Rusofobia

de Daniel Dragomirescu

Un cunoscut analist și om politic a scris nu de mult un articol în care pledează pentru

ceea ce el numește „normalizarea” relațiilor cu Rusia prin înlăturarea obstacolelor care le stau în
cale. Unul dintre obstacolele pe care autorul îl identifică și despre care consideră că trebuie să fie
înlăturat este „rusofobia”, care s-ar manifesta în România, ca și în alte câteva state din estul
Europei, precum Polonia și țările baltice. Analistul consideră că „rusofobia” este anacronică în
momentul actual, ea trebuind să fie abandonată, dacă nu din motive de ordin moral, atunci în
mod sigur din motive de ordin practic. Nu poți să trăiești în vecinătatea relativ apropiată cu un
stat ca Federația Rusă, care ocupă un vast teritoriu geografic, în Europa și în Asia.
Pledoaria cunoscutului politolog pare să fie realizată în numele rațiunii și al bunului simț,
după care trebuie să se modeleze politica noastră externă și orice politică externă a oricărui stat al
lumii. Este argumentată în mod profesionist și conduce la concluzia reapropierii față de Rusia
sau, cel puțin, a reconsiderării relațiilor noastre cu marele stat euroasiatic.
În legătură cu cele de mai sus, doar câteva mici observații și rezerve s-ar putea formula.
Nu credem că suntem o nație care să sufere de vreo fobie etnică, în ciuda neajunsurilor istorice
prin care țara a trecut de-a lungul secolelor. De felul lor, românii nu sunt nici turcofobi, nici
maghiarofobi, nici bulgarofobi și, de altfel, nimeni, niciodată nu i-a bănuit de așa ceva. În
consecință, românii nu pot să fie nici rusofobi. Cel mult li s-ar putea reproșa că nu sunt, precum
sârbii și bulgarii, rusofili. Dar dragoste cu de-a sila nu se poate. Desigur, am fi putut deveni cel
mai rusofil popor neslav al Europei, dacă relațiile de prietenie și cooperare, bazate pe respectul
reciproc, ar fi primat de-a lungul timpului. Dacă alianța politico-militară încheiată la 1711 de
către principele Dimitrie Cantemir cu țarul Petru cel Mare s-ar fi menținut, de-a lungul timpului,
în termeni amiabili până în contemporaneitate, fără ca niciuna dintre cele două țări să nu fie cu
nimic lezată de cealaltă. Dar care țară din lume ar fi fost fericită să i se micșoreze teritoriul
național, așa cum s-a întâmplat cu principatul Moldovei în anul 1812, când jumătate din teritoriul
ei istoric a fost anexat la Imperiul Țarist, la 1878, când României i s-au luat județele Cahul,
Bolgrad și Ismail de către același Imperiu Țarist, după revoluția bolșevică din 1917, când
tezaurul României s-a pierdut în tainițele largi ale Kremlinului, fără să îi fie nici astăzi restituit,
la 1940, când prin pactul Ribbentrop-Molotov, Uniunea Sovietică a reanexat atât vechea
Basarabie cât și Bucovina de Nord împreună cu Ținutul Herței, iar în 1948 - bomboană pe coliva
mortului - a „acceptat” să ne ia în custodie și Insula Șerpilor, plus platoul continental aferent din
Marea Neagră?...
Cu toate aceste vitregii istorice, ținem să subliniem în mod apăsat că românii n-au fost și
nici nu sunt „rusofobi”. Acest lucru ar fi și împotriva naturii profunde a românilor, care de felul
lor sunt un popor tolerant, prietenos, ospitalier. Noi, românii, am iubit și respectat întotdeauna tot
ce au putut produce valoros, pentru sine și pentru întreaga umanitate, Rusia și poporul rus. Poate
că în puține alte țări marile valori ale artelor, literelor și culturii rusești în general au găsit o mai
generoasă prețuire și recunoaștere decât în spațiul românesc.
Acum, la o nouă aniversare a Războiului nostru de Independență de la 1877-1878, în care
armata română a fost aliată cu armata rusă pentru eliberarea popoarelor din Balcani de sub
dominația otomană, ar trebui să ne întoarcem, din punct de vedere psihologic, la Cantemir și să
așezăm pe baze trainice o relație de încredere și de stimă reciprocă cu Rusia. Fără ca nimeni să-l
mai lezeze în vreun fel pe celălalt. În mod hotărât și categoric, românii nu sunt rusofobi.

11 mai 2017