Parmigianino – viața și opera

Francesco Mazzola, pe numele său adevărat, s-a născut în anul 1503 în orașul Parma, de
unde și-a luat numele artistic de Parmigiano, ulterior diminutivat Parmigianino. Rămânând
orfan la vârsta de doi ani, a fost crescut de unchii săi paterni, Pier Ilario și Michele, care erau
niște modești pictori din provincie. În atelierul lor, a avut ocazia să își manifeste talentul artistic,
învățând de mic copil să picteze. A lucrat deseori alături de aceștia, finalizând câteodată operele
lor neterminate. Deosebit de precoce, avea numai șaisprezece ani când a realizat primul tablou
pentru un altar, „Botezul lui Hristos” (Berlin, 1519).
Parma, orașul său natal, trecuse printr-o perioadă de agitație politică, ducând lipsă de artiști
locali de valoare. Ca atare, era nevoit să apeleze la artiști din alte provincii, printre care s-a
numărat și pictorul Correggio, ajuns în Parma la 1520. Fără a-i fi fost elev, Parmigianino și-a
dedicat mare parte din timp contemplându-l pe acesta în timp ce picta, dar și analizându-i
tablourile și metodele de lucru. Cei doi au lucrat la diferite porțiuni ale bisericii San Giovanni
din Parma, veche mănăstire benedictină care tocmai fusese reconstruită. Fără îndoială că aceasta
a fost perioada în care a învățat cea mai valoroasă lecție din viața sa.
În continuare, a pictat frescele din biserica Sfântul Ioan Evanghelistul din Parma și cele
dintr-o mică sală din castelul Rocca di Fontanellato înfățișând mitul „Diana și Acteon”. În cazul
acesta din urmă, era vorba de un loc retras, care trebuia să fie un fel de cameră de toaletă a
contesei de Fontanellato. Artistul și-a adaptat decorația arhitecturii pe care o întâlnise: o boltă
joasă, susținută la colțuri de câteva bolți mai mici. Avându-l ca model pe Correggio, și-a
organizat decorația picturală în trei părți: povestea mitologică pe porțiunea de jos, o serie de
douăsprezece amorași la mijloc și sus, pe boltă, un cer albastru pe care figurează o oglindă ce
poartă inscripția „RESPICE FINEM” = „observă sfârșitul”, adică tristul sfârșit a lui Acteon.
Potrivit legendei, în timpul unei partide de vânătoare, Acteon a surprins-o pe Diana despuiată,
la baie; zeița mâniată l-a transformat într-un cerb, care a fost imediat sfâșiat de proprii săi câini.
Așadar, în vreme ce Correggio înfățișa lumina, spațiul și narațiunea într-un mod naturalist,
Parmigianino optează pentru un stil pătrunzător și minuțios, modelarea prețioasă a fiecărui
element și extrema eleganță a formelor.
Numărul de sarcini care începeau să-i fie încredințate, precum și importanța lor sporită, ne
arată că la doar 20 de ani Parmigianino era deja o personalitate semnificativă din regiune. Era
un artist îndrăzneț și îi plăcea să experimenteze diverse compoziții mai puțin tradiționaliste, dar
era foarte admirat pentru manierismul său original. Așa cum scria Giorgio Vasari, era considerat
„un nou Rafael”. O operă însemnată pentru a-i exemplifica talentul de tânăr este „Autoportretul
într-o oglindă convexă” (1524). Tabloul circular îl înfățișează pe artistul în vârstă de aproape
20 de ani într-o autoreprezentare aproape angelică, întocmită cu o remarcabilă atenție la efectele
oglinzii.
Primele sale portrete ne arată incredibilul progres tehnic realizat în mai puțin de trei ani, de
la tatonările de amator până la perfecționarea în domeniul tehnic și stilistic. În acest sens, este
grăitor „Portretul unui colecționar” (1524), aflat astăzi la Galeria Națională din Londra, dar și
„Portretul lui Galeazzo Sanvitale”, conte de Fontanellato (1524). La portretul contelui, fiecare
element este valorificat prin aspectul său valoros și ornamental: veșmintele, armura, bijuteriile,
chiar și barba, mâinile fine, toate aceste detalii ne apar deosebit de rafinate.
 În 1524, odată finalizate frescele din Fontanellato, Parmigianino s-a deplasat la Roma;
întâlnirea sa decisivă cu opera lui Michelangelo și cea a lui Rafael își are originile în această
călătorie. Vasari pretindea că, pentru a-și demonstra abilitățile, tânărul artist a luat cu el la Roma
trei dintre lucrările sale, dintre care două pot fi identificate cu „Autoportretul într-o oglindă
convexă” și „Sfânta familie” expusă în prezent la Muzeul Prado din Madrid. Parmigianino a
preluat și a transpus în mod original modelele stilistice ale Renașterii, într-o orientare care va fi
de acum înainte profund manieristă.
Papa Clement VII i-a dat sarcina de a picta în frescă pereții din Sala Pontifilor Vaticanului,
însă această operă nu s-a mai realizat. În schimb, a continuat să elaboreze portrete – totdeauna
o parte centrală a creației sale – și a început să își procure materiale pentru a realiza diverse
tipuri de gravuri. Dintre lucrările din această perioadă, trebuie menționate „Portretul lui Lorenzo
Cybo” (general și duce de Ferentillo) și „Viziunea Sfântului Ieronim”. Parmigianino lucra la
această din urmă pictură, când la Roma a avut loc marele jaf din 1527. Vasari ne relatează că
mercenarii germani au dat buzna în atelierul lui și a avut noroc că a scăpat cu viață. În acest
tablou, pictorul reunește întreaga eleganță rafinată a manierismului, prin intermediul căutării
echilibrului și a armoniei.
La fel ca majoritatea artiștilor care se aflau la Roma, Parmigianino a fost nevoit să părăsească
atunci orașul, refugiindu-se în Bologna, unde a locuit patru ani. „Convertirea Sfântului Pavel”
(în jur de 1527) se numără, potrivit lui Vasari, printre tablourile pictate în acest interval de timp.
Sfântul Pavel ne apare într-o stare melodramatică de extaz, în timp ce calul, dintr-o perversă
abilitate, poartă o pânză de călărit de aceeași culoare ca pielea sa, iar frâiele țesăturii imită
coama animalului, ceea ce creează confuzie în rândul privitorilor.
Paralel, tot în Bologna, Parmigianino a elaborat portrete, deși numai două dintre ele sunt
încadrate de către Vasari în această perioadă. „Sclavă turcă” este presupus a fi fost realizat în
1530 sau 1531, ținuta femeii fiind asemănătoare cu cea pe care o purtau sclavele. „Portret de
tânără” ar putea fi plasat în jurul anului 1535, în principal datorită vestimentației. Felul de a
evidenția eleganța personajelor poate fi observat și în „Madona cu gâtul lung”. Pentru „Cupidon
sculptându-și arcul”, a cărui datare este la fel de inexactă, Parmigianino trebuie să se fi inspirat
dintr-o celebră sculptură antică, precum Cupidonul din Muzeele Capitoline din Roma. În mod
semnificativ, alege să ilustreze figura cu spatele, menținând binecunoscutul element al arcului,
dar modificând gestul zeului, care apare sculptându-l, pentru a crea un nou efect dinamic.
Parmigianino era un artist care aspira către un stil sofisticat, care dorea să depășească
normele obișnuite, lucrând într-o tehnică măiastră. S-a spus uneori că el ar fi pus bazele, alături
de alți artiști îndrăzneți, a ceea ce secole mai târziu s-a numit artă modernă. Figurile sale
exagerate și lipsite de naturalețe au fost catalogate drept anticlasiciste.
S-a întors în Parma în anul 1531, unde a locuit o vreme în casa natală cu unchiul său Pier
Ilario. În timpul absenței sale, colegul și prietenul din copilărie, Girolamo Mazzola Bedoli, se
căsătorise cu fiica lui Pier Ilario și pare să îl fi înlocuit pe artist ca fiu adoptiv preferat. Astfel,
în câteva luni, Parmigianino și-a părăsit casa natală și a plecat să locuiască singur. Această
împrejurare trebuie să fi stat la originea marii transformări prin care a trecut, când a început să
se manifeste perturbarea și excentricitatea din ultimii ani.
A primit misiunea de a picta bolta și absida bisericii Santa Maria della Steccata, reușind să
realizeze doar prima parte: o superbă frescă, ce înfățișează pilda celor zece fecioare – 5 înțelepte
și 5 neînțelepte – alături de figurile în tehnică grisaille (monocrome) ale lui Adam și Eva, Moise
și Aaron. În paralel cu această lucrare, care s-a desfășurat pe parcursul întregului deceniu 1530-
1540, Parmigianino a pictat mai multe tablouri pe șevalet.
Pentru biserica Santa Maria dei Servi a elaborat un tablou al Sfintei Fecioare cu pruncul care
doarme în brațele ei, iar într-un colț câțiva îngeri; unul dintre ei ține în mâini o urnă de cristal,
în interiorul căreia se observă o cruce îndreptată către Fecioară. Această operă a rămas
neterminată din cauza decesului pictorului în anul 1540, însă este foarte apreciată datorită
farmecului și frumuseții ei. A devenit poate cea mai celebră pictură a lui Parmigianino, simbol
al artei sale prețioase și neobișnuite. Această celebritate se datorează coerenței extraordinare pe
care o atinge aici estetica manieristă, atât în redarea spațiului, cât și în conturarea figurilor.
Parmigianino a fost împovărat în ultimii ani din viață de petițiile urgente ale capilor bisericii
della Steccata pentru a termina frescele. În vara lui 1539, la opt ani după ce semnase contractul
în care se stipula durata de 18 luni a lucrărilor, relația artistului cu biserica respectivă era
compromisă. Biserica a fost, în cele din urmă, finalizată și sfințită în același an. Motivul precis
al nerespectării termenului este greu de stabilit. Vasari îl atribuie experimentelor alchimiste ale
lui Parmigianino – fenomen destul de răspândit în cultura Renașterii.
Deși i se prelungise data limită de execuție și chiar acceptase un avans din salariu, el tot nu
și-a îndeplinit obligația. Pierzându-și răbdarea, capii bisericii l-au trimis să fie arestat. Pictorul
a ieșit din închisoare pe cauțiune și s-a refugiat în Casalmaggiore, dincolo de râul Po. Un
document din 1544 menționează că, înainte de a fugi în localitatea vecină, acesta și-a distrus,
din disperare, opera din Steccata, fără a da însă mai multe detalii.
Odinioară atât de elegant, Parmigianino avea acum, potrivit lui Vasari, aspectul unui sălbatic
cu barba și părul lung, neîngrijit, așa cum apare în micul autoportret din Parma. Pe când încerca
în zadar să își rezolve problemele dedicându-se alchimiei, a murit la numai 37 ani, fiind
înmormântat în biserica San Fermo, din apropiere de Casalmaggiore.
Nu există niciun document demn de crezare cu privire la cauzele morții sale. În general, arta
îi este dominată de eleganța cu care este asociat numele său, având să influențeze profund
dezvoltarea celui mai rafinat manierism internațional.