Nichita Stănescu

Nichita Stănescu (n. 31 martie 1933, Ploiești, România – d. 13 decembrie 1983, București,
România) a fost un poet, scriitor și eseist român, ales membru post-mortem al Academiei Române.
Nichita Stănescu este considerat de critica literară și de publicul larg drept unul dintre cei mai
importanți scriitori de limbă română, pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”. Nichita
Stănescu aparține, temporal și formal, neomodernismului românesc din anii 1960 - 1970. Nichita
Stănescu a fost considerat de către unii critici literari, precum Alexandru Condeescu și Eugen Simion,
un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabilă, făcând parte din categoria foarte rară
a inovatorilor lingvistici și poetici.
A fost laureat al Premiului Herder.
În perioada 1944 - 1952, a urmat Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, iar între 1952 -
1957 a urmat cursurile Facultății de Filologie a Universității din București.
În 1952, s-a căsătorit cu Magdalena Petrescu, dar cei doi se vor despărți după un an. În 1962,
s-a căsătorit cu poeta și eseista Doina Ciurea, din a cărei dragoste se va plămădi tema volumului O
viziune a sentimentelor. Ulterior, fiind împreună cu poeta și autoarea Gabriela Melinescu, se vor
inspira reciproc în a scrie și a construi universuri abstracte. În 1982, se căsătorește cu Todorița (Dora)
Tărâță.
Din spusele lui Ștefan Augustin Doinaș, în vara lui 1977, atunci când s-a împrietenit cu
Nichita, acesta era deja dependent de alcool, mai precis, de vodcă. Crizele hepatice ale poetului s-au
înrăutățit spre 1981, când a și fost internat la Spitalul Fundeni. Doi ani mai târziu, s-a stins din viață în
noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983.
Opere:

 “Sensul iubirii”, 1960, Editura de Stat pentru Literatură și Artă

 “viziune a sentimentelor”, 1964, Editura pentru Literatură
 “Dreptul la timp”, 1965, Editura Tineretului
 “11 elegii”, 1966, Editura Tineretului
 “Roșu vertical”, 1967
 “Alfa”, 1967, Editura Tineretului
 “Oul și sfera”, 1967, Editura pentru Literatură
 “Laus Ptolemaei”, 1968, Editura Tineretului
 “Necuvintele”, 1969, Editura Tineretului
 “Un pământ numit România”, 1969, Editura Militară
 “În dulcele stil classic”, 1970, Editura Eminescu
 “Poezii”, 1970, Editura Albatros
 “Belgradul în cinci prieteni”, 1972, Editura Dacia
 “Cartea de recitire”, 1972, Editura Dacia
 “Măreția frigului. Romanul unui sentiment”, 1972, Editura Junimea
 “Clar de inimă”, 1973, Editura Junimea
 “Starea poeziei”, 1975, Editura Minerva
 “Epica Magna”, 1978, Editura Junimea
 “Operele imperfect”, 1979, Editura Albatros
 “Carte de citire”, carte de iubire, 1980, Editura Facla
 “Noduri și semne”, 1982, Editura Cartea Românească
 “Oase plîngînd”, 1982
  “Respirări”, 1982, Editura Sport-Turism
 “Strigarea numelui”, 1983, Editura Facla
Aprecieri critice:
“Nichita Stănescu se mișca într-adevăr într-o sferă superioară, siderată de valori exclusiv
artistice. Cât despre gustul său pentru „compromis”, cred sincer că nu prea știa ce înseamnă
acest lucru, tocmai pentru că era un ingenuu. Dacă nu mi-ar fi teamă că devin prea ... doct, aș
zice că spiritul său ludic îl făcea să plutească pe deasupra situațiilor, pentru a căror substanță
tragică cred că nu avea „organ”: tălpile lui nu se atingeau nici de flori, nici de mocirlă.
Singurul păcat al lui Nichita Stănescu a fost crima săvârșită față de sine însuși: distrugerea
sistematică a carcasei care-i asigura superbul exercițiu al spiritului.”
„Nichita Stănescu este cel mai important poet român de după cel de-al doilea război mondial.
Odată cu el, prin el, logosul limbii române ia revanșa asupra poeților ei.”
Ștefan Augustin Doinaș
“Poezia stănesciană reia tradiția liricii interbelice, făcând totodată, printr-o sinteză unică
neomodernă, trecerea în literatura autohtonă de la modernismul începutului de secol spre
postmodernismul sfârșitului de mileniu. Prin ea s-a petrecut în poezia romanească, după
întemeierea ei de către Eminescu, a doua mare mutație a structurilor limbajului și viziunii
poetice, prima fiind cea modernistă a interbelicilor.
Cu fiecare volum al lui Nichita Stănescu s-a produs în literatura noastră o perpetuă revoluție a
limbajului poetic, în jurul cărților sale dându-se o adevărată „bătălie a (neo)modernității”.
Alexandru Condeescu

"Era evidentă, încă din prima carte a lui Nichita Stănescu, tendinta sa de a aseza discursul liric
sub semnul jocului. În peisajul literar al sfârsitului celui de al saselea deceniu, dominat de
gravitatea, reală sau mimată a 'scrisului' existential, autorul Sensului iubirii schita proiectul
unui spatiu ce promitea o nouă situare a subiectului liric fată de univers. Nichita Stănescu se
înscrie firesc în evolutia literaturii, preluând si asimilând sugestii ale înaintasilor, dar mai ales,
dezvoltându-le într-o viziune particulară, inconfundabilă."
Ion Pop
"Prima barieră pe care am rupt-o a fost aceea a cuvintelor (întelegând că ele sunt materialul
poeziei) făcându-mă să mă întorc de la poezia personală, strict legată de cuvinte, la o poezie
din ce în ce mai impersonală, deci cu o adresă mai largă."
Nichita Stănescu