Relațiile coloniștilor greci de pe țărmul Mării Negre cu populația autohtonă

MONICA DRAGOMIRESCU
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Facultatea de Istorie, Master „Patrimoniu și turism cultural”, Anul I

Actualul teritoriu al Dobrogei era denumit în Antichitate „Sciția Mică”, fiind locuit, înainte
de colonizarea grecească, de către purtătorii civilizației definite drept cultura Babadag.
Potrivit cercetărilor arheologice, în etnicul acestora trebuie să fie identificați tracii și geții.
Odată cu Marea Colonizare Greacă, regiunea vest-pontică intră într-o nouă etapă de
evoluție. Primii coloniști greci au fost atrași de aceste pământuri datorită avantajelor
comerciale pe care acestea le ofereau. Încă din secolul VII î.Hr., locuitorii din Milet își
desfăceau aici mărfurile, unde au fondat un mare număr de așezări, alcătuind astfel un
veritabil imperiu colonial. Cea mai veche dintre acestea a fost „apoikia” (colonia) Histria,
amplasată într-un mic golf din vecinătatea limanului Sinoe. Au urmat Olbia (la gurile râului
Bug), Apollonia (astăzi orașul Sozopol din regiunea Burgas), Odessos (Varna), Tomis, Tyras
(Cetatea Albă) și alte așezări care încă mai conservă urmele vechilor greci. În realitate, nu se
cunoaște exact cât de departe au pătruns aceștia, se poate doar presupune pe baza
descoperirilor arheologice că s-au extins către sud, trecând prin Muntenia și ajungând până în
actuala Oltenie, iar către nord în Moldova.
Se poate astfel constata existența unui comerț foarte intens între greci și autohtoni, fapt
care indică un grad înalt de colaborare economică între cele două civilizații. Dacă ținem
seama de relatările lui Herodot conform cărora o căpetenie a familiilor nobile grecești alegea
locul așezării și împărțea loturi egale coloniștilor, ba chiar uneori acest lider o lua de soție pe
fiica regelui indigen, rezultă că, inițial, aceste relații au fost pașnice, bazate pe strânse legături
economice, politice și culturale. Din punct de vedere arheologic, caracterul pașnic al acestor
conexiuni este reliefat de lipsa fortificațiilor din coloniile pontice, dar și de faptul că
necropolele nu erau folosite în comun. Ca atare, majoritatea cercetătorilor au concluzionat că
procesul de colonizare a avut loc pe cale pașnică, dacă nu cu acordul vădit, atunci cel puțin
fără vreo împotrivire violentă din partea autohtonilor.
Pacifismul manifestat poate fi explicat prin interesul aristocrației militare în posedarea
unor bunuri valoroase, rezultate ale culturii și civilizației grecești, ori în întreținerea unor
raporturi trainice de autoritate cu locuitorii noilor cetăți înființate. Prezența artefactelor
grecești în mediul autohton vădește și consolidează prestigiul căpeteniilor locale. Mai mult
decât atât, se presupune că ar fi avut loc căsătorii mixte între greci și autohtoni, deși acest fapt
nu a putut fi confirmat de niciun izvor istoric sau descoperire arheologică.
Odată cu intensificarea puterii militare a indigenilor și cu constituirea unor formațiuni
politice, a sporit și numărul atacurilor și al raidurilor de pradă asupra populației. Așa se face
că, începând din secolul VI î.Hr., coloniile încep să construiască fortificații pentru a se proteja
de acțiunile de jaf întreprinse mai ales de către perșii conduși de Darius I.
 Cu timpul, activitatea comercială a coloniilor grecești înflorește datorită spiritului
negustoresc al grecilor, care erau cunoscuți ca fiind foarte cinstiți în comerț, iar mărfurile pe
care le exportau erau de o calitate superioară (din Chios, Efes, Delos ș.a.). Când se întâmpla
ca valoarea produselor autohtone (grâne, lemn, blănuri, pește, miere, ceară ș.a.m.d.) să o
depășească pe cea a grecilor, negustorii greci aveau grijă să întoarcă diferența de valoare.
Ramură fundamentală a economiei elenice, comerțul se baza pe câștigurile obținute din
schimbarea mărfurilor aduse de peste mări cu bunurile agricole ale băștinașilor. Desigur,
grecii practicau și ei agricultura, mai ales că au înființat centre care adunau rezerve de cereale
atât pentru propriul consum, cât și pentru comerț. Așezarea de la Tariverde este un bun
exemplu în acest sens, aici având sa fie descoperit un bogat material ceramic grecesc, toarte
de amfore ștampilate, precum și monede histriene din bronz, indicând astfel o viață
comercială intensă.
În ce privește ceramica autohtonă, se poate constata că, la început, aceasta apare destul de
rudimentară, menținând concepțiile și tipurile ceramice hallstattiene. Încetul cu încetul,
formele tradiționale sunt abandonate, astfel că încep să fie preluate tipurile de vase grecești.
Într-un final, ceramica locală ajunge să nu mai aibă aproape nimic în comun cu cea getică din
acea perioadă. Aceste observații au fost atestate îndeosebi la Histria, unde s-au efectuat
săpături arheologice exhaustive.
La rândul ei, moneda a avut rolul de a facilita comerțul dintre greci și indigeni. Cetățile
vest-pontice au emis pentru prima dată un fel de semne premonetare sub forma unor vârfuri
de săgeți, turnate în anumite tipare bivalve. Ele sunt considerate de origine grecească datorită
faptului că au fost descoperite cel mai adesea în regiunea litorală, în cantități considerabile la
Histria ori la Tomis. În cazul Histriei, este atestată baterea monedei începând cu secolul V
î.Hr., cele mai vechi emisiuni fiind didrahmele care aveau reprezentate pe avers două capete
umane, iar pe revers un vulture pe un delfin (stema cetății).
Atât colonizatorii, cât și aristocrația tribală băștinașă manifestau interes față de schimbul
comercial, membrii elitelor începând să poarte tot mai des mantie din stofă grecească – ca
dovadă a impactului pe care l-a exercitat civilizația grecilor asupra localnicilor. La rândul lor,
și geții au beneficiat de avantaje de pe urma acestor raporturi comerciale, dat fiind că erau
producătorii de primă mână ai mărfurilor preferate de eleni.
Vasile Pârvan nota că „Dunărea, până la confluența ei cu Siretul, era o apă grecească…”,
făcând trimitere la amploarea colonizării grecești. Influența acesteia s-a repercutat în mod
decisiv asupra organizării social-politice a autohtonilor, determinând evoluția uniunilor
tribale, dar și apariția robiei în regiunea carpato-danubiano-pontică. Unii cercetători sunt de
părere că a existat și o însemnată influență spirituală, având în vedere că o serie de zeități de
sorginte elenă a pătruns în religia geților. Într-o manieră similară, multe zeități de sorginte
tracică și-au făcut apariția în mitologia elenă, printre care se numără Orfeu și Dionysos.
În jurul secolului III î.Hr., relațiile dintre greci și autohtoni încep să se deterioreze din
pricina faptului că triburile geto-dacice tind să se emancipeze din punct de vedere politic. În
acest sens, trebuie menționat așa-numitul decret histrian al lui Agathocles, datat cu
aproximație în anul 200 î.Hr. Inscripția vine să mulțumească acestui erou pentru acțiunile
întreprinse în vederea salvării cetății de ofensiva unei căpetenii trace numite Zoltes. În acele
vremuri, avuseseră loc repetate atacuri ale popoarelor de la sud de Dunăre pentru jaf și pradă;
este interesant că triburile nu urmăreau cucerirea unor teritorii, scopul lor fiind exclusiv
desfășurarea unor campanii de pradă.
În acest context, Zoltes a atacat Sciția Mică și a devastat o regiune vastă, de la Bizone
(Kavarna din zilele noastre) până la redutabila Histria, fiind probabil atras de relativa
prosperitate a teritoriului (la mare căutare erau grânele de aici). Agathocles a fost trimis ca sol
la regele trac pentru a negocia un acord cu atacatorii, reușind să răscumpere pacea temporar.
Prin aceste tratative s-a reușit câștigarea unui timp prețios, ținând cont că Histria urma să
primească ajutor din exterior. Regele get Rhemaxos, care controla cetățile grecești de la
Marea Neagră, și-a trimis fiul, Phradmon, cu șase sute de călăreți în ajutorul Histriei. În cele
din urmă, Zoltes a fost înfrânt, iar tracii s-au retras, cetatea fiind astfel salvată de la distrugere.
Histrienii l-au văzut pe Agathocles drept salvator datorită faptului că el a condus solii în
taberele implicate și a reușit să prevină un atac pustiitor, motiv pentru care i-au conferit
distincții onorifice.
Documentul analizat este, așadar, semnificativ pentru ilustrarea relațiilor dintre greci și
localnici (tracii și geții), în faza de mijloc a epocii elenistice.
O altă sursă demnă de menționat în acest scop este reprezentată de un decret histriot care
amintește pe Zalmodegikos, o căpetenie getică ce intrase în conflict cu băștinașii, pustiise
orașul și luase în prizonierat nu mai puțin de șaizeci de locuitori. Pentru aplanarea
diferendelor, au fost trimiși trei soli, care au negociat cu succes repatrierea ostaticilor, precum
și restabilirea unor drepturi, de pildă cel de a putea exploata teritoriul agricol ori de a putea
pescui comercial pe întinderile de apă. Pacea în zonă a fost garantată de Zalmodegikos în
schimbul perceperii unui tribut de la localnici și a recunoașterii de către aceștia a supremației
regelui get. În această perioadă, elenismul se afla în curs de extindere către întreg spațiul
oriental, iar geto-dacii au fost incluși spre trebuința lor în acest proces.
Odată cu secolul II î.Hr. se face simțită expansiunea romană, ceea ce determină
transferarea nucleului politic către zona montană. Acesta este principalul motiv pentru care nu
mai regăsim în izvoare informații referitoare la relațiile coloniștilor greci cu indigenii geți.
Conjunctura actuală a stăruit până în timpurile lui Burebista, care între anii 55-48 î.Hr. a adus
sub stăpânirea sa cetățile pontice.
Metropolele au beneficiat și ele de pe urma relațiilor comerciale prospere, întrucât acestea
deveniseră prestigioase centre meșteșugărești, dar și centre de venit impunătoare, care au
format în secolele V-IV î.Hr. Liga Ateniană. Într-atât de marcantă fusese influența grecească,
încât în delimitarea istoriei tracilor, epoca veacurilor VIII-II î.Hr. a fost numită elenistică.
Pe plan cultural, aceste conexiuni s-au materializat sub forma unor informații valoroase
consemnate de către cei mai străluciți cărturari ai vremii: Herodot din Halicarnas și Tucidide
au scris despre originea și teritoriul geto-dacilor, Xenofon le-a apreciat calitățile militare,
Platon s-a referit la iscusința lor în domeniul medicinei, iar Strabon a evidențiat unitatea
lingvistică și a definit cea dintâi etapă a genezei statale.
Cât privește meșteșugurile, geții au preluat de la greci tehnicile de prelucrare a teracotei, a
oglinzii și a pietrei. La rândul lor, grecii au resimțit variate influențe ale civilizației geto-
dacice, care avea și ea un anumit grad de evoluție.
 Relațiile dintre coloniștii greci și populația autohtonă au cunoscut, practic, avantaje
reciproce, alcătuind în ansamblu o civilizație balcanică. Valorile însușite în această perioadă
aveau să își lase amprenta asupra popoarelor în curs de formare din regiune, ce ulterior avea
să constituie leagănul civilizației est-europene.

BIBLIOGRAFIE

 Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, „Istoria Dobrogei”, editura Ex Ponto, Constanța,

1998;
 Dionisie Mihail Pippidi, „Studii de istorie și epigrafie”, editura Academiei Republicii
Socialiste România, București, 1988;
 Idem, „Contribuții la istoria veche a României”, editura Științifică, București, 1967;
 Hadrian Daicoviciu, „Regatul lui Remaxos”, în revista „Acta Musei Napocensis”, IV,
1967;
 Ioan Russu, „Zoltes și Remaxos”, în revista „Apulum”, VI, 1963;
 Ligia Ruscu, „Relațiile externe ale orașelor grecești de pe litoralul românesc al Mării
Negre”, editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002;
 Zoe Petre, „Civilizația greacă și originile democrației. Premise istorice (I)”, editura
Erasmus, București, 1993;
 Prelegerile profesoarei Daniela Buga, Chișinău, 2009, de pe site-ul web
https://stefanbolocan.wordpress.com/2010/07/12/sa-ne-cunoastem-istoria-relatiile-
colonistilor-greci-cu-geto-dacii/.