Caligrafia

Caligrafia, sau arta de a scrie frumos, a evoluat în timp de la o îndeletnicire a cărturarilor şi

mai târziu a scribilor, astăzi făcându-se simțită doar printre pasionați. Cuvântul provenit din
limba greacă veche înseamnă efectiv scris frumos (kalli = frumos, gráphia = scris) și cuprinde
multe stiluri, împărțite în două mari categorii: scriere alfabetică şi scriere în pictograme.

Apariția scrisului
Încă din epoca de piatră, omul preistoric a simțit nevoia de a-și fixa momentele importante
din viața cotidiană pe pereții locuinței sale, peștera, prin anumite semne ideografice. Primele
sisteme de scriere a limbii, nu doar a cifrelor, se consideră că au apărut în epoca bronzului, sub
forma pictogramelor cioplite sau imprimate într-un material ca piatra sau argila.
Cele mai cunoscute sunt hieroglifele vechilor egipteni, cu frumoasele lor imagini
pictografice, conservate pe zidurile templelor și ale mormintelor. Tot egiptenii au dezvoltat și
scrierea demotică, un sistem alfabetic folosit pentru scrisul cursiv de mână.
În Mesopotamia din jurul anului 3000 î. Hr., a apărut scrierea cuneiformă, în Mesoamerica
în 600 î. Hr., hieroglifele mayașe, iar în China anului 2700 î. Hr., caracterele chinezești.
Scrierea cuneiformă, considerată prima scriere din lume, a fost inventată de sumerieni care
au început de la desenarea unor imagini, pe care le-au transformat mai apoi în simboluri în
formă de cuie sau ace, săpate în piatră sau imprimate pe tăblițe de ceramică sau lut.
Hieroglifele mayașe au fost aduse la viață de civilizația mayașă, care folosea logograme și
glife, pictate pe ceramică, pereți și hârtie. Unele logograme erau sculptate în lemn sau piatră și
modelate în stuc, iar apoi pictate.
Scrierea chineză a fost dezvoltată în nordul Chinei sub forma unor ideograme, semne
picturale care mai sunt folosite și azi în alfabetul chinezesc. Ca și instrumente, chinezii foloseau
penelul și cerneala, fie pe materiale moi sau pe materiale mai neobișnuite (os, bronz, carapace
de broască țestoasă). Chinezii sunt cei care au pus bazele caligrafiei ca artă.
Primul alfabet este alfabetul ugaritic, cu o scriere cuneiformă, inventat în jurul anului 1300
î.Hr. în Ugarit, Siria, urmat de alfabetul fenician, cu aproximativ 200 de ani mai târziu.
Aceste două alfabete au trecut în timp de la o formă picturală la una tot mai convenționalizată
și astfel a luat naștere alfabetul grecesc, din care s-au dezvoltat mai multe alfabete folosite în
Europa și Orientul Mijlociu, inclusiv chirilic și latin – cunoscut și ca alfabetul roman.
Literele majuscule folosite azi pentru majoritatea limbilor europene au fost dezvoltate de
greci din sistemul egiptean de scriere literală și se consideră că au atins culmea dezvoltării prin
literele sculptate din inscripțiile romane în sec. I î. Hr. Simultan, s-a dezvoltat un stil mai fluent,
într-o formă cursivă, cu litere minuscule, folosit pentru documente și corespondență.

Echipamentul folosit în caligrafie

Odată cu dezvoltarea diverselor forme de alfabet, conservarea cuvintelor prin simboluri a
trecut la înregistrarea alfabetului pe papirus, pe care romanii îl denumeau „volumen” și îl
foloseau la scrierea cărților, documentelor legale sau scrisorilor. Acest suport de scris, apărut
pentru prima dată în Egipt, a fost preluat ulterior de lumea greacă și de romani, înlocuind
tăblițele de lut greoaie și nu prea portabile utilizate în Mesopotamia și Creta minoică.
Datorită calităților sale excelente, papirusul a fost folosit în Egipt timp de 5000 de ani, din
4000 î. Hr. până în 1000 d. Hr. În Europa, el a fost înlocuit la sfârșitul secolului VII d. Hr. din
pricina interzicerii exportului de papirus impus de autoritățile egiptene ca urmare a riscului
dispariției acestei plante. Astfel, administrația și savanții europeni au trecut la o nouă invenție,
pergamentul. Acesta se fabrica din piei de animale: oi, capre, viţei, iepuri şi chiar din pieile
mieilor nenăscuţi (cel mai fin pergament) după o laborioasă muncă de tăbăcire. Când
pergamentul era făcut din piele de viţel, purta denumirea de „vellum”, care era foarte fin, de
foarte bună calitate dar foarte scump. Termenul există şi astăzi: hârtie velină.
Hârtia modernă, făcută din pastă de lemn, a fost inventată în China în anul 105 d. Hr., de
către Tsai Lun, un funcţionar la curtea imperială chineză. Pentru a obţine hârtia, se făcea o pastă
din materialul vegetal măcinat şi se întindea într-o foaie subţire, după care se usca pasta într-o
formă. Procedeul a ajuns să fie cunoscut în restul Asiei de-abia după ce arabii au cucerit
Turkestanul în anul 751. Hârtia nu era la fel de bună ca papirusul, dar era mult mai ieftină.
În Europa, ea a ajuns târziu, abia prin anii 1100, iar prima fabrică de hârtie a fost deschisă în
1150 la Jativa din Valencia (Spania). Mai târziu, au apărut fabrici și în Franța, Germania,
Anglia, iar în România primele fabrici s-au construit în 1539 la Sibiu și în 1546 la Brașov.
Cerneala - În trecut, cea mai întâlnită rețetă de cerneală pentru caligrafie se baza pe cărbune.
Astfel, cerneala consta în negru-de-fum sau alți pigmenți, gumă și apă. În 1857, au apărut
vopselurile pe bază de anilină, căci cerneala clasică din cărbune nu era potrivită pentru noile
tipuri de stilouri. Noua formulă bazată pe anilină a fost rapid preluată, căci era mai puțin
corozivă decât cerneala din cărbune. În ziua de astăzi, o cerneală pentru caligrafie de calitate
superioară trebuie să fie fluentă, să curgă ușor, să nu se împrăștie pe foaie, să se usuce rapid și
să rămână bine fixată pe foaie după ce se usucă.
Culoarea - În caligrafie, culorile se folosesc în special pentru ornamentele din pagină și
chenare. Încă din vechime, în calitate de pigmenți s-au folosit materiale precum oxizii de fier,
cărbunele de lemn, creta,ocrul, ajungându-se la o varietate de compuși chimici. Pigmentul poate
fi amestecat cu un închegător, precum guma arabică, cu un gălbenuș de ou sau cu puțin clei.
Condeiul - În vechime, erau preferate penele pentru a scrie pe pergament. Pana era de gâscă,
lebădă sau curcan și, înainte de a fi folosită pentru scriere, era curățată cu atenție de grăsime și
ghimpi. Aceste pene se uzau însă destul de repede și astfel a apărut condeiul din trestie.
Stilourile moderne au peniță metalică și rezervor și sunt suficient de mici pentru a putea fi
transportate cu ușurință. De asemenea, în locul rezervorului reîncărcabil, ele pot avea cartușe
cu cerneală, care pot fi schimbate după golire. În scrierea caligrafică, lățimea peniței favorizează
desenarea artistică a literelor pe hârtie, fiind recomandat stiloul cu peniță din fibră.
Pensula - În caligrafie, pensula poate fi utilizată pentru a colora litere și ornamente, dar se
poate și scrie cu ajutorul ei, desenând fiecare literă în parte, de obicei în fonturile mari, cu
caractere ample și bine definite. Pensula clasică de scris are coada din lemn de bambus și firele
scurte, tăiate oblic sau rotunjite la vârf.
Utilizarea papirusului și a trestiilor, iar apoi descoperirea pergamentului și a vellum-ului ca
suporturi de scris rezistente, precum și a penelor de pasăre ca instrumente potrivite pentru scris,
a făcut posibilă producerea de documente și cărți. Astfel, vechii scribi, folosind muchia lată a
trestiei sau a penei, au dezvoltat o gamă largă de stiluri caligrafice pentru a răspunde cerințelor
textelor, cu precădere religioase.
Apariția tiparului în secolul XV a modificat rolul scribului. Copierea textelor nemaifiind
necesară pentru realizarea cărților, scribii au devenit maeștri ai artei scrisului. Ei au produs
documente și scrisori folosind răspânditul scris de mână italic, la care unghiul mai ascuțit al
peniței și formele ritmice favorizau ușurința și rapiditatea scrisului.
Prin secolul XVIII, scrierea caligrafică – provenită din literele dezvoltate de tipografi pentru
a satisface cerințele tehnicii gravurii în aramă – devenise forma standard. Scrierea caligrafică
folosea o abordare diferită față de stilurile de scriere anterioare: pentru a realiza trăsăturile
groase și subțiri ale literelor, scribii foloseau o peniță ascuțită flexibilă. În cazul aplicațiilor sale
mai ornamentale, scrierea caligrafică a dus la exagerarea înfloriturilor.
 Spre sfârșitul secolului XIX, îndemânarea vechilor scribi și măiestria lor în ale peniței cu
muchie se pierduseră. William Morris și Edward Johnston au redescoperit aceste talente și au
pavat drumul spre o renaștere mondială a artei cuvântului scris.

Stiluri de scriere
Scrierea rondă este o descendentă a
alfabetului elaborat de Edward Johnston (1872-
1944) în urma studiilor efectuate de el asupra
„Psaltirii Ramsey”, un manuscris din secolul X
scris cu o variantă engleză a minusculelor
carolingiene. Această scriere fusese dezvoltată în
atelierele împăratului Carol cel Mare, cu mai mult
de un secol înainte. Folosită, în forma sa inițială,
ca scriere tip – scrierea scribilor copiști – și
destinată textelor religioase, ea este și astăzi o
scriere utilă pentru pasaje de text și lucrări în care
se pune bază pe lizibilitate, claritate și simplitate.
Capitalele romane – caracterele majuscule
care ne sunt atât de familiare astăzi au atins
culmea dezvoltării acum circa 2000 de ani și erau
folosite împreună cu minusculele cursive.
Literele lapidare sculptate pe soclul Columnei
lui Traian sunt considerate cele mai frumoase
exemple ale acestui tip de litere. Astăzi, capitalele
romane scrise cu penița sunt folosite atât pentru
titluri, cât și pentru blocuri de text (deseori
împreună cu scrierea rondă).
Scrierea cursivă – cunoscută, după țara de
origine, și sub denumirea de „italică”, aceasta s-a
dezvoltat în Italia secolului XV combinând mai
multe forme cursive într-o scriere de mână rapidă
și economică. Era folosită pentru copierea textelor
laice și religioase, pentru scrierea documentelor
oficiale și pentru scrisul cursiv, mai puțin formal.
Scrisul uncial – uncialele, care își au originile
în caracterele de literă capitale grecești și romane,
au fost dezvoltate inițial pentru scrierea textelor
creștine. Fiind la bază caractere majuscule (sau
capitale) scrise cu penița, uncialele au dobândit
caracteristici provenite din scrisul mai rapid, care
dezvăluie dezvoltarea timpurie a formelor
minuscule. Dezvoltarea scrisului uncial era
terminată în secolul IV d. Hr., iar utilizarea lui a
continuat până în sec. VIII.
 Literele verzale au fost dezvoltate pentru a
marca începutul unui verset sau capitol dintr-o
carte. Pentru a atrage și mai mult atenția, erau
deseori colorate în roșu sau albastru sau
transformate în litere „iluminate”, ornamentate și
poleite fastuos. Existând probabil încă din secolul
V, verzalele au atins formele cele mai rafinate,
bazate pe proporțiile capitalelor romane clasice, în
manuscrisele carolingiene din sec. IX și X.
Formele ulterioare „longobarde”, folosite în
textele gotice, oferă modele interesante,
ornamentale, dar cam greoaie. Astăzi, verzalele
pot fi utilizate într-o gamă largă de forme scrise cu
penița, păstrând rolul tradițional de inițiale la texte
sau pentru titluri, dar sunt folosite și în forme actuale pentru scrierea blocurilor de text.
Scrierea gotică – aproximativ în secolul XII,
formele rotunde ale minusculelor carolingiene au
evoluat spre forme mai comprimate, posibil din
motive de spațiu, atunci când se cereau cărți de
dimensiuni reduse. Așa au apărut stilurile gotice,
colțuroase, amintind de formele elementelor
arhitecturale ale timpului. Scrierea gotică era
complet formată în secolul XIII și a fost folosită
până în secolul XV, când a fost înlocuită de
formele mai cursive (cu excepția Germaniei și Austriei, unde a fost utilizată până în anii 1950).
Scrierea caligrafică – caracterele de literă
cursive adoptate la începuturile tiparului au
evoluat, sub mâinile tipografilor, sub influența
noilor tehnici de tipărire. Literele gravate pe
plăci de metal (cupru) au fost preluate și de
caligrafi, care le imitau cu o peniță ascuțită,
flexibilă. Folosită în mod obișnuit pentru scrisul
de mână, scrierea caligrafică (denumită uneori
scriere engleză) era utilizată și pentru documente
și registre comerciale.

Scrisul modern – în ultimii ani s-a manifestat un

interes crescând pentru dezvoltarea potențialului mai
expresiv și artistic al caligrafiei. În decursul secolului
trecut, mulți artiști au încorporat cuvântul scris,
desenat, pictat sau tipărit în operele lor de artă.
Picasso, de pildă, a folosit cuvintele pentru a adăuga
o nouă dimensiune operei lui, iar unele mișcări de
avangardă din anii 1920, ca futurismul sau
dadaismul, au explorat potențialul forței optice a
cuvântului. Aceste exemple le-au dat caligrafilor
curajul să abordeze opera lor într-un mod mai
personal și să-și asume riscuri artistice.