Junii din Șcheii Brașovului

Repertoriul vast de obiceiuri, tradiții și ritualuri care alcătuiesc folclorul românesc reflectă
în diverse moduri sentimentele, viziunea, aspirațiile și credința acestui popor. Șcheii Brașovului
constituie o zonă pur românească din vremuri străvechi, încă dinainte de înființarea cetății
medievale a Brașovului, astfel încât aici putem observa o serie de datini specifice.
În Țara Bârsei și în împrejurimile Sibiului, denumirea de „juni” era dată feciorilor, iar cea
de „vătaf” conducătorului lor. La rândul lor, și ajutoarele vătafului purtau diverse denumiri, în
Șchei aceștia fiind cunoscuți ca „armaș mare” și „armaș mic”; apoi apare „sutașul” cu rolul de
a-i supraveghea pe junii de companie, pe casieri și controlori, de purtarea steagului se ocupa
„stegarul”, iar „chemătorii” reuneau oamenii la petreceri.
Junia era precedată de o perioadă de inițiere, în care tinerii erau pregătiți pentru a intra în
rândul junilor. Pentru aceasta, era ales un loc izolat, fiind separați de restul copiilor și femeilor.
În cazul șcheienilor, este vorba de Pietrele lui Solomon, o poiană înconjurată de cinci stânci
uriașe și o grotă atribuită legendarului rege Solomon. În timpul pregătirii, tinerii erau supuși la
diverse probe dificile, cum ar fi lipsa de somn, post, sete ori cățăratul pe stânci.
Există nu mai puțin de șapte grupuri de juni, unele dintre ele având să fie constituite mai
târziu, în contextul luptei românilor din Șchei pentru libertate și pentru redobândirea drepturilor
istorice. Mai întâi, avem Junii Tineri, adică vechea ceată a feciorilor alcătuită din bărbații
necăsătoriți. Junii Bătrâni s-au constituit după anul 1877 din rândurile bărbaților căsătoriți, din
necesitatea sporirii numărului celor care luptau pentru apărarea ținutului. Junii Naționali Albi
(purtând veșminte de culoare albă) s-au format în anul 1860 în contextul înființării Asociațiunii
Transilvănene pentru Cultura și Literatura Poporului Român (ASTRA), majoritatea făcând
parte din breslele măcelarilor și negustorilor din Șchei. Junii Curcani au luat ființă în anul
1879 din rândurile bărbaților căsătoriți care locuiau „Pe Coastă”, ca un răspuns la participarea
simbolică a șcheienilor la Războiul pentru Independență (având în vedere că participarea
efectivă le era interzisă românilor ardeleni). Junii Roșiori s-au desprins în 1908 din grupul
Junilor Albiori, încorporând bărbații căsătoriți de pe „Cacova”. Junii Dorobanți s-au format
ca grup distinct în anul 1924, din rândurile junilor căsătoriți din zona Curcanilor și de pe Coastă.
În fine, Junii Brașovecheni s-au constituit în 1922 și au obținut statut juridic în 1929, înglobând
românii stabiliți în Brașovul Vechi, ca semn al trăirii istorice comune cu șcheienii.
Femeile din Șchei aveau un rol redus în cadrul obiceiurilor tradiționale, dar ele nu erau pe
deplin absente. De pildă, regăsim „junițele”, cum erau ele numite, a doua zi de Paști, luni, când
feciorii mergeau după ouă roșii și le stropeau cu parfum. Totodată, erau prezente la „jocurile
strămoșești”, fiind scoase la horă de feciori și jucând împreună bătuta, călușarul și altele.
Înainte de venirea sașilor, românii din Șchei și cei din Brașovul Vechi au avut spațiu și
tradiții comune, însă odată cu acest eveniment s-a produs o ruptură, închegată abia după 1918.
Un vechi obicei astăzi uitat avea loc în ziua de Rusalii, când bărbații, femeile și copiii
porneau seara către muntele Postăvarul, nu înainte ca vătaful să bată din poartă în poartă cu
ciocanul în formă de șarpe care era nelipsit de la fiecare ușă, pentru a-i îndemna pe localnici să
li se alăture. Ajungeau pe munte târziu, cu dificultate, unde așteptau în frig toată noaptea până
când, în zorii zilei, aruncau cu ce aveau la îndemână spre soare, ca nu cumva „vârcolacii” să i-
l răpească. Observăm aici cultul soarelui, moștenit de la strămoșii daco-geți (aceștia socoteau
că astrul era în pericol de a fi „mâncat” de balauri). De asemenea, simbolul șarpelui de la porțile
șcheiene este recunoscut ca stindard sacru al războinicilor traco-daci. Se credea că, prin gura
acestuia, sufletul provenit din univers și purtat de vânturi pătrundea șuierând în ființele
luptătorilor, îndemnându-i la luptă.
Un alt element nelipsit de la procesiunile junilor era buzduganul, identificat cu misiunea lor
principală, ca organizație militară de apărare. În timpul ritualurilor medievale, junele primea
buzduganul, ca armă rituală în cadrul unui ceremonial care lua o formă dansantă de tip horă,
acesta servind la uciderea animalelor de jertfă. Când au apărut alte arme de luptă, mai avansate
(pușca, pistolul), rolul buzduganului a fost diminuat, devenind un însemn colectiv al juniei.
În amintirea vremurilor de luptă, astăzi se mai desfășoară solemne hore ritualice, în cadrul
cărora buzduganul este aruncat în sus de trei ori de către fiecare membru al junilor. Chiar și
spectatorii se pot înscrie pentru aruncarea buzduganului, cu învoirea vătafului și în schimbul
unei sume de bani benevole, introdusă într-o pușculiță specială denumită „bicăn”.
Socotită drept o ocazie de a-și demonstra puterea și dibăcia, era o mândrie aruncarea
buzduganului cât mai sus și prinderea lui în mână. În același timp, putea fi o probă de măiestrie
pentru tinerii care solicitau intrarea în grupul de juni, trebuind să se dovedească vrednici de
această onoare. Era vorba de a ține în mâini unealta sacră a jertfirii și de a participa astfel la
îndeplinirea jertfei. Este de menționat că, în trecut, femeile și copiii nu aveau voie să atingă
buzduganul. Hora junilor se repeta deseori începând cu ziua de Paști și terminând cu maialurile
(serbările) de după Paști, motiv pentru care ea purta numele de „dansul buzduganului”. În restul
anului, acesta era odinioară păstrat de preot și înmânat vătafului numai cu ocazia sărbătorilor,
de unde și aspectul sacru al ritualului.
O altă tradiție, de data aceasta legată de sărbătoarea Bunei Vestiri (Blagoveșteniile), este
reprezentată de „ieșirea cu surla” în Șcheii Brașovului. Cu acest prilej au loc primele întâlniri
ale vechilor Juni, precum și înscrierea tinerilor care intenționează să intre în comunitatea lor. În
vechime, adunarea junilor premergătoare „ieșirii cu surla” se făcea la „gazdă”, în casa destinată
junilor pentru tot timpul sărbătorilor, apoi în casa vătafului.
Surla, arhaic instrument de suflat, cunoscută de bătrâni ca „sfânta surlă”, este deținută numai
de Junii Tineri și scoasă pe 25 martie a fiecărui an, adică de Bunavestire, obiceiul având și
caracter de „bună vestire” a unui an nou. Cântecul emis de surlă se transmite din generație în
generație de surlaș, care predă ștafeta atunci când simte că nu mai este în stare să iasă la joc.
Surlașul este însoțit doar de o parte din Junii Tineri și rareori din rândul celorlalte grupuri, care
îi așteaptă pe la troițele lor.
Astăzi, din păcate, ieșirea cu surla este aproape nesesizată de către populația Șcheiului și
total necunoscută de brașoveni. Ea păstrează, însă, același calendar din bătrâni. În ziua de
Blagoveștenii, după ce ies din biserică, Junii Tineri îmbrăcau hainele de june (azi nu), în jurul
amiezii, se duc la vătaf, apoi trec pe la ceilalți juni de frunte, încolonați câte doi, lor alăturându-
li-se aspiranții din acel an la junie. Fac un popas în Piața Prundului (azi Piața Unirii), unde cântă
din surlă, de obicei de trei ori, unul și același cântec sacru și arhaic, după care pornesc către
Podul Crețului, pentru a urca pe Coasta Prundului. La troița de aici sunt așteptați de alți Juni
Tineri sau din alte grupuri. Se întinde masă (în special pește prăjit, fiind dezlegare la pește de
Bunavestire), „rachie”, „rozol” sau „șpârlă”, cum spun șcheienii tăriilor.
În drum spre Coasta Prundului se cântă mai multe cântece cu caracter haiducesc, înșiși junii
având un aspect haiducesc prin purtarea de pistoale la brâu. Inițial, surlașul era însoțit și de
„cimpoier”, care avea misiunea de a cânta din cimpoi pe Coasta Prundului după ce surlașul
trăgea de trei ori din surlă, în trei direcții diferite, pentru a fi auzit din toate părțile Brașovului.
Un obicei, pe cât de neașteptat, pe atât de semnificativ pentru a recunoaște caracterul
îndepărtat istoric de factură tribală este „îngroparea vătafului” la „Podul Dracului”. Acest
ceremonial păstrează și astăzi un caracter ocult, de obicei având loc la sfârșitul unor petreceri
ale junilor. Vătaful era legat pe o scară fedeleș, pe care se punea un strai gros sau o pătură (de
obicei în joia Paștilor), purtat de patru juni, în timp ce alți doi se mascau, unul în popă, altul în
dascăl cântăreț (element preluat evident în epoca creștină); câțiva boceau în cântece pocite, prin
care imitau bocete autentice parodiind textele bisericești. Nu lipsea nici talanga, ca la un
ceremonial de înmormântare. Vătaful era dus pe străzile Șcheiului, pe unde s-a umblat în lunea
Paștilor după ouă roșii, cu opriri la cârciumi. Dacă ploua îl mai așezau și sub streașina casei să-
l ude, spunând „că-l înmoaie, c-a fost cam aspru”. Către zorii zilei ajungeau la Podul Dracului,
fiind aruncat în fundul văii, azi fără apă. Până nu promitea o cantitate de băutură respectabilă,
nu era scos din groapă. Au fost situații în care nu s-au înțeles, motiv pentru care, în semn de
protest, junii l-au așezat cu scară cu tot, legat, pe poarta casei lui sau chiar în locuri publice.
S-a apreciat că îngroparea vătafului simbolizează „întoarcerea la origini și renașterea odată
cu regenerarea naturii”, reamintind de momentul psihologic utilizat de Zamolxis, când îi iniția
pe discipoli în misterele cultului său. Obiceiul poate proveni și din Egiptul antic, deoarece îl
găsim la regi, care în fiecare început de an, simulau că mor, se îngropau și renășteau mai
puternici și mai viguroși. Acest obicei este astăzi practicat numai sporadic, unii juni codindu-
se să se mai supună acestor „traumatisme medievale”.
Un alt ceremonial inedit e reprezentat de „aruncarea în țol”: de regulă, Joia luminată, după
amiază, Junii se adunau la vătaf, apoi mergeau sub Tâmpa, unde petreceau cu plăcinte, pentru
ca seara să facă petrecere la armașul mic sau la vătaf. După petrecere, ca o distracție, fiecare
june era „aruncat în țol”. În ce consta? Mai mulți juni (până la 10) țineau capetele unei pături
groase și fiecare june era aruncat de trei ori în sus la o înălțime impresionantă. Acesta era socotit
drept un ritual de inițiere. Junele care nu era dat joia în țol (din motive diverse: se temea, lipsea,
refuza) era dat în țol a doua zi, vinerea, în Piața Prundului, văzut atunci ca un lucru rușinos.
Astăzi, aruncarea în țol se face doar vinerea în Piața Prundului fără a fi lucru de ocară pentru
nimeni, ba dimpotrivă, festivismul este și mai pronunțat, fiind admirați de cei ce-l privesc.
Între multe ritualuri, care amintesc de îndepărtata epocă precreștină, tribală, se păstrează în
obiceiul Junilor din Șchei și „Cățeaua”, un joc burlesc, căruia i se spunea și „piperul”, pe care
îl practicau Junii Tineri până nu de mult, iar în ultimii ani este cam uitat. El se petrecea în
vremurile vechi, noaptea, în casa vătafului, când Junii se dezbrăcau până la brâu și se băteau cu
ciomegele. Cei care întârziau dezbrăcarea erau „ciomăgiți” bine. Ritualul nu înceta până când
unul dintre juni (de obicei vătaful) nu striga: „Măi, a venit cățeaua de la moară!”. Aceasta era
o reminiscență a vechilor rituri de inițiere, evocând, prin forma de manifestare, rezistența la
suferința fizică.
În ansamblul lui, obiceiul Junilor și-a mai pierdut din valențele rituale amintite, în parte din
pricina regimului autoritar, care a făcut să se accentueze valențele ceremoniale și implicit pe
cele artistice. Laicizarea este unul din aspectele esențiale ale evoluției obiceiurilor populare în
toată perioada comunistă. Această laicizare a afectat inclusiv vechiul obicei al șcheienilor de a
amplasa câte o cruce (troiță) la răscruce de drumuri și pe colinele dealurilor care străjuiau satele.
Din cele peste 60 de troițe identificate documentar, multe au dispărut sub vitregia timpurilor,
altele în vâltoarea evenimentelor conflictuale și chiar sub vitregia neglijenței și a ignoranței.
Toate ritualurile descrise ascund în interiorul lor bogății ale unui trecut îndepărtat în care
orice lucru era plin de semnificație prin evoluția lui în sfera sacrului. Obiceiul Junilor rămâne
și astăzi o tradiție care produce plăcere sărbătorească și estetică, prilej de elogiere a primăverii
în cadrele creștine ale sărbătorilor de Paști, dublat de forme de exprimare ale unui timp arhaic.