Şah mat

      Puțin după ora zece în acea noapte din a doua parte a lunii august plutea un început de
primăvară în aer. Terminasem cursurile și duceam în brațe un munte de lucrări de corectat.
Coboram scările universității, iar tu urcai grabit.

     Când ne-am întâlnit, aproape fără nicio reținere, mi-ai spus să te aștept în barul unde
obișnuiam să ne vedem, pentru că voiai să vorbești cu mine.

     În acea seară îmi programasem să nu mă culc înainte de a termina corectarea lucrărilor.

     În orice caz, am intrat în bar, am găsit o masă liberă la fereastra care dădea către stradă,  m-
am așezat și am cerut o cafea. Prietenia noastră dura de mulți ani, iar dacă aveai ceva să-mi spui,
datoria mea de prieten era să te ascult. Nu trecuseră nici zece minute, când ai intrat în bar. Te-ai
așezat în fața mea, iar barmanul ți-a adus o cafea. Erai tuburat. Gesticulai nervos. Am încercat să
ghicesc problema care, fără indoială, te măcina, dar imaginația mea se lovea de seriozitatea cu
care amestecai in cafea. Mi-am aprins o țigară și am așteptat să vorbești.

     Deodată ai deschis gura și cuvintele au ieșit cu repeziciune.

     -Manuel, mi-ai spus, fără introducere, o voi părăsi pe Yanina. Nu am făcut niciun comentariu
și ai continuat. Este o situație delicată, dar nu îmi rămâne altă soluție. Plec cu Estela. Voiam să
vorbesc cu tine înainte să afli de la altă persoană.

     Ai început să îți bei cafeaua. La început nu știam ce să spun. Nu știu ce se face în astfel de
situații. Am încercat să ies din impas cu primul lucru care mi-a venit in minte.

     -Te-ai gândit bine?

     -Da, Manuel, mi-ai răspuns. Estela îmi place, mă simt bine cu ea și nu vreau s-o pierd, auzi?

     M-am simțit încurcat și nu, nu te înțeleg, ți-am spus. Atunci, cel care nu a știut ce să răspundă
ai fost tu. Am profitat de moment și te-am intrebat de soția ta.

     -Yanina nu așteaptă primul ei copil zilele astea?

     - Da, ai confirmat.

     – Și vrei să o părăsești acum, când are nevoie mai multă de tine?

     – Manuel, te-ai grăbit să răspunzi, relația mea cu Yanina a ajuns la final, nu pot să rămân
alături de ea doar pentru ca va avea un copil.

     Nu îți cer să mă înțelegi, dar lucrurile așa stau.

     Estela a apărut deodată în viața mea. Aceste lucruri se întâmplă. Nu se pot explica.
     Mi-am dat seama atunci că luasei deja decizia, că nu țineai cont de ceea ce aș fi putut
argumenta.

     – Spune-mi, Juan, o iubești pe Yanina?

    – Țin la ea, dar nu o iubesc. Lasă-mă să îți explic…

    -Nu, nu îmi explica, știu diferența între a ține la cineva și a iubi. Sper că și tu știi și nu te înșeli.
În orice caz, dacă ai hotărât deja cum să rezolvi situația, ce pot eu să îți mai spun ca prieten?

     –Nu spune nimic. Am renunțat deja la postul meu din facultate, iar mâine plecăm din țară.

     - Pleci din țară? Unde?

     – Nu mă întreba, mi-ai răspuns, o să îți scriu după aceea.

      – Dar fiul tău? am insistat, nu îți pasă ce se va întâmpla cu el?

     – Yanina are bani de bonă, ai spus, nu va avea nevoie de mine pentru a-l crește.

     În acel moment aș fi vrut să îți spun multe lucruri, ți-aș fi vorbit până și de morală. De
omenie. Dar am înțeles că doar voiai să mă informezi, nu să îmi ceri părerea. Te-am privit în
ochi și nu te-am mai recunoscut. Am simțit că mă rostogolesc într-un puț adânc, unde cuvintele
și sentimentele mele se amestecau. Mi-am chinuit mintea încercând să formulez o  propoziție
care să te facă să înțelegi, dar am rămas mut. Absent.

     Te-ai ridicat și ne-am strâns mâinile. La revedere, Manuel. Adio, Juan. Ai plecat fără să mai
privești înapoi. Am cerut încă o cafea și am rămas în barul unde, cu câțiva ani înainte, o
cunoscuserăm amândoi pe Yanina.

     Ne lăudam cu titlurile noastre de profesori de spaniolă. Întotdeauna ai fost un câștigător,

simpatic, jovial. Nu-ți mai ajungeau femeile. Yanina a apărut într-o după-amiază cu o prietenă.
Erau studente la facultatea de Științe Umaniste. Ne-a impresionat pe amândoi, eu nu am avut
ocazia să mă fac remarcat, pe când tu deja o cucerisei. După puțin timp ea a lăsat studiile și au
început să locuiască împreună. Câteodată, prietenia nu este o scuză. Ai greșit nu numai față de
Yanina, ci și față de mine.

     Te-am văzut ieșind din bar, pierzându-te în mulțime. Și timp de 20 de ani nu te-am mai
revăzut.

     Astăzi ai sunat la ușa mea și ai întrebat-o despre mine pe fiica mea cea mică. Te-a poftit
înăuntru. Nici măcar nu m-a uimit prezența ta în casă. Întotdeauna am știut că, odată și odată,
drumurile noastre se vor reuni. Ai rămas la fel. Am discutat despre viața ta și te-am întrebat de
Estela. Da, mi-ai spus, încă ești cu ea. Lucrurile nu au ieșit cum ai sperat, dar, în fine, e greu să
știi dinainte totul. Nu, nu ați avut copii. Maternitatea nu a fost niciodată unul dintre visurile
Estelei. În alte privințe totul ți-a mers bine.
     Te-ai stabilit în Caracas, ai venit câteva zile în Uruguay, dar acum pleci.

     Montevideo ți se pare frumos. Încă îți este dor de el. Vrei să știi despre mine.

     –M-am căsătorit, am spus, am trei copii. Rămâi la prânz ca să îmi cunoști familia.

     Din punct de vedere material? Cu dificultăți, pentru că situația din țară este foarte complicată.
Sunt în continuare profesor la universitate și predau și în două licee. Despre copiii mei? Cei mari
sunt băieți și sunt la facultate. Cea mică încă nu a terminat gimnaziul. Familia este toată averea
mea.

     – Hai să mergem în sufragerie, am spus, familia mea este deja acolo. Iată, Juan, aceștia sunt
cei trei copii ai mei. Yanina, iubirea mea, apropie-te, poate îți mai amintești de prietenul meu de
acum mulți ani.

     Astăzi va lua prânzul cu noi.