Ion Enache, poet al Vasluiului

de Daniel Dragomirescu

La un deceniu de la trecerea sa în eternitate, poetul Ion Enache, dacă nu a căzut în uitare,

nici nu se mai află pe primul plan al atenției publice, ca altădată. Spre deosebire de confratele său
Ion Iancu Lefter, pe care nu l-am cunoscut personal, pe Ion Enache am avut ocazia să îl cunosc și
personal destul de bine, chiar dacă timpul nu a mai avut răbdare pentru ca prietenia noastră
literară să devină mai strânsă.
Îl știam cumva încă din anii ’80, când citeam, în ziarul local „Vremea nouă”, grupaje
poetice ale autorilor vasluieni, însă ca poet și ca om, în adevăratul înțeles al cuvântului, mi s-a
revelat ceva mai târziu, după evenimentele din decembrie 1989, când s-au deschis orizonturi noi,
înspre care, cel puțin noi, scriitorii, priveam cu mari speranțe. În primăvara anului 1992, la Casa
Armatei din Vaslui, ne adunasem o mână de oameni, pentru a pune bazele unei organizații
civice, iar printre cei câțiva se număra și poetul Ion Enache, încă foarte tânăr pe atunci: un om
bine legat, vânjos, pletos, purtând o pereche de blugi – exact tipul non conformistului care nu și-
ar fi putut găsi locul cuvenit în „societatea socialistă multilateral dezvoltată”, unde ar fi rămas un
marginal, un tolerat, supus cenzurii și suspiciunilor de tot felul. Cu ocazia acelei întruniri de la
Casa Armatei, Ion Enache se arăta dispus să se angajeze în procesul de democratizare a societății
românești posttotalitare.
Cum noua noastră formațiune civică, constituită formal și legal, nu dispunea de un local
propriu și nici măcar de un loc unde ar fi putut să fie contactată de cei interesați, poetul Ion
Enache ne-a oferit generos și spontan cele două camere pe care le primise la Casa Armatei pentru
redacția revistei „Ștefan” fondate de el, și s-a arătat gata să ne găzduiască acolo pentru
activitățile viitoare. M-a impresionat atât gestul său, de care nu mă îndoiesc că era sincer, dar
mai ales mărturisirea lui că, dacă până în 1989 nu ne putusem manifesta liber în spațiul public,
acum era de datoria noastră să o facem, fiindcă nimeni nu ne mai cenzura. Peste două sau trei
săptămâni, când am revenit la „sediul” nostru ca să ne ținem prima întrunire, am găsit cele două
camere încuiate, iar poetul nu a mai venit, dar nu i-am purtat niciodată pică pentru acest lucru.
Probabil că între timp, făcându-și examenul de conștiință, ajunsese la concluzia că rostul lui era
să scrie poezie și nu să facă politică.
Anii postdecembriști i-au adus lui Ion Enache o notorietate publică tot mai mare, debutul
editorial îndelung amânat și alte împliniri meritate. Primit în USR prin 1995, timp de un deceniu
a fost și singurul scriitor al orașului Vaslui membru al acestei instituții naționale, și unul dintre
puținii beneficiari vasluieni ai Premiului pentru Poezie acordat de filiala Iași a Uniunii
Scriitorilor, ceea ce n-a fost puțin lucru. Quadrigele sale, o veritabilă formă poetică de
manufactură proprie, prin care sufletul și imaginația poetului au putut exprima o gamă largă de
idei, sentimente și atitudini, rămân fără îndoială o contribuție originală la dezvoltarea poeziei
românești contemporane.
Ca și alți poeți, mai mult sau mai puțin însemnați, poetul Ion Enache a fost adesea citat și
mai puțin citit, iar anecdotele despre boema sa literară au captat prea mult interesul publicului, și
este păcat. Ca orice om, el avea scăderile sale, lacunele sale, inadvertențele sale. A rămas de
pomină acel articol dintr-un ziar local – cât de adevărat, nu se va mai ști niciodată – care a relatat
despre moartea câinelui său, și despre faptul că poetul a purtat rămășițele pământești ale acestuia
într-o geantă, până la o crâșmă, unde s-a oprit ca să cinstească un clondir de rachiu în memoria
patrupedului iubit. Unii oameni mai malițioși au găsit de cuviință să-i conteste lui Ion Enache
talentul, pe motiv că nu avea studii universitare, ca și cum talentul s-ar putea căpăta ca o diplomă
de licență oarecare. Până și unii critici literari, scriind prefețe la cărțile sale, în loc să acorde mai
multă atenție operei poetului, tot despre isprăvile anecdotice în care fusese vreodată implicat Ion
Enache scriau mai mult. Printre puținii care îl apreciau cu adevărat ca poet era fosta lui
profesoară de română, Greta Lascăr, iar profesorul Ioan Baban, în Dicționarul său cultural, a fost
între primii care, dincolo de biografia poetului, s-a ocupat și de opera sa.
Poetul avea, nu încape îndoială, o personalitate puternică și o înțelegere (sau viziune) a
lumii pe măsura acestei personalități. Îl vedea pe om dincolo de aparențe și se arăta interesat de
comunitatea rromilor, precum o făcuse cândva un poet ca Miron Radu Paraschivescu. Nu
întâmplător, creația sa poetică începe cu Quadrigele sale și se încheie, oarecum în mod apoteotic,
cu acel original volum numit „Când înfloresc țigăncile a doua oară”. Este pur și simplu briliantă
imaginea cu care a imortalizat poetul pe femeia (de etnie rromă) care scormonește printr-o benă
de gunoi în căutarea „unei raze de soare”.
Cât despre omul Ion Enache, eu unul prefer să-mi amintesc ultima noastră întâlnire,
petrecută în piața veche a orașului. Cum relația dintre noi devenise mai apropiată, ca între colegi
de breaslă, Ion Enache m-a oprit din drum și, după ce am schimbat câteva impresii, el a scos
dintr-un buzunar al pardesiului său de boem o carte poștală ilustrată cu Ștefan cel Mare, pe care
mi-a dăruit-o. Am crezut că era o ilustrată cumpărată de la poștă, dar când am cercetat-o mai
atent am văzut că ilustrata era comandată special de poet și că purta o dedicație în versuri și
semnătura lui. Știam de credința poetului că „fiecare moldovean poartă-n sine o genă de la Ștefan
cel Mare”, dar ceea ce mi s-a părut cu adevărat uimitor în această ultimă întâlnire a noastră, a
fost să constat că, la vârsta de 56 de ani, cu părul său lung și complet albit, cu ochii săi de un
albastru metalic, poetul Ion Enache ajunsese să semene și fizic în mod izbitor cu marele voievod.
Acum, când peste un deceniu s-a scurs de la trecerea sa în eternitate, Ion Enache, poetul
Vasluiului, ar merita o mai dreaptă cinstire și o mai bună recunoaștere din partea concitadinilor
săi, pe care, prin calitățile sale, i-a reprezentat și îi reprezintă foarte bine.

Sibiu, 29 aprilie 2017