 30
de ani, îndeosebi în spaţiul Peninsulei Balcanice şi a Asiei Mici.
În paralel cu atacurile barbarilor care deveneau tot mai violente, se observă şi scăderea
rezistenţei apărătorilor Imperiului. Simultaneitatea atacurilor a făcut ineficace organizarea defensivă a
armatei romane. Aşa se explică şi succesele momentane ale invaziilor barbare din sec.III.
În perioadă anarhiei militare pe plan politic intern putem deosebi trei etape principale: a)
prima, cuprinsă între 235-251, caracterizeată prin lupte între legiunile ai căror împăraţi nu erau
recunoscuţi de senat; b) a doua (251-268), în care criza politică internă atinge punctul culminant, iar
Imperiul se găseşte, pentru scurt timp (262-268), dezmembrat în trei părţi; c) a treia etapă este
caracterizată de încercările de restaurare a Imperiului.

3.9.2.1. MAXIMIN TRACUL (Maximinus Thrax, 235-238). Cu domnia lui Maximinus,

conducătorul complotului organizat împotriva lui Alexander Severus, numit după originea sa, Tracul
(Thrax) începe perioada anarhiei militare. Proclamat împărat de legiunile de la Rin, Maximinus a fost
primul care şi-a croit drumul din rândul armatei spre purpura imperială fără să fi fost senator. În
răstimpul domniei sale de aproape trei ani, Maximinus Thrax nu a ajuns la Roma, fiind angajat în
luptele cu barbarii pe frontierele de la Rin şi Dunăre.
Deşi beneficia de sprijinul armatei, autoritatea lui Maximinus Thrax se arată precară, din
cauza permanentei ostilităţi pe care o arătau senatul şi capitala, care îl etichetează pe noul împărat
drept "uzurpator", "tiran", "barbar". Nu au lipsit nici comploturile organizate chiar în rândul armatei (a
consulului C. Petronius Magnus sau a arcaşilor osroeni). Acestea dezvăluie atmosfera de indisciplină,
nemulţumirile ce existau în taberele militare de pe frontiere, unde erau concentrate armate aparţinând
diferitelor neamuri supuse.
Pe plan intern, Maximinus s-a limitat la organizarea finanţelor, la efectuarea unor lucrări de
drumuri şi de apărare a frontierelor. Istoricii antici îl acuză de o politică financiară "odioasă",
subordonată nevoilor armatei. Sumele mari cheltuite pentru apărarea frontierelor l-au silit să aplice o
fiscalitate dură.
În anul 238 senatul îl declară duşman public (hostis publicus), iar barbarii din răsărit pornesc o
nouă ofensivă. În Mesopotamia, parţii reocupă importante puncte strategice (Nisibis şi Carrhae).
Carpii şi goţii trec Dunărea şi jefuiesc coasta M. Negre până în zona Varna, fără să fie împiedicaţi,
deoarece Maximinus plecase cu trupele spre Roma pentru a-şi apăra tronul.
O revoltă condusă de marii proprietari de pământuri izbucneşte în Africa, prilej cu care
guvernatorul provinciei, Gordianus şi fiul său, sunt proclamaţi împăraţi. Cei doi Gordieni (I şi II) au
fost recunoscuţi de către senatul de la Roma, care a anunţat oficial detronarea lui Maximinus. Dar,
curând revolta din Africa este reprimată, cei doi Gordieni pierzându-şi viaţa. Senatul a proclamat
împărat pe un nepot al acestora, care va domni sub numele de Gordianus III. La scurt timp,
Maximinus a fost ucis de proprii săi soldaţi revoltaţi la Aquileia, în drumul său spre Roma.

3.9.2.2. GORDIANUS III (Marcus Antonius Gordianus, 238-244) urcă pe tronul imperial
la vârsta de 13 ani. Treburile statului au fost conduse de prefectul pretoriului, Thimesitheus. Acesta a
fost ocupat mai mult cu războaie de apărare a hotarelor, la Dunăre şi pe Eufrat. Tronul Persiei este
ocupat de Sapor I (240), monarh energic şi ambiţios, care întenţionează să refacă imperiul persan de
odinioară. El atacă Mesopotamia romană, unde cucereşte centrele fortificate de la Carrhae şi Nisibis.
Apoi înaintează până în Siria, ajungând sub zidurile Antiohiei, acţiune care punea în pericol întreaga
stăpânire romană din Orient. Pentru a evita acest desnodământ, Gordianus III, însoţit de o puternică
armată, străbate Macedonia şi Thracia, de unde alungă peste Dunăre o invazie carpo-gotică (242).
Apoi trece Hellespondul şi eliberează din încleştarea persană Antiochia. Sapor I, în retragere, a suferit
o grea înfrângere la Resaia, în Mesopotamia. Aici, în localitatea Zaitha, îşi va afla sfârşitul tânărul
împărat, asasinat de noul prefect al pretoriului Marcus Iunius Philippus, un ofiţer superior de origine
arabă, care preia puterea.
 10.3.9.3. FILIP ARABUL (Philippus Arabs, 244-249). Rămas singur, Filip Arabul semnează
pacea cu Sapor I, acţiune care a compromis victoriile dobândite de Gordianus. În afara sumelor ce
trebuia să le plătească acestuia, Filip Arabul a fost obligat să accepte şi unele cdări teritoriale.
Evenimente grave petrecute la Dunărea de Jos îl obligă pe Filip Arabul să se deplaseze şi să
rămână timp pe doi ani (246-2470 pe teatrul de război din Peninsula Balcanică unde triburile carpice,
aliate cu neamuri germanice, au atacat Moesia Inferior, pătrunzând până în Thracia. După lupte grele
carpii sunt înfrânţi în anul 247, Filip Arabul dobândint titlurile de Carpicus Maximus şi Germanicus
Maximus.
Izbucnesc apoi, aproape în acelaşi timp, răscoale în Cappadocia, Siria (Uranius a rezistat timp
de cinci ani - 248-253 - ca împărat) şi la Dunăre. răscoala condusă de Pacatianus, guvernatorul
Pannoniei şi ale celor două Moesii, dau prilejul barbarilor din jurul Daciei să invadeze sudul Dunării.
O coaliţie barbară înjghebată de goţi (carpi, roxolani, bastarni etc.) trece Dunărea şi ajunge până sub
zidurile oraşului Marcianopolis, unde sunt respinşi de către guvernatorul C. Messius Quintus Decius,
Datorită calităţilor sale militare, armatele din Pannonia Inferior şi din cele două Moesii îl proclamă pe
Decius împărat, fără voia acestuia. Apoi, pornite spre Italia, trupele lui Decius înfrâng pe cele italice la
Verona (249), unde, pe câmpul de luptă, a căzut şi Philippus Arabs.

3.9.2.4. TRAIANUS DECIUS (Messius Traianus Decius, 249-251). Născut în teritoriul oraşului
Sirmium, capitala de atunci a Pannoniei Inferior, Traianus Decius deschide seria împăraţilor din
Illyricum, prin a căror energie şi capacitate militară, Imperiul va fi salvat de la prăbuşire. Cu
înscăunarea lui are loc şi o puternică reacţiune de esenţă tradiţională romană, împotriva influenţelor
orientale, care timp de o jumătate de secol s-au inflitrat în societatea, cultura, religia şi în viaţa politică
a Imperiului. Traianus Decius şi-a ales ca model de viaţă pe cuceritorul Daciei, motiv pentru care
numele acestuia figurează în titulatura sa. Noul împărat dorea să impună un program politic
conservator, menit să restaureze diarhia principatului, cum o concepuse Augustus. Scurta sa domnie,
dar, mai ales, ignorarea noilor fenomene istorice, au dus la eşecul acţiunii sale restauratoare.
Traianus Decius va fi obligat să înfrunte pe frontiera dunăreană o nouă invazie barbară a
goţilor la Dunărea de Jos, cei mai înverşunati duşmani ai Romei la mijlocul sec.III. Aceştia, sub
conducerea regelui Kniva, au alcătuit o mare coaliţie antiromană, pe care izvoarele antice o numesc
"scitică" deoarece venea din locurile odinioară ocupate de sciţi. În acţiunea lor, goţii asediază şi
cuceresc capitala Traciei, Philippopolis (Plovdiv), iar în iunie 251,înfrâng, în vecinătatea oraşului
Abritus (Razgrad), oştile romane. În această confruntare va pieri şi împăratul.
Cu domnia lui Traianus Decius se complică problema raporturilor, până atunci îngăduitoare cu
creştinii. Un edict special este dat de împărat prin care se urmărea identificarea, arestarea şi pedepsirea
creştinilor. Se considera că loialitatea faţă de tron şi stat se manifestă prin adorarea zeilor capitolini.
Traianus Decius plănuia extirparea acestei credinţe, pentru refacerea unităţii religioase din epoca lui
Augustus.

3.9.2.5. VALERIANUS (253-260) ªI GALLIENUS (253-268). Dintre împăraţii proclamaţi

de legiuni în diferite părţi ale imperiului, după moartea lui T. Decius, numai Valerianus (253-260),
descendent al aristocraţiei senatoriale, izbuteşte să se menţină, luându-l ca asociat la domnie pe fiul
său, Gallienus (253-268). În timpul domniei comune a celor doi împăraţi, până în anul 260 când
Valerianus a fost luat prizonier de către perşi, murind în captivitate, are loc o împărţire a sarcinilor de
guvernare: Valerianus domnea în Orient, iar Gallienus în Occident.
Pe fondul crizei politice, atacurile barbarilor devin tot mai frecvente. În anii 256 şi 257 se
produc primele invazii maritime în partea orientală a Imperiului. Boranii din jurul M. de Azov,
asociaţi cu herulii, atacă oraşe de pe ţărmul nord-estic al Asiei Mici. Un alt atac are loc în anul următor
(258), concomitent pe mare şi pe uscat când este atacată Bithynia.
Gallienus, general cu experienţă, încearcă printr-un efort deosebit să menţină Imperiul atacat
din afară şi subminat din interior de numeroşi pretendenţi la tron. El a realizat o reformă militară
menită să sporească mobilitatea armatei şi a creat un corp de cavalerie autonom, alcătuit după model
persan. De asemenea, a exclus senatorii ca şi clasă din rândurile armatei. Îndepărtarea senatorilor din
comandamentele militare însemna de fapt îndepărtarea lor de centrul puterii, chiar dacă ei mai ocupau
importante posturi administrative.
 Sub Gallienus se finaliza îndelungatul proces care a transformat cavalerii în clasă
atotstăpânitoare şi susţinătoare a aparatului de stat. Cei mai înalţi ofiţeri şi funcţionari ai administraţiei
imperiale aveau să fie, de acum înainte, cavalerii care provin din rândul armatei.
Gallienus a patronat şi o mişcare de renaştere spirituală întemeiată pe curentul filoelenic al
epocii. Impăratul credea că prin reinstaurarea vechilor valori va putea înfrânge creştinismul şi celelalte
religii orientale într-o luptă spirituală.
În provinciile sud-dunărene, ca şi în cele orientale, insecuritatea se menţine mai ales datorită
incursiunii goţilor, efectuate adesea pe mare. O invazie maritimă la care participă goţii şi alte seminţii
nord-pontice cucereşte Chalcedonul, Nicomedia şi jefuieşte Efesul şi Miletul (263). Aceste atacuri se
repetă în anii următori (264, 266) când sunt devastate provinciile Asiei Mici (Bithynia, Galatia,
Capadoccia), iar în 267 este atacată şi Grecia. Înfrângerea herulilor în cursul retragerii pe uscat, în
sudul Traciei, pe râul Nestus, îi determină pe atacatori să încheie pace şi să se retragă.
În acelaşi timp, domnia lui Gallienus este ameninţată de numeroşi uzurpatori. În Orient, după
înfrângerea lui Valerianus, apărarea provinciilor răsăritene în faţa ameninţării persane a fost preluată
de Septimius Odenathus, principe al Palmyriei, care este numit de către Gallienus imperator şi
corrector Orientis. După asasinarea acestuia, Zenobia, soţia sa, care-i urmează la domnie (267-272), a
proclamat secesiunea Imperiului oriental al Palmyriei, care cuprindea majoritatea provinciilor
răsăritene, inclusiv Egiptul. Legiunile pannonice şi moesice proclamă împărat pe Ingenuus (258), iar
în anul 260 apare un alt pretendent, Regalianus. Spre a restabili situaţia, Gallienus apelează la legiunile
cantonate în provinciile învecinate. Un alt uzurpator, Postumus, se înstăpâneşte pe proviinciile
occidentale ale imperiului, luându-şi titlul de restaurator al Galliei (Restitutor Galliarum). Ca urmare,
Gallienus mai domnea efectiv numai asupra regiunilor centrale ale imperiului (Italia, Illyricum şi
Africa), pentru ca, în cele din urmă, şi această parte să fie revendicată de un alt uzurpator (Aureolus).
În timpul luptei împotriva acestuia din urmă, asediat la Mediolanum (Milano), Gallienus este asasinat,
acţiune de care se pare că nu era străin urmaşul său, Claudius II.
După dispariţia lui Gallienus, legiunile din Illyricum şi Pannonia au adus în fruntea statului
roman, aflat în plin proces de destrămare, câţiva împăraţi care fac încercări izbutite de restabilire a
ordinii, anunţând redresarea Imperiului realizată de Diocletianus. Dintre aşa-numiţii împăraţii illyri,
mai însemnaţi au fost Claudius şi Aurelianus.

10.3.9.5. CLAUDIUS II (Marcus Aurelius Claudius Gothicus, 268-270), unul din cei mai
capabili generali ai împăratului Gallienus, reuşeşte să-l înfrângă pe Aureolus şi să respingă o invazie a
alamanilor care pătrunseseră în nordul Italiei, prin victoria obţinută la lacul Benacus. O altă mare
invazie, desfăşurată pe uscat şi pe apă, la care participă goţi, heruli, bastarni şi sarmaţi, pătrunsă până
în M. Egee, jefuieşte coastele ajungând până în Creta şi Cipru. Asupra barbarilor rămaşi în Macedonia,
Claudius II obţine o strălucită victorie în bătălia de la Naissus (Niœ, 269). Victoria dobândită, care îi
aduce cognomenul de Gothicus, va pune capăt, pentru câteva decenii, atacurilor acestor popoare
împotriva Imperiului. Aceasta, probabil şi datorită măsurii luate de împărat de a aşeza pe o parte a
goţilor şi taifalilor în interiorul graniţelor Imperiului, dându-le pământ.
După scurta domnie a lui Claudius, căzut victimă unei epidemii de ciumă la Sirmium (270),
apar primele semne de redresare odată cu urcarea pe tron a lui Aurelianus.

3.9.2.7. AURELIAN (Lucius Domitius Aurelianus, 270-275), originar din Illyria a fost
proclamat împărat la Sirmium de legiunile de la Dunăre şi recunoscut apoi de senat. La urcarea sa pe
tron, Imperiul roman era dezmembrat. În Orient, Zenobia, văduva lui Odenathus, crease un imperiu
palmyrian independent, iar în Occident, Gallia, Hispania şi Britannia erau incluse într-un regat
secesionist. Prin victoriile obţinute asupra iutungilor, sarmaţilor, carpilor şi goţilor, Aurelian
consolidează frontiere Dunării de Jos, iar prin respingerea vandalilor, pe cea a Dunării de mijloc (270-
271). În anul următor (271), înfrânge la Pavia o invazie alamană în nordul Italiei.
Deoarece chiar Italia era ameninţată de invazii, pentru a proteja Roma, Aurelianus a început să
construiască în jurul capitalei puternice fortificaţii ("zidul lui Aurelian"), lucrare finalizată în timpul
împăratului Probus (276-282).
Deşi a dus lupte încununate de succes împotriva migratorilor, dându-şi seama de caracterul lor
trecător, mai alea în regiunea Dunării de Jos,împăratul a decis evacuarea provinciei Dacia, retrăgând
armata şi autorităţile în vederea consolidării frontierei dunărene.
 După o campanie în Orient (272), în care înfrânge oştile palmyriene în bătăliile de la
Antiochia şi Emesa, Aurelian asediază şi cucereşte Palmyra, capturând-o pe Zenobia.Doi ani mai
târziu este lichidată şi secesiunea regatului gallic. Victorios, acesta serbează la Roma reunificarea
Imperiului, acordându-i-se titlurile de Restitutir Orbis ("restaurator al Imperiului") şi Pacator Urbi
("pacificator al lumii").
Aurelian, personalitate energică, a încercat să întărească această restaurare teritorială prin
intreprinderea a o serie de reforme administrative şi economice care vizau consolidarea statului în
vederea depăşirii crizei din sec.III. Ele anticipează măsurile care vor fi luate în acest domeniu de către
Diocletianus şi Constantin cel Mare. Împăratul şi-a dat seama că persistenţa unor forme politice
republicane, valabile în perioada de început a principatului, nu mai aveau nici o importanţă efectivă.
Astfel, el a încercat să dea un alt caracter funcţiei imperiale, fiind primul care s-a proclamat împărat
din voinţa divinităţii (Sol invictus), a cărui reprezentant se considera a fi pe pământ. Prin instaurarea
cultului oriental al soarelui neînvins, de esenţă absolutistă, Aurelian urmărea obiectivul politic de a
găsi în divinitatea supremă un principiu de legalitate, care să-i înlocuiască validarea din partea
senatului. De aceea, Aurelianus a pretins ca supuşii să-i acorde epitetele de stăpân şi zeu (dominus et
deus). Nu a ajuns să desăvârşească această operă de transformare a Imperiului roman deoarece, în
drumul spre Orient, pentru începerea unei campanii împotriva sasanizilor, Aureliana fost asasinat la
Byzantion (275).

3.10. SOCIETATEA ROMANĂ IN EPOCA PRINCIPATULUI

3.10.1. Viaţa economică şi socială
Regimul instituţionalizat de Augustus, Principatul, marchează o nouă etapă în viaţa social-
economică a lumii romane.
Imperiul beneficiază în secolele I-II d. Chr. de o prosperitate economică recunoscută, deşi dezvoltarea
diferitelor regiuni este inegală.
Agricultura şi producţia manufacturieră cunosc o înflorire deosebită în Italia meridională
(Campania), dar în special în partea nordică (valea Padului) unde producţia destinată pieţelor
danubiene face din această zonă placa turnantă a comerţului roman. Augustus şi alţi împăraţi au
încercat să favorizeze cultura grâului, concurată de masivele importuri din Egipt. Rentabilă era cultura
viţei de vie şi a măslinului pentru care aproape întreg teritoriul Italiei prezenta condiţii favorabile. Din
sec. II d.Chr., Hispania se va impune pe piaţa italică în aces domeniu.
Începând din secolul II apar primele indicii ale crizei care începe să se manifeste în sistemul
economic roman. Datorită concurenţei produselor provenite din provincii şi a transformărilor structurii
agrare, agricultura Italiei decade. Indicii ale crizei ni le oferă accentuarea fenomenului de părăsire a
terenurilor agricole de către micii producători, ca şi tendinţa tot mai accentuată a păturilor avute de a
investi tot mai mult în provincii. Pentru a stopa acest fenomen, unii dintre împăraţii dinastiei
Antoninilor vor emite hotărâri privind obligativitatea investirii unei părţi a venitului în bunuri italice.
Marile domenii, imperiale sau ale latifundiarilor, erau puse în valoare, în principal, de munca
colonilor. Colonatul devine în sec.II o formă economică şi socială dominantă în agricultură care
concurează sclavajul rural. Colonii descind din oamenii pe care împăraţii îi foloseau pentru cultivarea
pământurilor folosite, din prizonieri barbari, din lucrători sezonieri. Apare astfel o pătură tot mai
numeroasă de ţărani arendaşi. Arenda putea fi plătită în bani sau în natură, iar relaţiile dintre
proprietari şi coloni încep să fie tot mai clar reglementate pe plan juridic. Sclavii, a căror pondere reală
a fost exagerată, erau mai numeroşi doar pe marile latifundii din Italia, Sicilia şi Egipt.
Exploatările miniere, care aparţineau în general statului, cunosc un puternic avânt (fier în
Gallia, Britannia, Dalmatia, Noricum şi Dacia, cositor şi plumb în Britannia, metale preţioase şi cupru
în Hispannia, Noricum şi Dalmatia). Pentru spaţiul italic, minele din insula Elba furnizau minereul de
fier necesar, iar prelucrarea lingourilor de fier se făcea mai ales la Puteoli. La începutul secolului I
d.Chr. prelucrarea bronzului cunoaşte un deosebit avânt, atelierele din Capua fiind cele mai
cunoscute. Varietatea formelor (veselă, lămpi, ustensile) şi a motivelor decorative, tehnicile diverse
aplicate în confecţionarea pieselor (topire, laminare, încrustare, cizelare în basorelief, argintare,
aurire), precum şi fineţea execuţiei vădesc priceperea acelor meşteşugari.
Spre sfârşitul secolului I un rol tot mai important îl are olăria. Ceramica sigillata venită din
Pergam şi Samos înfloreşte concurând produsele locale. Principalele centre ale ceramicii de lux cu
decor în relief (terra sigillata) în Italia erau la Arretium, Cumae şi Puteoli. Curând această ceramică
este imitată în centrele est gallice (Graufenseque şi Lezoux) şi renane (Rheinzabern şi Westerndorf),
care ajung să concureze produsele italice. Prelucrarea sticlei, prin utilizarea tehnicii suflării difuzată de
alexandrini cunoaşte o rapidă dezvoltare.
Expansiunea economică este mai dinamică în special în provinciile occidentale, pe lângă
vechile centre din Orient. Spre sfârşitul secolului I, producţia manufacturieră a provinciilor atinge
ritmul şi nivelul calitativ din Italia, începând să o concureze chiar pe pieţele peninsulei. Sunt inventate
acum sau se difuzează anumite cuceriri tehnologice: plugul greu, moara de apă, teascul, butoiul,
pergamentul ca material de scris etc.
La începutul Principatului, comerţul, este favorizat de stabilitatea şi abundenţa monedei
romane, de infrastructura rutieră şi portuară şi stimulat de furniturile către stat, de cererea obiectelor de
lux, de lucrările publice. De aici rezultă un intens trafic de mărfuri şi o accentuată activitate în porturi:
Alexandria şi Antiohia în Orient, Ostia şi Pozzuoli în Italia cu variate produse ( grâu, vin, ulei,
bijuterii, mirodenii din Orient, sclavi, fildeş, lemn preţios, animale sălbatice din Africa, chihlimbar,
blănuri din zonele nordice etc.). Comerţul cu obiecte de lux va determina o scurgere a aurului Romei
spre Orient, cu efecte inflaţioniste.
Sistemul financiar roman se definea prin câteva trăsături proprii. Finanţele statului cuprindeau
tezaurul senatului (aerarium Saturni), controlat de chestori, pretori şi prefecţi ai tezaurului. Asupra
acestora se exercita, prin intermadiul senatului, autoritatea împăratului. Tezaurul, alimentat din
veniturile provinciilor senatoriale, acoperea cheltuielile aferente activităţii senatului. Cea mai mare
parte a domeniul financiar depindea de administraţia financiară centrală (fiscus Caesaris), subordonată
împăratului, care percepea venitul provinciilor imperiale, al impozitelor indirecte, al vămilor, al
moştenirilor fără urmaşi. Ea suportă cheltuielile armatei, ale administraţiei civile, lucrările editare etc.
Pentru a împiedica emigrarea italicilor în provincii care le oferea posibilitatea unei rapide
îmbogăţiri, sub Antonini statul roman va practica o politică de acordare de alocaţii şi subvenţii. În
multe părţi ale Italiei se constituie o reţea de asistenţă socială, prin organizarea instituţiei publice
alimenta. Începuturile acestui sistem, datează din perioada Nerva-Traian, pentru ca sub următorii
împăraţi acesta să cunoască o extensie. Prin intermediul "răsplăţilor pentru creşterea copiilor"
(alimenta), Antoninii acordă împrumuturi agricultorilor italici. Dobânzile obţinute sunt utilizate ca
subsidii pentru părinţii italici în vederea creşterii a cât mai mulţi copii.
Prosperitatea lumii romane se baza pe un fragil echilibru care trebuia păstrat prin existenţa
unor condiţii de pace interioară şi exterioară tot mai greu de păstrat. La începutul secolului II populaţia
Imperiului se ridica la 50-60 de milioane de locuitori, dintre care doar 10% erau cetăţeni romani 14.
Începând cu Claudius, apoi sub Flavieni, Antonini şi Severi, cetăţenia romană se va extinde
considerabil. Împăraţii vor acorda tot mai des cetăţenie romană unor grupuri de provinciali până la
edictul lui Caracalla (212) care o acordă tuturor locuitorilor Imperiului.
Procesul de romanizare a populaţiei Imperiului se realizează în primul rând ca urmare a
urbanizării. Elitele provinciale, vor fi asociate la administraţia Imperiului. Mentalităţile dependente de
cetate (civitas) tind să dispară datorită concepţiilor universalizante ce cunosc în secolul II o largă
răspândire. În urma extinderii Imperiului, schimbări profunde se produc şi în structura mentală,
impunându-se o altă scală a valorilor, pe baza căreia conceptul de "om roman" (homo Romanus) este
treptat înlocuit cu cel de "cetăţean roman" (Civis Romanus).
La Roma nu au existat clase sociale în accepţia modernă, ci doar categorii socio-profesionale,
ordine civice (ordines) şi "stări" (status). Populaţia se împarte în trei ordine civice
(senatorial, ecvestru şi decurional) şi mulţimea compozită a plebeilor. Membrii ordinului senatorial
(ordo senatorius), mari proprietari funciari, formau vârful piramidei sociale. Senatul, latin sub
Augustus, îşi schimbă compoziţia prin promovarea unor italici, membri ai aristocraţiei municipale
italice. Ulterior, prin promovarea membrilor elitelor provinciale, începând cu epoca Flavienilor,
senatul cunoaşte un proces de provincializare treptată. În el pătrund persoane originare din provinciile
occidentale şi apoi chiar din Orient.
Cavalerii, membrii ai ordinului ecvestru (ordo equester), constituiţi din elita financiară în
timpul Republicii, tind să devină o categorie distinctă a funcţionarilor publici, ocupând poziţii

14
. Populaţia Italiei era estimată la 8 milioane locuitori, ca şi a Galiilor, cea a Syriei la 5 milioane, iar a Daciei la 6-700000 de locuitori.
Cetatea eternă ajunsese în timpul lui Traianus la 1.200.000 de locuitori, iar Alexandria la 200.000 de locuitori (A. Husar, Gesta deorum per
romanos, Tg. Mureş, 1999, p.202).
importante în administraţia publică şi militară. Noii cavaleri se recrutează din rândul elitelor
municipale italice, dar şi din provinciile romanizate (gallice, hispanice, africane) sau din Orient.
În oraşele italice şi provinciale, politica imperială se baza pe ordinul decurionilor (ordo
decurionum), organul deliberativ al oraşului autonom, alcătuit de foşti magistraţi municipali (questori,
duumviri etc.). Ca urmare a dezvoltarii unei aristocraţii municipale, aceasta, dispunând de o stare
materială superioară, devine binefăcătoarea oraşelor prin finanţarea lucrărilor de construcţii, de
înfrumuseţare şi de apărare, precum şi prin organizarea şi finanţarea de spectacole oferite
concetăţenilor ei. Ansamblul acestor "binefacri" defineşte trăsătura esenţială a comportamentului
social al aristocraţilor municipali care se afirmă în societate - evergetismul. Decurionii reprezentau
categoria socială din rândul cărora se recrutau viitori membrii ai ordinelor ecvestru şi senatorial.
Reformele impuse de Septimius Severus şi Caracalla determină intensificarea procesului de
ridicare socială a notabilităţilor locale în provincii. Acesta va determina un profund proces de
restructurare socială a Imperiului în beneficiul cavalerilor şi a elitelor provinciale.
Plebea capitalei şi a marilor oraşe, formată din cetăţeni romani, constituia o categoie socială
privilegiată. Peregrinii (necetăţeni), nu puteau ocupa magistraturi şi beneficia de onoruri locale.
Liberţii, cetăţeni romani de categoria a doua, marcaţi de originea lor servilă, nu pot pătrunde în elitele
locale. Doar fiii lor aveau această posibilitate. Deosebiri mari, de condiţie socială şi de statut social,
separau diferitele categorii de sclavi (imperiali, publici - mici funcţionari, domestici şi rurali).
Atitudinea faţă de sclavi înregistrează o sensibilă modificare, tratamentul aplicat lor fiind mai mai
blând, iar posibilităţile de eliberare multiplicându-se. Chiar şi legislaţia privitoare la această categorie
socială înregistrează modificări semnificative.
Ţinând seamă de interferenţele existente între starea civilă şi situaţia materială a diferitelor
straturi, putem creiona o imagine mai veridică a societăţii romane. Cetăţenii romani şi peregrinii
bogaţi, o grupare a sclavilor şi liberţilor imperiali cu venituri substanţiale alcătuiesc clasa superioară
(honestiones). Masa oamenilor liberi de condiţie modestă, sclavii şi liberţii acestora alcătuiau treapta
inferioară a societăţii (humiliores). Limitele dintre straturile societăţii erau relativ labile, în
concordanţă cu lumea romană aflată într-o continuă transformare (dispariţia micii proprietăţi şi
concentrarea de "capital"; peregrinii devin cetăţeni; sclavii devin liberţi; liberţii încearcă să se
înbogăţească pentru a accede într-o categorie superioară; cetăţenii săraciţi devin întreţinuţii
comunităţii).

3.11. PERIOADA IMPERIULUI ROMAN TÂRZIU.

INSTAURAREA DOMINATULUI

3.11.1. DIOCLETIAN (Caius Aurelius Valerius Diocletianus, 284-305)

Cu Diocletian aclamat de către armată ca imperator la Nicomedia în toamna anului 284, ilir şi
militar de profesie, începe o nouă epocă în istoria romană, cunoscută sub numele de Dominat sau
"epoca Imperiului roman târziu", ca monarhie totalitară şi teocratică, opusă Principatului. Cu
Diocletian, înving tendinţele absolutismului după modelele monarhice orientale persano-partice.
Imperiul se reorganizează fundamental din punct de vedere administrativ, militar şi economic. De
asemenea, importante transformări se produc şi în viaţa socială. Aceste transformări de structură au
asigurat statului roman încă două secole de existenţă.
După ce pacea şi ordinea au fost restabilite, Diocletian finalizează încercările predecesorilor
săi de a restabili puterea şi autoritatea statului, prin renunţarea la vechile forme constituţionale şi
instituirea unui sistem politic stabil de guvernare. Numele noului sistem, Dominatul, are, ca şi
Principatul, o semnificaţie etimologică, dar cu un conţinut diferit. Diocletian nu mai este, precum
Augustus, cel dintâi dintre senatori şi cetăţeni (princeps), ci stăpânul absolut (dominus) faţă de supuşi.
Acest concept de putere nelimitată Diocletian îl îmbracă în forme care erau curente la curţile
monarhilor orientali.
În timpul Dominatului s-a creat, pe lângă ierarhia socială cunoscută, o administraţie, o curte, o
etichetă şi o politologie imperială înnoite, în condiţiile dezvoltării unor noi structuri mentale. În
inscripţiile vremii apare adesea o titulatură imperială nouă, împăratul fiind proclamat "stăpânul nostru"
(dominus noster). În această viziune, totul emană de la împărat, închipuit ca fiinţă intermediară între
divinităţi, inclusiv Dumnezeu, şi oameni, iar tot ce-l înconjoară este sacru. Un ceremonial de sorginte
persană, complicat şi ilustrativ, caracteriza audienţele acordate de împărat. Cei admişi la audienţe
îngenunchiau în faţa împăratului şi îi sărutau mantia de purpură. Curtea imperială, ca şi palatul, erau
sacre. Astfel, Diocletian transformă Imperiul într-o monarhie absolută de drept divin, proces care va fi
definitivat de către Constantin cel Mare.
Diocletian a intuit faptul că vastul Imperiu, impovărat de numeroasele probleme administative
şi militare (tendinţele centrifuge din imperiu, încercările de uzurpare ale tronului, indisciplina din
armată, jaful guvernatorilor, răscoalele populaţiilor nemulţumite de fiscalitate, primejdiile externe), nu
mai putea fi condus de o singură persoană. Se impunea o descentralizare militară şi administrativă,
fără ca această iniţiativă să dăuneze unităţii teritoriale a imperiului. Evenimentele de până atunci au
arătat că statul roman se delimita în două mari sectoare geografice, economice, culturale şi lingvistice:
occidentul şi orientul, care-şi reclamau fiecare câte un conducător. Domniile lui Gallienus şi
Valerianus indicau asemenea necesităţi.
Pentru a face faţa unor asemenea dificultăţi interne şi externe, Diocletian a definitivat o
formulă politică pe care realitatea a impus-o în câteva rânduri mai înainte şi anume a instaurat un
sistem permanent de împărţire a sarcinilor guvernării, la început în doi şi apoi între patru suverani
(tetrarhia).
Acest fapt l-a determinat pe Diocletian ca, îndată după urcarea pe tron (285), să-şi asocieze la
domnie, cu titlul de caesar pe Marcus Valerius Maximianus, un ofiţer energic şi capabil, originar
din Pannonia, pe care, în anul 286, l-a ridicat la rangul de augustus. Diocletian a încredinţat lui
Maximianus guvernarea şi apărarea părţii de apus a Imperiului (Italia, Gallia, Britannia, Hispania şi
Africa), iar el şi-a asumat conducerea părţii de răsărit.
Câţiva ani mai târziu (293), Diocleţian a încercat să rezolve şi problema succesiunii la tron,
care în trecut a produs multe confruntări şi lupte. În acest scop, ambii împăraţi şi-au numit câte un
succesor (caesar): Diocletianus pe Galerius, iar Maximimianus pe Constantius Chlorus. Aceştia
urmau ca în 305, dată la care Diocletianus şi Maximianus urmau să abdice, să le ia locul cu titlul de
auguşti, apoi să-şi desemneze, la rândul lor, câte un caesar. În cadrul tetrarhiei, Diocletian conserva o
preeminenţă morală, o autoritate mai mare, având cuvântul hotătâtor în problemele de bază ale
Imperiului. În exercitarea puterii, cei patru erau solidari, actele de guvernare fiind luate şi promulgate
în numele tuturor.
Necesitatea apărării vastului imperiu de atacurile externe şi de primejdiile din interior l-a
determinat pe Diocletian să-l împartă în patru sectoare. Astfel, Diocletian domnea peste Asia, Egipt şi
Tracia, Galerius peste restul Peninsulei Balcanice şi peste provinciile dunărene, Maximianus peste
Italia, Raetia, Africa şi Hispania, iar Constantius Chlorus peste Gallia şi Britannia. În fiecare din
aceste sectoare, suveranul respectiv exercita toate atribuţiile puterii imperiale. Doar când se iveau
conflicte sau divergenţe în materie juridică sau legislativă, cuvântul hotărâtor îl avea Diocletianus. De
această distribuire a sarcinilor şi răspunderilor militare era legată şi stabilirea reşedinţelor în oraşe de
unde frontierele puteau fi supraveghiate cu uşurinţă: Diocletianus la Nicomedia (aproape de Bosfor),
Galerius la Sirmium (pe râul Sava), Maximianus la Mediolanum şi Constantius Chlorus la Augusta
Treverorum. Roma imperială, a fost eclipsată de noile centre, ea pierzându-şi astfel importanţa
politică.
3.11.1.1. Reformele lui Diocletian. Cu mintea clară şi o mână energică, Diocletian a
continuat reformele schiţate de Severi, apoi de Gallienus şi Aurelianus. Între 284-305 el a reuşit să
zidească un nou edificiu statal la a cărui temelie se afla absolutismul monarhic. Împăratul a întreprins
o serie de reforme menite să întărească puterea politică, militară şi economică a Imperiului.
Reorganizarea puterii centrale a fost însoţită de o profundă reformă administrativă. Numărul
provinciilor a crescut prin subdivizarea lor la 104, grupate în 12 dioceze în fruntea cărora erau numiţi
vicari dependenţi de prefecţii pretoriului. Italia, împărţită în două dioceze şi-a pierdut vechea situaţie
privilegiată. Senatul, fără să fie desfiinţat, a fost înlăturat din sistemul de conducere, el păstrând doar
atribuţii de judecată pentru ordinul senatorial. Prin noile reglementări, pe lângă fiecare împărat era un
prefect al pretoriului ale cărui atribuţii au fost diminuate.
În domeniul legislaţiei, s-au alcătuit două colecţii de legi: a) codex Gregorianus, care
cuprindea acele constitutiones date de la Hadrianus şi până în 295; b) codex Hermogenianus conţinea
legile promulgate sub tetrarhie.
Diocletian arată interes şi în privinţa reformei armatei, considerată a fi principalul stâlp al
monarhiei absolutiste. Schimbările întreprinse în acest domeniu prevedeau crearea a două tipuri de
armată: Reformele întreprinse în acest domeniu prevedeau crearea a două tipuri de armată: a) unităţi
de frontieră/limes (limitanei) formate din cetăţeni romani şi b) unităţi mobile, de rezervă, manevră şi
acoperire (comitatenses), în interior, care aduna sub conducerea împăratului unităţile de elită, în
special cavaleria, devenită pivotul forţei militare romane. S-a mărit numărul formaţiunilor de luptă, dar
s-a micşorat, în acelaşi timp, efectivul fiecăreia. După 20 de ani de serviciu, soldaţii ca veterani,
beneficiau în viaţa civilă de avantaje fiscale şi juridice, transmisibile fiilor.
Esenţa reformei, care se va încheia doar sub Constantin, a constituit-o separarea carierei civile
de cea militară. În locul a 34 de legiuni, Diocletian a creat 68 unităţi, mai mici şi mai mobile, realizate
prin divizarea primelor sau prin transformarea unor unităţi auxiliare. Noua legiune avea un efectiv de
1.000 soldaţi. Repartizarea legiunilor în teritoriu s-a făcut după nevoile de apărare: 46 legiuni erau
plasate pe graniţe, iar 22 constituiau rezerva din interior.
O grijă dosebită este acordată întăririi limesului şi construirii de numeroase castella şi
drumuri, care fac din graniţă o zonă fortificată pe o anumită adâncime.
Pentru a putea acoperi cheltuielile impuse de întreţinerea armatei, a aparatului funcţionăresc şi
a curţilor imperiale, Diocletian a restabilit impozitele directe, suprimate în sec.II î.Chr., stabilind un
nou sistem de impunere, în care impozitul era plătit în natură, în funcţie de noile unităţi stabilite, iuga
şi capita. Unitatea de baza pentru impunere o constituia suprafaţa de pământ arabil (juga). Oraşele îşi
pierd orice autonomie, iar membrii diverselor categorii profesionale sunt legaţi obligatoriu de meseria
şi de colegiile lor. Locuitorii de la oraşe, care nu deţineau pământ, plăteau un impozit special (capita).
Prin suprimarea scutirii de plata impozitelor directe a Italiei, Diocletian a şters ultimul privilegiu de
care se bucura aceasta, în virtutea drepturilor de cucerire.
Diocletian a întreprins şi o stabilizare monetară, fixând o anumită greutate (5,45 g) pentru
moneda de aur şi stabilind valori proporţionale pentru monedele de argint şi de bronz. Deoarece
valoarea metalelor a fost stabilită în mod arbitrar, reforma nu a dat rezultate, iar preţurile au continuat
să crească. Pentru a stăvili creşterea preţurilor, Diocletian a promulgat un edict (de pretiis rerum
venalium, 301) care stabileau preţurile maximale la diferite produse . Pentru nerespectarea acestora,
era prevăzută pedeapsa cu moartea. Cu toată severitatea sancţiunilor, ordonanţa nu a fost respectată
deoarece ea stabilea preţuri pentru întreg imperiul, fără a ţine seama de situaţiile reale din fiecare
regiune.
Diocletian a încercat să reformeze şi viaţa religioasă prin reactivarea vechilor culte. Deoarece
înţelegea această unitate în mod tradiţionalist, prin restaurarea vechilor culte romane, el a promulgat
patru edicte (303-304) care declanşează o lungă şi sălbatică persecuţie împotriva creştinilor. Aceştia au
fost excluşi din demnităţile publice şi militare, s-a ordonat distrugerea bisericilor, arderea cărţilor
sfinte şi arestarea conducătorilor lor. Toţi cei care se declarau sau erau adepţi dovediţi ai religiei
creştine, erau constrânşi să se lepede de această credinţă şi să aducă sacrificii zeilor romani, în primul
rând împăratului-zeu. Deşi au declanşat cea mai sângeroasă represiune împotriva creştinilor,
ordonanţele imperiale nu au reuşit să determine dispariţia acestora.
Diocletian a avut de înfruntat de la începutul domniei răscoala bagauzilor din Gallia şi
Hispania de nord, mişcare cu caracter separatist deoarece conducătorii ei (Amandus şi Aelianus) şi-au
luat titlul de auguşti. După lupte grele duse de Maximianus, focarele răscoalei au putut fi cucerite
(286), fără ca mişcarea să poată fi curmată definitiv. Concomitent, în Egipt s-a desfăşurato altă
mişcare separatistă, cu centrul la Alexandria. Deoarece Egiptul prezenta o importanţă economică
deosebită pentru Imperiu în general şi pentru Italia şi Roma în special, Diocletian a atacat cu forţe
considerabile Alexandria şi, după un îndelungat asediu, a luat-o cu asalt (297). În domeniul politicii
externe, domnia lui Diocletian a fost caracterizată prin desele lupte duse cu popoarele migratoare, care
atacau frontierele Imperiului din toate părţile. Presiunea cea mai puternică venea din partea triburilor
germanice (alamani, franci, burgunzi) care presau asupra regiunilor de nord şi vest ale Imperiului. Pe
cursul mijlociu şi inferior al Dunării atacurile erau întreprinse de carpi şi iazigi, iar în Orient perşii
ameninţau provinciile romane. Diocletian poartă un război victorios asupra Persiei sasanide (297-298),
fixând graniţa romană pe fluviul Tigru. În Egipt şi Africa romană încercau să pătrundă triburi venite
din sud. Împăraţii au făcut faţă acestor ameninţări, reuşind să restabilească şi să întărească graniţele
Imperiului.

3.11.2. CONSTANTIN CEL MARE

(Flavius Valerius Constantinus, 306-337)
 În dorinţa de a impune noul sistem constituţional, Diocletianus şi Maximianus au abdicat
voluntar (1 mai 305), conform acordului stabilit iniţial între ei, cedând locul celei de-a doua tetrarhii.
În locul lor au fost ridicaţi la rangul de auguşti Galerius şi Constantinus Chlorus, care şi-au
desemnat ca adjuncţi (caesares) pe Maximinus Daia şi pe Severus. Cu toate acestea, din pricina
rivalităţii acute dintre succesori şi a nemulţumirilor provocate de numirea celor doi caesares, sistemul
tetrarhiei s-a destrămat. Alţi pretendenţi au început lupta pentru acestă demnitate: Maxentius, fiul lui
Maximianus şi Constantinus, fiul lui Constantinus Chlorus, care se considerau îndreptăţiţi a o ocupa,
prevalându-se de dreptul de moştenire. Urmează o perioadă de tulburări interne, un adevărat război
civil pentru succesiune, care a durat, cu unele întreruperi, timp de zece ani (305-314), la sfârşitul
căreia s-au impus prin forţă ca auguşti Constantinus în Occident şi Licinius în Orient.
Cei doi auguşti şi-au desemnat ca adjuncţi pe proprii lor fii, punând în practică criteriul
ereditar în locul cooptării şi asocierii de până acum. Prin revenirea la spiritul dinastic, fiecare dintre
auguşti căuta să-l lichideze pe celălalt şi să păstreze pentru sine puterea. De aceea, va urma o nouă
perioadă de lupte pentru tron, de aproximativ zece ani, care s-a încheiat în anul 324, când, la
Nicomedia, Licinius va capitula. Rezultatul acestei victorii a fost renunţarea la sistemul tetrarhiei şi
refacerea unităţii imperiului în beneficiul lui Constantinus, care devine singurul stăpân autocrat, iar fiii
săi dobândeau calitatea de caesares.

3.11.2.1. Continuarea şi desăvârşirea reformelor Dominatului. Constantin cel Mare are

meritul de a fi dezvoltat şi desăvârşit sistemul de reforme inaugurat de Diocleţian. Cu Constantin cel
Mare se încheie procesul transformării imperiului într-o monarhie absolută de drept divin. Ierarhia
funcţionărească şi ceremonialul de curte, care gravitează în jurul monarhului, îşi dobândesc statuarea
definitivă.
El a menţinut organizarea administrativă a imperiului în dioceze şi provincii, completând-o cu
noi unităţi administrative, prin gruparea diocezelor în patru circumscripţii teritoriale mai mari, numite
prefecturi (Gallia, Italia, Illyricum şi Orient), conduse de un prefectus praetorio. Noii prefecţi ai
pretoriului se deosebeau de magistraţii cu acelaşi nume de până atunci, prin faptul că aveau doar
atribuţii civile. Pe plan administrativ, ei erau intermediari între conducătorii diocezelor şi împărat, iar
în materie juridică reprezentau în prefecturi instanţa supremă de apel. Unităţile militre erau comandate
de ofiţeri superiori, numiţi magistri militum, subordonaţi direct împăratului. În armată, "barbarii",
îndeosebi germanici, găsesc un acces tot mai larg, în faţa lor deschizându-se posibilitatea ocupării
celor mai înalte funcţii militare.
Cu ocazia separării puterii civile de cea militară, Constantinus a desăvârşit şi reforma militară
iniţiată de Diocletianus. În fruntea armatei a creat două mari comandamente: al infanteriei (magister
peditum) şi al cavaleriei (magister equitum). Cohortele pretoriene au fost desfiinţate şi înlocuite cu o
gardă personală a împăratului (protectores domestici), formată din pedestrime şi cavalerie.
După anul 337 d.Ch., consiliul principelui numit "consistoriu sacru" (sacrum consistorium),
devineprincipalul organ de guvernământ: pregătea noua legislaţie, primea ambasade străine, funcţiona
ca tribunal imperial. Senatele (la Constantinopol, oraş oficial inaugurat la 11 mai 330, funcţiona un al
doilea senat), constituie mai degrabă consilii municipale ale celor două capitale oficiale ale Imperiului.
În fruntea administraţiei centrale se aflau patru comites ("însoţitori" ai împăratului).
Domnia lui Constantin este marcată de două evenimente de o importanţă covârşitoare. O decizie cu
urmări importante pentru dezvoltarea ulterioară a imperiului a fost intemeierea unei noi capitale, egală
şi rivală cu Roma, care şi-a pierdut vechea însemnătate. Noua reşedinţa a împăratului şi reşedinţă a
Imperiului, Constantinopol (oraşul lui Constantin), a rezultat din dezvoltarea vechii colonii greceşti
Byzantion, unde au fost construite noi cartiere şi monumente publice. Stabilirea unei noi reşedinţe
imperiale în acest loc era impusă de importanţa strategică şi economică a strâmtorilor. De aici puteau
fi supravegheate Dunărea şi Eufratul, cele mai ameninţate frontiere. Noua capitala se afla pe frontiera
dintre Asia şi Europa, pe o veche şi importantă arteră de circulaţie. Întemeierea acestei noi reşedinţe
imperiale mai era impusă şi de considerente de natură economică, deoarece în acest timp centrul
economic al imperiului era deplasat spre Orient.
A doua decizie, tot atât de importantă, a fost acordarea toleranţei petru creştinism, condiţie
care i-a îngăduit să devină religie dominantă. În anul 313, Constantin a publicat edictul de toleranţă
de la Mediolanum, prin care acorda libertate tuturor cultelor, punându-se astfel capăt persecuţiilor
religioase împotriva creştinilor. Pe de altă parte, prin caracterul său universal şi cosmopolit,
creştinismul era socotit a fi drept cea mai potrivită religie a unui conglomerat de popoare diferite, cum
era Imperiul roman. Astfel, creştinismul, din religie persecutată, a devenit, datorită măsurilor luate de
Constantin, o religie oficială, privilegiată. Creştinilor li se restituie lăcaşele de cult, care fuseseră
confiscate, iar împăratul însuşi a contribuit la edificarea mai multor biserici. Creştinismul dobândeşte
în scurt timp caracterul unei religii de stat. Din punct de vedere politic, câştigarea de împărat a noii
forţe spirituale creştine era de mare importanţă, căci datorită acestui fapt el a devenit stăpân peste cele
lumeşti, cât şi peste cele spirituale.
Constantin cel Mare, urmărind realizarea unităţii bisericii ca important factor de sprijin al
statului, intervine şi în conflictele cristologice, luând poziţie împotriva schismelor şi ereziilor. Acestea
agitau biserica, reflectând lupta ce se desfăşura în sânul comunităţilor creştine alcătuite din elemente
sociale diferite. Donatismul, schismă susţinută de episcopii Caecilianus şi Donatus, a frământat
nordul Africii timp de două secole, ducând la crearea unei biserici aparte. Arianismul, erezie care
agită Orientul până la sfârşitul sec.IV, când este silită să se refugieze în lumea barbară. Creatorul ei,
Arius, atacă dogma trinităţii (Dumnezeu-Tatăl, Hristos-Fiul, Duhul Sfânt), punând la îndoială esenţa
divină a lui Hristos. Excomunicat de episcopul Alexandriei, Arius, preot energic, nu dezarmează şi
câştigă mulţi adepţi. În anul 325 are loc la Niceea, convocat din iniţiativa lui Constantin cel Mare,
primul conciliu ecumenic al bisericii creştine, care pune bazele dogmatice şi canonice ale noii religii.
Sub presiunea reprezentanţilor Alexandriei, tezele lui Arius (arianismul) sunt repudiate ca erezie, iar
acesta este exilat în Illyricum. A fost formulat "simbolul credinţei" de la Niceea care sintetizează până
azi dogma asupra trinităţii.
Pe plan extern, situaţia Imperiului se caracterizează prin eforturile depuse de împărat pentru a
stăvili năvalapopoarelor migratoare care dădeau asalt frontierelor. Constantin cel Mare a purtat lupte
împotriva francilor şi alamanilor pe Rin şi a sarmaţilor la Dunăre. El a pregătit o expediţie de mari
proporţii şi împotriva parţilor, expediţie care, purtată de fiii săi, s-a încheiat cu o înfrângere. Pe de altă
parte, Constantin a continuat politica de colonizare a unor triburi de sarmaţi şi germani în interiorul
graniţelor imperiului, contribuind prin această acţiune la procesul de barbarizare a imperiului.

3.11.2.3. Succesiunea lui Constantinus Magnus. Moartea lui Constantin (337) deschide
calea unor noi lupte pentru putere. Cei trei fii ai împăratului, desemnaţi ca succesori, îşi dispută
întâietatea, urmarea fiind un şir de lupte şi asasinate care se succed într-un ritm rapid. După moartea
violentă a lui Constantinus II, ceilalţi doi fii ai fondatorului Constantinopolului, Constantius II şi
Constans, îşi împart puterea până la 350, primul guvernând Orientul, iar cel de al doilea Occidentul.
După dispariţia fratelui său, Constantius II domneşte singur până în 360, reluând politica tatălui său
faţă de biserică şi împotriva barbarilor.
La moartea sa, un nepot al lui Constantin I, Iulianus (361-363) urcă pe tronul de la
Constantinopol. El se distinge ca apărător al Galliei împotriva unui atac al alamanilor şi ca bun
administrator. Admirator al culturii greco-latine, dorind restaurarea valorilor Romei antice, Iulian
revine la religia tradiţională a romanilor (motiv pentru care creştinii îl numesc Iulian Apostatul),
măsură care îi asigură sprijinul senatului. Împăratul doreşte să pună pe picioare o biserică păgână, cu
un cler pe care să-l conducă şi care este însărcinat cu organizarea unui cult solar. Domnia lui Iulian a
fost totuşi scurtă - moare în luptele din Orient - pentru a-şi putea materializa planurile sale.

3.11.3. Agonia Imperiului

În perioada următoare, Imperiul roman se îndreaptă spre o lentă dezmembrare, punctată de
scurte etape de redresare. Conducători militari se succed la putere, încercând să stăvilească pericolul
barbar. Dintre aceştia Valentinian I (364-374) va conduce Apusul, iar fratele său, Valens (364-378),
Orientul.
În a doua jumătate a sec. IV, situaţia imperiului s-a agravat, împăratul Valens trebuind să ducă
la Dunărea de Jos un razboi împotriva vizigoţilor (375-376) care ameninţau provinciile romane şi care
sprijineau un uzurpator (Procopius). Sub presiunea invaziei hune, Valens acceptă în anul 376 stabilirea
vizigoţilor în sudul Dunării, în calitate de aliaţi (foederati). Datorită faptului că autorităţile romane nu
au acordat şi alte favoruri, promise la stabilirea lor pe teritoriul imperiului, ca şi a modului în care
aceştia sunt trataţi de către oficialităţi, se declanşează o mare răscoală antiromană (378). Lor li se
alatură contingente ostrogote şi, din nordul Dunării, cete de huni şi de alani, care obtin o răsunătoare
victorie asupra armatei imperiale în bătălia de la Hadrianopolis (9 august 378), în cursul căreia piere
împăratul Valens. Prin această înfrângere, imperiul, măcinat de adânci contradicţii interne, a primit o
grea lovitură.
Urmaşul său la tron, Theodosius I (379-395), a fost asociat la domnie de împăratul Gratian care îi
încredinţează guvernarea provinciilor orientale. Spirit energic şi autoritar, Theodosius I întreprinde o
serie de măsuri vizând întărirea capacităţii de rezistenţă a imperiului (reforme în domeniul dreptului, a
fiscalităţii şi finanţelor, acceptarea unui număr sporit de contingente "barbare" în armată). In domeniul
politicii religioase, sprijină ortodoxismul niceean, devenit, prin edictul de la Thesalonic (380), religia
de stat obligatorie pentru toţi supuşii imperiului. Arianismul va fi definitiv condamnat în conciliul de
la Constantinopol (381).
Lipsit de forţele necesare respingerii vizigoţilor pătrunşi în imperiu, Theodosius I încheie cu
aceştia un tratat (foedus, 382) prin care îi stabileşte ca federaţi în dioceza Thracia, în Illyricum, unde
pământul era mai roditor.
Urmaşul său, Theodosius (379-395), va reuşi să redea Imperiului pentru ultima oară unitatea.
Spirit energic şi autoritar, Theodosius I întreprinde o serie de măsuri care vizau întărirea capacităţii de
rezistenţa a Imperiului (reforme în domeniul dreptului, a fiscalităţii şi finanţelor, acceptarea unui
număr sporit de contingente "barbare" în armată). În domeniul politicii religioase, sprijină
ortodoxismul niceean, devenit prin edictul de la Thesalonic (380) religie de stat obligatorie pentru toţi
supuşii imperiului. Arianismul va fi definitiv condamnat în conciliul de la Constantinopol (381).
Lipsit de forţele necesare respingerii vizigoţilor pătrunşi în imperiu, Theodosius I încheie cu
aceştia un tratat (foedus, 382) prin care îi stabileşte ca federaţi în dioceza Thracia, în illyricum, unde
pământul era mai roditor. Apoi, reuşeşte pentru scurt timp să treacă sub autoritatea sa şi partea de apus
a Imperiului.
După moartea lui Theodosius I (395), Imperiul este împărţit între cei doi fii ai săi: Honorius
din capitala de la Mediolanum va domina în Occident, sprijinit de vandalul Stilicon, iar Arcadius va
conduce de la Constantinopol în Orient, având consilier pe gallul Rufin.
Anul 395 marchează, deci, sfârşitul unităţii lumii romane. Coeziunea imperiului s-a mai
menţinut doar prin legislaţie, valabilă pentru întregul stat, dar din punct de vedere istoric cele doua
părţi ale lumii romane au avut o dezvoltare deosebită, cu numeroase lupte duse între ele pentru
întâietate.

3.11.3.1. Atacurile barbarilor. După moartea lui Theodosius I, vizigoţii conduşi de regele
Alaric se răscoală împotriva autorităţii romane, pustiind Macedonia şi Grecia. Împăratul Arcadius îi
acordă lui Alaric titlul de magister militum per Illyricum (396). Din această regiune, însă, ei aveau
drumul deschis spre Italia de nord, vizigoţii o vor ataca în mai multe rânduri în deceniile următoare.
În spaţiul vestic, încă de la mijlocul sec. IV d.Ch., confederaţiile saxonilor, francilor şi
alamanilor au atacat Gallia şi au pus, timp de două secole, la grea încercare stapânirea romană din
Occident. Provinciile germanice şi o parte din nordul Galliei sunt acaparate de franci, cândva după 365
d.Chr. Împinşi din urmă de huni, a căror penetraţie marhează începutul marilor migraţii, vizigoţii sub
conducerea regelui Alaric au întreprins, în anul 401, o expediţie de mari proporţii împotriva Italiei
pentru a cuceri capitala Mediolanum. Doar după înfrângerea de la Verona (403), aceştia sunt obligaţi
de generalul Stilicon să revină în Peninsula Balcanică, în regiunea Savei.
Atacurile împotriva Imperiului roman de apus sunt reluate în anii 408 şi 409, când vizigoţii
sprijină proclamarea ca împărat a lui Priscus Attalus, prefectul Romei, pe care îl demit apoi (410).
Dar cea mai mare expediţie a vizigoţilor a avut loc în anul 410, în timpul căreia Alaric ocupă temporar
Roma şi o jefuieşte timp de trei zile. După opt secole de existenţă netulburată, Cetatea Eternă este
acum, pentru prima oară, ocupată prin forţa armelor de un cuceritor străin. Tentativa lui Alaric de a
traversa M. Mediterană, pornind din Rhegium, pentru a ajunge în Africa de nord, eşuează datorită
dispersării flotei de o furtună.
După moartea lui Alaric, conducerea vizigoţilor este preluată de ginerele acestuia Athaulf
care îi va duce pe aceştia din Italia în Gallia meridională (411), apoi în Hispania (415) unde făuresc
primul regat barbar în interiorul imperiului, vasal Romei. Gallia şi Hispania au fost invadate şi
de alţi migratori (vandali, suevi şi alani), care s-au aşezat apoi în diferite regiuni ale Hispaniei. De aici,
mai tîrziu (429) vandalii ajung în Africa romană, unde cuceresc Cartagina (439) şi întemeiază un alt
regat barbar, care va dăinui până în 534 d.Chr.
 Dar, pericolul cel mai mare îl constituiau hunii care s-au năpustit asupra imperiului, lăsând în
urma lor distrugeri ireparabile. Hunii, de neam mongolic, au împins pe vizigoţii din nordul M. Negre,
apoi, între 380 şi 390, au pătruns în câmpia Pannoniei, de unde efectuau expediţii atât împotriva părţii
de răsărit, cât şi a părţii de apus a Imperiului. Attila ajunge conducătorul confederaţiei hunilor,
constituită la începutul sec.V în Europa centrală şi răsăriteană, cu centrul în Pannonia şi cu hotarele
fixate pe Rin, Dunăre, Volga şi M. Caucaz. În această confederaţie, hunii au inclus, subordonându-le,
alte seminţii migratoare (ostrogoţi, heruli, sciri, gepizi, alani) sau populaţia romanică din fostele
provincii ale imperiului. Personalitate cu reale calităţi de comandant militar şi diplomat, dar
eminamente distructivă, Attila a ridicat în campaniile sale cruzimea şi teroarea la rangul de armă
psihologică, motiv pentru care a apărut în ochii lumii romane ca o personificare a brutalităţii şi
barbariei (istoriografia creştină l-a numit "biciul lui Dumnezeu" - flagellum Dei ). În 436/437 Attila îl
sprijină pe generalul roman Aetius în nimicirea regatului burgund de pe Rinul mijlociu, condus de
Gundahar (evenimentul îşi găseşte expresia artistică în "Cîntecul Nibelungilor"). Apoi întreprinde
pustiitoare incursiuni în provinciile dunărene şi balcanice ale Imperiului roman de răsărit, ajungând
până la Thermopyle, în Grecia centrală (441 şi 447). Împăratul Theodosiu II se vede obligat să-i
plătească anual un imens tribut.
Apoi, în anul 451, Attila s-a îndreptat împotriva Imperiului roman de apus, invadând şi
devastând Gallia. Aici însă, armata romană comandată de generalul Aetius, sprijinită de contingente
vizigote, burgunde, france şi alane, reuşeşte, în una din cele mai sângeroase bătălii ale antichităţii, de
la pe Câmpiile Catalaunice (Campus Mauriacus), să îl înfrângă pe Attila (20 iunie 451). ªi învingătorii
ies slabiţi din această luptă care a durat mai multe zile, aşa încât nu au putut exploata victoria, lăsându-
i pe huni să se retragă, ducând cu ei prăzile capturate. În anul următor, 452, hunii au întreprins o
neaşteptată invazie în nordul Italiei, cucerind Aquileia şi producând mari distrugeri. Apoi, hunii s-au
înapoiat în regiunea dunăreană, unde, după moartea lui Attila, confederaţia lor s-a destrămat după
bătălia de la Nedao (454), în care gepizii, ostrogoţii şi herulii răsculaţi îi înfrâng pe fiii lui Atilla (Ellac
şi Ernac).

3.11.4. Căderea Imperiului roman de apus.

După moartea lui Theodosius I (395), Imperiul a fost definitiv împărţit în două entităţi, între
cei doi fii ai lui: Răsăritul a revenir lui Arcadius, iar Apusul lui Honorius. Se încheia astfel un proces
de bipolarizare politică iniţiat de Consatantin cel Mare, care conferise Imperiului două capitale
oficiale. Bipolarizarea politică se suprapunea unei mult mai vechi bipolarizări lingvistice şi culturale,
între vestul latinofon şi estul elenofon. Pe tronul imperial, în Occident, s-au succedat împăraţi slabi,
manevraţi de comandanţi militari barbari. Mulţi dintre aceşti suverani efemeri erau nevârstnici, de fapt
copii, deoarece, începând de la Constantin, ereditatea puterii imperiale a fost ostentativ dezvoltată.
Din cauza slăbiciunii împăraţilor, în sec.V Imperiul de apus a ajuns tot mai mult sub influenţa
unor şefi barbari, precum germanicul Odoacru, mercenari aflaţi în serviciul Romei. Acesta, îl sprijină
pe comandantul militar Orestes în lupta pentru înlăturarea împăratului Iulius Nepos şi în ridicarea pe
tron a fiului său, Romulus Augustulus (475). Nerespectând promisiunile făcute mercenarilor
germanici, Orestes este ucis la Placentia de către răsculaţii conduşi de Odoacru care îl determină pe
Romulus Augustulus, ultimul împărat al Imperiului roman de apus, să renunţe la tron (476). Oficial,
Odoacru a pretins că reunifică Imperiul şi a trimis insemnele demnităţii imperiale la Constantinopol,
unde Romulus Augustulus nici nu fusese recunoscut de împăratul Zenon. Ultimul împărat al Romei al
cărui nume ne aminteşte de fondatorul oraşului şi ctitorul statului roman, primeşte ca domiciliu
obligatoriu vila lui Lucullus de lângă Neapole. Probabil ca nimeni să nu fi înţeles atunci, la 4
septembrie 476, semnificaţia reală a acţiunii lui Odoacru.
De altfel, în 488, ostrogotul Theodoric soseşte în Italia, la instigaţia împăratului Zenon de la
Constantinopol, care îl numise "căpetenie a soldaţilor dinspre Italia" (magister militum per Italiam).
După ce-l înfrânge pe Odoacru, Theodoric crează în Italia un puternic regat ostrogot, care va subzista
până în 553. Cu toate acestea, senatorii din Roma complotau necontenit împotriva ostrogoţilor, în
vederea restaurării Imperiului occidental, iar curtea de la Constantinopol considera unitatea imperiului
ca indestructibilă. Odoacru şi Theodoric erau priviţi ca simpli guvernatori, în numele împăratului
oriental. Cultura şi civilizaţia romană se vor menţine încă active în cursul acestui veac. Însă Imperiul
roman de răsărit se va transforma rapid în statul bizantin medieval. În fapt, Imperiul roman de apus
încetase de-a mai exista (395 d.Chr.) cel puţin cu o jumătate de secol înainte de detronarea lui
Romulus Augustulus.

3.11.4.1. Cauzele căderii Imperiului roman de Apus.

Esenţială pentru înţelegerea acestui fapt este încetarea raţiunii de a fi a Imperiului. El nu mai dispunea,
în noile condiţii, de capacitatea necesară pentru lichidarea diviziunilor, crizelor, conflictelor locale
destabilizatoare, indispensabilă în vederea accelerării proceselor istorice, a implantării unei civilizaţii
superioare. Tendinţele centrifuge, însă, au eliminat, în sec. V-VI, valenţele unificatoare ale acestei
civilizaţii.
Cauzele concrete şi directe ale acestor evenimente, ale căderii imperiului, care au fost expuse
şi în capitolele anterioare, ar fi astfel sintetizate:
a) Criza instituţională care a asigurat triumful tendinţelor centrifuge, în condiţiile
imposibilităţii realizării unei federalizări reale a Imperiului, ca şi ca urmare a sclerozării unei ierarhii
sociale rigide şi ineficace;
b) Recesiunea economică în cadrul căreia s-au suprapus subproducţia şi inflaţia, disproporţia
dintre import şi export în Italia, teoretic centrul imperiului, disproporţia dintre resurse, din ce în ce mai
reduse şi cheltuielile, progresiv sporite;
c) Criza mentalităţilor, tradusă în destabilizarea identităţii romane;
d) Continuele invazii ale seminţiilor migratoare. Acest element cauzal extern, derulându-se în
condiţiile acţiunii celorlalte cauze, a devenit în timp un element de natură internă. Aceasta datorită
faptului că barbarii s-au instalat între frontierele imperiului, fiind sprijiniţi în acţiunile lor din spaţiul
roman. În plus, barbarii nu-şi propuneau să distrugă imperiul, cu excepţia vandalilor şi hunilor. Mai
ales după anul 269, aceste atacuri erau totdeauna urmarea unor năvăliri externe, ci revolte ale unor
supuşi ori vasali (foederati) ai statului roman, nemulţumiţi de împilările la care îi supuneau
administraţiile centrale şi locale. Admiratori ai civilizaţiei romane, barbarii năzuiau să se infiltreze în
interiorul structurilor sociale şi administrative romane. Doar relativ târziu barbarii s-au decis să
lichideze autorităţile romane, fără a conştientiza rolul jucat în distrugerea propriu-zisă a imperiului.
În ultimii 50 de ani de agonie, Imperiul roman de apus a fost redus la teritoriul Italiei,
împăratul era ales de şeful gărzilor palatului şi apoi recunoscut la Constantinopol. Cu trimiterea
insignelor imperiale la Constantinopol, locul Imperiului de apus îl lua un regat de tip barbar. Odoacru,
conducătorul acestuia, guverna ca patricius în numele imperiului din Orient. Astfel, anul 476
delimitează în cursul istoriei antichitatea de evul mediu.

10.3.8.2. Civilizaţia romană

Până în deceniul al IV-lea al sec. III d.Ch. civilizaţia urbană, atât de intensă sub Antonini, a
continuat să prospere. O puternică infrastructură rutieră şi portuară a continuat să-şi dovedească
eficacitatea. Romanizarea populaţiei imperiului se sprijinea în continuare pe romanizare, însă ea a
progresat simţitor şi în spaţiul rural. Propagarea masivă a romanizării, necesităţile economico-
financiare ale imperiului, ca şi noua mentalitate întemeiată pe percepţia unui "om roman" (homo
Romanus), ca locuitor al imperiului şi nu ca cetăţean roman datorită originii, au determinat
generalizarea cetăţeniei romane. In anul 212 d.Ch., împăratul Caracalla a dat un edict, cunoscuta
"constituţie antoniniană" (constitutio Antoniniana) care acorda cetăţenia romană tuturor locuitorilor
imperiului, cu excepţia barbarilor şiunor grupuri rurale încă nenominalizate, aşa-numiţii dediticii.
Fenomene de stagnare, chiar de recesiune au încercat economia imperiului la sfârşitul sec.II
d.Ch., mai ales în Italia. Războaiele lui Marcus Aurelius au impus şi ele grele poveri economiei
romane. Dar criza de dintre 238-268, agravată mai ales după 251 d.Ch., a produs mari dificultăţi vieţii
economice şi a impulsionat inflaţia şi devalorizarea monetară. Alterarea monedei, diminuarea greutăţi
ei stimulează creşterea mijloacelor de plată, dar şi procesul inflaţionist. Moneda de argint amestecat cu
cupru, aşa-numitul antoninianus, creat de Caracalla în 215 d.Ch., cunoaşte o devalorizare masivă.
Totuşi, unele invenţii tehnologice, care stimulau dezvoltarea economiei (moara cu apă), cunosc o
utilizare generalizată spre sfârşitul perioadei.
La sfârşitul sec.III d.Ch. şi în cel următor, administraţia imperială adoptă măsuri drastice spre
a frâna impasul economic. Se realizează o astfel o anumită revitalizare a vieţii municipale şi a
perceperii impozitelor, iar economia imperiuluicomportă o reală înviorare. Mai ales s-a încercat
asanarea circulaţiei monetare. Astfel, Diocleţian a stabilizat greutatea monedei de aur şi a emis noi
monede de argint. Diocleţian a încercat frânarea creşterii excesive a preţurilor şi a salariilor, pentru
care a stabilitlimite obligatorii, mercuriale riguros statutate, prin edictul din 301 d.Ch. Constatăm deci
o intervenţie a statului în economie, un anumit dirijism monetar-economic, dar pe termen lung politica
lui Diocletian a eşuat. Constantin a întreprins noi eforturi menite să încurajeze şi să stabilizeze
economia monetară. El crează un nou sistem monetar, fundat pe stabilitatea şi permanenţa etalonului
de aur. Pentru a stimula comerţul exterior, a emis o nouă modedă de aur, solidus, care şi-a menţinut
greutate şi în secolul următor.
Italia era afectată progresiv de un deficit considerabil datorită creşterii continue a importurilor
şi diminuării importurilor. Acest fapt determină eroziunea statutului politic privilegiat al peninsulei
italice. Fragilitatea economică şi demografică a Italiei impulsiona tendinţe centrifuge, care se
manifestau în restul imperiului. După Diocleţian şi Constantin împăraţii abandonează Roma şi îşi
instalează reşedinţele la Ravenna sau în aalte oraşe, mai lesne de apărat. Constantin a dat dealtfel curs
unui vechi proiect al cezarilor, creind la Bizanţ, devenit acum Constantinopol, un al doilea centru al
imperiului (caput imperii), cea de a două Romă (altera Roma). Constantinopolul ajunge o capitală
somptuoasa, mai elegantă şi mai modernă decât Roma. Totuşi, vechea capitală, înconjurată acum de o
incintă fortificată pe care o ridicase Aurelian, îşi conservă condiţia şi calitatea.
In general, Orientul a suportat mai uşor crizele economice şi cele mentale. Aiici subzistă
puternice centre urbane şi o producţie agricolă şi artizanală destul de activă. Oraşele au pretutindeni
tendinţa de a se transforma mai degrabă, decât de a decade.
Incepând din timpul "anarhiei militare", fluxul populaţiei între sat şi oraş tinde să-şi schimbe
cursul: veteranii tind să se instaleze la ţară ca să scape de sarcinile municipale, devenite
împovărătoare. Unii orăşeni avuţi încearcă să scape de jafurile soldatilor şi invadatorilor, stabilindu-se
la ţară, pe întinse latifundii şi în construcţii întărite, adevărate "ferme orăşeneşti" (villae urbanae). Pe
marile domenii se dezvoltă progresiv o economie autarhică, fapt care impulsionează de asemenea
tendinţele centrifuge din imperiu.
In sec. IV-V se răspândeşte brigandajul care adesea dobândeşte o conotaţie socială şi
antiromană. Gallia şi Hispania sunt răscolite în sec.III-V d.Ch. de revolta bagauzilor. Pentru a-i zdrobi,
imperiul recurge la mercenari barbari, inclusiv huni (437). Pentru a înfrânge insurecţia bagauzilor,
autorităţile imperiale chiamă în Hispania pe vizigoţi. Tot acum, în Africa rebeliuni similare
sepermanentizează şi ajung să sprijine invazia vandală. Mutaţiile suferite de mentalităţi şi potenţarea
tendinţelor centrifugale îşi spun cuvântul când barbarii ajung să fie preferaţi administraţiei romane.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. IZVOARE
1. Appian, Istoria Romei. Războaiele civile, Bucureşti, 1957
2. Aristotel, Statul atenian, Iaşi, 1992
3. Fl. Arrianus, Expediţia lui Alexandru cel Mare, regeleMacedoniei, vol.I-II, Bucureşti, 1970
(traducere C.Gerota, revăzută şi adnotată de P.H. Popescu Gălăşanu, prefaţă de D. Simones)
4. * Cântarea cântărilor, Bucureşti, 1977 (studiu introductiv Zoe Dumitrescu Buşulenga, traducere
şi note I. Alexandru)
5. C.I. Caesar, Războiul galic; Războiul civil, Bucureşti, 1964 (traducere J.Vilan-Unguru şi E.
Poghirc)
6. C.I. Caesar, Fragmente. Opera apocrifă, Bucureşti, 1967
7. Cicero, Opere alese, vol.I-III, Bucureşti, 1973 (traducere G. Gaţu)
8. Cicero, Epistolae ad Atticum, vol.I-II, Bucureşti, 1978 (traducere de C. Popescu-Mehedinţi)
9. C. Daniel, Scripta aramaica, I, Bucureşti, 1980
10. C. Daniel, I. Acsan, Tăbliţele de argilă - Scrieri din Orientul Antic, Bucureşti, 1981
11. Dio Cassius, Istoria romană, vol. I-III, Bucureşti, 1973, 1977, 1985 (traducere şi note de A.
Piatkowski)
12. Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, Bucureşti, 1961 traducere de R. Hâncu a cărţilor I,III-
IV,VI-X şi Vl. Iliescu, cărţile II,V)
13. * Epopeea lui Ghilgameş, traducere V. ªerbănescu, Al Dima, Bucureşti, 1966
14. Eusebius din Cesareea, Scrieri (I - Istoria bisericească; Martirii din Palestina; traducere, studiu şi
note de T. Bodogae; II - Viaţa lui Constantin cel Mare, traducere şi note de R.
Alexandrescu), Bucureşti, 1987, 1991
15. Eutropius, Istoria romană, în G. Popa-Liseanu, Izvoarele istoriei României, vol.X, Bucureşti,
1936, 73-146
16. * Filosofia greacă până la Platon, vol.I-II, Bucureşti, 1979, 1984 (ediţie îngrijită de I. Banu şi
A. Piatkowski)
17. * Gândirea asiro-babiloneană în texte, Bucureşti, 1975 (traducere, note A. Negoiţă, studiu
introductiv - C. Daniel)
18. * Gândirea feniciană în texte, Bucureşti, 1979, (texte traduse şi note explicative de A. Negoiţă)
19. * Gândirea hitită în texte, studiu introductiv C. Daniel, traducerea A. Negoiţă, Bucureşti, 1986
Herodian, Istoria Imperiului roman după moartea lui Marcus Aurelius, Bucureşti, 1960
(traducere, introducere şi norte de R. Alexandrescu)
20. Homer, Odiseea, Bucureşti, 1995
21. * Istoria Augusta, Bucureşti, 1971 (traducere şi note de D. Popescu şi C. Drăgulescu)
22. Pausanias, Călătorie în Grecia, vol. I-II, Bucureşti, 1974, 1982
23. D.M. Pippidi, Proză istorică greacă, Bucureşti, 1970
24. Plutarh, Vieţi paralele, Bucureşti, 1961
25. Polybios, Istorii, vol.I-III, Bucureşti, 1966
26. Strabon, Geografia, vol.I (1972), II (1974), III (1983), Bucureşti, (introducere, note şi indice de F.
Vanţ-Stef)
27. C.Tarquillus Suetonius, Vieţile celor doisprezece cezari, Bucureşti, 1958 (traducere D. Popescu)
28. C. Cornelius Tacitus, De origine et situ Germanorim, Bucureşti, 1963 (ediţie bilingvă,
comentarii şi note critice de T. Naum)
29. C.Cornelius Tacitus, Anale, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995
30. Thucydides, Războiul peloponesiac, Bucureşti, 1966
31. Titus Livius, De la fundarea Romei, vol. I-V, Bucureşti,1976 (traducere J. Vilan, Fl.
Demetrescu, P. Petrescu)
32. Xenofon, Statul spartan, statul atenian, Bucureşti, 1958 Xenofon, Anabasis, Bucureşti, 1964
(taducere, studiu introductiv şi note de M. Marinescu-Himu)
33. Xenofon, Viaţa lui Cyrus cel Bătrîn întemeietorul statului persan, Bucureşti, 1967
34. * Gândirea egipteană antică în texte, Bucureşti, 1974 (culegere de texte literare, religioase şi
sapienţiale redactată de C. Daniel)

2.LUCRĂRI GENERALE
1. .J.P. Adam, Arheologia între adevăr şi impostură, Bucureşti, 1978
2. D. Adameşteanu, Civilizaţii antice în Italia meridională, Bucureşti, 1983
3. N. Athanase, Manuscrisele eseniene de la Marea Moartă, Bucureşti, 1993
4. L. Bârzu, R. Ursu, Istorie veche universală. Partea I. Istoria Orientului Antic, Editura
Fundaţiei "România de Mâine", Bucureşti, 1999
5. I. Barnea, O. Iliescu, Constantin cel Mare, Bucureşti, 1983,
6. R. Bloch, Etruscii, Bucureşti, 1966
7. R. Bloch, J. Cousin, Roma şi destinul ei, vol.I-II, Bucureşti, 1985
8. J. Boardman, Grecii de peste mări, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1988 (traducere Maria
Alexandrescu Vianu , Petre Alexandrescu, introducere, note, Dosar pentru Marea Neagră şi glosar
Petre Alexandrescu)
9. A. Bonnard, Civilizaţia greacă, vol. I-II, Bucureşti,1967, G. şi L. Bonfante, Limba şi cultura
etruscilor, Bucureşti, 1995 G. şi L. Bonfante, Civilizaţia etruscilor, Bucureşti, 1996
10. B. Brentjes, Civilizaţia veche a Iranului, Bucureşti, 1976
11. J. Burian, B. Mouchova, Misterioşii etrusci, Bucureşti, 1973
12. P. Carlier, Secolul al IV-lea greec până la moartea lui Alexandru. Istoria Greciei antice,
vol.3, Ed. Teora, Seria Universitas, Bucureşti, 1998
13. C.W. Ceram, Zei, morminte, cărturari, Bucureşti, 1968
14. Fr. Chamoux, Civilizaţia greacă, vol. I-II, Bucureşti, 1985 Fr. Chamoux, Civilizaţia elenistică,
vol.I-II, Bucureşti, 1985
15. Fr. Chamoux, Antoniu şi Cleopatra, Bucureşti, 1993
16. J. F. Champollion, L'Egipte. Lettres et journaux de voyage (1828-1829), Paris, 1990
17. M. Cihó, Caiete de egiptologie. Introducere în studiul hieoglifelor, 1, Bucureşti, 1996
18. E. Cizek, Tacit, Bucureşti, 1970
19. E. Cizek, Seneca, Bucureşti, 1972
20. E. Cizek, Epoca lui Traian, Bucureşti, 1980
21. E. Cizek, Secvenţă romană. Mijlocul secolului I al erei noastre, Bucurşti, 1986
22. E. Cizek, Mentalităţi şi instituţii romane, Ed. Globus, Bucureşti, 1998
23. E. Condurachi, Curs de istoria Orientului Antic, Bucureşti, 1980
24. F. de Coulanges, Cetatea antică, vol. I-II, Bucureşti, 1984
25. M. Crawford, Roma republicană, Bucureşti 1997
26. C. Daniel, Civilizaţia feniciană, Bucureşti, 1979
27. C. Daniel, Civilizaţia asiro-babiloneană, Bucureşti, 1981
28. C. Daniel, Civilizaţia Egiptului antic, Bucureşti, 1976
29. C. Daniel, Arta egipteană şi civilizaţiile mediteraneene, Bucureşti, 1980
30. C. Daniel, Civilizaţia sumeriană, Bucureşti, 1983
31. C. Daniel, Cultura spirituală a Egiptului antic, Bucureşti, 1985
32. G. Denis, Lumea etruscilor, Bucureşti, 1982
33. J. Deshayes, Civilizaţia vechiului Orient, vol. I-III, Bucureşti, 1982
34. M. Doduleanu, Octavianus Augustus, Bucureşti, 1985
35. E. Drioton, P. du Bourquet, Arta faraonilor, vol. I-II, Bucureşti, 1992
36. J. Essenberg, O istorie a evreilor, Bucureşti, 1992
37. J. Essenberg, Iudaismul, Bucureşti, 1995
38. M.J. Finley, Vechii greci, Bucureşti, 1974
39. H. Franke, Istoria împăratului Traian şi a contemporanilor săi, Braşov, 1995
40. E. Gibbon, Istoria declinului şi aprăbuşirii imperiului roman, vol.I-II, Bucureşti, 1976
41. C. Gloz, Cetatea greacă, Bucureşti, 1992
42. P. Grimal, Civilizatia romană, vol.I-II, Bucureşti, 1973
43. W. Keller, Arheologia Vechiului şi Noului Testament, Ed. Psychomassmedia, Bucureşti, 1995
44. P. Leveque, Aventura greacă, vol. I-II, Bucureşti,1987
45. E. Lévy, Grecia în secolul V de la Clisthenes la Socrate. Istoria Greciei antice, vol.1, Ed.
Teora, Seria Universitas, Bucureşti, 1998
46. N.S. Kramer, Istoria începe la Sumer, Bucureşti, 1962
47. C. Lalouette, Civilizaţia Egiptului antic, Bucureşti, 1987
48. G. Mansuelli, Civilizaţiile Europei Vechi, vol. I-II, Bucureşti, 1978
49. B. Mechin, Alexandru cel Mare sau visul depăşit, Bucureşti, 1994
50. Th. Mommsen, Istoria romană, vol. I-IV, Bucureşti,
51. S. Moscati, Vechile civilizaţii semite, Bucureşti, 1975
52. S. Moscati, Lumea fenicienilor, Bucureşti, 1975
53. S. Moscati, Vechi imperii ale Orientului, Bucureşti, 1982
54. * Omul egiptean, Ed.Polirom, Iaşi, 2001 (volum coordonat de Sergio Donadoni, traducere
Emanuela Stoleriu)
55. * Omul roman, Ed. Polirom, Iaşi, 2001 (volum coordonat de Andrea Giardina, traducere de
D.Cojocaru)
56. A. Parrot, Aventura arheologică, Bucureşti, 1981
57. Z. Petre, Civilizaţia greacă şi originile democraţiei. Premise istorice (I), Bucureşti, 1993
58. A. Piatkowski, Istoria epocii elenistice, Ed. Albatros, Bucureşti, 1996
59. N. Platon, Civilizaţia egeeană, vol. I-IV, Bucureşti, 1988
60. G. Posener, Enciclopedia civilizaţiei şi artei egiptene, Bucureşti, 1974
61. J-C. Poursat, Grecia preclasică de la origini până la sfârşitul secolului VII. Istoria Greciei
antice, vol.1, Ed. Teora, Seria Universitas, Bucureşti, 1998
62. G. Rachet, Universul arheologiei, vol. I-II, Bucureşti, 1977
63. M. Riemschneider, Lumea hitiţilor, Bucureşti, 1967
64. H. Schliemann, Pe urmele lui Homer, vol. I-II, Bucureşti, 1979
65. A.M. Snodgrass, Grecia epocii întunecate, Bucureşti, 1994 Al.Suceveanu, Alexandru cel Mare,
Bucureşti, 1994
66. R. Taton, Istoria generală a ştiinţei, Bucureşti, 1978
67. D. Tudor, Mari căpitani ai lumii antice, vol. I-III, Bucureşti, 1969-1975
68. D. Tudor, Femei vestite din lumea antică, Bucureşti, 1972
69. D. Tudor, Figuri de împăraţi romani, vol. I-III, Bucureşti, 1974-1975
70. D. Tudor, Călătoriile împăraţilor Hadrian şi Caracalla, Bucureşti, 1987
71. R. Warner, Iulius Caesar, Bucureşti, 1972
72. A. Weigall, Istoria Egiptului antic, Ed. Artemis, Bucureşti, 1996
73. A. Weigall, Alexandru Macedon, Ed. Artemis, Bucureşti, 2000
74. V. Zamarovsky, Din tainele imperiului hitit, Iaşi, 1980

1.4. CULTURĂ
1. Fr. Bacon, Despre înţelepciunea anticilor, Bucureşti, 1976
2. I. Banu, Platon Heraclitul, Bucureşti, 1972
3. C. Bădiliţă, Miturile lui Palton, Bucureşti, 1996
4. R. Brilliant, Arta romană de la republică la Constantin, Bucureşti, 1979
5. F. Buffiere, Miturile lui Homer şi gândirea greacă, Bucureşti, 1987
6. P. Devambez, Enciclopedia civilizaţiei greceşti, Bucureşti, 1970
7. E. Dodds, Dialectica spiritului grec, Bucureşti, 1983
8. V. Drăguţ, Stilurile Greciei antice, Bucureşti, 1962
9. A. Drâmboiu, De la piatră la hârtie, Bucureşti, 1964
10. G. Dumézil, Mit şi epopee, Bucureşti, 1993
11. * Filosofia greacă până la Platon, vol. I-II, Bucureşti, 1979, 1984 (ediţie îngrijită de I. banu, A.
Piatkowski)
12. E. Faure, Istoria artei. Arta antică, vol. I, Bucureşti, 1970
13. * Figuri ilistre ale antichităţii (Pitagora, Herodot, Hipocrate, Democrit, Aristotel, Teofst,
Euclid, Arhimede, Hieron, Vitruviu, Strabon), Bucureşti, 1967
14. J.C. Fredouille, Enciclopedia civilizaţiei şi artei romane, Bucureşti, 1974
15. M. Gawlikowski, Arta Siriei, Bucureşti, 1979
16. R. Ginnovs, Arta greacă, Bucureşti, 1992
17. M. Gramatopol, Arta imperială a epocii lui Traian, Bucureşti, 1984
18. M. Gramatopol, Artele miniaturale în antichitate, Bucureşti, 1991
19. N. Hennestad, Monumentele publice ale artei romane, vol.I-II, Bucureşti, 1989
20. G. Hurmuziadis, Cultura Greciei antică, bizantină, modernă, Bucureşti, 1979
21. H.W. Janson, History of Art, Ediţia a III-a, New York, 1986
22. V. Kernbach, Miturile esenţiale, Bucureşti, 1987
23. V. Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Bucureşti, 1989
24. H.-I. Marrou, Istoria educaţiei în antichitate, vol.I-II, Bucureşti, 1997
25. W.F. Otto, Zeii Greciei. Imaginea divinităţii în spiritualitatea greacă, Bucureşti, 1995
26. D.S. Pavel, Spiritul Romei. O privire comparativă asupra gândirii politice şi faptei unui
popor, Cluj, 1979
27. D.S. Pavel, Visul lui Scipio. Istoria Romei ca poveste filosofică, Cluj, 1983
28. B. Rutkowski, Arta egeeană, Bucureşti, 1980
29. J. Schmidt, Dictionaire de la mythologie greque et romaine, Paris, 1965
30. J.P. Vernant, Originile gândirii greceşti, Bucureşti, 1995
31. J.-P. Vernant Mit şi gândire în Grecia antică, Bucureşti, 1995
32. P. Vidal-Naquet, Vânătorul negru - Forme de gândire şi forme de societate în lumea greacă,
Bucureşti, 1985
33. Gh. Vlăduţescu, Introducere în istoria filosofiei Orientului Antic, Bucureşti, 1980
34. Gh. Vlăduţescu, Filozofia în Roma antică, Bucureşti, 1991
35. Gh. Vlăduţescu, Filosofia primelor secole creştine, Bucureşti, 1995
36. J.J. Winckelmann, Istoria artei antice, vol.I-II, Bucureşti, 1985

3. SPIRITUALITATE
1. J. Delumeau, Religiile lumii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993
2. W.R. Drake, Astralii în antichitate. Grecia şi Roma, Bucureşti, 1996
3. J. Mitsuo Kitagawa, In căutarea unităţii. Istoria religioasă a omenirii, Bucureşti, 1994
4. N.A. Kun, Legendele şi miturile Greciei antice, Bucureşti, 1958
5. Al. Mitru, Legendele Olimpului, Bucureşti,1973
6. D.M. Pippidi, Studii de istorie a religiilor antice, Bucureşti, 1969
7. F. Robert, Religia greacă, Bucureşti, Ed.Universitas, 1998
8. R. Steiner, Creştinismul ca fapt mistic şi misterele antichităţii, Bucureşti, 1993, 1996

4. VIAŢA COTIDIANĂ
1. Ph. Aris, G. Duby, Istoria vieţii private. De la Imperiul roman la anul o mie, vol. I-II,
Bucureşti, 1994
2. J. Carcopino, Viaţa cotidiană la Roma la apogeul imperiului, Bucureşti, 1964
3. M. Eliade, I.P. Culianu, Dicţionar al religiilor, Ediţia a II-a, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996
4. R. Etienne, Viaţa cotidiană la Pompei, Bucureşti, 1970
5. P. Faure, Viaţa de fiecare zi în Creta lui Minos, Bucureşti, 1977
6. R. Flacélire, Viaţa de toate zilele în Grecia secolului lui Pericle, Bucureşti, 1976
7. K.M. Kolobova, E. Ozereţkaia, Cum trăiau vechii greci, Bucureşti, 1961
8. N. Lascu, Cum trăiau romanii, Bucureşti, 1965
9. M. Lurker, Lexicon de zei şi demoni, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1999
10. K. Michalowski, Cum şi-au creat grecii arta, Bucureşti, 1979
11. A. Tilger, Viaţa şi nemurirea în viziunea greacă, Bucureşti, 1995

5. VARIA
1. * Antichitatea greco-romană despre sport. Antologie, prefaţă, indici şi note de Stela Petecu,
Bucureşti, 1980
2. K. Assimakopoulos, Omoruri în Sparta, Bucureşti, 1983
3. ªt. Bezdechi, Gânduri şi chipuri din lumea antică, Cluj, 1980
4. Boissier, Cicero şi prietenii săi. Studiu asupra societăţii romane din vremea lui Cezar,
Bucureşti, 1977
5. C. Crăciunoiu, Corăbii străbune, vol. I-II, Bucureşti, 1983
6. S.P. Dan, Spiritul Romei, Cluj, 1979
7. S.P. Dan, Visul lui Scipio - Istoria Romei ca o poveste filosofică, Cluj, 1983
8. N. Lascu, Călători şi exploratori în antichitate, Bucureşti, 1986
9. I.M. Marinescu, Străini vestiţi în luptele din Roma veche, Iaşi, 1983
10. R. Patuilius, Locuinţa în timp şi spaţiu, Bucureşti, 1975
11. A. Piatkowski, Sparta, oraş al culturii în sec. VIII î.e.n., în Studii de literatură universală, vol.
I, Bucureşti, 1956, p.191-203
12. E. Rohde, Psyché, Bucureşti, 1985
13. A. Thibaudet, Acropole, Bucureşti, 1979
14. D. Tudor, Pericles, Bucureşti, 1980
15. A. Weigall, Nero, Ed. Artemis, Bucureşti,1997
16. H.H. şi A. Wolg, Drumul lui Ulise, Bucureşti, 1981