PIERRE LEVEQUE → EXPANSIUNEA GREACĂ

Un fenomen esenţial se petrece pe întreg parcursul epocii arhaice: grecii provenind din ţinuturile ocupate odinioară (Grecia
continentală şi Anatolia) întemeiază colonii pe ţărmurile Mediteranei şi ale Mării Negre. Acest fenomen începe în jurul anului
775 a.Chr. şi se încheie în linii mari în jurul anului 550 a.Chr., continuând chiar în anumite privinţe până în 500 a.Chr.în ceva
mai mult de două secole Mediterana devine un lac grecesc.
Tot acest fenomen se bazează pe noua vitalitate a elenismului. Abia ieşită din epoca geometrică, în decursul căreia fusese nevoită
să trăiască izolată, lumea greacă se deschide spre exterior: reia legăturile cu Asia şi, în acelaşi timp, porneşte spre Apus.
Totuşi, acest dinamism nu este singura cauză a expansiunii greceşti. Acestuia i se adaugă deficienţele lumii greceşti:
suprafaţa cultivabilă a teritoriului este mică, nemaivorbind de faptul că solul grecesc este destul de slab fertil. La aceasta se
adaugă proasta repartiţie a pământurilor, situaţie care se înrăutăţeşte în mod progresiv, pe măsură ce moştenirea
fragmentează excesiv bucăţile de pământ şi aşa mici, în vreme ce bogătaşii îşi rotunjesc domeniile în detrimentul celor micilor
proprietari. Astfel că aceştia sunt nevoiţi să plece pe mare din două motive: foamea de pământ şi foamea propriu-zisă.
O altă deficienţă a este faptul că lumea greacă e incapabilă să trăiască în autarhie, datorită faptului că solul nu este fertil, subsolul
este sărac de minerale, iar pădurile nu furnizează suficient lemn. În schimb lumea greacă produce în excedent vin, untdelemn
şi produse de lux. Ca urmare, întemeierea unei colonii, înseamnă în primul rând crearea unui debuşeu în care Grecia să-şi
verse produsele şi de unde să-şi procure materiile prime (minereu şi lemn) şi cele de maximă necesitate (grâu, orz).
Bineînţeles că această idee nu a apărut de la început, ci s-a dezvoltat progresiv pe măsura descoperirilor.
Acestor motive permanente li se adaugă unele de moment. În cursul luptelor dintre facţiuni care dezbină oraşele, învinşii îşi caută
norocul pe alte meleaguri: astfel messenienii alungaţi de compatrioţii loor iau parte la întemeierea Regionului. Uneori avem de-
a face cu oameni dezgustaţi de viaţă, sau de criminali care se exilează: partenienii, bastarzii din Sparta, născuţi în timpul
primului război cu Messenia, incapabili să suporte discreditul social, colonizează Tarentul. Astfel, pentru mulţi greci
colonizarea este singurul mijloc de a scăpa de necazuri, de animozităţi, de asuprire sau de pedepsele la care ar trebui să fie
supuşi dacă ar rămâne în patria lor.
Înainte de a hotărî să emigreze, grecii se duceau să consulte un oracol, care desemna ţinutul unde urmau să se ducă colonii şi
locul ude trebuia stabilită cetatea. Dacă emigrarea era decisă de către stat, atunci se adunau voluntarii: oamenii nevoiaşi,
străinii care, în noua aşezare vor deveni cetăţeni cu drepturi egale. În fruntea acestora era numit un şef al expediţiei, oikistes
(întemeietor – care avea puteri de rege şi care primeşte la moarte onorurile rezervate eroilor), căruia i se alăturau auxiliarii,
topometrii şi topografii, precum şi câţiva ghicitori. Emigranţii îşi luau cu ei altarul domestic şi focul sacru, aprins la focul
pritaneului cetăţii-mame şi care urma să slujească la aprinderea focului în pritaneele noii cetăţi. Fiecare cetate avea charta sa
particulară, în care erau prescrise regulile funcţionării sale şi raporturile acesteia cu metropola.
Colonii al căror număr rareori depăşea câteva sute, odată ajunşi pe noile meleaguri îşi luau toate măsurile de siguranţă. Îşi aleg un
amplasament într-un ţinut fertil şi în jurul unei poziţii defensive, ce aminteşte de Acropole, şi care să aibă un cât mai propice
loc de acostare. Apoi, aceştia se impun indigenilor, fie prin forţă fie pe cale paşnică. După aceea intră în acţiune topometrii şi
topografii, care vor măsura şi vor împărţii terenul în loturi egale, pe care oikistes le atribuie coloniştilor prin tragere la sorţi.
Oraşul nou-înfiinţat se organizează în jurul unei vetre în care s-a pus focul sacru şi alături de care a fost îngropat un bulgăre
din pământul patriei. La început, acesta nu este decât un biet pâlc de colibe de chirpici împrejmuite de un zid de incintă, dar în
câteva decenii acesta poate să ajungă o aglomeraţie urbană în toată splendoarea ei.
Organizarea noului oraş copiază instituţiile metropolei, dar se bucură de o independenţă politică absolută. Desigur, că nu sunt
tăiate toate legăturile cu metropola: colonii folosesc dialectul oraşului de origine, zeii veneraţi sunt aceiaşi ca si cei din
metropolă şi sunt în continuare onoraţi prin trimiterea de ambasade religioase la marile festivităţi, la fel locuitorii noi cetăţi
acordau privilegii cetăţenilor metropolei stabiliţi în oraşul lor. Totuşi, legăturile dintre metropolă şi colonie au fost foarte variate:
acestea tindeau în general să fie pe bază de alianţă. Astfel în momentul în care Syracusa este atacată de athenieni, aceasta
nu ezită să cheme în ajutor Corinthul. Totuşi, este cunoscut şi faptul că oraşul Corcyra, socotind că este abuzivă intervenţia în
 treburile sale a Corinthului, cetatea sa mamă, a chemat în ajutorul să Athena şi s-a angajat într-un război care a istovit forţele
Greciei.
Cetăţile stabilite în regiuni barbare au trebuit adesea să lupte contra băştinaşilor. În Sicilia, în ciuda revoltelor şi a subjugării primilor
ocupanţi, relaţiile dintre coloni şi localnici au fost în general paşnice şi aceste populaţii, treptat, s-au grecizat. Masalia (Marsilia)
din Gallia, a fost tot timpul în luptă cu lugurii şi până la urmă a fost nevoită să apeleze la ajutorul romanilor. Bizanţul şi cetăţile
Hellespontului au fost mai mereu ameninţate de traci, în timp ce relaţiile cetăţilor greceşti de la Pontul Euxin cu sciţii nu au fost
întotdeauna paşnice. În Asia Mică, în lupta împotriva marilor state organizate (Lydia, apoi Persia), cetăţile greceşti au fost
subjugate şi n-au fost eliberate decât de grecii din Europa şi macedoneni.
În cursul evoluţiei procesului de colonizare se pot distinge două perioade:
 Prima perioadă (cca. 775-675) corespunde unei colonizări spontane, de tip agrar. Colonii sunt nişte oameni singuratici
în căutare de câmpii mănoase pe care le smulg cu forţa de la indigeni, cere de cele mai multe ori sunt reduşi la şerbie sau sunt
obligaţi să plătească tribut. Relaţiile acestora cu metropola sunt foarte reduse, neputându-se vorbi de nici un fel de comerţ.
Două mari zone sunt afectate de acest fel de colonizare: cele trei peninsule Chalkidice, Italia Meridională şi Sicilia, care au o
singură calitate comună, aceea de a pune la dispoziţia colonilor ogoarele lor mănoase. Metropolele aparţin majoritatea de
Grecia continentală, datorită faptului că încă cetăţile Asiei Mici nu suferă de alarmanta problemă a stenohoriei (lipsei de
pământ). Totuşi, după acest prim val încep să apară şi alte perocupări: alegerea unor locuri anume cum ar fi cel din
strâmtoarea Mesina sau de la Cumae (In Sicilia şi Italia), denotă urmărirea unor obiective comerciale. Chiar dacă aceştia vin
din cele mai dezvoltate oraşe greceşti, ei sunt coinştienţi atât de acuitatea prblemei agrare cât şi de nevoia unor debuşeuri
pentru produsele unui artizanat aflat în plină dezvoltare în mijlocul unor aglomeraţii urbane care nu0şi mai pot asigura hrana
decât prin importuri de grâu.
 A doua perioadă (cca. 675-550) se caracterizează prin accentuarea preocupărilor comerciale, deja subiacente
celei dintâi. Colonizarea încă îşi mai păstrează caracterul agrar şi încă mai caută pământuri fertile, ce deveniseră tot mai rare,
dar în timp ce nevoia de alimente creştea, sporeau şi posibilităţile de export. Apar astfel unele colonii care nu au alt rol decât
să intermedieze schimbul dintre popoarele barbare şi metropolă (emporia). Acestea nu mai posedă terenuri în interior, iar
locuitorii lor n mai sunt exclusiv ţărani. Relaţiile cu autohtonii sunt excelente, datorită nevoilor de ambele părţi: a grecilor pentru
cereale şi materii prime şi a barbarilor pentru produse finite (piese de artizanat, vin şi untdelemn). La fel relaţiile cu metropolele
sunt mult mai strânse, care joacă acum un rol mult mai direct şi mai hotărâtore în problema expansiunii, căutând să creeze
adevărate reţele pentru propriul lor comerţ. Aria de extensiune se lărgeşte: Grecia Magna îşi păstrează prestigiul, dar
colonizarea face din Marea Neagră un lac milesian, ajunge în Egipt, iar apoi în Gallia şi Iberia. Metropolele nu mai sunt doar
cele din Grecia continentală, ci şi cele din Ionia, care cunosc un adevărat avânt comercial. De acum, lupta pentru debuşee
devine o luptă pe viaţă şi pe moarte, şi va fi cea care nu de multe ori va provoca războaie între cetăţi.