Viața dintr-o perspectivă interioară*

de Michael Murray**

Din când în când apare câte o carte care te face să te simți bine că trăiești. Aceasta este una dintre
ele.

Cele mai bune cărți ne lărgesc orizonturile și ne adâncesc înțelegerea lumii. Voiam să mai adaug
„și ne adaugă noi destinații în lista de dorințe”. Dar nu, aceste cărți minunate ne-au și transportat
într-acolo; simțim că deja cunoaștem locurile și oamenii cu inima. Locul? România centrală și de
nord-est.

Mă simt norocos să fiu în posesia unui exemplar al cărții Oameni și Marionete de Daniel
Dragomirescu. Cartea este un ansamblu de reminiscențe, povestiri autobiografice și merită din
plin timpul și efortul investit în a o obține. Cu o prezentare elegantă, bine-tradusă, aceasta face
parte dintr-o serie de cărți publicată de Orizont Literar Contemporan. Toate edițiile sunt bilingve,
și sunt incluși scriitori dintr-o mulțime de țări.

Daniel Dragomirescu a crescut în Vaslui, o regiune din nord-estul României, în anii 50 și 60. El
descrie viața dintr-o perspectivă interioară; perspectiva autobiografică oferă o vedere prin
necesitate limitată asupra timpurilor, reducându-se la interesul, activitățile, satele și orășelele
acelor vremuri.

Politica cu literă mare, Statul, Blocul estic nu sunt cuvinte sau concepte ale vieții de zi cu zi.
Autorul se confruntă cu ele (Întâlnirea cu Cerberul); de asemenea acestea sunt, la un alt nivel, o
parte fundamentală a acelei vieți. Și totuși se infiltrează peste tot, ceea ce e adevărat mai ales
pentru generațiile de dinainte de război, ale părinților și bunicilor săi. Ei trebuie să fie atenți la ce
vorbesc.
Vedem soarta incontestabilă a familiilor burgheze de dinainte de război, acum căzute în dizgrație
(Sandalele). Totul este acceptat ca făcând parte din viață. Există feluri de a ocoli restricțiile
impuse de stat, însă ele pot fi puse în aplicare subit datorită despotismului și nepăsării
autorităților. (În tabăra de la Năvodari). Însă nu vorbim strict de „autorități”; sunt oameni pe
care tatăl îi poate cunoaște din școală, sau de dinainte – iar nepăsarea lor e nepăsarea tuturor din
toate timpurile. Citim de asemenea o relatare personală despre un cutremur devastator care a
lovit Bucureștiul. Oameni surprinși în toată vulnerabilitatea lor; oameni care amenință pe ascuns.

Una dintre povestirile mele preferate, Marilena, are un fel propriu de a se situa față de
speranțele, pasiunile și ocaziile pierdute care rămân mereu cu noi. Și acesta este unul dintre
aspectele încurajatoare ale povestirilor: felul în care dragostea, speranța de a fi iubit, iubirea
aranjată care se poate transforma într-una adevărată, sunt mereu o parte a vieții și lumii noastre.
Aceste lucruri le recunoaștem spontan, ele ne merg direct la inimă.
În România cea nouă religia joacă din nou un rol important. Acest lucru poate părea
surprinzător,și totuși,după cum ne demonstrează Ciorba de pește (după părerea mea, singura
povestire care nu se încheagă), religia nu a dispărut niciodată. Chiar și această povestire este
plină de tezaurul vieții trăite, de vremurile trecute și mentalitatea acelei perioade. Rolul religiei
este unul curios; există multe obiecții la adresa lui Dumnezeu în povestiri. Acestea aparțin post-
comunismului. Mă întreb dacă ele nu încearcă să afișeze o stângăcie aparentă? Oare nu sunt ele
parte dintr-un efort reînnoit de a restabili o identitate românească care a fost pierdută o vreme?
Ceea ce răzbate printre cuvinte este acea identitate coerentă pe care o purtăm toți și din care
facem parte: aștia suntem, cu speranțele și necazurile noastre, cu lipsa noastră de înțelegere.
Detaliile diferă, dar răspunsurile sunt atât de ușor recognoscibile. Și pentru că ne putem
identifica, inimile noastre sunt în aceste povestiri, deoarece reacțiile noastre sunt similare.

Ultimul capitol, Mașina de scris, aduce în prim-plan semnificația întregii cărți. Începusem să mă
întreb de unde venea titlul Oameni și marionete. Ei bine, explicația e aici.

Am scris mai devreme despre cum nepăsarea funcționarilor publici este nepăsarea generală a
umanității; dar avem și o nepăsare a funcționarilor înșiși. Am scris deasemenea că statul era doar
fundalul vieților umane. Așa și era, dar pe măsură ce creșteau și erau nevoiți să-și asume
responsabilități, prezența statului devenea un impediment în viețile lor. De exemplu, decretul lui
Ceaușeecu de a înregistra oficial fiecare mașină de scris. Are izul unui dictat nazist, și nu e
surprinzător că dăm peste un milițian-șef care admiră tacticile naziste.
După căderea lui Ceaușescu, miliția ne apare ca o marionetă a regimului. Funcționari, milițieni,
marionete, orice altceva în afară de oameni obișnuiți.

Daniel Dragomirescu este un maestru al condeiului. Folosirea motivului întâlnirii sale cu un

câine fără stăpân în cimitir, în Întâlnirea cu Cerberul devine cheia înțelegerii unei întregi părți a
vieții sale din acea perioadă. Această măiestrie este secretul care din spatele scenei face
capitolele să prindă viață.

O carte savuroasă, plină de temerile, speranțele, pasiunile și îndoielile vieții noastre.

Note:
*Daniel Dragomirescu, „Oameni și marionete”, Ed. PIM, Iași, 2017
**Michael Murray este un critic literar din Marea Britanie.